Încuie toate ușile, Riley Sager

 ............................................

2-5

       Dr. Nick scoate un stetoscop din geanta sa medicală și mi-l apasă pe piept, chiar sub claviculă.

   - Inspiră adânc.
   Îl ascult, și, în timp ce mă examinează, îi simt mirosul de parfum cu note de lemn de santal, citrice și altceva. Ceva amar. Anason, cred. Are o aromă la fel de ascuțită.
   - În regulă, spune el, deplasându-și stetoscopul cu un centimetru, iar eu trag aer în piept din nou. Ai un nume foarte interesant, Jules. Este o prescurtare? O poreclă?
   - Nu este o poreclă. Majoritatea oamenilor consideră că e o prescurtare pentru Julia sau Julianne, dar Jules este numele meu adevărat. Tata obișnuia să spună că, atunci când m-am născut, mama s-a uitat în ochii mei și a zis că scânteiau ca niște jewels, adică bijuterii.
   Dr. Nick mă privește drept în ochi, preț de o secundă, suficient însă pentru a-mi face pulsul să accelereze. Mă întreb dacă a observat acest lucru, mai ales după ce spune:
   - Ca să știi, mama ta avea dreptate.
   Încerc să nu roșesc, deși bănuiesc că se întâmplă oricum, îmi simt obrajii arzând.
   - Iar Nick este prescurtarea de la Nicholas?
   - Întocmai, spune el înfășurându-mi manșeta tensiometrului în jurul brațului.
   - De cât timp locuiești la Bartholomew?
   - Presupun că ceea ce vrei să știi cu adevărat este cum poate cineva de vârsta mea să-și permită un apartament în această clădire.
   Are dreptate, desigur. Exact asta vreau să știu. Roșesc din nou, de data aceasta pentru că sunt atât de previzibilă.
   - Îmi pare rău, spun eu. Nu este treaba mea.
   - Nu-i nimic. Și eu aș fi fost curios dacă eram în locul tău. Răspunsul la întrebarea ta este că am trăit aici toată viața. Acest apartament aparține familiei mele de zeci de ani. L-am moștenit după ce părinții mei au murit acum 5 ani. Ambii au fost uciși într-un accident rutier, aflându-se într-o vizită în Europa.
   - Îmi pare foarte rău, spun din nou, dorindu-mi să nu-l fi întrebat niciodată.
   - Mulțumesc. Pierderea lor a fost pe cât de neașteptată, pe atât de dureroasă. Uneori mă simt vinovat, știind că, dacă ei nu ar fi murit, acum aș fi locuit probabil într-un complex rezidențial din Brooklyn, și nu într-una din cele mai faimoase clădiri de pe planetă. Într-un fel, mă simt și eu ca un locatar temporar, având, grijă de acest apartament până când părinții mei se vor întoarce acasă.
   - 120/80. Perfect. Se pare că ești sănătoasă tun, concluzionează Dr. Nick, după ce îmi ia tensiunea.
   - Mulțumesc frumos, domnule doctor...
   Mă opresc înainte să pot termina propoziția.
   - Nick. Îți sunt foarte recunoscătoare.
   - Cu drag. A fost o plăcere. Plus că e datoria mea de vecin.
   Mă conduce înapoi în hol unde merg în direcția greșită din cauza amplasării opuse a camerelor față de cele din 12A. în loc de dreapta, o iau la stânga, făcând câțiva pași către o ușă din capătul holului.
   Este mai lată decât celelalte, încuiată cu un zăvor. Mă întorc rapid și sunt din nou pe drumul cel bun, urmându-l pe Nick spre ușa de la intrare.
   - Îmi cer scuze pentru indiscreția mea de mai devreme, îi spun când ajungem în vestibul. Nu am vrut să-ți trezesc acele amintiri dureroase.
   - Nu este nevoie să-ți ceri scuze. Am o mulțime de amintiri bune care le compensează pe cele rele. Iar povestea mea nu este atât de neobișnuită până la urmă. Cred că în fiecare familie există câte o tragedie.
   Greșește aici. În familia mea sunt două.

Capitolul 9

   Îmi bâzâie telefonul imediat ce ies din apartamentul lui Nick. E un e-mail de la Chloe.
   Arunc o scurtă privire asupra lui încercând să deschid ușa de la 12A. Subiectul mesajului îmi provoacă un oftat nervos.
   Chestii ciudate.
   Nu există niciun text. Doar un link către o pagină web care atunci când dau click pe el, mă trimite la un articol, cu un titlu direct și înfricoșător:

   BLESTEMUL DE LA Bartholomew

   În loc să citesc articolul, bag telefonul înapoi în buzunar și intru în apartament, unde îmi arunc cheile în vasul de pe masa din hol.
   Numai că nu nimeresc bolul, iar cheile ajung să se lovească de marginea mesei, înainte de a se rostogoli zgomotos în sistemul de încălzire din podea. Un grilaj de epocă acoperă gura de aerisire, decorat cu bucle din fier forjat, cu mici orificii între ele, suficient de largi pentru ca să cadă cheile pe acolo.
   Ceea ce s-a și întâmplat.
   Mă las în genunchi, cercetând grilajul, însă văd doar întuneric înăuntru.
   Nu este bine. Nu este bine deloc. Mă întreb dacă pierderea cheilor este de asemenea interzisă prin regulament. Probabil că da.
   Încă stau cu fața lipită de grilaj când cineva bate la ușă. Vocea lui Charlie se aude de cealaltă parte.
   - Domnișoară Larsen, sunteți acolo?
   - Da, sunt aici, răspund eu ridicându-mă de pe podea și netezindu-mi obrazul cu mâna, în caz că mi-au rămas urme de la grilaj pe față.
   Deschid ușa larg și îl văd pe Charlie cu două pungi mari de alimente în brațe. Spre deosebire de cele sfâșiate și zdrobite din hol, acestea sunt într-o stare ideală.
   - Mă gândeam că veți avea nevoie de ele, spune bărbatul.
   Iau una și o duc în bucătărie. Charlie vine din urmă cu cealaltă.
   Observ că toate produsele deteriorate în urma ciocnirii mele cu Ingrid au fost înlocuite. Noi cutii de pasta, versiunea economică. Un nou borcan de sos. Portocale și pizza congelată. În plus, mai e și o ciocolată neagră de calitate superioară, scumpă.
   - Am încercat să salvez produsele pe care le-ați cumpărat, dar din păcate puține dintre ele au supraviețuit, spune Charlie. Așa că am făcut o vizită rapidă la magazin.
   - Charlie, nu trebuia, spun eu, privind pungile impresionată dincolo de cuvinte.
   - A fost o nimica toată, zice el. Am o fiică de aceeași vârstă cu dumneavoastră. Mă îngrozește gândul de-a o ști flămândă. Și aș fi un tată de-a dreptul groaznic dacă v-aș lăsa să îndurați așa ceva.
   Nu mă surprinde că și-a dat seama că nu-mi permiteam să înlocuiesc produsele. A văzut ce cumpărasem. Toate acestea m-au costat ultimele rezerve din buget.
   - Cât îți datorez?
   Spre ușurarea mea, el dă ușor din mână de parcă ar încerca să alunge o muscă enervantă.
   - Nu este nevoie să vă faceți griji pentru asta, domnișoară Larsen. Luați-o ca pe o compensare a incidentului nefericit din hol.
   - Te referi la incidentul cu Ingrid sau la cel cu Greta Manville?
   - La ambele, spune Charlie.
   - Se mai întâmplă. Cât despre Greta Manville, am trecut deja peste asta.

   Desfac ambalajul de la ciocolată, rup o bucată și i-o întind lui Charlie.
   - Pe de altă parte, toți ceilalți de aici au fost prea drăguți. Era de așteptat să se întâmple și lucruri mai neplăcute.
   - Deveniți suspicioasă când lumea se comportă drăguț cu dumneavoastră? spune Charlie îndesându-și ciocolata în gură.
   - Devin suspicioasă când lumea e bogată și drăguță în același timp, spun eu, mușcând din ciocolată.
   - N-ar trebui. Majoritatea oamenilor de la Bartholomew sunt și bogați, și drăguți.
   Charlie își trece degetele peste mustață, netezindu-și firele de păr.
   - Cu excepția mea, desigur. Mă tem că nu mă încadrez decât într-una din aceste categorii.
   - Da, ești cel mai drăguț. Simt nevoia de a te răsplăti cumva.
   - Faceți o faptă bună pentru cineva, când va veni vremea, spune el. Va fi suficient pentru a mă răsplăti.
   - Voi face două fapte bune, spun, mușcându-mi buza. Pentru că mai am nevoie de o favoare. Mi-am scăpat din neatenție cheile în gaura de aerisire.
   - În care dintre ele?
   Charlie clatină din cap, încercând să-și înăbușe amuzamentul.
   - Cea din hol, răspund eu. De lângă intrare.
   Un minut mai târziu, îl privesc surprinsă pe Charlie coborând un magnet de forma unui baston alungit prin grilajul de metal.
   - Îmi pare foarte rău.
   - Se întâmplă tot timpul. Aceste grile sunt faimoase pentru asta. Întotdeauna mă gândesc la ele ca la niște monștri. Înghit tot ce le iese în cale.
   Comparația este pe cât se poate de potrivită. Cu cât mă uit mai mult la gura de aerisire, cu atât mi se pare mai tare că seamănă cu un monstru care așteaptă să fie hrănit.
   - Cum ar fi cheile, spun eu.
   - Și inelele. Cutiile cu pastile. Chiar și telefoanele, dacă sunt scăpate sub unghiul potrivit.
   - Cred că primești apeluri tot timpul despre jucării pierdute.
   - Nu chiar, spune Charlie. Nu avem copii care să locuiască la Bartholomew.
   - Niciunul?
   - Nu. Acest loc nu este tocmai potrivit pentru copii. Preferăm locatarii mai în vârstă și mai liniștiți.
   Îndepărtează cu atenție bastonul de grilaj. Legănându-se, în capăt, stau agățate cheile mele. Charlie le scoate și le pune cu grijă în vasul de pe măsuța din hol. Dispozitivul cu magnet se întoarce în buzunarul interior al jachetei sale.
   - Dacă vi se va mai întâmpla vreodată, puteți folosi o șurubelniță, mă sfătuiește el. Grilajul se scoate foarte ușor și ajungeți să luați cu mâna ceea ce v-a scăpat.
   - Îți mulțumesc. Pentru tot, îi spun eu cu un suspin de ușurare.
   - Plăcerea este de partea mea, spune Charlie potrivindu-și șapca.
   După ce pleacă, mă întorc în bucătărie și desfac pungile cu produse, copleșită nu doar de generozitatea sa, ci și de grija pe care a avut-o pentru a le înlocui. În afară de ciocolată, toate produsele corespund exact cu ceea ce cumpărasem mai devreme.
   Când scot și ultimul produs din pungă, aud un scârțâit care vine dinspre dulap.
   Liftul pentru alimente se află în mișcare.
   Ridic ușa dulapului imediat ce apare la orizont. În interior este un alt vers intitulat „Adu-ți aminte”, de Christina Rossetti.
   Acest bilețel îmi provoacă o ușoară înțepătură în piept. Inima îmi bate cu putere. Cunosc poemul. A fost citit la înmormântarea părinților mei.
   Adu-ți aminte de mine atunci când voi fi plecat departe.
   Ce ironie a sorții, având în vedere cât de mult îmi doresc să uit acele clipe când stăteam în fața bisericii vechi, la care familia mea nu a fost niciodată, cu Chloe alături de mine și un mic grup de persoane îndoliate, în spatele nostru. Poemul a fost citit de profesoara mea de engleză din liceu, amabila și minunata doamnă James, vocea ei răsunând în spațiul tăcut, în timp ce recita primul vers.
   Pe spate Ingrid mi-a mai lăsat un mesaj.
   ÎMI PARE RĂU PENTRU BRAȚUL TĂU.
   Cu același stilou și hârtie pe care le-am folosit mai devreme, îi răspund.
   E în regulă. Nu-ți face griji.
   Îl așez în lift și îl trimit la 11A, mult mai ușor de data aceasta. Sunt pregătită atât pentru greutatea sa, cât și pentru distanță.
   Primesc un răspuns 5 minute mai târziu. Îți ia ceva timp să urci acest lift. În interior este un alt poem. „Foc și gheață” de Robert Frost.
   Unii spun că lumea va sfârși în flăcări.
   Pe verso este scrisă o invitație care sună, mai degrabă, a ordin.
   CENTRAL PARK, LA MOZAIC. ÎN 15 MINUTE

