Încuie toate ușile, Riley Sager

 ..............................................

3-5

        - Asta și alte lucruri, spun eu. Când am vorbit cu Ingrid pe această temă, părea înspăimântată de-a binelea.

   - Înspăimântată de Bartholomew? întreabă Nick, cu vocea plină de îndoieli.
   - Nu știu dacă vorbea despre clădire în sine sau despre ceva din interiorul ei, spun eu. Dar cu siguranță îi era frică de ceva. Și de aceea cred că a plecat. Acum încerc să aflu unde s-a dus.
   - Îmi doresc ca Ingrid să fi vorbit cu mine despre acest subiect.
   Nick își trece o mână prin păr, mai mult exasperat decât enervat, deși cred că e și puțin enervat și supărat că cineva ar putea să se teamă de locul în care a crescut.
   - Cred că aș fi putut să o liniștesc, spune el.
   - Presupun că acesta-i un „nu” pentru faza cu blestemul.
   - Cu siguranță, spune Nick, schițând un zâmbet abia descifrabil. Da, s-au întâmplat și lucruri rele aici, la fel ca în fiecare clădire din acest cartier. Diferența este că atunci când se întâmplă ceva la Bartholomew, devine instantaneu hiper-mediatizat. Este o clădire în care se pune accentul pe confidențialitate. Aceasta este dorința locatarilor. Însă unii oameni confundă confidențialitatea cu păstrarea unor secrete și completează spațiile libere cu plăsmuiri, născocind tot felul de prostii.
   - Deci crezi că Ingrid s-a înșelat? întreb eu.
   - Cred că depinde de ceea ce-a auzit. Absurditatea asta cu blestemul este rezultatul unor evenimente care s-au întâmplat cu zeci de ani în urmă. Cu mult înainte de-a mă fi născut. De atunci, lucrurile au fost, în mare parte, liniștite.
   Observ cuvintele folosite de el. În mare parte.
   - Răspunsul tău nu este tocmai liniștitor.
   - Crede-mă, n-ai de ce să-ți fie frică, mă asigură Nick. Bartholomew este, în general, un loc destul de vesel. Îți place aici, nu-i așa?
   - Cu siguranță.
   Îmi întorc privirea către fereastră, spre Central Park.
   - Îmi place foarte mult.
   - Bine. Acum, promite-mi un lucru. Dacă te sperie vreodată ceva atât de tare, încât simți nevoia să pleci, măcar vino și vorbește cu mine mai întâi.
   - Ca să mă convingi să nu o fac?
   Nick ridică din umeri, timid.
   - Sau, cel puțin, ca să-ți cer numărul de telefon înainte de-a pleca.
   E oficial, flirtăm cu adevărat. Încep să sper că poate nu sunt fata care mă credeam.
   Poate sunt mai mult de atât.
   - Numărul meu, spun eu cu un zâmbet reținut, este 12A.

Capitolul 17

   Sunt înapoi în apartamentul meu.
   Chiar dacă Nick nu mi-a dat de înțeles că stau prea mult pe capul lui, am simțit că este mai bine să plec mai devreme decât mai târziu. Mai ales după ce a devenit clar că nu are de gând să-mi împărtășească niciunul dintre secretele întunecate ale clădirii. Dacă există într-adevăr vreunul de împărtășit.
   Am impresia că Nick crede despre Bartholomew că e la fel de normal sau anormal, dacă e cazul, ca oricare altă clădire din Upper West Side.
   Tocmai de aceea stau acum lângă fereastra dormitorului meu, alături de conturul vag al lui George pe cerul întunecat al nopții, cu o ceașcă de ceai în mână, câteva bucăți din ciocolata pe care mi-a cumpărat-o Charlie și laptopul deschis la e-mail-ul primit de la Chloe.
   Blestemul de la Bartholomew
   Dacă Ingrid a fugit de aici pentru că era speriată, atunci vreau să știu toate motivele care au determinat-o să-i fie frică și mai vreau să știu dacă ar trebui să-mi fie și mie frică de ceva.
   Accesez link-ul, care mă trimite către o pagină web cu legende urbane. Tipul de site pe care Andrew obișnuia să-l citească, cu știri provocatoare despre crocodilii blocați în sistemul de canalizare al orașului sau despre boschetarii din tunelurile de metrou abandonate.
   Totuși, acest articol arată mai profesional decât restul. Are un aspect structurat. Ușor de citit.
   Primul lucru care-mi sare în ochi este o fotografie cu Bartholomew, făcută din Central Park, într-o zi care nu putea fi mai potrivită pentru poze. Cerul e albastru. Soarele strălucește. Frunzele de toamnă par a fi în flăcări. Îl văd chiar și pe George, razele de lumină scânteind peste aripile lui.
   Observ un puternic contrast între imagine și articolul în sine, care este plin de amenințări.

   Din ziua în care și-a deschis ușile pentru locatarii săi, clădirea Bartholomew din New York a fost urmărită de o serie de tragedii. De-a lungul istoriei sale de peste o sută de ani, profilul său gotic cu vedere spre Central Park a fost martor la moarte, sub diverse forme, inclusiv omor, sinucidere și, prima sa tragedie notabilă, ciumă.
   Pandemia de gripă spaniolă, care s-a răspândit ca un incendiu sălbatic pe tot globul în 1918, ajunsese deja la apogeu când Bartholomew s-a deschis cu surle și trâmbițe în luna ianuarie a anului următor. Prin urmare a fost o surpriză când, 15 luni mai târziu, boala a cuprins clădirea, omorând 24 de locatari în doar câteva săptămâni. Deși câteva persoane notabile au fost răpuse de boală, inclusiv Edith Haig, tânăra soție a magnatului de transport maritim Rudolph Haig, majoritatea victimelor au fost servitori, spațiul lor restrâns de trai permițând bolii să se răspândească rapid.

   Îmi întorc privirea de la ecran, neliniștită. Apartamentul 12A a fost inițial spațiu de locuit pentru servitori, unele victime ale gripei ar fi putut dormi chiar în această cameră.
   Poate chiar toate victimele.
   Și probabil că au murit exact aici.
   Acest gând îngrozitor este amplificat de fotografia de sub paragraf, care înfățișează mai multe tărgi acoperite cu pânze, cel puțin șapte, aranjate pe trotuarul din fața clădirii Bartholomew, fiecare cu câte un cadavru. Deși cearșafurile acoperă fețele și trupurile morților, li se văd picioarele. Șapte perechi de picioare goale, cu tălpile murdare.
   Mă trece un fior rece când mă gândesc la aceste picioare traversând locul în care stau acum. Mă scutur puțin, încercând să alung acest sentiment. Nu are niciun efect, din contra, sunt cuprinsă de un alt fior când văd fotografia de mai jos.
   Este din nou fațada clădirii Bartholomew, de data aceasta în alb și negru, pixelată. Un grup mic s-a adunat pe stradă, o înghesuială de umbrele de soare și pălării. Deasupra lor, pe un colț al acoperișului, se află un bărbat în costum negru. O siluetă subțire pe cerul albastru.
   Este proprietarul clădirii. Cu câteva momente înaintea sinuciderii sale publice.
   Textul de sub fotografie confirmă acest lucru.

   După o examinare minuțioasă a clădirii, medicii au stabilit că numărul crescut de decese cauzate de gripă a fost cauzat de sistemul de ventilație precar din camerele slujitorilor. Aceste concluzii l-au mâhnit foarte mult pe omul care a proiectat și a investit în construcția edificiului, Thomas Bartholomew, medic și el, a fost atât de tulburat de incident, încât a sărit de pe acoperișul clădirii care îi poartă numele. Mai bine de o sută de persoane au fost martore la această tragedie înfricoșătoare, într-o frumoasă zi de iulie.

   E și un link atașat, care, după ce îl accesez, mă duce la articolul inițial din revista New York Times. Titlul său are o dublă semnificație macabră:

   TRAGEDIA LOVEȘTE DIN NOU ÎN Bartholomew

   Arunc o privire spre ziarele estompate de timp, căutând câteva detalii cheie. Era o zi de duminică după-amiază, la jumătatea lunii iulie, iar Central Park arăta ca o baie cu aburi plină de newyorkezi care căutau să se pună la adăpost de căldura arzătoare a verii. Curând, unii au observat bărbatul care stătea pe acoperișul clădirii Bartholomew asemenea faimoasele sale garguie.

   Apoi a sărit.
   Martorii au ținut să accentueze acest detaliu. Nu a fost un accident.
   Dr. Bartholomew s-a sinucis, lăsând în urmă o soție tânără, Louella, și un fiu de 7 ani.

   Așa îmi petrec următoarele ore, folosind articolul trimis de Chloe ca pe un punct de pornire în deslușirea istoriei din spatele clădirii Bartholomew. Fiecare articol este însoțit de mai multe link-uri către Wikipedia, site-uri de știri, forumuri online. Le accesez pe toate, aruncându-mă cu bună știință în tăvălugul de bârfe, povești cu fantome și legende urbane.
   Descopăr că lucrurile s-au mai domolit după inaugurarea tumultuoasă a clădirii. Anii ’20 și ’30 au fost relativ liniștiți, marcați doar de câteva incidente. Un bărbat care s-a prăbușit pe scări, frângându-și gâtul în 1928. O vedetă care a luat o supradoză de laudanum în 1932.
   Am aflat că, de pildă, casa scării se presupune a fi bântuită fie de bărbatul care a căzut pe ele, fie de unul dintre servitorii răpuși de gripă.
   La fel se presupune și că unul din apartamente este bântuit, probabil de fantoma lui Edith Haig, menționată anterior. Și am mai aflat că pe data de 1 noiembrie 1944, în timp ce Al Doilea Război Mondial se apropia de sfârșitul său sângeros, o tânără de nouăsprezece ani, care lucra la Bartholomew, a fost ucisă cu brutalitate în Central Park.
   Se numea Ruby Smith și era menajera fostei celebrități Cornelia Swanson, potrivit căreia lui Ruby îi plăcea să se plimbe prin parc înainte de a se întoarce ca să o trezească la ora 7, în fiecare dimineață. Când acest lucru nu s-a întâmplat, Swanson a mers în parc să o caute pe fată și a găsit-o întinsă pe jos, într-o zonă împădurită, vizavi de Bartholomew.
   Corpul lui Ruby a fost spintecat, fiindu-i scoase mai multe organe vitale, inclusiv inima.
   Arma crimei nu a fost găsită niciodată. Și nici organele lui Ruby.
   Ziarele au numit cazul: Uciderea Nemiloasă a lui Ruby.
   Deoarece nu au existat răni defensive sau semne ale unei lupte, poliția a ajuns la concluzia că Ruby își cunoștea atacatorul. Iar lipsa sângelui de la locul crimei le-a dat de înțeles că sărmana menajeră nu fusese ucisă acolo unde a fost descoperită. În schimb, poliția a găsit sânge în micul dormitor al lui Ruby din apartamentul Corneliei Swanson. O singură pată roșie în spatele ușii.
   Cornelia Swanson s-a transformat imediat în principalul suspect.
   Iar ancheta desfășurată a scos la iveală o perioadă nefastă din trecutul lui Swanson. La sfârșitul anilor 1920 a locuit la Paris și s-a îndrăgostit de o adeptă a doctrinei mistice, pe nume Marie Damyanov, liderul unui grup ocult, cunoscut și ca Le Calice D’Or. Sau Potirul de aur.
   Aceste informații i-au determinat pe oamenii legii să o acuze pe Cornelia Swanson de uciderea lui Ruby Smith. În raportul arestării, poliția a notat data crimei ca fiind noaptea de Halloween.
   Cornelia Swanson a mărturisit că a cunoscut-o pe Marie Damyanov doar parțial. Însă un prieten apropiat al celor două femei a declarat că relația lor a fost mai mult de-atât. Se zvonea că erau iubite, după cum relatase acesta anterior.
   Cazul n-a ajuns niciodată la tribunal. Cornelia Swanson a decedat din cauza unei boli nedezvăluite publicului, în martie 1945, lăsând în urmă o fiică adolescentă.
   După scandalul cu Swanson, Bartholomew a căzut într-o altă perioadă lungă de liniște relativă. În ultimii douăzeci de ani au avut loc două crime. Una s-a petrecut în 2004, o crimă pasională, în care o femeie și-a împușcat soțul infidel. O opțiune care nu mi-a trecut niciodată prin cap. Andrew ar trebui să se considere norocos.
   Cealaltă crimă, din 2008, a fost o presupusă tentativă de jaf care nu a decurs conform planului. Victima era un regizor de pe Broadway care avea o slăbiciune pentru escortele de sex masculin.
   Presupusul infractor a fost, spre surprinderea nimănui, una dintre acele escorte. Deși a jurat că nu a făcut-o, escorta a sfârșit prin a se spânzura în propria celulă, folosindu-se de propriul tricou.
   Fără a lua în calcul inevitabilele atacuri de cord, accidentelevascular cerebrale și dezvoltarea lentă a cancerului, au existat cel puțin 30 de decese nefirești la Bartholomew. Chiar dacă pare mult, știu că lucruri rele se întâmplă peste tot, în fiecare clădire.
   Asasinări, probleme de sănătate și accidente stranii. Este absurd să mă aștept ca Bartholomew să fie altfel.
   Cu siguranță nu pare a fi blestemat. Sau bântuit. Sau corespunzând oricărei alte etichete amenințătoare pe care o poți atribui unei clădiri. Este confortabil, spațios și frumos amenajat, în afară de tapet. E ușor de înțeles de ce Nick și Greta aleg să locuiască aici. Cu siguranță aș rămâne mai mult de trei luni, dacă mi-aș permite. Ceea ce face ca decizia lui Ingrid de a pleca să arate și mai bizar.
   Închid laptopul și îmi verific telefonul. Tot niciun răspuns de la ea.
   Cel mai mult mă deranjează la tăcerea lui Ingrid faptul că ea a fost cea care m-a amenințat că o să mă bată la cap cu mesaje sâcâitoare dacă nu vin. Chiar și prima noastră întâlnire, acea ciocnire stupidă și umilitoare din hol, s-a întâmplat pentru că se uita în telefon.
   Abia acum când mă gândesc la asta îmi dau seama că acela nu a fost primul nostru contact. Practic, ne cunoscusem cu o oră mai devreme, în modul cel mai neașteptat.
   Ies grăbită din dormitor, cobor scările în drum spre bucătărie.
   Întrucât liftul pentru alimente este felul în care Ingrid s-a prezentat, mi-o pot imagina cu ușurință spunându-mi la revedere în același mod. Și, desigur, când îi deschid larg ușa, găsesc o altă poezie.
   Edgar Allan Poe. Clopotele.
   Deasupra bilețelului se află o cheie.
   O ridic și-o examinez în lumina slabă a bucătăriei. Este mai mică decât o cheie obișnuită de la casă. Doar o jumătate din dimensiunea normală. Și cu toate acestea, știu exact ce pot deschide cu ea. Am o cheie identică, agățată de inelul care se odihnește acum în bolul din antreu.
   Este de la spațiul de depozitare din subsol.
   Cheia despre care Leslie spunea că lipsește de pe inelul pe care îl aruncase Ingrid pe podeaua din hol.
   Îmi scapă însă motivul pentru care mi-a trimis-o. Singura mea bănuială este că a lăsat ceva în spațiul de depozitare al apartamentului 11A, posibil în speranța că eu îi voi recupera și da înapoi acele lucruri mai târziu.
   Bag cheia în buzunar, relaxându-mă ușor. Această cheie nu-mi sugerează o evadare grăbită din Bartholomew, ci o plecare planificată. Se pare că toată îngrijorarea mea a fost în zadar. Iau foaia pe care e scris poemul, sigură că pe partea cealaltă voi găsi o explicație, instrucțiuni, poate propunerea să ne întâlnim în curând.
   Însă partea din spate nu conține niciunul dintre aceste lucruri.
   De fapt, o singură privire peste mesajul lui Ingrid mă face să mă prăbușesc într-o adâncă fântână plină cu griji.
   Citesc din nou, uitându-mă la cele două cuvinte pe care Ingrid le-a mâzgălit cu mâna tremurândă.

