...............................................
2-4
În timp ce se reașeza, Miss Marple continuă să flecărească asemenea unui copil.
...............................................În timp ce se reașeza, Miss Marple continuă să flecărească asemenea unui copil.
- Încă mi se pare de necrezut că mă aflu aici. N-am mai fost în Indiile de Vest până acum. Nu credeam că o să ajung vreodată într-un astfel de loc și, cu toate astea, iată-mă! Iar lucrul acesta a fost posibil doar datorită generozității dragului meu nepot. Bănuiesc că dumneavoastră cunoașteți foarte bine această parte din lume, nu-i așa, doamnă Hillingdon?
- Am mai fost o dată sau de două ori pe aici și bineînțeles, în majoritatea insulelor.
- A, da. Pentru fluturi și flori sălbatice? Dumneavoastră împreună cu prietenii... sau cu rudele dumneavoastră?
- Prieteni. Doar prieteni.
- Și bănuiesc că de obicei călătoriți împreună pentru că aveți aceleași pasiuni, nu?
- Da. Călătorim împreună de câțiva ani.
- Presupun că uneori ați avut parte de aventuri fantastice.
- Nu chiar, zise Evelyn, cu o voce ternă, ușor plictisită. Se pare că de aventuri au întotdeauna parte alți oameni, rosti ea căscând.
- Nu ați dat niciodată peste șerpi sau animale sălbatice sau peste băștinași violenți?
„Doamne, ce proastă par a fi”, își zise Miss Marple.
- Nimic, în afara mușcăturilor de insecte, o asigură Evelyn.
- Sărmanul maior Palgrave, știți, a fost odată mușcat de un șarpe, zise Miss Marple, rostind o afirmație fără niciun suport real.
- Chiar așa?
- Nu v-a povestit niciodată?
- Probabil că mi-a povestit. Nu-mi mai aduc aminte.
- Bănuiesc că îl cunoșteați destul de bine.
- Pe maiorul Palgrave? Nu, aproape deloc.
- Avea întotdeauna o poveste interesantă de spus.
- Îngrozitor de plictisitor! interveni domnul Rafiel. Și prost, pe deasupra. Nu ar fi murit dacă ar fi avut puțin grijă de el.
- Ei, și dumneavoastră acum, domnule Rafiel! exclamă doamna Walters.
- Știu despre ce vorbesc. Dacă ai grijă de tine, te simți bine oriunde te-ai afla. Uitați-vă la mine. Doctorii m-au abandonat cu ani în urmă. Nu-i nimic, am spus eu. Am propriile reguli și o să le respect cu sfințenie. Și iată-mă! zise el privind în jur cu mândrie.
Părea într-adevăr o greșeală că se afla acolo.
- Bietul maior Palgrave era hipertensiv, rosti doamna Walters.
- Pe naiba, ripostă domnul Rafiel.
- O, nu, chiar era, interveni Evelyn Hillingdon pe neașteptate, cu hotărâre în glas.
- Cine a spus asta? întrebă domnul Rafiel. V-a spus el asta?
- Am auzit de la cineva.
- Era foarte roșu la față, interveni și Miss Marple.
- Nu te poți lua după asta, fu de părere domnul Rafiel. Și, în orice caz, nu era hipertensiv, pentru că mi-a spus mie.
- Ce vreți să spuneți cu „mi-a spus mie”? zise doamna Walters. Nu poți să le spui oamenilor despre ceea ce nu suferi.
- Ba da. I-am spus odată s-o lase mai moale cu punciurile Planters și cu dieta dezechilibrată. I-am zis:„Trebuie să ai grijă ce mănânci și cât vei. Trebuie să te gândești la tensiune, la vârsta ta”. Iar el mi-a răspuns că nu are de ce să-și facă griji, pentru că avea o tensiune foarte bună pentru vârsta lui.
- Totuși, lua ceva pentru asta, cred, zise Miss Marple, intrând din nou în vorbă. Un medicament care se numea... cum se numea oare? A, Serenite.
- Dacă m-ați întreba pe mine, rosti Evelyn Hillingdon, nu-mi amintesc să fi pomenit vreodată că suferă de ceva. Cred că era genul de om care se temea de boli și de aceea nega că ar fi avut vreo problemă de sănătate.
Pentru ea, fusese un discurs lung. Miss Marple privi gânditoare spre creștetul ei negru.