Capitolul 10

   Conform instrucțiunilor, mă aflu la mozaic, 15 minute mai târziu, căutând-o pe Ingrid prin mulțimea obișnuită de turiști și artiști ambulanți care cântă melodiile trupei Beatles.
   Este o după-amiază frumoasă. O etapă a vieții mele, însorită și senină. Îmi amintește de copilărie. De dovleci și grămezi de frunze, și de mersul cu „Ne dați ori nu ne dați?”
   Îmi mai amintește și de mama, care adora această perioadă a anului. Îi spunea „Vremea lui Heather”, pentru că acesta era numele ei.
   Când o găsesc în sfârșit pe Ingrid, observ că ține în mână 2 hotdogi, unul mi-l întinde mie.
   - O mică atenție în semn de împăcare, spune ea. Pentru că am fost o zăpăcită. Am urât întotdeauna acei oameni care se uită în telefon în loc să se uite pe unde merg. Acum am devenit una dintre ei. E de nejustificat. Sunt cea mai păcătoasă dintre păcătoși.
   - A fost doar un accident.
   - Unul foarte stupid, putea fi evitat, spune ea cu un oftat, luând o mușcătură zdravănă din hotdogul său. A durut? Pun pariu că a durut. Sângerai foarte tare. Ai avut nevoie de copci? Spune-mi, te rog, că nu ai avut nevoie de copci.
   - Doar un pansament, răspund eu.
   Ingrid își duce mâna la inimă expirând dramatic.
   - Slavă Domnului. Urăsc suturile. Ei spun că nu ar trebui să le simți, însă eu le simt. Firele acelea de sârmă trăgând de pielea mea. Ugh.
   Se îndreaptă spre centrul parcului. Chiar dacă, după 1 minut petrecut în compania ei, mă simt deja epuizată, o urmez. Este fermecătoare, la fel ca o tornadă, îți dorești să vezi cât de tare se poate învârti.
   Și se pare că Ingrid se învârte mult. Mergând cu câțiva pași înaintea mea, se învârte de fiecare dată când are ceva de spus.
   Ceea ce se întâmplă cam la fiecare 5 secunde.
   - Îmi place acest parc. Ție nu?
   Piruetă.
   - Este de parcă ai nimeri într-un pustiu, chiar în inima orașului.
   Piruetă.
   - Știi, e construit în întregime de mâna omului. Totul a fost proiectat, ceea ce îl face... Nici nu știu... perfect.
   Două piruete de data asta. Mai rapide și mai lungi, care o lasă pe Ingrid cu fața roșie și ușor amețită, ca un copil după ce se învârte prea mult.
   Îmi amintește de un copil în multe feluri. Nu doar prin spiritul ei entuziast, ci și prin aspectul ei. Nu pot să nu observ diferența noastră de înălțime atunci când ne oprim pe marginea lacului. Sunt cu vreo 15 centimetri mai înaltă, ceea ce înseamnă că ea abia de ajunge la 1,65 m. E atât de slabă, numai piele și os. Pare a fi înfometată. Atât de tare, încât îi dau hotdogul meu și insist să-l mănânce.
   - Nu pot face asta, este un cadou în semn de împăcare. Deși probabil ar trebui să-mi cer scuze și pentru hotdog. Nimeni nu știe din ce sunt făcute chestiile astea.
   - Tocmai am luat prânzul, spun eu. Și scuzele tale au fost deja acceptate.
   Ingrid primește hotdogul cu o reverență plină de artistism.
   - Apropo, eu sunt Jules.
   Ia o mușcătură, mestecând înainte de a-mi răspunde.
   - Știu.
   - Iar tu ești Ingrid de la 11A.
   - Eu sunt. Ingrid Gallagher din apartamentul 11A, care știe să folosească un lift pentru alimente. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să-mi dezvolt această aptitudine absolut fundamentală în viață, dar iată-ne aici.
   Se așază pe cea mai apropiată bancă pentru a-și termina hotdogul. Rămân în picioare, privind bărcile ce vâslesc liniștite pe apă și cei câțiva pietoni care traversează Podul Bow. Realizez că aceasta este versiunea de la sol a priveliștii pe care o am din apartamentul meu.
   - Cum ți se pare la Bartholomew? întreabă Ingrid înainte de a înfuleca ultima bucățică din hotdog. Este încântător, nu?
   - Foarte.
   Își folosește dosul palmei pentru a-și șterge o pată de muștar din colțul gurii.
   - Vei sta aici 3 luni?
   Încuviințez.
   - La fel și eu, spune ea. M-am mutat cu două săptămâni în urmă.
   - Unde ai locuit până acum?
   - În Virginia, iar înainte de asta în Seattle. Dar sunt născută în Boston.
   Se întinde pe bancă, șuvițele albastre de păr răspândindu-i-se în jurul capului.
   - Sunt o fire migratoare.
   Mă întreb dacă o face intenționat sau din necesitate. Dacă a nimerit și ea într-o cursă continuă între alegeri proaste și ghinion. Nu e foarte diferită de mine. Cu toate că, sincer vorbind, nu mă regăsesc în felul ei de a fi.
   Și atunci, îmi pică fisa, seamănă cu Jane.
   Ambele au aceeași personalitate de tip Manic Pixie, galopând dintr-o extremitate în alta. Nu m-am simțit niciodată pe deplin echilibrată în prezența lui Jane, chiar dacă era sora mea și cea mai bună prietenă. Însă îmi plăcea această lipsă de echilibru. Aveam nevoie de ea pentru a compensa existența mea timidă, liniștită și organizată. Și Jane știa acest lucru. De aceea, mă lua de mână și mă ducea în pădurea din partea cealaltă a orașului, unde ne urcam pe bușteni și strigam ca Tarzan până ne durea gâtul. Sau mă ducea până la sediul închis al vechii mine de cărbune, ghidându-mă prin birourile prăfuite și neatinse de ani de zile. Ori ne strecuram în cinematograf prin ieșirea din spate după ce se stingeau luminile.
   A provocat și vindecat în același timp atât de multe. Genunchi zgâriați, mușcături de țânțari, inimi frânte.
   Jules și Jane. Mereu împreună.
   Până când, dintr-odată, nu am mai fost.
   - Am plecat din Boston acum 2 ani, îmi spune Ingrid. Și am venit aici, în New York. Uitasem să menționez asta mai devreme. Partea cu New York-ul. Cu cât vorbesc mai puțin despre acest subiect, cu atât e mai bine. Așa că m-am îndreptat spre Seattle, unde am lucrat în calitate de chelneriță. A fost groaznic. Cu toți acei tâmpiți, dependenți de cofeină, și comenzile lor personalizate. Iar vara aceasta am fost în Virginia și am obținut un job de barmaniță, la un bar pe plajă. Apoi m-am întors aici. Câtă naivitate, m-am gândit că o să-mi iasă bine de această dată. Nu a fost așa. Chiar deloc. Efectiv nu aveam habar încotro s-o apuc. Și atunci am văzut anunțul pentru Bartholomew. Restul este istorie.
   Numai de la ascultatul acestei povestiri m-a învăluit o durere de cap cumplită. Atâtea locuri, într-o perioadă atât de scurtă.
   - Tu cum ai ajuns la Bartholomew?
   Ingrid se așază mai comod și îmi arată spre locul liber de lângă ea.
   - Spune-mi totul.
   - Nu sunt prea multe de povestit, zic eu în timp ce mă așez. Adică, pe lângă faptul că mi-am pierdut locul de muncă și iubitul într-o singură zi.
   Ingrid îmi aruncă aceeași privire îngrijorată pe care a avut-o atunci când m-a întrebat despre cusături.
   - A murit?
   - Doar sentimentele lui pentru mine. Dacă le-a avut vreodată.
   - De ce sunt toți bărbații atât de nemernici? Încep să cred că tâmpenia este înrădăcinată în ei. Ca și cum sunt învățați încă de la o vârstă fragedă să se comporte ca niște nesuferiți, fiindcă cele mai multe femei îi vor lăsa să scape basma curată. Acesta a fost motivul pentru care am părăsit New York-ul prima dată. Un cretin ticălos.
   - Ți-a frânt inima?
   - Mi-a sfâșiat-o. Dar acum sunt bine.
   - Și rudele tale? întreb eu.
   - Nu am nicio rudă, recunoaște Ingrid, examinându-și unghiile pictate în aceeași nuanță de albastru precum vârfurile părului său. Adică, da, am avut cândva. Dar acum nu mai sunt în viață.
   Inima îmi tresare.
   - Și ai mei la fel. Am rămas doar eu, deși am o soră. Sau am avut una. Nu mai sunt atât de sigură.
   Cuvintele îmi alunecă pur și simplu, involuntar. Nu intenționam s-o spun. Dar mă simt mai bine acum. Mi se pare corect ca Ingrid să știe că suntem ambele în aceeași situație.
   - A dispărut? întreabă ea.
   - Da.
   - De mult timp?
   - Opt ani. Este greu de crezut că a trecut atâta vreme. Ziua în care a dispărut este atât de vie în memoria mea, încât am impresia că s-a petrecut cu doar câteva ore în urmă. Aveam 17 ani pe atunci.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Potrivit poliției, Jane a fugit de acasă. Potrivit tatălui meu, a fost răpită. Iar potrivit mamei, cel mai probabil a fost ucisă.
   - Tu ce teorie ai?
   - Nu am niciuna.
   Pentru mine, nu contează care a fost scenariul adevărat al celor întâmplate. Singurul lucru de care-mi pasă este faptul că a dispărut.
   Și faptul că nu s-a deranjat niciodată să-și ia rămas bun, dacă plecarea ei a fost una plănuită.
   Și faptul că sunt supărată pe ea, și mi-e dor de ea, și că dispariția ei a lăsat un gol atât de mare în inima mea pe care nu-l va putea umple cineva vreodată.

   Era februarie când s-a întâmplat. O lună rece, posomorâtă, plină de nori și cu puțină zăpadă. Jane tocmai își încheiase tura la McIndoe, farmacia locală, aflată la colțul străzii principale, cea mai aglomerată stradă din orașul nostru.
   Lucra acolo în calitate de casieră încă de la absolvirea liceului, de aproape 1 an și jumătate.
   Ne-a spus că strânge bani pentru facultate, deși știam cu toții că nu este genul care să meargă la facultate.
  Ultima persoană cunoscută care a văzut-o a fost domnul McIndoe, care urmărise prin fereastra din față a magazinului cum Jane a urcat într-o mașină neagră de tip Volkswagen Beetle, oprită chiar lângă bordură.
   Domnul McIndoe le-a povestit de bunăvoie tuturor celor dispuși să asculte. N-a avut loc nicio confruntare, iar persoana din spatele volanului nu era un străin pentru Jane, pentru că îi făcu semn cu mâna, înainte de a-i deschide ușa din dreapta.
   Domnul McIndoe nu a reușit să vadă destul de bine persoana de la volan. A observat doar uniforma albastră de casieriță a lui Jane, în momentul în care a intrat în mașină.
   Mașina a plecat.
   Jane a dispărut.
   În zilele de după dispariția ei, devenise clar că niciunul dintre prietenii lui Jane nu conducea acel tip de mașină. Nici prietenii acelor prieteni. Persoana de la volan era un străin pentru toată lumea, în afară de Jane.
   Mașinile negre de tip Volkswagen Beetle nu sunt ceva ieșit din comun. Cei de la evidența auto ne-au anunțat că sunt mii de asemenea mașini înregistrate doar în statul Pennsylvania. Iar domnul McIndoe nu s-a gândit să noteze numărul de înmatriculare al mașinii. Nu avusese niciun motiv s-o facă. Când a fost întrebat de poliție, el nu și-a putut aminti nici măcar o singură literă sau număr.
   Mulți oameni din oraș au folosit asta împotriva bietului domn McIndoe, ca și cum memoria lui slabă ar fi fost singurul lucru care ne împiedica să o găsim pe Jane.
   Părinții mei au fost mai iertători. La câteva săptămâni după dispariție, când părea din ce în ce mai puțin probabil ca Jane să fie găsită, tatăl meu a trecut pe la magazin, pentru a-i spune domnului McIndoe că nu-l învinovățește.
   Nu știam asta la acea vreme. Am aflat-o de la domnul McIndoe, câțiva ani mai târziu, la înmormântarea părinților mei.
   Aceea a fost și ziua în care am realizat că Jane nu se va mai întoarce. Până atunci, păstrasem o fărâmă de speranță că dacă ar fi fugit pur și simplu, s-ar putea să-și găsească drumul înapoi spre casă. Dar decesul părinților mei nu a trecut neobservat. A fost știrea zilei. Și dacă Jane ar fi auzit despre asta, atunci mă gândesc că, în mod cert, s-ar fi întors să-i petreacă pe ultimul drum.
   Însă, nu a făcut-o. Iar în acel moment, am încetat să o mai aștept și să mă gândesc că este bine. În mintea mea Jane li s-a alăturat părinților mei în mormânt.

   - Chiar dacă este încă în viață, știu că nu se va mai întoarce niciodată, spun eu.
   - Îmi pare rău, zice Ingrid, fără a mai adăuga nimic.
   Am întristat-o până la tăcere.
   Ne petrecem următoarele minute nefăcând altceva decât să privim spre lac și să simțim mângâierea răcoritoare a brizei pe piele.
   Crengile copacilor din jurul nostru freamătă în bătaia vântului, cu frunzele lor aurii tremurând. Câteva s-au desprins de pe ramuri și alunecă spre pământ ca niște confeti.
   - Chiar îți place la Bartholomew? întreabă Ingrid, în cele din urmă. Sau doar ai spus asta crezând că mie îmi place?
   - Îmi place, spun eu ferm. Ție nu?
   - Nu sunt sigură.
   Vocea ei a devenit dintr-odată stinsă și lentă. O surpriză, având în vedere că până acum vorbise la volumul și viteza maximă.
   - Adică, este drăguț. Chiar minunat. Dar ceva legat de acel loc pare... ciudat. Probabil că nu ai simțit-o încă. Dar, cu siguranță, o vei face.
   Am făcut-o deja. Tapetul. Chiar dacă știu că are un model floral și nu este împânzit de fețe sinistre, ceva în legătură cu el mă neliniștește.
   Mai mult decât aș vrea să o recunosc.
   - E o clădire veche, spun eu. Ele întotdeauna par ciudate.
   - Dar nu este doar asta.
   Ingrid își trage genunchii la piept, o poziție ce o face să semene și mai mult cu un copil.
   - Mă sperie.
   - Nu cred că ai de ce să-ți fie frică, încerc eu să o liniștesc, chiar dacă acel tulburător articol trimis de Chloe mi se strecoară printre gânduri.
   Blestemul de la Bartholomew
   - Ai auzit despre lucrurile care s-au întâmplat acolo? spune Ingrid.
   - Știu că proprietarul s-a aruncat de pe acoperiș.
   - Acesta e, cum ar fi, cel mai puțin tragic dintre ele. S-au întâmplat și lucruri mai rele. Cu mult mai rele.
   În loc să continue, Ingrid se întoarce și se uită peste vârfurile copacilor, către Bartholomew, care se profilează dincolo de ei. În colțul de nord se află George, uitându-se în jos spre Central Park. La vederea lui mi se umple sufletul de afecțiune.
   - Crezi că un loc poate fi bântuit, chiar dacă nu există fantome acolo? întreabă ea. Pentru că mie așa mi se pare. Ca și cum Bartholomew ar fi bântuit de istoria sa. Ca și cum toate chestiile rele din trecut s-au acumulat ca praful și acum plutesc în aer. Iar noi îl inhalăm, Jules.
   - Nu ești obligată să rămâi acolo, zic eu. Vreau să spun, dacă te face să te simți atât de prost.
   Ingrid ridică din umeri.
   - Unde altundeva aș putea să merg? În plus, am nevoie de bani.
   Nu e necesar să mai spună nimic altceva, răspunsul ei este un alt semn că am putea avea mai multe în comun decât crezusem inițial.
   - Și eu am nevoie de bani, zic eu, ceea ce este, cu siguranță, motto-ul anului. Nu-mi venea să cred cât de bine e plătită această slujbă. Când mi-a spus Leslie, aproape că mi-am pierdut cunoștința.
   - Și eu la fel, soro. Îmi cer scuze că te-am speriat mai devreme. Sunt bine. Bartholomew este în regulă. Cred că doar mă simt singură, înțelegi? Sunt de acord cu toate regulile cu excepția celei de a nu primi vizitatori. Uneori, mă simt ca la închisoare. Mai cu seamă de când a plecat Erica.
   - Cine este Erica?
   - Oh, Erica Mitchell. A stat la 12A înaintea ta.
   Îi arunc o privire.
   - Te referi la proprietară? Femeia care a decedat?
   - Erica a fost una dintre noi, un simplu locatar temporar, spune Ingrid. Era simpatică. Am ieșit împreună de vreo două ori. Dar apoi a plecat, la câteva zile după sosirea mea. Ceea ce a fost tare ciudat, ținând cont de faptul că mai avea de stat cel puțin două luni.
   Sunt surprinsă că Leslie nu a menționat niciodată că a mai stat cineva în 12A înaintea mea. Nu că ar fi avut vreun motiv să o facă. Nu e treaba mea cine a locuit acolo, însă Leslie mi-a dat de înțeles că proprietara tocmai murise, lăsând locul vacant.
   - Ești sigură că a locuit la 12A?
   - Absolut, spune Ingrid. Mi-a trimis un bilețel de bun venit prin liftul de alimente. Când ai ajuns tu, m-am gândit că ar fi distractiv să fac același lucru.
   - Ți-a spus Erica de ce a plecat atât de repede?
   - Nu mi-a spus nimic. Am aflat de la doamna Evelyn, la o zi după ce-a plecat. Bănuiesc că a găsit un loc nou unde să stea sau ceva de genul. M-am întristat, pentru că era frumos să am o vecină cu care să-mi petrec timpul.
   Fața lui Ingrid se luminează.
   - Hei, am o idee. Ar trebui să facem asta în fiecare zi. Să luăm prânzul în parc, până ni se scurge termenul.
   Ezit, nu din cauza că nu-mi place de Ingrid. Îmi place și destul de mult. Dar nu sunt sigură că voi rezista să-mi petrec timpul cu ea în fiecare zi. Numai de la această după-amiază am rămas epuizată.
   - Te rog, mă imploră ea. Mă simt atât de plictisită în acea clădire, iar în fața noastră e un enorm parc de explorat. Gândește-te la asta, Juju. Apropo, așa am decis să te numesc.
   - Am observat, spun eu, neputând să-mi ascund zâmbetul.
   - Știu că nu e perfect, dar numele tău este deja un fel de pseudonim, așa că nu am prea multe opțiuni. Și știu că există o conotație malefică a acestui cuvânt. Dar există și un Juju bun. Tu ești cel bun. Cu siguranță.
   Mă îndoiesc de asta. Am avut o karma destul de nefastă, care m-a urmărit ani de zile.
   - Și, după cum spuneam, gândește-te la mulțimea de lucruri distractive pe care le-am putea face, Juju. Ingrid începe să enumere pe degete toate opțiunile. Am putea privi păsările. Am putea face picnicuri. Plimbări cu barca. Putem mânca o mulțime de hotdogi. Ce spui?
   Îmi aruncă o privire nerăbdătoare. E plină de speranță și umilă în același timp. Și singuratică. La fel de singuratică cum m-am simțit și eu în ultimele două săptămâni. În afară de Chloe, toți prietenii mei s-au evaporat. Nu știu dacă este din vina mea sau a lor. Poate că i-am dat la o parte fără să-mi dau seama. Sau poate că este efectul secundar al acestei perioade nefericite prin care trec. O pierdere duce inevitabil la o altă pierdere. Mai întâi Jane, apoi părinții mei, pe urmă locul de muncă și Andrew. Cu fiecare pierdere, din ce în ce mai mulți prieteni s-au îndepărtat.
   Poate că Ingrid este persoana care va schimba lucrurile.
   - Sigur, spun eu. Contează pe mine.
   Ingrid bate din palme, entuziasmată.
   - Atunci așa rămâne. Ne vom întâlni la prânz, în hol. Dă-mi telefonul tău.
   Îl scot din buzunar și i-l înmânez solemn. Ingrid își salvează propriul numărul de telefon în lista mea de contacte, scriindu-și numele cu majuscule. Fac același lucru cu telefonul ei, tastându-mi numele în mod adecvat, cu litere mici.
   - Te voi bombarda cu mesaje dacă încerci să mă lași baltă, mă avertizează ea. Iar acum, să pecetluim înțelegerea cu un selfie.
   Ține telefonul meu sus și se lipește de mine. Fețele noastre acoperă tot ecranul, Ingrid rânjind nebunește și eu arătând ușor amețită în urma acestei întâlniri. Totuși, zâmbesc. Este pentru prima dată, după mult timp, când lucrurile nu par a fi atât de rele. Am un loc unde pot locui temporar, bani pe care urmează să-i primesc și o nouă prietenă.
   - Perfect, spune Ingrid butonând telefonul.
   Cu un click, pactul nostru este complet.