   AI GRIJĂ!

Capitolul 18

   Ca să ajung la subsol, trebuie să iau liftul până în adâncurile clădirii Bartholomew.
   Comparativ cu restul imobilului, subsolul arată de-a dreptul primitiv, cu pereți din piatră goală și grinzi din beton. Mai este și foarte frig aici. Un curent de aer rece mă izbește de îndată ce părăsesc ascensorul. Îl resimt ca pe un avertisment. Sau poate că este doar un efect secundar al mesajului primit de la Ingrid care-mi zdruncină nervii.

   AI GRIJĂ!

   Și nu mă ajută deloc faptul că locul seamănă cu un cavou. Umed și întunecat. De parcă nu a mai fost folosit de pe timpurile când Bartholomew abia se construia peste el, acum o sută de ani. Totuși, sunt aici, strângând în mână cheia lăsată de Ingrid și sperând că orice s-ar afla în acel spațiu de depozitare mi-ar putea da un indiciu despre locul în care a plecat.
   O cameră de supraveghere este agățată de coloana ce se înalță vizavi de lift. Cea despre care spunea Leslie că nu funcționa cu o seară înainte, în momentul incidentului. Mă uit lung la ea și mă întreb dacă sunt urmărită. Deși am observat șirul de monitoare din biroul aflat chiar pe hol, nu am văzut pe nimeni care să se uite la ele.
  Înaintez mai adânc în subsol. Oriunde mă uit văd cuști din plasă de oțel. Una în spatele liftului care conține echipamentul său antic.
   Scripeți, cabluri și roți dințate. În interiorul alteia se află un cazan, un boiler și unitatea de aer condiționat. Toate acestea huruie în continuu, scoțând un murmur fantomatic și umplând întreg spațiul cu un aer apăsător.
   Un alt sunet li se alătură. Un foșnet zdrențuit se aude din ce în ce mai tare. Mă întorc în direcția lui și văd un sac de gunoi umflat care se prăbușește într-un tomberon de dimensiunea unei remorci duble.
  Lângă el se află o ușă retractabilă din oțel, astfel încât să poată fi mutat afară cu ușurință pentru a fi golit. Întreaga zonă este înconjurată cu un lanț de fier.
   Nu mă surprinde. Aici jos, chiar și becurile sunt în cuști.
   Înconjor tomberonul, speriind-o pe asistenta domnului Leonard, care stă pe partea cealaltă. Mă sperii și eu de ea. Amândouă inspirăm adânc, ecoul gâfâitului nostru răsunând printre pereții de piatră.
   - M-ai speriat de moarte, exclamă ea. Am crezut, pentru o secundă, că ești doamna Evelyn.
  - Scuze, spun eu. Sunt Jules.
   Femeia dă ușor din cap.
  - Jeannette.
   - Încântată de cunoștință.
   Jeannette este îmbrăcată adecvat pentru temperatura din subsol, având peste uniforma sa violetă un cardigan gri cu buzunare largi. Își ține o mână deasupra pieptului generos, felul ei de a-mi comunica cât de mult am speriat-o. Cealaltă mână o ține la spate, încercând să-și ascundă țigara aprinsă.
   Când își dă seama că am văzut-o deja, ridică țigara la buze și îmi spune:
   - Tu ești unul dintre acei locatari temporari ai clădirii? Cea nou-venită?
   - Da, eu sunt.
   Mă întreb dacă cunoaște această informație de la Leslie sau și-a dat seama singură după felul în care arăt. Cred că este totuși prima variantă. Însă cel mai probabil e a doua.
   - Pentru cât timp ești la Bartholomew? întreabă Jeannette, spunând-o de parcă aș fi fost condamnată la închisoare.
   - Trei luni.
   - Îți place aici?
   - Sigur, zic eu. E o experiență frumoasă, dar sunt și multe reguli de urmat.
   Jeannette mă privește o clipă. Părul ei, strâns la spate, îi întinde fruntea într-o expresie impasibilă.
   - Nu o să mă spui, nu? Fumatul este interzis în Bartholomew.
   - În întreaga clădire?
   - Da. Ordinele doamnei Evelyn.
   - Nu-i voi spune, zic eu.
  - Mersi.
   Jeannette trage un ultim fum, înainte de a-și stinge țigara de podeaua din beton. Când se apleacă să o ridice, o brichetă îi cade dintr-un buzunar al cardiganului. O ridic în timp ce ea aruncă chiștocul într-un pahar de cafea de la picioare și îl pune într-un colț, unde se pierde în umbră.
   - Ai scăpat asta, îi spun, înmânându-i bricheta.
   Jeannette o ascunde în cardigan.
   - Mulțumesc. Puloverul acesta afurisit. Îmi cad întotdeauna lucrurile din el.
   - Înainte de a pleca, mă întrebam dacă m-ai putea ajuta cu ceva. Unul dintre ceilalți locatari temporari a dispărut aseară și încerc să dau de ea. O cheamă Ingrid Gallagher. A stat în apartamentul 11A.
   - Nu am auzit niciodată acest nume.
   Jeannette se îndreaptă spre lift. O urmez, scoțându-mi telefonul și deschizându-l la poza mea cu Ingrid din Central Park. O țin în fața ei.
   - Ea este.
   Jeannette apasă butonul liftului și aruncă o scurtă privire către fotografie.
   - Da, am văzut-o de câteva ori.
   - Ai vorbit vreodată cu ea?
   - Singura persoană cu care vorbesc în ultimul timp este domnul Leonard. De ce ai nevoie să o găsești?
   - Nu mai știu nimic de ea de când a plecat, spun eu. Îmi fac griji.
   - Îmi pare rău că nu te pot ajuta, spune Jeannette. Dar am și așa destule pe cap. Un soț bolnav acasă și domnul Leonard care e convins că o să-și dea duhul în fiecare minut blestemat al zilei.
   - Înțeleg. În cazul în care îți amintești ceva sau auzi careva informații despre ea prin clădire, ți-aș fi recunoscătoare dacă mi-ai spune. Stau în apartamentul 12 A.
   Ascensorul sosește. Jeannette pășește înăuntru.
  - Ascultă, Julie...
   - Jules, spun eu.
   - Jules. Corect. Nu vreau să-ți dictez ce trebuie să faci. Nu e treaba mea. Dar este mai bine să auzi asta de la mine decât de la cineva ca doamna Evelyn.
   Jeannette trage grilajul peste ușa liftului și își înfundă mâinile în buzunarele cardiganului.
   - În Bartholomew, cel mai bine este să îți vezi de treburile tale. Eu nu umblu aiurea pe-aici, punând întrebări în dreapta și-n stânga. Îți sugerez să îmi urmezi exemplul.
   Apasă un buton și liftul pornește, îndepărtând-o de subsol și de câmpul meu vizual.
   Urmez șirul de becuri către spațiile de depozitare, care se întind pe ambele laturi ale unui coridor, ca într-un labirint. Fiecare ușă de sârmă poartă numărul apartamentului corespunzător, începând cu 2A.
   Îmi aduce aminte de o împrejmuire pentru câini. Una înfiorătoare, mult prea liniștită.
   Tăcerea este întreruptă de telefonul meu, care îmi sună brusc în buzunar. Crezând că ar putea fi Ingrid, îl scot repede și verific numărul. Chiar dacă este unul pe care nu-l recunosc, răspund zăpăcită:
   - Alo...
   - Vorbesc cu Jules?
   Cel care sună este un bărbat, cu vocea leneșă și tărăgănată.
   - Da.
   - Salut, Jules. Eu sunt Zeke?
   Își rostește numele de parcă ar fi o întrebare. De parcă nici el nu este sigur cine e. Însă eu sunt. El e Zeke, prietenul lui Ingrid de pe Instagram care m-a sunat în cele din urmă.
   - Zeke, da. Ingrid este cu tine?
   Merg în jos pe coridor, aruncând câte o privire spre unitățile de depozitare. Majoritatea sunt prea exemplare pentru a fi interesante. Doar cutii stivuite în mormane ordonate, conținutul lor fiind trecut cu markerul: Veselă. Haine. Cărți.
   - Cu mine? întreabă Zeke. Nu, nu suntem atât de apropiați. Ne-am întâlnit la o petrecere într-un depozit din Brooklyn acum câțiva ani și ne-am văzut doar de câteva ori de atunci.
   - Te-a contactat cumva astăzi?
   - Nu. A dispărut sau ceva de genul?
   - Am doar nevoie să vorbesc cu ea.
   Nici măcar vocea sa leneșă nu-i poate ascunde suspiciunea din ce în ce mai mare.
   - De unde spuneai că o cunoști pe Ingrid?
   - Sunt vecina ei, răspund eu, sau mai bine zis am fost vecina ei.
   Într-una dintre unitățile de depozitare văd un pat dublu, cu balustradă pe ambele părți și o saltea îndoită, puțin înclinată.
   Deasupra se află un teanc de cearșafuri împăturite, pe care s-a lăsat un strat subțire de praf.
   - S-a mutat deja din acea clădire de lux? se interesează Zeke.
   - De unde știi că locuia la Bartholomew?
   - Ea mi-a spus.
   - Când?
   - Acum două zile.
   Asta ar fi în aceeași zi în care Ingrid a făcut poza din parc. Cea la care a comentat Zeke.
   Pasajul face o cotitură bruscă spre stânga. O urmez, observând numerele: 8A, 8B. La 8C e o mașinărie de dializă pe roți. Mama mea folosea una exact la fel, atunci când se simțea rău. Am însoțit-o de câteva ori la proceduri, chiar dacă am urât tot ce avea legătură cu asta. Mirosul de dezinfectant al spitalului. Pereții prea albi. Văzând-o pe mama conectată la o mulțime de tuburi prin care-i circula sângele ca sucul de fructe ce trece printr-un pai de plastic.
   Merg pe lângă mașinărie, grăbind pasul până ajung în cealaltă parte a clădirii. Pot să-mi dau seama după ghena de gunoi care-mi apare în față. Sub ea se află un tomberon, mai mic decât celălalt și, momentan, gol. Iar în stânga lui, o ușă neagră, nemarcată.
   - Ce ți-a zis mai exact? îl întreb pe Zeke.
   - Nu sunt sigur că ar trebui să-ți spun mai mult de-atât. Nu te cunosc.
   - Ascultă, Ingrid ar putea fi în primejdie. Deși sper cu tot dinadinsul că nu este. Dar nu voi putea ști cu siguranță până nu vorbesc cu ea. Așa că, te rog, spune-mi ce s-a întâmplat.
   De aici, culoarul face o altă cotitură abruptă. Când o urmez, mă trezesc uitându-mă la spațiul de depozitare pentru apartamentul 10A.
   Apartamentul Gretei Manville.
   E plin de cutii din carton aranjate în ordinea importanței lor.
   Util.
   Inutil.
   Sentimentalisme de doi bani.
   - A venit să mă vadă, spune Zeke. Nimic neobișnuit. Mulți oameni vin să mă vadă. Eu... le fac rost de diverse chestii. Chestii din plante, dacă înțelegi ce vreau să zic.
   Înțeleg. Nu mă surprinde deloc.
   - Deci Ingrid a venit să cumpere iarbă?
   Peste drum de unitatea de depozit a Gretei este cea de la apartamentul 11A. Spre deosebire de celelalte spații, singurul lucru care se află în interiorul acestuia este o cutie mică pentru pantofi.
   Stă pe podeaua din beton, cu capacul ușor tras, de parcă Ingrid ar fi lăsat-o acolo în grabă.
   - Nu pentru asta venise, spune Zeke. Voia să știe de unde ar putea cumpăra ceva cu care eu nu mă ocup. Dar cunosc o persoană care se ocupă și i-am spus că aș putea fi intermediarul lor. Ea mi-a dat banii, eu am făcut schimbul cu cel care vinde astfel de lucruri și i l-am adus lui Ingrid. Asta a fost tot.
   Cu telefonul într-o mână și cheia în cealaltă, orbecăind, reușesc să deschid spațiul de depozitare.
   - Cine a fost furnizorul?
   Zeke râde batjocoritor.
   - La naiba! N-am de gând să-ți dau numele lui. Intru în spațiul îngust și mă îndrept spre cutie.
   - Atunci, spune-mi măcar ce a cumpărat Ingrid.
   Primesc două răspunsuri, ambele ajungând la mine în același timp. Unul este de la Zeke, care îmi aruncă cuvântul prin telefon, iar celălalt îmi apare în fața ochilor când ridic capacul cutiei de pantofi.
   Înăuntru, așezat pe un strat de șervețele din hârtie, se află un pistol.

