Femei imperfecte, Araminta Hall

 ...................................................

5.

       Ratase doar o singură pastilă contraceptivă, după ce Penny îl sunase într-o zi pe Howard la birou ca să-i spună că mama ei căzuse și trebuia să se ducă la Surrey, de unde urma să se întoarcă a doua zi.

   Prietenul cu ferigi deasupra patului era din nou plecat și, din felul în care Howard i-a dat toate aceste vești, era evident că nici prin cap nu-i trecuse că ea ar fi putut să-l refuze. Erau singuri în chicineta angajaţilor, iar el venise din spate și se lipise de ea, dându-i părul într-o parte ca să-i poată șopti la ureche; tânjea după ea, îi luase minţile, vedea lumea în culori numai când ea era cu el.
   Și ea parcă se topea la propriu, trupul ei reacţionând la un nivel așa de primar în preajma lui, încât a știut limpede că ar face orice pentru el.
   Ciudat cum ratarea unei pastile echivala cu o linie albastră pe un băţ și, cu toate astea, nu a fost o surpriză totală pentru Mary, fiindcă, la cât de pasional era sexul, era cumva imposibil să nu creeze viaţă. Dar tot s-a simţit foarte speriată singură, cu testul în mână, în toaleta de la birou; era mult prea tânără, la început de carieră, necăsătorită. Aproape că simţea dezaprobarea părinţilor ei adusă de vânt pe autostradă până la ea. Șocul a paralizat-o o vreme, de parcă, dacă nu vorbea despre asta, avea să dispară. Așa că nu a spus nimănui, nici lui Eleanor, nici lui Nancy, nici măcar lui Howard. Asta până a văzut o tânără care semăna foarte bine cu ea, trăgând o fetiţă de mână ca să urce în autobuz, iar fetiţa se zbătea furioasă. Într-o zi, ceea ce se afla în burta ei avea să fie o persoană întreagă, vie, cu propriile nevoi și dorinţe, pe care o să trebuiască să le îndeplinească, iar ea nu mai putea ignora situaţia.
   Mary i-a cerut lui Howard să vină în sâmbăta aceea în Hyde Park, dar el a spus că îi era greu să facă asta, fiindcă invitaseră la cină niște prieteni și Penny se panica întotdeauna în astfel de situaţii.
    Dar ea a insistat, ceea ce era neobișnuit pentru ea. S-au întâlnit pe unul dintre podurile care leagă aleile de pe Serpentine și bineînţeles că el a întârziat. Mary s-a aplecat peste balustrada de piatră ca să se uite la lebedele ce alunecau pe apă și, când a făcut asta, a simţit în burtă o rotunjime tare ce nu semăna cu nimic din ce existase până acum în trupul ei. A rămas neclintită, cu greutatea corpului lăsată pe piatră, simţind corpul străin imediat sub piele. A încercat să-și imagineze ce era acolo, cum arăta copilul, ce părţi ale lui arătau deja uman, dar nu îl putea vedea decât ca pe un bebeluș complet, gata format.
    Și-a pus palmele între abdomen și piatră și, cu un șoc care a durut-o, și-a dat seama că deja îl iubea.
   Howard a propus să bea amândoi o ceașcă de ceai, dar ea a vrut să se plimbe, astfel încât, dacă judecase greșit toată relaţia, să nu fie lăsată singură la o masă în restaurant. A remarcat că el mergea cu pași mari, fără să dea atenţie ritmului în care putea să meargă ea, și vorbea la întâmplare despre un articol pe care încerca să îl scrie și cât de enervantă era Penny. Mary începuse să observe că uneori Howard începea să se miște smucit, spasmodic, ceva ce până acum văzuse la el doar când erau la serviciu, iar asta a făcut-o să se teamă că și ea i-ar putea produce o astfel de reacţie.
    Doamna Sodart, secretara departamentului, închidea uneori ușa de la biroul lui și le spunea tuturor cu voce scăzută că profesorul Smithson nu trebuia deranjat, și toţi știau ce însemna asta.
   În cele din urmă, s-a oprit cu respiraţia tăiată și fruntea transpirată, iar după alţi câţiva pași s-a oprit și el și s-a întors să se uite la ea. Ieșiseră de pe aleea principală și se aflau sub un copac mare.
   - Ce faci? a întrebat el și s-a uitat la ceas. I-am spus lui Penny că iau o carte de la birou, și am o listă uriașă cu alimente de cumpărat.
   - Sunt însărcinată.
   Mary aproape că nu mai respira, nemișcată.
   Chipul lui s-a contorsionat și ea a fost convinsă că pielea ascunsă de barbă era albă ca varul. El s-a uitat în jur să vadă dacă o auzise cineva, apoi s-a întors din drum ca să vină lângă ea.
   - N-ai cum. Iei anticoncopţionale.
   Ea a încercat să-și înghită nodul din gât și, odată cu el, să împingă în adâncul sufletului fanteziile ei romantice despre cum avea să decurgă acel moment.
   - A fost în noaptea aia când Penny s-a dus la părinţii ei și nu aveam nimic la mine. Nu am crezut că o să conteze că am sărit o singură pastilă.
   Nu îi plăcea licărirea din ochii lui, iar pământul parcă începea să se legene ușor sub picioarele ei. Măcar dacă nu l-ar fi iubit deja, și-a spus, plus că nu era sigură că putea să se descurce singură.
   - Dumnezeule!
   Și-a trecut disperat degetele prin păr într-un gest aproape comic.
   - În câte săptămâni ești?
   - Cam 10, cred.
   - 10 săptămâni?! a spus ridicând tonul cu încă o treaptă. De ce nu mi-ai spus mai devreme?
   - Nu știu. Mi-a fost greu să procesez ce se întâmpla.
   Mary și-a dat seama că părea ultima proastă.
    - Mai e timp să iei măsuri. O să întreb și eu în jur, ne descurcăm.
   Nu se uita în ochii ei și nu o întrebase ce părere avea.
   - Nu vreau să iau nicio măsură.
   Mary a simţit că i se aprindeau obrajii și în piept i s-a răspândit ceva asemănător indignării.
   Atunci a primit-o în faţă.
   - Vrei să-l păstrezi?
   - Da, a răspuns ea punându-și instinctiv mâna pe burtă.
   O clipă, el arăta ca și cum avea să înceapă să urle la ea, dar apoi s-a calmat și a făcut și ultimul pas ce îl despărţea de ea, luând-o de mâini. Când a vorbit, vocea lui era mult mai blândă.
   - Hai, Mary, gândește-te și tu! Cum o să te descurci?
   Ea i-a susţinut privirea.
   - Dar te-aș avea pe tine.
   Nu era de fapt decât o provocare, fiindcă, deodată, nu se mai aștepta ca el să îi fie alături și Mary avea senzaţia că se prăbușea în gol.
   El i-a dat drumul la mâini.
   - Și Penny? Păi, ei ce o să-i spun?
   - Ce cauţi cu mine? Nu se poate să fii fericit cu ea.
   A avut senzaţia că era într-un film prost, în care o femeie nevinovată e păcălită de un bărbat rău, numai că ultimele luni nu i se păruseră deloc așa.
   Howard s-a întors către lac.
   - Doamne ferește, tu chiar nu pricepi nimic!
   Mary a trebuit să-și muște buza ca să-și stăpânească lacrimile.
   - Te iubesc, Howard, a scâncit ea, simţind cum o părăseau ultimele rămășiţe de mândrie.
   Dar la auzul acelor vorbe, el s-a întors spre ea și a strâns-o la piept.
   - Vai, iartă-mă, și eu te iubesc!
   A sărutat-o pe creștet.
   - O să trecem și peste asta. Totul va fi bine, promit!

   A spus că avea să o părăsească pe Penny, dar Dumnezeule, cât a durat!
    Au trecut zile, săptămâni, luni, în care burta i s-a rotunjit, spatele a început să o doară și picioarele i s-au umflat. Nu îi venea să mănânce decât pâine cu gem. Iar el tot spunea că aștepta momentul potrivit.
   - Momentul potrivit nu o să vină niciodată, i-a spus Nancy lui Mary, va trebui să accepţi asta și să le spui părinţilor tăi ce se întâmplă, ca să faci pregătirile necesare.
   Eleanor i-a spus de locuri pentru mame singure unde chiria era mică și se trăia la comun ca să nu sufere de depresie. Și amândouă au promis să o ajute cât de mult puteau. Mary le-a ascultat și a dat din cap și le-a mulţumit, dar de fapt nu putea să creadă că totul o să fie bine. De-acum simţea copilul mișcând și uneori, când stătea liniștită în cadă, vedea cum călcâiul lui îi împungea burta.
   E un ticălos, i-au spus în repetate rânduri amândouă femeile, dar ea nu putea fi de acord cu ele. Fiindcă Howard își ceruse deja iertare de atâtea ori, încât era de-a dreptul amuzant. A dat vina pe șoc pentru reacţia lui iniţială și pe dorinţa de a nu o răni pe Penny, ceea ce recunoștea și el că era o prostie și că era deplasat. Îi spunea mereu că o iubea și ea era sigură că așa era, simţea asta în forţa îmbrăţișărilor lui când stăteau întinși pe ciudatul pat rotund pe care prietenul lui și-l instalase recent în apartament; în cele din urmă, iubirea lor părea suficientă ca să îi ajute să treacă prin orice.
   Apoi, într-o zi, i-a spus că găsise pentru ei un apartament lângă facultate, în care o să locuiască în cele din urmă cu ea și copilul, odată ce îi spunea lui Penny.
   - Te pune exact acolo unde vrea să te ţină, i-a spus Eleanor, dar Mary s-a relaxat și mai mult, fiindcă nimeni altcineva nu înţelegea ce era între ea și Howard, că totul pentru ei era diferit și izolat de orice altceva.
   - Societăţii, i-a spus el, îi place să stabilească reguli pe care trebuie să le respectăm cu toţii, fiindcă astfel suntem mai ușor de controlat.
   Dar ei erau mai presus de toate astea, a asigurat-o el mângâindu-i mâna de pe burta care arăta de-acum de parcă înghiţise o minge de fotbal, mai ales când era goală.
    Când era așa cu el, se simţea topită; dacă ar fi putut, s-ar fi băgat înlăuntrul lui, fericită să fie dusă așa de el peste tot, toată ziua.
   La apropierea Crăciunului, Howard a decis că avea să-i spună lui Penny de revelion, ca să mai aibă și ea un ultim Crăciun fericit.
   Mary era deja în 6 luni și avea de ales între a-și petrece Crăciunul singură la Londra sau a se duce acasă să le spună totul părinţilor. Eleanor și Nancy i-au spus că trebuia să se ducă acasă și să le spună. Cu ajutorul lui Howard, a compus o poveste care o omitea pe Penny și în care el trebuise să se ducă să își viziteze părinţii bolnavi. El a inventat cumva o stratagemă ca să o poată suna aproape în fiecare seară și, o dată, a vorbit cu tatăl ei și i-a spus cât de mult o iubea pe fiica lui și că abia aștepta sosirea copilului.
    Când Mary a luat în cele din urmă receptorul, el i-a spus că nu putea îndura să fie departe de ea și că fiecare clipă la părinţii lui Penny era ca și cum se uita la un serial prost. Adevărata lui viaţă, a spus el, nu începuse decât când o cunoscuse pe ea, iar Mary a avut senzaţia că îi luase foc tot corpul.
   Părinţii ei nu au întrebat-o dacă aveau de gând să se căsătorească, iar Mary i-a iubit pentru asta, însă într-o dimineaţă a intrat în bucătărie și a găsit-o pe mama ei plângând pe umărul tatălui ei, iar ea a știut din ce cauză.
    În autobuz, la întoarcerea la Londra, s-a gândit că, probabil, acesta era încă un lucru pe care ei nu aveau să îl înţeleagă niciodată despre ea. Howard avusese dreptate când o numise inadaptată, doar că greșise motivul pentru care credea el că era așa. Se simţea singură ca inadaptată în propria familie, chiar dacă acea familie o iubea, fiindcă o făcea să se întrebe de ce nu putea fi fericită cu ceea ce îi oferise viaţa.
   La două săptămâni după întoarcerea la Londra, Mary a primit prin poștă de la mama ei un pachet învelit în hârtie maro, în care era o păturică tricotată albă. A strâns la piept micuţul obiect moale în timp ce mânca pâine prăjită cu gem, singură în apartamentul plătit de Howard, și parcă s-a trezit deodată, parcă i s-a aprins un bec, o lumină care scotea la iveală faptul că nu avea absolut nimic ca să ţină în viaţă un copil.
   Nancy a fost cea pe care a sunat-o panicată și tot Nancy a apărut a doua zi cu o geantă plină cu haine, un leagăn pentru bebeluș și o cădiţă de plastic. Mai făcuse și o listă cu obiecte ce trebuiau cumpărate, precum scutece și șerveţele umede și vată și tampoane pe care să le pună în chiloţi pentru hemoragia de după naștere. Și, după aceea, când fusese evident că nu avea să fie capabilă să ducă la îndeplinire nici măcar această simplă însărcinare, Nancy o dusese la Mothercare.
   - Părinţii mei vor să ne căsătorim, i-a spus a doua zi lui Howard în timp ce-și mâncau sendvișurile pe bancă.
   Ei nu spuseseră, de fapt, asta, dar Mary știa că asta își doreau.
   Dar mai important decât atât, asta își dorea ea, deși știa că nu era cazul să-și exprime dorinţele burgheze în faţa lui Howard.
   El începuse să arate obosit, să aibă cearcăne vinete.
   - Probabil că am făcut amândoi o prostie că nu le-am spus de Penny când am avut ocazia.
   - Cât durează un divorţ?
   Howard și-a înfășurat strâns sendvișul pe jumătate mâncat în hârtia în care fusese împachetat.
   - Prea mult.
   Înainte să și-o poată opri, o lacrimă i s-a prelins din ochi lui Mary și a căzut pe pâinea sendvișului ei.
   - Doamne, ce încurcătură de rahat! a spus el.
   Numai că discuţia lor a părut să aibă efect, fiindcă a doua zi dimineaţă a venit la muncă cenușiu la faţă și i-a spus lui Mary că o făcuse. Că avea să doarmă cu ea în apartament în seara aceea și în toate nopţile care aveau să vină. Îi spusese lui Penny că voia să divorţeze, îi spusese de copil.
    Ușurarea pe care Mary a simţit-o parcă i-a luat un munte de pe inimă. Îi venea să i se arunce la picioare și să-i mulţumească la nesfârșit. Îi venea să plângă în hohote.
   În pauza de prânz, s-a dus și a cumpărat ingredientele pentru cină, permiţându-și și un răsfăţ: două cotlete de porc, care știa că erau preferatele lui Howard. Dar când s-a întors la muncă, el nu era la birou, iar doamna Sodart și o altă asistentă șușoteau lângă fișier.
   - Ai auzit? a întrebat doamna Sodart când Mary își punea haina în cuier.
   - Ce să aud?
   Mary știa deja că nu avea să fie ceva de bine.
   - Soţia profesorului Smithson a încercat să se sinucidă azi-dimineaţă. A sărit de la fereastra dormitorului lor și a aterizat în stradă.
   Cele două femei au fixat cu privirea burta lui Mary, a cărei sursă era un secret cunoscut de toată lumea la birou.
   Mary s-a așezat și camera a început să se învârtă cu ea.
   - A murit?
   Nu era sigură dacă pusese întrebarea cu speranţă sau nu.
   - Nu, a spus doamna Sodart. Dar și-a fracturat grav picioarele și s-a rănit la coloană. Medicii se tem că o să rămână paralizată.
   Cotletele de porc au ajuns la gunoi, fiindcă ea nu a putut mânca nimic, iar Howard nu a apărut două zile nici la muncă, nici la apartament. Doamna Sodart o ţinea la curent cu ceea ce se întâmpla: Penny nu era paralizată, dar avea fracturi grave la ambele picioare; se părea că ea comisese gestul fiindcă el îi spusese că voia să divorţeze; odată externată, avea să se ducă să se recupereze acasă la părinţii ei, în Surrey; Howard nu plecase de lângă patul ei nici măcar când tatăl ei își făcuse apariţia și îl făcuse albie de porci; se părea că exista o altă femeie și se zvonea că era însărcinată.
    În timp ce doamna Sodart îi împărtășea veștile, Mary și-a răsucit pe deget firul de la telefon, simţind cum tot trupul îi pulsa, arzând de rușine că Howard o suna pe doamna Sodart, și nu pe ea. Dar cuta dintre sprâncenele doamnei Sodart i-a spus tot, ca un rid de dispreţ faţă de nenorocirea pe care o provocase Mary.
   În a treia noapte, a apărut la apartament imediat după ora 9, când ea își pierduse speranţa, cu pielea pământie și vizibil mai slab, chiar și după numai câteva zile. Avea cu el o sticlă de whisky, pe care l-a băut dintr-o ceașcă de porţelan ciobită în timp ce îi spunea că nu se așteptase niciodată ca Penny să facă ceva atât de stupid. A dus ceașca la buze cu mâini tremurătoare, dar lui Mary i s-a părut că a văzut și o umbră de zâmbet jucându-i în colţul gurii. La urma urmelor, o femeie se aruncase de la etaj din dragoste pentru el, ceva ce ea înţelegea pe deplin.
   - Cred că va trebui să renunţi la serviciu, a spus Howard. Ceea ce oricum o să faci în curând, fiindcă am citit despre toată problema asta, și parentingul de atașament pare să fie cea mai bună alegere pentru viitor.
   Pe Mary o tenta să îi ceară o gură de whisky. Dacă renunţa la serviciu, avea să fie o femeie necăsătorită fără nicio modalitate de a se întreţine. Însă s-a mulţumit să-l întrebe:
   - Ce e parentingul de atașament?
   - O să-ţi dau o carte despre asta.
   Ceea ce, a remarcat Mary, era deseori răspunsul lui la orice.
   - Și dacă o să mă las de slujbă, eu din ce o să trăiesc?
   - Mă ai pe mine de acum, a spus el, dar zâmbetul lui arăta ca linia unui orizont foarte îndepărtat.
   - Dar nici nu suntem căsătoriţi.
   - Stai liniștită, ne descurcăm. Acum, că Penny știe de tine și de copil, vrea un divorţ rapid.