Capitolul 11

   Îmi petrec prima noapte la Bartholomew, încântată de felul în care s-au aranjat lucrurile. Seara se desfășoară într-o succesiune de pași improvizați, un dans al fericirii, alcătuit pe loc.
   În primul rând, urc scara în spirală până în dormitor, îmi scot pantofii și pășesc pe covorul moale și pufos. Atunci când calc pe el mă simt ca și cum aș avea parte de un veritabil masaj la picioare.
   Apoi, îmi umplu cada artizanală din baie, torn puțină spumă pe care am găsit-o sub chiuvetă și stau sub apă până când aroma de lavandă scumpă mă învăluie, și pielea mea devine toată roz, iar vârfurile degetelor îmi sunt brăzdate de mici încrețituri.
   După baie, încălzesc în cuptorul cu microunde o pizza congelată, lipicioasă și fierbinte, o răstorn pe o farfurie din porțelan, atât de frumoasă și delicată, încât până și cea mai mică atingere mă face să am emoții. Găsesc o cutie de chibrituri într-unul din sertare și aprind lumânările din sufragerie. Mănânc în singurătate, stând într-un capăt al mesei uriașe, acompaniată de lumina pâlpâitoare a lumânărilor, ce se reflectă în geam.
   După cină, deschid unul dintre vinurile pe care mi le-a dăruit Chloe și mă așez lângă fereastra camerei de zi, savurându-l în timp ce noaptea coboară peste Manhattan. În Central Park, felinarele, amplasate de-a lungul trotuarului, se aprind, proiectând o lumină strălucitoare, fantomatică asupra alergătorilor, turiștilor și cuplurilor care se învălmășesc pe acolo. Privesc prin telescopul de aramă de lângă fereastră, spionând un astfel de cuplu, care merge mână în mână. Se despart cu o ezitare, degetele lor întinzându-se, pentru a prelungi acele ultime clipe de contact.
   Golesc un pahar cu vin.
   Îl umplu din nou.
   Încerc să mă prefac că nu sunt într-atât de singură pe cât mă simt.

   Timpul trece. Orele se scurg una după alta.
   După ce termin al treilea pahar, mă retrag în bucătărie și zăbovesc pe acolo, clătesc paharul și șterg blaturile curățate mai devreme. Îmi umplu un al patrulea pahar de vin, dar, în cele din urmă, decid că nu este o idee bună. Nu vreau să mă îmbăt criță pentru a doua oară în decursul a doar două săptămâni, chiar dacă ocaziile nu ar putea fi mai diferite.
   Prima oară a fost atunci când Chloe m-a scos în oraș pentru câteva pahare de Margarita, o beție tristă, care s-a soldat cu mine scuturându-mă de plâns printre înghițituri. Dar acum sunt inexplicabil de fericită, mulțumită și, pentru prima dată după mult timp care a părut să se întindă o veșnicie, mă simt plină de speranță.
   Fără să mă gândesc, iau cutia de chibrituri de pe blat și aprind unul. Îmi țin apoi mâna stângă la câțiva centimetri deasupra flăcării, simțindu-i căldura arzătoare în palmă. Obișnuiam să fac asta destul de des, însă n-am mai făcut-o de secole. Nu avusesem nevoie. Acum, acel vechi impuls s-a întors și cobor încet mâna spre flacără gândindu-mă la părinții mei, la Jane și Andrew, la focul care răvășește marginile fotografiilor, înainte de-a se îndrepta spre centru.
   Căldura din palmă devine din ce în ce mai intensă, transformându-se brusc în durere.
   Însă nu-mi retrag mâna. Nu încă.
   Am nevoie să mă rănească puțin mai tare.
   Nu mă opresc decât atunci când mâna îmi zvâcnește de durere.
   Instinctul de autoconservare lovindu-mă din plin. Sting chibritul, iar flacăra dispare într-o clipă, lăsând în urmă câteva dâre de fum învolburat, singurul semn că a fost vreodată aprins.
   Iau un alt chibrit și-l aprind cu intenția de a repeta procesul, când un sunet ciudat se ridică dinspre tunelul liftului pentru alimente. Deși este ușor camuflat de ușa dulapului închis, pot să afirm cu certitudine că nu este produs de lift. Nu aud scârțâitul slab al scripetelui.
   Acest zgomot este diferit.
   Mai tare. Mai ascuțit. Mai uman.
   Îmi dau seama că este un țipăt care se înalță prin casa liftului, din apartamentul de mai jos.
   Apartamentul lui Ingrid.
   Rămân înlemnită în bucătărie, cu capul întors, ascultând cu atenție un al doilea țipăt, în timp ce chibritul aprins își arde drumul către degetul meu mare și arătător. Când flacăra îmi atinge degetele mă străbate un fulger fierbinte de durere, strig, arunc chibritul, urmărindu-l cum se stinge pe podeaua bucătăriei.
   Arsura mă determină să acționez. Sugându-mi vârful degetului pentru a domoli durerea, alerg iute din bucătărie pe hol, până în vestibul. Ies imediat din apartament, deplasându-mă de-a lungul coridorului de la etajul 12, în drum spre scară.
   Țipătul, sau cel puțin ceea ce cred eu că fusese un țipăt, se învârte din nou și din nou în capul meu când cobor la etajul 11. Ceva îmi spune că trebuie să verific ce face Ingrid. Ar putea fi rănită. Ar putea fi în pericol. Sau ar putea fi în regulă, iar eu, pur și simplu exagerez. Mi s-a mai întâmplat și înainte, fiindcă toate experiențele mele de după vârsta de 17 ani m-au învățat să-mi fac griji în continuu.
   Dar ceva legat de acest sunet îmi spune că nu exagerez deloc.
   Ingrid a țipat. În mintea mea, sunt convinsă de asta. Mai ales acum când pășesc prin liniștea apăsătoare din Bartholomew. Peste tot e numai liniște. Ascensorul, aflat la unul dintre etajele de mai jos, stă nemișcat. Pe scară, singurul sunet pe care îl aud este foșnetul rezervat al pașilor mei.
   Când ajung la etajul 11, îmi verific ceasul. Ora 1 noaptea. Încă un motiv de îngrijorare. Și mă pot gândi la o mulțime de motive sinistre pentru care o persoană ar scoate un astfel de țipăt la această oră.
   Ajunsă la ușa de la 11A, mă opresc înainte de a bate, sperând că voi auzi un alt sunet, mai pozitiv, care îmi va spulbera grijile. Cum ar fi, Ingrid vorbind tare la telefon. Sau un hohot de râs.
   În schimb, nu aud nimic, ceea ce mă convinge să bat la ușă, încet, pentru a nu-i deranja pe ceilalți rezidenți de pe etaj.
   - Ingrid? Sunt Jules. Este totul în regulă?
   Trece o secundă. Apoi zece. Douăzeci. Mă pregătesc să bat din nou, când ușa se deschide și apare Ingrid. Mă privește, cu ochii mari, surprinsă.
   - Jules, ce cauți aici?
   - Am vrut să văd dacă ești bine, zăbovesc, nehotărâtă. Mi s-a părut că am auzit un țipăt.
   Ingrid face o pauză. O pauză de câteva secunde în care se forțează să zâmbească.
   - O fi fost de la televizorul tău.
   - Nu mă uitam la televizor. Era...
   Mă opresc, nu sunt sigură dacă ar trebui să mă simt stânjenită sau ușurată, sau ambele. În schimb, mă îngrijorez și mai mult. Comportamentul ei pare suspect. Vorbește cu o voce plată și reticentă, foarte diferită de moara stricată pe care o avea în parc.
   Nu-i văd decât jumătate din corp prin crăpătura ușii. Este îmbrăcată în aceleași haine de mai devreme și stă cu mâna dreaptă înfundată în buzunarul din față al blugilor, de parcă ar căuta ceva.
   - A sunat ca un țipăt, zic în sfârșit. L-am auzit și m-am îngrijorat.
   - Nu am fost eu, spune Ingrid.
   - Dar am auzit ceva.
   - Sau ai crezut că ai auzit. Se întâmplă mereu. Sunt bine. Serios.
   Însă fața ei spune cu totul altceva. Pe lângă zâmbetul încordat, se vede o licărire întunecată în acei ochi sălbatici. Par să ardă a pericol nerostit. Realizez că e speriată.
   Mă apropii mai tare de ușă, privind-o direct în ochi.
   - Ești sigură? șoptesc eu.
   Ingrid clipește.
   - Da. Totul este bine.
   - Atunci îmi pare rău că te-am deranjat, zic, îndepărtându-mă de ușă și forțându-mă și eu să zâmbesc.
   - Drăguț din partea ta să-ți faci atâtea griji, spune Ingrid. Ești o scumpă.
   - Înțelegerea noastră rămâne valabilă?
   - La 12 fix, răspunde Ingrid. Să fii acolo și să te ții de cuvânt.
   Îi fac un semn cu mâna și mă îndepărtez câțiva pași pe hol. Ingrid nu-mi face semn înapoi. În schimb, mă privește lung, zâmbetul îi dispare de pe față chiar înainte de a închide ușa.
   În acest moment, nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Dacă Ingrid spune că este bine, atunci trebuie să am încredere în ea. Dacă spune că nu am auzit niciun țipăt, atunci așa să fie. Dar, în timp ce urc cele două rânduri de scări, unul până la etajul 12, celălalt până în dormitorul de la 12A, nu pot scăpa de senzația că Ingrid m-a mințit.

ACUM

   Bernard pleacă.
   Intră un alt doctor.
   Este mai în vârstă. Are părul alb ca zăpada, maxilarul puternic și poartă o pereche de ochelari mici, așezați în fața ochilor să-i căprui.
   - Bună! Sunt Dr. Wagner.
   Își pronunță numele cu un accent german, folosind V în loc de W.
   De fapt, toate cuvintele sale sunt îngroșate de un accent dur și totodată fermecător.
   - Cum te simți?
   Nu prea știu cum ar trebui să mă simt, pentru a da un răspuns corect. Îmi amintesc vag că mi s-a spus că am fost lovită de o mașină, cred că ar trebui să mă consider norocoasă având în vedere că nu am murit.
   - Mă doare capul, spun eu.
   - Îmi imaginez că te doare, zice Dr. Wagner. A fost o lovitură destul de puternică. Din fericire, nu ai nicio comoție.
   Îmi ating din nou bandajul. Mult mai ușor de data aceasta. Suficient cât să-mi simt conturul capului sub țesătură.
   - Funcțiile vitale sunt bine. Acesta este lucrul cel mai important, concluzionează doctorul Wagner. Vei observa câteva vânătăi care se întind de la coapsă până la cutia toracică. Dar nu ai niciun os rupt, nicio leziune internă. Putea fi mult mai rău luând în considerare situația per ansamblu.
   Încerc să dau din cap, dar proteza de la gât mă împiedică. Este fierbinte și grea. În jurul claviculei mi s-au format picături de transpirație. Strecor un deget în spatele protezei, încercând să îndepărtez o parte dintre ele.
   - Vei putea scoate proteza destul de curând, spune Dr. Wagner. E doar o măsură de precauție. Dar, deocamdată, trebuie să-ți pun câteva întrebări.
   Nu spun nimic. Nu sunt sigură că voi fi în stare să răspund. Nu sunt sigură că mă va crede dacă îi povestesc. Și totuși, încerc să fac o scurtă mișcare din cap.
   - Ce-ți aduci aminte despre accident?
   - Nu prea multe.
   - Dar ți-l amintești?
   - Da.
   Cel puțin, așa cred. Nu-mi amintesc nimic concret. Doar fragmente. Inspir adânc, încercând să-mi adun gândurile. Dar sunt o mulțime, nesigure și imposibil de controlat. Îmi simt craniul ca un glob cu zăpadă, zguduit recent, în care se rotesc informații importante, dar care încă nu au aterizat la sol. Și nu mă pot agăța nici măcar de unul singur, indiferent cât de mult încerc.
   Îmi amintesc un scârțâit de roti.
   O rafală de claxoane.
   Un strigăt de panică, undeva în spatele meu.
   Durere. Întuneric.
   Același lucru și cu sosirea mea la spital. Îmi amintesc doar o parte din cele întâmplate. Bernard și uniforma lui strălucitoare, și veștile nefericite despre accidentul de mașină ce mi s-au comunicat. Dar nu-mi amintesc cum am ajuns aici sau ce anume am spus atunci când am făcut-o.