Capitolul 19

   Pistolul stă acum pe patul meu. O pată neagră, contrastând puternic cu albastrul floral al cuverturii. Lângă el se află o magazie plină, de asemenea găsită în cutia de pantofi pe care a lăsat-o Ingrid. Șase gloanțe, gata să fie înserate și eliberate.
   Am avut nevoie de tot curajul pe care l-am putut aduna ca să duc cutia de pantofi din spațiul de depozitare până la lift. M-am ridicat până la etajul doisprezece, într-o frică continuă, iar când, în sfârșit, am scos arma și magazia, le-am apucat cu degetul mare și arătătorul, ținându-le la distanță.
   A fost pentru prima dată când am atins o armă.
   În copilărie, singura armă pe care am avut-o în casă a fost o pușcă de vânătoare, foarte rar folosită, pe care tata o ținea încuiată într-un dulap special. Sunt aproape sigură că am văzut-o mai bine o dată sau de două ori, însă doar în treacăt.
   Dar acum nu pot să-mi iau ochii de la acest pistol, a cărei prezență grandioasă umple întreg dormitorul. Mulțumită unui număr impresionant de site-uri dedicate armelor și lui Google, am descoperit că sunt în posesia unui Glock G43 de 9 mm.
   Iar din restul conversației mele cu Zeke, am aflat că Ingrid îi spusese anterior că are nevoie de o armă. Urgent. I-a dat două mii de dolari în numerar. El a transmis banii mai departe furnizorului său misterios și s-a întors cu acest Glock.
   - Mi-a luat în jur de o oră, adaugă el. După care Ingrid a plecat cu pistolul. A fost ultima dată când am văzut-o.
   Ceea ce tot nu înțeleg este de ce Ingrid, de la care te-ai aștepta cel mai puțin să dețină o armă de foc, a simțit nevoia să-și cumpere una.
   Și de ce mi-a lăsat-o mie atunci când a plecat.
   Și de ce nu îmi răspunde odată la telefon, chiar și după ce i-am trimis o duzină de mesaje, toate fiind versiuni diferite ale: CE SE ÎNTÂMPLĂ? UNDE EȘTI? DE CE MI-AI LĂSAT UN PISTOL?!?!?!
   Unicul lucru la care mă pot gândi este că trebuie să-l scot imediat din apartament. Deși Leslie nu a menționat-o niciodată, sunt sigură că există o regulă la Bartholomew și cu privire la rezidenții care posedă arme de foc. Marea întrebare este „Cum?”. Nu e un obiect pe care pot să-l arunc, pur și simplu, în lada de gunoi. Și nici nu mă simt confortabil să mă furișez până în Central Park și să-l azvârl în lac. Iar Zeke a refuzat deja ideea mea de a-l returna celui care i l-a vândut.
   - În niciun caz, s-a împotrivit el. Nu așa decurg aceste înțelegeri.
   Dar cu toate că mă neliniștește prezența pistolului, ceva mă împiedică să scap de el până nu primesc un răspuns de la Ingrid. L-a lăsat în urmă cu un scop.
   Faptul că Ingrid deținea un pistol aduce în discuție o perspectivă destul de înfricoșătoare asupra întregii situații. Una care anulează complet și irevocabil ipoteza conform căreia a plecat pentru că era prea speriată de trecutul ciudat al clădirii ca să mai rămână aici.
   Pistolul este o armă. Legitimă apărare. Nu ai nevoie de-o astfel de armă pentru a te proteja de o clădire, chiar dacă o crezi bântuită. Nu poți trage într-o fantomă. Sau într-un blestem.
   Dar poți împușca o persoană pe care o suspectezi că încearcă să-ți facă rău.
  Îmi amintesc brusc de toate locurile în care mi-a spus că a fost.
   Boston și New York, Seattle și Virginia.
   Poate că nu o făcea datorită spiritului său dornic de aventură.
   Poate că fugea de cineva.
   Iar cel care o urmărea a reușit să-i dea de urmă, determinând-o să fugă din nou.
   Gândurile îmi zboară înapoi la noaptea trecută și la acele câteva minute ciudate pe care le-am petrecut în fața ușii lui Ingrid. Privind retrospectiv, mă întreb dacă tot ce mi s-a părut neobișnuit: zâmbetul ei fals, mâna ascunsă în buzunar și clipirea rapidă când am încercat să o privesc în ochi, nu era cumva modul ei de a-mi transmite un mesaj pe care nu-l putea rosti cu voce tare?
   Că nu era bine.
   Că era nevoită să plece de la Bartholomew.
   Că dacă ar spune orice altceva, chiar și un singur cuvânt, nu ne-ar fi făcut bine niciuneia dintre noi.
   Acum Ingrid a dispărut și nu pot scăpa de sentimentul că sunt și eu parțial vinovată de asta. Dacă aș fi fost mai insistentă sau mai băgăcioasă, poate că s-ar fi simțit în stare să-mi dezvăluie ce se întâmplă.
   Poate că aș fi putut să o ajut.
   Poate încă mai pot.
   Așez pistolul și gloanțele înapoi în cutia de pantofi, exact așa cum le-am scos: cu precauție. Pun capacul și o duc atent pe scări până în bucătărie, unde o îndes într-un dulap de sub chiuvetă. E mai bine să rămână acolo decât în dormitor, unde cu siguranță nu voi închide un ochi toată noaptea din cauza ei.
   Mă uit la ceas. Este aproape ora 11. Aproximativ 10 ore de când am aflat despre plecarea lui Ingrid. Familia mea a așteptat cam tot atât înainte să o dea pe Jane dispărută. Era prea târziu. Unul dintre polițiștii care au venit la noi în casă ne-a certat pentru că ne luase atâta timp să-i contactăm.
   Mereu există un moment în care îngrijorarea se transformă în frică, a spus el. Atunci trebuia să ne chemați.
   Am deja această senzație. Imediat ce am găsit arma, am trecut de acel prag dintre grijă și frică. Acesta este motivul pentru care iau telefonul, trag aer adânc în piept și sun la 911. Sunt conectată îndată cu un operator.
   - Aș vrea să raportez o persoană dispărută, spun eu.
   - Care este numele persoanei?
   Operatorul vorbește pe un ton impasibil. Cu-n calm care te liniștește și totodată te scoate din sărite. Puțină grabă m-ar face să mă simt mai bine.
   - Ingrid Gallagher.
   - Și de cât timp lipsește Ingrid?
   - De 10 ore.
   Mă opresc pentru a mă corecta.
   - De aseară.
   În cele din urmă, apare și un strop de emoție în vocea lui. Una, însă, care nu e binevenită: neîncrederea.
   - Sunteți sigură? zice el.
   - Da. A plecat la miezul nopții. Iar eu am aflat abia acum 10 ore.
   - Câți ani are Ingrid?
   Nu răspund la întrebare. Nu știu.
   - Este minoră? întreabă dispecerul, insistent.
   - Nu.
   - E o persoană în vârstă?
   - Nu, mă opresc din nou. Are în jur de 20 de ani.
   Mai multe îndoieli se strecoară în vocea tânărului de la celălalt capăt al firului.
   - Nu-i cunoașteți vârsta exactă?
   - Nu, spun eu, adăugând în grabă, îmi pare rău.
   - Deci nu sunteți rude?
   - Nu. Suntem...
   Mai fac o pauză încercând să găsesc cuvântul potrivit. Nu aș putea spune că Ingrid îmi este prietenă. Sau măcar o cunoștință.
   - Vecine, zic eu. Suntem vecine, iar ea nu-mi răspunde nici la apeluri, nici la mesaje.
   - Care a fost ultima ei locație cunoscută?
   În sfârșit o întrebare ușor de răspuns.
  - Bartholomew.
   - Acolo locuiește?
   - Da.
   - Există vreo urmă de confruntare?
   - Nu sunt sigură.
   Un răspuns slab și inutil. Încerc să compensez, adăugând:
   - Nu cred.
   Acum, operatorul este cel care face o pauză. Când vorbește de data aceasta vocea lui exprimă mai mult decât îndoială și scepticism. Se simte o urmă de confuzie. Și milă. Și doar un gram de iritare, pentru a-mi da de înțeles că îi irosesc timpul.
   - Doamnă, sunteți sigură că nu a plecat undeva pentru câteva zile?
   - Mi s-a spus că s-a mutat, ripostez eu.
   - Asta ar explica de ce nu se mai află acolo.
   Tresar la tonul lui îngâmfat. Urma de milă din voce evaporându-i-se. La fel și confuzia. Rămânând doar iritarea.
   - Știu că sună de parcă tocmai s-a mutat și nu mi-a spus nimic, zic eu, dar mi-a lăsat un bilețel avertizându-mă să fiu atentă. Și mi-a mai lăsat o armă. Ceea ce mă face să cred că avea necazuri.
   - A menționat vreodată că se simte amenințată?
   - Mi-a spus că este speriată, răspund eu.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Ieri, apoi a plecat în mijlocul nopții.
   - Sunteți sigură că nu a spus nimic altceva? Poate mai devreme?
   - Da, ne-am cunoscut abia ieri.
   Asta a fost. L-am pierdut. Pe bună dreptate. Chiar și eu pot să-mi dau seama cât de patetică sunt.
   - Doamnă, înțeleg că sunteți îngrijorată pentru vecina dumneavoastră, spune bărbatul, cu o vocea neașteptat de blândă, ca și cum ar vorbi cu un copil, dar chiar nu știu cu ce v-aș putea ajuta. Mi-ați oferit foarte puține informații. Nu sunteți un membru al familiei. Și, dacă îmi permiteți, se pare că nici măcar nu o cunoașteți suficient de bine pe această femeie. Tot ce pot face este să vă cer politicos să încheiați acest apel și să eliberați linia pentru persoanele cu urgențe reale.
   Pun receptorul. Are dreptate. Nu o cunosc atât de bine pe Ingrid pe cât mi-aș dori. Dar nu sunt femeia disperată și paranoică care am părut a fi în timpul apelului.
   Întreaga situație mi se pare foarte dubioasă. Și nu voi putea afla mai mult de-atât decât după ce dau de Ingrid. Singurul lucru pe care îl știu, subliniat atât de clar de operator, este că, dacă am de gând să o găsesc, va trebui să o fac singură.

Capitolul 20

   O altă noapte, un alt vis urât.
   Tot cu familia mea. Tot în Central Park, pe Podul Bow, se țin cu toții de mână și îmi zâmbesc.
   Deși, de data aceasta, sunt învăluiți în flăcări.
   Eu stau cocoțată pe acoperiș, cuibărită sub aripa desfăcută a lui George. Mă uit cum focul îl cuprinde treptat pe fiecare dintre ei. Mai întâi pe tata, apoi pe mama și pe Jane. Flăcările se înalță înverșunate peste capetele lor, siluetele în agonie oglindindu-li-se în apele adânci ale lacului. Sunt șase în loc de trei. Când Jane îmi dă din mână, reflecția ei din apă face același lucru.
   - Ai grijă, strigă ea, printre valurile de fum care-i ies pe gură.
   E un fum gros, negru și atât de puternic, încât îl pot simți tocmai din locul în care mă aflu. În jos, aud o alarmă de incendiu răsunând printre pereții clădirii.
   Mă uit la George, îi văd chipul proeminent și privirea stoică ațintită asupra părinților mei.
   - Te rog, nu mă împinge, îi spun eu.
   Iar el îmi răspunde fără să își miște gura.
   - Nu te împing.
   Apoi însă, își ridică o aripă din piatră și mă înghiontește de pe acoperiș.
   Mă trezesc brusc pe canapeaua de un roșu intens din camera de zi, coșmarul agățându-se de mine ca transpirația. Încă simt mirosul fumului și aud sunetul alarmei de incendiu. Am senzația că visez în continuare și că sunt prinsă într-o altă halucinație, una asemănătoare. Fumul îmi gâdilă nasul și gâtul. Tușesc.
   Atunci înțeleg ce se întâmplă.
   Nu e un vis.
   Se petrece în realitate.
   Bartholomew a luat foc.
   Mirosul de fum pătrunde în apartament. Afară, pe hol, sună zgomotos alarma, iar pe lângă acel zăngănit continuu se aude un alt sunet, strident.
  E cineva la ușă.
   Printre bătăile puternice în lemnul masiv se aude glasul lui Nick.
   - Jules? strigă el. Ești înăuntru? Trebuie să plecăm de aici!
   Mă năpustesc să deschid ușa și îl văd pe Nick într-un tricou, pantaloni de trening și șlapi. Are părul zburlit. În ochi i se citește îngrijorarea.
  - Ce se întâmplă?
   - Incendiu. Nu se știe unde.
   Îmi smulg haina din cuier și o îndes pe mine, deși Nick începe să mă tragă afară din apartament. Nu uit să închid ușa în urma noastră.
   Am citit undeva că așa trebuie să procedezi în cazul unui incendiu.
   Era ceva legat de circulația aerului.
   Nick continuă să mă tragă după el pe coridor, unde pâcla subțire de fum este și mai pronunțată din cauza luminilor de urgență care licăresc intermitent de-a lungul peretelui. Tușesc de două ori. Două sunete aspre ce se pierd în vuietul alarmei de incendiu.
   - Există o ieșire de urgență? îl întreb pe Nick, strigând astfel încât să mă audă.
   - Nu, îmi strigă el înapoi. Doar scara de incendiu din spatele clădirii.
   Mă trage pe lângă lift și scara interioară către o ușă nemarcată din capătul îndepărtat al holului. Împinge ușa, dar aceasta nu se deschide.
   - La naiba, exclamă el iritat. Cred că e încuiată.
   O mai împinge o dată proptindu-și umărul în ea. Ușa rămâne neclintită.
   - Va trebui să mergem pe scara principală, spune el și mă trage înapoi pe unde am venit.
   Ajungem repede la ascensor și la casa scării, care fumegă ca un șemineu. Priveliștea este izbitoare. Mă opresc, încremenită de frică, indiferent cât de tare mă trage Nick de mână.
   - Jules, trebuie să ne mișcăm.
   Mă smucește iar și înaintez fără voia mea în direcția scărilor. Nick se mișcă într-un ritm rapid și ferm în timp ce coborâm cu pași grăbiți.
   Eu sunt mai nehotărâtă, accelerez, apoi încetinesc, după care sunt iarăși trasă de braț.
   Fumul este mai gros la etajul 11, ca un perete zbuciumat din ceață. Îmi ridic haina ca să-mi acopăr nasul și gura. Nick face la fel cu tricoul său.
   - Ia-o înainte, îmi spune. Vreau să mă asigur că nu a mai rămas nimeni aici.
   Refuz să cobor singură restul scărilor. Nu sunt sigură că trupul meu va fi în stare. Încremenesc din nou. Teama parcă plutește pe deasupra fumului, unduindu-se în jurul meu, pătrunzându-mi prin pori.
   - Vin cu tine, spun eu.
   Nick dă din cap.
   - E prea periculos. Trebuie să mergi înainte.
   Mă conformez fără prea multă tragere de inimă, împiedicându-mă pe treptele de la etajul 10. La aterizare, examinez holul, încercând să privesc dincolo de norul de fum, înspre apartamentul Gretei Manville. Ușa abia se zărește din cauza ceții. Din câte știu, ea a ieșit deja din clădire. Dar dacă nu a făcut-o? Mi-o și imaginez dormind, așa cum obișnuia ea să o facă, adânc, ignorând complet fumul și sunetul alarmei.
   Asemenea uneia dintre smuciturile lui Nick, imaginea mă trage în jos pe coridor, către numărul 10A, unde bat la ușă. Se deschide imediat. Greta apare în prag, într-o cămașă de noapte din flanelă și în aceiași papuci de cameră pe care îi purtase mai devreme. Are o bandană legată în jurul capului, cu colțurile atârnându-i pe nas și pe gură.
   - N-am nevoie să mă salvezi, îmi spune.
   Doar că ea face deja asta. Pornește în jos pe coridor cu viteza unui melc, întrecându-mă în ezitare. Deși, în cazul ei, cred că nu este vorba de frică, ci de sănătatea precară pe care o are. Respiră tot mai greu pe măsură ce ne apropiem de scări. Când încerc să o ajut să treacă de prima treaptă, picioarele i se cutremură ca și cum ar fi suflate de vânt.
   - Asta a fost una, îi spun.
   Ceea ce înseamnă că ne mai rămân aproximativ 200 de trepte.
   Mă uit în jos la scară, cuprinsă de spaimă când tot ce văd este fumul ondulându-se în sus.
   Tușesc. Greta tușește și ea, colțul de jos al bandanei fluturându-se.
   O iau de mână. Știm amândouă că nu vom reuși să coborâm acele trepte până la sfârșit. Greta este prea slăbită. Mie îmi e prea teamă.
   - Liftul, îi zic eu, trăgând-o înapoi în ciuda pasului acela mic pe care am reușit să-l facem.
   - Se presupune că nu ar trebui să folosim liftul în timpul unui incendiu.
   Știu și eu asta. Așa cum știam că trebuia să închid ușa de la apartament.
   - Dar nu avem de ales, mă reped eu, îndreptându-mă spre lift și trăgând-o pe Greta în același mod în care m-a tras Nick pe mine.
   Îi simt încheietura răsucindu-se sub strânsoarea degetelor mele, împotrivindu-mi-se. Dar asta nu mă încetinește. Frica mă împinge înainte.
   Liftul nu e oprit la etajul 10. Sincer, nici nu mă așteptam să fie. Totuși, am sperat că ar putea fi acolo, așteptându-ne. Un strop de noroc într-o viață din care a lipsit cu desăvârșire. În schimb, sunt nevoită să apăs pe buton și să aștept.
   Dar nu este ușor.
   Nu din cauza sunetului alarmei ce zguduie pereții, a luminilor intermitente, a fumului ce se ridică pe scări și a lui Nick care Dumnezeu știe pe unde este. Tușesc încontinuu și ochii îmi lăcrimează. Acum chiar cred că sunt lacrimi adevărate și nu cauzate de fum. Frica îmi răsună în creier. Mai tare decât alarma.
   Când, în sfârșit, sosește liftul o împing pe Greta înăuntru, închid grilajul și apăs pe buton. După un huruit puternic și o zdruncinătură zdravănă începem să coborâm.
   Fumul este mai dens la etajul 9.
   Iar la etajul 8 e și mai rău.
   Continuăm să coborâm printre nori mai grei și mai întunecați decât la etajele superioare, încercând să respirăm în cabina liftului puținul aer ce ne-a mai rămas, îl tragem lacom în piept, cu înghițituri sufocante. Când ajungem la etajul 7, devine destul de clar că aici este sursa incendiului, fumul e mai înțepător, străpungându-mi interiorul gâtului.
   Prin scutul dens văd pompieri mișcându-se de-a lungul coridorului, trăgând furtunurile în sus pe scări, iar ele se încolăcesc în jurul axului liftului ca niște pitoni flămânzi.
   Când dăm să trecem de etajul 7 aud un zgomot, altceva decât zăngănitul liftului, sunetul alarmei de incendiu sau tropăitul cizmelor pompierilor pe scări. Este un lătrat ascuțit, urmat de un scrijelit de gheare pe plăcile din marmură. O umbră blănoasă trece în viteză pe lângă lift.
   Lovesc butonul de oprire pentru urgențe. Ascensorul încetinește brusc, trepidând în timp ce Greta îmi aruncă o privire temătoare.
   - Ce faci?
   - Se aude un câine, îi răspund cu vocea sugrumată. Cred că este Rufus.
   Partea înspăimântată a creierului meu îmi spune să-l ignor, că va fi bine, că ar trebui să mă preocupe siguranța noastră în primul rând.
   Dar apoi Rufus latră din nou și îmi străpunge inima. Pare la fel de speriat ca și mine. De aceea, fără a sta prea mult pe gânduri trag grilajul. Cea de a doua ușă, cu un mecanism delicat de închidere e mai încăpățânat decât pare. Cu ambele mâini și o smucitură puternică reușesc să o deschid.
   Până și liftul s-a oprit mai jos de margine, obligându-mă să mă arunc înainte ca să ies la etajul 7. Mă târăsc apoi pe jos pentru a scăpa de fum, un alt lucru de făcut în caz de incendiu pe care n-am crezut vreodată că voi avea ocazia să îl pun în practică.
   Târându-mă, încep să strig numele lui Rufus. Însă este în zadar, strigătul meu se pierde pe fundalul acelui sunet asurzitor. Scrutez spațiul din fața mea, încercând să-l zăresc. E atât de mic și fumul e atât de gros, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Prin negura umedă, îi văd pe pompieri intrând în apartamentul 7C și le aud vocile înăbușite sub căștile și măștile de pe față.
   Prin ușa deschisă a apartamentului se ițește o scânteiere fierbinte.
   Flăcări.
   Fremătând luminoase, pictează coridorul în nuanțe hipnotizante de portocaliu și galben.
   Mă ridic, atrasă într-acolo. Nu îmi mai este frică. Tot ce simt acum este o curiozitate intensă.
   Fac un pas în direcția limbilor de foc, tușind.
   - Jules, strigă Greta de la lift. Ia câinele și hai să plecăm de aici.
   Nu o bag în seamă, mai fac un pas. Deși bănuiesc că nu am de ales în această situație. Ceva dinlăuntrul meu mă obligă să înaintez.
   Continui să merg până când fierbințeala flăcărilor îmi mângâie pielea.
   Închid ochii din cauza fumului.
   Inspir, inhalându-l până încep să tușesc din nou. Este o tuse aspră care îmi face trupul să se zguduie sub greutatea ei.
   Amețită de fum, trec printr-un moment de șoc în care habar nu am unde sunt, ce caut sau ce naiba fac. Dar apoi aud un lătrat în spatele meu și mă întorc, văzând o formă familiară năpustindu-se prin vălătucul de fum.
   Rufus.
   Panicat și pierdut.
   La fel cum sunt și eu.
   Mă las din nou orbește pe podea înainte ca să poată trece pe lângă mine și îl iau în brațe. Rufus latră și se zbate lovindu-mă agitat cu lăbuța peste piept. În loc să mă târăsc pe burtă înapoi la lift, mă mișc într-un mod ciudat, pe spate, până ce ajung. Mă las cu grijă în jos în cabina liftului și, ținându-l strâns pe Rufus într-o mână, trântesc grilajul cu cealaltă. Lângă mine, Greta îmi aruncă o privire tulburată și speriată, apoi apasă butonul de coborâre.
   Fumul se subțiază pe măsură ce trecem de la un etaj la altul.
   Când ajungem în hol, nu mai este decât o ceață ușoară. Dar asta nu mă împiedică să tușesc. Sau să respir din greu în momentele dintre reprize.
   Greta nu spune nimic, nici măcar nu mă privește. Dumnezeule, probabil că mă crede nebună! La fel aș gândi și eu dacă nu aș cunoaște motivele din spatele nechibzuinței mele.
   În timp ce ieșim din lift și ne îndreptăm spre holul principal, dăm peste trei membri ai echipajului medical de urgență ce intră în clădire. Cară o targă, ale cărei picioare cu roți sunt strânse. Unul dintre ei se uită spre mine cu o privire întrebătoare.
   Reușesc să dau din cap. Ca pentru a-i spune că suntem bine.
   Trec de noi, îndreptându-se către scări. Noi mergem în cealaltă direcție, urmând furtunurile ce se întind de la ușa principală. Eu, Greta și Rufus. Înghesuiți unul în altul, ieșim afară pe o stradă colorată în roșu de luminile sirenelor de la două mașini de pompieri și de la o ambulanță oprită lângă trotuar. Întreg cvartalul a fost închis traficului, permițându-le spectatorilor curioși, mulți dintre ei din mass-media, să se adune în Central Park West.
   Nici nu apucăm să pășim bine pe pavajul din fața clădirii că reporterii ne iau cu asalt.
   Luminile camerelor de luat vederi sunt orbitor de luminoase.
   Zeci de blițuri se aprind ca niște focuri de artificii.
  Un reporter ne strigă o întrebare pe care nu o aud din cauza alarmei de incendiu ce-mi răsună în urechi.
   Rufus, iritat ca și mine, latră în stânga și-n dreapta. Atunci iese din mulțime Marianne Duncan, îmbrăcată precum Norma Desmond. Poartă un caftan grațios, turban, ochelari de soare în stilul ochi de pisică și un strat gros de cremă nutritivă pe față.
   - Rufus?
   Se năpustește asupra mea și mi-l smulge pe Rufus din brațe.
  - Puiuțul meu! Mi-am făcut atâtea griji.
   După care se întoarce către mine și îmi spune:
  - Alarma suna atât de puternic și era fum, iar Rufus s-a speriat și mi-a sărit din strânsoare. Am vrut să-l caut, dar un pompier mi-a ordonat să mă mișc.
   Începe să plângă. Îi apar dungi pe crema de pe față, brăzdată de lacrimi.
   - Mulțumesc, îmi spune ea, Mulțumesc, mulțumesc!
   Nu pot decât să dau ușor din cap. Sunt prea zăpăcită de la sirene, blițuri și fumul care continuă să mi se învârtă ca un nor de furtună prin plămâni.
   O las pe Greta cu Marianne și îmi fac încet loc prin mulțime. E ușor să îi diferențiezi pe rezidenți de spectatori. Sunt cei în pijamale.
   Îl zăresc pe Dylan în pantaloni de pijama și teniși, părând total neafectat de frigul de afară. Leslie Evelyn poartă un chimono negru, care foșnește grațios în timp ce, împreună cu Nick, face o numărătoare a rezidenților.
   Când apare echipajul medical ducându-l pe domnul Leonard pe targă, cu masca de oxigen pe față, mulțimea începe să aplaude.
   Auzindu-i, domnul Leonard își ridică slăbit mâna și îi salută.
   Eu sunt ieșită deja din oceanul de oameni, mă îndrept către partea cealaltă de Central Park West. O iau spre nord, îndepărtându-mă de Bartholomew. Mă așez pe o bancă și îmi reazăm spatele de peretele din piatră.
   Mai tușesc o ultimă dată.
   Apoi îmi dau voie să plâng.