   Apa din cadă se răcise în jurul ei, de parcă o îngheţaseră amintirile, așa că Mary s-a ridicat și s-a șters cu un prosop aspru. S-a schimbat în treningul uzat în care dormea și apoi a coborât iar ca să se ocupe de Howard.
    Era tot în fotoliul lui și încăperea era cufundată în frig și tăcere. Nu avea chef nici să îl spele, nici măcar să îl dezbrace, așa că i-a scos doar pantofii. Asta a făcut-o să se întrebe cum s-ar fi simţit dacă ar fi descoperit ceva de genul acesta în primii lor ani de căsnicie. Probabil că ar fi ucis-o. Dar oamenii aceia rămăseseră undeva, foarte departe faţă de cei care erau acum, la capătul a 19 ani de drum plin de gropi și fisuri, ani în care învăţase să își întărească inima în faţa loviturilor venite din partea lui. Nu că se așteptase vreodată la o trădare de o asemenea magnitudine, deși acum i se părea straniu că nu o făcuse.
   - Hai, a spus ea cu asprime. E timpul să mergi la culcare.
   Ochii lui au trecut șovăitori peste chipul ei și lui Mary i s-a părut că era dezamăgit. A întins mâinile și s-a cutremurat când el le-a luat în mâinile lui. L-a tras în picioare și l-a condus la toaleta de sub scară, unde a rămas în prag, nici înăuntru, nici afară, de parcă i se stricase motorul.
   - Dă-i drumul, Howard. Trebuie să faci pipi, că eu nu-ţi mai schimb cearșafurile dacă te piși iar în pat.
   S-a întrebat de ce nu îi vorbise așa și înainte, s-a întrebat de ce își îmblânzise până acum tonul și îl rugase și îl lingușise și încercase să discute raţional, când era evident că nu avea absolut niciun efect asupra lui. Și, oricum, nu îi mai păsa.
   - Hai odată, fir-ar a naibii de treabă!
   L-a văzut că tresare și s-a simţit satisfăcută. Și-a făcut loc pe lângă el ca să intre în baie și l-a tras spre toaletă, unde i-a deschis prohabul și i-a tras afară prin deschizătură penisul flasc și zbârcit.
   L-a simţit moale și delicat și i-a venit să-l smucească, poate chiar să i-l smulgă de tot.
   - Hai, Howard! Pișă-te, că sunt obosită!
   A privit-o cu ochi speriaţi, lăcrimoși și, pentru o fracţiune de secundă, ei i-a fost milă de el, dar apoi l-a urât și mai tare pentru că încă o mai putea face să simtă ceva. I-a susţinut privirea până a auzit șuvoiul constant de urină ajuns în apa din toaletă. S-a uitat în jos și a văzut că pantalonii lui erau împroșcaţi cu stropi umezi.
   N-ar fi fost nevoie decât de vreo două zile ca să ajungă să miroasă a cadavru în descompunere, ca bătrânii aceia pe care îi vezi urcând și coborând din autobuze cu pași târșâiţi, îmbrăcaţi în costume de tweed. I-a îndesat penisul la loc în pantaloni și l-a condus înapoi în camera din faţă, până la patul lipit de peretele opus ușii.
    În seara asta era mult mai placid ca de obicei, nici măcar nu s-a încordat când i-a scos jacheta și i-a tras pantalonii de pe el, ba chiar nici atunci când l-a întins în pat fără să-i mai pună pijamalele și l-a lăsat singur în beznă, fără să-l mai sărute pe frunte. Ar fi trebuit să se poarte de ani ca și cum nu-i păsa, și-a spus ea închizând ușa.
   Fetele erau amândouă absorbite de telefoanele lor. Le-a spus să le închidă și să se culce, dar știau toate trei că o spunea doar ca să-și facă datoria. Ușa de la camera lui Marcus era închisă, deci probabil că venise acasă; a bătut încet și a auzit un răspuns înfundat. Era lungit în pat, cu o scrumieră pe piept și căști pe urechi, pe care și le-a scos când a văzut-o.
   - Ai avut o zi bună? a întrebat ea.
   - Mda, n-a fost rău.
   Nu îi spunea niciodată cu ce își ocupa timpul, dar avea ochii mereu injectaţi. Știa că trebuia să se ocupe în mod serios de ce se întâmpla cu fiul ei. Trecuse de acum aproape un an de când se transformase dintr-un băiat calm și tăcut în această parodie de adolescent recalcitrant, care vorbea în argou și purta blugii mult prea coborâţi pe șolduri. Îi venea să îl înșface zdravăn și să îl tragă înapoi, dar nu știa sigur nici unde era el, nici unde și-ar fi dorit ea să fie.
   - Ai să te descurci? Luni, adică.
   Atunci trebuia să-și înceapă voluntariatul la Eleanor, iar Mary se temea că nu avea să se ducă.
   - Da, de-abia aștept, pe bune.
   A simţit că i se taie respiraţia, fiindcă parcă îl întrezărise o clipă pe vechiul Marcus.
   - Arăţi terminată.
   Ea a încuviinţat din cap, fiindcă se temea că, dacă vorbea, începea să plângă. Îi venea să se așeze lângă fiul ei și să-și pună capul pe umărul lui. Să-i spună de scrisoare și de ce însemna aceasta, să îi ceară iertare că îl obliga să trăiască alături de un ucigaș. Între ea și copiii ei fusese întotdeauna o legătură puternică, pe care Mary și-o imagina ca pe un fir întins între inimile lor, așa că știa întotdeauna ce gândeau, simţea întotdeauna când îi tulbura ceva.
    Îl iubea și acum pe Marcus cu aceeași ferocitate ca în ziua când îl născuse, ceea ce nu însemna că îl iubea mai mult decât pe fete, dar îl iubea altfel, fiindcă știuse întotdeauna că ele nu aveau să aibă niciodată atâta nevoie de ea ca el. Marcus își purta vulnerabilitatea ca pe un strat de carne vie, și totuși ea nu fusese în stare să facă singurul lucru care ar fi putut să-l ajute să se vindece.
   - Ar trebui să cauţi pe cineva să te ajute cu tata, a spus el.
   - Poate. Mă gândeam să-mi iau un serviciu. E clar că, în curând, o să avem nevoie de bani.
   - Ţi-ar prinde bine să mai ieși din casă. E deprimant să fii închisă aici cu el toată ziua.
   Își simţea mușchii obosiţi.
   - Noapte bună, Marcus. Somn ușor!
   A închis ușa și a plecat, cu inima plesnindu-i de bucurie.
   Claritatea cu care vedea căsnicia lor acum, de când cu boala lui Howard, se extinsese și la copiii lor și acum vedea mult mai limpede că nu fusese un tată bun, mai ales pentru Marcus. Încă nu reușea să își dea seama de ce nu putuse să îi iubească așa cum îi iubea ea, dar știa că asta lăsase urme în sufletele lor. Începea să creadă că ar fi trebuit să-i ia de lângă el mult mai devreme și se temea că poate își sacrificase fiul pentru soţ. Era un gând așa de cumplit, încât simţea că regretul ar putea s-o ucidă.
   Mary s-a trezit a doua zi scăldată în sudori reci de frică. Era foarte posibil, desigur, ca Eleanor să se răzgândească totuși și să ducă la poliţie scrisoarea pe care o găsise la Robert, iar dacă făcea asta, poliţiștii puteau să facă legătura între ea și mașina de scris a lui Howard.
    S-a ridicat din pat și, fiind duminică, a reușit să iasă din casă înainte să se trezească copiii. A aruncat mașina de scris la containerul din cartier, înfășurată într-un cearșaf vechi, îndesată la fundul unui sac negru de gunoi și acoperită cu resturile menajere pe care le avea în casă. Un bărbat de la container a întrebat-o dacă avea nevoie de ajutor, dar ea a spus nu, fiindcă știa câtă plăcere avea să-i facă să-și simtă braţul încordat de greutatea mașinii de scris, în timp ce o azvârlea cu boltă în containerul imens de metal.
   A auzit-o zăngănind când a aterizat pe fundul containerului și s-a dus să se uite peste margine ca să vadă cât de nevinovată arăta, înconjurată de resturile vieţilor altor oameni. Știa că azi avea să fie aruncat peste ea și mai mult gunoi, iar apoi va veni unul din camioanele acelea mari să ia containerul cu totul și să îl ducă să fie incinerat la unul din locurile acelea ale primăriei faţă de care protesta lumea. Mașina de scris avea să ajungă particule, probabil inhalate de vreun biet copil care trăia într-o locuinţă socială aflată prea aproape de staţia de prelucrare a deșeurilor, cum avea impresia că li se spunea acum.
   În drum spre casă, a plâns în mașină, fiindcă nu fusese totul chiar rău, cum ar fi putut fi așa? Prin minte i se derulau dovezile - imagini cu ei toţi pe plaje bătute de vânt, în praguri de rulote, chiar și în propria lor grădină. Lumânări de tort stinse cu o suflare, prima zi de școală în uniforme prea mari, coifuri de Crăciun purtate pe o parte.

   Când a ajuns acasă, s-a dus direct la albumele foto și iată-i: ea și Howard zâmbind în aproape toate pozele; în una se ţineau chiar de mână, în picioare în faţa canapelei din salon.
    Își amintea că o făcuse Mimi, cu camera primită de ziua ei, și că îi pusese să-i pozeze, mutându-i și aranjându-i ca să fie aproximarea ei personală a imaginii unui cuplu fericit. Își amintea cu cât entuziasm o luase Howard de mână, cum râsese de Mimi, cum după aceea se întorsese spre ea și spusese: „E clar fiică-ta, așa-i?“
   Mary a încercat acum să audă vreo urmă de răutate în spusele lui, dar și-a dat seama că nu exista.
   În rulota pe care și-o amintea, dar pe care o și vedea imortalizată dincolo de învelișul din plastic, Howard împărţise spaţiul cu un cearșaf vechi ca să poată face dragoste cu ea în fiecare noapte după ce adormeau copiii. Își amintea gustul sării de pe pielea lui și al berii de pe limba lui și cum, când făceau bagajele ca să se întoarcă acasă, a luat-o de talie și i-a spus: „Așa ar trebui să fie mereu“. Dar tot în vacanţa aceea, se și certaseră groaznic, cu voci scăzute și încordate, ca să nu trezească copiii, când îi spusese că era ca o portocală care arată foarte bine pe dinafară, ba chiar și miroase bine când o desfaci, dar care de fapt e uscată și insipidă înăuntru și fiecare felie parcă e nisip pe limbă.
   - De ce spui așa ceva? întrebase ea cu ochii în lacrimi.
   - Fiindcă atunci când ne-am cunoscut păreai așa de fără griji și plină de viaţă, de parcă urma să te duci în lume și să faci ceva cu viaţa ta. Dar acum ai ajuns acest cal de povară care mă cicălește întruna și tot timpul vrea ceva de la mine.
   - Am zis doar că am impresia că ne-a expirat RCA-ul la mașină și că ar trebui să verificăm înainte să pornim spre casă.
   Însă spuse cu voce tare, cuvintele sunau, ce-i drept, plicticoase, dar, știi ce?, știi ce?, erau necesare și, dacă se întâmpla ceva și nu aveau RCA, deci nu erau asiguraţi, știa că Howard avea să dea vina pe ea. Și știi ce?, o fi fost ea cal de povară, dar ajunsese așa frecând podelele casei lui și gătind pentru copiii lui. Acum nu-i venea să creadă că nu îi urlase în faţă aceste lucruri.
   Iar dacă era să fie complet sinceră în privinţa amintirilor, atunci nu mai putea să ignore ultimul deceniu și toate acele nopţi când îl așteptase să se întoarcă acasă, știind că avea să fie îmbibat cu duhoarea altei femei. Sau cum, când era în faza iniţială de îndrăgostire, era mitocan și dispreţuitor cu ea și cu copiii. Cum umbla ţanţoș prin casă, plesnind de mândrie în secret, fiindcă știa că cineva îl găsea irezistibil, întrebându-se de ce Dumnezeu propria lui familie nu îi aprecia măreţia.
   Dar cel mai rău era că nu fusese un tată bun, lucru pe care putea să-l recunoască acum, că se termina totul. Cu fetele, să zicem că fusese cât de cât în regulă, dezinteresat, dar uneori afectuos și mai puţin înclinat să urle și să ţipe la ele. Dar cu Marcus fusese deseori de-a dreptul rău. Nu îl lovise niciodată, dar toate interacţiunile lui cu băiatul aveau o notă umilitoare. Cu timpul, Mary învăţase să se așeze între ei, metaforic vorbind, încercând să atragă furia lui Howard către ea, și tactica funcţiona deseori. Deși, de cele mai multe ori el se prindea totuși de ce făcea și-i spunea că era jalnică și că nu era de mirare că Marcus era așa un fătălău legat de poalele mă-sii.
   Acum s-a întrebat dacă Howard își dorise de fapt vreodată copii.
   Poate că o minţise de la început și motivul pentru care el și Penny nu avuseseră nu era că nu putuseră să-i facă, ci că nu își doriseră.
   Mary era sigură că o iubise la început, dar acum, că fusese nevoită să treacă prin așa de multe din pasiunile lui pasagere, s-a gândit că probabil el era sincer îndrăgostit la începutul oricărei noi aventuri amoroase. Lui Howard îi plăcea emoţia începuturilor, momentul acela ireal al îndrăgostirii, nu banalitatea vieţii de zi cu zi, ori o iubire confortabilă care trebuia să includă și defectele celor doi.
   Era un bărbat plin de conștiinţa propriei măreţii, care nu voia să-și vadă imperfecţiunile reflectate în nemulţumirea altuia.
   Acum i se părea evident că, dacă nu ar fi rămas însărcinată, el s-ar fi plictisit până la urmă și ar fi rămas cu Penny, ceea ce probabil că i-ar fi convenit mai mult. Fiindcă acum credea că Howard era un narcisist, iar asta însemna că era imposibil ca el să iubească pe altcineva, inclusiv pe propriii lui copii, la fel de mult cât se iubea pe sine.
   - Nu faci decât să mă cicălești, fir-ar a naibii de treabă, i-a spus de nenumărate ori când încerca să obţină de la el o promisiune să fie la timp undeva sau îi amintea de un angajament. Nu pot să funcţionez în lumea ta de rutină plictisitoare - urla el - îmi face rău la creier.
   Așa că Mary se ducea iar singură la ședinţe cu părinţii, sau venea acasă pe jos de la cumpărături, cu sacoșe de plastic grele care îi tăiau mâinile așa de rău, că durerea devenea aproape transcendentală, crezându-l chiar uneori, aproape ajungând să-și spună că nu ar trebui să-l deranjeze cu mărunţișuri, că făcea ea prea mare tevatură.
   Poate că acesta era cel mai rău lucru pe care i-l făcuse Howard. O făcuse să creadă că nevoile și preocupările ei erau mărunte și meschine, când de fapt ele ţineau familia în viaţă și în funcţiune.
   Insistase să se extragă din corvoada traiului zilnic, de parcă el era teribil de special, iar ea era teribil de comună. De parcă toate lucrurile care o alcătuiau pe ea, adunate laolaltă, nu valorau nici pe departe cât toate lucrurile care îl alcătuiau pe el.

   Durerea a atacat-o prin surprindere pe Mary, prinzând-o în capcană în următoarele câteva zile, iar ea a descoperit cu surprindere că era legată de Nancy, nu de Howard. Se simţea absolut și complet zdrobită că lui Nancy a putut să-i pese așa de puţin de ea, după toate lucrurile prin care trecuseră împreună și după tot ce știau una despre alta.
   Când le cunoscuse pe Nancy și Ellie la facultate, pentru Mary fusese începutul a ceea ce ea considera adevărata ei viaţă. Nu că ar fi fost nefericită înainte, dar existase mereu o parte imensă din ea care aproape că părea un secret rușinos, așa că se trezea că își ascundea cărţile sub pat sau că spunea că iese să se vadă cu prietenii, când de fapt se ducea la bibliotecă. Apoi se dusese la facultate într-un orășel cu acoperișuri ascuţite și, în prima seară acolo, se auzise o bătaie la ușă și o fată scundă și rotundă i-a întins mâna din prag, spunându-i că erau vecine. Iar Mary își amintea clar că și-a spus: „Adică mă aleg și cu prieteni din toată treaba asta?“
   În seara aceea, se duseseră la o petrecere pentru anul întâi, organizată într-o încăpere lungă, cu mese de lemn pe lângă pereţi și un bar în fundul camerei, care servea bere locală și vodcă ieftină.
   Eleanor părea să cunoască deja câţiva oameni, fiindcă, după cum i-a spus lui Mary, participase la ziua de introducere pentru grupa ei, care, fir-ar să fie, nu studia literatura clasică, ci engleză. Mary ratase ziua de introducere a grupei ei, dar Eleanor a avut grijă să o includă în toate conversaţiile și să o prezinte tuturor.
   Mary a zărit-o pe Nancy înainte să schimbe vreo vorbă, stând în picioare într-un colţ al încăperii ca un far, părând că emană lumină. Era înaltă și slabă-băţ, părul blond îi cădea drept de o parte și de alta a feţei, ochii aproape comic de imenși din cauza dermatografului negru aplicat la rădăcina genelor și pomeţi care ţâșneau din ovalul feţei ca o acuzaţie. Stătea într-o rână, cu un șold mai sus și un braţ lăsat leneș de-a curmezișul abdomenului, pe care îl mai ridica din când în când ca să ia câte o gură din băutură.
   Stătea de vorbă cu un băiat roșu la faţă care-și tot smucea capul ca să-și îndepărteze din ochi bretonul pleoștit, iar lui Mary i s-a părut că fata aceea arăta așa cum își imaginase întotdeauna că ar fi arătat Atena.
   A rămas cu gura căscată când au trecut pe lângă ea și Nancy le-a strigat, sau mai degrabă a strigat-o pe Eleanor, care s-a dus la ea de parcă nu era nimic ciudat să vrea să vorbească cu tine cea mai fascinantă persoană din încăpere. Băiatul fusese expediat rapid și apoi rămăseseră ele trei, în colţul lor, iar Eleanor spusese ceva amuzant, ceea ce le-a făcut pe toate să râdă și, cumva, asta fusese de-ajuns.
   Viaţa s-a cimentat în jurul lor, consolidându-le într-un grup, învăluindu-le în siguranţă ca un șal de cașmir. Au stat de vorbă până târziu, și-au planificat viitorul, și-au conturat obiectivele și ambiţiile, și-au împărtășit fanteziile despre iubire, s-au delectat cu visuri secrete, și-au imaginat vieţi importante. S-au ţinut de mână când au făcut primii pași în lume și, fiindcă erau împreună, au simţit că totul avea să fie bine.

   Mary a recitit scrisoarea de nenumărate ori, devorând fiecare cuvânt și încercând să vadă dincolo de ticăloșia înţelesului lor.
    Din când în când, găsea acolo o fărâmă de alinare - că Nancy o numea una dintre cele mai bune prietene, că era evident cât era de scârbită de ce făcuse, că îl îndemna pe Howard să facă ce era corect și să plece, că spunea că avea să fie lângă ea să o ajute să se pună iar pe picioare. Uneori, Mary visa la acea viaţă - Howard la celălalt capăt al lumii, ea cu inima frântă, Nancy nu doar vie, dar și salvând-o, făcând-o să își dea seama că îi era mult mai bine fără el. Visa cum s-ar ridica din ruine o nouă femeie, mai puternică și mai bună, iar prietenia dintre ea și Nancy ar deveni mai strânsă ca niciodată.
   Însă, până la urmă, era mai ușor să vezi pe pagina aceea cea mai urâtă versiune a lui Nancy. Vai, cât de melodramatic își spunea singură că era mizerabilă și dezgustătoare și cât de poetică era atunci când a scris cât de mult se îndepărtase de emoţiile umane normale! Dar rândul care chiar o călca pe nervi era „dacă chiar mă iubești, așa cum spui“, fiindcă nu doar că îi dădea o idee despre toate promisiunile pe care trebuie să i le fi făcut Howard și toate promisiunile pe care Nancy le înghiţise orbește, dar totodată dezvăluia o femeie deplin conștientă de farmecul ei irezistibil. O ura pe Nancy pentru această încredere în sine.
   A încercat să-și amintească momente petrecute cu Nancy în anul dinaintea morţii ei, când probabil că se culca cu Howard și totuși reușea să o privească în ochi. Numai că adevărul era că nu o văzuse mai deloc pe Nancy în anul dinaintea morţii ei. Mary și-a spus că probabil fusese preocupată de copii și de corvoada zilnică de a ţine o familie cu foarte puţini bani, și bănuia că, de cele mai multe ori, fusese prea obosită ca să remarce absenţa lui Nancy, ori chiar să îi ducă dorul. Și-a adus aminte că o sunase o dată pe Nancy, posibil în vara dinainte să moară, fiindcă avea nevoie în viaţa ei de un pic din energia și eleganţa prietenei ei.
    Dar și-a amintit și de scuzele pe care i le-a servit Nancy; cum inventase pretexte și se eschivase și se prefăcuse ca să scape de prânzul propus de Mary.
   Sigur că o văzuse. Ar fi fost imposibil să nu se fi văzut. Sigur merseseră la teatru ca să vadă o piesă regizată de o fostă colegă de facultate, iar Eleanor fusese și ea, bineînţeles. Mary își amintea expresia concentrată cu care Nancy citea programul și cum mai că-l aruncase pe jos după aceea, ca să trăncănească la nesfârșit despre cât de bine ajunsese toată lumea și ce nenorocită de ratată era ea.
   Fuseseră nevoite să o ridice în slăvi și să o liniștească și să îi spună ce minunată era, ceea ce a cam stricat seara și Mary a fost furioasă tot drumul spre casă cu autobuzul, fiindcă, la urma urmelor, cine naiba se simte grozav în pielea lui?
   Mai ieșiseră de vreo două ori să bea ceva, dar și-a dat seama că fusese întotdeauna și Eleanor cu ele. De fapt, nu putea să-și amintească să fi fost singură cu Nancy nici măcar o dată în anul dinaintea morţii ei. Acum era evident de ce, dar asta n-a făcut-o să se simtă mai bine, fiindcă, în esenţă, asta însemna că, dintre ea și soţul ei, Nancy îl alesese pe Howard.
   Într-o zi și-a amintit, cu o tresărire ca un șoc electric, că doar cu 1 an înainte, se duseseră împreună la petrecerea anuală, cu foc de tabără, a lui Robert și Nancy, cu doar vreo 2 luni înainte să moară Nancy, când probabil că încă se mai culca cu Howard. De obicei, lui Howard nu îi păsa de angajamentele ei sociale, dar acum și-a amintit că avusese grijă atunci să o întrebe dacă fuseseră invitaţi, ceea ce i se păruse ciudat, dar nu așa de ciudat încât să își bată prea mult capul cu asta.
    A încercat să își amintească detalii ale acelei seri și i s-a părut că văzuse tensiune pe chipul lui Nancy, o privire furișă sau două schimbate cu Howard. Dar era imposibil să-ţi dai seama dacă amintirile ei erau reale ori le colorase ea cu ceea ce știa acum. Însă era sigură că se întorsese acasă în noaptea aceea fără să aibă nici cea mai vagă idee de ceea ce se întâmpla.
   Amintirile, și-a dat ea seama, nu aveau nicio însemnătate fără context.
   Numai că exista o amintire legată de acea noapte, ce nu avea nevoie de niciun context. Încercase s-o anihileze înghesuind-o în adâncurile minţii, în felul acela în care devenise cu timpul așa de pricepută, dar acum refuza să stea la locul ei.
    Howard băuse prea mult la petrecere, ceea ce nu-i stătea în fire, așa că atunci când au ajuns acasă, ea se dusese direct sus, dar, spre surprinderea ei, el a urmat-o imediat. Ieșise de la baie și venise în cameră când ea era pe jumătate dezbrăcată și tocmai își scotea piciorul din blugi, așa că atunci când s-a îndreptat de spate era doar în sutien și chiloţi. El era deja în spatele ei și a apucat-o de braţe ca s-o întoarcă cu faţa spre oglinda mare din faţa șifonierului. Rămăseseră o clipă așa, în penumbra dormitorului lor, privindu-se în oglinda plină de praf, ce le distorsiona imaginea. Howard plecase capul și, pentru o fracţiune de secundă, Mary crezuse că avea să-i sărute umărul și apoi o să continue cu sărutările în sus, pe gât. Trupul i s-a cabrat și a simţit sub piele tresărirea unei vechi amintiri, fiindcă trecuse foarte multă vreme de când nu o mai atinsese așa.
   - Uită-te la tine, spusese Howard, însă felul în care șuierase cuvintele a prevenit-o că nu avea să aibă loc un moment romantic.
   Ea și-a plecat capul, dar el a apucat-o cu degetele de bărbie și i l-a ridicat cu forţa ca s-o oblige să se uite în oglindă, la desuurile ei cenușii, la părul pubian care-i ieșea lung din chiloţi, la abdomenul scofâlcit, la oasele proeminente.
   - Cum dracului te-ai lăsat să ajungi în halul ăsta? a șoptit Howard. Cum să te iubească cineva când arăţi așa?
   - Te rog, Howard! scâncise ea.
   El i-a dat drumul la bărbie, dar Mary încă mai simţea strânsoarea lui. Apoi, cu o mișcare rapidă, și-a strecurat mâna în sutienul ei și i l-a smucit tare, smulgându-i-l. L-a lăsat să cadă pe podea, apoi i-a cuprins blând cu mâna sânul stâng. Arăta ca un pliculeţ de ceai folosit, cu sfârcul imens, dar pielea era ca hârtia cerată mototolită. Și-a pus degetul mare și arătătorul de-o parte și de alta a sânului ei și a strâns așa de tare, că ei i-au dat lacrimile.
   Însă în clipa următoare, el și-a luat mâinile de pe ea, i-a întors spatele și a ieșit din cameră, iar ea a rămas pe loc, și singurul sunet era respiraţia ei întretăiată, și aproape că nu-i venea să creadă ce se întâmplase.