   O pun pe seama analgezicelor. Ele m-au amețit.
   - Să încercăm o altă întrebare, spune doctorul Wagner. Un martor a spus că te-a văzut ieșind în fugă din Bartholomew și intrând direct în traficul din sensul opus. Spune că nu ai ezitat deloc. Nici măcar pentru o secundă.
   Îmi amintesc asta.
   Chiar dacă tot ce-mi doresc este să uit.
   - Da, este adevărat, șoptesc eu.
   Doctorul îmi aruncă o privire intrigată din spatele ochelarilor să-i minusculi.
   - Acesta nu este tocmai un comportament normal.
   - Nu au fost tocmai cele mai normale circumstanțe.
   - Sună ca și cum ai fi fugit de cineva.
   - Nu, spun eu. Am evadat.

PATRU ZILE MAI DEVREME

Capitolul 12

   Îmi visez familia.
   Mama, tata și Jane, arătând exact ca ultima dată când am văzut-o. În amintirile mele va avea mereu 19 ani.
   Toți trei se plimbă printr-un Central Park pustiu, fiind singurii oameni de acolo. E noapte, iar parcul este negru ca smoala, toate felinarele sunt stinse. Chiar și așa, familia mea emană o lumină proprie, strălucind într-o nuanță de gri pal, în timp ce traversează parcul.
   Îi urmăresc, de pe acoperișul de la Bartholomew, cum înaintează.
   Stau așezată lângă George, una dintre aripile sale din piatră fiind înfășurată în jurul meu, într-o semi îmbrățișare.
   Ieșiți din parc, părinții mei mă văd și îmi fac cu mâna. Jane mă strigă, cu palmele strălucitoare făcute căuș la gură.
   - Nu ai ce căuta acolo, strigă ea.
   Imediat ce cuvintele ajung la mine, George își mișcă aripa.
   Nu mă mai îmbrățișează.
   Mă împinge.
   Îi simt aripile reci din piatră pe spate în timp ce mă împinge de pe acoperiș. În secunda următoare mă aflu în cădere liberă, răsucindu-mă în aer înainte de-a mă prăbuși pe trotuar.
   Mă trezesc cu un țipăt oprit în gât, gata să-l eliberez. Îl reprim, tușind de câteva ori, apoi mă ridic și îl privesc pe George prin fereastră.
   - Prietene, n-a fost deloc frumos ce-ai făcut, îl dojenesc eu.
   Ecoul cuvintelor mele abia se pierde în dormitorul obscur, când aud ceva.
   Un zgomot venind de la parter.
   Nici nu sunt sigură că se poate cataloga drept un zgomot. Este mai degrabă o senzație. Un sentiment greu de descris, ca și cum nu aș fi singură în apartament. Dacă cineva mi-ar cere să-l descriu, nu as ști cum. Nu este un sunet ușor de definit. Nu sunt pași. Nu sunt atingeri. Nu e nici măcar un foșnet, deși e cea mai apropiată comparație la care mă pot gândi.
   Mișcare.
   Asta e ceea ce pare a fi.
   Ceva ce se mișcă prin spațiu și lasă o ușoară șoaptă în urma sa.
   Mă dau jos din pat și mă îndrept spre vârful treptelor, aplecându-mă peste ele ca să aud mai bine, dar nu aud nimic. Însă acel sentiment, de ți se ridică părul pe spate, persistă. Nu sunt singură în apartament.
   Îmi trece prin cap că ar putea fi Leslie Evelyn, făcând o verificare de dimineață a locuinței pentru a vedea dacă respect regulile. Sunt sigură că are un set de chei de rezervă. Deranjată, îmi îmbrac halatul de baie zdrențuit și cobor scările. Nu a spus nimic despre astfel de verificări. Nu aș fi acceptat una ca asta.
   Pe cine încerc să păcălesc? Pentru 12.000 de dolari, sunt de acord cu aproape orice.
   Dar când ajung la parter, găsesc apartamentul gol. Ușa este încuiată, iar lanțul stă la locul lui, neatins. Zgomotul sau prezența a fost doar în imaginația mea. Rămășițe confuze ale coșmarului pe care l-am avut.
   Epuizată, dar prea agitată ca să mă întorc la somn, mă îndrept spre bucătărie să-mi fac o cafea. În locul unei mașinării rapide și ușoare Keurig, apartamentul are un aparat de cafea de cea mai înaltă tehnologie, absurd de complex. Îmi ia câteva minute groaznice doar ca să-l pun în funcțiune. Durează atât de mult până când lichidul maroniu începe să picure în ceașcă, încât corpul meu efectiv îmi arată cum suferă după cofeină.
   Cât se pregătește cafeaua, mă întorc la etaj și fac un duș, încercând să scap de amintirea coșmarului de mai devreme.
   Doamne, ce vis ciudat și îngrozitor!
   Au existat și altele, desigur. Nu la mult timp după moartea părinților mei. Coșmaruri cu paturi în flăcări, fum dens, organe interne înnegrite de boală. Unele erau atât de înfricoșătoare, încât Chloe fusese nevoită să mă scuture până mă trezeam, căci strigătele mele amenințau să trezească întreaga clădire. Dar niciunul nu a părut vreodată atât de adevărat, atât de real. O parte din mine își face griji că, dacă mă uit pe fereastră la Central Park, familia mea va fi în continuare acolo, luminându-și calea peste Podul Bow.
   Așa că îmi petrec dimineața urmărind ceasurile.
   Ceasul digital cu alarmă din dormitor în timp ce mă îmbrac.
   Ceasul de la cuptorul cu microunde în timp ce-mi torn cafeaua care a stat prea mult la infuzat.
   Ceasul bunicului în timp ce beau cafeaua în camera de zi, numărând perechile de ochi de pe tapet. Numărătoarea mea se oprește la 64 când pendulul ceasului anunță ora. Oftez dezamăgită. Este abia ora 9.
   Când am fost concediată, mi s-a înmânat un dosar informativ.
   Sfaturi pentru căutarea unui nou loc de muncă, consiliere în carieră și informații despre creditele pentru studenți, în cazul în care aș vrea să mă întorc la facultate. Tot de ce aveam nevoie pentru a înfrunta viața de șomer.
   Din păcate acel dosar nu îți spune și ce să faci cu tot acest timp liber. Este o altă problemă pe care nimeni nu o înțelege, doar cei care au mai fost în această situație. Și anume faptul că șomajul este plictisitor. Degradant de plictisitor.
   Oamenii nu au habar cât de mult timp îți consumă mersul la serviciu. Pregătirea. Drumul propriu-zis. Cele opt ore petrecute la birou. Drumul înapoi acasă. Atât de mult timp este în mod implicit ocupat. Fără toate acestea, rămân o mulțime de ore libere, care ți se perindează prin fața ochilor, așteptând să fie completate.
   Ucide timpul înainte să te ucidă el pe tine.
   Tatăl meu mi-a spus asta, după ce mama s-a îmbolnăvit, iar el și-a pierdut slujba. Se afla în apogeul scurtei perioade în care fusese de-a dreptul obsedat de căsuțele pentru păsări. Petrecea ore întregi în garaj construindu-le, fără vreun scop anume. Când l-am întrebat de ce o face, și-a desprins privirea de la scândura de pin pe care o picta și mi-a spus:
   - Pentru că am nevoie de măcar un lucru în viața mea pe care să-l pot controla.
  Cuvintele lui capătă sens abia acum, când mă uit în urmă. La vârsta de 19 ani, eram confuză. Ca adult șomer, îl înțeleg perfect. Să găsesc ceva ce aș putea controla este greu, pentru că întreaga mea viață pare a fi lovită constant de un uragan.
   Așa că îmi omor timpul căutând locuri de muncă. Nu găsesc nicio ofertă pe care să n-o fi văzut zilele trecute. Fac puțină curățenie, chiar dacă totul este deja curat. Golesc coșurile de gunoi care nu au aproape nimic în ele și duc punga la pubela, situată într-un spațiu discret, lângă scară. Arunc punga înăuntru și o ascult cum alunecă în jos, până în subsol, unde aterizează cu o bufnitură ușoară.
   Încă 5 secunde irosite.
   Când ceasul bunicului anunță ora prânzului, ies din apartament, fără a întâlni vreo față nouă în drumul meu către holul de la intrare.
   Aceleași persoane vin și pleacă. Domnul Leonard și asistenta lui, chinuindu-se să urce scările, Marianne Duncan și Rufus în holul principal, întorcându-se de la plimbare. Astăzi, Marianne poartă o pelerină într-o nuanță de verde ca spuma mării, cu un turban asortat. Iar Rufus, o eșarfă roșie.
   - Bună, draga mea, mă salută Mariane, ajustându-și ochelarii de soare și îndreptându-se spre ascensor. Astăzi e cam răcoare afară, nu-i așa Rufus?
   Câinele latră în semn de aprobare.
   Deoarece Ingrid încă n-a ajuns, merg la căsuțele poștale să verific dacă a venit ceva pentru apartamentul 12A.
   Închid căsuța poștală și mă uit la ceas.
   Douăsprezece și cinci minute.
   Ingrid întârzie.
   Când telefonul îmi sună în buzunar, mă întind imediat după el, crezând că ar putea fi ea. Stomacul mi se întoarce pe dos când văd cine mă sună de fapt.
   Andrew.
   Resping apelul. O secundă mai târziu primesc un mesaj.
   Te rog, suna-mă.
   Urmat de încă unul.
   Putem vorbi?
   Apoi al treilea.
   Te rog!!!
   Nu-i răspund. Nu merită. La fel cum nu m-a meritat nici pe mine.
   Abia acum înțeleg că nu ar fi trebuit să pornim această relație de la bun început. Nu aveam nimic în comun. Chloe tocmai îl întâlnise pe Paul, iar eu mă simțeam singură. Dintr-odată, a apărut Andrew, gardianul simpatic pe care-l vedeam tot timpul golind coșurile de gunoi când plecam de la muncă. Curând, am început să-mi iau rămas bun de la el. Ceea ce a dus la mici discuții lângă lift. Apoi, cu fiecare zi ce trecea, conversațiile au devenit mai lungi.
   Părea prietenos și deștept, și puțin timid. Iar gropițele îi ieșeau în evidență, atunci când zâmbea. Și o făcea mereu când eram eu prin preajmă.
   În cele din urmă, m-a invitat în oraș. Am acceptat. Totul a evoluat natural. Mai multe întâlniri. Sex. Mult sex. Ne-am mutat împreună. O înțelegerea tacită că așa se vor desfășura lucrurile de acum încolo.
   M-am înșelat amarnic.
   În zilele următoare, după ce-am plecat, sentimentele mele față de Andrew au evoluat de la durere la furie și la sentimentul de a fi abandonată încă o dată. L-am urât pentru că m-a trădat. M-am urât pe mine pentru că am avut încredere în el. După care a apărut o altă emoție, și mai cumplită: respingerea. De ce nu eram destul de bună pentru el? De ce nu eram destul de bună pentru nimeni? De ce toți oamenii pe care-i iubeam mă părăseau?
   Mă uit din nou la telefon. Ingrid este deja cu 10 minute în întârziere.
   Mă întreb dacă am înțeles corect locul întâlnirii și dacă nu trebuia să ne întâlnim în Central Park, mai degrabă. Mi-o și imaginez, flirtând cu unul dintre artiștii ambulanți din parc, gândindu-se că am lăsat-o baltă.
   Îi trimit un mesaj.
   Trebuia să ne întâlnim în parc?
   Trec două minute. Cum nu primesc niciun răspuns, decid să merg și să verific. Mi se pare mai rațional decât să-i mai trimit un mesaj.
   La ieșirea din Bartholomew, îl caut pe Charlie să-l întreb dacă a văzut-o cumva părăsind clădirea. În schimb, dau peste un alt portar, un bărbat mai în vârstă, zâmbitor, al cărui nume încă nu-l cunosc. El îmi spune că Charlie a lucrat în tura de noapte și că și-a luat liber pentru această după-amiază, din motive de sănătate.
   - Urgență de familie, spune el. Ceva legat de fiica lui.
   Îi mulțumesc și merg mai departe, traversând strada către parc.
   Afară este mai înnourat decât cu o zi în urmă și mult mai rece, ceea ce prevestește apropierea grabnică a iernii. Cu siguranță nu este cea mai distractivă perioadă a anului.
   În scurt timp ajung în Strawberry Fields unde doi artiști ambulanți se duelează prin cântece, în părți opuse ale mozaicului. Fiecare dintre ei a reușit să adune câțiva ascultători ușor de mulțumit. Ingrid nu este printre ei.
   Mai verific o dată telefonul. Nimic.
   Merg mai departe, îndreptându-mă către lac și banca pe care am stat împreună. Mă așez și-i mai trimit un mesaj.
   Sunt în parc. Aceeași bancă de ieri.
   După ce trec încă 5 minute fără să primesc niciun răspuns, îi trimit al treilea mesaj.
   Este totul în regulă?
   Îmi dau seama cât de îngrijorată par, dar ceva numi miroase a bine în toată treaba asta. Mă gândesc la noaptea trecută - țipătul ce s-a auzit din apartamentul ei, intervalul nesfârșit de timp până mi-a răspuns, deschiderea ușii, scânteierea întunecată din ochii ei care parcă încerca să mă avertizeze că ceva nu era în regulă.
   Îmi spun că nu am motive să fiu îngrijorată.
   Și totuși sunt.
   Trebuie să-i mulțumesc lui Jane pentru asta. La început, în ziua în care a dispărut, am fost remarcabil de indiferenți cu toții. Avea 19 ani, era neastâmpărată și adora să hoinărească de una singură, fără a anunța pe cineva. Câteodată lipsea de la cină și se întorcea abia după miezul nopții, mirosind a bere și țigări, consumate în subsolul casei vreunui amic.
   Când nu s-a întors acasă în acea noapte, cu toții am presupus că scenariul se repetă. Am luat cina fără ea. Ne-am uitat la televizor la câteva filme stupide despre extratereștri. Apoi părinții mei s-au dus la culcare, iar eu am rămas să recitesc fragmentele mele preferate din Inima unui visător. Luând în considerare toate aceste lucruri, era o seară obișnuită în casa familiei Larsen.
   Abia în dimineața zilei următoare ne-am dat seama că ceva este în neregulă. Tatăl meu s-a trezit să meargă la baie. În drum spre baie, a observat că ușa de la dormitorul ei era încă întredeschisă, camera goală, iar patul, neatins. Ne-a trezit pe mama și pe mine, întrebându-ne dacă o auzisem pe Jane venind acasă în timpul nopții.
   Nu am auzit-o. După mai multe runde incomode de apeluri telefonice matinale la prietenii ei, în cele din urmă ne-a izbit crudul adevăr al întregii situații.
  Jane dispăruse.
   De fapt, ea lipsea încă din după-amiaza precedentă și nimeni dintre noi nu s-a gândit să verifice dacă e bine. Când îmi amintesc de lipsa noastră de interes, din acele prime ore, nu pot să nu mă întreb, dacă Jane era să fie aici, în cazul în care am fi acționat mai devreme sau am fi fost puțin mai îngrijorați din start.
   Acum am ajuns să îmi fac prea multe griji. La facultate, o înnebuneam pe Chloe, insistând să mă sune de câteva ori pe zi. În rarele ocazii în care nu o făcea, mă lovea un acces de anxietate pe care-l simțeam până în stomac. Și sunt la fel de anxioasă în legătură cu Ingrid. Îmi fac o mulțime de griji care se amplifică și mai mult atunci când îmi verific din nou telefonul și văd că este ora 12:45.
   Ies din parc și mă întorc îngrijorată la Bartholomew. Pe drum, trimit un alt mesaj, rugând-o pe Ingrid să răspundă. Știu că reacționez exagerat, dar nu-mi pasă.
   Ajunsă în interiorul clădirii, trec pe lângă Dylan, celălalt locatar temporar. Este îmbrăcat pentru o tură de alergare. Pantaloni sport și teniși. Din căștile sale răsună violent sunetele chitarelor electrice.
  Intru în liftul din care tocmai a ieșit, cât pe ce să apăs butonul pentru ultimul etaj, din inerție, dar în schimb îl apăs pe cel pentru etajul unsprezece. Mă gândesc că nu ar strica să verific ce face Ingrid.
   Poate că se simte rău și nu și-a verificat telefonul. Poate că i s-a descărcat bateria și așteaptă cu nerăbdare să se încarce.
   Sau poate, doar poate, bănuielile mele despre noaptea trecută sunt corecte și Ingrid a avut probleme, dar era prea speriată ca să vorbească cu mine despre asta. Închid ochii și îmi reamintesc golul din vocea ei, acel zâmbet șters și felul în care i-a dispărut de pe față chiar înainte de-a închide ușa.
   Când ajung lângă apartamentul 11A, îmi verific ultima oară telefonul pentru a vedea dacă nu am primit vreun răspuns din partea lui Ingrid. După ce mă conving că ecranul este gol, bat la ușă. Două bătăi ușoare, ca și cum aceasta ar fi o vizită obișnuită și nu efectul grijilor nebunești care-mi încolțesc în adâncul sufletului.
   Ușa se deschide.
   Dar dincolo de ea stă Leslie Evelyn, îmbrăcată într-un alt costum marca Chanel. Unul la fel de roșu precum tapetul din 12A. Are o expresie nedumerită pe față. O buclă de păr i s-a desprins din coc, iar acum îi atârnă în jos, pe frunte.
   - Jules, exclamă ea, fără a depune un efort prea mare pentru a-și ascundă uimirea. Ce-ți mai face brațul?
   Ating absentă bandajul ascuns sub haine. Tăietura este atât de mică, încât abia de-o observ.
   - E bine, spun eu privind peste umărul ei, în apartament. O caut pe Ingrid.
   - Nu este aici, zice Leslie cu un oftat evident.
   - Știți unde o pot găsi?
   - Nu știu, drăguțo. Îmi pare rău.
   - Dar nu este acesta apartamentul ei?
   - A fost.
   Observ că a folosit timpul trecut și fruntea mi se încruntă.
   - Nu mai locuiește aici?
   - Nu, spune Leslie ferm. Ingrid a plecat.