- Problema e, interveni domnul Rafiel cu voce dictatorială, că tuturor ne place să auzim despre ceea ce suferă ceilalți. Cred că odată ce ai trecut de 50 de ani, poți oricând muri de hipertensiune sau de tromboză coronariană sau de una din chestiile alea - când dai în mintea copiilor. Dacă spune cineva că nu e nimic în neregulă cu el, sunt riscuri să fie. Trebuie să știm cum stăm cu sănătatea. Cât e ceasul? 12 fără un sfert? La ora asta trebuia să fi făcut deja baie! De ce nu ești în stare să mă faci atent asupra acestor lucruri, Esther?
Doamna Esther nu protestă. Se ridică în picioare și îl ajută pe domnul Rafiel. Îl susținu cu grijă în drum spre mare. Apoi intrară împreună în apă.
Senora de Caspearo deschise ochii și murmură:
- Ce urâți sunt oamenii bătrâni! Doamne, cât pot fi de urâți! Ar trebui să fie cu toții omorâți la 40 de ani sau poate chiar de la 35.
Edward Hillingdon și Gregory Dyson veniră pe plajă mestecând ceva.
- Cum e apa, Evelyn?
- Ca întotdeauna.
- Nu prea sunt schimbări pe aici, nu-i așa? Unde este Lucky?
- Nu știu, răspunse Evelyn.
Miss Marple se uită din nou la creștetul negru al lui Evelyn.
- Ei bine, acum o să imit o balenă, zise Gregory.
Își scoase tricoul în culori vesele și se îndreptă spre mare, aruncându-se în apă, pufăind, gâfâind și înotând ca un pește. Edward Hillingdonn se așeză pe plajă lângă soția sa. Nu după mult timp, întrebă:
- Ai chef să intri cu mine în apă?
Ea zâmbi, își puse casca de înot și amândoi intrară în mare, într-o manieră mult mai puțin spectaculoasă. Senora de Caspearo deschise din nou ochii.
- La început am crezut că cei doi sunt în luna de miere, apoi am aflat că sunt căsătoriți de 8-9 ani. Nu-i așa că e incredibil?
- Mă întreb pe unde o fi doamna Dyson, zise Miss Marple.
- Lucky aia? Probabil că e cu vreun bărbat.
- Credeți?
- Cu siguranță, insistă senora de Caspearo. E genul ăsta de femeie. Dar nu mai e atât de tânără. Și soțului ei îi fug ochii în altă parte. Tot timpul e la vânătoare, știu eu ce spun.
- Da, zise Miss Marple. Sunt sigură că dumneavoastră știți foarte bine asta.
Senora de Caspearo aruncă o privire mirată spre locul unde stătea Miss Marple. Era clar că nu se așteptase la o asemenea replică din partea ei.
Însă Miss Marple se uita spre valuri cu o privire cât se poate de inocentă.
II
- Pot să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Kendal.
- Da, sigur că da, zise Molly.
Molly ședea la măsuța de lucru, în birou.
Victoria Johnson, o femeie înaltă și radioasă în uniforma ei albă bine apretată, intră în cameră și închise ușa în urma ei cu un aer oarecum misterios.
- Vreau să vă spun ceva, doamnă Kendal.
- Te ascult. Despre ce este vorba? S-a întâmplat ceva?
- Nu știu. Nu știu sigur. E vorba despre domnul în vârstă care a murit. Maiorul. Cel care a murit în somn.
- Da, da. Ce e cu asta?
- Era un flacon de pastile în camera lui. M-a întrebat doctorul de ele.
- Da?
- Doctorul a zis: „Ia să vedem ce găsim pe raftul din baie”. Și s-a uitat. A văzut un tub de pastă de dinți și pastile contra indigestiei, și aspirine, și niște pastile de cascara, apoi pastilele astea într-unflacon pe care scria Serenite.
- Da, repetă Molly din nou.
- Iar doctorul s-a uitat la ele. Părea mulțumit și a dat din cap. Însă eu m-am tot gândit la asta. Pastilele nu fuseseră acolo. Nu-mi amintesc să le fi văzut vreodată în baie. Pe celelalte, da. Pasta de dinți și aspirinele, și loțiunea de după bărbierit, și toate celelalte. Dar nu și pe celelalte, Serenite, nu le-am văzut niciodată.
- Așadar, crezi...? întrebă Molly mirată.