   Mary fusese întotdeauna o mare iubitoare de plimbări, dar, pe măsură ce amintirile despre căsătoria ei începeau să iasă la suprafaţă, refuzând să mai fie reduse la tăcere, a început să iasă la plimbări lungi prin cimitirul Kensal Green, care fusese întotdeauna locul ei preferat din Londra.
    Mergea cu pași mari pe aleile verzi, cu copacii cu ramuri plecate, trecând pe lângă miile de suflete, fiecare cu povestea sa, sperând că raţiunea avea să se aștearnă peste gândurile ei agitate.
   Odată, când avea vreo 15 ani, un bărbat o oprise pe Mary pe poteca de lângă lungul canal din Birmingham, unde obișnuia să se plimbe. O atrăsese într-o conversaţie politicoasă, dar cu scop vădit, iar ea răspunsese așa cum fusese educată. De acum, din prezent, îi vedea dinţii galbeni și limba mare, știa ce făcea de fapt mâna lui în pantaloni, îi observa slinul din păr și disperarea din voce. Dar atunci nu i se făcuse frică decât când spusese că trebuia să ajungă acasă și el o înșfăcase de braţ, spunându-i să lase prostiile.
   Își amintea că se uitase la el tăcută, cu chipul inexpresiv, trecându-și în revistă opţiunile. Însă el a reacţionat primul, trăgând-o violent de braţ, așa că ea l-a urmat exact unde dorea el s-o ducă. Știa că peste câţiva metri era o răscruce cu o potecă ce urca un dâmb și ducea la un petic de teren viran, și a știut că într-acolo se îndreptau. A știut chiar și cum avea să arate după ce termina el cu ea, însângerată și învineţită, probabil complet distrusă psihic, și, cu toate astea, îl lăsase să o ducă, cu toate astea, îl urmase poticnindu-se.
   Mai aveau câţiva pași până la răspântie, când a apărut un câine care lătra, făcându-i pe amândoi să tresară. După câine a apărut un bărbat, îndreptându-se hotărât spre ei.
   - Băga-mi-aș! a zis slinosul dându-i drumul la braţ și rupând-o la fugă pe poteca pe care Mary fusese sigură că avea să o apuce.
   Bărbatul cu câinele i-a zâmbit când a trecut pe lângă ea și abia după aceea a luat-o și ea la fugă.
   Cu timpul, groaza simţită n-a mai fost provocată de acel bărbat, ci de ea însăși. În ziua aceea, văzuse ceva la ea care o înspăimântase mai tare decât toate loviturile pe care i le-ar fi putut da el. Și-a văzut propria pasivitate, limpede ca lumina zilei, complicitatea ei la propria distrugere. Nici măcar nu putea fi sigură că, dacă el ar fi continuat să o ţină de braţ, iar bărbatul cu câinele ar fi ajuns lângă ei, ea ar fi ţipat după ajutor sau s-ar fi zbătut să scape. În schimb, părea să-și accepte destinul, să se lase complet în voia și la mâna unei alte persoane.
    Mergând pe aleile cu morţi din cimitir, Mary și-a dat seama că era și acum tot acea fată, tot așa de pasivă, tot așa de neputincioasă.
   Howard o omorâse pe Nancy.
   Mary știuse asta din clipa în care citise scrisoarea, dar îi luase ceva timp creierului ei să asimileze informaţia. Și era evident că o făcuse fiindcă ea voia să îl părăsească. Se îndoia că Howard mai fusese vreodată părăsit în viaţa lui; el era întotdeauna cel care punea capăt aventurilor, ieșea din căsnicii, călca în picioare familii.
   Iar boala lui - și-a dat ea seama - era o extensie a acestui lucru.
   Probabil că nu știuse cât de mult o iubea pe Nancy până ce ea nu dispăruse, iar acum creierul lui nu putea concepe să trăiască fără ea, ceea ce Mary știa că n-ar fi simţit dacă ar fi murit ea în locul lui Nancy. Privind retrospectiv, fără îndoială că el nu o omorâse pe femeia pe care ar fi trebuit s-o omoare.
   Încă îl mai hrănea și îl spăla zilnic, dar nu vorbea cu el. Acum o urmărea cu privirea oriunde se mișca prin încăpere, așa cum nu mai făcuse până în prezent, iar ea simţea o doză de satisfacţie refuzând să se uite și ea la el. Dar nu era suficient, ba era chiar jalnic; la fel de jalnic ca toate celelalte lucruri din amărâta lor de căsnicie.
   Se întreba constant și obsesiv de ce își lăsase viaţa să continue așa. Nu avea să creadă niciodată că ceea ce simţiseră unul pentru altul la început nu fusese iubire adevărată, dar totodată știa că viaţa îi schimbase cumva, că responsabilităţile și presiunile și banii și datoriile pătrunseseră în ei și că relaţia lor fusese de toată jalea mult prea mult timp. Însă mai era un lucru pe care începea să îl recunoască în sinea ei, și anume că felul în care funcţionau nu era deloc normal, că cei mai mulţi oameni nu trăiau zi de zi cu nivelul de dispreţ și dezgust pe care Howard i-l arăta ei. Știa că toate cuplurile se ceartă și se rănesc, dar erau totodată tandre și partenerii ţineau unii la alţii.
    Mary și-a spus că era timpul să recunoască faptul că tot ce era bun în relaţia lor fusese erodat ca de o inundaţie ale cărei ape iau cu ele nu doar case și mașini, ci și copaci și sol, lăsând în urmă pământul pustiit și distrus.
   Lucrurile începuseră să meargă rău de-a binelea după nașterea lui Mimi, iar ea avea acum 15 ani, ceea ce însemna că toate astea se petreceau de mult prea mult timp. Nașterea coincisese cu faptul că Howard nu primise o promovare care considera că i se cuvenea, iar asta îl cufundase într-o melancolie profundă și morbidă, combinată cu o obsesie constantă privind vârsta lui. A început să judece totul în funcţie de cât mai avea de trăit, ba o dată s-a întors de la dentist după ce îi spusese să nu-și mai bată capul să-i cureţe dinţii, fiindcă nu avea niciun rost să îi facă să arate bine având în vedere că faţa lui se dezintegra. Când vorbea așa, Mary se uita la micuţa ei familie în creștere și simţea gheara rece a fricii în stomac.
   Încerca să îl scoată cu forţa din criză cu cuvinte de alinare, atingeri tandre și povestioare amuzante despre copii, dar nimic nu mergea.
   Până la urmă, totul a devenit doar cifre: la câte alegeri avea să mai voteze, de câte ori avea să-și mai reînnoiască pașaportul, câte locuri mai avea de vizitat, câte cărţi avea să mai citească.
   Cam pe atunci a început să primească pentru prima dată telefoane de la tinere înlăcrimate, care nu știau să mintă, dar minţeau suficient de bine pentru ca o tânără mamă să decidă că le crede, pentru a le putea ignora semnificaţia. Și apoi a rămas foarte repede gravidă, din greșeală, cu Maisie, ceea ce l-a cufundat într-o stare și mai mizerabilă, de parcă tot ce i se întâmplase rău vreodată era din vina ei.
   Mai erau doar câteva săptămâni până la nașterea lui Maisie, când Mary auzise o bătaie la ușă într-o seară rece de duminică și, când a deschis, în prag stătea o tânără, udă leoarcă de ploaie ori de lacrimile care-i șiroiau pe obraji, era greu să-ţi dai seama.
   Amândouă păruseră la fel de șocate să se vadă, dar fata reușise să întrebe de Howard, care era la fel de șocat când l-a chemat Mary.
   Cu o expresie dură, încordată, o condusese repede pe fată în salon și închisese ușa după el, fără măcar o privire peste umăr, către Mary. Auzise prin ușă jelania și implorările, dar nu și cuvintele rostite, deși nu erau greu de ghicit.
   După vreo oră, când Mary îi făcea baie lui Marcus și încerca să o oprească pe Mimi din urlat, fata a plecat, în sfârșit. S-a așteptat ca Howard să apară și să-i ofere o explicaţie, oricât de penibilă, dar n-a făcut-o, așa că ea a trebuit să treacă cu greu prin toată rutina culcatului copiilor, tremurând de neliniște. Când s-a dus la el în salon, Howard abia a catadicsit să ridice privirea și a trebuit să-l întrebe ce se întâmpla, în picioare lângă fotoliul lui, în timp ce el citea un articol despre triburile politice.
   - Nimic, a spus. E una din studentele mele.
   - Da, m-am prins.
   - A înţeles greșit niște lucruri.
   - Te rog să nu mă tratezi ca pe o proastă.
   Încerca să își păstreze calmul fiindcă citise că nu era bine pentru copil să se enerveze prea tare. Dar Maisie a început oricum să dea din picioare.
   A ridicat încet privirea spre ea și a zâmbit strâmb.
   - Dar la ce te așteptai, Mary? Se pare că singurul mod prin care ești capabilă să extragi vreo urmă de sens din existenţa ta pe lume e să faci copii. Am început să mă întreb dacă nu cumva ai un fel de dereglare psihică. Și nu e tocmai atrăgătoare ideea.
   Și-a pus instinctiv mâinile pe burta imensă, cu pielea întinsă.
   - Cine e tânăra aia?
   - Chiar mă grăbeam să-ţi spun cine e, a pufnit el dispreţuitor.
   Mary ieșise atunci din cameră și se dusese în bucătărie, unde rămăsese în picioare în mijlocul încăperii. Nu credea că se simţise vreodată în viaţa ei mai singură sau mai disperată, ca și cum rămăsese naufragiată pe o insulă, ca și cum tot ce construise cu atâta grijă se prăbușise. Voia să se ţină de ceva concret, stabil, dar în jur era doar blatul din bucătărie, plin de cratiţe și oale murdare, rămase după cină.
   Și apoi, avea trei copii sub 5 ani, nu mai lucrase de 5 ani, familia ei era departe și nu doar la propriu, iar ea ar fi făcut orice ca să îl ţină lângă ea. După aceea, mai intervenise, desigur, și frica de a nu traumatiza copiii la o vârstă așa de vulnerabilă, apoi senzaţia că nu avea nici unde să se ducă și nicio cale de a câștiga un salariu decent după atâţia ani de stat pe tușă. Și, dacă era să fie total sinceră, mai era și teama de a încălca convenţiile și faptul că nu voia să arate public nenorocita aia de faţă privată a lui Laing, care de altfel o băgase în toată această mizerie.
   Dar acum totul dispăruse și se simţea pregătită să nu-i mai pese. Interesant era că, dacă ar fi spus deschis exact ce simţea în prezent, ori dacă s-ar fi purtat cum dorea, ar fi fost considerată nebună, iar teoria lui Laing ar fi putut ajunge să fie folosită în tratamentul ei. Și cu toate astea, categoric nu se simţise niciodată așa de întreagă la cap ca în clipa asta.
   Trebuie să o fi urât tot timpul, și-a spus ea. În toate acele momente pe care ea le crezuse tandre, el probabil că-și bătuse joc de ea. Fiindcă fuseseră momente tandre. Făcuseră dragoste, râseseră împreună auzind povestiri amuzante, ea îi bătuse la mașină uneori articolele și eseurile, discutaseră politică la lumina lumânărilor, se priviseră peste creștetul copiilor lor. Da, fuseseră lungi perioade în care parcă trăise singură într-un deșert, dar fuseseră și destule perioade bune.
   Nu pricepea nicicum de ce își bătuse el capul să îi ofere și momente bune, doar dacă nu cumva era așa de sadic, încât îi dădea satisfacţie să o vadă suferind.
   Mary încă mai avea câţiva prieteni care lucrau la diverse universităţi din Londra și le-a spus că își căuta un serviciu, orice, oricât de umil li s-ar fi părut. Sigur că ar fi ajutat-o mult să mai iasă din casă, dar tot avea să fie nevoită să se întoarcă în fiecare seară acasă, la Howard, și să respire, la fel ca el, același aer contaminat. Putea să-l părăsească, să zicem, deși și asta era o idee absurdă, fiindcă el nu avea unde se duce și oricum era incapabil să se mai îngrijească.
   S-a jucat puţin cu ideea de a vinde casa și de a-l interna la azil cu o parte din bani, dar atunci nu și-ar putea permite o locuinţă suficient de mare pentru ea și copii și, sincer vorbind, nu vedea de ce ar suferi ei din cauza alegerilor ei proaste.
   Dar, în esenţă, nu putea îndura gândul că Howard nu avea să fie pedepsit. Și știa că îl voia pedepsit pentru ce-i făcuse ei, la fel de mult ca pentru ce îi făcuse lui Nancy. Se putea spune că starea lui actuală era o pedeapsă suficientă, dar problema cu asta era că el alesese să fie în acea stare. Și-o făcuse cu mâna lui și ea nu se putea abţine să n-o considere alegerea lui. Ar fi așa de tipic pentru nenorocitul de Howard să comită o crimă și apoi să creadă că ar trebui să își aleagă singur pedeapsa, una care o condamna și pe ea, nu doar pe el!
   Până la urmă, singura soluţie care i-a venit în minte a fost să îl omoare. Ea îi băgase pe toţi în rahatul ăsta și ea trebuia să îi scoată.
   În plus, Nancy trebuia răzbunată și asta nu se putea întâmpla niciodată în sens convenţional, fiindcă atunci totul ar trebui să iasă la lumină și copiii lor ar trebui să trăiască cu gândul că tatăl lor era un ucigaș. Nu avea să-și ierte niciodată prietena, dar avea s-o răzbune, iar făcând asta, avea să pedepsească un bărbat vinovat și să se elibereze. Ca și cu nașterea și moartea, nimeni nu avea s-o ajute,și așa și trebuia.

   Stătea în pat noapte de noapte, încercând să găsească cea mai bună metodă.
   Cel mai ușor ar fi să îi pună, pur și simplu, o pernă pe faţa suptă. Dacă îi dădea pe furiș un somnifer, se îndoia că avea să se zbată, dar chiar dacă ar fi făcut-o, acum era așa de slăbit, că nu ar fi contat. Doar că ar fi fost cât se poate de clar crimă, cu un singur suspect, iar ea categoric nu avea de gând să mai piardă nicio zi de libertate pentru mizerabilul de Howard.
   Un brânci ca să cadă pe scări ar fi cu siguranţă satisfăcător, cu tot sângele și haosul aferente, dar dacă nu murea, ci doar rămânea paralizat și încă mai dependent de ea? Atunci nu mai putea să aibă loc un al doilea accident și ar fi rămas cu el pe cap pentru totdeauna.
   Otrava era prea ușor de detectat și habar nu avea de unde să facă rost de așa ceva. Putea să însceneze o spargere și să îl înjunghie, ceea ce ar fi fost cumva o dreptate poetică, dacă te gândeai ce îi făcuse lui Nancy, dar poate că ar fi prea suspect să păţească așa ceva două persoane din viaţa ei și probabil că poliţia ar ancheta acest indiciu. Iar dacă s-ar descoperi adevărul, poate că anchetatorii s-ar întreba atunci dacă nu cumva era vinovată și de moartea lui Nancy, ceea ce, cumva, se putea spune că era adevărat.
   Fiindcă, dacă Howard nu ar fi fost însurat cu ea, atunci poate că Nancy ar fi fost de acord să fugă cu el și el nu ar fi trebuit să o omoare ca să nu îl părăsească.
   Și-a spus că, probabil, singura opţiune era o supradoză de medicamente.
   După ce se hotărâse să îl omoare, i-a fost puţin mai ușor să se poarte nu chiar frumos cu Howard, dar măcar mai tolerant. A făcut un plan, pe care l-a demarat ducându-se la medicul de familie. I-a spus că Howard se plângea că-l durea un picior, dar nu știa dacă putea să îi dea analgezice, având în vedere toate medicamentele pe care le lua.
   Medicul de familie a spus că ar trebui să vină să îi facă un control lui Howard, dar că 2-3 analgezice nu aveau să îi facă niciun rău.
   În drum spre casă, Mary a cumpărat un pachet de calmante. Și-a propus să citească despre otrăvirea pe termen lung cu analgezice, dar nu știa cât de eficientă era ori cât timp necesita. Știa că nu putea căuta informaţia pe Google, nici măcar de la un Internet Cafe, fiindcă acum era ușor de urmărit totul, oriunde ai fi fost.
   Adevărul era că singurul lucru pe care îl putea face era să îl convingă cumva să ia singur supradoza. Dar nu înainte să fie cât se putea de sigură că nu avea să pice vina pe ea.
   A luat folia cu pastile cu ea în salon, fără măcar să-și scoată haina de pe ea. De curând, zilele începuseră să se scurteze imperceptibil și, când se întorcea pe jos de la cabinet, simţise în aer răcoarea, pe care acum o lăsa după ea în timp ce traversa încăperea.
   Howard a ridicat privirea către ea, așa cum făcea mereu în ultima vreme, și s-a uitat la ea cu ochi mari, ca de pui de animal, iar ei i-a venit să râdă de cât de ușor era până la urmă să îl facă să o bage în seamă.
   - Ţi-am luat pastile pentru durerea de picior, a spus ea apropiindu-se de el, ţinându-se tare, ca și cum asta ridica o pavăză protectoare în jurul ei.
   - Pentru picior?
   S-a uitat în jos, la pastilele mici de pe fotoliu. Când s-a uitat iar la ea, era încruntat.
   Ea a oftat.
   - Da, pentru picior. Ai spus că te doare.
   - Așa am zis?
   I s-a făcut brusc cald, așa că a trebuit să-și scoată haina și s-o pună pe canapea. Dar întoarsă cu spatele la soţul ei, și-a reamintit tot ce făcuse el.
   - Haide, Howard, ai strigat de durere toată noaptea. Mă tot trambalez până jos la tine. Doctorul spune că pastilele astea o să te ajute.
   - Am strigat?
   Dar ea auzea deja cum i se înmuiase tonul, făcând loc acceptării.
   La urma urmelor, era total obsedat de sine și avea să-i facă plăcere să se gândească la o suferinţă.
   A luat în mână cana cu apă, care din fericire era pe jumătate plină.
   - Întinde palma!
   S-a supus, și ea i-a pus în palmă două din pastilele roșii și moi, remarcând mizeria care i se adunase sub unghii.
   - Înghite-le! a spus ea blând, iar el a făcut ce i-a cerut.
   A băut apă din cană sub ochii ei, în timp ce îi urmărea mărul lui Adam mișcându-se.
   Avea o bănuială că l-ar putea face să înghită toată folia chiar atunci. Și-a imaginat cum i-ar pune în palmă toate pastilele și ar sta să se uite cum le înghite una câte una. Cum el nu ar pune nicio clipă la îndoială cererea ei și cât de ușor ar fi, și și-a dorit din tot sufletul să se termine odată totul. Dar s-a abţinut, fiindcă trebuia să-și protejeze copiii, ceea ce însemna că trebuia să se protejeze pe sine.

