Încuie toate ușile, Riley Sager

 ........................................

5.

       Am dormit cu el alături toată noaptea.

    Aparent, așa va arăta viața mea de-acum încolo. Voi dormi îmbrăcată pe o canapea de o mie de dolari, ținând la piept un pistol încărcat. Presupun că ar trebui să mă îngrijorez de ceea ce am devenit. Dar sunt alte lucruri mai apăsătoare de care să mă preocup.
   Pistolul se întoarce în cutia de pantofi, pe care, la rândul ei, o pun la loc sub chiuvetă. Ca o amantă capricioasă, nu mai vreau să-l privesc acum după ce l-am avut în preajmă o noapte întreagă.
   Mă duc înapoi în camera de zi, îmi iau telefonul, nădăjduind cu disperare să găsesc un apel de la Chloe sau Dylan de noaptea trecută. Dar nu e niciunul. Văd doar mesajele pe care le-am trimis eu.
   Trebuie să plec de aici.
   Cred că sunt în pericol.
   Faptul că telefonul lui Ingrid este la Nick nu poate însemna decât un singur lucru: că și pe ea a ucis-o. Un gând teribil. Cu el vine și o stare de slăbiciune ce-mi întoarce stomacul pe dos și mă face să-mi doresc să mă întind pe podea și să nu mă mai ridic niciodată.
   Rezist tentației, pentru că sunt în aceeași situație în care se afla și ea. O persoană care știe prea multe. O persoană care reprezintă o piedică. Singura întrebare acum este cât de multe știa Ingrid despre Nick.
   Erica i-a spus ceva. Sunt sigură de asta. I-a împărtășit suspiciunea că ceva nu este în regulă la Bartholomew, iar Ingrid a început să cerceteze. Mesajul vocal pe care l-a lăsat Ingrid confirmă acest lucru.
   Iau telefonul Ericăi de pe măsuța de cafea, unde a stat toată noaptea, și ascult din nou mesajul.
   M-am tot gândit la ceea ce mi-ai spus ieri, așa că am făcut niște săpături. Și ai dreptate. Se întâmplă ceva foarte ciudat aici. Încă nu știu exact ce anume, dar sunt din ce în ce mai înfricoșată. Sună-mă.
   Închid ochii, încercând să aranjez evenimentele într-o ordine cronologică. Erica a dispărut în noaptea de patru octombrie. Ingrid a lăsat acest mesaj cu o zi înainte. Dacă ceea ce a spus ea în mesajul vocal este adevărat, atunci Erica și-a dezvăluit grijile despre Bartholomew în ziua precedentă, pe doi octombrie.
   Încep să caut grăbită prin mesajele Ericăi ca să văd dacă am omis ceva ce i-ar fi putut trimite ea lui Ingrid în ziua aceea. Nu găsesc nimic. Mă întorc la jurnalul de apeluri, făcând la fel cu apelurile efectuate.
   Abia atunci văd că Erica a mai pierdut un apel de la Ingrid.
   La puțin timp după prânz.
   Pe data de 2 octombrie.
   Ingrid îi lăsase chiar și un mesaj vocal.
   Hei, sunt Ingrid. Tocmai a ajuns bilețelul pe care mi l-ai transmis cu ascensorul pentru alimente. Și e super tare, apropo. Este ca o scrisoare din vremurile străvechi. Oricum, l-am primit și acum sunt confuză. Se presupune că ar trebui să știu cine este Marjorie Milton?
   Opresc mesajul vocal, îl deschid din nou și-l ascult mai atent de data aceasta.
   Ar trebui să știu cine este Marjorie Milton?
   Îl ascult a treia oară, glasul lui Ingrid îmi invocă o amintire. Cunosc acest nume. Mai degrabă l-am citit undeva decât l-am auzit. De fapt, l-am văzut scris în acest apartament.
   Mă duc în birou și trag sertarul de jos al pupitrului. Înăuntru dau peste teancul de reviste pe care l-am găsit în prima zi când m-am mutat la Bartholomew. Toate acele exemplare din The New Yorker, fiecare însemnat cu o adresă și un nume.
   Marjorie Milton.
   Fosta proprietară a apartamentului 12A.
   Nevoia Ericăi de a-i spune lui Ingrid despre ea este un mister pentru mine. Marjorie Milton e moartă. Și sunt aproape sigură că niciuna dintre ele nu s-a întâlnit vreodată cu ea. Amândouă au venit cu mult timp mai târziu după decesul ei.
   Sunt în mișcare din nou, alergând cu viteza luminii pe scări în sus spre fereastra dormitorului unde stă George și laptopul meu. Îl deschid și caut pe Google numele Marjorie. Apar zeci de rezultate.
   Dau click pe cel mai recent articol scris săptămâna trecută.
   PREȘEDINTA REVINE LA GALA GUGGENHEIM
   Articolul în sine este o publicație tipică, dedicată evenimentelor mondene. Vorbește despre o strângere de fonduri organizată săptămâna trecută la un muzeu, unde oamenii de afaceri și soțiile lor trofeu au cheltuit pe o masă mai mult decât câștigă marea majoritate a muritorilor de rând într-un an de zile.
   Singurul detaliu relevant este mențiunea că vechea coordonatoare a evenimentului a revenit după niște probleme grave de sănătate, din cauza cărora nu a putut fi prezentă la gala de anul trecut.
   Este și o fotografie a unei femei de vreo 70 de ani, purtând o rochie de seară neagră și un zâmbet mândru, impozant pe față.
   Sub fotografie e trecut numele ei.
   Marjorie Milton.
   Verific din nou data articolului, asigurându-mă că a fost scris într-adevăr săptămâna trecută.
   Ceea ce înseamnă doar un singur lucru.
   Marjorie Milton, femeia a cărui deces a eliberat un loc la Bartholomew pentru cel puțin doi locatari temporari, trăiește.

Capitolul 38

   Mă uit la ceas și oftez.
   E 2 și 7 minute.
   Sunt 3 ore de când stau pe aceeași bancă din Central Park. Mi-e foame, sunt obosită și am mare nevoie să fac o baie. Totuși, prefer să stau aici decât să mă duc înapoi la Bartholomew. În acest moment, accept cu statornicie tot ce îmi este dat să îndur.
   În spatele meu se întinde parcul. În față, chiar peste drum, se află blocul de apartamente în care locuiește în prezent Marjorie Milton.
   La fel ca și celelalte detalii pe care le știu despre doamna Milton, i-am găsit adresa online. Se pare că în Manhattan până și persoanele putred de bogate figurează uneori în cartea de telefoane.
   Am aflat că prietenii îi spun Margie. Că este fiica unui director de companie petrolieră și văduva unui investitor. Are doi fii care, nu mă miră, au devenit unul director de companie petrolieră și celălalt investitor. Mai are și un cățel Yorkie pe nume Prințesa Diana. Iar, pe lângă strângerile de fonduri scumpe, organizate la muzeu, donează sume generoase spitalelor de copii, asociațiilor pentru animale și Societății Istorice din New York.
   Însă cel mai prețios lucru pe care l-am aflat este că Marjorie Milton e bine și trăiește. Încă din 1943.
   Unele informații, cum ar fi locul de trai, le-am descoperit până să ies din Bartholomew. Dar pe majoritatea le-am adunat cât am stat pe bancă. Aproape că nu am observat când s-a scurs timpul, fiind absorbită în întregime de cercetarea minuțioasă despre viața și activitatea lui Marjorie Milton.
   Sunt aici în speranța că Marjorie va ieși în cele din urmă afară să își scoată cățelușa Prințesa Diana la plimbare. Conform unui articol publicat despre ea acum trei ani în revista Vanity Fair, acesta este unul dintre ritualurile zilnice care-i aduc o deosebită plăcere.
   După ce o întâlnesc, voi putea să o întreb nu numai de ce a plecat de la Bartholomew, care se află la numai zece străzi distanță de adresa ei actuală, ci și de ce oamenii care încă locuiesc în Bartholomew pretind că este moartă.
   Așteptând, îmi verific încontinuu telefonul să văd dacă am primit vreun răspuns de la Chloe sau Dylan. Într-un sfârșit, la 2 și jumătate, o femeie mărunțică în pantaloni maronii și o jachetă turcoaz iese ținând în lesă un cățel Yorkie.
   Marjorie.
   Am văzut destule fotografii cu ea ca să o recunosc.
   Sar de pe bancă și mă grăbesc să traversez strada, apropiindu-mă de doamna Milton imediat ce Prințesa Diana zăbovește să-și facă nevoile la un copac Topiary de lângă ușa principală a clădirii vecine. Fac câțiva pași în spatele ei și-i spun:
   - Mă scuzați...
   Ea se oprește și se întoarce către mine.
   - Da?
   - Dumneavoastră sunteți Marjorie Milton?
   - Eu sunt, spune ea în timp ce Prințesa Diana o trage de lesă, dornică să-și lase amprenta pe următorul copac.
   - Ne cunoaștem?
   - Nu, dar eu locuiesc la Bartholomew.
   Marjorie mă analizează din cap până-n picioare, categorisindu-mă clar ca fiind plătită să locuiesc acolo, și nu ca un locatar permanent.
   Port aceleași haine de ziua trecută, și asta se vede. Nu am făcut duș. Nu m-am aranjat. Înainte să vin să-i supraveghez blocul, am trecut doar peste minimul necesar. Mi-am pieptănat părul și m-am spălat pe dinți.
   - Nu înțeleg ce legătură are asta cu mine, zice ea.
   - Și dumneavoastră ați locuit acolo, îi răspund. Cel puțin, așa mi s-a spus.
   - Ai fost prost informată.
   E pe cale să se întoarcă și să plece când îmi duc mâna la buzunarul jachetei și scot o copie a revistei The New Yorker, îndesată în interior. Îi arăt eticheta cu adresa.
   - Dacă vreți ca cineva să vă creadă, ar fi trebuit să vă luați și revistele atunci când ați plecat.
   Marjorie Milton se uită lung la mine.
   - Cine ești și ce vrei?
   - Sunt persoana care locuiește în apartamentul care a fost al dumneavoastră. Doar că mi s-a spus că ați murit și mi-aș dori tare mult să știu de ce.
   - Nu am nici cea mai vagă idee, se eschivează Marjorie. Nu am deținut niciodată acel apartament. Doar am locuit acolo pentru o scurtă perioadă de timp.
   Continuă să se plimbe pe trotuar, cățelul Yorkie zburdând la câțiva pași înaintea ei. Eu vin din urmă, nemulțumită de răspunsurile pe care le-am primit.
   - Cât ați locuit acolo?
   - Asta nu este treaba ta.
   - Cei plătiți să locuiască acolo dispar, îi spun. Inclusiv tânăra care a stat în apartamentul 12A înaintea mea. Dacă știți ceva despre asta, trebuie să-mi spuneți acum.
   Marjorie Milton se oprește brusc, luând-o prin surprindere pe Prințesa Diana și aproape sufocând-o cu lesa. Câinele este forțat să se întoarcă câțiva pași înapoi când stăpâna sa se învârte ca să mă confrunte.
   - Dacă nu mă lași în secunda aceasta în pace, o sun pe Leslie Evelyn, mă amenință Marjorie. Și crede-mă, nu îți dorești una ca asta. Am locuit acolo, după cum știi deja, dar nu îți voi spune nimic mai mult.
   - Nici dacă dispar oameni nevinovați? îi zic.
   Se uită în altă parte, rușinată. După care îmi răspunde încet:
   - Nu ești singura care are reguli de respectat.
   Apoi pleacă, târând-o pe Prințesa Diana după ea.
   - O clipă, îi strig. Ce fel de reguli?
   O prind de mâneca jachetei, încercând să o țin pe loc, disperată să aflu măcar o fărâmă de informație. Când Marjorie se trage din strânsoarea mea, brațul îi iese din mânecă și haina i se deschide, scoțând la iveală o bluză albă dedesubt, de care este agățată o broșă minusculă.
   Din aur.
   În forma cifrei 8.
   Îi dau drumul la haină, iar Marjorie își vâră deranjată brațul în mânecă. Înainte să-și încheie jacheta, mă mai uit o dată la broșă.
   Nu este cifra 8.
   E un uroborus.

Capitolul 39

   Două ore mai târziu ajung în secțiunea principală a Bibliotecii Publice din New York, un loc spațios și luminos, înțesat cu vizitatori dornici de lectură.
    Soarele de după-amiază târzie trece pe lângă ferestrele arcuite. Nori pufoși, rozalii împodobesc picturile murale de pe tavan. De ele atârnă candelabrele ce proiectează cercuri de lumină peste mesele lungi, aliniate în șiruri ordonate.
   Mă cuprinde neliniștea în timp ce contemplu teancul de cărți din fata mea. Este o senzație întunecată care mă învăluie cu desăvârșire. Mi-aș dori să fie din cauza cărților. Volume vechi, prăfuite, despre simboluri și înțelesurile lor. Dar această senzație de rău augur mă urmărește încă din clipa în care am zărit accesoriul neobișnuit din pieptul lui Marjorie Milton.
   Un șarpe înghițindu-și coada.
   La fel ca în tabloul din apartamentul lui Nick.
   Nu i-am mai spus nimic lui Marjorie după ce l-am văzut. Broșa și posibila ei semnificație m-au lăsat fără cuvinte. Pur și simplu m-am dat într-o parte, dându-i voie să-și continue plimbarea cu prietenul ei patruped. Am mers înainte, ca și cum simplul act de a pune un picior în fața celuilalt m-ar fi ajutat cumva să unesc toate piesele din capul meu și să le fac să capete sens.
   Disparițiile, Nick, șederea scurtă a doamnei Milton la Bartholomew. Există o legătură strânsă între ele. Sunt sigură de asta. Un uroborus atât de sinistru.
   De aceea am ajuns la bibliotecă, pășind apăsat către biroul de asistență și spunând:
   - Am nevoie de cât mai multe cărți despre simbolistică.
   Acum stau nedumerită în fața unor zeci de titluri. Sper ca cel puțin unul dintre ele să mă ajute să înțeleg semnificația din spatele uroborusului, atunci poate voi avea o idee mai bună despre ceea ce se întâmplă la Bartholomew.
   Iau o carte din vârful mormanului și-o deschid la cuprins, căutând ceva despre uroborus. Fac același lucru și cu celelalte până când ajung să deschid vreo 12 cărți și să le întind pe masă.
   Aranjamentul oferă o galerie de imagini ale uroborusului în nenumăratele sale întrupări. Unele sunt doar niște desene simple, alcătuite din linii. Altele sunt gravuri elaborate, tivite cu coroane, aripi și simboluri în interiorul cercurilor formate de șarpe. Hexagrame. Litere grecești. Cuvinte scrise în limbi necunoscute. Volumul mare și varietatea lor mă copleșesc.
   Aleg o carte la întâmplare - un manual actualizat al simbolisticii - și citesc introducerea.
   Uroborusul este un simbol străvechi înfățișând un șarpe sau un dragon care își mănâncă propria coadă, formând un cerc perfect sau uneori cifra opt. Originar din Egiptul antic, simbolul a fost adoptat de fenicieni și mai târziu de greci, unde și-a câștigat numele utilizat până în ziua de azi - Uroborus, care în traducere înseamnă „Cel care-și mănâncă coada”.
   Prin acest act de autodistrugere, șarpele își controlează de fapt destinul, mâncându-se pe sine - ceea ce îi va cauza moartea - și hrănindu-se în același timp, ceea ce-i dă viață. Și tot așa, la nesfârșit.
   O reprezentare simbolică a creării cercului, uroroborusul a fost asociat unui număr divers de culte religioase, în special alchimiei.
   Înfățișarea unui șarpe devorându-se pe sine simbolizează renașterea și natura ciclică a universului. Creația care se naște din distrugere. Viața care se ridică din moarte.
   Mă holbez la pagină. Cuvinte-cheie răsar din grămadă, ieșind în evidență ca și cum ar fi fost îngroșate și subliniate cu roșu.
   Creația care se naște din distrugere.
   Viața care se ridică din moarte.
   Toate într-un cerc neîntrerupt. Din nou și din nou, pentru totdeauna.
   Iau un alt titlu și îl răsfoiesc până când dau peste o imagine a unei cărți de tarot.
   Magicianul.
   Înfățișează un bărbat într-o robă stacojie care stă în fața unui altar, ridicând o baghetă spre cer cu mâna dreaptă, iar cu mâna stângă arătând către pământ. Deasupra capului său se vede cifra 8 așezată ca o aură dublă.
   Un uroborus.
   De asemenea, mai are unul în jurul taliei, diferit de cel de sus. Un șarpe care își mănâncă propria coadă.
   Altarul conține 4 obiecte - un toiag, o sabie, un scut împodobit cu o stea și un pocal din aur.
   Mă aplec mai mult, examinându-le pe fiecare în parte.
   La o analiză și mai detaliată, realizez că steaua de pe scut nu este doar o simplă stea. Liniile ei drepte, interconectate, formează patru puncte distincte, toate înconjurate de cercul scutului.
   O pentagramă.
   Cât despre cupa din aur, pare a fi mai puțin un pocal și mai mult un vas ceremonial.
   Un potir.
   Văzându-l lângă pentagramă, un clinchet de clopot îmi răsună în adâncurile memoriei. Mă ridic de la masă, lăsând cărțile deschise și mă duc înapoi la biroul de asistență, făcând apel la același bibliotecar exasperat care mă ajutase mai devreme. Se înfioară când mă vede.
   - Câte cărți aveți despre satanism? îl întreb.
   Acum se crispează de-a binelea.
   - Nu știu cu exactitate. Multe?
   - Dați-mi-le pe toate.
   Până pe la 5:30 le primisem, dacă nu pe toate, atunci cel puțin o mare parte din ele. Șaisprezece cărți stau acum așezate în fața mea, înlocuindu-le pe cele despre simbolistică. Sortez noul teanc de cărți, deschizându-le la cuprins și căutând printre titluri, cu speranța că unul îmi va sări în ochi.
   Într-un sfârșit unul îmi atrage într-adevăr atenția. Este un titlu dintr-un manual științific intitulat: „Diavolul modern: Satanismul în Lumea Nouă”. Maria Damyanov.
   Îmi amintesc de ea dintr-un articol pe care l-am citit despre trecutul tragic al clădirii Bartholomew. Toți acei servitori morți, fantomele lor și presupusul omor a slujitoarei Corneliei Swanson.
   Unul dintre motivele pentru care Cornelia părea atât de vinovată era din cauza că a trăit odată cu Damyanov, un lider ocult.
   Le Calice D’Or sau Potirul de Aur.
   Așa se numea gruparea adepților săi.
   Dau înapoi o sută de pagini și găsesc un pasaj despre Maria Damyanov.
   Vremurile grele îi fac pe mulți să caute mângâiere în propria lor credință, iar pe alții îi forțează să ia în considerare opțiunea de a apela la un Mesia satanic, în special în timpurile marcate de război și ciumă. Damyanov credea în teoria conform căreia, după ce a creat cerul și pământul, Dumnezeu și-a abandonat creațiile, permițând haosului să pună stăpânire pe ele. Pentru a îndura acest haos, Damyanov și-a sfătuit adepții să apeleze la o zeitate mai puternică, Lucifer, care însă nu putea fi chemat cu simple rugăciuni, ci cu sânge. Astfel au început ritualurile în care tinere femei ar fi fost sacrificate, iar sângele lor adunat într-un potir de aur și vărsat peste o flacără.
   Câțiva ani mai târziu, unii adepți deziluzionați au sugerat practici și mai oribile în scrisorile trimise către prieteni și confidenți. Cineva a scris că Damyanov pretindea că sacrificarea unei tinere într-o noapte cu lună albastră l-ar invoca chiar pe Lucifer în carne și oase, care le-ar dărui celor prezenți sănătate și avere nemărginită. Autorul scrisorii a declarat ulterior că nu a fost niciodată martorul unei asemenea practici, spunând că era cel mai probabil o poveste plăsmuită pentru a-i păta reputația lui Damyanov.
   După arestarea Mariei Damyanov din pricina imoralității, la finele anului 1930, Le Calice D’Or s-a destrămat, iar Damyanov a dispărut din vizorul publicului. Nu se știe pe unde a trăit după 1931.
   Recitirea pasajul nu a făcut decât să-mi intensifice starea de neliniște. Încerc să-mi amintesc detaliile despre cazul Corneliei Swanson. Numele slujitoarei sale era Ruby. Asta îmi aduc aminte.
   Uciderea sângeroasă a lui Ruby. A fost tăiată și i s-au scos organele.
   Așa ceva e greu de uitat. După cum este și faptul că acea crimă a avut loc în noaptea de Halloween. Cunosc chiar și anul: 1944.
   Îmi iau telefonul și găsesc un site care îți arată fazele lunii pentru fiecare perioadă din an. Se pare că de Halloween în 1944 cerul a fost luminat de lună plină.
   O lună albastră.
   Mâinile încep să-mi tremure, îngreunându-mi căutările. De data aceasta tastez un singur nume.
   Cornelia Swanson.
   Imediat apar o serie de articole, fiecare dintre ele gravitând în jurul aceluiași subiect. Dau click pe unul și sunt întâmpinată de o fotografie a infamei doamne Swanson.
   Mă uit la imagine, iar lumea se întoarce cu susul în jos, ca și cum biblioteca s-ar fi înclinat brusc. Mă prind de marginea mesei, ținându-mă să nu cad.
   Fotografia la care mă uit este una pe care am mai văzut-o. O femeie de o frumusețe nemaiîntâlnită, cu trăsături bine conturate, într-o rochie de satin și mănuși de mătase. Are pielea fină, fără cusur și părul negru ca noaptea fără lună.
   Am văzut-o în albumul cu poze din apartamentul lui Nick. Deși a recunoscut femeia, nu i-a menționat niciodată numele.
   Dar acum știu.
   E Cornelia Swanson.
   Și nepoata ei nu este nimeni alta decât Greta Manville.