ACUM

   Dr. Wagner pare surprins. Și pe bună dreptate. Are o expresie impenetrabilă, similară cu vocea, însă în spatele ei își ascunde îngrijorarea.
   - Ai fugit?
   - Asta am spus.
   Nu vreau să fiu nepoliticoasă. Dr. Wagner nu a greșit cu nimic. Dar nu sunt pregătită să am încredere într-o persoană străină în acest moment. Un efect secundar al traiului de câteva zile la Bartholomew.
   - Vreau să vorbesc cu poliția, îi spun. Și cu Chloe.
   - Chloe?
   - Prietena mea cea mai bună.
   - O putem suna, spune Dr. Wagner. Ai numărul ei?
   - În telefonul meu.
   - Îl voi ruga pe Bernard să se uite prin lucrurile tale și să găsească numărul.
   Oftez ușurată.
   - Mulțumesc.
  - Sunt curios, îmi spune doctorul, cât timp ai locuit la Bartholomew?
   Îmi place combinația de cuvintele pe care a folosit-o. Ai locuit. La trecut.
   - Cinci zile.
   - Și ai simțit că ești în pericol acolo?
   - La început, nu. Dar, da, în cele din urmă.
   Mă uit la peretele din spatele lui, la tabloul strâmb. L-am mai văzut înainte, deși nu îmi amintesc cum se numește. Cred că „Pod peste un lac cu nuferi”, deoarece asta ilustrează. E drăguț. Din locul în care stau, pot vedea curba grațioasă a podului cum se arcuiește peste nuferi și se oglindește în apă. Dar știu că dacă l-aș privi dintr-un alt unghi aș avea o perspectivă cu totul diferită. Liniile podului nu ar mai părea atât de clare. Nuferii s-ar transforma în niște pete confuze de vopsea. Iar dacă aș veni mai aproape, tabloul mi s-ar părea probabil de-a dreptul urât.
   Același lucru se poate spune și despre anumite locuri. Cu cât te apropii mai mult, cu atât devin mai urâte.
   Așa este Bartholomew.
   - Ți-ai dat seama că ești în pericol și ai fugit? întreabă doctorul.
   - Am evadat, îl corectez eu.
   - De ce ai simțit nevoia să faci asta?
   Mă afund înapoi între perne. Va trebui să-i spun totul, chiar dacă ar putea să nu fie tocmai cea mai bună idee. De data aceasta, nu mai e vorba despre încredere. Cu fiecare minut care trece, am senzația că Dr. Wagner nu vrea decât să mă ajute.
   Așa că, întrebarea nu este cât de multe să-i povestesc, ci cât de mult va fi dispus el să creadă.
   - Clădirea este bântuită. De trecutul său. S-au petrecut nenumărate lucruri rele acolo. Are o istorie atât de întunecată încât îl acoperă în totalitate.
   Dr. Wagner ridică o sprânceană.
   - Îl acoperă?
   - Ca fumul. Iar eu am respirat din el.

TREI ZILE MAI DEVREME

Capitolul 21

   Mă trezesc la 7 și câteva minute din cauza aceluiași sunet pe care l-am auzit în prima noapte la Bartholomew.
   Un sunet care nu este de fapt un sunet.
   Deși acum nu mă mai gândesc că ar fi cineva în apartament, tot sunt curioasă să aflu de unde vine. Fiecare loc își are propriile lui sunete. Scârțâit de pași, bâzâit de frigidere și ferestre care zăngănesc atunci când bate vântul din unghiul nepotrivit. Secretul este să le descoperi. Odată ce afli de unde provin, e puțin probabil să te mai deranjeze.
   Așa că mă forțez să mă dau jos din pat, tremurând în dormitorul rece ca gheața, mulțumită geamurilor care au stat deschise toată noaptea. O necesitate după incendiu. Toată încăperea mirosea asemenea unei camere de hotel în care ocupantul de dinainte fumase un pachet întreg de țigări.
   Coborând ușor scările în picioarele goale și într-o pijama subțire, mă tot opresc să ascult - să ascult realmente - sunetele din apartament. Aud o mulțime de zgomote, dar nimic care să se asemene cu acel zgomot. Acel sunet specific care a dispărut din senin.
   Îmi găsesc telefonul pe blatul din bucătărie, sunând frenetic. Este melodia setată pentru apelurile de la Chloe. Îngrijorător, având în vedere că am instituit regula „Fără apeluri până la cafeaua de dimineață” acum o sută de ani, pe vremea când eram la facultate și locuiam împreună.
    - Nu mi-am băut cafeaua încă, o anunț răspunzând la telefon.
   - Regula nu se aplică în caz de incendiu, spune Chloe. Ești bine?
   - Sunt bine. Nu a fost atât de rău pe cât a părut.
   Focul s-a limitat la 7C, apartamentul domnului Leonard. Se pare că palpitațiile cardiace, de care Nick îmi spusese, au revenit. În loc să sune la 911, așa cum l-a sfătuit Nick, domnul Leonard a ignorat acele simptome alarmante. Mai târziu, pregătindu-și cina, a făcut un atac de cord. Al patrulea la număr.
   Incendiul s-a declanșat când domnul Leonard a scăpat oala din mână. Vasul a căzut pe aragaz, unde s-a aprins foarte repede.
   Focul s-a extins, cuprinzând o mare parte din bucătărie în timp ce domnul Leonard s-a târât până la ușă încercând să ceară ajutor. Și-a pierdut cunoștința chiar în momentul în care a deschis-o, ventilând flăcările din bucătărie și trimițând rafale de fum la etajele superioare ale clădirii.
   Leslie Evelyn, care locuiește tot la etajul 7, a fost cea care a sunat, în cele din urmă, la 911. I-a mirosit a fum, a ieșit pe coridor să verifice și a văzut norii cenușii năvălind prin ușa deschisă de la apartamentul domnului Leonard. Datorită reacției sale rapide, Bartholomew a rămas în mare parte neafectat. Au fost doar câteva daune minore de la apă în holul de la etajul 7 și ușoare stricăciuni provocate de fum la pereții holurilor de la etajele 7, 8 și 9.
   Am aflat toate acestea după ce, două ore mai târziu, rezidenții au fost lăsați să intre înapoi în apartamentele lor. Deoarece în lift poate urca un număr limitat de persoane și nimeni nu avea chef să meargă pe scări, s-a format un grup sporovăitor chiar în hol. Pe unii i-am recunoscut. Pe cei mai mulți dintre ei însă, nu. Cu toții în afară de Nick, Dylan și cu mine, aveau peste 60 de ani.
   - Am vrut să spun din punct de vedere emoțional, îmi zice Chloe.
   Asta e o altă poveste. Deși mi-am venit în fire după noaptea trecută, încă mai am o ușoară stare de neliniște ce nu vrea să plece.
   E la fel de încăpățânată precum urmele lăsate de fum în Bartholomew.
   - A fost intens, îi răspund. Și înfricoșător. Și nu pot spune că am dormit foarte bine, dar sunt în ordine. Nu seamănă deloc cu ceea ce s-a întâmplat acasă. Tu cum ai aflat?
   - Din ziar, spune Chloe. Poza ta e pe prima pagină.
   Oftez.
  - Cât de rău arăt?
   - Precum coșarul din Mary Poppins. Îi aud sunetul degetelor mișcându-se pe tastatură, urmat de un click de mouse. Ți-am trimis acum ceva.
   Telefonul îmi bâzâie, primesc o notificare de e-mail. Îl deschid și văd coperta unuia dintre tabloidele cotidiene ale orașului. Două treimi din pagină sunt acoperite de o fotografie făcută la ușa principală de la Bartholomew, exact în clipa în care ieșeam eu cu Greta și Rufos. Ce priveliște ciudată alcătuim! Eu în blugii rupți și vesta pe care o purtasem toată ziua, iar Greta în cămașa ei de noapte. Amândouă aveam fețele negre de la fum. Greta apucase să-și coboare bandana, lăsând la vedere doar o fâșie de piele albă dintre nas și bărbie. Iar Rufus purta o zgardă încrustată cu diamante veritabile. Parcă suntem niște protagoniști din trei filme diferite.
   - Cine-i femeia cu bandană? vrea să știe Chloe.
   - E Greta Manville.
   - Cea care a scris Inima unui visător? Știu că adori această carte.
   - Da, așa este.
   - Și acela e câinele ei?
   - Nu. Acela-i Rufus, îi spun. Este al lui Marianne Duncan.
   - Actrița de telenovele?
   - Chiar ea.
   - În ce univers paralel ai nimerit?! exclamă Chloe.
   Mă uit din nou la fotografia din telefon, dându-mi ochii peste cap la vederea titlului oribil care o însoțește.