Capitolul 13

   Jane a plecat.
   Asta mi-a spus tata, la o săptămână după ce sora mea nu s-a mai întors acasă. Era aproape miezul nopții, iar noi doi stăteam singuri în bucătărie, mama băgându-se în pat câteva ore mai devreme. Până în acel moment, persoana cu mașina neagră devenise cunoscută în întreaga regiune, poliția vorbise cu prietenii lui Jane, iar poza ei apărea pe fiecare stâlp de telegraf și pe fiecare vitrină din zonă.
   Tatăl meu a luat o înghițitură din cafeaua neagră pe care o consuma de zile întregi și mi-a spus, simplu și trist:
   - Jane a plecat.
   Îmi amintesc că m-am simțit mai mult confuză decât tristă. Încă speram că Jane se va întoarce. În acel moment, ceea ce nu puteam înțelege era motivul din cauza căruia ne părăsise. Simt aceeași confuzie acum, când o privesc pe Leslie aranjându-și bucla rebelă de păr.
   - A plecat? Nu mai locuiește aici?
   - Nu, spune Leslie cu o privire disprețuitoare.
   Mă gândesc la reguli. Probabil că Ingrid a încălcat vreuna. Una importantă. Este singurul argument pe care îl pot găsi pentru această plecare bruscă și neașteptată.
   - A făcut ceva greșit?
   - Nu, din câte știu eu, spune Leslie. Nu a fost dată afară, dacă la asta te referi.
   - Dar Ingrid mi-a spus că va mai sta aici încă 10 săptămâni.
   - Așa ar fi trebuit.
   Sunt lovită de un nou val de confuzie. Nimic din toate acestea nu are sens.
   - Și a plecat așa, din senin?
   - Exact, îmi răspunde Leslie. Rapid și fără să ne anunțe, aș putea adăuga.
   - Ingrid nici măcar nu v-a spus că pleacă?
   - Nu. Chiar aș fi apreciat dacă mă anunța din timp, în schimb, doar s-a strecurat afară în miez de noapte.
   - A văzut-o cineva plecând? Ce portar a fost de serviciu?
   - Charlie, dar nu a văzut-o.
   - Cum așa?
   - Era la subsol în acel moment. Camerele de securitate nu funcționau bine, așa că și-a părăsit postul pentru a încerca să le repare. Când s-a întors, a găsit cheile de la apartamentul 11A chiar în mijlocul holului. Acolo le-a aruncat Ingrid în timp ce pleca.
   - La ce oră s-a întâmplat asta?
   - Chiar nu știu. Va trebui să-l întrebi pe Charlie.
   - Sunteți sigură că a plecat? spun eu, gândind cu voce tare. Există o șansă ca ea să fi scăpat din greșeală cheile în hol, fără să observe. Poate vreunul dintre prietenii ei a avut vreo urgență și a trebuit să plece în grabă. Ar putea fi pe drum chiar acum.
   Deși teoria mea e posibilă, este de asemenea și improbabilă.
   Nimic din toate acestea nu explică de ce Ingrid nu mi-a răspuns la mesaje.
   Este clar că Leslie crede același lucru. Se sprijină de cadrul ușii și se uită la mine cu o privire plină de compasiune. Nu mă deranjează.
   Părinții mei îmi aruncau aceleași priviri după dispariția lui Jane, când îi trezeam la o bucată de noapte cu teoriile mele fantastice despre locul în care s-ar putea afla, încercând să-i conving că se va întoarce. La 17 ani, eram regina gândirii abstracte.
   - Pare puțin probabil, nu crezi?
   - Ba da, zic eu. Dar la fel pare și faptul că Ingrid a plecat în mijlocul nopții, fără să spună nimănui.
   Leslie își înclină capul, bucla rebelă fiind pe cale de-a se elibera din nou.
   - De ce ești atât de interesată de Ingrid?
   I-aș putea da nenumărate motive, toate adevărate. Că Ingrid era prietenoasă și amuzantă, și că mi-a plăcut să mă aflu în compania ei. Că îmi amintește de Jane. Că a fost o schimbare binevenită să cunosc și pe altcineva care chiar voia să-și petreacă timpul cu mine, în afară de Chloe.
   În schimb, îi spun doar principala cauză a îngrijorării mele.
   - Mi s-a părut că am auzit un țipăt aseară.
   Leslie clipește uimită.
   - Din 11A?
   - Da.
   - Când?
   - Pe la 1. Am coborât să verific dacă Ingrid este bine, iar ea mi-a spus că doar mi s-a părut.
   - Niciunul dintre ceilalți locatari nu ne-a anunțat că ar fi auzit ceva, zice Leslie. Ești sigură că a fost un țipăt?
   - Nu știu...
   Nu ar trebui să ezit atât de mult. Fie am auzit un țipăt, fie nu. Totuși, acel gram de incertitudine de la finele propoziției înseamnă ceva. Îmi dă de înțeles, în mod frustrant, că poate ceea ce am auzit a fost doar în capul meu.
   Dar apoi mă întreb de ce s-a purtat Ingrid atât de ciudat atunci când a deschis ușa.
   - Mă voi interesa dacă a mai auzit vreun locatar ceva, spune Leslie. Astfel de lucruri nu trec neobservate într-o clădire atât de liniștită ca aceasta.
   - Doar îmi fac griji pentru ea, adaug eu, încercând să-mi justific agitația.
   - A plecat, scumpo, zice Leslie indiferentă. Ca un hoț în mijlocul nopții. De fapt, acesta a fost primul meu gând. Că este o hoață. De aceea sunt aici. M-am gândit că, probabil, voi găsi locuința complet goală. Dar totul este la locul lui. Ingrid și-a luat doar lucrurile personale.
   - Și nu a lăsat nimic în urmă? Nimic care să sugereze că se va întoarce? Sau care să explice unde a plecat?
   - Nu, din câte cunosc eu.
   Leslie se îndepărtează de ușă.
   - Poți intra să verifici.
   Dincolo de ușa deschisă, observ un hol și o cameră de zi, cu o vedere aproape identică cu cea din 12A. încăperea este impecabilă, modernă. Nu vezi niciun tapet roșu cu ochi curioși pe aici. Doar pereți în culori crem, împodobiți cu artă modernă și mobilier ales ca dintr-un catalog Crate & Barrel. De fapt, întregul apartament arată ca o expoziție. Amenajat, dar nelocuit.
   - Totul este exact cum era atunci când s-a mutat Ingrid, spune Leslie. Dacă ar fi lăsat ceva în urmă, probabil s-ar afla în spațiul de depozitare de la subsol, unde încă nu am apucat să verific. Se pare că Ingrid a pierdut cheia de acolo. Aceasta lipsește din brelocul pe care Charlie l-a găsit în hol.
   Ceea ce înseamnă că Ingrid nu a folosit-o niciodată, la fel ca și mine. Încă nu am avut nevoie până acum să vizitez spațiul de depozitare de la 12A. Toate lucrurile mele au încăput în dulapul din dormitor care este suficient de mare pentru a găzdui toate lucrurile pe care le-am avut vreodată, ba chiar ar mai rămâne și loc liber.
   Leslie îmi atinge umărul și zice:
   - În locul tău, nu aș fi atât de îngrijorată pentru Ingrid. Sunt sigură că există un motiv întemeiat care a determinat-o să plece. Și, sincer vorbind, mi-ar plăcea și mie să-l cunosc.
   Și mie. Pentru că acum nimic din toate acestea nu are sens. Un nou sentiment de neliniște mă cuprinde în timp ce urc scările la etajul 12. Ajunsă în apartament, mă prăbușesc pe canapeaua din sufragerie, într-o stare desăvârșită de confuzie. De ce ar vrea Ingrid să plece din Bartholomew? De ce ar pleca cineva de aici?
   Privesc afară, unde ceața se lasă în grabă peste oraș. Negura alunecă de-a lungul Central Park, făcând vârfurile copacilor să plutească precum norii. Este frumos, într-un fel melancolic. O priveliște pe care puțini oameni și-o pot permite. Iar cei care pot, cheltuiesc milioane pentru acest privilegiu.
   Ingrid avea exact aceeași priveliște, pentru care era plătită, ceea ce ridică un semn de întrebare și mai mare. De ce ar abandona dintr-odată oportunitatea unei chirii gratuite și 12.000 de dolari?
   Chiar dacă avea îndoieli cu privire la Bartholomew, Ingrid a precizat faptul că, la fel ca și mine, nu avea bani și nicăieri altundeva unde să meargă. Atunci când a părăsit Bartholomew, a lăsat în urmă 10.000 de dolari. În afara unei situații majore de urgență, nu pot concepe un alt motiv pentru care ar renunța la atâția bani.
   Ceva în legătură cu situația ei s-a schimbat brusc. Practic, peste noapte.
   Îmi scot telefonul din buzunarul jachetei. În continuare nicio veste de la Ingrid. Când mă uit printre mesajele pe care i le-am trimis, văd că nu a citit niciunul.
   În loc să-i mai trimit un mesaj, decid să o sun, așa că tastez numele ei, scris cu litere mari, și ascult cum apelul este din start redirecționat către căsuța vocală.
   - Salutare! Îmi cer scuze, nu pot răspunde acum la apel. Te rog, lasă-mi un mesaj după semnalul sonor și te sun înapoi cât pot de repede.
   Pauză.
   - Oh, apropo, eu sunt Ingrid. În caz că nu știai.
   La sfârșit se aude semnalul sonor.
   - Bună, Ingrid, spun eu, încercând să-mi mențin tonul vocii undeva între liniștit și îngrijorat. Sunt Jules. De la Bartholomew. Leslie tocmai mi-a spus că te-ai mutat în timpul nopții. Ești... în regulă? Sună-mă sau lasă-mi un mesaj ca să știu.
   Închei apelul și mă uit lung la telefon, nesigură ce să fac mai departe.
   Nimic.
   Asta ar spune Chloe. Mi-ar spune că Ingrid este o străină. Să nu-mi bag nasul în treburile ei. Și că trebuie să mă străduiesc să obțin un loc de muncă, să economisesc niște bani și să-mi iau viața de la capăt.
   Și ar avea dreptate din toate punctele de vedere.
   Chiar am nevoie să-mi găsesc un job. Și să fac bani. Și să încep să-mi reconstruiesc existența, bucată cu bucată.
   Cu toate acestea, fiorul de anxietate pe care l-am simțit mai devreme în stomac este acum mult mai puternic și aprig, și mi se răspândește în tot corpul. Ciudățeniile de noaptea trecută îl fac să crească în intensitate. Sunetul acela care semăna cu un țipăt.
   Calmul nefiresc al lui Ingrid. Felul în care încerca să-mi domolească îngrijorarea.
   Sunt bine. Serios.
   Nu am fost convinsă atunci și, în definitiv, nu sunt convinsă nici acum. Singurul lucru care îmi va risipi temerile este un răspunsul de la Ingrid, în persoană, însă, pentru a-l obține, trebuie mai întâi să aflu unde s-a dus.
   Când Jane a dispărut, poliția ne-a oferit o listă de pași pe care trebuia să-i urmăm pentru a o găsi mai ușor. Nu ne-a fost de niciun folos. Dar sper că voi avea mai mult noroc acum, când voi parcurge aceiași pași în încercarea de a o găsi pe Ingrid.
   Primul pas: Evaluează situația.
   Simplu. Ingrid a plecat în miez de noapte fără să anunțe pe cineva.
   Pasul doi: Gândește-te la motivele care ar fi determinat dispariția.
   Aș vrea să cred că a plecat dintr-un motiv pozitiv. Ceva fericit.  Brusc și-a găsit un loc de muncă, a câștigat la loterie sau a fost cucerită de către unul dintre artiștii ambulanți din Central Park. Dar nu-mi stă în fire să fiu atât de optimistă ca altă dată. Nu mai sunt.
   Pasul trei: Gândește-te la locurile în care ar fi putut pleca.
   E o cauză pierdută. S-ar fi putut duce, practic, oriunde.
   Pasul patru: Gândește-te la persoanele cu care ar fi putut lua legătura după ce a dispărut.
   Acest pas este mai ușor de îndeplinit, datorită rețelelor de socializare. Dacă Ingrid obișnuiește să-și împărtășească sentimentele acolo, la fel cum o face în viața reală, tot de ce va fi nevoie pentru a mă liniști este o postare în care să anunțe că s-a întors înapoi în Boston sau că a obținut o slujbă în calitate de barmaniță în Alaska. Orice tip de informație este mai bună decât tăcerea.
   Îmi iau laptopul și încep să-i caut conturile de pe rețelele de socializare. Intru pe Facebook. Această activitate se dovedește a fi mult mai grea decât mă așteptam. Nu mi-am folosit contul de Facebook de atâta timp, încât îmi ia câteva minute bune și două variante greșite până să-mi amintesc parola.
   Când, în sfârșit, reușesc să mă conectez, primul lucru pe care îl văd este poza mea veche de profil. O fotografie de vacanță. Andrew și cu mine la Disney World. Stăm pe Main Street, eu cu brațul în jurul taliei lui, el cu mâna peste umărul meu, și castelul Cenușăresei zărindu-se în spatele nostru.
   Această poză îmi dă fiori, mai ales pentru că originalul se număra printre fotografiile pe care le-am ars, înainte să mă mut. Văzând-o din nou, e ca și cum aș da peste o fantomă. A fost singura vacanță în doi și nici atunci nu ne-am putut-o permite întru totul. Dar la vremea aceea credeam că se vor merita cheltuielile. Arătăm fericiți în fotografie. Am fost fericiți. Cel puțin eu am fost. Poate că Andrew se gândea deja să-și găsească pe altcineva cu care să și-o tragă. Poate că avea deja pe cineva, iar eu trăiam pur și simplu în lumea mea roz.
   Șterg imaginea și las un loc gol acolo unde ar fi trebuit să se afle poza de profil. Mi se pare că este o reflecție mai adecvată a situației mele actuale.
   După ce termin cu poza, dau o căutare după numele Ingrid Gallagher, încercând să-mi amintesc toate locurile în care mi-a spus că locuise în ultimii 2 ani. Limitez căutarea la New York, Seattle și Boston, găsind două Ingrid Gallagher. Niciuna dintre ele nu e cea pe care o caut.
   Același lucru și pe Twitter. O mulțime de persoane necunoscute cu numele Ingrid Gallagher.
   Următorul pe listă este Instagram-ul, pe care îl deschid folosind aplicația din telefon.
   Reușesc să-i dau de capăt, în cele din urmă.
   Ingrid Gallagher are un cont aici.
   Părul său este albastru în poza de profil. O nuanță foarte aprinsă, îmi amintește de vata de zahăr.
  Entuziasmul îmi piere imediat ce văd pozele pe care le-a postat.
   Sunt foarte impersonale. Fotografii cu mâncare într-o lumină proastă și câteva selfie-uri luate din unghiuri foarte ciudate. Cea mai recentă poză este un selfie făcut în Central Park, peste umărul ei stâng văzându-se o parte din Bartholomew.
   A fost făcută cu două zile în urmă, probabil în timp ce Leslie îmi organiza un tur al apartamentului 12A. Poate că Ingrid a fost printre persoanele pe care le-am observat atunci când am aruncat primele priviri înspre parc prin fereastra camerei de zi. Există chiar și o șansă să fiu și eu în această poză, pentru că observ o siluetă ștearsă care privește pe fereastra de la etajul 12 a edificiului.
   Ingrid a păstrat descrierea simplă, 3 emoticoane în formă de inimă, roz și emoționante.
   Fotografia are 15 aprecieri și un comentariu de la cineva pe nume Zeke, care a scris: „Nu pot să cred că te-ai întors în NYC și nu m-ai anunțat”.
  Deși Ingrid nu i-a răspuns, este încurajator să văd că mai are cel puțin o cunoștință în acest oraș, în afară de mine. Poate că este împreună cu el acum. Arunc o privire mai atentă la poza de profil a lui Zeke. Șapca Neff, barba neîngrijită și skateboardul pus intenționat pentru a fi vizibil în cadru, îmi spun tot ce trebuie să știu despre acest individ.
   Prima impresie îmi este confirmată când dau click pe galeria sa de fotografii. Majoritatea pozelor sunt selfieuri. El, fără cămașă, în oglinda din baie. El, fără cămașă, la Jones Beach. El, fără cămașă, pe stradă, cu blugii lăsați suficient de jos pentru a i se vedea chiloții.
   A făcut chiar azi-dimineață o poză fără cămașă, abia coborât din pat, cu o femeie dormind lângă el. Îi pot vedea doar un petic de umăr gol și părul lung, răspândit peste pernă.
   Blond. Nicio urmă de albastru. Cu siguranță nu este Ingrid.
   Cu toate acestea, îi trimit un mesaj lui Zeke, în cazul în care, cum a spus și el, ea decide să îl contacteze.
   Salut. Sunt vecina lui Ingrid. Încerc să iau legătura cu ea. Ați vorbit cumva, recent? Dacă nu, ai vreo idee pe unde ar putea fi? Îmi fac griji pentru ea.
   Îi las numele meu, numărul de telefon. Și îl rog să-mi dea de știre.
   Imediat ce termin, mă întorc la profilul de Instagram al lui Ingrid, în speranța că pozele ei ar putea să-mi ofere mai multe indicii despre locul în care se află. Postarea dinaintea selfie-ului din parc este o imagine a unghiilor ei vopsite într-o nuanță de verde intens. Poza a fost făcută acum 5 zile. Descrierea conține un citat de Sally Bowles din spectacolul Cabaret.
   „Dacă aș vrea să-mi vopsesc unghiile verzi și chiar se întâmplă să o fac, iar cineva m-ar întreba de ce am făcut-o, i-aș răspunde: «Cred că așa arată bine».”
   Șapte aprecieri. Niciun comentariu.
   Poza de dinainte este cea care îmi atrage cu adevărat atenția.
   Postată acum 8 zile, este o altă imagine cu mâna lui Ingrid. De data aceasta are unghiile roz. Culoarea unei piersici coapte, mâna odihnindu-i-se pe coperta unui roman dintre paginile căruia se ivește ciucurele roșu al unui semn de carte. În spațiul dintre degetele ei desfăcute se întinde o imagine familiară, George cocoțat pe unul dintre crenelurile clădirii Bartholomew. În plus, sunt și câteva caractere cunoscute, care alcătuiesc un titlu la fel de familiar.
   Inima unui visător.
   Descrierea adăugată de Ingrid este și mai neașteptată.
   Am întâlnit-o pe autoare!
   Și eu am întâlnit-o pe autoare, și nu a fost foarte încântată. Cu toate acestea, poza pare să sugereze că Greta și Ingrid au fost, dacă nu prietene, cel puțin într-o relație bună. Ceea ce înseamnă că există o șansă ca Greta să știe unde a plecat Ingrid.
   Cu un oftat, iau ultima sticlă de vin pe care mi-a dat-o Chloe, ies din apartament și mă îndrept către scările din capătul holului.
   Am de gând să încalc o altă regulă de la Bartholomew și să o vizitez pe Greta Manville, chiar dacă, la sigur, nu va fi nemaipomenit de bucuroasă să mă vadă.