Capitolul 40

   Îi trimit un mesaj lui Dylan din bibliotecă.
   Sună-mă URGENT! Am găsit ceva!
   După ce trec 5 minute și văd că nu-mi răspunde, mă hotărăsc să-l sun eu. Începe să se contureze o ipoteză. Una pe care am nevoie să o împărtășesc cu cineva, chiar dacă risc să fiu considerată nebună, deși nu sunt.
   În acest moment, nebunia ar fi o binecuvântare.
   Afară, mă sprijin de picioarele unuia dintre leii de piatră ai bibliotecii și formez numărul lui Dylan. Îmi intră din nou mesageria vocală. Îi las un mesaj, șoptind grăbită în telefon.
   - Dylan, unde ești? Am făcut cercetări despre unii locatari de la Bartholomew. Și nu sunt ceea ce pretind a fi. Cred - cred că știu ce se întâmplă și e al naibii de înspăimântător. Te rog, sună-mă înapoi imediat ce primești acest mesaj.
   Închei apelul și mă uit la cer. Luna a apărut deja, plină și orbitoare, și atârnă atât de jos, străpunsă de vârful ascuțit al Clădirii Chrysler.
   Când eram mici, eu și cu Jane iubeam lunile pline și felul în care lumina lor se revărsa prin geamul dormitorului. Uneori așteptam până ce părinții mergeau la culcare și stăteam în strălucirea albă ca de gheață, scăldându-ne în razele nopții.
   Amintirea aceasta este umbrită acum după ce am citit ce se presupune că făceau membrii Potirului de Aur pe timp de lună plină.
   La fel este și Bartholomew, o altă frântură pătată din trecutul meu cu Jane.
   Dau să intru înapoi în bibliotecă, când îmi sună telefonul pe care-l țin strâns în mână, degetele albindu-mi-se de la atâta încordare.
   Dylan mă sună în sfârșit.
   Dar, când răspund la telefon, aud un glas necunoscut. La celălalt capăt al firului este o femeie cu o voce întrebătoare.
   - Cine e? Jules?
   - Da.
   Pauză.
   - Jules, sunt Bobbie.
   - Cine?
   - Bobbie. De la adăpost.
   Și atunci îmi amintesc. Bobbie, femeia aceea amabilă și drăguță cu care am vorbit acum două zile.
   - Ce mai faci, Bobbie?
   - Mă țin și eu pe linia de plutire. O nouă zi, gânduri noi. Prostii de-ale lui Eleanor Roosevelt. Dar, oricât de mult mi-ar plăcea să pălăvrăgesc, nu de asta te-am sunat.
   Pulsul, care abia începea să mi se mai domolească, o ia din nou razna. Sângele îmi gonește sălbatic prin vene.
   - Ai găsit-o pe Ingrid?
   - Posibil, spune Bobbie. Tocmai a venit o fată. Seamănă mult cu cea din fotografia pe care mi-ai dat-o. Dar există și probabilitatea să nu fie ea. Arată mai zdrențuită acum decât în poză. Sinceră să fiu, Jules, arată ca o mortăciune adusă de o pisică.
   - A zis cumva că o cheamă Ingrid?
   - Nu prea vorbește. Am încercat să mă împrietenesc cu ea, dar fără succes. Mi-a spus doar să mă duc naibii.
   Nu pare a fi Ingrid, dar, pe de altă parte, nici n-aș putea să-mi imaginez prin ce a trecut în ultimele zile.
   - Ce culoare are părul ei?
   - Negru, răspunde Bobbie. Vopsit. Complet aiurea. A omis câteva porțiuni din spate.
   Strâng și mai mult telefonul în mână.
   - Unde este? O poți vedea acum?
   - Mda. Stă pe un pat, cu picioarele trase la piept și nu vorbește cu nimeni.
   - Părțile nevopsite de păr, îmi poți spune ce culoare au?
   - Stai să mă uit.
    Glasul lui Bobbie devine tăcut în timp ce se îndepărtează de telefon ca să vadă mai bine.
    - Da, au o culoare...
   - Ce culoare?
   Îmi țin respirația, pregătindu-mă de o nouă dezamăgire. Date fiind experiențele mele anterioare, am ajuns să mă aștept la asta.
   - Pare a fi un albastru, spune Bobbie.
   Expir.
   Este Ingrid.
   - Bobbie, am nevoie să-mi faci o favoare.
   - Pot încerca.
   - Nu o lăsa să plece, îi spun. Până când nu ajung eu acolo. Fă tot ce poți ca să o ții pe loc. Ține-o la modul cel mai direct, dacă trebuie. Vin cât de repede pot.
   Apoi mă pornesc, grăbindu-mă să cobor scările bibliotecii și să o iau pe Strada 42. Adăpostul se află la zece cvartale distanță înspre nord și alte câteva înspre vest. Printr-o combinație de jogging, mers rapid și nerespectarea intenționată a semafoarelor, ajung în 20 de minute.
   Bobbie mă așteaptă afară. Îmbrăcată cu același cardigan și în aceiași pantaloni kaki în care se duce la muncă. Se ține la distanță de cercul de fumătoare pe care l-am văzut acum două zile.
   - Nu-ți face griji, e tot înăuntru, mă anunță.
   - A mai zis ceva?
   Bobbie dă din cap.
   - Nu. Ține totul pentru ea. Pare speriată.
   Intrăm în clădire. Prezența familiară a lui Bobbie îmi permite să trec fără probleme de femeia de la recepție care stă în spatele geamului zgâriat. În seara aceasta, sala de gimnastică transformată în adăpost e mult mai aglomerată decât în după-amiaza în care am vizitat-o pentru prima dată. Aproape fiecare pat este ocupat. Iar cele libere au fost deja rezervate cu valize, pungi de gunoi și perne murdare.
   - Uite-o, spune Bobbie arătând în direcția unui pat din porțiunea mai îndepărtată a sălii.
    Stând pe o saltea jerpelită, cu genunchii strânși la piept, o văd pe Ingrid.
   Nu doar părul i s-a schimbat în ultimele 3 zile, întreaga sa înfățișare este mult mai întunecată și mai neîngrijită. A devenit o umbră a ceea ce a fost cândva.
   Părul, acum de culoarea cărbunelui, cu excepția acelei pete de albastru pal, îi atârnă în șuvițe neglijente. E îmbrăcată în aceeași cămașă și aceeași pereche de blugi pe care i-a avut ultima dată când am văzut-o, deși acum sunt într-o stare deplorabilă de la atâta purtat. Fața îi este mai curată, dar bolnăvicioasă și uscată, ca și cum ar fi petrecut prea mult timp afară.
   Ingrid mă privește la rândul ei. În ochii injectați apare o urmă de recunoaștere.
   - Juju?
   Sare din pat și aleargă spre mine, strângându-mă într-o îmbrățișare puternică și totodată temătoare.
   - Ce faci aici? mă întreabă, fără a mă elibera din strânsoare.
   - Te caut pe tine.
   - Ai plecat de la Bartholomew, nu-i așa?
   - Nu.
   Ingrid îmi dă drumul din îmbrățișare și face câțiva pași înapoi, privindu-mă în ochi cu o suspiciune vădită.
   - Spune-mi că nu au ajuns la tine. Jură-mi că nu ești una de-a lor.
   - Nu sunt, o liniștesc eu. Am venit aici ca să te ajut.
   - Nu poți. Este prea târziu.
    Ingrid se prăbușește pe cel mai apropiat pat, acoperindu-și fața cu mâinile. Mâna stângă îi tremură, scăpată de sub control. Chiar și când o apucă cu mâna dreaptă, continuă să tremure, degetele murdare răsucindu-i-se într-un unghi nefiresc.
   - Juju, trebuie să pleci de acolo.
   - Asta plănuiesc, îi zic.
   - Nu. Trebuie să o faci acum, îmi spune Ingrid agitată. Fugi cât de repede poți tu. Nu știi cine sunt oamenii aceia.
   Doar că... știu.
   Cred că am știut dintotdeauna, dar nu am fost în stare să înțeleg pe deplin.
   Acum însă, toate informațiile pe care le-am adunat în ultimele două zile încep să capete sens. Ca o fotografie scoasă de la developat. Imaginea de ansamblu prinde formă, ivindu-se din întuneric și dezvăluind adevărul terifiant.
   Știu exact cine sunt oamenii aceia.
   Potirul de Aur într-o nouă versiune a sa.