- Nu știu ce să cred, răspunse Victoria. Eu cred că e ceva în neregulă și că dumneavoastră ar trebui să știți asta. Poate îi spuneți dumneavoastră doctorului. Poate că înseamnă ceva. Poate că a pus cineva pastilele alea acolo, pentru ca maiorul să le ia și să moară.
- O, nu cred că e posibil așa ceva, zise Molly.
- Nu se știe niciodată, ripostă Victoria scuturând din cap. Oamenii fac tot felul de lucruri rele!
Molly se uită pe fereastră. Peisajul arăta ca un paradis pământesc. Vremea însorită, marea, reciful de corali, muzica, dansul, toate păreau desprinse din Grădina Raiului. Dar chiar și în Grădina Raiului mai sunt umbre - umbra Șarpelui - lucruri rele - ce îngrozitor să auzi astfel de cuvinte!
- O să fac cercetări, Victoria, răspunse ea tăios. Nu-ți face griji. Și, mai presus de toate, nu te apuca să răspândești zvonuri.
Chiar când Victoria pleca fără prea mare tragere de inimă, intră și Tim Kendal.
- S-a întâmplat ceva?
Molly ezită un moment, apoi se gândi că Victoria ar putea merge și la el, așa că îi spuse și lui ce anume îi zisese fata.
- Nu înțeleg ce e cu prostia asta - ce fel de pastile erau acelea, la urma urmei?
- Ei bine, nu știu sigur, Tim. Când a venit, doctorul Robertson a zis că sunt pentru tensiunea arterială.
- Păi, asta ar trebui să fie în regulă, nu? Adică avea tensiune și e normal că lua ceva pentru asta, nu-i așa? Toată lumea se tratează. Am văzut asta de nenumărate ori.
- Da, interveni timid Molly, însă Victoria crede că a luat una dintre aceste partile și din cauza asta a murit.
- O, draga mea, e puțin cam melodramatic. Vrei să spui că a schimbat cineva pastilele de tensiune și a pus în loc altele care l-au otrăvit?
- Sună într-adevăr aiurea când pui problema în felul acesta, rosti Molly cu o voce vinovată. Dar Victoria așa crede.
- E o proastă! Am putea merge să-l întrebăm pe doctorul Graham; bănuiesc că ar trebui să-și dea seama de asta. Însă toată povestea asta e o prostie atât de mare, încât nici n-are sens să-l deranjăm.
- Așa cred și eu.
- Cum naiba a ajuns fata asta la concluzia că a schimbat cineva pastilele? Adică să pui alte pastile în același flacon.
- Nu-mi dau seama, recunoscu Molly. Victoria crede că n-a mai văzut niciodată flaconul acela de Serenite în camera maiorului.
- O, dar asta e curată prostie! afirmă Tim Kendal. Trebuia să ia pastilele acelea tot timpul ca să-și țină tensiunea sub control.
Apoi părăsi vesel camera ca să discute cu Fernando, administratorul hotelului.
Însă Molly nu putea să treacă peste acest lucru cu atâta ușurință. După ce scăpă de stresul mesei de prânz, îi zise soțului ei:
- Tim... m-am tot gândit la asta... Dacă Victoria începe să răspândească zvonul, poate că ar fi bine să întrebăm pe cineva despre asta.
- Draga mea! Robertson și toți ceilalți au venit, au cercetat totul și au pus ce întrebări au vrut.
- Da, așa e, dar știi cum sunt fetele astea...
- O, foarte bine! Uite cum facem: o să mergem și o să vorbim cu doctorul Graham. El ne va lămuri.
Doctorul Graham stătea pe canapea și citea. Cei doi tineri intrară, iar Molly își începu recitalul. Era puțin cam incoerent, așa că Tim interveni:
- Sună aiurea, se scuză el, însă din câte mi-am dat seama, fata asta e convinsă că a pus cineva otravă în loc de pastile în flaconul de... cum se chema... Sere... în fine, în flaconul de medicamente.
- Dar ce motive ar avea să creadă asta? întrebă doctorul Graham. A văzut ceva sau a auzit ceva? Adică de unde și până unde?
- Nu știu, răspunse Tim puțin încurcat. Era alt flacon? Asta era, Molly?
- Nu, zise Molly. Cred că a zis că era acolo un flacon, iar pe etichetă scria... Se... Seren...