   Când a venit doctorul, ei aveau deja rolurile bine învăţate.
   Era un tânăr plin de bune intenţii, care a trecut pe la ei la lăsarea întunericului, într-o seară care-i amintea de iarna ce se apropia, cu o ploaie ce bătea pieziș în ferestre.
   Cu o seară înainte, Mary îl spălase pe Howard, îi pieptănase barba încâlcită și-l înfășurase într-o flanelă groasă și îi pusese șosete pufoase. Îi pusese la picioare un radiator și niște ulei de lavandă într-o candelă pe raft.
   - Deci am auzit că ai probleme cu piciorul, a spus doctorul lăsându-se în genunchi în faţa lui Howard.
   Howard s-a uitat la Mary pe deasupra capului lui.
   - Mă doare piciorul, a spus el.
   - Mi-a zis soţia dumneavoastră. Poţi să-mi arăţi unde?
   Howard a continuat să o privească pe Mary cu ochi plini de panică.
   - Mă doare, a repetat.
   - Mai mult n-o să prea scoateţi de la el, a spus Mary. Uneori nici nu sunt sigură că durerea e reală.
   De-acum se juca cu focul.
   - Domnule Smithson, pot să-ţi ating piciorul?
   Howard a dat din cap și medicul i-a palpat piciorul de-a lungul oaselor, strângând genunchiul și flexându-i glezna. Toată treaba era așa de ridicolă, că lui Mary îi venea să râdă.
   - Deci, la prima vedere, nu pare să fie nicio problemă, a spus doctorul ridicându-se.
   S-a întors spre Mary.
   - Analgezicele au avut efect?
   - Adevărul e că par să îl calmeze.
   S-a uitat peste umărul lui la Howard, ca și cum ţinea la el.
   Oamenii sunt foarte proști, își amintea că spunea deseori Howard, creierele noastre sunt sensibile la aproape orice sugestie. Își dorea să-și fi amintit mai devreme acea lecţie.
   - Cred că e mai util să nu vă bateţi capul cu sursa durerii, spunea doctorul. Dacă îl calmează și, indiferent din ce motiv, opresc durerea, atunci nu văd de ce să nu continuaţi să îi daţi pastilele.
   - Dar le cere în fiecare zi!
   Mary a avut grijă să pară epuizată de îngrijorare.
   - Atât timp cât nu depășiţi doza, nu e nicio problemă.
   I-a zâmbit, iar ea și-a dat seama că îi era milă de ea.
   L-a condus afară din cameră, în holul de la intrare, și Mary a închis ușa după ea ca să nu-l mai vadă pe Howard.
   - Dumneavoastră cum vă descurcaţi? a întrebat doctorul.
   - Ei, bine, știţi cum e.
   - E foarte important să aveţi grijă de dumneavoastră, doamnă Smithson. Viaţa dumneavoastră s-a schimbat complet în ultimul an și asta poate fi copleșitor.
   Mary s-a stăpânit cu mare greutate să nu izbucnească în râs, fiindcă habar nu avea doctorul ce de schimbări fusese ea nevoită să îndure.
   - Mi-e tare milă de el.
   - Da, dar nu vrem să vă îmbolnăviţi.
   - Mă gândeam să-mi iau o slujbă part time. Avem nevoie de bani, e drept, dar totodată, aș mai ieși și eu puţin din casă.
   El a dat cu entuziasm din cap.
   - Aș zice că e absolut esenţial. Există o mulţime de organizaţii care vă pot ajuta cu îngrijirea lui și cu alte lucruri. Trebuie să apelăm tot mai mult la organizaţii de caritate din cauză că avem fonduri așa puţine, dar puteţi primi sprijin, iar eu vă pot ajuta să îl găsiţi.
   - Mulţumesc!
   - Și știu că nu vreţi să vă gândiţi încă la asta, dar trebuie să începem să luăm în calcul situaţia pe termen lung. Soţul dumneavoastră a suferit o cădere psihică totală și catastrofală. Sigur, sunt oameni care își revin, dar nu mai sunt niciodată ca înainte. Uneori, nici pe departe.
   Mary a tresărit puternic și și-a lăsat ochii în jos, fiindcă perspectiva ca Howard să se facă bine era așa oribilă, că nici nu se putea gândi la ea. Dar doctorul i-a interpretat greșit reacţia și și-a pus mâna pe braţul ei.
   - Îmi pare rău. Știu că știţi toate astea. O vom lua încet, pas cu pas.
   A dat din cap și i-a deschis ușa ca să iasă, în ploaia ciudată, aproape musonică, și a zâmbit când doctorul i-a făcut cu mâna din poarta stricată. Apoi a închis ușa și s-a sprijinit de ea, inspirând adânc. Îi era foarte greu să-și dea seama dacă făcea ce trebuia.
   Uneori uita chiar pe cine răzbuna. Îi mai păsa măcar de Nancy?
   S-a uitat către ușa închisă a camerei lui Howard, iar ura și furia s-au inflamat în ea, bolborosind și acrindu-i sufletul și consolidându-i hotărârea.

   A doua zi a primit un telefon de la o prietenă de la UCL, care i-a spus că cineva din departamentul ei căuta o asistentă administrativă, post care ar fi perfect pentru ea, fiindcă profesoara respectivă era specialistă în mitologia greacă.
   Femeia, Thea Brackenbury, a sunat după-amiază și Mary a aranjat să se întâlnească cu ea a doua zi. Nu cu mult timp în urmă, Mary s-ar fi simţit intimidată de Thea, închipuindu-și că cineva cu un asemenea nume se născuse ca să studieze zeii, dar acum a fost doar un gând trecător. În cele din urmă, l-a lăsat singur pe Howard, încuindu-l în salon ca să nu facă cine știe ce prin casă, deși era sigură că nu o să se miște. Apoi a luat metroul până la Warren Street și a ieșit din subteran într-o mare de oameni cu vieţi foarte diferite de a ei.
   Simplul fapt că se afla în clădirea facultăţii i-a dat senzaţia că se întorsese acasă, de parcă cineva îi pusese o mână liniștitoare pe creștet. Și-a imaginat cum ar fi să-și petreacă zilele în acest loc, din nou în strânsă relaţie cu zeii, găsind comori ascunse, îngropate în cuvintele altora.
   De fapt, i se părea incredibil că își refuzase atâta amar de vreme accesul la acest vis al ei. Numai că, așteptând-o pe Thea pe scaunul moale de la ușa biroului, și-a spus că fusese mai mult decizia lui Howard decât a ei. El dorise ca ea să stea acasă, cu copiii, refuzase să angajeze pe cineva să o ajute, îi spusese că într-o căsnicie nu era loc de doi profesori universitari.
   - Mary, zău așa, cine-o să te angajeze? îi spunea de câte ori deschidea subiectul. N-ai avut o carieră tocmai strălucită înainte să rămâi gravidă și nici nu ai mare lucru de oferit. Păi, tu nu ești în stare să te descurci nici măcar cu munca dintr-o gospodărie, deci nu știu cum îţi închipui tu că o să te descurci la universitate.
   Respirând aerul rarefiat al universităţii, s-a întrebat ce motive avusese să facă asta, fiindcă de bani sigur aveau nevoie.
   A presupus că astfel o ţinea pe ea într-o poziţie vulnerabilă, făcând-o ușor de controlat, dar și-a spus că probabil pur și simplu fusese mai practic pentru Howard să o ţină departe de serviciul lui.
   Lumea academică era mică și, dacă ar fi lucrat și ea, cu siguranţă că i-ar fi ajuns la urechi zvonuri despre el. Dintr-odată, s-a întrebat dacă nu cumva lucrurile pe care le știa despre el, precum fetele înlăcrimate sau comisia disciplinară în faţa căreia fusese obligat să apară în urmă cu cinci ani pentru atitudinea lui agresivă faţă de colegi, erau doar vârful icebergului. S-a văzut brusc mișcându-se ca o fantomă prin propria ei viaţă, fără să ia parte la ea pe deplin fiindcă era prea periculos. Fiindcă ce fel de femeie permite să apară fete la ușa ei sau acceptă ca pe ceva firesc agresivitatea soţului, atât acasă, cât și la muncă? Greșise foarte mult când ignorase aceste lucruri, când le permisese să devină viaţa ei de zi cu zi. S-a îndreptat puţin de spate, străfulgerată de revelaţia că Howard dispreţuia profund omenirea.
   Mintea ei a suferit o răsturnare și o recalibrare din temelii și, pentru prima dată în viaţa ei, l-a văzut pe Howard ca fiind cel defect din relaţia lor.
   Poate că nu fusese niciodată un nobil luptător pentru dreptate, ridicându-și glasul împotriva sistemului nedrept, punându-și mintea în slujba binelui. Poate că fusese întotdeauna un bărbat așa de furios pe lume, că privea oamenii ca pe obiecte pe care le putea îndoi, plia și rupe ca să se potrivească în viaţa lui. Iar ea îl lăsase să se poarte așa și să scape basma curată, când adevărul era că ar fi trebuit să pună piciorul în prag cu ani în urmă.
   Ori poate că ar fi trebuit pur și simplu să se înfurie și ea. A început s-o furnice pielea la acest gând.
   Thea era fermecătoare și blândă, cu ochi expresivi și generoși. Se temea că slujba era puţin sub nivelul de pregătire al lui Mary, dar a spus și că asistenta ei universitară își căuta altceva, deci avea să fie o ocazie să mai facă niște schimbări. Au râs de aspectele unor texte cu care Thea se cam chinuia în acel moment și au discutat despre lucrările publicate de ea, iar Mary a știut că slujba era a ei chiar înainte ca Thea să i-o ofere. Trebuia să plece peste câteva zile, pentru o lună, în America, într-un turneu de prelegeri, a spus ea, iar apoi urma coșmarul Crăciunului, deci ar fi fost OK pentru Mary să înceapă după Anul Nou?
   După Anul Nou, se împlinea 1 an de când murise Nancy și aproape 6 luni de când Mary știa de ea și Howard.
   Există o simetrie în planul ăsta, și-a spus ea, acceptând oferta; avea să fie momentul perfect pentru ca Howard să moară și viaţa ei să fie cu totul alta. A întrezărit o licărire îmbietoare a unei libertăţi care îi scăpase întotdeauna printre degete, iar gândul la ea îi tăia respiraţia și era totodată ireal, așa că avea senzaţia că nu o să ajungă niciodată să o atingă.
   În metrou, îndreptându-se spre casă, furia lui Mary atât pe ea însăși, cât și pe Howard, a început să crească. Da, copiii fuseseră întotdeauna cel mai important lucru pentru ea, dar asta n-ar fi trebuit să o determine să sacrifice toate celelalte lucruri care, și ele, făceau parte din identitatea ei. Cele două aspecte nu erau incompatibile și, cu toate astea, Howard o făcuse să creadă că erau.
   S-a uitat în jur, la chipurile tracasate ale celor din vagon, și și-a spus că alţii își organizau vieţile astfel încât niciuna din persoanele din cuplu să nu fie cu desăvârșire uitată. Fiindcă asta făcuse Howard - uitase că și ea era o persoană care avea nevoile și dorinţele ei. Ea permisese să ajungă să ducă un mod de viaţă faţă de care femeile protestaseră legându-se cu lanţuri de garduri, ca să obţină dreptul de a trăi cum vor, un mod de viaţă care se presupunea că dispăruse, dar de fapt încă exista în înspăimântător de multe cămine. Toată lumea credea că societatea era acum așa de justă și liberală, dar nimeni nu vorbea despre faptul că, pentru foarte multe femei, societatea asta le obliga să ocupe aceleași vechi poziţii degradante.
   Metroul s-a oprit scrâșnind în tunelul întunecat, iar ea și-a dat seama că Howard o făcuse complet dependentă de el, atât financiar, cât și emoţional.
   Recent descoperita ei furie îi făcea sângele să fiarbă în vene și îi oferise o limpezime a gândurilor cum nu credea că mai simţise de ani de zile. Adevărul era că Howard folosise banii drept armă mai bine de un deceniu. De câte ori pomenise de posibilitatea de a se angaja undeva, el făcuse un scandal monstru că bonele sunt scumpe, apoi, când copiii plecaseră la școală, îi spusese că nu o s-o angajeze nimeni. Nu avuseseră niciodată un cont bancar comun, în schimb Howard îi dădea din când în când cash, niciodată suficient, certând-o mereu că nu era în stare să gestioneze un buget, după cum îl numea el. Casa se năruia în jurul lor, nu mergeau niciodată nicăieri, iar copiii aveau totul de la second-hand. În ultimii câţiva ani, înainte ca el să se îmbolnăvească, i se păruse chiar că începea să insinueze că ea era de vină pentru tot, fiindcă ea vrusese trei copii și nu mai dorise să muncească, de parcă stătea toată ziua pe canapea mâncând struguri.
   Și-a spus că într-o altă viaţă ar fi putut fi Thea, cea cu ochi blânzi și prelegeri în America. Numai că mai știa și că n-ar fi dat copiii pe asta, ori pe nimic altceva. Nu o întrebase pe Thea de familie, dar Mary nu avusese senzaţia că exista cineva în viaţa ei. Femeile, și-a spus, erau nevoite să facă o alegere cu care bărbaţii nu se confruntau.
   A început să o doară capul și metroul a pornit cu un zgâlţâit, iar aerul s-a încălzit vizibil când toţi pasagerii au oftat ușuraţi. Își simţea capul greu și înceţoșat, iar asta a umplut-o de o panică ce i-a încleștat inima, făcând-o să se zbată nebunește. Nu avea nicio altă opţiune viabilă decât să îl ucidă pe tatăl copiilor ei; avea să îl elimine din viaţa lor și, făcând asta, avea să le modifice din temelii destinele. Și nu o să le poată spune niciodată ce făcuse, ori de ce fusese asta cea mai bună soluţie. Aveau să îl jelească, iar ea o să îi aline, deși chiar ea le provocase durerea.
   Nu credea că îl iubeau, nu profund și deplin cum se iubeau ei patru. Marcus sigur nu îl iubea, ba chiar i-o spusese în repetate rânduri, însă nu și în ultimul timp, nu de când cu boala lui Howard.
   Iar fetele erau ambivalente. Îl iubeau într-un mod abstract, așa cum iubești animalul de companie al familiei. Boala lui nu se răsfrânsese asupra lor, nu le afectase așa cum s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi fost cea căreia îi curgeau balele, neclintită într-un scaun. Îi făceau ceai și uneori stăteau cu el și îi povesteau ce mai făceau, dar boala lui nu-și pusese pe sufletele lor amprenta tristeţii.
   Dacă îl lăsa să trăiască, vieţile lor nu s-ar fi schimbat cu nimic.
   Nu i-ar fi împiedicat să plece în lume și să-și trăiască destinul, nu ar fi schimbat nimic în bine pentru ei și nu le-ar fi ușurat cu nimic existenţa. În schimb, poate că moartea lui i-ar fi putut elibera într-un fel, mai ales pe Marcus. Chiar în seara dinainte, Mary îl găsise sprijinit de tocul ușii de la salon. Îi pusese mâna pe spate, iar când se întorsese, văzuse cu surprindere că avea lacrimi în ochi.
   - S-a întâmplat ceva? întrebase ea.
   - Nu.
   - E normal să fii trist.
   El a clătinat din cap.
   - Nu mă întristează ce e acum, ci mai degrabă că nu am avut șansa să aflu cum era înainte.
   I s-a părut ciudat să îl audă spunând așa ceva.
   - Știi cum era.
   Au lăsat vorbele în aer, fiindcă nu aveau cum să nu se gândească amândoi la același lucru - scandalurile, ţipetele, ușile trântite și mersul în vârful picioarelor pe lângă birou, ca nu cumva să îl deranjeze.
   - Nu știu, a spus Marcus, scărpinându-se absent pe obraz. Încep să mă întreb dacă nu cumva oamenii au mai mult de o faţetă. Mamă, tu crezi că se poate să cunoști vreodată cu adevărat pe cineva?
   Firește că ea s-a gândit imediat la Nancy.
   - Nu, probabil că nu.
   Dar apoi s-a gândit la Eleanor.
   - Însă în cazul foarte multor oameni, cred că îţi poţi face o idee destul de clară despre cine sunt.
   - Sper. E prea înfricoșător gândul că suntem complet singuri, izolaţi în minţile noastre, și că nimeni n-o să intre niciodată.
   A întins mâna și l-a ciufulit, gest menit să ascundă teama care îi îngheţase inima.
   - Ei, stai liniștit, cineva sigur o să intre.
   În drum spre bucătărie, a trimis o rugăciune către Venus, fiindcă, la urma urmelor, asta era tot ce-și dorea pentru copiii ei - să găsească o iubire generoasă și bună.
   S-a ridicat cu genunchii tremurând, când metroul s-a oprit la staţia ei după o ultimă porţiune în pantă.
   Adevărul era că Marcus avea înspăimântător de multă dreptate. Ea o să-l omoare pe tatăl lui, iar el nu avea să își închipuie niciodată, nici măcar pentru o fracţiune de secundă, că era posibil așa ceva. Dumnezeule mare, înainte de scrisoare, nici ea nu ar fi crezut vreodată că era posibil.
   Și poate faptul că nu ne cunoaștem niciodată pe noi înșine era mai terifiant decât faptul că nu îi cunoaștem niciodată pe ceilalţi.
   De la metrou, Mary a mers pe jos până acasă, pe străzi mult mai pustii decât cele din locul de unde se întorsese, și s-a întrebat dacă ce urma să facă era cauza faptului că nu o cunoscuse niciodată pe Nancy, ori că nu se cunoscuse niciodată pe ea însăși. Începea să i se pară mai ușor să se împace cu ideea că Howard o trădase în asemenea hal, dar îi era aproape imposibil să creadă asta și despre Nancy. Gândul că prietenia lor fusese falsă era mai mult decât putea îndura.
   Pășind pe trotuarele murdare, pe lângă interminabilele șantiere de renovare a cartierului, a încercat să găsească o dovadă că Nancy o iubise. Și fiindcă tocmai se gândise la fiul ei, în minte i-a venit imensul buchet de flori pe care i-l trimisese Nancy după nașterea lui Marcus. Îl primise a doua zi după ce se întorsese de la spital, și era așa de mare, încât mai întâi a văzut florile și abia după aceea pe Howard care le ţinea în mână, iar priveliștea i-a umplut inima de fericire, fiindcă nu erau cumpărate la repezeală de la colţul străzii, ci erau flori alese cu grijă și atenţie special pentru ea, superbe prin intensitatea culorilor lor vii și a parfumului puternic, două lucruri pe care le adora și acum, ca o reminiscenţă a copilăriei.
   Și-a privit soţul care venea cu ele, în timp ce fiul lor sugea la sânul ei, și și-a spus că nu fusese niciodată așa de fericită, că acum erau un tot, un întreg indestructibil.
   Dar Howard o șocase azvârlind florile pe pat, rupând cel puţin una din ele.
   - De la amica ta capitalistă, a spus el cu dispreţ.
   După prima naștere, el părea cam dezorientat, dar Mary dăduse vina pe amestecul de oboseală și entuziasm pe care îl simţea ea și care făcea ca totul să pară aproape ireal. Dar el avea ochii sticloși și buzele strânse.
   - Ce vrei să spui, Howard?
   - Păi, uită-te și tu la ele, a zis el. Trebuie să fi costat o avere.
   - Sunt de la Nancy?
   El a pufnit dispreţuitor.
   - De la cine altcineva?
   - Poţi să le pui într-o vază, te rog?
   A încercat să nu plângă, fiindcă reacţia lui Howard părea complet necaracteristică lui.
   - Presupun că a vrut să facă un gest frumos.
   Vocea i s-a înecat puţin și asta l-a făcut măcar să-și revină cât de cât în fire, fiindcă s-a dus și a adus o vază și a pus florile pe scrinul de lângă geam, unde, în următoarele zile, le-a privit cum s-au ofilit și au murit. Și-a dat seama acum că Nancy avusese întotdeauna un efect exorcizant asupra lui Howard. Dacă ei i-ar fi mers mintea, poate că ar fi recunoscut fascinaţia ascunsă în iritarea lui, dar fusese așa de proastă, încât luase de bună enervarea lui, ba chiar uneori îi aproba criticile.
   Howard, și-a spus ea intrând în casă. Howard, ucigașul de visuri, opusul iubirii, pumnalul din inima ei, ghimpele din coasta ei, maestrul capcanelor, regele egoismului, veșnicul războinic, bărbatul care acum trebuia să moară.