Capitolul 41

   La insistențele lui Ingrid, mergem într-un loc retras, ca să vorbim.
   - Nu vreau să fim auzite, îmi explică ea.
   La adăpost, asta înseamnă să pui stăpânire pe fostul vestiar al bărbaților. După ușă, Bobbie stă de pază, blocând accesul oricui ar încerca să intre. Înăuntru, Ingrid și cu mine trecem pe lângă rândurile de dulăpioare goale și cabine de duș care nu au mai fost utilizate de ani buni.
   - Nu m-am mai spălat ca lumea de 3 zile, spune Ingrid, uitându-se cu nostalgie la una dintre cabine. Ultima oară am folosit baia unei prostituate din Port Authority, și asta s-a întâmplat ieri dimineață.
   - Acolo ai fost în tot acest timp?
   Ingrid se trântește pe o bancă ponosită.
   - Am fost peste tot. Port Authority. Grand Central. Penn Station. Peste tot unde sunt mulți oameni. Fiindcă mă caută, Juju. Știu că o fac.
   - Te înșeli.
   - Nu poți ști asta cu certitudine.
   - Ba da, deoarece...
   Mă opresc înainte să termin restul propoziției.
   Deoarece eu sunt singura care te-a căutat.
   Asta era să spun. Dar acum știu că e o minciună. Și ei au căutat-o.
   Prin mine.
   Decât să facă ei toată treaba murdară, m-au pus pe mine să o fac. De aceea Greta Manville mi-a sugerat locuri în care să caut. De aceea Nick m-a coborât cu ascensorul pentru alimente ca să scotocesc prin apartamentul 11A, sperând că voi găsi ceva util.
   Probabil tot de aceea s-a și culcat cu mine. Ca să-l plac, ca să mă țină aproape și să afle tot ce am descoperit.
   Presupun că a hotărât să se dea drept Ingrid în mesaje după ce au înțeles că știam prea multe. Până atunci erau pregătiți să-și reducă pierderile în ceea ce o privea pe Ingrid.
   - Dacă erai atât de speriată că puteai fi găsită, de ce nu ai luat un autobuz sau un tren ca să pleci din oraș?
   - E destul de greu când nu ai bani, spune Ingrid. Iar eu aproape că nu mai am nimic. Am mâncat din gunoaie. A trebuit să fur până și prostia asta de vopsea de păr. Iar puținii bani care mi-au mai rămas sunt de la cerșit și de la strâns monezi din fântâni. Am adunat până acum vreo 12 dolari. Dacă o țin tot așa poate voi avea destui ca să pot pleca din țară după vreo 10 ani. Pentru că asta trebuie să facem, Juju. Să mergem într-un loc unde să nu ne găsească. Doar așa putem scăpa de ei.
   - Sau am putea merge la poliție, îi sugerez eu.
   - Și ce să le spunem? Că o adunătură de bogătași de la Bartholomew îl venerează pe diavol? Sună teribil de ridicol numai când o rostesc cu voce tare.
   Deși exact asta cred eu că se întâmplă. Pun afișe discrete în ziare și pe internet, ademenind oameni în clădire cu promisiunea că le vor da bani și un loc în care să stea. Oameni ca mine, Ingrid și Dylan.
   Fiecare dintre noi am ajuns la Bartholomew de bunăvoie. Dar, odată ajunși acolo, regulile ne-au ținut captivi.
   - Cum ți-ai dat seama de ceea ce se întâmplă la Bartholomew?
   - Erica a început cu toată povestea asta, spune Ingrid. Am mers în parc, așa cum am mers și cu tine, și mi-a zis că a descoperit că persoana care locuise în apartamentul 12A înaintea ei nu e moartă, așa cum i se spusese. Și asta a îngrozit-o puțin. Așa că am făcut niște cercetări despre Bartholomew și am aflat niște chestii uluitor de ciudate care s-au petrecut acolo. Asta a speriat-o pe Erica extrem de tare. Iar, când a plecat, am presupus că a făcut-o pentru că se simțea prea înfricoșată ca să mai rămână. Dar apoi, după câteva zile, a venit Dylan și m-a întrebat dacă nu primisem vești de la ea. Și abia atunci am suspectat că era altceva la mijloc.
   Povestea ei seamănă mult cu a mea. Noua ei prietenă dispăruse: a început să creadă că se petrecea ceva neobișnuit și a decis să afle ce anume. Însă mi-a luat-o înainte cu descoperirea legăturii dintre Greta Manville și Cornelia Swanson.
   - Am întâlnit-o pe Greta în hol când aveam interviul cu Leslie, spune Ingrid. Și m-am gândit că e incredibil să stai în aceeași clădire cu un scriitor, știi? La început, am crezut că e drăguță. Mi-a dat chiar și un exemplar semnat al cărții sale. Dar când am citit despre Cornelia Swanson și am observat asemănarea, am știut ce se întâmplă.
   - Și ai mers direct la Greta pentru a afla mai multe detalii, adaug eu. Așa mi-a zis.
   - Bănuiesc că a omis partea cu amenințarea că mă dă afară din clădire dacă mai vorbesc vreodată cu ea.
   Detaliul acesta nu a fost menționat desigur, nici măcar atunci când Greta mi-a povestit despre viața sa de la Bartholomew. Apartamentul în care stau a fost al ei, ceea ce înseamnă că la un moment dat a fost de asemenea și al Corneliei Swanson.
   E același apartament în care și-a ucis servitoarea.
   Doar că nu a fost o simplă crimă.
   A fost un sacrificiu.
   Îndeplinirea promisiunii față de uroborus.
   Creația care se naște din distrugere.
   Viața care se înalță din moarte.
   E posibil ca Ruby să fi fost prima, dar mi se face rău la gândul că Erica a fost ultima. Încerc să nu mă gândesc la câte victime au mai existat între ele. Vom avea destul timp să revenim la acest subiect mai târziu. Acum am nevoie să mă concentrez asupra planului meu de evadare - trebuie să scap din locul acela într-un mod care să nu stârnească nici cea mai mică suspiciune.
   - Ce s-a întâmplat după ce ai vorbit cu Greta?
   - Am știut că nu mai vreau să stau acolo, asta cu siguranță.
   Ingrid se ridică în picioare și își face drum către șirul de chiuvete amplasate de-a lungul peretelui. Deschide unul dintre robinete și își stropește fața cu apă.
    - Atunci aveam două mii de dolari primiți pentru că locuiam în apartament. Îndeajuns ca să plec departe de acel loc. Dar, totodată, știam că urma să primesc și mai mulți bani dacă rămâneam.
   Banii. Fluturați în fața noastră la sfârșitul fiecărei săptămâni. Încă o modalitate prin care Bartholomew ne ținea captivi între pereții săi, la fel cum m-a ținut pe mine o noapte în plus.
   - M-am hotărât să rămân, recunoaște Ingrid. Nu știam pe cât timp. Poate încă o săptămână. Poate două. Dar am vrut să mă simt în siguranță, așa că am...
   - Cumpărat un pistol.
   Ingrid mă privește prin oglinda de deasupra chiuvetei, cu sprâncenele arcuite.
   - Așadar, l-ai găsit. Bine.
   - Da. Însă nu pot să înțeleg de ce l-ai lăsat acolo.
   - Deoarece s-a întâmplat ceva, spune Ingrid cu vocea tot mai stinsă. Și dacă-ți spun ce anume, mă vei urî pe vecie.
   Mă apropii de ea lângă chiuvetă.
   - N-o voi face. Promit.
   - Ba da, mă contrazice Ingrid, folosind un prosop de hârtie ca să se șteargă la ceafă. Și o merit din plin.
   - Ingrid, spune-mi odată.
   - Pistolul acela m-a costat toți banii pe care-i aveam. Cele două mii pe care le pusesem deoparte. S-au dus pe apa sâmbetei.
   Pocnește din degete și îi pot vedea urmele de ojă albastră de pe unghii.
    - Așa că am întrebat-o pe Leslie dacă aș putea primi ceva bani în avans. Nu mult. Doar plata pe o săptămână. Mi-a spus că nu e posibil. Dar apoi mi-a zis că aș putea primi cinci mii de dolari - nu ca împrumut sau în avans, ci așa pur și simplu, dacă-i făceam o favoare.
   - Ce anume?
   Ingrid trage de timp, examinându-și un fir de păr. Când se uită în oglindă, îi văd dezgustul din privire. Ca și cum s-ar urî din cap până-n picioare.
   - Să te rănesc, spune ea. Când am intrat una-n alta pe hol, nu a fost un accident. Leslie m-a plătit s-o fac.
   Îmi amintesc momentul acela foarte bine, ca un film proiectat chiar acolo, pe pereții băii. Pungile grele de cumpărături pe care le căram.
   Ingrid năpustindu-se în jos pe scări, cu privirea în telefon. Apoi lovitura. Trupurile noastre ricoșând, cumpărăturile împrăștiindu-se, iar eu, brusc, începând să sângerez. În haosul ce-a urmat, nu am avut când să mă gândesc prea mult la felul în care m-am rănit la braț.
   Acum știu adevărul.
   - Aveam un briceag, spune Ingrid, nefiind în stare să se uite în ochii mei. Îl țineam lângă telefon, cu vârful lamei în afară. Iar atunci când ne-am ciocnit, ți-am tăiat brațul. Leslie mi-a spus că nu trebuie să fie o tăietură adâncă. Doar cât să-ți curgă sânge.
   Mă îndepărtez de ea. Un pas. Apoi încă unul.
   - De ce... de ce te-ar pune să faci una ca asta?
   - Nu știu, spune Ingrid. Nu am pus prea multe întrebări. Dar apoi am avut bănuielile mele referitor la cine era ea în spatele tuturor aparențelor. Cine sunt cu toții. Și m-am gândit că e un fel de test. Ca și cum ar fi încercat să mă convertească. Să mă ademenească pentru a mă alătura grupului lor. Dar atunci eram prea disperată ca să pun întrebări. Nu mă puteam gândi decât la cei cinci mii de dolari și la cât de mult aveam nevoie de ei ca să fug din locul acela.
   Mă mișc până când ajung în partea opusă a băii, cufundându-mă într-o cabină deschisă și așezându-mă pe un scaun de toaletă.
   Ingrid se repede spre mine și cade în genunchi.
   - Îmi pare atât de rău, Jules, spune ea cu o voce sugrumată. Nu-ți pot reda în cuvinte cât de rău îmi pare.
   Simt mocnind în piept o furie arzătoare, incontrolabilă. Dar nu față de Ingrid. Nu o pot învinui pentru ceea ce-a făcut. Era falită și disperată, și a găsit o modalitate ușoară prin care să facă o mulțime de bani. Dacă ni s-ar fi inversat rolurile, aș fi procedat, poate, la fel, fără a cere prea multe explicații.
   Nu, simt furie față de Leslie și față de toți cei din Bartholomew pentru exploatarea acelei disperări. Pentru că au transformat-o într-o armă.
   - Te iert, îi spun lui Ingrid. Ai făcut ceea ce trebuia să faci ca să supraviețuiești.
   Ea dă din cap și se uită în altă parte.
   - Ba nu, sunt o persoană jalnică. De-a dreptul îngrozitoare. Imediat după ce-am făcut asta am decis că trebuie să plec. Cinci mii de dolari erau mai mult decât aveam eu nevoie. Nu am vrut să rămân și să văd cât de jos mă pot coborî.
   - De ce nu mi-ai spus toate acestea în ziua în care ne-am văzut în parc?
   - M-ai fi crezut?
   Răspunsul este nu. M-aș fi gândit că exagerează. Sau, mai rău, că e dusă cu pluta. Deoarece niciun om întreg la minte nu ar crede că un grup de sataniști își desfășoară activitățile macabre într-o clădire ca Bartholomew. Acesta, desigur, este și motivul datorită căruia au reușit să rămână nedescoperiți atâta timp. Absurditatea existenței lor este ca un scut, blochează orice urmă de îndoială.
   - Și cu siguranță nu m-ai fi iertat pentru răul pe care ți l-am pricinuit, spune Ingrid. Cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să încerc să te avertizez, dându-ți o idee despre ceea ce se petrecea acolo. Am sperat că te va înfricoșa suficient de mult încât să pleci. Sau cel puțin, că te va determina să chibzuiești de două ori dacă să rămâi sau nu.
   - Ceea ce am și făcut, îi spun. Dar asta înseamnă că într-adevăr ai fugit?
   - Da, dar nu așa cum am vrut eu, răspunde Ingrid într-un ritm tot mai accelerat, încât abia pot ține pasul cu ea. În noaptea aceea, aveam totul împachetat și eram pregătită să plec. Am pus biletul în liftul pentru alimente, încercând să fac tot posibilul ca să te conving să părăsești și tu clădirea. Din același motiv am lăsat și pistolul. Dacă, Doamne ferește, ai fi avut nevoie de el. Nu am plecat imediat, fiindcă Leslie mi-a spus că va trece la un moment dat, în timpul nopții, să-mi dea acei cinci mii de dolari pe care mi i-a promis. De asemenea, am aranjat să-i spun lui Dylan tot ce știam, în caz că l-ar fi putut ajuta să afle ce i s-a întâmplat Ericăi. Planul meu era să-mi primesc banii de la Leslie, să mă întâlnesc cu Dylan la subsol, iar apoi să-mi iau lucrurile și să-i dau cheile lui Charlie la plecare. Dar nu a fost să fie, evident.
   - Ce nu a mers?
   - Au venit după mine, spune Ingrid cu un fior în glas. Adică, el a venit.
   Gândurile mă duc înapoi la filmulețul făcut de Erica.
   El e.
   - Nick, șoptesc eu.
   Ingrid se cutremură auzindu-i numele.
   - A apărut dintr-odată.
   - La ușă?
   - Nu, spune ea. În apartament. Nu știu cum a intrat. Ușa era încuiată. Și cu toate acestea, el se afla acolo. Cred că fusese acolo de ore în șir. Ascunzându-se. Așteptând. Dar în clipa în care l-am văzut, am știut că sunt în pericol. Arăta de-a dreptul nemilos. Cu adevărat... înspăimântător.
   - Ți-a spus ceva?
   - Că nu ar trebui să opun rezistență.
   Ingrid face o pauză și bănuiesc că retrăiește în mintea ei momentul la fel cum am retrăit și eu ciocnirea noastră din hol. Începe iar să tremure - e un curent electric incontrolabil care-i trece prin tot corpul. Scoate un geamăt sinistru, iar ochii îi sunt inundați de lacrimi.
   - Mi-a spus că va fi mai ușor așa.
    Lacrimile i se revarsă șiroaie pe obraji.
    - Și știam - știam că plănuia să mă omoare. Avea o armă la el. Un pistol cu electroșocuri. Am țipat când l-am văzut.
    Iar eu am auzit acel țipăt din bucătăria apartamentului 12A. Ceea ce înseamnă că probabil și alții l-au auzit. Inclusiv Greta, care locuiește cu un etaj mai jos. Bănuiesc că nimeni nu a spus nimic deoarece știau ce se întâmplă.
   Ingrid urma să fie sacrificată.
   - Și cum ai reușit să scapi?
   - Tu m-ai salvat, zice Ingrid cu un zâmbet afectuos, plin de recunoștință, ștergându-și ochii. Atunci când ai bătut la ușă.
   - Nick era acolo?
   - Chiar în spatele meu. Nu am vrut să deschid, dar când am auzit că ești tu, Nick mi-a spus că trebuie să o fac, pentru că altfel vei deveni suspicioasă. A ținut pistolul cu electroșocuri lipit de spatele meu în tot acel timp, în caz că încercam să te avertizez. M-a prevenit că va apăsa pe trăgaci dacă fac vreo mișcare greșită, că se va ocupa de mine, apoi... de tine.
   Asta explică totul. De ce i-a luat atât de mult lui Ingrid să răspundă la ușă. Tocmai 20 de secunde, după calculele mele. De ce a deschis-o doar câțiva centimetri. De ce avea acel zâmbet fals când mi-a spus că este bine.
   - Am știut că ceva nu era în regulă, îi spun, surprinsă de propriile-mi lacrimi, care-mi izvorăsc brusc acum după ce Ingrid s-a oprit din plâns. Am vrut să te ajut.
   - Dar ai făcut-o, Jules. Aveam un spray cu piper în buzunar. O sticluță agățată de brelocul cu chei. Nick a apărut atât de repede, încât nu am apucat să o scot. Apoi ai venit tu la ușă. Și ai vorbit cu mine destul cât să reușesc să bag mâna în buzunar și să o iau.
   Îmi amintesc acel moment foarte clar. Felul în care își ținea mâna dreaptă în buzunarul de la blugi, căutând ceva.
   - După ce ai plecat, l-am implorat să nu-ți facă rău, povestește Ingrid. Apoi i-am dat cu spray paralizant în ochi și am fugit. Nu am luat nimic cu mine. Nu aveam timp. A trebuit să las totul în urmă. Telefonul. Hainele. Banii. Aveam doar cheile, pe care le-am aruncat pe jos, în hol, fiindcă știam că nu mă voi putea întoarce.
   Ușa vestiarului se deschide și Bobbie își strecoară capul înăuntru.
   - Doamnelor, trebuie să terminați, ne anunță ea. Nu pot sta de pază toată noaptea. Se aglomerează rău aici și cineva îmi va lua patul dacă nu mă întorc repede.
   Ingrid și cu mine ieșim din vestiar pomenindu-ne într-o îmbulzeală și mai mare decât fusese atunci când am mers să vorbim. Bobbie are dreptate. Toate paturile sunt acum ocupate cu oameni care dorm, citesc sau doar stau și meditează în tăcere. Câteva servesc drept centre de socializare improvizate, unde grupuri de femei stau la palavre și râsete. E un loc zgomotos și plin de viață, ceea ce mă face să înțeleg de ce Ingrid s-a ținut de stațiile de autobuz și tren.
   Mulțimea oferă siguranță.
   Pentru amândouă.
   Dar a mai rămas un locatar temporar la Bartholomew. Și este de unul singur.
   Această realizare îmi face inima să-mi bată ca o tobă în piept.
   Îmi scot telefonul și glisez prin istoricul de căutări, întorcându-mă la calendarul cu fazele lunii pe care-l examinasem mai înainte.
   Tastez luna curentă.
   Și anul.
   Când apar rezultatele pe ecran, terifiată scot un țipăt gutural, încât ceilalți din adăpost se opresc și se uită la mine. Iar Ingrid și cu Bobbie se apropie într-un suflet.
   - Ce s-a întâmplat? mă întreabă Ingrid.
   - Am nevoie să plec.
    Mă îndepărtez de ele, luând-o la goană spre ieșire.
    - Stai lângă Bobbie. Să nu ai încredere în nimeni altcineva.
   Ingrid strigă după mine.
   - Unde te duci?
   - La Bartholomew. Trebuie să-l avertizez pe Dylan.
   În câteva secunde, ies din sala de gimnastică, apoi din clădire, pomenindu-mă în stradă, unde luna încă strălucește luminoasă și rotundă.
   E lună plină.
   O altă lună albastră.

Capitolul 42

   Iau un taxi ca să ajung înapoi la Bartholomew, chiar dacă nu mi-l pot permite.
   Am portofelul gol.
   La fel și contul bancar.
   Dar viteza este cel mai important lucru acum. Mi-am dat 20 de minute ca să ajung la Bartholomew, să iau tot ce pot, să mă întâlnesc cu Dylan și apoi să plec naibii de-acolo. Fără explicații. Fără rămas-bun. Doar intru și ies, lăsându-mi cheile în hol înainte să pășesc pe ușă afară.
   Deja am întârziat. Traficul de pe Eighth Avenue este ca o masă amorfă ce se deplasează lent spre nord. În cinci minute, am trecut doar de două străzi. Stau pe bancheta din spate, frica și nerăbdarea alcătuind o combinație zdravănă ce-mi face întreg trupul să zbârnâie. Cu mâinile tremurânde iau telefonul să-l sun pe Dylan.
   Un apel.
   Taxiul, care a încetinit la lumina roșie a semaforului, pornește în trombă în clipa în care se face verde.
   Două apeluri.
   Mai trecem de o stradă.
   Trei apeluri.
   Încă o stradă lăsată în urmă, rămânând 16.
   Patru apeluri.
   După ce se apropie de o nouă intersecție, taxiul se oprește dintr-odată la un semafor roșu. Din inerție sunt aruncată în față, abia reușesc să evit panoul de sticlă dintre cele două scaune. Telefonul îmi cade din mână.
   Sună în continuare pe covorașul din cauciuc, un sunet distant ca de tinichea. Apoi apelul este întrerupt de mesajul vocal al lui Dylan.
   Aici Dylan. Știi ce ai de făcut.
   Iau telefonul de pe jos, țipând efectiv în el.
   - Dylan, am găsit-o pe Ingrid. E în siguranță. Nu știe unde este Erica. Dar trebuie să pleci de acolo. Acum.
   De pe scaunul din față, șoferul îmi trimite o privire curioasă prin oglinda retrovizoare. Cu sprâncenele arcuite. Fruntea încrețită. Deja îi pare rău că m-a lăsat să urc în mașină. Îi va părea și mai rău peste un minut.
   Mă uit în altă parte și continui să țip în telefon, cuvintele ieșindu-mi din gură cu o viteză copleșitoare.
   - Mă îndrept către tine. Dacă poți, vino să ne întâlnim în față. Îți explic restul după ce plecăm.
   Termin apelul când lumina semaforului se schimbă și taxiul pornește cu un șuierat, gonind înspre Columbus Circle într-un tempo amețitor. Pe dreapta, clădirile se micșorează, în locul lor ivindu-se întinderea de copaci din Central Park.
   Încă 13 străzi.
   Îi trimit lui Dylan un mesaj text.
   SUNĂ-MĂ.
   Urmat de un altul, mai urgent.
   EȘTI ÎN PERICOL
   Trecem de o încă stradă. Mai rămân 12, îmi spun că trebuie să fiu calmă, să mă concentrez. Nu te panica.
   Gândește.
   Asta mă va ajuta să ies cu viață din toată această încurcătură. Și nu panica. Ea doar generează și mai multă agitație.
   Gândirea calmă, rațională, face minuni. Numai că devine imposibilă după ce mă uit la ceas. Zece minute petrecute în acest taxi și nici măcar nu am parcurs jumătate din traseu.
   E timpul s-o șterg de aici.
   Când ne oprim la următorul semafor, deschid portiera și sar afară.
   Șoferul începe să strige cuvinte pe care nu le înțeleg. Sunt prea ocupată să mă strecor printre mașini, făcându-mi drum spre trotuar.
   Îl aud cum claxonează. Două claxoane iuți, furioase, urmate de unul lung ce răsună mânios deasupra orașului animat.
   Încă îmi vibrează în timpane când trec strada alergând cu sufletul la gură.
   Mai am 11 străzi de parcurs.
   Alerg în continuare, accelerând. Majoritatea oamenilor mă aud când mă apropii și se feresc din calea mea. Pe cei care nu o fac, îi împing într-o parte.
   Le ignor privirile acuzatoare și gesturile înverșunate. Nu mă pot gândi decât la faptul că trebuie să ajung la Bartholomew cât mai curând cu putință și, odată ajunsă acolo, să și plec la fel de repede.
   Păstrează-ți calmul.
   Concentrează-te.
   Intri.
   Și ieși.
   Gonind pe străzile din Manhattan, îmi fac o listă cu lucrurile pe care să le iau din apartamentul 12A. Fotografia cu familia mea este prioritatea numărul unu. Le-am făcut-o când aveam 15 ani și stă acum într-o ramă lângă pat. Orice altceva poate fi înlocuit. Îmi voi lua și încărcătorul pentru telefon, laptop-ul și câteva haine.
   Doar ceea ce încape într-o singură cutie. Nu voi avea suficient timp să mă întorc. Nu când ceasul ticăie în defavoarea mea și străzile rămân cu greu în urmă, deși alerg cât de tare pot.
   Încă cinci blocuri.
   Patru.
   Trei.
   Ajung la capătul unuia și traversez pe roșu, abia evitând un Range Rover ce vine din direcția opusă.
   Picioarele amorțite lovesc greoi pavajul. Genunchii îmi țipă. Plămânii îmi iau foc iar inima îmi pulsează nebunește în gât și în urechi, gata să explodeze.
   Încetinesc pe măsură ce mă apropii de Bartholomew. Un gest inconștient. Dau târcoale clădirii, cercetând cu privirea aleea din față, în căutarea lui Dylan.
   Nu e acolo.
   Semn rău.
   Îl văd doar pe Charlie, la ușa principală, pe care o ține deschisă, așteptându-mă să intru.
   - Bună seara, domnișoară Jules! mă salută el cu un zâmbet larg pe sub mustața stufoasă. Cred că ați fost foarte ocupată. Nu v-am văzut toată ziua.
   Mă uit la el și mă întreb cât de multe știe.
   Totul?
   Nimic?
   Sunt tentată să spun ceva. Să-i cer ajutorul. Să-l avertizez să plece la fel de grabnic cum am eu de gând să o fac. Dar e un risc pe care nu mi-l pot asuma.
   Nu încă.
   - Mi-am căutat un nou loc de muncă, îi spun, forțându-mă să zâmbesc la rândul meu.
   Charlie își înclină capul cu interes.
   - Și ați avut noroc?
   - Da.
    Fac o pauză, trăgând de timp. Apoi îmi vine scuza perfect rezonabilă datorită căreia să plec.
    - Am obținut un job. În Queens. Dar fiindcă e atât de departe, nu voi mai putea locui aici. Voi sta la niște prieteni până când găsesc ceva.
   - Ne părăsiți?
   Dau din cap.
   - Chiar acum.
   Când Charlie se încruntă, nu pot spune dacă dezamăgirea lui este adevărată sau la fel de falsă ca și zâmbetul meu. Nici măcar după ce adaugă:
   - Eu, unul, urăsc să vă văd plecând. A fost o plăcere să vă cunosc.
   Continuă să țină ușa, așteptându-mă să intru. Eu ezit, arunc o privire rapidă la garguiele de deasupra noastră.
   La un moment dat mi se păreau amuzante. Acum, la fel ca oricare lucru ce are legătură cu această clădire, mă înspăimântă.
   Înăuntru e o liniște mormântală. Nici urmă de Dylan sau de vreo ființă vie. Întregul hol e pustiu.
   Mă grăbesc spre lift, trupul împotrivindu-mi-se la fiecare pas. Mă mișc numai prin simpla forță a voinței, ordonându-le mușchilor încăpățânați să pășească în cabină, să tragă grilajul și să apese butonul către etajul 11.
   Ascensorul se pune în funcțiune, ridicându-mă tot mai sus, prin clădirea surprinzător de tăcută. La etajul 11, ies fără răgaz din lift și mă reped către apartamentul lui Dylan.
   Bat la ușă. Un trio asurzitor de lovituri.
   - Dylan?
   Bat din nou. Mai tare de data aceasta, ușa zguduindu-se sub pumnul meu.
   - Dylan, ești aici? Trebuie să...
   Ușa se dă la o parte, lăsându-mi pumnul să-mi alunece prin aer înainte să-mi cadă descurajat pe lângă corp. Leslie Evelyn își face apariția, îmbrăcată în costumul ei negru Chanel ca într-o armură.
   Afișându-mi un zâmbet cât se poate de fals.
   Inima, care-mi bătuse ca un tunet în piept, deodată se oprește.
   - Jules, vocea îi este atât de dulce, încât mi se face rău.
    Miere amestecată cu otravă.
    - Ce surpriză plăcută!
   Simt cum încep să mă clatin pe picioare. Sau poate că este doar o halucinație de la soc. Amețesc confuză, de parcă aș pluti deasupra pământului. Nu sunt capabilă să mă gândesc decât la un singur motiv pentru care Leslie s-ar afla în apartamentul lui Dylan.
   Am ajuns prea târziu.
   L-au luat deja.
   La fel ca pe Megan, Erica și Dumnezeu știe câți alții înaintea lor.
   - Te pot ajuta cu ceva? mă întreabă Leslie, fluturându-și pleoapele cu o îngrijorare prefăcută.
   Deschid gura, dar nu-mi iese niciun cuvânt. Frica și surprinderea mi-au furat glasul. În schimb, îl aud pe cel al lui Ingrid, răsunându-mi ca o alarmă în minte.
   Fugi cât de repede poți!
   Asta fac.
   Fug de Leslie. Pe coridor. Înspre scări.
   În loc să o iau în jos, unde ar putea să mă aștepte alții, mă duc în sus.
   Singura șansă la salvare este apartamentul 12A. Dacă reușesc să ajung acolo, încui ușa, sun la poliție și le cer să vină să mă scoată din clădire. Dacă nu funcționează, îmi mai rămâne pistolul lui Ingrid.
   Așa că încep să urc cu genunchii care-mi pulsează și mâinile tremurânde, amorțită de la spaima pe care am tras-o.
   Gonesc în sus pe scări, numărându-le.
   Zece trepte. Platformă. Alte zece trepte.
   Ajung în sfârșit la etajul 12, mă grăbesc pe hol, respirând atât de precipitat încât coastele îmi saltă într-un ritm isteric, dureros. După care mă năpustesc în apartamentul 12A, aproape suspinând de ușurare.
   Trântesc ușa în spatele meu și o încui.
   Lacăt. Zăvor. Lanț.
   Mă sprijin de lemnul masiv pentru o fărâmă de secundă ca să-mi trag respirația. Apoi mă avânt în vestibul, urcând din nou câteva trepte, mai încet de data asta.
   În dormitor, mă duc direct la noptieră cu pași apăsați și iau fotografia înrămată a familiei mele, unicul lucru de care am cu adevărat nevoie, restul sunt neimportante.
   Cu ilustrația îndesată sub braț, cobor scările pentru ultima dată. În curând voi fi în bucătărie, sunând la poliție, scoțând pistolul de sub chiuvetă și strângându-l în poală până când sosesc ajutoarele.
   La capătul scărilor însă, odată ajunsă în hol, mă opresc brusc, înmărmurită.
   Nick e acolo.
   Stă chiar după foaier, blocându-mi orice tentativă de a pleca. Ține ceva în mână, ascuns la spate, unde nu îl pot vedea.
   Fața lui este lipsită de orice expresie. Ca o coală albă de hârtie pe care îmi proiectez o mie și una de temeri.
   - Bună, vecino! spune el.