- Serenite, zise doctorul. E perfect normal. E un produs foarte cunoscut. Lua acest medicament în mod regulat.
- Victoria zice că nu l-a văzut niciodată în camera lui până atunci.
- Nu l-a văzut niciodată până atunci? se miră doctorul Graham tăios. Cum adică?
- Ei bine, asta mi-a spus ea. Zice că avea tot felul de lucruri pe etajera de la baie. Știți dumneavoastră, pastă de dinți, aspirine, loțuine după bărbierit și... le-a înșirat pe nerăsuflate. Cred că le-a șters întotdeauna de praf și de aceea știa. Însă pe acesta, Serenite, nu l-a văzut niciodată până în ziua când maiorul a fost găsit mort.
- E foarte ciudat, admise doctorul cu voce aspră. E sigură?
Vocea neobișnuit de tăioasă a doctorului îi făcu pe amândoi să se uite la el. Nu se așteptaseră ca doctorul Graham să aibă această atitudine.
- Părea destul de sigură, rosti Molly timid.
- Poate că voia să pară interesantă, sugeră Tim.
- Cred că totuși cel mai bine ar fi să vorbesc chiar eu cu ea, zise doctorul Graham.
Victoria se arătă mai mult decât încântată că i se oferise prilejul să-și spună povestea.
- Nu vreau să dau de bucluc, spuse ea. Nu eu am pus flaconul ăla acolo și nici nu știu cine a făcut-o.
- Dar crezi că a fost pus acolo? întrebă Graham.
- Ei bine, vedeți dumneavoastră, domnule doctor, cu siguranță că a fost pus, de vreme ce până atunci nu fusese acolo.
- Poate că maiorul Palgrave îl ținea în altă parte, într-un sertar sau într-o trusă.
Victoria scutură din cap cu un aer atotștiutor.
- L-ar fi ținut la îndemână dacă ar fi luat medicamentul regulat, nu-i așa?
- Da, fu Graham nevoit să recunoască. Era un medicament pe care îl lua de câteva ori pe zi. Nu l-ai văzut niciodată luându-l?
- Nu avea acest medicament. M-am gândit - am auzit că substanța e oarecum legată de moartea lui, că i-a otrăvit sângele sau ceva de genul ăsta. M-am gândit că poate i l-a pus acolo cineva care îi voia răul.
- Prostii, fata mea, zise doctorul hotărât. Pur și simplu, niște prostii.
Victoria păru nedumerită.
- Spuneți că era un medicament, un medicament bun? întrebă ea cu îndoială în glas.
- Da, un medicament bun, mai mult chiar, un medicament necesar, sublinie doctorul Graham. Așa că nu te mai îngrijora, Victoria! Te asigur că nu era nimic în neregulă cu acel medicament. Era un medicament recomandat pentru cineva care avea problemele lui de sănătate.
- Vă asigur că mi-ați luat o piatră de pe inimă, zise Victoria, dezvelindu-și dinții albi într-un zâmbet larg.
Însă piatra se așezase pe inima doctorului Graham. Neliniștea pe care o simțise mai devreme căpăta acum contur clar.
Capitolul 8
O DISCUȚIE CU ESTHER WALTERS
- Acest loc nu mai este ca pe vremuri, afirmă domnul Rafiel iritat, când observă că Miss Marple se apropia de locul unde erau așezați el și secretara lui. Nu mai poți face un pas fără să te împiedici de vreo găină bătrână. De ce vor să vină în Indiile de Vest doamnele în vârstă?
- Unde sugerați că ar trebui să se ducă? întrebă Esther Walters.
- La Cheltenham, răspunse prompt domnul Rafiel. Sau la Bourneouth, continuă el, sau la Torquay, sau Llandrindod Wells. O mulțime de alte locuri. Le place acolo, sunt fericite.
- Nu își permit de prea multe ori să vină în Indiile de Vest, cred, zise Esther. Nu toți sunt la fel de norocoși ca dumneavoastră.
- Așa e, recunoscu domnul Rafiel. Vino și masează-mă! Iată-mă, o masă de dureri și înțepături și junghiuri. Sâcâiala ta nu îmi alină în niciun fel durerea! Și nu ești bună de nimic. De ce n-ai dictolagrafiat scrisorile alea până acum?
- N-am avut timp.