   GARGUIELE CARBONIZATE: INCENDIU LA Bartholomew

   - Nu au găsit nimic mai bun să pună pe prima pagină? Cum ar fi niște știri reale.
   - Aceasta este o știre reală, spune Chloe. Nu uita, Jules, majoritatea newyorkezilor consideră Bartholomew raiul pe pământ.
   Trec din bucătărie în camera de zi, unde mă întâmpină chipurile de pe tapet. O întreagă armată de ochi negri și guri deschise. Mă întorc brusc cu spatele.
   - Crede-mă, locul ăsta nu e deloc perfect.
   - Deci ai citit articolul pe care ți l-am trimis? se interesează Chloe. E al naibii de înfricoșător, nu?
   - Am alte chestii pe cap care mă frământă mai mult decât articolul.
   Îngrijorarea se strecoară în glasul lui Chloe.
   - S-a mai întâmplat ceva?
   - Da, îi spun. Poate.
   Îi povestesc despre cum am cunoscut-o pe Ingrid, planul nostru de a petrece timpul împreună în fiecare zi, țipătul din apartamentul 11A și insistența ei de-a mă convinge că nu s-a întâmplat nimic. De asemenea îi povestesc despre faptul că nu îmi mai răspunde la telefon și că eu bănuiesc că cineva a determinat-o să fugă.
   Am lăsat pe dinafară părțile îngrijorătoare, și anume, biletul și pistolul. Dacă ar afla, ar apărea imediat la Bartholomew și m-ar scoate cu forța din apartamentul 12A. Ceea nu-mi permit să fac. Din ultima indemnizație de șomaj abia dacă mi-au mai rămas 500 de dolari în cont. În definitiv, nu este suficient pentru a mă pune pe picioare.
   - Trebuie să încetezi să o mai cauți, îmi spune Chloe, după cum mă așteptam. Indiferent de motivul pentru care a plecat, nu este treaba ta.
   - Cred că ar putea fi în pericol.
   - Jules, ascultă-mă. Dacă această Ingrid ar fi vrut să o ajuți, te-ar fi sunat până acum. E clar că vrea să fie lăsată în pace.
   - Nu mai are pe nimeni care să aibă grijă de ea, adaug eu. Dacă eu aș dispărea, tu m-ai căuta. Iar Ingrid, nu cred că are o Chloe în viața ei. Nu are pe nimeni.
   Liniște la capătul celălalt al firului. Știu ce înseamnă, Chloe se gândește. Își alege cu grijă cuvintele astfel încât să nu mă supere. Chiar și așa, știu ce va spune încă dinainte să înceapă să vorbească.
   - Cred că treaba asta are mai puțin de-a face cu Ingrid și mai mult cu sora ta.
   - Normal că are de-a face cu sora mea, mă răstesc eu. Am încetat să o mai caut. Și acum mă gândesc încontinuu că poate ar fi fost lângă mine dacă nu aș fi renunțat atât de ușor.
   - Dar Jane nu se va întoarce, indiferent dacă o găsești pe Ingrid sau nu.
   Ai dreptate, mă gândesc eu, nu se va întoarce. Dar vom avea cu o fată dispărută mai puțin în această lume. O persoană în minus care să se evaporeze fără urmă, pe care să nu o mai vadă nimeni niciodată.
   - Cred că ar trebui să pleci din Bartholomew, spune Chloe ferm. Măcar pentru câteva zile. Vino la mine peste weekend.
   - Nu pot.
   - Nu trebuie să-ți faci griji. Paul mă duce la Vermont în weekend. A făcut rezervarea săptămâna trecută. S-a gândit...
   Chloe nu termină propoziția. Știu ce urma să spună. Paul a făcut rezervarea când s-a gândit că eu încă voi folosi canapeaua lui Chloe. Nu mă supăr. Merită să-și petreacă un weekend singuri.
   - Nu e asta, îi spun. Nu am voie să-mi petrec nopțile în altă parte.
   Chloe oftează cu un șuierat ascuțit.
   - Toate acele reguli stupide!
   - Nu îmi mai ține morală, te rog. Știi că am nevoie de bani.
   - Și tu știi că mai degrabă ți i-aș împrumuta eu decât să te văd ținută prizonieră în Bartholomew.
   - E un job, îi reamintesc. Nu o închisoare. Și nu te mai îngrijora atât pentru mine. Du-te la Vermont. Distrează-te. Mergi și privește elanii sau ce mai fac oamenii pe acolo.
   - Sună-mă dacă ai nevoie de ceva, zice Chloe. Voi avea telefonul la mine tot timpul, chiar dacă suntem cazați în mijlocul pustietății. Nu exagerez, este literalmente în pădurea din vârful muntelui. Paul m-a avertizat deja că s-ar putea să nu am un semnal prea bun la telefon acolo.
   - Voi fi bine.
   - Ești sigură?
   - Afirmativ.
   Închid telefonul și rămân în camera de zi, uitându-mă la chipurile de pe tapet. Mă privesc fix, fără să clipească. Au gurile deschise, însă nu spun nimic, de parcă ar vrea să o facă, dar nu pot.
   Poate că nu au voie, așa cum nu am nici eu voie să primesc musafiri sau să petrec o noapte departe de apartamentul 12 A.
   Sau poate că le este prea frică să vorbească.
   Sau poate - și acesta este scenariul cel mai probabil - sunt doar niște flori pe un tapet și, la fel ca plecarea lui Ingrid, traiul la Bartholomew începe să mă afecteze.

Capitolul 22

   La 12: 30 bate cineva în ușă.
  Greta Manville.
  O surpriză, deși nu una neplăcută. E o pauză binevenită de la căutarea de job-uri și de la verificarea telefonului la fiecare 5 minute în așteptarea unui răspuns de la Ingrid. Cel mai surprinzător este faptul că Greta e îmbrăcată pentru o ieșire în oraș. Pantaloni capri negri, un tricou larg și-un pulover legat în jurul gâtului. De umăr îi atârnă o geantă de la Strand.
   - Ca să-ți mulțumesc pentru ajutorul de noaptea trecută, trebuie să mă însoțești la masă.
   O spune într-o manieră plină de fast ca și cum miar oferi unul din cele mai mari onoruri ale vieții. Cu toate acestea, detectez o altă emoție ascunsă în spatele cuvintelor sale, și anume singurătatea.
   Fie că și-a dorit-o sau nu, am scos-o din coconul ei de cărți și episoade spontane de somn. Și bănuiesc că, în adâncul sufletului, Gretei îi place compania mea.
   O apuc de mână spunându-i:
   - Mi-ar face mare plăcere să vă însoțesc.
   Ajungem la un bistro aflat la o stradă distanță de Bartholomew. O cortină roșie acoperă ușa de la intrare, iar în ferestre strălucesc lampioane. Înăuntru sunt o mulțime de localnici care au venit să servească prânzul, încât mi-e teamă că nu vom găsi o masă liberă.
   Dar în clipa în care o vede pe Greta, gazda ne conduce într-un separeu care a fost păstrat special pentru noi.
   - Am sunat în prealabil, spune Greta luând unul din meniurile lăsate pe masă. Iar proprietarul apreciază loialitatea, mănânc aici de ani de zile, de când am venit prima dată la Bartholomew.
   - Cât timp a trecut de când v-ați mutat înapoi? o întreb.
   Greta îmi aruncă o privire aspră peste masă.
   - Am venit aici să mâncăm. Nu să jucăm jocul cu 20 de întrebări.
   - Ce ziceți de două întrebări?
   - Bine, spune Greta resemnată, închizând meniul și făcând semn cu mâna celui mai apropiat chelner. Dar dă-mi voie mai întâi să comand. Dacă urmează să fiu interogată, aș vrea să mă asigur că mâncarea este pe drum.
   Alege somon la grătar cu legume coapte. Iar eu, chiar dacă presupun că ea va face cinste, îmi iau salata casei și apă.
   Obiceiurile dispar greu.
   - Răspunsul la prima ta întrebare, spune Greta după ce pleacă chelnerul, este aproape 1 an. M-am reîntors în noiembrie anul trecut.
   - De ce ați făcut-o?
   Greta pufnește ca și cum răspunsul ar fi fost evident.
  - De ce nu? E un loc confortabil, foarte aproape de tot ce am eu nevoie. Când s-a eliberat un apartament, am profitat de ocazie.
   - Am auzit că e greu de găsit un apartament aici, spun eu. Nu este uriașă lista de așteptare?
   - Asta e deja a treia întrebare pe care mi-o pui, ca să știi.
   - Dar îmi veți răspunde.
   - Nu mi se pare amuzant, spune Greta, deși evident i se pare.
   Văd cum i se arcuiesc colțurile buzele, însă încearcă să o ascundă luând o înghițitură de apă. Răspunsul este da, există o listă de așteptare. Și înainte să-mi pui următoarea întrebare previzibilă, sunt multe modalități de a trece pe lângă listă dacă cunoști pe cine trebuie. Și eu cunosc.
   Când ni se aduce mâncarea, parcă am fi la un studiu al contrastelor. Mâncarea Gretei arată delicios, somonul aburind și mirosind a lămâie, și usturoi. Iar salata mea, pe de altă parte, este un fel de bol al dezamăgirii. Doar niște frunze verzi alături de câteva felii de roșii și crutoane.
   Greta ia o îmbucătură din pește, apoi spune:
   - Ai mai aflat ceva despre prietena ta din apartamentul vecin care a plecat de curând? Cum o cheamă?
   - Ingrid.
   - Așa. Ingrid cea cu părul oribil. Tot nu ai idee încotro a plecat?
   Ridic din umeri. Un gest atât de inutil care îmi reamintește despre cât de puține știu de fapt.
   - La început am crezut că a plecat din cauza că îi era frică să mai stea la Bartholomew.
   Greta reacționează în același fel în care a făcut-o și Nick: este șocată.
   - De ce ai crede una ca asta?
   - Să recunoaștem, ceva pare în neregulă, îi spun. Sunt site-uri întregi care au scris despre subiect toate evenimentele rele ce s-au întâmplat aici.
   - De aceea evit să stau pe internet, spune Greta. E o sursă absolută de dezinformare.
   - Dar multe lucruri sunt adevărate. Servitorii uciși de gripa spaniolă. Și Dr. Bartholomew care s-a aruncat de pe acoperiș. Astfel de incidente nu se întâmplă în clădirile rezidențiale obișnuite.
   - Bartholomew nu este o clădire rezidențială obișnuită. Și din cauza faimei sale, întâmplările care au avut loc aici au fost amplificate peste măsură până s-au transformat în mituri.
   - Cornelia Swanson este și ea un mit?
   Greta, care își ducea la gură furculița cu o bucată de somon, se oprește la jumătatea drumului, o pune pe masă, își împreunează mâinile și zice:
   - Îți dau un sfat, draga mea. Nu menționa numele acesta în Bartholomew. Cornelia Swanson este un subiect despre care nimeni nu vrea să discute.
   - Deci este adevărat ceea ce am citit despre ea?
   - Nu am spus asta, izbucnește Greta. Cornelia Swanson era o nebună care ar fi trebuit să locuiască într-un azil, nu la Bartholomew. Cât despre toate acele prostii, cum că a trăit cu franțuzoaica și și-a sacrificat menajera în numele diavolului, nu sunt decât niște speculații. Exact ceea ce îți spun acum i-am spus-o și prietenei tale.
   - V-a întrebat Ingrid despre Cornelia Swanson?
   - Da. Și bănuiesc că a rămas dezamăgită de răspunsul meu. Cred că venise în căutarea detaliilor sinistre. Dar, așa cum am mai zis, nu există. De fapt, cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut în ultimul timp la Bartholomew este comportamentul unei tinere care m-a ajutat să ies noaptea trecută din clădire.
   Îmi înfig furculița în salată fără a spune nimic.
   - Când liftul s-a oprit la etajul 7, ai reacționat... neobișnuit. Vrei să-mi explici ce s-a întâmplat?
   Am observat cum mă privea când m-am întors la lift cu Rufus. Ar fi trebuit să-mi dau seama ce anume reprezintă, de fapt, această invitație la masă - o încercare de-a înțelege ceea ce văzuse. Deși nu sunt obligată să vorbesc despre asta, realizez că vreau să o fac.
   Poate pentru că Greta a scris Inima unui visător și simt nevoia să-i mulțumesc într-un fel sau altul. O poveste în schimbul unei alte povești. Doar că a mea nu are un final fericit.
   - Când eram în primul an de facultate, tata a fost concediat de la locul lui de muncă unde lucrase 25 de ani, încep eu. După luni întregi de căutări, singurul job pe care l-a găsit era la distanță de 3 orașe; aranja rafturile la un Ace Hardware în tura de noapte. Mama lucra cu jumătate de normă la o agenție imobiliară. Pentru a face față cheltuielilor, și-a mai luat un job de chelneriță la un local unde lucra în weekend. Am încercat să le ușurez situația luându-mi și eu două job-uri. Plus împrumuturi suplimentare pentru facultate. Și un card de credit, despre care nu le-am povestit niciodată, ca să nu trebuiască să-mi dea ei banii. Asta ne-a ținut pe linia de plutire aproape un an de zile. Dar apoi, în al doilea an de facultate, mama a fost diagnosticată cu limfom non-Hodgkin, care s-a răspândit rapid la rinichi, inimă și plămâni. A trebuit să renunțe la job-uri. Tata o îngrijea în timpul zilei, iar noaptea mergea la muncă. M-am oferit să las facultatea un semestru pentru a-i ajuta. Tata a refuzat, spunându-mi că am nevoie de o educație bună ca să-mi găsesc un job bun. Și că dacă renunț, nu-mi voi relua niciodată studiile și voi ajunge ca ei - doi oameni faliți într-un oraș falit.
    Cheltuielile medicale ale mamei au crescut, chiar dacă nu exista nicio speranță să se facă bine. Totul era pentru confortul ei până ce avea să-i vină sfârșitul. Și asigurarea de sănătate insuficientă a tatălui meu acoperea doar atât. Restul depindea de ei. Așa că tata a mai făcut o ipotecă pe locuință după ce reușise să o plătească pe prima cu câțiva ani înainte. Mergeam acasă în fiecare weekend. Mama era tot mai mică cu fiecare vizită, de parcă se micșora chiar sub ochii mei. Tata, la fel. Stresul îi tăiase pofta de mâncare până ce cămășile ajunseseră să atârne pe el ca niște rufe întinse pe sârmă. Seara, când se pregătea să meargă la muncă, îl auzeam cum plânge de unul singur în baie. Suspine adânci, guturale, ce nu puteau fi acoperite de apa care curgea în chiuvetă.
   Am trăit așa aproape 6 luni. Apoi a venit lovitura de grație. Ace Hardware, unde lucra tata, s-a închis. A rămas și fără job, și fără asigurare medicală. Eram în perioada studiilor când s-a întâmplat. Pe punctul de a fi dată afară, deoarece eram prea îngrijorată și epuizată ca să mă pot concentra cum trebuie.
   - La puțin timp după aceea, părinții mei au murit, îi spun.
   Greta scoate un geamăt. Un sunet de șoc și durere.
   Continui să vorbesc, i-am povestit deja prea multe ca să mă opresc aici.
   - A izbucnit un incendiu. Ne aflam în mijlocul semestrului de primăvară. Mi-a sunat telefonul la 5 dimineața. Era poliția. Mi-au spus că avusese loc un accident și că ambii mei părinți au murit.
   În ziua aceea, Chloe m-a dus cu mașina acasă, deși nu mai rămăsese nimic. Partea noastră din duplex se transformase într-o ruină carbonizată.
   - Fumul încă se mai ridica din dărâmături. Un fum înțepător pe care am crezut că nu-l voi mai simți vreodată, până ce l-am simțit, îi spun, noaptea trecută la Bartholomew.
   Singurul lucru care s-a păstrat a fost Toyota Camry a părinților mei, care era parcată departe de casă. Așezându-mă la volan, am găsit un breloc cu 3 chei, în clipa în care am văzut cheile, am știut că incendiul nu fusese un accident.
   O cheie era chiar de la mașină.
   Celelalte două erau de la niște depozite aflate la 2 kilometri distanță de oraș.
   Într-unul se aflau toate lucrurile mele.
   În celălalt, toate lucrurile lui Jane.
   Tata ne golise camerele, ceea ce m-a făcut să înțeleg că, până și în vremurile lor cele mai negre, părinții mei s-au agățat de o fărâmă de speranță că o voi găsi pe Jane. Că noi două ne-am putea întâlni în tot haosul acesta și că vom fi bine într-un sfârșit.
    Depozitele ar fi ajuns pe mâinile investigatorilor dacă nu ar fi fost polițele de asigurare. Tata încheiase două polițe cu câteva luni înainte.
   Asigurare de viață pentru el.
   Asigurare de incendiu pentru casă.
   Și a început investigația care a confirmat ceea ce știam deja. În noaptea incendiului, tata și mama au împărțit o sticlă de vin, deși ea nu avea voie să bea din cauza rinichilor care îi cedau.
   Au mâncat și o pizza, pe care au comandat-o de la localul unde avuseseră prima întâlnire, și o bucată de tort cu ciocolată. Apoi au băut o sticlă întreagă cu cel mai puternic analgezic al mamei.
   Experții în incendieri au concluzionat că focul a izbucnit în hol, chiar în fața dormitorului părinților mei, aprins cu ajutorul gazului de la o brichetă și a câtorva ziare făcute ghem. Ușa de la dormitor era închisă, însemnând că a durat ceva până când focul a ajuns la patul în care au fost găsiți părinții mei.
   Știau asta deoarece doar mama a murit de supradoză.
   Tata a murit din cauza fumului.
   - Am încercat să fiu supărată pe ei. Am vrut să-i urăsc pentru ceea ce-au făcut, dar nu am putut. Chiar și atunci, am știut că au procedat așa cum au considerat ei că era mai bine.
   Singurul lucru pe care nu i-l destăinui Gretei este cum, în momentele când sunt fericită, am uneori nevoia să flirtez cu focul. Să-i simt căldura pe piele. Să mă ardă îndeajuns de tare încât să știu cum se simte și să înțeleg prin ce au trecut părinții mei.
   Pentru mine.
   Pentru viitorul meu.
   Pentru sora mea care încă nu s-a întors.
   Greta mă apucă de mână. Palma îi este fierbinte de parcă a ținut-o și ea deasupra unei flăcări.
   - Îmi pare rău pentru pierderea ta. Sunt convinsă că îți este foarte dor de ei.
   - Da, îi spun. Mi-e dor de ei și de Jane.
   - Jane?
   - Sora mea. A dispărut cu 2 ani înainte de incendiu. Nu am mai aflat nimic despre ea de atunci. Poate că a fugit. Poate că a fost ucisă. Mă îndoiesc că voi ști vreodată ce i s-a întâmplat.
   Mă las pe spate, cu mâinile atârnându-mi pe lângă trupul amorțit.
   Versiunea interpretată de mine a Gretei căzută într-un somn adânc.
   Simt aceeași durere înăbușită pe care am simțit-o dintotdeauna.
   Genul acela de durere mută cu care am învățat de mult să trăiesc.
   Iar dacă vorbesc despre părinții mei și despre Jane, nu devine mai puternică sau mai slabă. E pur și simplu acolo.
   - Îți mulțumesc că mi-ai împărtășit povestea ta, îmi spune Greta.
    Acum știți de ce prefer ficțiunea în locul realității.
   - Nu te pot învinovăți. Înțeleg acum de ce îți dorești atât de mult să o găsești pe Ingrid.
  - Da, însă nu mă descurc prea bine la acest capitol.
   - Dacă m-aș ocupa cu pariurile, ceea ce nu fac, aș paria că a fugit cu vreun bărbat, spune Greta. Sau cu vreo femeie. Nu judec când vine vorba despre alegerile inimii.
   A vorbit exact precum autoarea care a scris un roman îndrăgit de generații întregi de adolescente. Și deși vreau să cred că Ingrid a plecat într-un loc în care se simte liberă și fericită, tot ceea ce am descoperit până acum îmi sugerează contrariul.
   - Pur și simplu am senzația că se află în pericol, îi spun. Chiar ea mi-a zis că nu are unde să se ducă.
   - Dacă bănuiești că i s-a întâmplat ceva rău, de ce nu te adresezi la poliție?
   - I-am sunat. A mers prost. Au spus că nu sunt destule informații ca să se implice.
   Aici Greta scoate un oftat înțelegător.
   - Dacă aș fi în locul tău, aș suna la spitalele din zonă. Poate a avut loc un accident și Ingrid a cerut asistență medicală. Dacă nu merge, aș căuta prin cartier. Neavând un loc în care să se ducă, există probabilitatea să fie pe străzi. Știu că e dificil să iei în calcul o astfel de opțiune, dar ai căutat la adăposturile din oraș?
   - Credeți că ar trebui să o fac?
   - Cu siguranță nu ar strica, spune Greta dând ferm din cap. Ingrid Gallagher ar putea fi într-unul dintre ele, ascunzându-se în văzul tuturor.