Capitolul 43

   - Cum ai intrat? îl întreb.
   O întrebare inutilă. Știu deja. În spatele lui, în birou, o secțiune din bibliotecă este dată într-o parte, dezvăluind un dreptunghi întunecat.
   Un pasaj secret ce leagă locuințele una de alta. Dacă aș căuta, sunt sigură că aș găsi un rând de scări în perete care duc atât în apartamentul 11A, cât și în 11B.
   Nick ar fi putut intra aici oricând ar fi vrut. De fapt, cred că a și făcut-o. Acel zgomot pe care-l auzeam dimineața devreme. Foșnetul moale, asemenea șosetelor ce se afundă în covor sau trenei unei rochii ce atinge piciorul mesei.
   Era Nick.
   Intrând și ieșind ca o fantomă.
   - Unde e Dylan?
    Sunt atât de speriată, încât numi mai recunosc propria voce. Ascuțită și sugrumată, sună ca și cum ar aparține altcuiva. Unui străin.
   - Ce i-ai făcut?
   - Nu ți-a spus Leslie? S-a mutat.
   Zâmbetul i se lățește pe chip ca un rânjet amenințător de fiară. Îl văd și știu sigur că Dylan e mort. Conținutul stomacului mi se urcă în gât, fierbinte și vâscos. Îmi încrucișez brațele peste pântece, cu siguranță că aș vomita chiar acum dacă aș avea ceva în el.
   - Te rog, lasă-mă să plec. Înghit în sec, gâfâind ca să pot respira. Nu voi spune nimănui despre ceea ce se petrece aici.
   - Și anume ce crezi tu că se petrece aici? întreabă Nick nonșalant.
   - Nimic, îi răspund, ca și cum această prefăcătorie vădită ar fi de-ajuns ca să-l conving să mă lase în pace.
   Nick dă trist din cap.
   - Amândoi știm că nu e adevărat.
   Face un pas înainte. Eu fac doi înapoi.
   - Hai să cădem la o înțelegere, spune el. Dacă-mi zici unde este Ingrid, atunci poate, poate o vom lua pe ea și te vom lăsa pe tine să pleci. Ce părere ai?
   Sună a minciună. La fel de evidentă ca și cea pe care am spus-o eu.
   - Presupun că e un nu, zice Nick interpretând tăcerea mea. Păcat.
   Mai face un pas și pot vedea obiectul pe care-l ține ascuns la spate.
   Pistolul cu electroșocuri. O scânteie albastră îi dansează în vârf.
   Dau fuga în hol, apoi fac dreapta, în bucătărie. Cad în genunchi, târându-mă pe podea ca să ajung la dulapul de sub chiuvetă. Deschid aprig ușa și mă întind după cutia de pantofi. Are capacul strâmb.
   Este goală.
   Îmi amintesc cum i-am scris un mesaj lui Ingrid despre pistol. Un mesaj pe care, acum realizez, ea nu l-a văzut niciodată.
   În afară de mine, Nick e singurul care știe de existența acelui mesaj.
   - Îți admir instinctele de supraviețuire, Jules. Sincer. Dar să ții un pistol în apartament e foarte periculos. A trebuit să-l iau și să-l pun într-un loc sigur, vocea îi răsună din hol.
   O ia după colț și intră în bucătărie. Nu se grăbește. Nu e nevoie. Nu când sunt prinsă în felul acesta. Singură și fără apărare.
   Înarmată doar cu o fotografie a familiei mele, pe care o țin în față ca pe un scut.
   - Nu trebuie să se termine violent, știi? spune Nick. Predă-te pașnic. E mai ușor așa.
   Mă uit prin bucătărie, disperată, după o armă. Suportul din lemn cu cuțite de pe blat este prea aproape de locul în care stă Nick, iar sertarul cu ustensile e prea departe de mine. Se va năpusti asupra mea de îndată ce apuc să fac vreo mișcare în direcția oricăruia dintre ele.
   Totuși, trebuie să încerc. Orice ar spune Nick, să mă predau de bunăvoie nu este o opțiune.
   În dreapta mea se află cel mai apropiat dulap, ascuns între cuptor și chiuvetă. Îl deschid cu viteză, liftul pentru alimente ivindu-se din spatele lui. Nick se repede înspre mine când încep să mă cațăr înăuntru. Sunt pe jumătate în ascensor până când mă ajunge din urmă, cu pistolul scânteindu-i în mână. Îl lovesc cu piciorul în piept.
   Nebunește. Sălbatic. Scoțând un țipăt neomenesc.
   Prin ochii pe jumătate închiși de spaimă, întrezăresc o altă scânteiere albastră la capătul pistolului. Lovesc din nou, țintind mai sus, în față, ochelarii i se fac țăndări sub călcâiul meu.
   Nick scoate un strigăt de durere și se dă înapoi.
   Pistolul mocnește și freamătă pe podea.
   Îmi trag piciorul în ascensor, reamintindu-mi dintr-o dată cât de mic este de fapt. Cu mâinile împreunate, trag cu putere de funie. O secundă mai târziu, ascensorul se prăbușește și sunt aruncată în beznă.
   Încerc să țin de funie, dar se mișcă prea repede, trecând ca un fermoar peste palmele mele, tăindu-le. Îmi retrag mâinile și prind funia între genunchi, sperând că-mi va încetini căderea.
   Nu pot spune dacă merge. E prea întuneric, iar ascensorul face prea mult zgomot, scârțâind sub greutatea mea. Îmi simt genunchii fierbinți. Fricțiunea mă arde chiar și prin blugii din denim. Îmi depărtez genunchii cu un țipăt strident, înăbușit de zgomotul ascensorului care se izbește în apartamentul de jos.
   Impactul îmi explodează în tot corpul. Capul mi se dă pe spate.
   Mâinile și picioarele mi se lovesc de pereți. Iar durerea îmi săgetează coloana ca o țepușă de argint, strecurându-se prin fiecare ramificație de nerv.
   Când se sfârșește, aștept în întuneric rănită și speriată, întrebându-mă dacă mai sunt în stare să mă mișc. Gâtul îmi geme în semn de protest.
   Dar pot ridica ușa ascensorului și mă pot târî afară, cu grijă să nu-mi stric de tot corpul zdrobit. Alunecând în bucătăria apartamentului 11A, sunt surprinsă să văd că încă sunt capabilă să merg, deși destul de încet. Șchiopătez crispându-mă de durere la fiecare pas pe care-l fac.
   Strâng din dinți și merg înainte, ieșind din bucătărie și intrând în foaier, unde deschid larg ușa.
   Atunci când părăsesc apartamentul 11A simt cum durerea slăbește. De frică, cred. Sau datorită adrenalinei. Deși nu contează, atâta timp cât mă ajută să ajung mai repede jos în holul principal.
   Apropiindu-mă de lift, văd că - miracolul miracolelor - e încă oprit la etajul 11 cu ușa întredeschisă, de parcă mă așteaptă.
   Fug repede spre el, devenind brusc conștientă de o siluetă care se mișcă în stânga mea.
   Nick.
   Vine pe scări de la etajul doisprezece, cu pistolul cu electroșocuri pornit. Ochelarii îi atârnă de-o ureche, cu rama înclinată peste față.
   Lentila dreaptă e spartă. Iar o dâră de sânge îi curge dintr-o tăietură de sub ochiul drept, asemenea unei lacrimi roșii.
   Mă arunc în lift și apăs butonul ca să cobor în hol.
   Ușile exterioare încep să se închidă când Nick mă ajunge din urmă. Își pune brațul între ele, pistolul scânteind precum Focul Sfântului Elmo.
   Apuc grilajul din interior și i-l trântesc peste mână, îl trag înapoi și o mai fac o dată, mai puternic.
   Atât de tare încât Nick își smulge brațul în agonie, iar pistolul îi cade din mână.
   Închid grilajul și liftul începe să mă ducă în jos. Până să trec de etajul unsprezece, îl văd din nou pe Nick coborând scările.
   Etajul 10.
   Nick zboară furios pe scări. Îi aud sunetul pantofilor pe marmură, ecoul ajungând până la mine.
   Etajul 9.
   Se apropie. Pentru o clipă apuc să-i zăresc picioarele pășind pe palierul dintre etaje până dispare din câmpul meu vizual.
   Etajul 8.
   Îmi vine să strig după ajutor. Dar mă abțin. Nu are niciun rost, la fel ca și cele ale lui Ingrid, strigătele mele vor fi ignorate.
   Etajul 7.
   O văd pe Marianne cum stă pe palier și se uită. De data aceasta nu poartă machiajul strident și nici ochelarii de soare. Are fața îngălbenită, de parcă ar fi bolnavă.
   Etajul 6.
   Nick accelerează după ce trece de Marianne. Îl pot vedea-n întregime acum, o umbră monstruoasă traversând palierul, coborând aproape în același ritm cu liftul.
   Etajul 5.
   Mă aplec și iau de jos pistolul cu electroșocuri pe care-l simt surprinzător de greu în mână.
   Etajul 4.
   Apăs butonul lateral al pistolului, testându-l. Acesta scoate un păcănit uluitor.
   Etajul 3.
   Nick este la același nivel cu mine. Mă învârt neliniștită în cabina liftului, privindu-l prin geamul din sticlă cum se mișcă. Zece pași, palier, alți zece pași.
   Etajul 2.
   Stau cu mâna pe grilaj, gata să-l deschid în secunda în care liftul se va opri.
   Holul principal.
   Ies cu repeziciune din lift când Nick coboară ultimele 10 trepte.
   Sunt cu vreo 3 metri în fața lui. Poate chiar mai puțin.
   Traversez holul cu pași grăbiți, neavând curajul să privesc înapoi.
   Inima îmi bate nebunește în piept, sângele mi se zbate în tâmple, iar trupul mă doare atât de rău, încât încetez să mai simt pistolul cu electroșocuri din mână sau fotografia înrămată de sub braț. Vederea mi se îngustează și nu mai disting decât ușa principală care se află la doar câțiva metri în fața mea.
   Acum doi metri.
   Unul.
   Salvarea este atât de aproape, de partea cealaltă a ușii.
   Polițiștii, pietonii și străinii se vor opri ca să mă ajute.
   Ajung la ușă.
   O împing cu toată forța care mi-a mai rămas.
   Însă cineva mă trage înapoi. O prezență masivă, neînduplecată.
   Ochii mari de uimire îmi cad asupra chipiului, uniformei și mustății.
   Charlie.
   - Nu vă pot lăsa să plecați, domnișoară Jules, spune el. Îmi pare rău. Dar mi-au promis. Mi-au promis că-mi vor salva fiica.
   Fără să mă gândesc, apăs pe trăgaciul pistolului și-l nimeresc drept în stomac. Vârful îi bâzâie, aruncând scântei până când Charlie cade chircit, crispându-se de durere.
   Arunc arma, deschid ușa și mă avânt pe trotuar, apoi în stradă.
   Charlie strigă după mine:
   - Domnișoară Jules, aveți grijă!
   Alergând, întorc privirea pentru o fracțiune de secundă și-l văd în același loc în care l-am lăsat, tot ghemuit pe podea, cu Nick lângă el.
   Zgomotul se intensifică. E un adevărat vacarm în jurul meu. Aud un claxon de mașină. Scârțâit de cauciucuri. Un țipăt în depărtare.
   Pare a fi o sirenă.
   Apoi ceva se izbește violent în mine și sunt aruncată în aer, zburând fără niciun control, adâncindu-mă-n uitare.