   Spre deosebire de majoritatea oamenilor din viaţa ei, Eleanor nu minţise și chiar s-a întors din Yemen după patru săptămâni.
   Ușurarea pe care a simţit-o Mary văzând-o a fost de-a dreptul fizică, de parcă i s-a ridicat brusc un munte de pe inimă atunci când i-a deschis ușa la sfârșitul unui octombrie mohorât, dar atât de cald, că uneori se trezea dimineaţa și avea senzaţia că era începutul primăverii, iar asta contribuia la starea ei de plutire în ireal.
   S-au dus în bucătărie și Mary nu-și putea lua privirea de la prietena ei amuzantă și îndesată, cu tunsoarea ei severă și ochii ca doi nasturi. Călătoriile nu o schimbau niciodată pe Ellie, și-a spus Mary. Pe cei mai mulţi oameni, îi făceau să slăbească, să fie mai zvelţi, mai bronzaţi, dar nu și pe Ellie, care rămânea la fel indiferent de unde venea.
   Au stat la masa de lemn din bucătărie și au mâncat câte un castron de curry aburind, în timp ce fetele veneau și plecau și puneau întrebări și se uitau la pozele din telefonul lui Ellie. Mary a simţit că i se relaxau umerii pentru prima dată în așa de mult timp, că parcă și pleoapele i se îngreunau, luând-o somnul, dar, pe de altă parte, nu voia să piardă nicio clipă.
   - Încă nu l-am salutat pe Howard, a spus Eleanor când au rămas în sfârșit singure.
   - N-are niciun rost.
   - Serios? Totuși aș vrea.
   - Oricum, nu l-ai plăcut niciodată.
   Nu putea suporta ca lui Ellie să-i fie milă de el, dar apoi a observat șocul de pe chipul prietenei ei.
   - Asta nu înseamnă că îi doresc răul.
   Ceea ce lui Mary i s-a părut ironic venind din partea lui Eleanor, fiindcă nu i-ar fi dorit decât răul dacă ar fi știut ce îi făcuse lui Nancy.
   Mary s-a ridicat.
   - Bine, atunci hai!
   S-au dus împreună în salon, dar Howard dormea aplecat, cu capul atârnându-i în piept. Mary a simţit tresărirea lui Eleanor și a privit-o la timp ca să surprindă groaza de pe chipul ei. Și-a dus degetul la buze și au ieșit în vârful picioarelor, închizând ușa după ele.
   - Doamne ferește! a spus Eleanor când s-au întors la masa din bucătărie. Vai de mine, Mary!
   - Știu...
   - Nu mi-am dat seama că a ajuns așa de rău. E mai rău decât când am plecat. S-au mai lămurit ce ar putea fi?
   - Spun că e o chestie numită bipolaritate aleatorie sau cam așa ceva. Dar de fapt e o cădere psihică de proporţii catastrofale.
   - Dar de ce? Bun, știu că e o întrebare stupidă, dar...
   - Nu se știe.
   Mary își dorea din tot sufletul să aducă plicul maro și să i-l arate prietenei ei, tânjea așa de mult după apropierea dintre ele, încât s-a temut că nu avea să se poată abţine. Deși, în ultimul timp, începuse să se întrebe dacă nu cumva Howard avea să ajungă oricum în starea actuală, iar Nancy fusese doar ultima picătură.
   Observase că o mulţime de colegi de-ai lui nu păruseră deloc surprinși de ce i se întâmplase, că mulţi pomeniseră, mai pe ocolite, de stările lui proaste și de izbucniri de furie. Aproape că se simţea mai bine știind că nu fusese doar ea cauza acestora, așa cum crezuse întotdeauna.
   - Mai poate vorbi? Te recunoaște? a întrebat Eleanor.
   - Poate vorbi, dar nu o prea face, iar când deschide gura, vorbește în dodii. Da, mă recunoaște, dar nu cred că e un lucru bun.
   Eleanor s-a întins peste masă și a luat-o de mână.
   - Și te descurci singură?
   - Păi, sunt și copiii aici.
   - Nu, știi la ce mă refer.
   Mary deja plângea înainte să apuce să-și dea seama că o face.
   Lacrimi imense, grele, îi șiroiau pe faţă și cădeau pe masa din bucătărie. O înecau, îi umpleau gura și îi înceţoșau privirea. A simţit-o pe Eleanor că-și trage scaunul mai aproape și o cuprinde în braţe și și-a dat seama că trecuse o veșnicie de când nu mai fusese strânsă în braţe de o fiinţă umană. Era foarte posibil ca ultima dată să fi fost când stătuseră exact așa, tot aici, după Nancy.
   - Trebuie să cauţi ajutor. Trebuie să fie ceva disponibil, a zis Eleanor.
   Mary s-a retras din îmbrăţișarea ei și și-a șters lacrimile cu dosul palmei.
   - Îmi caută doctorul ceva. Dar nu prea se găsește ajutor pentru situaţii de-astea, fiindcă nu a mai rămas niciun ban, în niciunul din bugete.
   - Dar trebuie să existe ceva.
   - Zău, Els, tu știi mai bine ca oricine că sunt prea multe nevoi și nu sunt destui bani.
   - Fir-ar a naibii de treabă! a spus Eleanor dându-și părul după urechi. Ce an de căcat!
   - Măcar știm că n-are cum să nu meargă spre mai bine.
   Mary s-a gândit la foliile argintii cu pastile roșii care așteptau în sertarul noptierei. Din nou, impulsul de a-i spune lui Eleanor a copleșit-o așa de tare, că a fost nevoită să își pună efectiv palma peste gură ca să oprească revărsarea vorbelor.
   - De multe ori, lucrurile se înrăutăţesc înainte să se îndrepte, a spus Eleanor, ceea ce a făcut-o pe Mary să se simtă prost că o ţinea una și bună cu problemele ei.
   - Ce mai simţi pentru Robert?
   - Probabil că ar trebui să-l sun, dar nu-mi vine deloc, a oftat ea. Tot anul ăsta a fost aiurea rău de tot, de parcă Nancy a aruncat cumva o vrajă peste noi.
   Mary a pufnit cu dispreţ și a simţit imediat privirea piezișă a lui Eleanor. Uitase că, dacă nu spunea nimănui, avea să fie nevoită să idolatrizeze tot restul vieţii amintirea lui Nancy.
   - Scuză-mă. Știu că ai ţinut mult la Robert.
   - Sinceră să fiu, cred că l-am iubit.
   - Of, Els, doar știi că n-avea cum să iasă bine, nu?
   Mary a spus aceste cuvinte privind chipul plăcut al prietenei ei și a văzut grimasa de durere pe care i-a provocat-o.
   - Nu fiindcă nu ţinea la tine, dar rana era mult prea proaspătă, iar tu erai prea apropiată de Nancy.
   - Știu, știu, dar...
   - L-ai iubit.
   Eleanor a dat din cap, mușcându-și buza.
   - Dragostea e de tot rahatul, a spus Mary.
   - Tu îl mai iubești pe Howard?
   - Nu.
   Au stat o vreme în tăcere, apoi Mary a adăugat:
   - Nu e vorba doar de boala lui. Mai degrabă aș zice că am avut timp să-l văd cumva din afară, dacă înţelegi ce vreau să spun. M-am gândit mult la căsnicia noastră în ultimele luni și am descoperit că nu prea am amintiri frumoase.
   - Mă bucur că nu-l mai iubești. Nu a meritat niciodată dragostea ta.
   Ferocitatea instinctului protector al prietenei ei i-a stârnit lui Mary un zâmbet.
   - Ar fi trebuit să te ascult și să-l părăsesc cu mulţi ani în urmă.
   - Iar eu ar fi trebuit să te ascult în privinţa lui Robert. Dar nu facem asta niciodată, nu? Dragostea e mai presus de orice altceva, nu-i așa? Te scoate din minţi chestia asta.
   - Mă rog, cu excepţia morţii. Dragostea nu e mai presus de moarte.
   - Dar tot te scoate din minţi.
   Mary a început să râdă și, pentru prima dată după o veșnicie, a simţit o fărâmă de fericire autentică, fiind sigură că Eleanor avea dreptate, iar vorbele ei pledau, cumva, cauza lui Nancy, absolvind-o de vină. Sau, poate că nu o absolveau, dar îi explicau cât de cât faptele; poate că făceau ca trădarea ei să nu mai doară așa de tare.
   - Măcar noi două ne putem iubi fără reţineri ori temeri, a spus Eleanor.
   S-a auzit o cheie în ușa de la intrare și s-au întors amândouă să se uite la Marcus, care a venit direct în bucătărie.
   - Aud lucruri tare frumoase despre tine de la Lucy și Tom, a spus Eleanor de cum a intrat.
   - Îmi place foarte mult ce fac, a spus Marcus. Mulţumesc... Știi tu, pentru...
   - Nu e nevoie să-mi mulţumești de fiecare dată când mă vezi. Drept să-ţi spun, eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Ba chiar, știu că nu e momentul să discutăm despre asta, dar ne gândeam că poate ar trebui să oficializăm relaţia și să-ţi dăm și un salariu.
   - Pe bune?
   Lui Mary i s-a strâns inima auzind în vocea fiului ei un entuziasm pe care nu credea că îl mai auzise de când era mic.
   - Vin mâine la birou, așa că hai să vorbim mâine cu toţii!
   - Mulţumesc, a spus Mary când Marcus a urcat în camera lui.
   - Te rog, termină cu mulţumirile! E un băiat minunat.
   - Da, dar...
   Lucrurile mici erau întotdeauna cele mai importante, s-a gândit Mary, lucruri pe care cineva din afară probabil că nu le observa, dar despre care oamenii care te iubeau știau că contau mai mult decât orice.
   - Ce părere mai ai despre... știi tu, implicarea lui Robert în moartea lui Nancy? a întrebat Mary cât de delicat a putut, fiindcă se temea că Eleanor nu avea de gând să renunţe la idee.
   - Nu prea știu, a zis Eleanor. Adică nu sunt sigură că ar fi putut să-i facă rău lui Nancy. Și probabil că ai dreptate, e foarte posibil să nu spună nimic de scrisoare, ca să o protejeze pe Zara, ceea ce probabil că e cel mai important acum. Dar, pe de altă parte, sunt sigură că nu a fost Davide Boyette. Deși, sigur, așa cum am mai spus, doar pentru că nu e el amantul, asta nu înseamnă că nu a omorât-o amantul. Dar e foarte clar că povestea asta i-a dat și lui toată viaţa peste cap. De fapt, multe vieţi au fost date peste cap. E o mare mizerie.
   - Scumpa de Nancy, a spus sec Mary înainte să se poată opri.
   - Ce vrei să spui?
   Mary a descoperit că nu putea forţa cuvântul „nimic“ să-i iasă pe gură.
   - Eu știu? Doar că, dacă stai să te gândești, s-a purtat foarte egoist, nu crezi?
   Pe chipul lui Eleanor a trecut fugar o expresie ce spunea că-și recunoștea propriile gânduri în spusele lui Mary, dar și-a controlat-o imediat.
   - Cred că toată treaba a fost tipică lui Nancy.
   - Păi, da, cam așa ceva spun și eu. Întotdeauna am dansat toate după cum a cântat ea, nu crezi?
   - Eu știu?
   - Vreau să zic, până și faptul că ţi-a spus ţie despre aventură, iar mie, nu. Și, evident, faptul că l-a minţit atâta vreme pe Robert.
   Mary simţea că îi iau foc obrajii, iar când a ridicat ochii, a văzut că Eleanor o privea încruntată.
   - Cred că Nancy era unul din acei oameni pe care trebuie să-i iei așa cum sunt, dacă înţelegi ce vreau să spun.
   - Da, înţeleg, dar asta, în sine, e enervant. Păi, tu cât de des ești tu însăţi, fără filtre și fără compromisuri? a zâmbit Eleanor.
   - Eu cred că nu sunt așa niciodată, dar, cu toate astea, Nancy credea că era dreptul ei să fie tot timpul orice voia ea, și noi ceilalţi nu aveam decât să ne ducem naibii.
   - Interesant e că Davide a zis cam același lucru. Bine, sigur că nu a cunoscut-o pe Nancy, dar a zis ceva cum că punem oamenii ca Nancy în centrul vieţii. Spunea că dăm o importanţă exagerată unor vieţi și unor morţi, când, la drept vorbind, nu ar fi normal să le vedem pe toate la fel?
   Mary a simţit cum i se zbârlea fiecare fir de păr de pe trup.
   - Cred că e foarte mult adevăr profund în ce spune.
   - Și ţie ţi s-au întâmplat multe anul ăsta, a spus Eleanor roșind puţin. Adică s-ar putea spune că ce ţi s-a întâmplat ţie e mai rău decât ce i s-a întâmplat lui Nancy, dar, cu toate astea, nu e pe prima pagină a ziarelor, corect?
   Mary a dat din cap, temându-se brusc că avea să urle adevărul în gura mare, așa de tare, că avea s-o audă toată lumea.
   După plecarea lui Eleanor, Mary s-a dus să vadă ce făcea Howard și, spre surprinderea ei, era treaz, dar nu strigase după ea. A aprins aplicele laterale, cruţându-l de iadul becurilor din tavan pe care își făcuse obiceiul să le folosească, de parcă îl interoga pe Howard fără să-i pună nicio întrebare. Când și-a retras mâna de sub abajur, a atins rama de argint a fotografiei din ziua nunţii lor și a luat-o în mână, uitându-se la chipurile lor.
   Zâmbetul lui Howard era mic și forţat, iar faţa ei era așa de rotunjită de sarcina ce avea să se termine după doar 72 de ore de la clicul aparatului de fotografiat, încât obrajii aproape că-i străluceau, iar trăsăturile îi dispăruseră complet.
   Nimeni nu ar trebui să se mărite arătând așa, și-a spus ea, minunându-se de dimensiunile abdomenului de sub materialul - că rochie nu i se putea spune - pe care îl purtase. Și-a amintit cum au ros-o pantofii în ziua aceea, cum o strângea rochia peste burtă, cum o durea spatele, cum transpira la subraţ și pe frunte.
   Nu-și mai amintea nicicum de ce insistase să facă nuntă.
   Probabil, pentru că părinţii ei preferau ca ea să nu fie o mamă singură, necăsătorită, deși totodată nu i-ar fi deranjat prea tare dacă ar fi fost. Erau deja foarte obișnuiţi cu fiica lor cea diferită - îi acceptaseră pasiunea pentru cărţi, pentru zeii ei greci, admiterea la Oxford, mutarea la Londra. Erau mândri de ea și de excentricitatea ei, cum o numeau, iar copilul nu li s-ar fi părut așa de diferit de celelalte bizarerii ale ei. Nu, știa răspunsul: o făcuse doar ca să-l lege pe Howard de ea, să și-l revendice, să-l marcheze cu mirosul ei.
   A luat fotografia și s-a așezat lângă Howard, pe taburetul pe care îl pusese acolo ca să-l hrănească mai ușor.
   - Ţii minte ziua asta?
   Nu se așteptase la vreo reacţie, dar el și-a mișcat încet mâna, trecând-o peste sticlă, peste chipurile lor.
   - Tu măcar ai vrut vreodată să te însori cu mine? Sau ai fi preferat să rămâi cu Penny?
   S-a încruntat; poate că el nici nu-și mai amintea cine era Penny.
   Pentru o clipă, Mary și-a imaginat-o lungită pe puntea unui iaht, râzând de ei.
   - De ce ai omorât-o pe Nancy, Howard? a întrebat ea pe un ton care până și ei i s-a părut încărcat de furie.
   - Nancy e moartă, a spus el, apoi a început să plângă.
   El a lăsat fotografia să cadă pe jos, dar nu s-a spart. Mary a ridicat-o și și-a pus-o în poală, cu faţa în jos.
   - E moartă fiindcă ai omorât-o.
   Howard scotea un sunet ciudat, aproape ca un bocet; îi picurau muci din nas și și i-a șters cu mâneca puloverului.
   - Ai iubit-o?
   Mary a simţit cum inima îi bubuia în piept.
   - Da, a spus privind-o în ochi.
   - Ea nu te-a iubit. M-a iubit pe mine.
   Știa că era jalnică această tocmeală pentru o femeie moartă, dar părea important.
   S-a uitat la Howard și și-a spus că era condamnat. S-a întrebat dacă scrisoarea din plicul maro o condamnase pe Nancy la moarte, ori dacă îi mai prelungise puţin viaţa. S-a gândit cum, din punctul ei de vedere, bărbatul cu câinele de pe potecă alesese momentul perfect ca să meargă la plimbare, cum mama lui Penny căzuse pe scări în momentul perfect ca să fie conceput Marcus.
   Uneori, viaţa și moartea erau doar accidente de sincronizare. Dar alteori, necesitau planificare. Alteori, trebuia să preiei controlul, altfel nu se schimba nimic.
   Howard și-a pus mâinile pe faţă și umerii au început să i se cutremure. Mary s-a gândit la pastilele roșii și asta i-a calmat nevoia de a da fuga în bucătărie ca să pună mâna pe cel mai ascuţit cuţit pe care îl avea. Planificase totul. Avea să coboare în toiul nopţii ca să-l trezească să-i dea pastilele pentru picior, așa cum făcea de câteva săptămâni în fiecare noapte, deși adevărul era că el nu strigase după ea niciodată. Numai că, de data asta, nu o să-i dea doar două. Știa că el avea să le ia, dar nu știa sigur dacă avea să fie conștient de ce făcea. Apoi, dimineaţă, ea o să se prefacă că lăsase din greșeală folia lângă patul lui și el luase o supradoză.
   Numai că nu reușea să se hotărască când avea să se întâmple asta. Se trezea dimineaţa convinsă că aceea avea să fie ziua, dar, cu trecerea orelor, își pierdea curajul, copleșită de ce însemna să iei cu bună-știinţă viaţa cuiva, chiar dacă acel cineva o luase, practic, pe alta. Știa că zeii ar râde de lașitatea ei.
   Câteva zile mai târziu, Mary a primit un mesaj bizar de la Robert, care o invita la petrecerea anuală a focului de tabără pe care el și Nancy o organizau întotdeauna.
   Casa lor era așezată pe marginea unui oval mare, alături de alte case la fel de grandioase, care cuprindeau în mijlocul lor o superbă grădină comună. Proprietarii organizau împreună o petrecere cu foc de tabără, la care erau invitaţi și oameni din afară, ca iobagii la conac, iar Nancy le inclusese întotdeauna pe ea și pe Ellie.
   - Auzi! Cică va fi o ocazie bună de a alunga fantome ale trecutului! Poţi să crezi așa ceva? s-a bâlbâit Eleanor când Mary a sunat-o ca să vadă dacă primise și ea mesajul. Păi, n-a trecut nici 1 an!
   Însă lui Mary acest gând îi făcea mare plăcere.
   - Ei, trebuie să-și continue și el viaţa la un moment dat. Eu cred că e o atitudine pozitivă.
   - Și mă invită așa, într-un mesaj de grup!
   - Vrea să fie împăciuitor. Adevărul e că nu era obligat să ne invite pe niciuna. Iar tu i-ai spus foarte clar că nu vrei o relaţie cu el.
   - Știu. Dar...
   - Mă rog, eu mă duc.
   Mary știa de pe acum cât de plăcut va fi să stea în casa lui Nancy fără Howard, uitându-se cum își izgonește nenorocitele de fantome. Probabil că avea să mai potolească chiar și furia incandescentă care acum ardea dezlănţuit în mod constant în sufletul ei.
   - Te rog, vino și tu!
   Eleanor a oftat.
   - Da, normal că vin.