- Ei bine, apucă-te odată! Te aduc aici ca să muncești, nu ca să stai la soare și să te lauzi cu silueta ta.
Mulți ar fi considerat de nesuportat remarcile domnului Rafiel, însă Esther lucra pentru el de câțiva ani și știa că era ca un câine care latră, dar nu mușcă niciodată. Suferea mult și remarcile dezagreabile îl ajutau să mai uite de durere. Indiferent ce spunea, Esther rămânea imperturbabilă.
- E o seară atât de plăcută, nu credeți? zise Miss Marple oprindu-se lângă ei.
- Păi, de ce n-ar fi?! se miră domnul Rafiel. Din cauza asta suntem aici, nu?
Miss Marple râse scurt.
- Sunteți atât de sever - e adevărat că vremea e un subiect englezesc de conversație - mulți uită asta. O, Doamne, nu am luat ghemul care trebuia.
Își puse trusa de tricotat pe măsuța de grădină și se duse spre bungalow-ul ei.
- Jackson! strigă domnul Rafiel.
Jackson se arătă imediat.
- Du-mă înapoi la hotel. Fă-mi masajul acum, până nu se întoarce găina aia pisăloagă. Nu că m-ar ajuta prea tare masajul ăla, adăugă el.
Zicând asta, se ridică demn în piciare și merse urmat de maserului lui în bungalow.
Esther Walters îi petrecu cu privirea, apoi își întoarse capul spre Miss Marple, care reveni cu un ghem de lână și se așeză lângă ea.
- Sper că nu vă deranjez, zise Miss Marple.
- Bineînțeles că nu, răspunse Esther Walters. Trebuie să dactilografiez niște scrisori, dar intenționez să mă mai bucur de 10 minute de acest frumos apus de soare.
Miss Marple se așeză și începu să sporovăiască pe un ton prietenos. În timp ce vorbea, o observa pe Esther Walters. Nu era strălucitoare, însă ar fi putut arăta chiar bine dacă și-ar fi dat puțin silința.
Miss Marple se întreba de ce nu făcea niciun efort în acest sens. Probabil din cauză că se temea că domnului Rafiel nu i-ar fi plăcut asta, însă Miss Marple era convinsă că pe el nu l-ar fi interesat. Atâta timp cât cineva avea grijă de el, secretara lui putea să se costumeze și într-o zână, fără ca el să aibă ceva de obiectat. În plus, de obicei se culca devreme, iar seara, când formația cânta și oamenii dansau, Esther Walters ar fi putut să - Miss Marple se opri un timp pentru a căuta în minte cuvântul potrivit, în timp ce vorbea cu veselie despre vizita ei la Jamestown - a, da, să înflorească.
Conduse cu grijă conversația spre Jackson. Esther Walters se dovedi foarte rezervată în legătură cu acest subiect.
- E foarte priceput, zise ea. E maseur calificat.
- Cred că e în serviciul domnului Rafiel de mulți ani.
- O, nu, cam de vreo 9 luni.
- E căsătorit? se hazardă Miss Marple.
- Căsătorit? nu cred, se arătă Esther Walters surprinsă. Nu a amintit niciodată de asta... Nu, categoric nu, zise ea amuzată.
Miss Marple interpretă reacția ei completând-o în minte cu următoarea propoziție: „Oricum, nu se poartă ca ca și cum ar fi însurat”.
- E foarte prezentabil, zise ea gânditoare.
- Da, probabil, zise Esther, pe un ton neutru.
Miss Marple se gândi la reacția ei. Oare n-o interesau bărbații? Genul de femeie care era interesată doar de un singur bărbat - văduvă, după cum i se spusese.
- Lucrați de mult pentru domnul Rafiel? întrebă ea.
- De 4 sau 5 ani. După moartea soțului meu a trebuit să mă reangajez. Am o fiică la școală, iar soțul mi-a lăsat o situație materială deloc de invidiat.
- Cred că e greu să lucrați pentru domnul Rafiel, îndrăzni Miss Marple să spună.
- Nu, după ce te obișnuiești cu el. Are tot felul de accese de furie și e plin de contradicții. Cred că problema lui cea mai mare e că se plictisește de oameni. A avut 5 valeți în ultimii 2 ani. Îi place să aibă întotdeauna unul nou în care să bage spaima. Dar noi doi ne-am înțeles întotdeauna foarte bine.
- Domnul Jackson pare un tânăr foarte amabil.