ACUM

   Mă trezesc brusc, tresărind.
    Nu îmi întind leneș pleoapele, nu casc așa cum fac de obicei cu gura larg deschisă. Trec pur și simplu de la întuneric la lumină într-o clipită, simțindu-mă exact cum mă simțeam înainte să adorm.
   Terifiată.
   Înțeleg situația foarte limpede. Chloe se află în pericol. La fel și Ingrid, dacă o vor găsi. Trebuie să le ajut.
   Acum.
   Mă uit la ușa deschisă. Camera e cufundată în beznă, pe hol e o liniște deplină. Nu se aude nicio șoaptă, niciun ecou de pași.
   - E cineva?
    Setea îmi preschimbă vocea într-un croncănit lipsit de orice grație.
    - Am nevoie...
   Să sun la poliție.
   Asta vreau să spun. Dar gâtul îmi cedează, împiedicându-mă. Mă forțez să tușesc, mai mult pentru a atrage atenția vreunei asistente decât pentru a-mi drege glasul.
   Încerc din nou, de data aceasta mai tare.
   - E cineva aici?
   Nu răspunde nimeni.
   Pentru moment, holul pare a fi gol.
   Mă uit după un telefon pe măsuța de lângă pat. Nu e. Și nici vreun buton ca să chem o asistentă.
   Mă dau jos din pat, descoperind ușurată că pot să merg, deși nu foarte bine. Picioarele îmi sunt slăbite și instabile, iar corpul îmi e sfâșiat de durere. Reușesc să ies din cameră și ajung în hol, care e mai mic decât mă așteptasem. Un culoar semiobscur cu uși ce duc în alte două încăperi și un birou minuscul al asistentelor care acum este gol.
   Nici aici nu găsesc un telefon.
   - E cineva? strig eu. Am nevoie de ajutor.
   La capătul holului văd o altă ușă, închisă.
   E albă.
   Fără geam.
   Și grea, lucru pe care îl aflu atunci când încerc să o deschid. Abia după ce fac un efort supraomenesc și scot un geamăt de durere îmi reușește să o mișc din loc.
   Trec de ușă și ajung într-un alt hol.
   Unul pe care cred că l-am mai văzut. Ca toate amintirile mele din ultimul timp, îl am vag întipărit în minte. O frântură de amintire încețoșată din cauza agoniei, a neliniștii și a sedativelor.
   Holul face o cotitură. Merg într-acolo și după colț dau de încă un hol.
   În dreapta văd o bucătărie amenajată în tonuri neutre, pământii.
   Deasupra chiuvetei atârnă un tablou. Un șarpe încolăcit care formează un opt perfect, mușcându-și coada.
   În spatele bucătăriei se întinde o sală de mese și câteva geamuri masive cu vedere înspre Central Park. E colorat în portocaliu de soarele care apune, de parcă ar fi în flăcări.
   Zărindu-l, mă cuprinde o frică rece și tăioasă ce-mi vibrează în tot corpul.
   Mă aflu tot la Bartholomew.
   Și aici am fost în tot acest timp.
   Când sunt lovită de cruntul adevăr, îmi vine să urlu, deși gâtul nu mă lasă. E încleștat de spaimă și de sete.
   Încep să mă mișc, picioarele mele goale lipăind pe podea. După doar câțiva pași tulburați, o voce răsare de nicăieri în spatele meu.
   La auzul ei mă transform într-o stană de piatră. Sângele îmi îngheață în vene și scap un țipăt de groază împins imediat înapoi de o mână ce-mi acoperă gura. O altă mână mă întoarce ca să pot vedea cine e.
   Nick.
   Cu buzele întinse într-un zâmbet diabolic.
   Și cu ochii scânteind.
   În dreapta lui stă Leslie Evelyn. În stânga, Dr. Wagner, ținând o seringă în mână. O picătură de lichid se cutremură în vârful acului înainte să mi-l introducă în braț.
   Lumea începe să se învârtă în jurul meu. Fața lui Nick. Fața lui Leslie. Fața doctorului Wagner. Cu toții sunt în ceață acum și se unduiesc ca un televizor stricat.
   Gâfâi.
   Scot un alt țipăt.
   Cumplit, vrednic de milă și plin de teroare.
   Mângâind holul, ecoul ajunge la pereți. Încă îl mai aud când totul se adâncește-n uitare.

DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU
Capitolul 44

   Îmi visez familia în Central Park, în mijlocul Podului Bow.
   De data aceasta sunt împreună cu ei.
   La fel e și George.
   Nu mai este nimeni prin preajmă, doar noi cinci, uitându-ne la reflecțiile noastre proiectate de lumina lunii în lac. O pală de vânt străbate parcul, agitând apa și deformându-ne chipurile.
   Mă holbez la reflecția mea, minunându-mă de felul cum se leagănă și tremură. Apoi mă uit la reflecțiile celorlalți și observ ceva ciudat.
   Toți au câte un cuțit în mână.
   Toți în afară de mine.
   Îmi abat privirea de la apă și mă întorc cu fața spre ei. Familia mea. Garguiul meu.
   Ei își ridică cuțitele.
   - Nu ai ce căuta aici, îmi spune tata.
   - Fugi, mă avertizează mama.
   - Fugi cât poți tu de repede, îmi zice Jane.
   George nu spune nimic. El pur și simplu se uită cu ochii lui neclintiți de piatră cum ceilalți se aruncă asupra mea și încep să mă înjunghie.

O ZI MAI TÂRZIU
Capitolul 45

   Mă trezesc lent. Ca un înotător nesigur de ceea ce urmează să găsească la suprafață, smulsă împotriva propriei voințe din apele întunecate.
    Chiar și după cerni recapăt cunoștința, starea de somnolență persistă. O buclă de ceață parcă mă învăluie, galeșă și densă.
   Îmi țin ochii închiși. Îmi simt trupul greoi. Atât de greoi.
   Deși sesizez o durere în abdomen, este una distantă, asemenea unui foc care arde în partea cealaltă a camerei. Îndeajuns de aproape cât să-i pot simți căldura.
   Încep să-mi mișc pleoapele, fluturându-le și deschizându-le ca să văd un salon de spital.
   Același de mai înainte.
   Fără geamuri. Cu un scaun în colț și Monet atârnat de peretele alb.
   În ciuda ceții din capul meu, știu exact unde mă aflu.
   Singurul lucru pe care nu-l știu este ce au de gând să-mi facă sau ce mi-au făcut deja.
   Trupul meu refuză să reacționeze, oricât de mult aș încerca.
   Ceața e prea grea. Picioarele-mi sunt lipsite de viață. Brațele, la fel.
   Doar mâna dreaptă mi se mișcă, un foșnet slab pe lângă corp.
   Întoarcerea capului este cea mai performantă mișcare pe care o pot realiza. O răsucire lentă în stânga îmi permite să văd stativul cu perfuzie de lângă pat și tubul subțire din plastic introdus în brațul meu.
   Îmi dau seama că nu mai am bandajul în jurul capului. Părul îmi cade liber pe umeri când îmi rotesc privirea în direcția opusă, unde stă fotografia cu familia mea. Îmi văd reflecția ștearsă în sticla crăpată. Acel chip palid tăiat în zeci de bucăți îmi provoacă un tic nervos și îmi face mâna dreaptă să tresară. Observ surprinsă că o pot ridica. Nu mult. Doar cât să mi-o trântesc pe stomac.
   Îmi mișc mâna de-a lungul halatului de spital. Sub țesătura subțire ca hârtia dau de o ușoară denivelare acoperită cu un bandaj. O pot simți în partea stângă a abdomenului. Când o ating, un junghi de durere mi se răspândește în tot corpul, ceața risipindu-se îndeajuns cât să îl simt cu adevărat. Ca pe un trăsnet.
   Odată cu durerea apare și panica. O groază confuză care-mi spune că ceva nu este bine, dar nu pot să înțeleg ce anume.
   Mâna continuă să se miște, încet și șovăitor. Chiar în stânga buricului dau peste o altă ridicătură oribilă. Un alt bandaj.
   Mai multă durere.
   Mai multă panică.
   Mai multe mișcări tulburate de-a lungul abdomenului, palpând cu degetele, căutând și alte bandaje.
   Îl găsesc, în partea de jos, la câțiva centimetri sub buric, încă un bandaj. E mai mare decât celelalte. Durerea se înrăutățește când apăs pe el. Și un acces de mânie mă face încă o dată să gâfâi.
   Ce mi-ați făcut?
   Mai mult o gândesc decât o spun. Vocea îmi sună ca un scârțâit uscat, de abia auzit în liniștea sumbră a încăperii, dar în mintea mea e un suspin adânc ce ar face până și pereții să se cutremure.
   Durerea mă arde ca un foc mistuitor. Nu mai este o flacără îndepărtată. Acum e aici. Îmi clocotește în intestine. Îl acopăr cu singura mea mână funcțională, țipând în interiorul meu. Vocea îmi este atât de slăbită încât nu poate decât să geamă.
   Pe hol, cineva mă aude.
   E Bernard, care se grăbește înăuntru. Ochii lui nu mai sunt binevoitori ca înainte. Când mă privește, nu se uită cu adevărat la mine, ci prin mine. Scot un alt geamăt și el dispare.
   O clipă mai târziu, își face apariția Nick.
   Continui să urlu în adâncul meu.
   Pleacă de lângă minei Nu mă atinge!
   Nu reușesc să articulez decât primul cuvânt, un „pleacă” răgușit și speriat.
   Nick îmi ia mâna de pe stomac și mi-o așază ușor pe lângă corp.
   Îmi verifică fruntea. Îmi mângâie obrazul.
   - Operația a avut succes, spune el.
   O singură întrebare îmi izbucnește în minte.
   Ce operație?
   Încerc să-l întreb, rostind doar jumătate de silabă, apoi ceața densă și grea îmi învăluie din nou mintea. Nu pot spune dacă e de la epuizare sau dacă Nick mi-a injectat iarăși ceva. Bănuiesc că e a doua variantă. Somnul amenință să pună stăpânire pe mine. Mă transform în același înotător, de data asta scufundându-mă în adâncimi de nepătruns.
   Înainte să mă pierd în negura nopții, Nick îmi șoptește la ureche:
   - Ești bine. Totul este bine. Deocamdată am avut nevoie doar de un rinichi.

TREI ZILE MAI TÂRZIU
Capitolul 46

   Trec ore. Poate zile.
   E greu de spus când întreaga mea existență a fost redusă la două faze: somnul și trezia.
   Acum sunt trează, deși din cauza ceții mi-e imposibil să-mi dau seama cu certitudine. Este atât de copleșitoare, încât totul pare un vis.
   Nu, nu e un vis.
   E un coșmar.
   Iar în această stare de posibil coșmar, aud voci dincolo de ușă.
   Un bărbat și o femeie.
   - Trebuie să te odihnești, spune bărbatul preocupat.
   Recunosc accentul. E Dr. Wagner.
   - Vreau să o văd, ripostează femeia.
   - Nu e o idee bună.
   - De parcă mi-ar păsa. Hai, lasă-mă să intru.
   Urmează un zbârnâit. Roți de cauciuc pe podea. Cineva se mișcă.
   Ceața mă împiedică să opun rezistență atunci când o mână aspră și îmbătrânită o strânge pe a mea. Îmi deschid pleoapele doar cât să o văd pe Greta Manville mică și firavă într-un scaun cu rotile. Este numai piele și os. Venele i se întrevăd ca niște firicele albastre pe sub albul de hârtie. Seamănă cu o fantomă.
   - Nu am vrut să fii tu, spune Greta. Am nevoie să știi asta.
   Închid ochii, fără să-i răspund. Nu îmi ajunge putere.
   Greta observă și umple golul continuând să vorbească.
   - Trebuia să fie Ingrid. Așa mi-au zis. La interviu, i-au cerut raportul medical și ea l-a adus. Ca să vezi, era compatibilă, dar a plecat și ai mai rămas doar tu. Tot compatibilă. Nu am avut altă soluție. Ori tu, ori moartea sigură. Așa că am ales viața. Tu mi-ai salvat viața, Jules. Îți voi fi veșnic recunoscătoare.
   Deschid ochii pentru câteva clipe. Văd că poartă un halat de spital asemănător cu al meu. Albastru deschis. Aceeași culoare ca tapetul din dormitorul apartamentului 12A. Lângă guler, cineva i-a prins o broșă aurie la fel ca cea pe care o purta Marjorie Milton.
   Un uroborus.
   Îmi trag mâna din strânsoarea ei și țip până când adorm din nou.

Capitolul 47

   Mă trezesc.
   Adorm.
   Mă trezesc iar.
   Ceața parcă s-a mai risipit. Acum îmi pot mișca brațele, degetele de la picioare, pot simți înțepătura perfuziei și lichidul care-mi invadează corpul. Pot spune chiar dacă se află cineva cu mine în cameră sau nu. Prezența lor îmi scutură singurătatea ca o așchie sub piele.
   - Chloe? întreb, sperând în zadar că totul a fost doar un vis urât.
   Că atunci când voi deschide ochii voi fi iarăși pe canapeaua lui Chloe, cu inima frântă din cauza lui Andrew și preocupată de găsirea unui loc de muncă.
   M-aș mulțumi cu acest gen de griji.
   Le-aș accepta.
   Îi strig din nou numele. O iluzie repetată. Dacă o spun de mai multe ori, poate se va adeveri.
   - Chloe?
   - Nu, Jules, sunt eu.
   E un bărbat cu o voce cunoscută și nedorită în același timp.
   Deschid ochii. Vederea îmi este încețoșată de la medicamentele pe care mi le-au dat. Prin pâcla aceea umedă, văd că cineva stă pe scaunul de lângă mine. Imaginea lui se conturează treptat.
   Nick.
   Poartă o pereche nouă de ochelari. De culoare neagră, în spatele lor, o vânătaie urâtă îi înconjoară ochiul drept. Locul în care l-am lovit cu piciorul. Aș face-o din nou și cu celălalt ochi dacă aș putea. Dar nu pot decât să stau întinsă aici, ca un prizonier, sub privirea lui.
   - Cum te simți? mă întreabă.
   Nu spun nimic, holbându-mă la tavan.
   Nick pune un ulcior din plastic plin cu apă și un pahar de hârtie pe tava de lângă pat. În paharul de hârtie sunt două pastile albe ca varul, de mărimea unei aspirine.
   - Ți-am adus ceva pentru durere. Vrem să te simți confortabil. Nu e nevoie să suferi.
   Continui să tac, deși mă doare. Îmi arde abdomenul, o agonie sălbatică, infernală. Însă durerea este singurul lucru care mă distrage de la teamă, furie și ură. Dacă dispare, mă voi afunda într-o mlaștină întunecată a emoțiilor din care nu aș mai putea scăpa vreodată.
   Durerea înseamnă luciditate.
   Luciditatea înseamnă supraviețuire.
   Astfel rup tăcerea și-i adresez întrebarea pe care nu am avut curajul să o rostesc cu o zi înainte.
   - Ce mi-ai făcut?
   - Dr. Wagner și cu mine ți-am scos rinichiul stâng și l-am transplantat unui pacient care avea nevoie de el, îmi răspunde, evitând să folosească numele Gretei, ca și cum nu aș ști deja despre cine este vorba. E o procedură obișnuită. Nu au fost complicații. Corpul beneficiarului răspunde bine la noul organ, ceea ce este excelent. Cu cât pacientul e mai în vârstă, cu atât este mai probabil ca organismul său să respingă organul transplantat.
   Îmi adun toate puterile ca să-i adresez o altă întrebare.
   - De ce ai făcut asta?
   Nick mă privește curios, de parcă nimeni nu l-ar mai fi întrebat așa ceva vreodată. Oare câți dintre cei care au fost în aceeași situație ca și mine și-au irosit această oportunitate?
   - În circumstanțe normale, preferăm ca donatorii să știe cât mai puțin cu putință. E mai bine așa, dar pentru că acestea nu sunt circumstanțe normale, nu văd niciun rău în a încerca să-ți clarific câteva dintre nelămuririle tale.
   Articulează cuvântul cu un evident dezgust. De parc-ar fi vina mea că este obligat să-l pronunțe.
   - În 1918, gripa spaniolă a apărut de nicăieri, omorând mai mult de 50 de milioane de oameni din întreaga lume, spune el. Ca să-ți faci o idee, Primul Război Mondial, care s-a desfășurat în aceeași perioadă, a ucis aproape șaptesprezece milioane. Doar aici, în America, au murit mai mult de jumătate de milion de oameni. În calitate de medic, Thomas Bartholomew a luptat în prima linie. A văzut cum au fost doborâți prieteni de-ai lui, asociați, chiar și membri ai familiei. Gripa nu a făcut diferențieri. A fost nemiloasă. Nu i-a păsat dacă erau bogați sau săraci.
   Îmi amintesc fotografia aceea înspăimântătoare pe care am văzut-o. Servitorii morți aliniați pe străzi. Cadavrele acoperite de pături.
   Tălpile lor murdare.
   - Ceea ce Thomas Bartholomew nu putea înțelege era de ce un milionar ceda gripei la fel de ușor precum un sărăntoc. Cei bogați, prin virtutea rasei lor superioare, ar trebui să fie mai puțin sensibili decât cei care nu au nimic, care vin din nimic, care sunt nimic. Astfel a decis că destinul său era să construiască o clădire în care oamenii importanți să poată trăi în confort și splendoare, el ferindu-i de nenumăratele boli ce afectau clasa comună. Așa a apărut Bartholomew. Existenta acestui edificiu se datorează viziunii mărețe a străbunicul meu.
   O amintire se forțează să-mi pătrundă în mintea întunecată de durere și medicamente. Nick și cu mine în sufragerie, pălăvrăgind cu o pizza și o bere în față.
   Provin dintr-o lungă generație de chirurgi, începând cu străbunicul meu.
   Urmează rapid o altă amintire. Noi doi în bucătăria lui. Nick îmi verifică tensiunea, distrăgându-mi atenția cu mici discuții. După ce i-am spus povestea din spatele numelui meu, mi-a împărtășit și el faptul că al său vine de la Nicholas. Nu mi-a spus niciodată însă care este numele lui de familie.
   Acum îl știu.
   Bartholomew.
   - Visul străbunicului meu nu a durat prea mult, povestește Nick. Scopul său principal era să găsească o modalitate prin care să protejeze locatarii în cazul în care gripa spaniolă ar mai fi apărut vreodată. Dar lucrurile s-au înrăutățit foarte repede. Câțiva dintre cei pe care încerca să-i ajute s-au îmbolnăvit. Unii chiar au murit.
   Nick nu spune niciun cuvânt despre servitorii morți. Nici nu este nevoie. Eu știu ce erau.
   Cobai.
   Forțați să participe la experimentul unui medic nebun. Îi infecta pe cei săraci pentru a-i vindeca pe cei bogați. Fără îndoială, lucrurile nu au decurs așa cum plănuise.
   - Când poliția era pe punctul de a se implica, străbunicul meu a fost nevoit să încheie cercetarea înainte ca măcar să o fi început, spune Nick. Și-a luat viața. Dar un uroborus nu moare niciodată. Pur și simplu renaște. Așadar, când bunicul meu a absolvit Universitatea de Medicina, a ales să continue munca tatălui său. Era mult mai precaut, bineînțeles. Mai discret. Nu s-a mai concentrat atât de mult pe virologie, ci pe prelungirea vieții. Bogăția îți dă putere. Puterea îți câștigă importanță. Iar oamenii cu adevărat importanți în această lume merită să trăiască mai mult decât cei care le sunt inferiori. Mai ales dacă ne confruntăm cu o altă pandemie.
   Nick s-a umplut de energie povestindu-mi istoria familiei sale.
   Mărgele de transpirație i-au apărut pe firele de păr. Iar în spatele ochelarilor, ochii îi strălucesc înflăcărați. Nemaivoind să stea jos, se ridică și începe să se miște prin salon, trecând pe lângă Monet și ușa deschisă, apoi întorcându-se.
   - Chiar acum, exact în acest moment, sute de mii de oameni așteaptă să li se facă un transplant de organ, spune el animat. Unii dintre ei sunt oameni importanți. Foarte importanți. Cu toate acestea, li se spune să stea la coadă și să-și aștepte rândul. Dar unii oameni nu pot aștepta. Opt mii de bolnavi mor anual în așteptarea unui organ care să îi salveze. Gândește-te la asta, Jules. Opt mii de oameni. Și asta doar în America. Ceea ce fac eu, ceea ce a făcut familia mea dintotdeauna, este să le ofer opțiuni celor care sunt prea importanți ca să stea la coadă precum muritorii de rând. În schimbul unei taxe, îi trecem în față.
   Ceea ce nu spune este că, pentru a-i lăsa în față pe așa-numiții oameni importanți, e necesar un număr egal de oameni neimportanți.
   Cum este Dylan.
   Cum sunt Erica, Megan și cu mine.
   Nu a fost nevoie decât de un simplu anunț ca să ne aducă pe toți aici. Angajăm locatar temporar. Job bine plătit. Detalii la Leslie Evelyn.
   După care, pur și simplu dispărem.
   Renaștere din distrugerea noastră.
   Viață din moartea noastră.
   Aceasta este semnificația din spatele uroborusului.
   Nu nemurirea, ci încercarea disperată de a mai trăi câțiva ani, evitând sărutul inevitabil al morții.
   - Cornelia Swanson, îi spun. Ce rol a jucat în toată această idee măreață?
   - A fost o pacientă, răspunde Nick. Prima încercare de transplant. A decurs... prost.
   Înseamnă că eu și cu Ingrid am mers pe o pistă greșită. Nu e vorba de Maria Damyanov, Potirul de Aur sau divinizarea diavolului. Nu e niciun cult. Doar o grupare de oameni bogați, pe moarte, înverșunați să-și salveze viața cu orice preț. Iar Nick îi ajută.
   Mă întorc pe o parte, durerea reverberându-mi în tot corpul. Dar merită, dacă în poziția asta nu sunt nevoită să-l privesc. Totuși, nu mă pot abține să nu-i mai pun câteva întrebări. Pentru claritate.
   - Ce organe plănuiești să-mi mai scoți?
   - Ficatul.
   O spune cu o indiferență atât de șocantă. De parcă nu m-ar considera o ființă umană.
   Mă întreb la ce se gândea în noaptea pe care am petrecut-o împreună, când l-am lăsat să mă sărute, să mă dezbrace, să mă ducă în patul său. Oare și atunci mă evalua, cugeta la ce putea oferi corpul meu, întrebându-se câți bani ar câștiga de pe urma mea?
   - Pentru cine?
   - Marianne Duncan, spune el. Are mare nevoie de unul.
   - Ce altceva?
   - Inima.
    Nick face o pauză, ca în semn de respect pentru sentimentele mele.
    - E pentru fiica lui Charlie. A meritat-o.
   M-am gândit eu că trebuia să fie un motiv pentru care oameni ca Charlie lucrează de bunăvoie la Bartholomew. Acum îl știu. Este un quid pro quo obișnuit, exploatat de clasele superioare de veacuri.
   Pentru că le fac munca murdară, cei mici și nesemnificativi primesc ceva în schimb.
   - Și Leslie? Dr. Wagner?
   - Doamna noastră Evelyn crede în misiunea Bartholomew. Răposatul ei soț a beneficiat de un transplant de inimă pe vremea tatălui meu. Când a murit, trebuie să menționez, cu mulți ani mai târziu decât se preconizase, trebuie să menționez, ea s-a oferit să se ocupe de buna desfășurare a lucrurilor. Și, desigur, să fie prima la rând dacă va avea vreodată nevoie de serviciile mele. Cât despre Dr. Wagner, e doar un chirurg. Unul al naibii de bun, care și-a pierdut licența acum mai bine de 20 de ani pentru că s-a prezentat în stare de ebrietate la o intervenție. Tatăl meu, care avea nevoie de asistență, cererea fiind foarte mare, i-a făcut o ofertă pe care n-a putut-o refuza.
   - Mi-e milă de tine, îi spun. Mi-e milă de tine și te urăsc, deși nu la fel de mult precum te urăști tu pe tine însuți. Pentru că te urăști. Sunt sigură de asta. Trebuie, ca să poți continua ceea ce faci.
   Nick mă mângâie pe picior.
   - Bună încercare. Dar vina nu funcționează asupra mea. Iar acum ia-ți medicamentele, mă îndeamnă întinzându-mi paharul din hârtie.
   Am putere doar cât să-i dau peste mână. Paharul cade pe podea, pilulele se împrăștie prin colțurile salonului.
   - Te rog, Jules, zice Nick cu un oftat. Nu te transforma într-un pacient problematic. Putem face să te simți confortabil sau extrem de neplăcut în perioada șederii tale aici. De tine depinde.
   Apoi pleacă, lăsând pastilele pe jos. Jeannette e responsabilă de curățenie. Intră în salon un minut mai târziu purtând aceleași haine gri pe care le-a avut când ne-am întâlnit prima dată la subsol.
   Așază alte pastile pe tavă. Când se apleacă să le strângă pe cele de pe dușumea, bricheta îi alunecă din buzunar și cade lângă ele.
   Jeannette aruncă o înjurătură cu jumătate de gură și pune bricheta înapoi în buzunar.
   - Dacă nu iei pilulele, îți fac din nou injecție, mă avertizează ea. Tu alegi.
   Nu prea am de ales, ambele slujesc aceluiași țel. Scopul lor de bază nu este de a-mi reduce durerea.
   Sunt sedative care-mi întrețin slăbiciunea.
   Pentru ca, atunci când va sosi momentul pentru următoarea intervenție, să nu fac prea mare zarvă.
   Uitându-mă la acele pilule ca două ouă minuscule într-un cuib alb, nu pot să nu mă gândesc la părinții mei. Și ei au fost nevoiți să aleagă între a continua bătălia pe care nu aveau nicio șansă să o câștige sau să treacă de bunăvoie în neființă.
   Acum mă confrunt cu o dilemă similară. Mă pot opune și, inevitabil, pierde, făcând puținul timp ce mi-a mai rămas, extrem de neplăcut, după spusele lui Nick. Sau pot face aceeași alegere pe care au făcut-o părinții mei.
   Dacă renunț și cedez, scap de durere.
   De probleme.
   De griji, nevoi și întrebări constante despre soarta lui Jane. Mă voi cufunda într-un vis adânc în care mă așteaptă familia mea.
   Mă uit la fotografia așezată pe măsuța de lângă pat. Au chipurile traversate de sticla crăpată.
   Amintire distrusă. Familie distrusă.
   Îi privesc și știu ce alegere să fac.
   Iau paharul din hârtie și îl întorc cu fața în jos.