   Marcus a fost de acord să stea cu Howard în noaptea aceea, așa că ea l-a hrănit devreme și l-a băgat în pat, unde l-a lăsat cu radioul dat tare.
   - Mă duc la Nancy acasă, a spus ea îndreptându-se de spate după ce îl învelise.
   Ochii lui s-au îndreptat imediat către ea.
   - Nancy?
   - Da. Ţii minte? Nancy, prietena mea cea mai bună, cu care te-ai culcat tot anul trecut și pe care ai omorât-o fiindcă a decis că nu te mai plăcea.
   Chipul i s-a boţit într-un fel foarte ciudat, de parcă era supt în interiorul lui, cam cum își imagina ea că ar fi arătat o casă înghiţită de o dolină. I-a întors spatele și a ieșit din cameră cu pași mari, fiindcă tot nu suporta să vadă devastarea pe care i-o cauza Nancy și acum.
   Eleanor o aștepta la gura de metrou de la Notting Hill și au coborât împreună dealul, pe străzi ce arătau ca parodii a ceea ce fuseseră, pe lângă magazine care vindeau produse mai scumpe decât tot conţinutul casei ei laolaltă. Zona avea un fel de vulgaritate care - și-a spus acum - lui Nancy îi plăcuse la nebunie și pe care putea să pună pariu că socialistul de Howard o îmbrăţișase cu entuziasm.
   Cu doar câteva seri înainte, luase la mână fiecare suvenir din plicul maro, încercând să găsească curajul să-și transforme mânia în furie ucigașă la propriu, și găsise un bon de restaurant așa de exorbitant, că ar fi putut hrăni o săptămână întreagă familia cu banii ăia. De fapt, erau mai mulţi bani decât îi dădea Howard săptămânal tocmai ca să hrănească familia.
   Casa lui Nancy era scăldată în lumini și, pe ferestre, se vedeau oameni care beau și stăteau de vorbă.
   - Fir-ar a naibii de treabă, chiar e o petrecere în toată legea! a zis Eleanor.
   Ușa era deschisă, așa că au intrat și au coborât în bucătăria imensă, de unde venea cea mai mare parte a zgomotului. Să tot fi fost vreo 20 de oameni în încăpere, prieteni și colegi de-ai lui Robert pe care ele îi cunoșteau de la petrecerile anterioare, și Zara, lângă aragaz, împărţind chilli cu polonicul. Robert le-a zărit imediat și a venit la ele înroșindu-se tot mai tare.
   Le-a pupat pe amândouă pe obraji și Mary a simţit-o pe Eleanor cum stă încordată lângă ea.
   - Mă bucur mult că aţi venit amândouă, s-a bâlbâit el. N-ar fi fost la fel fără voi.
   - N-aș fi ratat petrecerea asta pentru nimic în lume, a răspuns Mary, cu toată sinceritatea.
   - Poate că pare cam ciudat, a spus el, și Mary și-a dat seama că, deși se uita la ea, vorbea cu Eleanor. Dar am vorbit cu Zara și ne-am gândit că asta i-ar fi plăcut lui Nancy. I-au plăcut întotdeauna noaptea focului de tabără și petrecerea asta. Iar ideea de a sta aici singuri și triști, doar noi doi, ni s-a părut de nesuportat.
   - Nu, aţi făcut ce trebuia, a spus Eleanor.
   Atunci Robert și-a permis să se uite la ea, iar Mary s-a gândit că tensiunea dintre ei era ca un iaz care îngheţa chiar sub ochii tăi.
   - În fine, a spus Robert. Cred că știţi aproape pe toată lumea.
   - O văd pe Dido, a spus Mary făcându-i cu mâna unei tipe rafinate cu care Robert lucra de așa de mulţi ani, încât se întâlniseră la o mulţime de petreceri.
   - Luaţi-vă ceva de mâncare și apoi vă prezint celorlalţi, a spus el, înroșindu-se și mai tare.
   Zara le-a întâmpinat cu efuziune și, judecând după buzele pătate, era evident că băuse prea mult vin roșu. A început o discuţie complicată cu Eleanor pe tema unei cărţi pe care o studia, iar Mary și-a lăsat privirea să rătăcească prin camera pe care o cunoștea așa de bine. Părea total diferită fără Nancy, ca și cum prezenţa ei ţinuse cumva totul laolaltă, așa că acum lucrurile pluteau în derivă, neștiind unde să ancoreze.
   După un timp, grupul a migrat afară, către imensul foc de tabără din mijlocul grădinii, de care Mary își amintea că Nancy se plângea în fiecare an. Zicea ceva de genul că era singurul lucru care îl însufleţea pe Robert cu adevărat, fiindcă aduna lemne și petrecea duminici în șir clădind rugul cu vecinii. Nu reușea să-și amintească de ce fusese asta o problemă pentru Nancy; era o structură frumoasă, prin care se împleteau flăcările portocalii, umplând văzduhul cu aroma groasă a fumului de lemne.
   Prima salvă de artificii a șuierat prin aer, urmată imediat de încă una și încă una. Și-au lăsat cu toţii capul pe spate ca să vadă culorile care sfârâiau deasupra lor, împroșcând cerul cu un roșu ca sângele de la scena unei crime. Și, preţ de o clipă, și-au permis să creadă că lumea pe care o știau se sfârșise și că dragonii existau cu adevărat în cer, pregătindu-se să instaureze o nouă ordine.
   Eleanor i-a dat un ghiont.
   - Mary, uite! a șoptit făcându-i semn din cap să se uite în dreapta.
   Mary a mijit ochii, dar nu reușea să deslușească nimic, era prea multă lume și simţea pe limbă gust de praf de pușcă, ceea ce îi plăcea la nebunie fiindcă făcea ca totul să pară străvechi și plin de înţelesuri.
   - Acolo, a șuierat Eleanor. Robert!
   Mary s-a uitat în direcţia în care arăta prietena ei și atunci, ca niște siluete negre pe fundalul focului, l-a văzut pe Robert cu mâna pe talia unei femei.
   - E Dido? a șoptit ea către Eleanor.
   - Da. Ce dracului se întâmplă?
   - Poate nu e nimic. Doar sunt prieteni vechi.
   Numai că nu părea că nu este nimic. Părea un gest prin care el își marca teritoriul.
   - Dumnezeule mare! a spus Eleanor.
   Mary s-a întors spre ea, dar nu a reușit să vadă dacă se înroșise ori era lumina flăcărilor reflectată pe chipul ei.
   - Nu-i nimic, a spus ea. Era de așteptat să se întâmple asta la un moment dat. Nu uita ce am vorbit despre faptul că nu ar fi putut funcţiona niciodată o relaţie între voi doi.
   Dar spre surprinderea ei, Eleanor a zâmbit, ba a încercat chiar să râdă puţin. Apoi a apărut de niciunde Zara și le-a luat pe amândouă de câte un braţ, exact cum ar fi făcut Nancy dacă Howard nu ar fi distrus totul. Și atunci, Mary s-a simţit cuprinsă de tristeţe și poate puţin și de aburii alcoolului. Erau prea multe pocnituri și bubuituri, iar focul ardea prea tare și era greu de înţeles de ce lucrurile o luaseră pe calea pe care o luaseră.
   Le-a spus lui Eleanor și Zarei că avea nevoie la baie și s-a întors în casă, unde a băut un pahar cu apă stând în picioare lângă chiuvetă. Iar după aceea, chiar a avut nevoie la baie, numai că cea de la subsol era încuiată, așa că a urcat la etaj.
   Ușa de la salon era deschisă și ceva asemănător nostalgiei - fiindcă se îndoia că avea să mai vină vreodată aici - a îndemnat-o să intre și să rămână în mijlocul camerei galbene. S-a dus la biblioteca masivă, atrasă de fotografiile sprijinite de unele cărţi, știind dinainte pe cine avea să vadă. Și iat-o pe Nancy, zâmbindu-i ca și cum nimic nu se schimbase.
   Cel mai tare i-a atras privirea o poză într-o ramă simplă de lemn, în care era Nancy cu braţul pe umerii Zarei, care avea vreo 10 ani și era îmbrăcată în echipament de fotbal, cu o medalie la gât. Nancy zâmbea direct către cameră, îmbrăcată cu un tricou alb, blugi și adidași, iar braţul ei lung era bronzat.
   Mary a luat fotografia de pe raft și a privit-o foarte de aproape, simţind ceva ca o neliniște undeva în adâncul minţii, poate era o amintire îngropată sub cele imediat accesibile. Apoi a auzit-o pe Nancy spunând ceva cum că era păcat că Zara și Marcus nu au jucat fotbal în aceeași perioadă, că ar fi putut forma prima echipă neutră ca gen, și și-a amintit că ideea le-a făcut să râdă.
   S-a uitat iar la Zara în poză - da, trebuie să fi avut vreo 10 ani, câștigase o ligă, sau ceva în genul ăsta, doi ani la rând, apoi i-au crescut sânii, i-a venit ciclul și n-a mai jucat nimic, ceea ce a înfuriat-o pe Nancy așa de tare, încât în mai multe rânduri a înjurat lumea în care era atât de greu să fii femeie. Pe de altă parte, Marcus nu fusese deloc interesat de fotbal în copilărie și apoi devenise brusc pasionat când avea... cât?... 13 ani? Adică exact când Zara terminase cu fotbalul. Asta era, nu? Creierul ei încerca să îi spună ceva legat de Marcus și fotbal și Nancy?
   Adevărul e că nimic nu rămâne îngropat pentru totdeauna. Totul își croiește în cele din urmă drum spre lumina zilei, prin pământul rece și dur. Probabil că știuse întotdeauna ceea ce începuse să conștientizeze de când descoperise plicul maro, dar cumva ascunsese de ea însăși această informaţie, însă acum răsărea din străfunduri, rece și tăioasă ca un bisturiu. În mintea ei a început să se contureze o amintire incredibil de limpede, ca un film documentar proiectat pe interiorul craniului ei alb.
   Nu era o amintire colorată de moartea lui Nancy, dar era recentă, nu din vara tocmai încheiată, ci din cea de dinainte.
   Mary era în grădină cu fetele, întinse toate trei pe fâșia de iarbă, pe prosoape și cu o carafă cu limonadă alături, uitându-se la avioanele care treceau pe cerul albastru și vorbind despre unde s-ar duce dacă ar putea. Și își permisese pentru un moment să se bucure că măcar trăia acest moment; își amintea clar acel sentiment, era o senzaţie aproape fizică ce i se împrăștia prin corp ca o melasă dulceagă.
   Știa de ceva vreme că Howard se încurcase cu o amantă nouă.
   Erau prezente toate semnele obișnuite: aerul lui permanent absent, iritarea faţă de ei, statul târziu „la birou“ cu regularitate, tonul tăios când vorbea cu ea. Dar cumva, în mod pervers, de data asta nu se simţise așa de afectată ca alteori, iar asta contribuise la bucuria pe care o simţea, de parcă faptul că învăţase să accepte infidelităţile lui Howard ar fi fost o mare realizare. Își spusese că știa cum decurgeau lucrurile - fata avea să fie irezistibilă vreo două-trei luni, apoi el o să se plictisească de ea, poate o să urmeze câteva telefoane neplăcute pe care ea o să se prefacă că nu le aude, dispoziţia lui o să devină mizerabilă, apoi o să se îmbunătăţească considerabil. Iar în timp ce se întâmplau toate astea, ei respirau puţin mai ușuraţi, fiindcă el stătea mai puţin pe acasă.
   Dumnezeule mare, cum ai putut să fi atât de proastă? și-a spus
   Mary cu fotografia lui Nancy în mână, ca o zeiţă privind în jos din vârful muntelui Olimp. Fiindcă ce știa acum despre acel moment o făcea omnipotentă, ceea ce însemna că avea toate motivele să îi fie groază de ce se întâmpla la vremea aia, și situaţia respectivă nu avea cum să-i aducă vreodată vreo fărâmă de bucurie. Fiindcă acum înţelegea că acea amantă nouă a lui Howard era Nancy.
   - Mamă, a spus Marcus în amintirea ei, dar acea amintire avea atâta forţă, că vorbele au reverberat în încăpere.
   Se ridicase într-un cot și îl privise printre gene cum stătea în ușa bucătăriei.
   - Ei, salut! Când te-ai întors?
   - Acum.
   - Totul e-n regulă?
   Chiar și de aici, din salonul lui Nancy, Mary și-a auzit tonul îngrijorat, fiindcă își cunoștea băiatul mai bine ca oricine, îi citea starea după poziţia umerilor ori încleștarea maxilarului.
   - Îhî.
   Dar a rămas în umbra bucătăriei, cu mingea pe șold.
   Mary s-a ridicat.
   - Fetelor, mă duc să aduc fursecurile, a spus, cu toate că ele nu îi dădeau nicio atenţie.
   După soarele de afară, în casă era întuneric și în faţa ochilor îi jucau mici puncte luminoase.
   - Cum a fost la fotbal? a întrebat ducându-se la bufet ca să ia fursecurile pe care nu le voia nimeni.
   - Mamă, trebuie să-ţi spun ceva!
   S-a întors cu inima bubuindu-i în piept, cu mintea plină de mii de lucruri rele care i s-ar fi putut întâmpla.
   - Ce este?
   - L-am văzut pe tata.
   A dat un șut în piciorul mesei, refuzând să se uite la ea.
   - În parc?
   - Îhî.
   - Dar credeam că e la prelegerea aia...
   Era uluitor că pe atunci încă îi mai credea minciunile.
   În cele din urmă, Marcus a ridicat privirea și ea a văzut că băiatul avea lacrimi în ochi.
   - Era cu... Deci era cu...
   Lui Mary i s-a uscat gâtul.
   - Sunt sigură că prelegerea s-a anulat, atâta tot.
   - Nu, mamă. Ziceam că... l-am văzut sărutând-o.
   Ea s-a uitat instinctiv spre grădină.
   - Of, Doamne, Marcus, să nu le spui fetelor!
   Lacrimile lui s-au evaporat instantaneu.
   - Știai?
   - Nu. Mă rog, poate.
   - Poate? a repetat cuvântul cu dezgust. Deci știi?
   - E complicat.
   Privirea lui a amuţit-o și ea a simţit că ceva murise în el.
   - Cum poţi să-i lași să-și bată joc de tine în halul ăsta?
   A dat să îl apuce de mână, dar el s-a smucit.
   - Te rog, Marcus, nu înţelegi!
   - Ba nu, a spus ieșind din cameră. Tu nu înţelegi!
   A fugit pe coridor după el.
   - Marcus, trebuie să vorbim despre asta.
   - Stai liniștită, a spus el din capul scărilor. N-o să le spun nimic fetelor.
   De-atunci, el nu a mai vorbit niciodată cu ea, cu adevărat. Și cu fiecare zi care trecea, îl simţea cum îi aluneca tot mai mult printre degete.
   În prima noapte când nu a venit acasă, i-a fost rău la propriu de îngrijorare, stând toată noaptea cu mâna pe telefon, gândindu-se dacă să sune sau nu la poliţie. Dar când s-a întâmplat a zecea oară, a dormit neîntoarsă. Hainele lui miroseau a tutun, iar sub pat i-a găsit sticle de vodcă și punguliţe de plastic. Au sunat-o de la facultate ca să-i spună că chiulise de la cursuri, dar Howard refuza să discute despre asta.
   - Oh, Dumnezeule! a spus Mary cu voce tare.
   A trebuit să se ţină de bibliotecă pentru a nu se prăbuși în genunchi, când toate fragmentele s-au aliniat într-o oribilă cronologie. Și-a cotrobăit prin amintiri încercând să vadă chipurile copiilor ei, să le plaseze în timp și da, în vara aceea începuse Marcus să o ia razna, începuse să se înece în băutură și droguri și nu mai dădea pe acasă cu zilele, distrugând în el copilul care fusese. Și acum știa de ce.
   Fiul ei nu doar că îl văzuse pe tatăl lui cu altă femeie, dar îl văzuse cu una din cele mai bune prietene ale mamei sale, cu nașa lui, la dracu’!, iar mama lui aproape că îi spusese că ea nu avea nimic împotrivă. Probabil că întreaga lui lume se răsturnase, tot ce credea că știa se spulberase într-o clipă.
   Ghemul de furie adunată în ea de atâta vreme a explodat deodată, cu gust acid, apoi scurgându-i-se prin toate organele. A simţit că se pierde, ca și cum nimic nu o pregătise pentru această senzaţie. Crescuse în trupul ei copii, iubise, îngrijise, cultivase. Fată fiind, fusese învăţată de mică să facă toate aceste lucruri, lumea o asigurase că avea asta în genele ei, dar nimeni nu o pregătise pentru asta, așa cum probabil că ar fi făcut dacă era băiat. Privirea i se precipita în toate direcţiile și mâinile îi zvâcneau spasmodic pe lângă trup; se simţea ca o Furie din iad.
   - Futu-ţi morţii tăi de curvă mizerabilă! i-a spus lui Nancy uitându-se la poză.
   Fotografia parcă-i ardea mâinile, așa că s-a întors și a aruncat-o în perete, făcând-o praf.
   A plecat nesigură pe picioare, de parcă între tălpile ei și pământ era o pernă de aer. Știa doar că trebuia să vorbească cu Marcus și că îl ura pe Howard visceral, cu fiecare celulă a corpului ei.