Capitolul 14

   Inima îmi pulsează atât de tare în piept, încât abia-mi aud bătăile timide de la ușa apartamentului 10A. Mai bat o dată, cu mai multă forță.
   Din spatele ușii, se aude scârțâitul unor pași pe podea, iar cineva strigă:
   - Te-am auzit din prima! Nu e nevoie să bați de o sută de ori!!
   În cele din urmă, ușa se deschide, doar puțin. Greta Manville trage cu ochiul prin crăpătură, uimită.
   - Iarăși tu? spune ea.
   - V-am adus ceva, zic eu, ridicând sticla cu vin.
   Ușa se deschide suficient de larg pentru a-i vedea ținuta alcătuită din pantaloni negri, un pulover gri și papuci roz. Bate cu piciorul stâng în podea, nerăbdătoare, de îndată ce observă sticla.
   - O mică atenție pentru a vă prezenta scuzele mele, spun eu. Pentru că v-am deranjat, ieri, în hol. Și pentru că o fac acum. Și pentru toate momentele din viitor, în care o voi face.
   Greta ia sticla și verifică eticheta. Probabil că este un vin de calitate, pentru că imediat îi dispare grimasa de pe fată. Va trebui să-i mulțumesc lui Chloe că nu mi-a oferit drept cadou de plecare obișnuitul vin ieftin Two-Buck Chuck. Mai ales acum, când Greta s-a îndepărtat de ușă, lăsând-o larg deschisă. Mă opresc în prag, înaintând doar după ce vocea ei răsună din partea cealaltă a încăperii.
   - Poți intra sau poți pleca. Mi-e indiferent.
   Mă hotărăsc să intru, iar Greta îmi dă aprobator din cap. Se întoarce și merge în liniște, pe hol. O urmăresc, aruncând câte o privire prin apartament, care este foarte diferit de al meu. Camerele sunt mai mici, dar mai numeroase. O privire în urmă, pe hol, îmi dezvăluie mai multe uși care duc la ceea ce presupun că este un birou, un dormitor și poate o bibliotecă.
   Deși, întregul apartament ar putea fi considerat o bibliotecă. Sunt cărți peste tot. Le vezi umplând rafturile camerei de vizavi, pe noptiere. Sau înălțându-se de la podea în grămezi înclinate și falnice. Există una chiar și în bucătărie, o carte de Margaret Atwood ce stă cu fața în jos, pe tejghea.
   - Cum spuneai că te cheamă? întreabă Greta, în timp ce ia un deschizător dintr-un sertar al dulapului acoperit cu marmură. Sunt atât de mulți locatari care vin și pleacă, încât nu mai duc socoteala.
   - Jules, răspund eu.
   - Așa e. Jules. Iar cartea mea este preferata ta și așa mai departe.
   Greta își termină fraza, trăgând puternic de dopul din plută. Apoi ia un singur pahar pentru vin și îl umple până la jumătate, înainte de-a mi-l oferi.
   - Sănătate, spune ea.
   - Nu serviți deloc?
   - Din păcate, nu am voie. Ordinele doctorului.
   - Îmi pare rău. Nu știam.
   - N-aveai de unde să știi, zice Greta. Acum, termină cu scuzele și bea.
   Iau o înghițitură, atentă să nu beau prea mult. S-ar putea întâmpla cu ușurință, având în vedere cât de preocupată sunt că voi pălăvrăgi peste măsură, că voi pune prea multe întrebări, enervând-o pe Greta și mai tare decât am făcut-o deja. Mai iau o înghițitură, de data aceasta pentru a-mi calma nervii.
   - Spune-mi, Jules, zice Greta, de ce ai venit aici, de fapt?
   Îmi ridic privirea de la pahar.
   - Credeți că am nevoie de un motiv mai întemeiat pentru a vă vizita?
   - Nu neapărat. Dar presupun că ai unul. Din experiența mea, oamenii nu vin să-ți aducă atenții decât dacă au nevoie de ceva, cum ar fi un autograf de la autorul cărții lor preferate.
   - Nu mi-am adus cartea.
    O șansă ratată, nu ți se pare?
   - Posibil. Dar aveți dreptate. Am venit aici cu un motiv.
   Mă opresc pentru a mai prinde la curaj cu puțin vin.
   - Am venit să vă întreb despre Ingrid Gallagher.
   - Cine? se interesează Greta.
   - Este unul dintre locatarii temporari. Ocupa apartamentul de deasupra dumneavoastră. A dispărut aseară. De fapt, la miezul nopții. Și nimeni nu știe încotro a plecat. Întrucât a menționat pe Instagram că v-a cunoscut, m-am gândit că voi două sunteți prietene și ați putea ști unde a mers.
  Greta îmi aruncă o privire cu capul ușor înclinat, ochii săi albaștri strălucind de curiozitate.
   - Drăguțo, nu am înțeles niciun cuvânt din ceea ce tocmai mi-ai povestit.
   - Deci nu o cunoașteți pe Ingrid?
   - Te referi la fata aceea cu părul îngrozitor de colorat?
   - Da.
   - Am întâlnit-o de două ori, recunoaște Greta, deci nu prea se poate zice că suntem prietene. Leslie ne-a făcut cunoștință când treceam pe hol. Și prin făcut cunoștință vreau să spun că s-a băgat în seamă. Cred că doamna Evelyn voia să o impresioneze pe fată, ca să rămână aici.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Cu aproximativ două săptămâni în urmă, cred.
   Probabil că a fost în timpul interviului său. Coincide cu perioada în care mi-a spus că a stat aici.
   - Când a avut loc cea de-a doua întâlnire?
   - Acum două zile. A venit să mă vadă.
   Greta face cu mâna spre sticla de vin deschisă, de pe tejghea.
   - A venit fără vin. Așa că tu ai avut mai mult bun-simț decât ea.
   - Ea ce motiv ascuns avea?
   - Începi să te prinzi, spune Greta, încuviințând din cap. Voia să mă întrebe despre Bartholomew, din moment ce am scris o întreagă carte despre asta. Era curioasă cu privire la unele evenimente care s-au întâmplat pe aici.
   Mă întind în față, cu coatele sprijinite de blat.
   - Ce fel de evenimente?
   - Despre așa-zisul trecut sinistru al clădirii. I-am spus că e o poveste veche și că, dacă este în căutare de bârfe, ar trebui să încerce pe internet. Nu l-am folosit niciodată, dar am auzit că este plin de astfel de lucruri.
   - Asta a fost tot? întreb eu.
   - O conversație de două minute, în cel mai bun caz.
   - Și nu ați mai vorbit cu ea de atunci?
   - Nu.
   - Sunteți sigură?
   Într-o clipită, expresia i se întunecă din nou. Ochii ei scânteietori reprezintă singura rază de lumină printre norii ce prevestesc furtuna, înșelători și efemeri.
   - Sunt bătrână, dragă, spune ea. Nu bolnavă mintal.
  Stânjenită, mă întorc la vinul meu. Mormăind în pahar, spun:
   - Nu am vrut să insinuez asta. Încerc doar să dau de ea.
   - A dispărut?
   - Posibil.
   Nesiguranța din răspunsul meu mă înfurie. Încerc să mă corectez, adăugând:
   - Toată ziua am încercat să vorbesc cu ea. Nu îmi răspunde la telefon. Iar felul în care a plecat, ei bine, mă îngrijorează.
   - De ce? întreabă Greta. Este liberă să vină și să plece după bunul său plac, nu-i așa? La fel ca și tine. Sunteți locatari temporari, nu deținuți.
   - Așa este, doar că... Nu ați auzit nimic ciudat noaptea trecută, nu-i așa? Niciun sunet neobișnuit venind din apartamentul de deasupra?
   - La ce fel de sunet te referi mai exact?
   Un țipăt. Asta am în vedere. Dar nu o spun explicit, căci vreau să văd dacă Greta îl va menționa, de la sine. Dacă l-a auzit și ea, voi ști că nu a fost doar imaginația mea care îmi joacă feste. Voi ști că acel țipăt chiar a existat.
   - Nimic ieșit din comun, spun eu.
   - Nu am auzit nimic, răspunde Greta. Totuși, bănuiesc că tu ai auzit ceva.
   - Credeam că am auzit ceva.
   - Și acum?
   - Acum cred că mi-am imaginat totul.
   Doar că nu știu dacă așa ceva este posibil. Sigur, oamenii pot auzi lucruri care nu sunt reale, mai ales în prima noapte dintr-un loc nou. Ecou de pași pe scări. O bătaie în fereastră. Așa cum am auzit și eu atunci când m-am trezit, niște zgomote inexistente. Însă țipătul a fost real. Oamenii nu își imaginează așa, din senin, astfel de țipete.
   - Am fost trează în cea mai mare parte a nopții, spune Greta. Insomnie. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, cu atât mai puțin somn îmi trebuie. O binecuvântare și un blestem în același timp, dacă mă întrebi. Așadar, dacă ar fi fost un zgomot ciudat la etaj, l-aș fi auzit. Cât despre prietena ta...
   C-o mișcare bruscă, tulburătoare, se dezechilibrează, prinzându-se cu o palmă de blat.
   - Doamnă Manville?
   Îmi pun paharul jos.
   Greta închide ochii, chipul palid devenindu-i cenușiu, întregul corp i se înclină. Mai întâi încet, apoi aplecându-se până când ajunge într-un unghi nesigur. Mă grăbesc spre ea, sprijinind-o în timp ce caut un scaun. Găsesc unul lângă ușa din sufragerie și o ghidez ușor către el.
   Mișcarea o face să își recapete cunoștința. Redevine atentă, iar ochii îi prind din nou viață. Își strânge mâna în jurul încheieturii mele, cu degetele noduroase, din pricina trecerii anilor, și venele violete, vizibile pe sub pielea subțire ca de hârtie.
   - Sărmana de mine, spune ea, ușor amețită. Ei bine, asta a fost destul de umilitor.
   Mă învârt în jurul ei, neștiind ce altceva să fac. Corpul îmi este cuprins de un tremur din cap până în picioare.
   - Aveți nevoie de un doctor? Pot să-l chem pe Dr. Nick.
   - Nu sunt într-o stare chiar atât de proastă, se eschivează ea. Sincer, nu am nimic. Câteodată mă mai iau amețelile.
    - Par a fi niște stări de leșin.
   - Prefer să le numesc adormiri spontane, pentru că așa se simt. Momente scăpate de sub control. Însă apoi îmi revin brusc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să nu îmbătrânești niciodată, Jules. E oribil. Nimeni nu-ți spune asta până când nu e deja prea târziu.
   Atunci îmi dau seama că pot să expir ușurată. Și-a revenit la normal, la temperamentul ei obișnuit. Încă tremurând, mă întorc la blatul din bucătărie și-mi iau paharul cu vin. Nu mă mai abțin. Beau cu lăcomie.
   - Dacă vrei, poți să-mi pui o întrebare despre cartea aceea, spune Greta. O meriți.
   Doar una? Am cel puțin o sută. Dar observ pronumele pe care l-a folosit. Evită să spună cartea mea. Ceea ce îmi dă de înțeles că ar vorbi despre orice altceva numai nu despre Inima unui visător.
   - De ce ați încetat să mai scrieți?
   - Răspunsul scurt ar fi, pentru că sunt leneșă. Și nemotivată. De asemenea, nu am nicio necesitate financiară ca să scriu. Vin dintr-o familie cu stare. Iar cartea m-a făcut și mai bogată, generând suficiente venituri până în prezent, pentru a-mi permite un trai cât se poate de confortabil.
   - În Bartholomew, fără îndoială, spun eu. Locuiți aici de mult timp?
   - Vrei să știi dacă locuiam aici când am scris cartea Inima unui visător?
   Exact asta voiam să aflu. Faptul că sunt atât de previzibilă mă face să mai iau o înghițitură de vin.
   - Răspunsul la întrebarea ta reală, nerostită, este da, spune Greta. Locuiam la Bartholomew când am scris cartea.
  - În acest apartament?
   - Nu, în altul, dă din cap Greta, cu o mișcare rapidă.
   - Cartea este autobiografică?
   - Mai curând, o iluzie, răspunde Greta. Spre deosebire de situația lui Ginny, apartamentul a fost al părinților mei. Am crescut aici, după care am plecat, atunci când m-am căsătorit, și m-am reîntors după divorț. Eram plină de amărăciune, fără un scop în viață și aveam o mulțime de timp liber. Am decis să mi-l ocup scriind despre cum aș vrea să fie viața mea. După ce am terminat cartea, m-am mutat din nou.