PATRU ZILE MAI TÂRZIU
Capitolul 48

   Ușa este închisă și încuiată pe dinafară.
    În puținele momente în care stau de veghe, aud sunetul cheilor răsucindu-se în broască înainte să intre cineva. Ceea ce se întâmplă des. Tot felul de oameni vin și pleacă. Este o adevărată paradă în somnul meu indus de pastile.
   Mai întâi sosește Dr. Wagner care îmi verifică semnele vitale, îmi aduce medicamentele și-mi dă să beau un suc proaspăt la micul dejun. Îl ascult și iau pastilele în gură. Nu mă ating de suc.
   Următorii sunt Jeannette și Bernard, care mă trezesc cu pălăvrăgeala lor în timp ce-mi schimbă bandajele, cateterul, punga de la stativul cu perfuzie. Din conversația lor înțeleg că aceasta a fost o mică operație la care au participat doar ei doi, Nick, Dr. Wagner și o asistentă în tură de noapte căreia i-am făcut probleme atunci când am reușit să mă furișez neobservată.
   Aparent, sunt 3 saloane pentru pacienți, toate ocupate, ceea ce nu vezi prea des la Bartholomew, o aud pe Jeannette spunând. Eu stau într-unul. Greta în altul. Iar în al treilea e domnul Leonard, care a primit o inimă nouă cu doar câteva zile înainte.
   Deși nu îl menționează niciodată pe Dylan, știu de unde provine inima aceea. Doar când mă gândesc la cum bate în pieptul bătrân și fragil al domnului Leonard îmi vine să-mi îndes pumnul în gură ca să nu țip.
   În cele din urmă adorm cu lacrimi în ochi.
   Cei doi sunt tot aici când mă trezesc speriată din cauza Gretei Manville după un știu câte ore de somn. Ușa se deschide și apare ea. Nu mai este în scaunul cu rotile, ci se mișcă cu ajutorul unui cadru de mers. Pare mai voinică și mai sănătoasă decât ultima dată când am văzut-o. Nu mai e atât de palidă.
   - Am vrut să văd ce faci, spune ea.
   Deși sunt pe jumătate inconștientă de la pastilele acelea albe, îmi curge destulă furie prin vene ca să fiu în stare să pronunț două cuvinte.
   - Duceți-vă naibii!
   - Nu mă mândresc cu ceea ce am făcut, recunoaște Greta. Ceea ce a făcut întreaga mea familie, începând cu bunica mea și continuând cu părinții mei. Știu că ai aflat despre asta, apropo. Ești destul de isteață ca să-ți fi dat seama până acum. Bolile de rinichi sunt frecvente în familia mea. Ambii mei părinți au avut nevoie de câte un transplant. Așadar, când mi-a venit și mie rândul, m-am reîntors în acest loc, cunoscându-i menirea. Și păcatele. Mă judeci aspru, știu. Merit să fiu judecată. Așa cum îți merit ura și dorința arzătoare de-a mă vedea în mormânt.
   Ceața se risipește. Am parte de unul dintre puținele momente de claritate, alimentat de mânie și ură. Greta se înșală.
   - Îmi doresc să trăiți cât mai mult cu putință, îi spun. Mulți ani de acum în colo, gândindu-vă în fiecare zi blestemată la ceea ce ați făcut. Iar când celelalte părți ale corpului vor începe să vă cedeze, și se va întâmpla foarte curând, sper ca bucățica aceea din mine să vă mai țină puțin în viață. Deoarece moartea nu e suficient de bună pentru dumneavoastră.
   Această replică mă lasă fără puteri. Mă adâncesc în saltea ca într-un nisip mișcător. Greta rămâne lângă pat.
   - Plecați, gem eu.
   - Nu încă. Am venit cu un motiv, adaugă ea. Mâine mă întorc în apartamentul meu. Îmi va fi mai bine acolo. Dr. Nick spune că dacă mă voi duce la mine recuperarea se va desfășura mai rapid. Mă gândeam că ai vrea să afli.
   - De ce?
   Greta șovăie îndreptându-se spre ușă. Înainte să o închidă în urma ei, mă privește o ultimă dată și-mi spune:
   - Cred că știi răspunsul.
   Și îl știu, într-un fel confuz, pe jumătate conștient. Plecarea ei înseamnă că se eliberează un loc pentru altcineva.
   Poate Marianne Duncan.
   Sau fiica lui Charlie.
   Ceea ce înseamnă că, mâine pe vremea asta, nu voi mai fi aici.

Capitolul 49

   Dorm.
   Mă trezesc.
   Bernard, cel aspru și cu ochii răi, îmi aduce prânzul și alte pastile.
   Fiind prea amețită ca să mănânc, se folosește de perne ca să mă țină ridicată ca pe o păpușă din zdrențe și îmi dă supă cu lingura, budincă de orez și ceva ce cred că e piure de spanac.
   Medicamentele m-au făcut ciudat de vorbăreață.
   - De unde ești? îl întreb, articulând cuvintele de parcă aș fi băut prea mult.
   - Nu ai nevoie să cunoști asta.
   - Știu că nu am nevoie. Dar vreau să aflu.
   - Nu-ți spun nimic, îmi zice el tăios.
   - Măcar spune-mi pentru cine faci asta.
   - Nu mai vorbi.
   Bernard îmi îndeasă și mai multă budincă în gură, sperând că mă va determina să tac. Reușește doar pentru câteva secunde, cât îmi ia ca să înghit.
   - O faci pentru cineva, spun eu. De aceea ești aici și nu, cum ar veni, într-un spital normal, așa e? Ți-au promis că îl vor ajuta pe cineva drag ție dacă lucrezi pentru ei? Așa cum i-au promis și lui Charlie?
   Primesc o altă îmbucătură de budincă. În loc să înghit, o las să-mi alunece pe buze, vorbind în același timp.
   - Mie îmi poți spune, îi zic. Nu te voi judeca. Când mama era pe moarte, aș fi făcut orice ca să o salvez. Orice.
   Bernard ezită înainte să răspundă cu un murmur stins.
   - Tata.
   - De ce are nevoie?
   - De un ficat.
   - Cât mai poate aștepta?
   - Puțin.
   - Ce rușine!
    Cuvintele-mi ies siropoase, unite într-o singură exclamație turtită.
    - Tatăl tău știe cu ce te ocupi?
   Bernard se încruntă.
   - Bineînțeles că nu.
   - De ce nu i-ai spus?
   - Nu mai răspund la nicio întrebare.
   - Nu te învinovățesc că nu vrei să-i dai speranțe deșarte. Pentru că te-ai putea afla chiar aici, în locul meu, într-o bună zi. Cineva bogat, faimos și important va avea nevoie de un rinichi. Sau de un ficat. Sau de o inimă. Și dacă nu se va afla nimeni prin preajmă, ca mine, le vor lua de la tine.
   Ridic mâna și o învârt, arătând spre el. O secundă mai târziu, îmi cade înapoi pe pat pentru că sunt prea slăbită s-o mai țin ridicată.
   Bernard pune lingura pe tavă și o dă într-o parte.
   - Am terminat.
   - Nu te supăra. Spun și eu așa. Înțelegerea pe care ai făcut-o? Nu cred că va merge.
   Bernard îmi împinge paharul de hârtie cu mâna tremurândă.
   - Taci și ia-ți pastilele.
   Le bag în gură.

Capitolul 50

   Câteva ore mai târziu, sunt trezită din somnul meu adânc de către Jeannette, care descuie ușa, aducând mai multă mâncare și mai multe medicamente.
   Mă uit la ea confuză și amețită.
   - Unde s-a dus Bernard?
   - Acasă.
   - Din cauza mea?
   - Da.
    Jeannette trage tava mai în față.
    - Vorbești prea mult.
   La cină primesc aceeași mâncare ca la prânz. Mai multă supă. Mai mult piure de spanac. Mai multă budincă. Pastilele m-au făcut posacă, necooperantă. Jeannette izbutește cu greu să-mi dea o lingură de supă. Iar la spanac pur și simplu nu mi se deschide gura.
   Corpul meu zăpăcit de la atâtea medicamente tânjește după budinca de orez. Deschid larg gura când Jeannette îmi întinde lingura. Dar în ultimul moment, mă răzgândesc. Maxilarul mi se închide și brusc îmi întorc fața, bosumflată.
   Lingura mă lovește peste obraz, budinca curgându-mi pe gât și pe umăr.
   - Uite ce mizerie ai făcut, izbucnește Jeannette, luând un șervețel. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu pot spune că-mi va părea rău când vei pleca.
   Stau complet nemișcată cât ea se apleacă peste mine ca să șteargă resturile de budincă. Somnul se apropie din nou. Sunt aproape complet inconștientă când Jeannette mă ghiontește.
   - Trebuie să-ți iei pilulele, îmi spune.
   Îmi deschid gura, iar Jeannette mi le servește una câte una. Apoi adorm, cu pumnii strânși pe lângă trup, levitând prin ceața narcotică până ce mintea mi se golește, umplându-se de pace și liniște.
   Când nu mai aud zgomotul făcut de încuietoarea ușii, aștept, fără să respir, numărând secundele. După ce trece un minut întreg, îmi îndes degetele în gură și scot pastilele, care începuseră să se dizolve în salivă.
   Mă pun în șezut, tresărind de durere și îmi ridic perna, unde am făcut ieri o gaură după discuția cu Nick. Ascund acolo pastilele pe care le scuip, opt în total. Porția pentru o zi întreagă.
   Aranjez perna la loc și mă întind. Apoi îmi desfac pumnul și mă uit la bricheta pe care am luat-o, după ce a căzut din buzunarul cardiganului lui Jeannette, când mă ștergea de budincă.
   E făcută din plastic ieftin. De genul acelora pe care le găsești în toate benzinăriile, la un dolar. Jeannette probabil că mai are câteva de rezervă în poșetă.
   N-o să-i simtă lipsa.

Capitolul 51

   Dau pătura la o parte și îmi trag picioarele afară din pat cu o durere insuportabilă care apare de fiecare dată când mă mișc, de fiecare dată când respir. Trei rânduri de cusături parcă mă trag înapoi de pielea abdomenului.
   Înainte să-mi pun tălpile pe podea, mă opresc.
   Nu sunt sigură că e o idee bună să mă ridic în picioare. Chiar dacă ar fi, nu știu dacă pot să o fac. Momentan sunt, în lipsa unui cuvânt mai bun, absolut nefuncțională. Picioarele îmi sunt străbătute de furnicături pentru că nu au mai fost folosite o perioadă destul de îndelungată. Mâna îmi sângerează în locul din care am scos acul de la perfuzie. Iar când am scos cateterul a fost și mai rău. Durerea îmi pulsează până în adâncul creierului, un contrapunct al agoniei din stomac.
   Cu toate acestea, încerc să mă ridic, trăgând aer în piept ca să-mi mai reduc din suferință atunci când mă împing de lângă pat. Apoi sunt în picioare, clătinându-mă slăbită.
   Fac un pas.
   Apoi altul.
   Și încă unul.
   Curând mă împleticesc prin încăpere, podeaua balansându-se înainte și înapoi ca puntea unei corăbii pe timp de furtună. Mă legăn odată cu ea, dintr-o parte în alta, încercând să-mi mențin echilibrul și prinzându-mă de perete ca să mă sprijin.
   Dar continui să mă mișc. Încheieturile îmi pocnesc de parcă aș fi un pui proaspăt ieșit din ou, îndepărtându-și coaja. Sunetul mă urmărește până ajung la ușă, unde trag de mâner și descopăr că este încuiată.
   Așa că mă întorc lângă pat, de unde iau fotografia cu familia mea.
   O strâng la piept cu o mână, iar în cealaltă țin bricheta lui Jeannette.
   Cu o mișcare sigură aprind flacăra și o apropii de cuvertura din mijlocul patului. Focul izbucnește aproape instantaneu, un inel fierbinte care se înalță violent acaparând rapid cearșaful și salteaua.
   Cercuri de foc mistuitor își croiesc drum până la perne, iar patul este acum complet înghițit de flăcări, asemenea unui dreptunghi arzător.
   Privesc fascinată, mijind ochii din cauza fumului.
   Apoi, exact așa cum sperasem, se declanșează alarma de incendiu.