   Când a ajuns acasă, totul era cufundat în tăcere și întuneric, dar pe sub ușa camerei lui Marcus se strecura un fir de lumină, așa că a bătut și el i-a spus să intre. Era lungit în pat cu laptopul pe piept, uitându-se la imagini ce licăreau pe ecran.
   - Te-ai distrat? a întrebat-o el.
   Mary a tras scaunul de la biroul lui și s-a trântit pe el. Purtase deja această conversaţie cu el de o mie de ori în metrou, venind spre casă, și acum trebuia să afle cum se termină.
   - Nu prea. Trebuie să te întreb ceva.
   A închis laptopul și s-a ridicat în capul oaselor.
   - Ce?
   - Mai ţii minte cum, într-o zi, nu în vara asta, ci acum două veri, înainte de boala tatălui tău și moartea lui Nancy, ai venit de la fotbal, eu eram în grădină cu fetele și mi-ai spus că îl văzuseși pe tata în parc, sărutând o femeie?
   A văzut cum fiul ei se face palid sub ochii ei, ca în desenele animate.
   - De ce mă întrebi?
   - Marcus, te rog, mai ţii minte?
   - Normal.
   Mary și-a împreunat mâinile în poală, simţindu-și-le mici.
   - Femeia aia era Nancy, nu-i așa?
   - Știi că ea era, și-a mijit el ochii.
   Și, Dumnezeule mare, iată că nu se înșelase. Propriul ei fiu crezuse că ea alesese să-și protejeze prietena în defavoarea lui.
   - Nu, Marcus, atunci nu știam.
   Pe chipul lui s-a așternut o expresie descumpănită.
   - Dar ai zis... păi, ai zis că știai.
   - Știam, sau mai degrabă bănuiam, că tata mă înșela, dar nu știam că mă înșela cu Nancy.
   A văzut cum Marcus e străbătut de un val de ușurare - băiatul ei frumos, care abia ce devenise adult, umilit toată viaţa de tatăl lui, și care apoi crezuse că mama lui era așa de distrusă, că l-ar fi sacrificat pe el ca să-și păstreze viaţa așa cum era.
   - Marcus, n-aș fi tolerat niciodată așa ceva. Știu că sunt jalnică, dar nu sunt chiar atât de jalnică!
   - Nu te cred jalnică.
   - Ei, ar trebui, fiindcă așa sunt, sau, mă rog, eram. L-am lăsat pe tata să mă trateze ani la rând ca pe ultimul rahat. Și pe tine la fel. Doamne, trebuia să-l părăsesc demult, să vă fi luat de lângă el... și îmi pare mai rău decât pot spune, și sunt furioasă pe mine că nu am făcut-o.
   Marcus a început să plângă, așa că s-a așezat lângă el, trăgându-l la pieptul ei, băiatul ei stângaci, atât de înalt, care crescuse ca din apă.
   - Nu e vina ta, a spus el cu faţa îngropată în umărul ei.
   - Ar fi trebuit să vorbesc cu tine în ziua aia, dar adevărul e că nu puteam să-mi ofer nici mie o explicaţie pentru felul în care trăiam, darămite ţie. Marcus, te rog să mă crezi că vă iubesc pe tine și pe fete mai mult decât orice pe lume. Nu știu de ce, am crezut că îl pot separa pe tata de noi, dar acum înţeleg ce prostie a fost asta.
   S-a desprins din îmbrăţișarea ei și semăna așa de mult cu un băieţel, cu ochii roșii și părul ciufulit, că i s-a strâns inima. Parcă era iar bebeluș, iar odată cu acest gând a venit și amintirea acelui moment imediat după naștere, când te simţi atotputernică, ca și cum poţi să faci absolut orice, ca și cum deţii în fiinţa ta răspunsul la întregul mister al creaţiei. Mary uitase cu timpul acel sentiment, dar acum revenise și nu avea să îl mai uite niciodată.
   - Dacă nu știai atunci de Nancy, cum de știi acum? a întrebat el.
   - Am găsit acum vreo două luni o scrisoare de la ea pentru tata, pe care trebuie s-o fi scris înainte să moară, și din care era evident că ea și tata aveau o aventură.
   El a dat aprobator din cap.
   - Marcus, i-ai spus vreodată tatei că l-ai văzut cu Nancy?
   El s-a foit pe pat.
   - Da, în vara aia, după ce am vorbit cu tine. Dar s-a înfuriat rău de tot pe mine.
   - Dar nu înţeleg, asta înseamnă că a crezut că știu?
   Marcus a scuturat din cap.
   - Nu, nu i-am spus că vorbisem cu tine, fiindcă a început să urle, cum făcea el. A zis că-mi interzice să-ţi spun, fiindcă te-ar supăra rău de tot și ar fi vina mea. Am crezut că se referea la faptul că nu-ţi plăcea să vorbești despre asta, de aceea nu ţi-am mai zis nimic, dar probabil că de fapt nu voia să afli.
   Mary a suspinat îndurerată.
   - Of, Marcus...
   Începuse să tremure, dar a încercat să-și păstreze cumpătul.
   Avea să asimileze informaţia asta, că Howard îl minţise pe fiul lor și îl prinsese la mijloc într-o situaţie oribilă, ca să scape el basma curată, dar acum nu o să se mai întâmple asta. Nu se mai simţea lașă, iar până dimineaţă, zeii aveau să înceteze să mai râdă de ea.
   - Când i-ai văzut împreună în parc, era în vara dinainte să moară ea, nu? Era vacanţă, deci prin august?
   Marcus a dat iar din cap.
   - Și păreau fericiţi?
   El s-a înroșit.
   - Îhî. Păi, se sărutau. Întinși pe iarbă. Se purtau ca niște adolescenţi, era chiar scârbos.
   - Dar în scrisoarea asta pe care am găsit-o, e clar că ea încerca să o rupă cu el. Iar în ianuarie a murit, deci probabil că relaţia lor se stricase între timp.
   Mary simţea că arde, deși caloriferele erau oprite, așa că și-a scos haina.
   Marcus s-a aplecat în faţă.
   - Știu că s-a vorbit mult în presă despre amantul ei și că probabil el a ucis-o, dar nu cred că tata a făcut așa ceva, mamă. Pe bune, să nu cumva să crezi asta! Faza cu amantul era doar abordarea cea mai simplistă, sunt sigur.
   - Of, Doamne!
   Furia ei a devenit așa de intensă, că a început să vadă pete dinaintea ochilor.
   - Ai să te duci la poliţie? Ca să le zici de tata și Nancy? a întrebat el cu vocea tremurând de emoţie.
   - Nu. Oricum n-aveam de gând, fiindcă voiam să vă protejez de toată nebunia pe tine și pe fete. Dar în seara asta, m-am prins că tu știai și că eu am fost o proastă.
   - N-ai fost proastă, mamă. Tata a fost prost.
   Ea a dat din cap, fiindcă fiul ei avea dreptate, desigur.
   - Marcus, nu cred că ar trebui să spunem nimic despre asta nici la poliţie, nici nimănui altcuiva. Nu vreau să afle fetele, ori să fie nevoite să digere această informaţie despre tatăl lor. Și nu cred că-mi mai pasă ce s-a întâmplat cu Nancy.
   El a dat aprobator din cap.
   - O să distrug scrisoarea.
   S-a ridicat, înţepenită, dar cu mintea limpede.
   - Cred că acum e timpul să ne odihnim amândoi.
   Dar nu a lăsat-o inima să plece fără să-i spună ceva din suflet.
   - Nu-ţi poţi imagina cât de rău îmi pare, Marcus! Ar fi trebuit să vorbesc cu tine în ziua aceea. Te-am dezamăgit foarte tare și sunt foarte mândră de felul în care ai făcut faţă întregii situaţii.
   - Of, Doamne, mamă, te rog!
   Atunci Marcus a început să plângă atât de afectat, că inima lui Mary s-a umplut de teamă.
   - Mi-e tare frică, mamă!
   Ea s-a întors repede la el și s-a așezat iar pe pat, strângându-l în braţe.
   - Ce vrei să spui? De ce ţi-e frică?
   El și-a îngropat faţa în umărul ei, udându-i bluza cu lacrimile lui.
   Când a vorbit, vocea lui suna înfundat.
   - Mamă, eu știu ce s-a întâmplat. Cu Nancy, vreau să spun...
   Pentru o clipă, lumea a încremenit și n-a mai existat nimic în afara lor, iar la periferia câmpului vizual al lui Mary a început să pulseze o lumină. Însă imediat, totul a revenit cu violenţă la o claritate perfectă, colorată, volumul sunetelor a crescut din nou, astfel încât era perfect conștientă de fiecare atom din fiul ei, care plângea în braţele ei.
   - Nu înţeleg, a spus cât de calm a putut. Cum adică?
   El s-a retras din îmbrăţișare și a încercat să inspire adânc, dar respiraţia i s-a blocat undeva în piept, așa că și-a șters ochii roșii.
   - Aveai dreptate, când am crezut că știai de tata și Nancy, am fost groaznic de furios pe tine, de parcă mă înșelasem cu totul în privinţa tuturor.
   Mary l-a apucat disperată de mâini pe fiul ei.
   - Am vorbit despre asta cu tata încă de vreo două ori după ce am vorbit cu tine, dar mi-a servit de fiecare dată același rahat, cum că eu nu puteam să înţeleg că-mi interzicea să vorbesc cu tine fiindcă te-ai supăra prea tare. Apoi mă uitam la tine și păreai așa de... nu știu, înfrântă, și am început să-mi dau seama că nu era atât vorba că îi lăsai să-și facă de cap, cât mai degrabă că nu aveai de ales. Și apoi mi-am dat seama că eram furios pe cine nu trebuia, așa că am vrut să-ţi fac dreptate.
   - Vai, Marcus...
   Trebuia să trăiască cu gândul că fiul ei văzuse cea mai urâtă versiune a ei, că trăise mult prea mulţi ani cu o mamă care era mai mult o umbră. Dar nu mai era femeia aceea și încă mai avea destul timp să îi arate cine era ea cu adevărat.
   El a dat scurt din cap.
   - Am decis că trebuia să scap de tata. M-am gândit că, dacă îl convingeam să plece, totul avea să fie mai bine și noi ne puteam vedea de vieţile noastre. Mai ales după Crăciunul trecut. Mai ţii minte ce de rahat a fost?
   - Sigur.
   Mintea lui Mary s-a umplut deodată de amintirea urletelor, crizelor de furie, a ușilor trântite, a farfuriilor aruncate de pereţi.
   Acum știa că, probabil, Howard era disperat că Nancy voia să îl părăsească, dar la momentul respectiv părea doar o parte din programul obișnuit, toanele lui obișnuite, labilitatea lui obișnuită.
   Nenorocita lui de furie obișnuită. S-a întrebat cât i-ar fi mai luat să-și găsească și ea furia din suflet dacă nu ar fi fost chestia cu Nancy și, pentru o clipă, i-a fost recunoscătoare prietenei ei.
   Marcus a înghiţit în sec.
   - Mi-a venit ideea să-i înfrunt pe amândoi și să le spun să ne lase în pace. M-am gândit că, dacă Nancy afla că știam, ar fi schimbat cumva lucrurile, a spus el și a suspinat, dar apoi s-a stăpânit. În noaptea în care a murit ea, mi-ai spus că tata lucra până târziu, așa că ţi-am luat iPhone-ul și am văzut că era într-adevăr la muncă, dar mi-am zis că, dacă mă duc acolo, pot să-l urmăresc și, poate, îi prind cumva împreună. Am așteptat afară până pe la 9, apoi a ieșit și m-am ţinut după el până în Hammersmith, la râu. Nancy a apărut pe la 10 și am stat și m-am uitat la ei câteva minute. Păreau să se certe și tata tot încerca s-o apuce. Dar, până la urmă, mi-am dat seama că nu avea niciun sens să aștept și m-am dus la ei și i-am înfruntat.
   Lui Mary îi venea să închidă ochii ca să se apere de ce auzea, fiindcă totul părea prea real și, în același timp, imposibil.
   - Ce au spus?
   - Tata îi tot dădea înainte că o să-ţi spună și că totul o să se rezolve. Dar Nancy parcă înnebunise. Tot zicea întruna cât ești de incredibilă și cât de mult te iubește și m-a speriat rău de tot, mamă.
   Și, în ciuda tuturor celor întâmplate, Mary s-ar fi târât pe coate și genunchi înapoi în timp, doar ca s-o audă pe Nancy spunând acele cuvinte.
   - Și apoi?
   - A început să-mi ceară iertare și, cu toate că îi ziceam să tacă din gură, ea tot continua. Și după aia a încercat să mă ia în braţe și... n-am vrut s-o lovesc, dar am sărit când m-a atins și mâna mi-a ţâșnit din instinct ca s-o resping, și am simţit când am atins-o pe faţă. Dar probabil că tata a crezut că am lovit-o dinadins sau așa ceva, că m-a atacat. L-am văzut luându-și avânt cu pumnul ca să mă lovească, dar când l-a repezit spre mine, Nancy a pășit în faţa mea și a lovit-o pe ea în obraz.
   Mary l-a frecat pe braţ, așa cum făcea când era mic și cădea. Nu trecuse destul timp între atunci și acum, niciodată nu avea să treacă destul timp.
   - Șșșș, e-n regulă, Marcus, l-a alinat ea.
   Cuvintele ei l-au făcut să ridice privirea.
   - Atunci m-am repezit la tata și nu știu cine pe cine lovea, dar Nancy încerca să mă oprească. Trăgea de mine și încerca să mă cuprindă cu braţele și eu voiam să scap de ea. Voiam să dispară amândoi și... am împins-o. N-am vrut să-i fac rău, voiam doar să mă lase în pace, dar era așa de slabă, că parcă am împins o crenguţă, era ca nimic. A căzut așa de rău!
   Și-a pus palmele pe faţă.
  - Doamne, mamă, ce sunet s-a auzit când a căzut! Capul ei a bufnit așa de tare de pământ, că m-am mirat că nu s-a auzit de pe celălalt mal al râului. Și după aia a rămas așa, jos, nemișcată, cu un cerc de sânge în jurul capului, ca un halou. Tata a început să ţipe și să plângă, iar eu am încercat să-i sar în ajutor, dar m-a împins. Am știut întotdeauna că mă urăște, dar când s-a uitat la mine în noaptea aceea, am văzut clar în ochii lui toate lucrurile oribile pe care le-a gândit dintotdeauna despre mine. După aceea am luat-o la fugă și am tot fugit, până am obosit și a trebuit să vin acasă. Am crezut că a doua zi când o să mă trezesc, tata o să se ducă la poliţie și cu asta basta, dar de atunci, știi, a fost prea bolnav ca să mai facă ceva. Probabil că merit să fiu pedepsit, dar tot mi-e frică.
   Au stat o vreme tăcuţi. Furia lui Mary era ca un curent electric, aruncându-i scântei prin tot corpul.
   - Marcus, a spus pe un ton care l-a făcut să se uite la ea. Trebuie să știi că nimic din toate astea nu e din vina ta. Spune-mi că înţelegi asta, da?
   Încă nu era prea sigură a cui era vina. Poate că nu era a nimănui.
   Poate că moartea nu era cea mai mare crimă care fusese comisă în acest caz.
   - Dar am împins-o, mamă. Dacă nu eram eu, n-ar fi murit.
   - Nu, nu e adevărat!
   Mary și-a amintit de scrisoare și i-a mulţumit în gând lui Nancy că o ajuta chiar și acum, după ce murise.
   - Într-un fel sau altul, Nancy se îndrepta oricum spre dezastru. Și tata... n-o fi dat el lovitura de graţie, dar e responsabil pentru tot ce s-a întâmplat. Ești ultimul om care merită să fie pedepsit în tot coșmarul ăsta și îţi promit că voi face absolut tot ce-mi stă în putinţă ca să mă asigur că n-o să se întâmple niciodată așa ceva!
   - Dar dacă n-ai să poţi, mamă?
   - Ba pot, a răspuns ea. Te iubesc foarte mult, Marcus!
   - Și eu te iubesc, mamă, a zis el înroșindu-se.
   Ar fi trecut din nou prin toate pentru Marcus, Mimi și Maisie, iar gândul ăsta îi venea în minte a doua oară în ultimele luni. Dar sosise vremea pentru asta și îi era foarte clar ce avea de făcut.
   După ce a văzut că Marcus a adormit, i-a îndepărtat cu gesturi tandre șuviţele de păr de pe chip, cum îi făcea când era mic, apoi Mary s-a dus direct la biroul lui Howard și a scos din nou plicul. L-a luat cu ea în dormitor, unde s-a întins în pat îmbrăcată, strângându-l la piept. Nu și-a bătut capul să aprindă lumina sau să tragă perdelele. Sângele îi fierbea în vene și respiraţia îi era rapidă și sacadată, făcând-o să-și imagineze că era un dragon pregătindu-se să scuipe foc. A stat așa mai bine de o oră, lăsându-și gândurile să se liniștească, iar furia și ura să se contopească într-o masă compactă.
   Când a reușit să se miște din nou, a scos scrisoarea din plic și a citit-o la lumina telefonului, lăsând cuvintele să i se întipărească în creier. Citind, și-a dat seama că Nancy fusese întotdeauna vrăjită de mitul zeiţei, fără să înţeleagă vreodată cât era de restrictiv.
   Frumuseţea și adoraţia sunt cruci foarte greu de purtat, și acum și-a dorit să o fi ajutat pe Nancy mai demult, și-a dorit să fi observat că prietena ei suferea. Dar viaţa te trage și te împinge în toate direcţiile, punându-ţi în cale nenumărate bariere, așa că până să te dezmeticești, cineva cu care te vedeai în fiecare zi devine cineva cu care vorbești pe fugă o dată pe săptămână.
   Pentru prima dată de când descoperise plicul, Mary s-a simţit tristă că Nancy murise, iar gândul insistent care o râcâia pe creier, că nu avea s-o mai vadă niciodată, i s-a părut imposibil de crezut. Se vedea pe sine într-o bună zi gândindu-se cu drag la ea, amintindu-și-o pe ea, nu ce făcuse.
   Eleanor avea dreptate, nimeni nu putea trăi la nesfârșit în mijlocul marilor drame, iar greșeala lui Nancy fusese că își confundase sentimentele cu ceva mult mai grandios.
   Nu, persoana care își bătuse joc de viaţa ei mult prea mult timp era Howard. Howard, care credea că era normal să infecteze căminul cu nervii lui. Howard, care își dispreţuia copiii, căruia îi făcea plăcere să îi umilească pe cei pe care susţinea că îi iubea. Care îi răpise cea mai bună prietenă, apoi îl minţise și îl păcălise pe fiul lor să își ignore sentimentele, ca să și le protejeze pe ale lui. La urma urmelor, nu era decât un sadic.
   A așteptat ca toată casa să se cufunde în liniște, legănată de respiraţia regulată a celor care dormeau, apoi s-a ridicat și a tras perdelele. S-a schimbat în treningul cu care dormea și și-a pus în picioare șosete groase. După aceea, a luat pastilele din sertarul noptierei, a luat și plicul și a coborât scările în vârful picioarelor.
   Întâi s-a dus în bucătărie, unde a găsit chibriturile pe întuneric.
   Apoi, stând în picioare lângă chiuvetă, a ars tot ce era în plicul maro, fiecare obiect, unul câte unul, toate amintirile lui Howard și Nancy dezintegrându-se în funingine. A păstrat la urmă scrisoarea, pe care a ţinut-o de un colţ și i-a dat foc la celălalt, apoi a urmărit flăcările albastre ridicându-se peste fiecare cuvânt, anihilând tot ce-și spuseseră vreodată. După ce a terminat, a deschis robinetul și s-a uitat cum rămășiţele carbonizate s-au scurs în canalizare, și și le-a imaginat trecând prin ţevile pline de reziduuri, apoi prin canal, transformându-se în nimic înainte să ajungă în mare. Apoi a adunat chibriturile folosite și le-a aruncat la gunoi, a înlocuit cutia de lângă aragaz cu una nouă și a umplut un pahar cu apă.
   Când a deschis ușa de la camera lui Howard, a simţit cutia cu pastile atingându-i piciorul prin ţesătura buzunarului. El a continuat să doarmă netulburat când a închis ușa după ea, așa că s-a dus lângă patul lui, unde era întins pe spate, cu gura deschisă și ochii închiși înfundaţi în orbite. Doamne, cât îl ura! Îi venea să îl omoare cu mâinile ei, apucându-l de gât și storcând din el și ultima rămășiţă a vieţii lui ticăloase. Numai că sigur că nu avea voie să cedeze unor astfel de tentaţii. Nu trebuia să lase loc pentru nici cel mai mic dubiu în privinţa felului în care murise și al cauzei morţii.
   Mary și-a pus mâna pe umărul lui osos și l-a scuturat, urmărind cum somnul îi părăsea trupul și creierul începea să intre în acţiune. A deschis ochii clipind și a privit-o. Ea și-a spus că probabil așa se simţeau și zeii când împărţeau pedepse divine muritorilor; nu simţeau nimic, perfect satisfăcuţi să își pună în aplicare răzbunările, deseori în cele mai crude moduri posibile. Oricum, ei doi, ea și Howard, erau acum așa departe de etapa sentimentelor, că asta era tot ce mai rămăsese între ei. Ani în șir, el îi ţinuse viaţa atârnată de un fir deasupra unei prăpăstii, prefăcându-se că el era singura ei salvare, singurul datorită căruia ea nu se prăbușea în neant, când acum știa că asta nu fusese niciodată adevărat.
   Ești o femeie al naibii de puternică, Mary, și-a amintit-o pe Nancy spunându-i asta de undeva, din trecut, iar amintirea aproape că a făcut-o să se clatine pe picioare. Nu se mai simţise puternică de foarte mult timp, așa că senzaţia era aproape ireală.
   - Ridică-te, i-a spus lui Howard, iar el s-a supus, luptându-se cu păturile. Te doare piciorul, i-a zis și i-a întins două pastile și paharul cu apă.
   El le-a luat ascultător, așa cum îl învăţase în toate acele ore de exerciţiu, iar după aceea ea a mai scos două pastile din folie, iar el le-a înghiţit, apoi încă două. Și-ar fi dorit să existe o cale mai dureroasă de a face asta.
   A mai scos două și i le-a întins.
   - Nu, a spus el și și-a întors capul.
   L-a apucat de bărbie și i-a întors din nou faţa către ea.
   - Știu ce i-ai făcut lui Marcus. Și lui Nancy. Și mie.
   - Nu Marcus, a spus el.
   Vorbele au șocat-o.
   - Nu Marcus ce?
   Lui Howard i se vedea în întuneric albul ochilor, cum se uita la ea, dar Mary nu și-a dat seama ce voia să spună. Cum lui îi tremurau buzele, inima ei s-a înmuiat o clipă, în ciuda tuturor celor întâmplate. Cu bărbia lăsată în piept și cu umerii ridicaţi, Mary nu și-a putut reprima un geamăt - dacă nu făcea acum ce-și propusese, atunci nu mai era nicio speranţă, iar furia avea să o distrugă.
   Dar poziţia în care stătea părea prea defetistă, așa că a ridicat cu greu capul să se uite în ochii lui bântuiţi și la trăsăturile pe care le cunoștea prea bine, toate ascunzând mizeria din mintea lui, ticăloșiile pe care le făcuse atâţia ani. Cu mâna tremurând, a ridicat iar pastilele spre el.
   - Nu mai pot să trăiesc așa, Howard. Nu știu ce vrei de la mine, ce-ai vrut vreodată de la mine, dacă stau să mă gândesc. Dar uite ce știu. Știu că, dacă nu mori, o să vând casa și o să te las singur în drum, fiindcă refuz să mai accept viaţa asta.
   Atunci el a făcut un semn din cap către pastile și a întins mâna.
   Ea s-a îndreptat de spate, nemaiștiind unde era graniţa dintre bine și rău. Dar el a dat iar din cap și a arătat cu degetul spre folia cu pastile. Ea i-a pus-o în palmă și a apăsat pe foiţa argintie, scoţând încă o pastilă, apoi încă una și tot așa, până a pierdut șirul, iar el și-a închis pumnul strângând în el propriul destin inevitabil.
   I-a zâmbit, apoi și le-a aruncat pe toate în gură. Era un zâmbet șiret, care i-a dat senzaţia că făcuse oricum exact ce-și dorise el, că o manipulase până în ultima clipă. Pentru prima dată, și-a făcut curaj ca să-i susţină privirea, să nu cedeze presiunii exercitate de el, să îi arate că nu avea să regrete ce făcea.
   Dar atunci Howard s-a strâmbat și i s-au bulbucat ochii, fiindcă pastilele păreau că îi rămăseseră în gât. Și, în ciuda a tot ce simţea, undeva, în adâncul sufletului, tot a avut impulsul să-i bage degetele pe gât ca să-l forţeze să scoată otrava din organism. O parte din ea a intrat în panică la gândul că nu avea să-l mai vadă niciodată. O parte din ea nu voia să se schimbe nimic, fiindcă chiar și când schimbarea e în bine, tot e înfricoșătoare. Lacrimile au luat-o prin surprindere când au început să-i curgă pe obraji, picurându-i pe piept.
   Dar el s-a întins fără o vorbă la loc în pat și s-a întors cu faţa la perete, iar ea a rămas cu ochii la spinarea lui scheletică, încovoiată sub bluza de pijama.
   - E OK, a spus el cu faţa la perete.
   Auzind aceste cuvinte, lacrimile i s-au uscat și s-a simţit învăluită de un calm straniu.
   - Mulţumesc, a spus ea în cele din urmă.