Capitolul 23

   Cel mai apropiat adăpost pentru femei este la două blocuri distanță. Mă asigur că Greta se poate întoarce singură la Bartholomew, după care plec într-acolo în speranța că are dreptate și că Ingrid hoinărește pe străzi.
   Adăpostul se află într-o clădire care a cunoscut și zile mai bune.
   Exteriorul său este din cărămidă maronie cu ferestrele colorate. Se pare că pe vremuri a aparținut unei asociații numite YMCA, după cum o arată fantomele literelor așezate în partea dreaptă a intrării principale. În fața mea văd un grup de femei ce fumează în semicerc. Toate mă privesc cu suspiciune în timp ce mă apropii. Un gest tăcut prin care-mi transmit ceea ce știu deja.
   Ca și la Bartholomew, locul meu nu este aici.
   Încep să cred că locul meu nu este nicăieri. Că scopul meu în viață este să ocup temporar spații care nu-mi aparțin. Totuși, mă duc la ele și zâmbesc, încercând să nu par speriată, chiar dacă sunt. Ceea ce mă lasă cu un gust amar. Am mai multe în comun cu aceste femei decât cu oricine altcineva de la Bartholomew.
   Îmi scot telefonul din buzunar și îl ridic ca să le arăt poza cu Ingrid și cu mine în Central Park.
   - Ați văzut-o cumva pe fata aceasta în ultimele zile?
   Doar o singură femeie din cercul de fumătoare se deranjează să se uite. Se holbează la fotografie cu ochii mari, mușcându-și obrajii ascuțiți. Când vorbește, vocea îi este surprinzător de blândă. Mă așteptam să sune la fel de dură precum arată.
  - Nu, doamnă, nu am văzut-o pe aici.
   Presupun că ea este șefa acestui grup pestriț, deoarece le înghiontește pe celelalte, punându-le să se uite și ele. Acestea dau din cap, murmură și privesc în altă parte.
   - Mulțumesc, le spun. Apreciez.
   Sub privirea atentă a fumătoarelor, îmi croiesc drum spre clădire.
   Chiar după ușă se întinde o sală de așteptare goală și recepția în spatele unui paravan din sticlă. Este întărită cu bare din metal pentru mărirea securității. Pe partea cealaltă stă așezată o femei rotofeie care mă studiază cu același dispreț ca și al femeilor de afară.
   - Mă scuzați, îi spun. M-ați putea ajuta?
    Ai nevoie de adăpost?
   - Nu. Caut pe cineva. O prietenă.
   - Este înregistrată în sistemul nostru? întreabă femeia.
   - Nu știu.
   - Are mai puțin de 21 de ani? Pentru că asta înseamnă că ar putea fi la un alt adăpost.
   - Are peste 21 de ani, îi spun.
   - Dacă are copii sau este gravidă, ar putea fi la unul din adăposturile noastre PATH, adaugă ea. Mai sunt și adăposturi separate pentru victimele violenței domestice. Dacă a stat o vreme pe străzi, s-ar putea s-o găsești la un centru de abandon.
  Mă las pe spate, copleșită nu doar de numărul amețitor de locații și denumiri, ci și de faptul că există oameni care au nevoie de ele.
   Acest gând mă face să mă simt norocoasă, pentru că am ajuns la Bartholomew, și totodată, să-mi fie frică de ceea ce se va întâmpla după ce voi pleca de acolo.
   - Nu are copii, îi spun. E singură. Nu e agresată. Din câte cunosc eu.
   Gândul acesta îmi bubuie în cap ca un radio cu volumul dat la maxim. Doar pentru că Ingrid nu a pomenit despre vreun abuz, nu înseamnă că nu a existat. Din nou, mă gândesc la toate locurile în care a trăit, la faptul că se muta încontinuu, la pistolul pe care l-a cumpărat - probabil atunci când și-a dat seama că fuga nu mai era o opțiune.
   - Atunci ar fi venit aici, spune femeia.
  Lipesc telefonul de sticlă ca să poată vedea fotografia pe care le-am arătat-o și femeilor care fumau afară. După ce o privește, spune:
   - Îmi pare rău, drăguțo. Nu-mi este cunoscută. Dar eu sunt aici doar pe timpul zilei. Acest loc se umple noaptea, e posibil să vină doar seara, iar eu să nu o văd.
  - Aș putea vorbi cu cineva care este prezent aici și noaptea? Poate o recunoaște.
   Arată spre o ușă dublă din partea opusă a încăperii.
   - Mai sunt câțiva înăuntru. Te poți uita.
   Împing ușa și intru într-o sală de gimnastică transformată într-un spațiu în care încap două sute de oameni. O armată de chiriași temporari. De-a lungul încăperii sunt amplasate paturi identice, în rânduri dezordonate de câte douăzeci.
   Merg printre ele, verificându-le pe cele câteva care sunt ocupate.
   La capătul rândului, o femeie stă rezemată cu spatele de marginea patului său. Se uită la șirul de tribune aranjate lângă perete.
   Deasupra lor este lipit un poster motivațional. Un câmp de lavandă legănându-se în bătaia vântului. În partea de jos e un citat de Eleanor Roosevelt.
   Cu noua zi vin noi forțe și noi gânduri.
   - În fiecare zi, înainte să plec la muncă, stau și mă uit la acest poster, sperând că Eleanor avea dreptate, spune femeia. Dar, până acum, fiecare nouă zi ne-a adus același rahat.
   - Ar putea fi mai rău, îmi scapă înainte să mă gândesc. Măcar suntem în viață.
   - Recunosc, nu m-aș supăra dacă aș vedea asta pe un poster motivațional.
   Femeia se bate peste picior și scoate un râs zgomotos care umple întreaga sală.
   - Nu te-am mai văzut pe la adăpost. Ești nouă?
   - Sunt doar în vizită, îi spun.
   - Norocoaso!
   Răspunsul ei îmi dă de înțeles că se află aici de ceva vreme. O surpriză, văzând că nu pare a fi genul de persoană fără locuință.
   Hainele îi sunt curate și călcate. Pantaloni kaki, cămașă albă, cardigan albastru, toate într-o stare mult mai bună decât ceea ce port eu. Puloverul meu are o gaură la manșetă pe care o acopăr cu mâna stângă ținându-mi telefonul în cea dreaptă.
   - Caut pe cineva care ar putea sta aici. Aceasta e o fotografie făcută recent cu ea.
   Femeia se uită curioasă la imaginea cu Ingrid și cu mine.
   - Fața ei nu-mi spune nimic. Și stau aici de o lună. Aștept să se elibereze una din locuințele sociale. „Cât de curând”, mi se zice. Ca și cum ar fi un colet și nu un blestemat de loc în care să trăiești.
   - E posibil să fi venit pe aici zilele trecute, îi spun.
   - Numele?
   - O cheamă Ingrid.
   - Mă refeream la numele tău, spune femeia.
   - Scuze. Eu sunt Jules.
   În sfârșit își ia privirea de la fotografie și cu un zâmbet larg care-i scoate la iveală strunga dintre dinți spune:
   - Drăguț nume. Al meu este Bobbie. Nu e la fel de drăguț ca al tău, știu. Dar e unul dintre puținele lucruri care-mi aparțin.
   Bate cu palma cuvertura invitându-mă să iau loc lângă ea.
   - Îmi pare bine de cunoștință, Jules! exclamă trăgându-mi telefonul din mână ca să examineze încă o dată fotografia.
   - Este o prietenă de-a ta?
   - Mai degrabă o cunoștință.
   - Are necazuri?
   Oftez.
   - Asta încerc și eu să aflu. Dacă are, vreau să o ajut.
   Bobbie mă cercetează cu privirea. O suspiciune politicoasă. Nu pot s-o învinovățesc. Probabil că a întâlnit mulți oameni care s-au oferit să ajute având intenții ascunse. Cât despre mine, bănuiesc că simte că suntem la fel, două suflete înrudite, deoarece îmi spune:
   - Mă voi uita după ea, dacă vrei.
   - Aș aprecia foarte mult.
   - Îmi poți trimite fotografia?
   - Sigur.
   Bobbie îmi dă numărul ei de telefon și îi transmit fotografia.
   - Îți voi salva numărul. Ca să te sun dacă dau de ea.
   Eu mi-aș dori să facă mai mult decât să mă sune. Vreau să-mi povestească despre viața ei. Despre șirul de evenimente care au adus-o aici. Deoarece avem ceva în comun, Bobbie și cu mine. Suntem două femei care încearcă să se descurce cât mai bine în lumea asta mare.
   - Spui că ești aici de o lună? o întreb.
   - Da.
   - Și înainte de asta cu ce te-ai ocupat?
   Bobbie îmi mai aruncă o privire suspicioasă.
   - Ești cumva asistent social sau ceva de genul?
   - Sunt doar curioasă să-ți aflu povestea, îi zic. Dacă vrei să mi-o spui, desigur.
   - Nu sunt multe de spus, Jules. Ți se întâmplă tot felul de porcării. Știi cum e.
   Dau din cap. Știu exact cum e.
   - Provin dintr-o familie săracă. Cu ajutor social. Bonuri de masă. Toate lucrurile acelea de care unii oameni încearcă mereu să scape, se bâlbâie Bobbie stânjenită. De parcă ne place să depindem de bonuri de masă. De parcă visăm la acea bucată de brânză învechită pe care ne-o dau. Mi-am spus că nu voi lăsa să mi se întâmple așa ceva când voi crește mare. Și m-am descurcat o vreme. Dar apoi a avut loc un incident neașteptat și a trebuit să intru puțin în datorii pentru a face față. Pe urmă, ca să ies din ele, a trebuit să intru în altele, de data asta ceva mai mari. După un timp, aveam atât de multe datorii, încât m-am înecat în ele, fără a reuși să mai ies vreodată la suprafață. E greu. Viața este grea. Și mult prea scumpă, la naiba.
   - Ai văzut ce preț au portocalele? o întreb.
   Bobbie râde din nou.
   - Draga mea, ultima dată când am mâncat un fruct proaspăt, Obama era încă președinte.
   - Ei bine, sper să ai o viață mai ușoară cât de curând, îi spun.
   - Mulțumesc, zice Bobbie vioaie. Și eu sper să-ți găsești prietena. Realizând lucruri bune, faci lumea asta infectă cu o idee mai bună.