Capitolul 52

   Dr. Wagner este cel care intră primul în salon, chemat de sunetul asurzitor al sirenei. Jeannette e chiar în spatele lui.
    Descuie ușa și se năpustesc înăuntru. Jeannette țipă la vederea patului în flăcări, limbile de foc amenințând să se extindă de-a lungul pereților și pe tavan.
   Deoarece sunt prea concentrați asupra focului, niciunul dintre ei nu mă vede stând lângă ușa pe care tocmai au deschis-o.
   Nu mă văd nici atunci când ies din salon.
   Până ajung ei să mă observe, e prea târziu.
   Trântesc ușa în urma mea printr-o rotire agilă a încheieturii, încuindu-i înăuntru.

Capitolul 53

   Pășesc cât de rapid pot, cu respirația întretăiată, șchiopătând și înfiorându-mă de durere, ceea ce este un mers destul de lent. Totuși, e mai bine să mă mișc oricât de încet decât să nu o fac deloc.
   În spatele meu Dr. Wagner și Jeannette bat frenetic în ușa salonului. Printre bătăile lor aud tusea doctorului Wagner și țipetele lui Jeannette.
   În stânga mea dau peste o altă ușă, cenușie. Înăuntru îl văd pe domnul Leonard, cufundat în lumea viselor, în ciuda zgomotului ce vine din camera alăturată. În jurul lui sunt tot felul de echipamente de monitorizare, cu lumini ce pâlpâie festiv, asemenea beculețelor de Crăciun.
   Mă îndrept către cabinetul asistentelor, unde îmi permit să fac o pauză de o secundă ca să-mi trag răsuflarea. După el se află un alt salon și coridorul scurt pe care am fost prima dată când am încercat să părăsesc acest loc. Coridorul se termină la ușa ce dă direct în apartamentul lui Nick. De acolo, trebuie să cobor în holul de la etajul doisprezece ca să ajung la lift. În starea în care sunt, mersul pe jos nu este cea mai favorabilă opțiune.
   Trec de cabinetul asistentelor și, merg pe coridor, când ușa din capăt se deschide. Mă feresc intrând în camera din stânga mea și mă lipesc de peretele de lângă ușa deschisă, sperând că nu am fost văzută.
   Afară, aud un ecou grăbit de tocuri.
   Leslie Evelyn.
   Așteptând să treacă, scanez cu privirea camera întunecată.
   Atunci o văd pe Greta.
   Stă așezată în pat, îngrozită, privindu-mă cu frică.
   Își deschide gura, gata să țipe.
   Un singur strigăt și aș fi terminată, de aceea mă uit înapoi la ea cu ochii larg deschiși, implorând-o în tăcere să nu scoată niciun sunet.
   Îi spun doar atât.
   Vă rog.
   Greta încă mai are gura deschisă când Leslie trece iute pe lângă ușă. Mai așteaptă câteva secunde și apoi în cele din urmă vorbește.
   - Du-te, spune ea răgușit. Repede.

Capitolul 54

   Mă pun din nou în mișcare abia când Leslie deschide ușa celui de-al treilea salon.
    Fumul se revarsă în vălătuci grei și negri din încăpere, umplând cabinetul asistentelor. Mă folosesc de el ca de un acoperământ ca să trec neobservată pe coridor. Cu fiecare pas, durerea pare să se mai domolească. Nu știu dacă chiar se întâmplă sau încep să mă obișnuiesc cu ea, ceea ce nu contează. Trebuie doar să mă mișc.
   Și asta fac.
   Ajung la capătul coridorului.
   Trec prin ușa lăsată deschisă de Leslie.
   Direct în apartamentul lui Nick.
   Încerc să închid ușa în urma mea, amintindu-mi cât de grea este.
   Îmi ia un efort colosal să o împing cu umărul și să trag zăvorul.
   Într-un sfârșit mă declar mulțumită, deși nu-mi fac iluzii că Leslie și toți ceilalți vor rămâne blocați acolo. Fără îndoială mai e o ieșire, însă isprava mea la sigur îi va reține, iar eu am nevoie de tot timpul pe care-l pot câștiga.
   Continui să șchiopătez, extenuarea, durerea și adrenalina pulsându-mi prin vene. Un amestec amețitor.
   Când intru în bucătăria lui Nick, am impresia că totul se învârte în jurul meu. Dulapurile. Blatul cu suportul din lemn pentru cuțite. Ușa de la sufragerie și, dincolo de ferestre, parcul cuprins de întunericul nopții.
   Singurul lucru care nu se învârte este tabloul uroborusului.
   Se ondulează.
   Ca și cum ar fi pe punctul de-a se târî afară din pânză.
   Ochii șarpelui, licărind înflăcărați, mă urmăresc cum mă reped spre blocul de cuțite de pe blat și îl iau pe cel mai mare.
   Cuțitul din mână îmi dă un aer de încredere. Deși dezorientarea persistă, la fel ca durerea, acum e la un nivel mai scăzut, încât pot să-i fac față. Trebuie să scap din locul acesta. I-o datorez familiei mele.
   Mă uit la fotografia pe care o țin la piept. Când m-am confruntat cu decizia de a lua sau nu medicamentele, le-am văzut fețele și am știut care este alegerea corectă.
   Să lupt.
   Să trăiesc.
   Să fiu acel membru al familiei care alege să rămână și nu să dispară pentru totdeauna.
   Înaintez, ies din bucătărie, ajung înapoi în hol, unde au început să apară fire subțiri de fum. Aici sunetul alarmei de incendiu e abia auzit. Un vuiet izolat de restul clădirii, care dispare pe măsură ce mă îndepărtez.
   La celălalt capăt este biroul lui Nick, cu secțiunea din bibliotecă încă dată la o parte. În spatele ei se află apartamentul 12A. Biroul.
   Holul. Apoi ieșirea.
   Uși ce duc spre alte uși.
   Mă clatin în direcția lor, ignorând fumul, durerea, extenuarea și amețeala. Singura mea țintă este biblioteca din birou. Să ajung la ea. Să trec prin ea. Dar, în timp ce mă apropii, simt un val de căldură la ceafă.
   Mă întorc și-l văd pe Nick stând într-un colț al biroului.
   Ține în mână pistolul lui Ingrid.
   Îl ridică, îl îndreaptă spre mine și apasă pe trăgaci.
   Închid ochii și mă crispez de durere, încercând să-mi petrec ultimele secunde pe acest pământ gândindu-mă la părinții și sora mea și la cât de dor îmi este de ei, și cum sper să-i întâlnesc în viața de apoi. În bezna înfricoșătoare aud un clic metalic.
   Încă unul.
   Apoi altele două.
   Deschid ochii și-l văd pe Nick continuând să apese pe trăgaciul pistolului descărcat. De parcă ar fi o jucărie și se joacă de-a cowboy-ul.
   Nu încerc să fug. În starea mea, nu aș ajunge prea departe. Tot ce pot face este să mă sprijin de bibliotecă și să-l privesc pe Nick cum zâmbește, foarte mulțumit de sine.
   - Nu-ți fie frică, Jules, spune el. Nu te pot împușca. Ești prea valoroasă.
   Face câțiva pași către mine, lăsând pistolul în jos.
   - De-a lungul anilor, familia mea a primit foarte mulți bani pentru oameni ca tine. Este ironic, știu. Că tu, care nu ai nicio valoare pe dinafară, ești atât de valoroasă pe dinăuntru. Și că oameni care oferă atât de multe pe dinafară au înăuntrul lor lucruri atât de inutile pe care trebuie să le înlocuiască. Tu crezi că ceea ce facem noi este o crimă.
   Mă holbez la el.
   - Pentru că asta este.
   - Nu, eu fac un serviciu omenirii.
   Abia dacă ne mai despart patru pași acum. Strâng bine cuțitul în mână.
   - Gândește-te la cei care vin aici, spune Nick. Scriitori, artiști, cărturari, oameni de afaceri. Gândește-te la tot ce oferă ei lumii. Apoi gândește-te la tine, Jules. Cine ești tu? Ce oferi tu? Nimic.
   Mai face doi pași, umplând golul dintre noi.
   Ridic cuțitul ca prin ceață și mi-l împing în gât. Capătul lamei îmi crestează pielea și îmi aud pulsul luând-o la goană sub metalul rece.
   - O voi face, îl avertizez. Apoi nu vei mai avea nimic.
   - Fă-o, mă îndeamnă el nonșalant, ridicând din umeri. Se va găsi altcineva care să îți ia locul. Nu ești singura persoană disperată din lumea asta, Jules. Există mii de oameni care au nevoie de un adăpost, de bani și de speranță. Sunt sigur că îți putem găsi un înlocuitor chiar mâine, dacă e nevoie. Așa că fă-o. Taie-ți beregata. Asta nu ne va opri.
   Mai face doi pași. Unul încet, celălalt, un salt uimitor spre mine.
   Îndrept cuțitul în față, iar acesta intră direct în abdomenul lui Nick.
   Pauză. Lama cuțitului îi trece prin carne, mușchi și organe interne.
   Îl străpunge ca un fulger și toată carnea aceea, toți mușchii și toate organele îi fac loc să înainteze și mai adânc în abdomen. Atât de adânc, încât mâna nu mi se oprește până ce mânerul cuțitului nu ajunge la cămașa lui Nick.
   Gâfâi.
   La fel face și el.
   Două sunete concomitente. Două inhalări șocate și zguduitoare ce umplu încăperea.
   Scot cuțitul și îmi trag respirația.
   Nick nu o mai face.
   Nu poate decât să geamă, sângele îi pătrunde în cămașă, țesătura albă devenind roșie în doar câteva clipe. Apoi Nick lovește podeaua. O căzătură rapidă, neîntreruptă.
   Mă îndepărtez de el și de sângele care se împrăștie peste tot. Îmi târăsc picioarele până la pasajul din bibliotecă și trec în biroul din apartamentul 12A. Acolo împing cu umărul rafturile la loc, aruncând o scurtă privire în direcția lui Nick. E încă pe jos. Încă sângerează. Și e încă în viață.
   Dar probabil nu pentru mult timp.
   Las biblioteca să cadă acoperind pasajul, fără să mă mai uit a doua oară.
   Sunt aproape liberă.
   În apartamentul 12A, toate urmele existenței mele au fost șterse.
   Arată exact ca atunci când am pășit pentru prima dată în el.
   Nelocuit. Lipsit de viață.
   Dar e o capcană.
   Știu asta acum.
   Și ar fi trebuit să o știu atunci.
   Apartamentul perfect, cu priveliștile lui perfecte, situat într-o clădire perfectă. Totul a fost conceput pentru a fi cât mai ispititor pentru cineva ca mine, care m-am născut săracă și așa am rămas.
   Și partea cea mai rea este că toate aceste lucruri îngrozitoare n-au început să se întâmple de curând. Acesta a fost dintotdeauna unicul scop al clădirii Bartholomew, de-a servi celor bogați și a le întinde o cursă celor săraci.
   Acelor servitori întinși pe pavaj ca niște lemne pentru foc.
   Slujitoarei Corneliei Swanson. Lui Dylan, Ericăi, lui Megan și tuturor celorlalți, bărbați și femei fără familii, care au fost ademeniți aici cu promisiunea unui buton de resetare pentru viețile lor amărâte.
   Ei merită ca toate aceste grozăvii să se termine.
   Mai mult, merită răzbunare.
   Care înseamnă un singur lucru.
   Locul acesta nenorocit trebuie să ardă din temelii.

Capitolul 55

   Încep cu biroul, dau jos cărțile de pe rafturi la nimereală ca să fac un morman pe podea, în mijlocul încăperii. Când termin, iau volumul Inima unui visător semnat de Greta pentru Erica și aprind bricheta, ținând flacăra în dreptul coperții prăfuite.
   Focul alunecă asemenea unei lacrimi de-a lungul cărții.
   O arunc peste morman și mă îndepărtez.
   În camera de zi, adun pernele de pe canapeaua roșie, îndes una sub măsuța de cafea, apoi aprind bricheta ca să-i dau foc.
   În sufragerie repet același ritual, pun o pernă sub masa ridicol de lungă, îi dau foc și plec.
   În bucătărie, pornesc cuptorul și așez o altă pernă în interiorul lui.
   Pe masa pentru micul dejun găsesc un al doilea exemplar din Inima unui visător. Îl deschid la pagina semnată de Greta pentru mine și, cu o singură mișcare din deget, îi dau foc. Aștept ca flacăra să izbucnească înainte să o arunc în cabina ascensorului pentru alimente.
   Apoi, merg în dormitor, urcând scara în formă de spirală cât de repede îmi permite trupul sfâșiat. Pe noptieră se află o ultimă copie a romanului Inima unui visător. Cea pe care am adus-o cu mine și din care obișnuia să îmi citească Jane înainte de culcare.
   O iau și cobor scările în grabă.
   Până ajung în foaier întreg apartamentul se umple de fum.
   Flăcările se dezlănțuie scăpate de sub control, târându-se pe podeaua din birou, alunecând în sufragerie, învăluind măsuța de cafea și ridicându-se amenințător de pe suprafața ei. Trosnitura ușoară din bucătărie îmi dă de înțeles că masa de acolo are parte de aceeași soartă.
   Mulțumită, deschid ușa și ies din apartamentul 12A pentru ultima oară.
   Las ușa deschisă, iar norii de fum se revarsă nestăpâniți în urma mea. Mă îndrept de-a lungul holului către lift și apăs butonul de coborâre. Așteptându-l să sosească, mă duc până la coșul de gunoi din apropiere, aprind bricheta și o țin deasupra celui de al treilea exemplar din Inima unui visător.
   Mâna îmi tremură șovăitoare, deși flacăra este foarte aproape.
   Aceasta nu e o carte aleasă la întâmplare.
   Este cartea mea.
   Cartea lui Jane.
   Dar înțeleg că și ea și-ar fi dorit să o fac. Bartholomew nu are nimic în comun cu blocul rezidențial măreț din visele ei. Este doar o versiune întunecată a tărâmului fantastic pe care ni l-am imaginat.
   Un loc sumbru și putred până la rădăcini. Dacă Jane ar cunoaște adevărul despre Bartholomew, sunt sigură că l-ar urî la fel de mult ca și mine.
   Fără să mai ezit vreo clipă, apropii cartea de flacăra fierbinte a brichetei. Când focul începe să-i devoreze coperta, o arunc în coșul de gunoi, unde aterizează cu un sfârâit înfundat.
   Alarma de incendiu se declanșează și în restul clădirii chiar în momentul când liftul își face apariția la etajul doisprezece. Intru în el, ignorând zgomotul asurzitor, luminile de urgență care pâlpâie și fumul năvălind din apartamentul 12A în pâcle șerpuite.
   Liftul se pune în mișcare, iar eu mă holbez la podeaua imaculată, compromisă de sângele care-mi picură de sub haină. Mi s-au desprins cusăturile. Un lichid cald mi se scurge din răni și o pată roșie înflorește pe partea din față a halatului.
   În timp ce cobor, văd locatarii începând să evacueze clădirea.
   Aleargă în grupuri pe scări în jos, asemenea șobolanilor agitându-se să părăsească nava care se scufundă. Între etajul șase și șapte, o zăresc pe Marianne Duncan. Stă pe palier, înghiontită de ceata înspăimântată. Lacrimile îi curg șiroaie pe obraji.
   - Rufus! țipă ea. Vino înapoi, puiule!
   Privirile ni se întâlnesc pentru o clipă, ochii ei sunt îngălbeniți de la icter, ai mei, dornici de răzbunare. Îi arăt degetul mijlociu în vreme ce liftul trece la următorul nivel.
   Niciunul dintre locatarii care coboară nu încearcă să mă oprească.
   Nu este nevoie decât de o simplă apăsare pe buton. Dar uitându-se la mine și la cuțitul plin de sânge din mâna mea, instinctiv, aleg să păstreze distanța.
   Sunt genul acela de fată cu care nu vrei să ai de-a face.
   Când liftul se oprește cu un huruit în holul principal, văd o pată mică, neagră, țopăind în jos pe scări. E Rufus. Evadează și el. Dau la o parte grilajul și ies din lift, aplecându-mi corpul îndurerat doar cât să-l pot prinde. El se cutremură în brațele mele și scoate câteva schelălăieli ascuțite. Sper să fie destul de puternice ca să le audă Marianne care se află câteva etaje mai sus.
   Ne apropiem împreună de ușă. Charlie e acolo, ajutând rezidenții bătrâni și bolnavi din Bartholomew să iasă afară. Mă vede și îngheață, mâinile căzându-i pe lângă trup. De data asta nu mai încearcă să mă oprească. Știe că totul s-a terminat.
   - Sper ca fiica ta să primească îngrijirea care i se cuvine, îi spun când trec pe lângă el. Încearcă să faci alegerile corecte de acum încolo și poate într-o zi te va ierta.
   Continui să merg, șchiopătând afară din Bartholomew când poliția și pompierii încep să sosească. Primul care mă observă e un pompier, deși e greu să nu fiu văzută. O fată care sângerează, într-un halat de spital, desculță, cu un câine speriat în brațe, o ramă spartă cu fotografia familiei și un cuțit plin de sânge.
   Imediat sunt înconjurată de polițiști, care îmi iau cuțitul din mână.
   Refuz să îl dau pe Rufus sau fotografia înrămată.
   Mă înfășoară într-o pătură și mă conduc mai întâi la o mașină de patrulă care așteaptă, apoi, când ajunge, sunt așezată pe targă și împinsă către o ambulanță.
   - Mai e cineva rănit înăuntru? mă întreabă un polițist.
   Dau ușor din cap.
   - Un bărbat la etajul 12, apartamentul 12B.
   După care sunt urcată, cu picioarele înainte, în ambulanță unde mă așteaptă doi membri ai echipajului de urgență.
   Prin ușile deschise din spate am o vedere diformă a clădirii Bartholomew. Mă uit la colțul dinspre nord unde stă George mândru ca întotdeauna, chiar dacă flăcările acaparează treptat ferestrele de sub aripile lui. Intenționez să-i șoptesc un rămas-bun când, observ o figură neagră îndreptându-se către marginea acoperișului.
   Chiar dacă se află la o înălțime considerabilă, iar căldura focului face ca aerul din jurul lui să vibreze, îmi dau seama că este Nick. Își ține un prosop apăsat pe abdomen, care se unduiește în bătaia vântului, lăsând la vedere petele roșii de sânge.
   Alte două persoane urcă în urma lui. Polițiști. Își țin pistoalele în mână, dar nu dau semne că ar avea de gând să le folosească. Nick nu mai are încotro fugi.
   Însă el continuă să se clatine de-a lungul acoperișului. Fumul care iese din apartamentul 12A devine tot mai gros și mai negru. Suflă peste el în șuvoaie necruțătoare, aducându-l și luându-l din câmpul meu vizual.
   Când fumul se risipește, văd că a ajuns la capătul acoperișului.
   Știe că cei doi polițiști îl urmăresc, dar îi ignoră cu desăvârșire. În schimb, privește în depărtate, contemplând parcul și orașul ce se întinde dincolo de el.
   Apoi, la fel ca străbunicul său, Nicholas Bartholomew se aruncă în gol de pe clădire.