   Mary a sărit din somn înainte de ora 5 dimineaţa, uimită că reușise să doarmă.
   A știut pe loc ce făcuse cu doar câteva ore mai devreme, dar conștientizând acest lucru, nu era îngrozită, așa cum se așteptase să fie. Și-a analizat sufletul să vadă dacă găsea în el dezgust și remușcare, dar nu a găsit nimic. Nu simţea că făcuse ceva de o importanţă crucială, ci mai degrabă se achitase de o îndatorire ca oricare alta de pe lunga listă de îndatoriri pe care le îndeplinise în viaţa ei. Până și furia i se mai atenuase, nu o mai simţea ca pe ceva dur și periculos în sufletul ei, ci mai degrabă o asimilase și îi dădea putere.
   S-a îmbrăcat încet și cu atenţie - o pereche de blugi uzaţi, un maiou șifonat, un tricou gros bleumarin pe deasupra și șosete mari, din lână. De la fereastra camerei ei, din cauza cerului întunecat, ziua încă arăta ca noaptea, iar primii stropi de ploaie s-au lovit de geam. Și-a strâns părul într-un coc la ceafă și și-a uns faţa cu o cremă hidratantă ieftină care nu avea cine știe ce efect asupra pielii ei uscate. Avea unghiile lungi și urâte și a trebuit să reziste impulsului de a le pili.
   Era crucial să îl găsească ea pe Howard, fiindcă nu și-ar fi iertat-o niciodată dacă îl găsea unul din copii, deși, realist vorbind, mai erau ore bune până să se trezească ei.
   A deschis ușa dormitorului și a rămas în prag încercând să-și dea seama dacă se schimbase ceva în atmosferă, dacă părea cumva mai puţin apăsătoare, dar nu a găsit niciun indiciu. A presupus că era posibil ca Howard să nu fie mort. Dacă era cineva care putea să supravieţuiască unei supradoze, era sigură că el era. Gândul acesta a făcut-o să ţâșnească pe scări în jos, până la ușa lui, unde a pus mâna pe clanţa rotundă, a rotit-o încet, precaut, simţind cum se scurg secundele dintre a nu ști și a ști cu certitudine.
   Afară încă era întuneric ca noaptea, dar lumina de pe hol era suficientă ca să vadă că era întins pe spate, dar nu și dacă i se ridica și cobora pieptul. A intrat și a simţit răceala încăperii, ca și cum o umplea o absenţă, iar asta i-a făcut inima să bată și mai tare. A aprins lumina, speriată dintr-odată că era singură cu el în întuneric.
   Când a ajuns lângă pat, a înţeles clar că era mort. Pielea îi devenise cenușie și corpul arăta deja ţeapăn și nefiresc. Avea ochii închiși, dar ea a știut că nu mai era nimic dincolo de pleoape, iar buzele îi erau întredeschise, însă pe ele nu mai părea să fie nici urmă de umezeală ori respiraţie. A tras încet păturile de pe el și i-a descheiat bluza de la pijama, dezgolindu-i pieptul descărnat, neclintit. Nu voia să îl atingă, dar știa că trebuia, numai că atunci când a făcut-o, și-a retras mâna instantaneu, fiindcă era rece la atingere, ca de ceară, iar ea nu se așteptase să fie totul așa de irevocabil, nu încă.
   A făcut un pas înapoi și a ţipat, iar ochii i s-au împăienjenit de lacrimi. Reacţia ei era perversă, dar nu și-a putut-o controla; șocul era visceral și profund și venea dintr-un colţ al fiinţei ei care nici nu știuse că exista. Dar totodată s-a simţit tare bine să afle că esenţa ei supravieţuise, că Howard nu o anihilase, că nu îi smulsese din suflet calităţile fundamentale care o făceau să fie cine era.
   Poate că toată lumea se înșela crezând că furia distruge sensibilitatea unei femei, poate că, dimpotrivă, o făcea mai puternică.
   S-a forţat să se concentreze, a luat folia goală de pastile de pe noptieră și i-a pus-o lui Howard în mâna încleștată. Trebuia să ia în calcul toate variantele - or, era posibil ca poliţia să ia amprente.
   Evident că aveau să fie prezente și ale ei, dar trebuiau să fie și ale lui. Era o senzaţie foarte bizară să-l ţină astfel de mână și i-au năvălit în minte momentele învăluite în mister ale morţii lui, din noaptea trecută.
   S-a dus în bucătărie să dea telefonul necesar și de-abia a nimerit cu degetele tremurătoare cele trei numere pe care nu le mai formase niciodată. Chiar și ei i s-a părut că vocea îi era pierită și speriată când și-a recitat adresa cu respiraţia întretăiată. Aveau să ajungă în aproximativ 30 de minute, i-a spus operatoarea, după care a întrebat-o din nou dacă era absolut sigură că era mort.
   Bucătăria părea fără viaţă, așa că a pus ceainicul pe foc ca să-și facă de lucru, dar apoi nu s-a simţit în stare să facă nici măcar o ceașcă de ceai. Probabil că trebuia să trezească copiii înainte să-i trezească sirena ambulanţei, dar, ca atunci când erau mici, fiecare clipă petrecută singură i se părea nepreţuită.
   A simţit brusc că se învârtea camera și s-a aplecat peste masa din bucătărie, inspirând adânc. Ăsta era, ăsta era momentul pe care îl așteptase, ăsta era lucrul pe care și-l dorise, dar acum, că se întâmpla, era înspăimântată și nu știa dacă avea tăria necesară să-l ducă până la capăt.
   În spatele ei s-a deschis ușa și, când s-a întors, l-a văzut pe Marcus în prag, ciufulit și somnoros.
   - Ce e cu agitaţia asta? a întrebat el.
   - Vai, scumpule, închide ușa!
   El a ascultat-o și apoi s-a așezat la masă.
   - Ce se întâmplă?
   S-a așezat lângă el și și-a pus palmele peste mâinile lui, nefiind prea sigură că era real ce se întâmpla.
   - Îmi pare foarte rău că trebuie să-ţi spun, dar tata a murit azi-noapte.
   Trăsăturile lui s-au contractat, ca și cum primise o palmă.
   - Ce? Dar... cum așa?
   - Îl durea piciorul, așa că i-am dus calmantele, dar le-am lăsat din greșeală lângă pat și cred că a luat o supradoză.
   Marcus și-a îngropat faţa în palme, dar chiar și-așa, ea îi vedea lacrimile, și umerii scuturându-i-se, ca într-un film prost.
   - Of, Marcus, îmi pare rău!
   I-a îndepărtat mâinile de pe faţă, dar el tot a refuzat să se uite la ea.
   - Știu că trebuie să fie un mare șoc pentru tine, a încercat ea să îl facă să vorbească, fiindcă o durea faptul că fiul ei nu reușise să-și clarifice relaţia cu tatăl lui. Tata nu avea nicio șansă să se facă bine. Într-un fel, a luat decizia corectă.
  Atunci s-a oprit din plâns și s-a uitat la ea. Mary și-a spus că sigur se gândeau amândoi la același lucru.
   - Marcus, n-o să spunem nimic nimănui despre noaptea aceea. Nu are niciun rost. Ai toată viaţa înainte și ești un om bun și generos. La drept vorbind, ce s-a întâmplat cu Nancy nu are nicio legătură cu tine.
   - Dacă știam că tata o să moară, poate..., a început el, dar s-a oprit, ca și cum nu reușea să-și dea seama ce încerca să spună. Dar tata a luat deciziile pe care a vrut el să le ia, nu-i așa? Nu suntem noi răspunzători pentru ce a făcut, nu?
   - Nu, sigur că nu suntem.
   - Știi, de când lucrez pentru Ellie, am început să mă gândesc că suntem cu toţii aici pentru scurt timp, după care nu mai suntem. Am să încerc să-mi amintesc numai lucrurile bune pe care le-a făcut.
   Mary i-a văzut lacrimile ce stăteau să-i curgă pe obraji.
   Apoi a dat aprobator din cap, simţindu-și, la rândul ei, ochii în lacrimi.
   - Voi încerca să fac și eu același lucru.
   Marcus avea dreptate, dacă dădeai voie furiei să-ţi intre în suflet, trebuia să știi și când să renunţi la ea. Ea avea să-și amintească spatele lui Howard întors spre ea și vocea lui șoptită spunându-i că era OK ce făcea.
   - Știi, Marcus, nu cred că tata s-ar fi dus vreodată la poliţie. Probabil că el a fost cel care i-a luat telefonul și banii lui Nancy, ca să dea impresia că ar fi putut fi victima unui jaf. Probabil că a încercat să te protejeze.
   - Probabil, a ridicat Marcus din umeri. Mamă, nu trebuie să te simţi vinovată.
   Marcus o privea scrutător, de parcă voia să-i vadă prin piele.
   - Fiindcă ai lăsat calmantele acolo, adică.
   S-a uitat la fiul ei, încercând să-și dea seama ce voia să spună, fiindcă, cu siguranţă, bănuia ce făcuse, dar era mai bine dacă nu rosteau niciodată cuvintele. Promisese că avea să îi protejeze întotdeauna pe toţi trei și asta făcuse, asta avea să continue să facă până la ultima suflare.
   - Nu, serios! E perfect de înţeles. Nu a fost niciodată vina ta, pentru nimic din ce s-a întâmplat.
   I-a zâmbit fiului ei, tot fără să fie prea sigură că vorbeau amândoi despre același lucru.
   - Nici a ta.
   - Totul o să fie bine, a spus el, iar ea a ales să îl creadă pe fiul ei, un bărbat extrem de diferit de soţul ei, ceea ce era mare lucru, iar asta însemna probabil că făcuse și ea ceva bun.
   Aveau tot ce le trebuia ca să treacă peste încercarea asta, și-a spus ea, fiindcă se iubeau, fiindcă știau ce importantă era iubirea lor, fiindcă era imposibil ca iubirea lor să nu fie mai puternică decât ura pe care o revărsase Howard peste ei atâţia ani.

   Fetele au fost foarte îndurerate și au plâns, dar Mary se așteptase la asta.
   Au vrut să îl vadă, au plâns la patul lui, dar ea credea că jeleau mai mult pentru ele decât pentru el. Marcus a păstrat distanţa, iar ei i s-a părut că arăta tânăr și speriat. N-a vrut să intre în cameră și s-a așezat pe scări, trecându-și mâinile prin păr, cu ochii imenși și speriat.
   Până să vină ambulanţa, Maisie a făcut ceai dulce pentru toată lumea și toţi aveau ochii roșii de plâns, așa că Mary și-a spus că arătau cu toţii exact așa cum trebuia să arate o familie îndoliată.
   Paramedicii au confirmat decesul și ea le-a spus aceeași poveste atent repetată, iar ei au bătut-o ușor cu compasiune pe braţ și i-au spus că nu era vina ei, că e epuizant să ai grijă de un bolnav și că era o greșeală foarte ușor de făcut. Apoi au venit poliţiștii și și-au exprimat și ei condoleanţele, și au băut și ei ceai. Au stat la masa din bucătărie și nici măcar nu au întrebat dacă Howard era depresiv, fiindcă era evident. Și nu i-a fost greu să plângă, fiindcă era tristă, nu doar pentru că murise Howard, ci și pentru amărâta lor de căsnicie și toate lucrurile pe care și le făcuseră unul altuia de-a lungul anilor.
   Nu găsea că are sens să justifice ce făcuse, dar nici nu se simţea cine știe ce vinovată. În schimb, i se părea absolut incredibil că lăsaseră amândoi lucrurile să meargă așa atâţia ani. Și-a amintit cum întinsese Howard mâna după pastile în noaptea anterioară și cum îi spusese că era OK, apoi cum ea îi mulţumise după ce le-a înghiţit. Și-a spus că, probabil, în acele câteva minute făcuseră cel mai omenesc și blând gest pe care îl făcuseră vreodată unul pentru altul.
   Apoi Mary s-a gândit la Eleanor și, cu toate că era foarte devreme, a știut că putea s-o sune.
   Eleanor a răspuns somnoroasă.
   - Mary! Ce s-a întâmplat?
   - A murit Howard, a spus ea privind pe fereastră la mica lor grădină.
   Privirea i-a fost atrasă de cele câteva frunze care se încăpăţânau să se ţină de crengile unicului lor copac.
   - Poftim? Vai, Doamne, de aceea ai plecat aseară fără să-ţi iei rămas-bun?
   - Nu, nu. A murit azi-noapte.
   - Fir-ar să fie! Cum?
   - E vina mea.
   Cuvintele i-au lăsat pe limbă un gust delicios și, pentru o clipă, a fost cât pe ce să spună pur și simplu adevărul.
   - S-a plâns în toiul nopţii că-l durea piciorul și i-am dat un calmant, dar eram foarte obosită și am uitat folia lângă patul lui, iar el a luat o supradoză.
   - Of, Doamne, Mary, îmi pare tare rău. Dar nu e vina ta.
   - Mă simt foarte ciudat.
   Și așa era, parcă plutea.
   - Cine e cu tine?
   - Păi, copiii, și au fost aici și paramedicii. N-am știut pe cine altcineva să sun, doar pe tine.
   - Mă îmbrac. Ajung în jumătate de oră.

   Când a venit Eleanor, a strâns-o mult timp în braţe, iar Mary aproape că a simţit că-și putea lăsa corpul obosit să se relaxeze, susţinută de prietena ei. Dar, în cele din urmă, s-au desprins una de alta și s-au dus în bucătărie.
   Era bizar să se gândească la așa ceva în acel moment, dar Mary a observat că Eleanor strălucea de parcă se scăldase în aur. Howard era tot în camera de alături și totul părea ireal.
   - M-am gândit, a spus Eleanor. Și probabil că e prea devreme să spun asta, așa că-mi pare rău că o fac, dar știi și tu că tot răul spre bine, nu?
   - Da, știu.
   Mary s-a uitat la ceaiul din cană, care vibra ușor.
   - Ce trăia el nu era viaţă și te împiedica și pe tine să ţi-o trăiești pe a ta. Putea s-o ducă așa ani și ani, iar asta ar fi fost groaznic. 
   - Tot aiurea mă simt.
   Eleanor s-a întins peste masă și a luat-o de mână.
   - E și normal, scumpa mea.
   - Mi-am găsit serviciu.
   Nu știa de ce spusese asta, așa că a râs stânjenită.
   - Chiar nu e momentul să vorbesc despre asta.
   Eleanor a fluturat din mână.
   - Ba e momentul perfect.
   - Nu știu de ce nu ţi-am spus până acum. Am obţinut slujba acum ceva vreme.
   Numai că știa de ce - știa că, înainte de acest moment, nimic nu era atât de important. Dar gândul la Thea, pe care o întâlnise o singură dată, era minunat de optimist.
   - Vai, Mary, a spus Eleanor, totul va fi mai mult decât bine.
   Deodată, viaţa părea un drum deschis care i se așternea în faţă, ceea ce a făcut-o să-și dea seama că, până acum, nu mai făcuse planuri decât cu un pas, doi în avans. Era o senzaţie palpitantă și proaspătă, care aducea puţin cu primăvara, ceea ce părea o emoţie nepotrivită când cadavrul soţului său zăcea în camera de alături.
   Îl omorâse pe Howard. Acesta era adevărul pur și simplu și Mary s-a întrebat dacă, trăgând linie în acest mod, era la fel de rea ca el.
   Deodată, și-a făcut griji că actul în sine și conștientizarea lui ar putea să o otrăvească pe dinăuntru. Dar nu părea să fie așa, sentimentul care predomina era mai degrabă de eliberare, și și-a imaginat că avea să vină o vreme, peste ani și ani, când o să povestească cum a murit Howard și o să uite că nu era tocmai adevărată acea variantă. A înţeles deodată că moartea nu este niciodată ceva simplu.
   - Arăţi altfel, i-a spus lui Eleanor.
   Eleanor și-a trecut vârful degetelor peste buze, de parcă se săruta singură.
   - Mă simt altfel. Nu știu, s-a întâmplat ceva când l-am văzut aseară pe Robert. Poate a avut dreptate că a venit momentul să alungăm fantomele.
   - Presupun că vieţile noastre nu au ieșit așa cum credeam.
   - Cred că e la fel pentru toată lumea. Și, pentru prima dată, sunt împăcată cu acest gând.
   Eleanor a zâmbit, cu ochi strălucitori.
   - Când am luat cina cu Nancy în seara în care a murit, tot repeta întruna că se simte vinovată. Și-mi aduc aminte că mi-a dat o oarecare satisfacţie să știu că se simte așa, îmi aduc aminte că mi-am spus că chiar era vinovată, că dintre noi trei, ea era cea care o dădea mereu în bară și făcea din ţânţar armăsar. Și m-a enervat rău de tot. De fapt, m-a enervat așa de tare, încât am lăsat-o să plece singură să se întâlnească cu tâmpitul ăla, fără ca măcar să-i spun o vorbă bună sau să-i zâmbesc. Și bineînţeles că, de-atunci, m-am simţit vinovată din cauza asta. Și apoi a fost chestia cu Robert, care a intensificat sentimentul de vinovăţie. Dar ce rost are toată această nenorocită de vinovăţie? Nu contează. E imposibil să nu faci niciodată nicio greșeală.
   Mary își dorea cu disperare să-i spună lui Eleanor adevărul despre ce se întâmplase cu Nancy, dar trebuia să-și protejeze copiii până în pânzele albe. Ea și Eleanor urmau să trăiască fiecare cu versiunea proprie a poveștii lui Nancy.
   Mai devreme, Marcus îi spusese că Nancy o credea extraordinară, și lui Mary nu îi era greu să își imagineze asta. Cu trecerea anilor, acestea aveau să fie amintirile pe care ea și Eleanor o să și le împărtășească despre prietena lor, iar asta era cel mai important.
   Eleanor s-a aplecat și și-a luat geanta de jos, a scotocit prin ea și a scos o cutiuţă de lemn pe care a pus-o în mijlocul mesei. Lemnul era așa de deschis la culoare, încât, pentru o clipă, lui Mary i s-a părut că era suflat cu aur și poate că o parte din el se transferase pe Eleanor, care chiar era poleită cu praf de aur, dar apoi a văzut că, de fapt, era atât de lustruit, că părea lăcuit, ca și cum fusese atins de foarte, foarte multe ori. Pe capac scria ceva și și-a întins gâtul să citească, dar cuvintele erau într-o limbă străină.
   - „Ești iubită“, a spus Eleanor din spatele ei.
   Mary s-a uitat peste umăr la prietena ei și i-a văzut lacrimile sclipindu-i în ochi.
   - Irena mi-a lăsat cutia asta, a spus Eleanor. Mi-a spus că avem o responsabilitate faţă de cei care ne iubesc. Că faptul că suntem iubiţi ne face preţioși și asta înseamnă că trebuie să avem grijă de noi. Cred că tu și eu, la fel ca și Nancy, știm să iubim, dar nu prea știm să ne lăsăm iubite de ceilalţi. Iar asta înseamnă că pierdem ceva important, preluăm prea multă responsabilitate negativă și nu destulă din cea pozitivă, și asta nu e bine.
   Mary s-a uitat la minunata ei prietenă și, poate pentru prima dată în viaţa ei, a înţeles că se cunoșteau așa de bine și de profund, încât nu era nevoie să se prefacă că vieţile lor erau perfecte. Nu era nevoie să se vaite că nu deveniseră cine își doriseră să devină, nici să se întrebe cum ar fi fost viaţa lor în alte circumstanţe.
   Înţelegeau perfect cuvintele pe care și le spuneau și își știau poveștile. Puterea lor stătea tocmai în slăbiciunile lor și și-a dorit să fi înţeles asta la timp ca să o salveze pe Nancy.
   Inima i-a vibrat, ca atinsă de o adiere caldă.
   - Te iubesc, Ellie, a spus ea simplu.
   - Și eu te iubesc, a răspuns Ellie cuprinzând cutiuţa în palmă.
   Dacă pielea i se transformase în aur, acum ochii îi străluceau ca diamantele.
   - Și știi cum se zice: că ghinionul lovește de trei ori!
   Mary a dat aprobator din cap.
   - Ei, au fost Nancy, Irena și acum Howard.
   Mary a oftat adânc umflându-și obrajii, fiindcă ceva tot o sâcâia.
   A scuturat din cap și parcă, făcând asta, a dislocat o senzaţie, un gând, poate chiar o amintire. I-a zâmbit prietenei ei.
   - Știi ceva, Ellie? Poate că nu ar trebui să mai privim astfel viaţa. Poate că ceea ce ni se întâmplă nu are nicio legătură cu norocul, ori vina, ori răspunderea. S-ar putea ca asta să fi încercat Irena să-ţi spună.
   Eleanor a dat din cap.
   - Și eu m-am gândit la asta în ultimul timp și cred că ai dreptate. Cred că îmi spunea să îmi trăiesc viaţa fără să mă mai frământ mereu că iau o decizie greșită, ori să-mi fac griji pentru toată lumea.
   - Nu Robert a omorât-o pe Nancy, Els.
   Atunci Eleanor a privit-o în ochi.
   - Știu, a răspuns ea.
   Și nu a mai fost nevoie să spună nimic despre asta, niciuna dintre ele.
   - Știi ce mi-ar plăcea să fac? a spus Mary, înghiţindu-și nodul de lacrimi din gât. Aș vrea să punem toată vinovăţia și regretele în cutia noastră, unde pot să trăiască alături de iubire, și astfel să nu mai fie sentimentele primordiale pentru noi. Pentru prima dată în viaţa mea, nu mă mai deranjează haosul și nebunia. Nu mai simt nevoia să îndrept lucrurile. Nu mă deranjează că nu sunt perfectă.
   Pentru o clipă, Eleanor a părut șocată, dar apoi a zâmbit larg, iar ridurile de la coada ochilor i s-au adâncit.
   - O, da! a spus. E cea mai bună idee pe care o aud, de mult timp încoace. Ce-ar fi să fim imperfecte împreună?
   S-a auzit soneria și Eleanor a dat să se ridice, dar Mary i-a făcut semn cu mâna să stea jos. Știa că trebuiau să fie oamenii care veniseră să îl ia pe Howard și voia să le deschidă ea, și tot ea să închidă ușa după ei.

   Nimic nu le ieșise cum se așteptau cele trei fete care se cunoscuseră cu atâţia ani în urmă, și-a spus Mary îndreptându-se spre ușa de la intrare. Dar, dacă învăţase ceva, era că asta nu conta, fiindcă există mereu posibilitatea unor noi capitole în povestea fiecăruia. Deodată, i s-a părut foarte limpede că Irena avusese dreptate: e responsabilitatea noastră să avem grijă de noi, să ne simţim preţioși, în ciuda greșelilor și slăbiciunilor noastre. Fiindcă doar așa înveţi că perfecţiunea nu există.
   Probabil că ieșise soarele, fiindcă pe geamul ușii intra o rază de lumină orbitoare.
   A pășit în această lumină și a simţit cum o încălzea până în adâncul sufletului.

SFÂRȘIT