Capitolul 24

   Când mă întorc la Bartholomew, la ora trei, Charlie mă salută de afară, cu o expresie îngrijorată.
   - Te caută cineva, mă anunță. Un tânăr. E aici de ceva vreme. I-am spus că poate să aștepte înăuntru.
   Charlie îmi deschide ușa, iar stomacul mi se întoarce pe dos.
   Chiar acolo, în mijlocul holului stă Andrew.
   Prezența sa neașteptată - și nedorită - mă face să văd roșu în fața ochilor. La propriu. Pentru o secundă, vederea mi se încețoșează, exact ca în filmul acela al lui Hitchcock pe care m-a pus tata să-l privesc odată. Se chema Marnie. Protagonistul vedea scântei roșii ca și mine acum în timp ce intru pe ușă, încruntându-mă.
   - Ce naiba cauți aici?
   Andrew își ridică privirea din telefon.
   - Nu mi-ai răspuns la apeluri și nici la mesaje.
   - Așa că ai decis să-mi faci o vizită?
   Un gând îmi trece prin minte, tăindu-mi din furie.
   - Cum de ai știut unde să mă cauți?
   - Ți-am văzut poza în ziar, recunoaște Andrew. Mi-a luat un minut ca să-mi dau seama că ești tu.
   - Pentru că e o poză groaznică.
   - Mereu am spus că ești mult mai frumoasă în realitate.
   Andrew îmi aruncă zâmbetul lui seducător. Același zâmbet căruia i-am căzut pradă atunci când ne-am întâlnit prima dată. E un zâmbet amețitor și el știe asta. Sunt sigură că l-a folosit și pe studenta cu care și-o trăgea. Unul singur probabil a fost de ajuns ca să o ademenească în apartamentul nostru și pe canapeaua noastră.
   Văzându-l acum, întregul corp îmi vuiește de furie. Reușisem să o las deoparte în ultimele două săptămâni, consumându-mă prea mult din cauza grijilor pe care le aveam. Dar acum că e aici, chiar în fața mea, mă acaparează din nou și îmi vine să urlu.
   - La dracu’! Ce vrei, Andrew?
   - Să-mi cer scuze. Urăsc felul în care am terminat-o.
   Face un pas către mine. Eu fac mai mulți pași în spate, punând o distanță cât mai mare posibil între noi. Curând ajung lângă cutiile poștale și îmi fac de lucru căutându-mi cheia prin geantă.
   - Felul în care tu ai terminat-o, îi spun deschizând cutia poștală și uitându-mă înăuntru. E goală, bineînțeles. Eu nu am nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat.
   - Ai dreptate. Felul în care m-am comportat a fost oribil. Nu există scuză pentru asta.
   Trântesc ușa cutiei poștale și mă întorc, văzând că Andrew a venit după mine. Stă la vreo 3 metri distanță. Destul de departe cât să nu-l pot pocni.
   - Ar fi trebuit să spui toate acestea acum două săptămâni. Dar nu ai făcut-o. Ai avut ocazia să-ți ceri scuze chiar atunci. Puteai să mă implori să nu plec. Dar nici măcar nu ai încercat.
   - Ar fi schimbat ceva?
   - Nu.
   Ochii mi se inundă de lacrimi, ceea ce mă scoate din sărite. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca Andrew să vadă cât de mult sufăr.
   - Dar m-ar fi făcut să mă simt mai puțin dezamăgită că am fost cu tine. M-ar fi făcut să nu mă simt atât de...
   Neiubită.
   Asta îmi vine să spun, dar mă opresc înainte de-a rosti cuvântul.
   Îmi este frică să par patetică, așa cum adesea mă și simt.
   - Au mai fost și altele în afară de ea? îl întreb, chiar dacă e o întrebare inutilă. Sunt convinsă că au fost. Și sunt convinsă că nu mai contează acum.
   - Nu, spune Andrew.
   - Nu te cred.
   - Pe cuvânt.
   În ciuda protestelor sale, e clar că minte. Îmi dau seama, pentru că își îndreaptă mereu ochii spre stânga.
   - Câte? întreb eu.
   Andrew ridică din umeri, scărpinându-se la ceafă.
   - Două sau trei.
   Ceea ce probabil înseamnă că au fost mai multe.
   - Îmi pare rău. Nu am avut niciodată intenția să te rănesc, Jules. Am nevoie să știi asta. Nu au însemnat nimic pentru mine. În schimb tu, da. Pe tine te-am iubit. Cu adevărat. Și acum te-am pierdut pentru totdeauna.
   Se apropie și mai mult, încercând să-mi dea o șuviță de păr după ureche. Un alt truc de-al lui de agățat. A mai făcut-o și înainte de primul nostru sărut.
   Îi dau mâna la o parte.
   - Trebuia să te gândești la asta mai devreme.
   - Ai dreptate, ar fi trebuit, zice Andrew. Și ai toate motivele să fii supărată. Am vrut doar să-ți spun că regret tot ce s-a întâmplat. Și că îmi pare rău.
   Stă nemișcat, ca și cum ar aștepta ceva. Cred că speră să-l iert.
   Dar nu am de gând să o fac prea curând.
   - Bine, îi spun. Ți-ai cerut scuze. Acum poți pleca.
   Andrew nu se clintește din loc.
   - Mai e ceva, șoptește el.
   Îmi încrucișez brațele enervată.
   - Ce-ar mai putea fi?
   - Am nevoie...
   Andrew se uită de jur-împrejur asigurându-se că nu mai e nimeni prin preajmă.
   - Am nevoie de bani.
   Mă holbez la el, încremenită. Când picioarele încep să-mi tremure de furie, încerc să o ascund făcând un pas înapoi.
   - Cred că glumești.
   - Pentru chirie, îmi spune el disperat. Nu ai idee ce scump e locul acela.
   - Ba am, i-o arunc eu, având în vedere că am plătit jumătate din acea chirie pentru un an de zile.
   - Și ai mai locuit acolo câteva zile din luna asta, ceea ce înseamnă că trebuie să-mi dai cel puțin banii pentru ele.
   - Ce te face să crezi că am bani?
   - Faptul că locuiești aici. Andrew își aruncă brațele în aer, mimând un gest către holul grandios. Nu știu cu ce te ocupi, Jules, dar sunt impresionat.
   Chiar atunci intră Nick arătând mai chipeș ca niciodată într-un costum gri care se pliază perfect pe corpul lui bine lucrat. Arată bogat, ceea ce-l face pe Andrew să-l privească cu un vădit dispreț.
   La vederea reacției lui mă simt surprinzător de bine, într-un mod răzbunător. De aceea alerg spre Nick și exclam fericită:
   - Aici erai! Te așteptam.
   Îl îmbrățișez, șoptindu-i cu disperare la ureche:
   - Te implor, fă-mi jocul.
   Apoi îl sărut. Este mai mult decât o simplă atingere a buzelor. E un sărut pasional, destul de lung cât să mă facă să simt gelozia izbucnind din partea lui Andrew, care mă întreabă:
   - El cine e?
   Nick, din fericire, continuă spectacolul, trecându-și brațul pe după umărul meu:
   - Eu sunt Nick. Iar tu ești un prieten de-a lui Jules?
   - El e Andrew, i-l prezint.
   Nick face un pas înainte ca să dea mâna cu el.
   - Îmi pare bine, Andrew. Mi-ar plăcea să mai stau la discuții, dar eu și cu Jules avem ceva important de făcut.
   - Da, adaug eu. Foarte important. Îți sugerez și ție să pleci.
   Andrew ezită un moment, uitându-se când la Nick, când la mine.
   Pe chipul lui se citește un amestec de insultă și suferință. Aș vrea să fiu genul de persoană care nu se bucură văzându-l cum se chinuie, dar nu sunt.
   - Ușa e acolo, spune Nick, arătându-i ieșirea. În caz că ești derutat.
   - Pa, Andrew.
   Îi fac cu mâna, cel mai mic semn cu putință.
   - Să ai o viață frumoasă.
   Cu o ultimă privire plină de regret, Andrew iese din clădire și sper că și din viața mea. După ce pleacă, mă îndepărtez de Nick, obrajii arzându-mi de rușine.
   - Îmi pare foarte rău pentru asta. Voiam să plece și nu m-am putut gândi la o soluție mai bună prin care să-l determin să o facă.
   - Cred că a funcționat, spune Nick atingându-și meditativ buzele.
   Probabil încă sunt fierbinți de la sărutul nostru. Ale mele cu certitudine sunt.
   - Lasă-mă să ghicesc, Andrew este fostul tău iubit?
   Ne îndreptăm către lift, înghesuindu-ne înăuntru. Acum când stăm umăr la umăr, îi simt din nou parfumul. Un parfum lemnos, citric.
   - Da, zic eu în timp ce ne punem în mișcare. Din nefericire.
   - S-a terminat urât?
   - Puțin spus.
   Între pereții liftului realizez cât de înverșunată sunt.
   Nu l-aș învinovăți pe Nick dacă ar prefera să stea departe de mine după toată această întâmplare. Nimănui nu-i place ostilitatea.
   - Îmi cer scuze. De obicei nu sunt așa de...
   - Rănită? spune Nick.
   - Răzbunătoare.
   Liftul ajunge la ultimul etaj. Nick împinge grilajul la o parte și-mi dă voie să ies prima. Mergând de-a lungul coridorului, îmi spune:
   - Mă bucur că am dat peste tine. Și nu doar datorită felului în care m-ai întâmpinat în hol.
   - Da? îi spun, roșind din nou.
   - Voiam să știu dacă ai vești de la Ingrid, zice Nick.
   - Nimic deocamdată.
   - Păcat. Speram să ai.
   Aș putea să-i spun despre pistol. Sau despre biletul pe care mi l-a lăsat Ingrid și la care încerc să nu mă gândesc prea mult, fiindcă este prea înspăimântător.
   AI GRIJĂ!
   În schimb, nu menționez nimic, din aceleași motive pentru care nu i-am spus nici lui Chloe. Nu vreau ca Nick să creadă că exagerez sau că sunt paranoică.
   - Știu doar că nu e la adăpostul pentru femei de la care tocmai m-am întors, îi spun.
   - Isteț din partea ta să mergi să o cauți acolo.
   - A fost ideea Gretei Manville.
   Nick ridică surprins din sprâncene.
   - Greta? Mi se pare mie sau voi două ați devenit prietene?
   - Cred că doar vrea să ajute, îi spun.
   Ajungem la capătul coridorului, oprindu-ne în spațiul dintre ușile apartamentelor noastre.
   - Și eu aș vrea să ajut, spune Nick.
   - Dar am crezut că nu o cunoști pe Ingrid.
   - Așa este. Nu o cunosc prea bine. Dar mă bucur că cineva o caută.
   - Mi-e teamă că nu fac o treabă prea bună, spun eu.
   - Ceea ce-mi dă și mai multe motive să vreau să te ajut. Serios, dacă ai nevoie de ceva - orice - spune-mi. Mai ales dacă se întoarce Andrew.
   Îmi face cu ochiul și se îndreaptă spre apartamentul său. Eu fac la fel, oprindu-mă în foaier imediat ce se închide ușa în urma mea. Mă simt ușor amețită, și nu doar din cauza lui Nick. Ultimele 24 de ore au fost atât de bizare, aproape suprarealiste. Dispariția lui Ingrid. Incendiul. Prânzul cu Greta Manville. O zi cu totul altfel decât existența mea obișnuită. Pare a fi desprinsă dintr-un roman scris de Greta.
   Chloe avea dreptate. Am nimerit într-adevăr într-o ciudată lume paralelă.
   Sper doar că s-a înșelat în privința celuilalt lucru pe care mi l-a spus: că totul este prea frumos ca să fie adevărat.

Capitolul 25

   Mi-am petrecut următoarele două ore urmând o altă sugestie a Gretei. Și anume, am sunat la toate spitalele din Manhattan. La niciunul dintre ele nu a ajuns în ultimele 24 de ore vreo Ingrid Gallagher sau vreo Jane Doe care să se potrivească descrierii.
   Când sunt pe cale să telefonez la spitalele din celelalte cartiere, se aude o bătaie în ușă. De data aceasta este Charlie, ținând în brațe cel mai impresionant aranjament floral pe care l-am văzut vreodată. Este atât de mare, încât Charlie devine practic invizibil în spatele lui. Nu-i pot vedea decât șapca răsărind de după flori.
   - Charlie, ce va crede soția ta?
   - Încetați, spune el, roșind ușor. Nu sunt de la mine. Eu doar le livrez.
   Îi fac semn să așeze buchetul pe măsuța de cafea. În timp ce o face, reușesc să număr cel puțin treizeci de flori. Trandafiri, crini și gura-leului. Iar printre ele se zărește o felicitare.
   Îți mulțumesc pentru că l-ai salvat pe dragul meu Rufus! Ești un înger! – Marianne
   - Am auzit că ai fost o adevărată eroină noaptea trecută, spune Charlie.
   - Am fost doar o vecină bună, îl contrazic eu. Și apropo, ce mai face fiica ta? Unul din portari mi-a zis că ai avut o urgență.
   - N-a fost mai nimic. Este bine acum. Și e drăguț din partea ta că întrebi.
   - Câți ani are?
   - Douăzeci.
   - E la facultate?
   - Plănuiește să meargă, răspunde Charlie încet. Nu a fost să fie până acum.
   - Sunt sigură că va reuși.
   Inspir adânc aroma îmbătătoare a florilor.
   - E norocoasă să aibă un tată ca tine.
   Charlie se îndreaptă nesigur spre ușă.
   - Am auzit că te interesezi de fata din celălalt apartament. Cea care a plecat.
   - Ingrid Gallagher. Încerc să dau de ea.
   - Nu e de găsit?
   - Nu mai știu nimic de ea de când a plecat, îi spun. Și nu-mi doresc decât să mă asigur că este bine. Ați vorbit vreodată?
   - Nu chiar, spune Charlie. Am interacționat mai mult cu tine în ultimele 5 minute decât cu ea în toată perioada cât a stat aici.
   - Leslie mi-a spus că erai de serviciu în noaptea în care a dispărut, dar că nu ai văzut-o plecând.
   - Așa este. Nu am văzut-o. A trebuit să-mi părăsesc postul pe câteva minute ca să fixez camera de la subsol, întotdeauna e bine să fie o pereche de ochi în plus care supraveghează locul.
   - E salvată înregistrarea?
   - Nu, răspunde Charlie, știind exact la ce mă gândesc. De aceea a trebuit să verific instalația din subsol.
   - Dar ce avea?
   - Era deconectată. Îi ieșise un cablu din spate. Camera mergea, dar pe monitor nu vedeam decât un ecran negru.
   - Cât timp ai lipsit?
   - Vreo 5 minute. Am reparat-o repede.
   - S-a mai întâmplat și înainte să nu funcționeze o cameră de securitate? îl întreb.
   - Nu cât am fost eu în tură.
   - Și când ți-ai dat seama că nu mergea?
   - Era puțin după 1.
   Îngheț. Fix pe la ora aceea am auzit țipătul și am mers să văd ce face Ingrid. Cinci minute mai târziu dispăruse. Ceea ce înseamnă că Ingrid a plecat imediat după ce m-am întors în apartamentul meu.
   Sincronizarea este prea mare ca să fie o coincidență. De fapt, realizez că ieșirea din funcțiune a camerei, exact în momentul în care Ingrid a plecat, a fost o manevră de distragere a atenției.
   Primul meu gând este că Ingrid a făcut-o ca să poată pleca neobservată, ceea ce ar fi lipsit de sens. Nu există o regulă care să spună că nu ai voie să pleci din Bartholomew dacă nu vrei să mai stai. Și Charlie nu ar fi oprit-o. Probabil că i-ar fi chemat un taxi și i-ar fi urat drum bun.
   În plus, asta ar însemna că Ingrid și-a strâns toate lucrurile, a mers la subsol să deconecteze camera, apoi înapoi la etajul unsprezece ca să-și care bagajele jos în hol. E cam mult efort pentru ceva ce ar fi avut și așa dreptul să facă. Și cu siguranță i-ar fi luat mai mult de cinci minute. Mai ales dacă a venit la Bartholomew cu multe lucruri personale.
   - Erai la serviciu când Ingrid s-a mutat aici? mă interesez eu.
   Charlie dă din cap aprobator.
   - Avea multe lucruri la ea?
   - Nu prea îmi aduc aminte, spune el. Două valize, cred. Și câteva cutii.
   - Ai văzut pe cineva coborând la subsol înainte să-ți dai seama că nu mai funcționează camera?
   - Nu. Eram afară, așteptam un alt locatar.
   - La acea oră? Pe cine?
   Charlie își îndreaptă spatele, evident stânjenit.
   - Nu cred că doamnei Evelyn îi va plăcea că vă spun atât de multe. Vreau să ajut, dar...
   - Da, știu, știu. Cei din clădirea asta țin mult la intimitate, dar Ingrid e practic de aceeași vârstă cu fiica ta. Dacă ar dispărea, ai pune și tu o mulțime de întrebări.
   - Dacă fiica mea ar dispărea, nu aș avea liniște până nu aș găsi-o.
   Tata spusese și el același lucru. Și a vorbit serios atunci. Sunt absolut sigură. Dar asta-i chestia cu căutatul. Cu timpul te epuizează. Te distruge emoțional.
   - Și nu crezi că Ingrid merită aceiași atitudine? îl întreb. Nu trebuie să-mi spui numele. Dă-mi doar un indiciu.
   Charlie oftează și privește pe lângă mine la florile de pe măsuța de cafea. Un indiciu aproape la fel de uriaș ca buchetul.
   - Și-a scos câinele la plimbare puțin înainte de ora 1, povestește Charlie. Am fost cu ea afară în tot acest timp. Știi, ca să mă asigur că nu i se întâmplă nimic rău. Nu era tocmai ora potrivită la care să iasă o femeie singură în stradă. După ce Rufus și-a făcut treburile, am intrat înapoi în clădire. Ea a luat liftul până la etajul 7, iar eu am aruncat o privire la monitoare. Atunci am văzut că nu mai mergea camera de la subsol.
   Asta înseamnă că Marianne a fost în lift aproximativ în aceeași perioadă în care se presupune că Ingrid a ieșit din apartament.
   - Îți mulțumesc, Charlie!
   Rup un boboc de trandafir și i-l așez în buzunarul de la piept.
   - Mi-ai fost de foarte mare ajutor.
   - Vă rog, nu-i spuneți nimic doamnei Evelyn, mă imploră Charlie, aranjându-și butoniera improvizată.
   - Nu-i spun. Leslie mi-a dat de înțeles că acesta este un subiect destul de amar pe aici.
   - Având în vedere modul în care a plecat Ingrid, sunt sigur că doamnei Evelyn îi pare rău că a lăsat-o să stea la Bartholomew încă de la bun început.
   Făcându-mi semn cu șapca, Charlie deschide ușa grăbindu-se să plece. Până să iasă îi mai adresez o ultimă întrebare:
   - În ce apartament locuiește Marianne Duncan?
   - De ce vreți să știți? îi înfățișez un zâmbet nevinovat.
   - Ca să-i trimit un bilețel de mulțumire, desigur.
   Sunt convinsă că Charlie nu mă crede. Se uită pe hol, în altă parte. Totuși, îmi aruncă un răspuns șoptit peste umăr:
   - 7A, spune el.