ȘASE LUNI MAI TÂRZIU
Capitolul 56

   - Tăiței sau orez? spune Chloe, arătându-mi două cutii din carton, identice, cu mâncare chinezească.
   Ridic din umeri.
   - Alege tu. Sunt okay cu ambele variante.
   Ne aflăm amândouă în apartamentul ei care, pe moment, a devenit apartamentul meu. După ce am ieșit din spital, Chloe mi-a înmânat solemn cheile, iar ea s-a mutat la Paul.
   - Și chiria? o întrebasem.
   - E plătită deocamdată, spuse ea. Îmi vei întoarce banii când vei putea. După toate prin câte ai trecut, refuz să te las să dormi pe canapea.
   Totuși canapeaua este mereu acolo unde sunt și eu, iar în clipa de față stau așezată lângă Chloe care desface cutiile cu mâncare.
   Prânz în loc de cină. În această după-amiază a venit Ingrid la noi, proaspăt angajată la un magazin Sephora din centrul orașului. Deși e îmbrăcată în negru, are unghiile de culoarea mov aprins.
   Vopseaua aplicată prost pe păr a dispărut, fiind înlocuită de un blond roșiatic cu șuvițe rozalii ce-i încadrează perfect chipul.
   - Eu vreau orez, spune ea. Adică aș vrea mai mult să gust din tăiței, dar au un aspect oribil. Zici că-s viermi.
   Chloe se crispează și îi întinde cutia. Dacă s-ar oferi Premiul Nobel pentru răbdare, ea sigur ar fi nominalizată. A fost o sfântă din ziua în care am ieșit din spital declarată complet sănătoasă. Nu am auzit-o niciodată să se plângă.
   Nici de reporterii care au mișunat o săptămână întreagă prin fața blocului.
   Nici de coșmarurile care mă zdruncină atât de tare, încât o sun la primele ore ale dimineții.
   Nici de Rufus care latră la ea de fiecare dată când intră în apartament.
   Și mai ales, nici de Ingrid, care își petrece cea mai mare parte a timpului pe aici, deși stă acum în același apartament cu Bobbie, în Queens. Chloe știe că Ingrid și cu mine suntem legate de ceea ce ni s-a întâmplat. Avem grijă una de alta. Iar ea are grijă de noi amândouă.
   S-au întâlnit prima dată când eram ținută captivă în Bartholomew.
   Văzând că nu mă mai întorc la adăpost, Ingrid a mers la poliție și le-a spus că am fost răpită de un cult satanist care locuiește în clădire.
   Evident, nu au crezut-o.
   Abia atunci când Chloe, întorcându-se în grabă de la Vermont după ce a citit mesajele de la mine, i-a contactat și ea, poliția și-a dat seama că este ceva în neregulă. Un anchetator prietenos le-a pus în legătură una cu cealaltă. Iar când Chloe s-a dus la Bartholomew și Leslie Evelyn i-a spus că am plecat în mijlocul nopții, poliția a obținut un mandat de percheziție. Erau în drum spre clădire fix în momentul în care eu dădeam foc la apartamentul 12A.
  Incendiul a provocat mai puține pagube decât plănuisem. Într-adevăr, apartamentul 12A a fost ars rău de tot, însă flăcările nu au reușit să ajungă până la subsol. Cu toate acestea, au fost destule stricăciuni cât să-mi fac griji că aș putea primi acuzații penale. Deși detectivul care lucrează la caz are dubii că se va întâmpla. Mă aflam într-o stare de șoc, temându-mă pentru viața mea și nu eram în toate mințile.
   Sunt de acord cu primele două. Cât despre a treia, știam exact ce fac.
   - Chiar dacă vei fi acuzată, m-a asigurat detectivul, nu există niciun judecător în tot acest oraș care să nu respingă acuzația. După câte s-au întâmplat acolo, până și mie îmi vine să-i dau foc. Iar din câte înțeleg eu, la fel gândește o țară întreagă. Atât de îngrozitoare au fost evenimentele petrecute la Bartholomew.
   Cei care aveau nevoie de un organ aflau despre Bartholomew de obicei de la vreun fost rezident. Apoi, prin intermediul unei agenții false, cumpărau o locuință, plătind cu un milion mai mult decât valoarea sa adevărată pe piață.
   Și acolo așteptau. Uneori luni la rândul. Alteori câțiva ani.
   Așteptau să apară un locatar temporar compatibil pentru transplantul de care aveau nevoie. După intervenție, rezidentul mai stătea câteva săptămâni la Bartholomew ca să-și revină. Corpul neînsuflețit al donatorului era între timp scos cu un lift de marfa din spatele clădirii și dus la crematoriul din New Jersey cu ajutorul Mafiei.
   Documentele găsite în biroul lui Leslie Evelyn arată că, în decurs de 40 de ani, peste 200 de rezidenți din Bartholomew au primit organe luate de la o sută douăzeci și șase de donatori. Unii dintre ei erau fugari, alții nu aveau casă. Câțiva au fost declarați dispăruți, iar ceilalți nu aveau pe nimeni care să le simtă lipsa.
   Dar acum toată lumea le știe numele. NYPD a făcut publică lista completă. Până acum, treizeci și nouă de familii au aflat despre sfârșitul tragic al rudelor sale dispărute. Deși nu sunt vești îmbucurătoare, îi ajută să se resemneze și să meargă mai departe.
   De aceea nu mă învinovățesc pentru faptul că uneori îmi doresc să găsesc și numele lui Jane acolo.
   Orice veste e mai bună decât absența ei.
   Aproape toți cei implicați au fost aduși în fața tribunalului, datorită lui Charlie. Mi-a ascultat sfatul și a făcut alegerea corectă, dându-le polițiștilor informații valoroase despre modul în care decurgeau lucrurile la Bartholomew, cine lucra acolo, cine locuia acolo, cine a murit acolo.
   Cei care au reușit să scape în timpul incendiului au fost prinși încet, dar sigur, inclusiv Marianne Duncan, celălalt portar și Bernard.
   Fiecare dintre ei și-a recunoscut rolul pe care l-a jucat în toată treaba asta și au fost condamnați în consecință. Cu o zi în urmă Marianne și-a început executarea pedepsei de 10 ani în închisoare. Încă mai așteaptă un ficat nou.
   Consecințele legale s-au extins și asupra foștilor angajați, și rezidenți, inclusiv asupra unui deținător al premiului Oscar, unui judecător federal și a soției unui politician. Marjorie Milton a angajat cel mai bun avocat din Manhattan pentru a o reprezenta, ca apoi să se descopere că și el beneficiase în trecut de serviciile prestate de Bartholomew. În cele din urmă, amândoi au pledat vinovați. Iar tabloidele au profitat din plin.
   Și mai șocantă a fost implicarea domnului Leonard. Cunoscut și ca Senator Horace Leonard din marele stat Indiana. Cum nu se afla în starea prielnică pentru a fi evacuat pe durata incendiului, a fost lăsat pur și simplu acolo. Poliția l-a găsit târându-se pe podeaua salonului, în încercarea de-a se salva. Probabil că ar fi murit pe loc dacă nu îi bătea inima lui Dylan în piept.
   Deși abia luna viitoare va fi condamnat, până și avocații lui se așteaptă să primească închisoare pe viață. Datorită recentului transplant va putea petrece mulți ani de acum în colo după gratii.
   Sau ar putea oricând să-și pună capăt zilelor, asemenea Dr. Wagner.
   După ce Leslie l-a eliberat împreună cu Jeannette din încăperea cuprinsă de flăcări, fiecare dintre ei a plecat în drumul său. El s-a oprit la un hotel Sheraton din Flushing, Queens, unde a stat două zile. Apoi și-a pus un pistol la tâmplă și a apăsat pe trăgaci.
   Jeannette, în schimb, a stat acasă cu soțul ei până a sosit poliția.
   Leslie Evelyn a fost prinsă în Aeroportul Internațional Newark Liberty pe când se pregătea să ia avionul spre Brazilia. Fiind singurul jucător important rămas în viață, procurorii au acuzat-o atât de trafic de persoane, cât și de participare și complicitate la fraudă fiscală.
   După ce a primit mai multe sentințe pe viață, i-am trimis o listă cu reguli de urmat în închisoare, menționând în partea de sus a paginii: Fără nopți petrecute în afara închisorii!
   Nu am semnat scrisoarea. Știe prea bine de la cine e.
   Dintre toate persoanele pe care le-am întâlnit la Bartholomew, una singură nici nu a murit, nici nu a fost închisă pe viață.
   Greta Manville.
   Parcă se evaporase atunci când polițiștii au dat buzna în Bartholomew. I-au percheziționat apartamentul și spațiul de depozitare de la subsol, găsindu-le aproape intacte. Unicul lucru ce părea nelalocul lui era o cutie goală, lăsată în urmă, pe care scria un singur cuvânt - Util.
   Într-adevăr, orice ar fi fost în cutia aceea, presupun că era un lucru foarte util, de vreme ce a scăpat basma curată cu ajutorul lui.
   Nimeni nu a mai văzut-o de atunci, ceea ce îmi stârnește mai multe emoții decât ar trebui. Deși am o dorință arzătoare de a o vedea ispășindu-și pedeapsa, știu că fără ajutorul ei nu aș fi reușit să plec din acel loc.
   Apoi mai e și faptul că efectiv poartă cu ea o bucățică din mine oriunde nu s-ar duce. Nu am mințit atunci când i-am spus că sper să trăiască foarte, foarte mult timp. Altfel ar fi fost o risipă.
   Cât despre mine, încă mă adaptez la noua mea viață de victimă a celebrității - două cuvinte care, apropo, nu ar trebui folosite niciodată împreună. Așa m-au numit în cele câteva săptămâni în care am fost de-a dreptul iubită de mass-media. Toată lumea vorbea de fata simplă și liniștită, fără job și fără familie, care i-a venit de hac unei grupări criminale. Chloe și-a luat concediu două săptămâni de la serviciu, ca să mă ajute cu toate programările de interviuri. Am făcut doar minimul necesar. Câteva interviuri prin telefon. Niciunul în persoană sau în fața camerelor de luat vederi.
   Le-am povestit reporterilor exact ceea ce s-a întâmplat, fără nicio înflorire. Adevărul este și așa suficient de bizar. Am încheiat fiecare interviu vorbind despre Jane, rugând pe oricine ar putea deține cea mai mică frântură de informație să mă contacteze, chiar și anonim.
   Până acum, nu m-a contactat nimeni.
   Însă eu voi continua să o caut, sperând la ce-i mai bun, dar pregătindu-mă pentru ce-i mai rău.
   Iar oamenii au fost generoși cu mine în alt mod. Fostul meu șef m-a sunat să-mi spună că vechiul meu loc de muncă mă așteaptă, dacă îmi doresc vreodată să mă întorc. L-am refuzat politicos. În ziua în care am ieșit din spital, Andrew mi-a adus flori. Nu a stat mult și nu a spus prea multe. Doar că îi pare rău. Și îl cred.
   Pe de altă parte, Chloe a postat despre cazul meu pe pagina GoFundMe, pentru a mă ajuta să-mi achit cheltuielile medicale. Deși nu eram împăcată cu ideea de a accepta vreo pomană, nu am avut de ales. Când singura ta avere este o fotografie înrămată cu sticla spartă, te resemnezi cu gândul că te poți baza doar pe bunătatea unor străini.
   Iar oamenii chiar au fost buni. Am primit atât de multe haine, încât Bobbie și cu mine am început să le ducem la adăposturile pentru femei. La fel am procedat și cu pantofii, telefoanele și laptop-urile donate. Am obținut înapoi întreit tot ceea ce pierdusem.
   De asemenea, am strâns peste 60.000 de dolari în doar cinci luni.
   Suma crescuse atât de tare, încât am rugat-o pe Chloe să închidă contul. Sunt mai mulți bani decât e necesar, mai ales că de luni voi începe noul job în cadrul unei organizații non-profit care încearcă să ajute oamenii să-și găsească persoanele dragi dispărute. M-au întrebat dacă vreau să lucrez pentru ei după ce am donat, în memoria lui Jane, o parte din banii adunați prin intermediul paginii GoFundMe. Le-am spus că vreau. Biroul e mic. Salariul și mai mic.
   Dar mă descurc eu.
   Îi dau lui Rufus să mănânce o costiță la grătar și mă uit la ceas.
   Unu și un sfert.
   - Trebuie să mergem, o anunț pe Ingrid.
   Ingrid își scutură orezul din poală și sare în picioare.
   - La asta chiar că nu trebuie să întârziem.
   - Ești sigură că vrei să o faci? întreabă Chloe.
   - Cred că trebuie să o facem, îi răspund. Fie că vrem sau nu.
   - Mă găsiți aici la întoarcere, spune ea. Cu niște vin bun.
   În drumul către stația PATH, simt privirile trecătorilor ațintite asupra mea. În sfârșit sunt remarcată, deși din motivele greșite. În tren, zăresc o fată citind Inima unui visător. De când s-a aflat că Greta Manville a fost implicată în activitățile întunecate de la Bartholomew brusc cartea a devenit din nou la modă, revenind pe lista de bestseller-uri pentru prima dată după zeci de ani.
   Tânăra îmi surprinde privirea și văd în ochii ei că mă recunoaște.
   - Scuze, îmi zice stingherită.
   - Nu ai de ce, îi spun. Cartea e chiar foarte bună.
   Eu și cu Ingrid ajungem la Bartholomew exact înainte de ora două. Strada este închisă, iar accesul auto interzis. Macaraua și bila de demolare sunt deja pe poziții, fiind amplasate în mijlocul Central Park West ca niște bestii uriașe din metal. Un gard temporar a fost ridicat în jurul lor, probabil pentru descurajarea privitorilor.
   Dar n-a funcționat. Aleea din partea laterală a parcului e asaltată de oameni. Mulți dintre ei sunt de la portalurile de știri. Stau cu respirația întretăiată și camerele îndreptate spre clădirea de peste drum. Ceilalți sunt curioșii iremediabili care vor să se laude că au văzut cu ochii lor momentul când faimosul Bartholomew a fost demolat. Iar de jur-împrejurul mulțimii stau protestatarii bine-intenționați, dar prost călăuziți, ridicând pancarte pe care scrie Salvați Bartholomew.
   În ciuda vechimii și a notorietății sale, construcția nu a primit niciodată statutul de clădire istorică a orașului. Asta și-a dorit familia Bartholomew. Acest titlu ar fi însemnat mai multă atenție îndreptată asupra ei, lucru pe care au încercat să-l evite cu tot dinadinsul.
   Iar cu Nick decedat și fără statutul de clădire istorică, Bartholomew e ca orice alt bloc rezidențial obișnuit din Manhattan, disponibil pentru vânzare și, dacă noul proprietar consideră potrivit, pentru demolare. Ceea ce conglomeratul imobiliar care l-a cumpărat a și decis să facă. Spre deosebire de protestatari, cei din imobiliare sunt conștienți de faptul că niciun om întreg la minte nu ar cumpăra un apartament ce a fost folosit pentru transplantarea ilegală a organelor.
   Bartholomew se confruntă acum cu ultimele sale minute. Iar jumătate de oraș a venit să-l vadă distrus.
Eu și cu Ingrid ne croim drum prin mulțimea agitată. Trecem neobservate, datorită accesoriilor pe care le-am adăugat ținutelor noastre la ieșirea din metrou. Chipiuri tricotate, ochelari de soare și geci cu gulerele trase în sus.
   Mă uit prin gardul de sârmă la Bartholomew, solemn și tăcut ca un mausoleu. E prima dată când ne reîntâlnim după 6 luni de zile.
   Văzându-l din nou, mă cuprinde un fior ce-mi trece prin oase chiar și după ce-mi închei geaca.
   Din colțul de nord al acoperișului lipsește George. La cererea mea, a fost luat și dus la o asociație a monumentelor istorice din New York. Oficialii din oraș au fost bucuroși să-mi facă pe plac.
   Planul este să-l facem pe George monument în amintirea victimelor care au murit acolo. Sper că vom reuși. Ar fi drăguț să-l vizitez.
   Mulțimea din jurul nostru stă nemișcată când un muncitor se urcă în cabina macaralei. Curând, se pornește o alarmă. Atât de tare, încât o simt în piept.
   Încep să plâng, cu lacrimi fierbinți și de neoprit. Majoritatea sunt pentru cei care nu au mai ieșit din Bartholomew. Mai ales pentru Dylan, dar și pentru Erica, Megan, Ruby și mulți alții.
   Plâng pentru familia mea.
   Pentru Jane, care s-ar putea să mai fie sau nu printre noi.
   Pentru părinții mei, pe care viața i-a doborât până când pur și simplu au renunțat.
   Dar câteva dintre aceste lacrimi sunt pentru mine. Pentru cea care am fost cândva. Cea tânără și plină de speranță care a văzut imaginea cu Bartholomew pe coperta unei cărți și a crezut în promisiunile oferite. Acea versiunea naivă a mea nu mai e, a fost înlocuită de o alta, mai înțeleaptă și mai puternică, dar la fel de visătoare.
   Ingrid îmi vede lacrimile scăldându-mi fața și mă întreabă:
   - Ești bine?
   - Nu, îi răspund. Dar voi fi.
   Îmi șterg obrajii, o iau pe Ingrid de mână și ne uităm cum macaraua se pune în mișcare.

SFÂRȘIT