   - De ce? întreb eu, încă neînțelegând de ce ar vrea cineva să plece de la Bartholomew.
   - Tu ce crezi, de ce se mută toată lumea? întreabă Greta meditativ. Aveam nevoie de o schimbare. În plus, este obositor să locuiești cu părinții. Nu din acest motiv, în cele din urmă, toți își părăsesc cuibul?
   Marea parte a oamenilor, da, în afară de mine. Eu nu am avut această ocazie.
   - De aceea vă urâți cartea atât de mult, din cauza felului și a perioadei de timp în care a fost scrisă?
   Greta își ridică privirea, ofensată.
   - Cine a spus că o urăsc?
   - Doar am presupus că așa este.
   - Nu, chiar crezi asta, spune Greta. E o diferență. Cât despre carte, nu o urăsc atât de mult pe cât sunt dezamăgită de ea.
   - Dar v-a adus un succes enorm. Și-a ajuns la inimile atâtor oameni.
   - Sunt o femeie foarte diferită acum față de cum eram atunci când am scris-o. Gândește-te la tine când erai mai tânără. Gândește-te la gusturile, comportamentul și obiceiurile tale. Te-ai schimbat între timp. Ai evoluat. Cu toții o facem. Ceea ce înseamnă că există anumite aspecte ale acelei versiuni mai tinere ale tale, pe care, probabil că le detești acum.
   Încuviințez, gândindu-mă la mama și acele afurisite de cereale ieftine.
   - Când am scris cartea, aveam o nevoie atât de mare de fantasme, încât am eșuat la singurul lucru pe care un bun scriitor trebuie să-l facă. Și anume să spună adevărul. Am fost o mincinoasă, iar cartea este cea mai mare minciună a mea.
   Îmi beau și restul vinului, pregătindu-mă de ceea ce n-am crezut că voi face vreodată, și anume să apăr o carte de propriul autor.
   - Uitați că și cititorii au nevoie de fantasme, spun eu. Sora mea și cu mine obișnuiam să stăm sub plapumă, citind Inima unui visător și să ne imaginăm în locul lui Ginny. Cartea ne-a arătat că există o altă viață în afara orașului nostru minuscul și muribund. Cartea ne-a dat speranță. Chiar și acum, după ce toată acea speranță mi-a fost spulberată, încă iubesc Inima unui visător și vă sunt recunoscătoare pentru că ați scris-o. Desigur, Manhattan-ul din carte nu există în viața reală și puțini oameni din acest oraș sfârșesc prin a obține finalul fericit pe care l-a primit Ginny. Însă ficțiunea poate fi o evadare, motiv pentru care avem nevoie de versiuni idealizate ale orașului New York. Ele echilibrează aglomerația sfâșietoare.
   - Dar cum rămâne cu lumea reală? vrea să știe Greta.
   - Lumea reală? Cred că vă referiți la sora mea care a dispărut atunci când aveam 17 ani.
   Știu că ar trebui să nu mai vorbesc. Dar acum, după ce vinul mi-a dezlegat limba, îmi dau seama că nu pot.
   - Sau la părinții mei care au murit pe când aveam 19 ani. Așa că, sincer, m-am săturat până peste cap de lumea reală.
   Greta își ridică mâna, atingându-mi obrazul. Sub privirea ei apăsătoare, îngheț, jenată pentru că am spus prea multe.
   - Ai un suflet blând, Jules, spune ea.
   Niciodată nu m-am gândit la mine ca fiind blândă. Mai degrabă fragilă. Predispusă la vânătăi.
   - Nu știu, presupun că așa este.
   - Atunci trebuie să fii precaută, adaugă ea. Acest loc este nemilos cu sufletele blânde. Își bate joc de ele.
   - Vă referiți la Bartholomew sau la New York?
   Greta continuă să mă privească insistent.
   - La ambele, spune ea.

Capitolul 15

   Cuvintele Gretei mă însoțesc, în timp ce urc scările de la etajul 10 până la etajul 12.
   Nu mă frământă doar partea cu Bartholomew și sufletele blânde, ci și motivul pentru care Ingrid a venit să o vadă. De ce ar întreba Ingrid despre Bartholomew și trecutul lui? Sau despre așa-zisul trecut sinistru, după cum l-a numit Greta.
   Mă sperie.
   Asta a spus Ingrid despre Bartholomew. Și am crezut-o. Acea mică ezitare mi s-a părut ca o mărturisire pe cale de-a fi dezvăluită.
   Ca și cum Ingrid ar fi încercat să-mi spună ceva despre care nu era sigură că putea fi rostit cu voce tare. Am respins ideea doar pentru că și ea a făcut-o, punând-o pe seama singurătății și a spiritului ei liber, revoltându-se împotriva regulilor de la Bartholomew.
   Acum bănuiesc că a fost mult mai înspăimântată decât a lăsat să se vadă.
   Pentru că oamenii nu pleacă fără avertisment în toiul nopții când se cred în siguranță.
   Este felul în care pleacă atunci când sunt de-a dreptul îngroziți.
   Oprește-te.
   Gândește.
   Evaluează situația.
   Nu contează cu adevărat de ce a plecat Ingrid din Bartholomew.
   În momentul de față, preocuparea mea este să descopăr unde se află și dacă este în siguranță. Pentru că ceva dinăuntrul meu îmi spune că nu e. Numiți-o intuiție post-Jane.
   Mă opresc pe palierul de la etajul 12 pentru a-mi verifica telefonul.
   Ingrid tot nu mi-a citit mesajele, ceea ce înseamnă că nu a ascultat nici mesajul vocal pe care i l-am lăsat. Speram că îmi va răspunde până acum, chiar dacă mi-ar fi spus să n-o mai deranjez. Asta ar fi fost mult mai bine decât nimic.
   Îmi îndes telefonul înapoi în buzunar și mă pregătesc să urc restul scărilor, când Dylan, celălalt locatar temporar din Bartholomew, iese din apartamentul 11B. Este îmbrăcat la fel ca și ieri. Aceiași blugi largi. Aceiași cercei negri în urechi. Unicul detaliu care s-a schimbat este tricoul, astăzi poartă unul cu Nirvana.
   Prezența mea pe etajul lui îl surprinde în mod evident. Face ochii mari în spatele unui voal de păr negru.
   - Hei, spune el. Te-ai rătăcit?
   - De fapt, caut pe cineva. Ai cunoscut-o pe Ingrid?
   - Nu chiar.
   Mi se pare un răspuns destul de neașteptat, având în vedere cât de sociabilă era. Cel mai probabil scenariu este că Ingrid nu-l considera pe Dylan demn de acest efort. Se vede că lui nu-i prea place să pălăvrăgească. Așteptând liftul, stă cu piciorul drept îndoit, încordându-l ușor, de parcă ar fi un alergător care se pregătește de un sprint.
   - Deloc? Dar erați vecini. Nu ați stat de vorbă niciodată?
   - Dacă a te saluta în lift înseamnă a sta de vorbă, atunci, cu siguranță, am făcut-o. Altfel, nu. De ce vrei să știi?
   - Pentru că a plecat și încerc să iau legătura cu ea.
   Ochii lui Dylan devin și mai mari.
   - Ingrid a plecat? Când?
   - În cursul nopții trecute, spun eu. Speram că te-a anunțat măcar pe tine că are de gând să plece.
   - După cum ți-am mai spus, nu am discutat prea mult. Eram practic doi străini.
   - Atunci de ce pari atât de surprins?
   - Pentru că abia a ajuns la Bartholomew. Mă gândeam că va sta o perioadă mai îndelungată.
   - Tu de cât timp ești aici?
   - De două luni, zice Dylan. Gata cu întrebările? Trebuie să ajung undeva.
   În loc să aștepte liftul, care se află câteva etaje mai jos, Dylan alege să coboare pe scări. Fie întârzie foarte tare, fie moare de nerăbdare să scape de mine.
   Strig după el.
   - Încă ceva...
   Dylan se oprește, uitându-se chiorâș, în sus, la mine.
   - Ai auzit vreun zgomot ciudat noaptea trecută, venind din apartamentul lui Ingrid?
   - Noaptea trecută? Nu, scuze. Nu te pot ajuta cu nimic.
   Coboară din nou, mai multe trepte deodată, înainte de a-i putea pune o altă întrebare. Folosesc și eu scările, mai lent decât Dylan, urcând în loc să cobor.
   Cu câteva etaje mai jos, grilajul liftului se închide cu un zăngănit.
   Zgomotul se ridică în sus, înfiorându-mă. Cablurile din centru se strâng, iar liftul se pune în mișcare. Când ajunge în dreptul meu, îl văd pe Nick înăuntru, cu un stetoscop în jurul gâtului. Observându-mă, la rândul lui, îmi face cu mâna, prietenos. Îi răspund la salut și-mi grăbesc pașii până la etajul 12, la care ajungem în același timp.
   - Hei, spune Nick ieșind din ascensor. Cum îți mai este brațul?
   - E bine. Mulțumesc pentru, știi tu, că mi l-ai îngrijit.
   Mă încrunt la auzul vocii mele. Aș putea fi mai penibilă de-atât? Dau vina pe aspectul lui intimidant de doctor chipeș. Bănuiesc că vinul pe care l-am băut la Greta are și el o oarecare contribuție.
   Până la urmă m-a ajuns efectul lui amețitor.
   - Ai avut o chemare la domiciliu? mă interesez eu, arătând spre stetoscop.
   - Da, din păcate. Domnul Leonard avea palpitații la inimă. Era sigur că i se apropie sfârșitul.
   - Va fi bine?
   - Sper că da, spune Nick preocupat. Nu e chiar specializarea mea. L-am făcut să ia o aspirină și i-am spus să sune la 911 dacă se simte mai rău. Cunoscându-l, sigur nu va suna. Domnul Leonard este mai încăpățânat ca un catâr. Și tu, de unde vii?
   - De la etajul 10.
   - Faci cunoștință cu vecinii?
   Ezit, nefiind sigură cât de multe ar trebui să-i spun.
   - Este împotriva regulilor?
   - Teoretic, da. Doar dacă n-ai fost invitată.
   - Atunci, pledez vinovată.
   Nick râde. Are un râs drăguț, un chicotit vesel care mă face fericită că l-am provocat. Obișnuiam să-l fac pe Andrew să râdă tot timpul. Râsul lui molipsitor a fost unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la el. L-am auzit des în primele luni ale relației noastre. Ceva mai puțin după ce ne-am mutat împreună. Apoi s-a oprit cu totul, fără ca vreunul dintre noi să observe. Poate, dacă am fi făcut-o, lucrurile ar fi decurs altfel.
   - Nu-i voi spune lui Leslie, dacă îți faci griji pentru asta, zice Nick. Ea este singura care insistă asupra acestor reguli. Celor mai mulți de aici nici că ar putea să le pese mai puțin de ceea ce fac locatarii temporari.
   - Atunci mărturisesc: am fost să o vizitez pe Greta Manville.
   - Asta chiar este o surpriză. Greta nu mi se pare o persoană foarte sociabilă, ca să mă exprim politicos. Cum Dumnezeu ai reușit să o cucerești?
   - Nu am reușit să o cuceresc, spun eu. Am mituit-o.
   Nick râde din nou și îmi dau seama că primește plăcere de la această conversație. La fel ca și mine. Cred că ceea ce se întâmplă între noi poate fi numit flirt. Deși nu sunt sigură. Probabil că vorbește vinul din mine, pentru că nu sunt nici genul de fată care flirtează cu bărbații din apartamentele de alături.
   - Trebuie să fi fost important pentru tine dacă ai apelat la mită.
   - Voiam să vorbesc cu ea despre Ingrid Gallagher.
   Nick se încruntă.
   - Ah. Fata care a plecat.
   - Așadar, ai auzit și tu, spun eu.
   - Veștile circulă repede pe aici.
   Și uite așa îmi dau seama că Ingrid a făcut o greșeală când a întrebat-o pe Greta Manville despre trecutul clădirii Bartholomew. Ar fi trebuit să întrebe pe altcineva. Mai prietenos. Mai simpatic. Cineva care a trăit aici toată viața.
   - Pun pariu că știi multe despre acest loc, spun eu.
   Nick ridică din umeri.
   - Am auzit câteva chestii de-a lungul anilor.
   Îmi mușc buza de jos, nevenindu-mi să cred cu adevărat ce am de gând să spun.
   - Ți-ar plăcea să ieșim la o cafea? Sau poate să mâncăm ceva?
   Nick îmi aruncă o privire surprinsă.
   - La ce te gândești?
   - Tu alegi. Până la urmă, cunoști mai bine cartierul.
   Și sper că știe multe despre Bartholomew.