Capitolul 26

   Etajul 7 este acum la fel de aglomerat ca și noaptea trecută.
   Doar că în locul pompierilor sunt muncitori care se agită pe coridoarele vandalizate de fum. Ușa de la apartamentul domnului Leonard a fost scoasă și rezemată de peretele înnegrit. Lângă ea stă așezată o bucată de blat din bucătărie, cu urme de arsuri. Pe jos se întinde funinginea care acoperă pardoseala asemenea unui mucegai.
   Dărâmăturile din interior se aud ca un amalgam de zgomote, iar din inima acestui haos văd cum ies doi bărbați cărând un dulap din lemn cu ușa carbonizată, îl așază lângă blat. Înainte să se întoarcă în apartament, unul dintre ei se uită la mine și-mi face cu ochiul.
   Mă încrunt la el și mă duc în direcția opusă, înspre partea din față a clădirii. La 7A, bat scurt de două ori în ușă.
   Marianne răspunde îndată, parfumul ei plutind pe lângă mine și amestecându-se cu mirosul de fum încă persistent pe coridor.
   - Jules, exclamă ea, trăgându-mă înăuntru pentru o jumătate de îmbrățișare și câte un sărut pe fiecare obraz. Speram să te văd astăzi, draga mea. Nu pot să-ți mulțumesc îndeajuns pentru că l-ai salvat pe Rufus.
   Nu sunt surprinsă s-o văd pe Marianne cu Rufus în brațe.
   Surpriza este că amândoi poartă pălării. A ei este neagră cu borul larg, lăsat în jos astfel încât îi aruncă o umbră peste întreaga față. A lui este o pălărioară așezată cu grijă în vârful capului și fixată cu bandă elastică sub bărbie.
   - Am trecut să vă mulțumesc pentru flori, zic eu.
   - Nu-i așa că sunt frumoase? Spune-mi că ți-au plăcut.
   - Sunt superbe, dar chiar nu trebuia să vă deranjați.
   - Ba trebuia. Ai fost un înger azi-noapte. Așa te voi numi de-acum încolo. Îngerul din Bartholomew.
   - Și Rufus cum se simte? o întreb. Sper că e bine după experiența de noaptea trecută.
   - Este în regulă. Doar puțin speriat. Nu-i așa, Rufus?
   Câinele se ghemuiește la pieptul ei, încercând în zadar să se elibereze din strânsoarea pălăriuței. Se oprește când o bubuitură puternică răsună din apartamentul 7C.
   - Oribil! spune Marianne. Au ținut-o așa toată dimineața. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu bietul domn Leonard și sper să se facă bine cât mai curând. Chiar sper. Dar lucrările din apartamentul lui sunt puțin cam deranjante pentru noi restul.
   - Au fost câteva zile pline de provocări. Și incendiul, și fata care a plecat pe neprins de veste din apartament...
   Sper ca mențiunea pe care o fac despre Ingrid să-i sune mai puțin calculată lui Marianne decât îmi sună mine. În urechile mele, scopul ascuns al cuvintelor e mai mult decât evident.
   - Ce fată a plecat?
   Chipul îi este umbrit în continuare de pălărie și-mi este imposibil să-i disting expresia. Îmi amintește de o femeie fatală din filmele polițiste la care obișnuia să se uite tata în zilele de sâmbătă.
   Elegantă și enigmatică.
   - Ingrid Gallagher. Stătea în apartamentul 11A. Acum două nopți a plecat dintr-odată, fără să spună nimănui.
   - N-aveam de unde să știu.
   Tonul lui Marianne nu este nepoliticos. La suprafață, i-a rămas neschimbat. Cu toate acestea, pot detecta o ușoară răceală în cuvintele ei. E pusă în gardă.
   - Am presupus doar că v-ați cunoscut. La urma urmei, dumneavoastră ați fost prima persoană pe care am întâlnit-o atunci când m-am mutat aici.
   Zâmbesc timid.
   - M-ați făcut să mă simt cu adevărat binevenită.
   Marianne trage cu ochiul pe coridor, să vadă dacă e cineva prin apropiere. Un singur individ, un muncitor care stă chiar în fața ușii domnului Leonard, suflându-și nasul într-o batistă roșie.
   - Vreau să spun că știu cine era, zice Marianne, coborându-și vocea. Și știam că a plecat. Doar că nu am avut ocazia să facem cunoștință.
   - Adică nu ați vorbit niciodată cu ea?
   - Niciodată. Cred că am văzut-o doar de câteva ori, când îl scoteam pe Rufus la plimbarea de dimineață.
   - Am auzit că erați în hol împreună cu Rufus în noaptea în care a plecat. Din nou, nu e cea mai bună trecere la subiect. Dar nu se știe cât va dura acest chef de vorbă al lui Marianne. Ați văzut-o sau ați auzit-o plecând? Sau poate ați văzut pe altcineva treaz prin preajmă la ora aceea?
   - Eu...
   Marianne se oprește brusc, modificându-și cursul vorbirii.
   - Nu, nu am văzut-o.
   - Sunteți sigură?
   Această conversație îmi creează o senzație de deja-vu. Marianne are aceeași manieră de a spune ceva și a gândi cu totul altceva pe care a avut-o și Ingrid în seara în care a dispărut. Când îmi răspunde cu un simplu „da”, cuvântul îi alunecă nesigur de pe limbă. Aude cât de neconvingătoare sună și încearcă din nou, cu mai multă încredere.
   - Da. Sunt sigură că nu am văzut nimic în noaptea aceea.
   Marianne stă acum cu o mână pe ușă, degetele înmănușate strâng cu putere lemnul dur. Când își ridică și cealaltă mână la borul pălăriei, o văd cum tremură. Se uită din nou în sus și-n jos de-a lungul coridorului și adaugă:
   - Trebuie să plec. Îmi pare rău.
   - Marianne, așteptați...
   Încearcă să închidă ușa, dar eu îmi strecor piciorul disperată în cadrul ușii blocând-o. O privesc prin deschizătura de câțiva centimetri.
   - Ce-mi ascundeți, Marianne?
   - Te rog, mă imploră ea, cu chipul ascuns în semiumbră. Te rog încetează să mai pui întrebări. Nimeni de aici nu-ți va răspunde.
   După care, împinge ușa în piciorul meu, forțându-mă să-l trag înapoi. Ușa se trântește într-o precipitare parfumată. Mă poticnesc, fiind deodată conștientă de o altă prezență pe coridor, Leslie Evelyn, stând la doar câțiva metri distanță. Tocmai s-a întors de la ora de yoga. Poartă colanți Lululemon și își cară sub braț salteaua rulată. Un strat subțire de transpirație îi lucește pe frunte.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Nu, îi spun, deși a văzut-o evident pe Marianne trântindu-mi ușa în față. Nu s-a întâmplat nimic.
   - Ești sigură? Deoarece mi se pare că deranjezi un locatar, ceea ce este strict împotriva regulilor, după cum știi.
   - Da, dar...
   Leslie îmi face semn cu mâna să tac.
   - Nu sunt excepții de la aceste reguli. Credeam că ți le-am explicat destul de clar atunci când te-ai mutat.
   - Așa este. Eu doar...
   - Le încalci, continuă Leslie. Sincer, mă așteptam la mai mult din partea ta, Jules. Ai avut un comportament atât de exemplar în toată această perioadă.
   Folosirea verbului la timpul trecut îmi oprește inima în loc pentru o clipă.
   - Mă... mă dați afară?
   Leslie nu spune nimic la început, ținându-mă în suspans.
   - Nu Jules, nu te dau afară.
   Scot un oftat recunoscător.
   - În mod normal, așa ar trebui să fac, adaugă ea, dar voi lua în considerare comportamentul tău de până acum. Am văzut cum i-ai ajutat pe Greta și pe Rufus să iasă afară din clădire noaptea trecută. Și ziarele au văzut, se pare. Aș fi o persoană groaznică dacă te-aș face să pleci după o astfel de ispravă. Dar sunt severă. Așa că, dacă te mai văd că o necăjești pe Marianne sau pe oricare alt locatar, indiferent de motiv, mă tem că va trebui să ne luăm rămas bun. Locatarii temporari care vin aici și nu respectă regulile rareori primesc o a doua șansă. Iar pe a treia, niciodată.
   - Înțeleg, spun eu. Și îmi pare rău. Doar că tot nu știu nimic de Ingrid și îmi fac griji să nu i se fi întâmplat ceva rău.
   - Nu i s-a întâmplat nimic rău, spune Leslie. Cel puțin nu între acești pereți. A plecat pentru că așa a vrut.
   - Cum puteți fi atât de sigură?
   - Pentru că am fost în apartamentul ei. Nu sunt semne de luptă. Și nici nu a lăsat nimic în urmă.
   Doar că aici se înșală. Ingrid a lăsat ceva. Un pistol Glock care acum e depozitat sub chiuveta din apartamentul meu, ceea ce înseamnă că Leslie s-ar putea înșela și în privința altor lucruri pe care Ingrid le-ar fi putut lăsa în urmă. Deși nu a venit la Bartholomew cu un bagaj prea mare - două valize și niște cutii, după cum își amintește Charlie - era mai mult decât putea duce Ingrid de una singură. Mie mi-ar trebui cel puțin 3 drumuri dus-întors ca să-mi mut bagajele din apartamentul 12A.
   Îmi cer încă o dată scuze de la Leslie și mă grăbesc să plec, când îmi vine brusc ideea că e posibil ca unele dintre lucrurile lui Ingrid să fie încă în apartamentul 11A. îndesate într-un dulap. Sub un pat. Într-un loc în care Leslie nu le-ar fi putut observa imediat. Și printre acele lucruri, care sunt probabil ascunse, ar putea fi ceva care să indice nu numai unde a plecat Ingrid, dar și de cine fuge.
   Nu voi ști asta cu certitudine decât dacă mă duc să caut eu însămi. Nu-i o sarcină ușoară. Pot să mă gândesc la un singur mod de a intra în apartament și, chiar și așa, am nevoie de ajutor. Pe lângă faptul că e o misiune dificilă, mai trebuie făcută rapid și discret.
   Pentru că acum am o grijă în plus, neprevăzută, cu care să mă confrunt.
   Leslie îmi urmărește fiecare mișcare.

Capitolul 27

   - Chiar nu cred că este o idee bună, zice Nick.
   - Dar ai spus că vrei să mă ajuți.
   Stăm amândoi în bucătăria din apartamentul 12A, umăr la umăr, uitându-ne înspre liftul pentru alimente. Nick se scarpină la ceafă cu o incertitudine fermecătoare.
   - Nu asta aveam în minte, spune el.
   - Cunoști o modalitate mai reușită de a intra în apartamentul lui Ingrid?
   - Ai putea - știu că sună nebunesc - să o rogi pur și simplu pe Leslie să te lase să intri. Ea are cheia.
   - Nu suntem tocmai în cele mai bune relații la moment. Este de părere că am deranjat-o pe Marianne Duncan.
   - Și nu ai făcut-o?
   Îi relatez pe scurt întâmplările din ultima oră, începând cu Charlie care mi-a livrat buchetul și terminând cu Marianne care s-a împotrivit cu vehemență ideii că în apartamentul 11A ar mai putea exista vreun indiciu legat de ceea ce i s-a întâmplat lui Ingrid.
   - Așa cum este foarte puțin probabil ca Leslie să coopereze, ne mai rămâne doar liftul pentru alimente, concluzionez eu. Mă cobori, arunc o privire și apoi mă tragi înapoi.
   Nick continuă să privească liftul cu neîncredere.
   - Există cel puțin o sută de scenarii în care planul tău ar putea merge prost.
   - Spune-mi măcar unul.
   - Te-aș putea scăpa.
   - Nu sunt atât de grea, iar tu nu ești atât de slab, îl contrazic eu. În plus, nu e decât un etaj în jos.
   - Care se află totuși destul de departe ca să te poți răni serios dacă vei cădea, spune Nick. Crede-mă, Jules, nu e deloc simplu ceea ce vrei să faci, chiar dacă curajul tău e de admirat.
   Nu sunt curajoasă. Sunt grăbită. Îmi amintesc de acei polițiști care mi-au mustrat părinții pentru că au așteptat prea mult înainte să acționeze, după dispariția lui Jane. Spuseseră clar că fiecare minut contează. Și au trecut mai mult de 40 de ore de la plecarea lui Ingrid. Ceasul ticăie în defavoarea noastră.
   - Am încredere în tine. De aceea ți-am cerut ajutorul. Te rog, Nick, arunc doar o privire. Încolo și înapoi.
   - Încolo și înapoi, spune el căutând sfoara liftului și trăgând de ea ca să-i verifice rezistența. Cât timp ai de gând să stai între cele două reprize?
   - Cinci minute. Poate zece.
   - Și chiar crezi că asta te va ajuta să dai de Ingrid?
   - Am încercat tot ce se mai putea face, îi spun. Am sunat la spitale, am fost la adăposturi. Am întrebat oamenii din jur cât de mult am putut. Nu mai am alte opțiuni.
   - Dar ce te aștepți să găsești acolo?

..............................................