Capitolul 16

   În loc să mergem în oraș să mâncăm, Nick sugerează să ne retragem în apartamentul său.
   - Am câteva felii de pizza și bere rece, spune el. Sper că nu este prea simplu pentru tine.
   - Simplitatea este bună, răspund eu.
   Mai e și gratis, având în vedere că nu am foarte mulți bani ca să plătesc cina. Scopul meu este să adun cât mai multe informații despre Bartholomew.
   Ajunși în apartament, Nick îmi dă o sticlă de bere, înainte de-a se întoarce în bucătărie pentru a încălzi pizza. În absența lui, iau câteva înghițituri și inspectez încăperea, uitându-mă la fotografiile care acoperă pereții. Unele dintre ele sunt cu Nick, îmbrăcat elegant, în diverse locații îndepărtate. Versailles. Veneția. O savană din Africa, luminată de răsăritul soarelui. Văzând aceste poze, mă întreb cine este cu adevărat persoana din partea cealaltă a camerei. A existat o femeie? Au călătorit prin toată lumea împreună? I-a frânt inima?
   Pe măsuța de cafea se află un album cu poze, legat în piele, similar cu cel pe care îl aveau părinții mei. Și care este pierdut de mult timp, la fel ca majoritatea lucrurilor ce le-au aparținut. Mă gândesc la fotografia înrămată de pe noptiera din dormitor. Este singura imagine cu familia mea, care mi-a mai rămas, și nici măcar nu sunt în ea. Îl invidiez pe Nick și întregul său album cu fotografii de familie.
   Prima fotografie din album este, probabil, și cea mai veche. O imagine alb-negru a unui cuplu tânăr care stă în fața clădirii Bartholomew. Silueta femeii e destul de opacă. Trăsăturile i s-au estompat din cauza soarelui și a machiajului modest. Pe când bărbatul de lângă ea este un tip extrem de chipeș. Cu un chip cunoscut.
   Iau albumul cu mine în bucătărie, unde Nick scoate feliile reîncălzite de pizza din cuptor. Din spatele lui, Uroborusul se holbează la mine cu ochiul său arzător.
   - Aceasta este familia ta? întreb eu.
   Nick se apleacă pentru a vedea mai bine fotografia.
   - Sunt străbunicii mei.
   Mă uit mai atent, observând asemănările dintre Nick și străbunicul său, același zâmbet, același maxilar dur, și diferențele, cum ar fi ochii. Ochii lui Nick sunt mai blânzi, mai puțin aspri.
   - Și ei au locuit la Bartholomew?
   - Chiar în acest apartament, spune Nick. Cum am mai zis, este în familia noastră de generații.
   Continui să răsfoiesc albumul, imaginile fiind aranjate haotic. Este o colecție uluitoare de ilustrații în diferite forme, dimensiuni și nuanțe. O fotografie color a unui băiețel care face baloane de săpun, presupun că este Nick în copilărie, alături de o fotografie alb-negru cu două persoane înghesuite pe fundalul unui Central Park acoperit de zăpadă.
   - Aceștia sunt bunicii mei, îmi explică Nick. Nicholas și Tillie.
   Pe pagina următoare e o fotografie foarte reușită a unei femei excepțional de atrăgătoare. Poartă o rochie din satin. Și mănuși de mătase care-i ajung până la cot. Are părul întunecat ca noaptea și pielea albă ca porțelanul. Fața îi este alcătuită din unghiuri ascuțite care se unesc într-o imagine izbitoare, de o frumusețe rară.
   Se uită la aparatul de fotografiat cu ochi străini și familiari în același timp. Par să treacă prin obiectiv, privind dincolo de el, direct spre mine. Am mai văzut această privire. Nu doar într-o altă fotografie, ci și în viața reală.
   - Această femeie seamănă cu Greta Manville, spun eu.
   - Asta pentru că este bunica ei, zice Nick. Familiile noastre au prietenit decenii întregi. Au locuit la Bartholomew mulți ani. Ea este, după cum spunem noi, un locatar moștenitor.
   - Ca și tine.
   - Presupun că da. Ultimul dintr-un șir lung de locatari din Bartholomew.
   - Nu ai frați?
   - Sunt singur la părinți. Tu?
   Arunc din nou o privire la poză. Bunica Gretei îmi amintește de Jane. Nu atât prin aspectul său, cât prin energia pe care o emană.
   Detectez neliniștea din ochii ei. O dorință nebună de a cutreiera Pământul.
   - La fel, zic eu.
   - Și părinții tăi?
   - Au decedat, spun cu o voce sugrumată. Acum 6 ani.
   - Îmi pare rău să aud asta, spune Nick. E greu, am simțit-o pe propria piele. Creștem cu gândul că părinții noștri vor trăi pentru totdeauna, iar într-o zi, dispar din senin.
   Pune pizza pe două farfurii și le duce la masa rotundă din sufragerie. Ne așezăm unul lângă altul, astfel încât să putem privi pe fereastră la amurgul ce se lasă peste Central Park. Întreaga atmosferă mă face să mă simt de parcă aș fi la o întâlnire, ceea ce îmi stârnește un amestec ciudat de senzații în stomac. A trecut ceva timp de când am fost ultima dată la o întâlnire. Am și uitat cum e să trăiești în pielea unei persoane normale.
   Doar că această întâlnire nu este una normală. Oamenii obișnuiți nu iau masa în sufragerii cu vedere spre Central Park. Nici partenerul lor de cină nu este un doctor chipeș, care locuiește într-una dintre cele mai cunoscute clădiri din oraș.
   - Spune-mi, Jules, cu ce te ocupi?
  - Adică din ce-mi câștig existența?
   - La asta mă refeream, da.
   - Sunt un locatar temporar.
   - Vreau să spun, în afară de asta.
   Iau o îmbucătură de pizza ca să trag de timp, în speranța că Nick își va pierde răbdarea și va trece la un alt subiect. Când văd că nu o face, mă forțez să înghit și să recunosc tristul adevăr.
   - Momentan sunt în căutarea unui loc de muncă. Am fost concediată recent și încă nu am reușit să-mi găsesc altceva.
   - Nu e nimic rău în asta, spune Nick. Ai putea să o iei ca pe o binecuvântare. Ce ți-ar plăcea să faci cu adevărat?
   - Eu... chiar nu știu. Nu m-am gândit prea mult la asta.
   - Niciodată? întreabă Nick, lăsând felia de pizza să-i cadă dramatic pe farfurie, pentru a-și accentua surprinderea.
   Sigur că m-am gândit la asta. Când eram tânără, plină de speranță și încurajată să reflectez la astfel de lucruri. La vârsta de 10 ani, am vrut să fiu balerină sau medic veterinar, fără să conștientizez strictețea rigorilor caracteristice ambelor profesii. La facultate, am ales limba engleză drept specialitate, cu ideea că poate într-o zi voi deveni editor sau profesor. Când mi-am terminat studiile, urmând-o pe Chloe din Pennsylvania până în New York, cu un munte de datorii care mă trăgea în jos, nu am avut timp să aștept sau să aleg ce vreau să fac. A trebuit să accept orice job care îmi achita facturile și îmi punea mâncare pe masă.
   - Povestește-mi despre tine, îi zic lui Nick, disperată să schimb subiectul. Ți-ai dorit dintotdeauna să devii chirurg?
   - Nu prea am avut de ales, mărturisește el. Asta se aștepta de la mine.
   - Dar ce ai vrea să faci cu adevărat?
   Nick schițează un zâmbet.
   - Touche.
   - Suntem chit, spun eu.
   - Atunci îmi voi reformula răspunsul. Am vrut să fiu chirurg pentru că la asta am fost expus de la o vârstă foarte fragedă. Provin dintr-o lungă generație de chirurgi, începând cu străbunicul meu. Întotdeauna am știut cât de mândri sunt de munca lor. Au ajutat o mulțime de bolnavi. Au salvat oameni aflați pe punctul de a se pierde, de parcă ar fi avut puteri supranaturale, readuceau oamenii, pur și simplu, la viață. Privind din această perspectivă, eram nerăbdător să mă alătur afacerii de familie.
   - Iar afacerea cred că mergea impresionant de bine dacă și-au permis un apartament în Bartholomew.
   - Sunt foarte norocos, spune Nick. Dar, sincer, nu am apreciat niciodată acest loc la justa lui valoare. Însă acum știu că este special. Copil fiind, pentru mine era doar acasă, știi? Când ești mic nu înțelegi că situația ta este diferită față de a celorlalți. Iar apoi am plecat la facultate, unde am realizat cât de avantajat am fost să cresc aici. Atunci am înțeles că nu toată lumea are posibilitatea să locuiască într-un loc ca acesta.
   Îmi iau o felie de pizza cu salam picant și mușc din ea.
   - De aceea, nu pot înțelege de ce cineva ca Ingrid ar vrea să plece de aici.
   - Sunt surprins că te-ai dus la Greta, spune Nick. Nu știam că se cunosc. Dacă mă gândesc mai bine, nu m-am așteptat ca și tu să o cunoști pe Ingrid.
   - Foarte puțin, zic eu. Tu nu ai cunoscut-o deloc, nu-i așa?
   - Ne-am spus câte un salut în ziua în care s-a mutat. Poate am mai văzut-o prin preajma clădirii o dată sau de două ori după aceea, dar nimic substanțial.
   - Ne făcusem planuri să petrecem timpul împreună. Iar acum...
   - Plecarea ei bruscă te îngrijorează.
   - Un pic, recunosc eu. Felul în care a plecat mi se pare ciudat.
   - Eu nu cred că este neapărat ciudat, spune Nick înainte de-a lua o înghițitură de bere. Au mai fost și alți locatari temporari care au plecat așa.
   - Pe neprins de veste la mijlocul nopții?
   - Nu chiar, dar dintr-un motiv sau altul ei nu consideră că trebuie să preîntâmpine pe cineva. Persoana care a stat la 12A, înaintea ta, a procedat la fel.
   - Erica Mitchell?
   Nick mă privește surprins.
   - De unde știi despre ea?
   - Ingrid a menționat-o într-una din discuțiile noastre. Mi-a spus că a plecat cu două luni mai devreme.
   - Așa este. A locuit aici aproximativ o lună înainte să-i spună lui Leslie că nu se simte confortabil cu regulile impuse. Leslie i-a urat numai bine, iar Erica s-a mutat. Bănuiesc că la fel s-a întâmplat și cu Ingrid. În mod clar, nu i-a plăcut aici și a vrut să plece. Ceea ce este de înțeles. Bartholomew nu e pentru toată lumea. Uneori poate fi...
   - Înspăimântător?
   El ridică o sprânceană.
   - Ai ales un cuvânt interesant. Aveam de gând să spun neobișnuit. Chiar crezi că e înspăimântător?
   Doar tapetul, îmi zic în mintea mea.
   - Puțin, spun eu. Am auzit câteva lucruri...
   - Lasă-mă să ghicesc, spune Nick. Ai auzit că este blestemat.
   Îmi amintește de articolul încă necitit, pe care mi l-a trimis Chloe, Blestemul de la Bartholomew. Doar că Ingrid a folosit un alt cuvânt pentru a descrie acest loc.
   Bântuit.
   Exact așa i-a zis, Bartholomew este bântuit de istoria sa. Deși unii ar putea spune că cei doi termeni se completează reciproc. Ambii implică forțe întunecate ce stăpânesc peste un loc, terorizându-și rezidenții.

..............................................