- Are mult tact și e întotdeauna plin de idei, zise Esther. Bineînțeles că uneori e... zise ea, oprindu-se bursc.
- E într-o situație mai delicată? completă Miss Marple.
- Ei bine, da. Nimic din ceea ce face nu e bine. Oricum, zise ea zâmbind, cred că reușește să se distreze foarte bine.
Miss Marple analiză și această replică. Această conversație nu o ajuta foarte mult.
Continuă discuția cu vioiciune și, nu după mult timp, avu parte de o mulțime de informații despre cvartetul iubitorilor de natură, soții Dyson și Hillingdon.
- Familia Hillingdon este aici cel puțin a treia sau a patra oară, zise Esther. Însă Gregory Dyson a fost de și mai multe ori. Cunoaște bine Indiile de Vest. La început, venea aici cu prima lui soție. Avea o constituție fragilă și trebuia să plece în străinătate iarna sau să se ducă undeva unde era mai cald.
- Și a murit? Sau au divorțat?
- Nu. A murit. Aici, cred. Adică nu pe această insulă, ci aici, în Indiile de Vest. Au fost niște probleme, un fel de scandal. Nu vorbește niciodată despre asta. Mi-a povestit și mine cineva. Am înțeles că nu se înțelegeau prea bine.
- Și apoi s-a căsătorit cu această femeie. „Lucky”, zise Miss Marple, pronunțând numele cu o ușoară nemulțumire, ca și cum ar fi spus: „Într-adevăr, un nume incredibil”.
- Cred că era rudă cu prima lui soție.
- Îi cunosc de mult pe soții Hillingdon?
- A, cred că doar de când familia Hillingdon a început să vină aici.
- Soții Hillingdon par oameni foarte drăguți, afirmă Miss Marple. Și rezervați, desigur.
- Da, sunt amândoi rezervați.
- Toată lumea spune că sunt foarte devotați unul altuia, zise Miss Marple.
Deși nu folosise un ton insinuant, Esther Walters îi aruncă o privire severă.
- Dar dumneavoastră nu credeți că e așa? întrebă ea.
- Nici dumneata nu crezi asta, nu-i așa, draga mea?
- Ei bine, m-am întrebat uneori...
- Bărbații liniștiți precum colonelul Hillingdon se simt deseori atrași de personalități expansive, zise Miss Marple.
Apoi, după o pauză plină de înțeles, continuă:
- Lucky, ce nume ciudat! Credeți că domnul Dyson știe despre ce e vorba?
„O intrigantă bătrână”, se gândi Esther Walters. „Ce ți-e și cu babele astea!”
- N-am nici cea mai vagă idee, răspunse ea cu răceală în glas.
- Mare păcat de maiorul Palgrave! schimbă Miss Marple subiectul.
Esther Walters fu de acord, însă din alt punct de vedere.
- Cel mai milă îmi este de soții Kendal, afirmă ea.
- Da, cred că e o nenorocire când astfel de lucuri se petrec într-un hotel.
- Oamenii vin aici să se simtă bine, nu-i așa? zise Esther. Să uite de boli și de morți, și de impozitul pe venit, și de țevile înghețate. Nu le place, continuă ea devenind brusc serioasă, să li se amintească în vreun fel de moarte.
- Ați surprins esența, draga mea, răspunse Miss Marple lăsând deoparte lucrul de mână. Într-adevăr, nu se putea spune mai bine. Da, aveți dreptate, chiar așa este.
- Și, vedeți dumneavoastră, sunt tineri, abia au preluat hotelul acum 6 luni de la familia Sanderson și sunt teribil de îngrijorați dacă se vor descurca sau nu, pentru că nu au experiență în domeniu.
- Și credeți că o să-i afecteze acest incident nefericit?
- Ei bine, nu, sincer, nu cred, zise Esther, că oamenii își amintesc ceva mai mult de o zi-două, nu în această atmosferă de genul „am-venit-până-aici-ca-să-neistrăm-așa-că-nu-mi-pierdem-timpul”. Cred că un deces le dă fiori preț de 24 de ore, însă nu se mai gândesc la asta după înmormântare. Doar dacă li se amintește de el. La fel i-am spus și lui Molly, dar ea e genul de persoană stresată.
- Doamna Kendal e o persoană stresată? Pare întotdeauna în formă și cu zâmbetul pe buze.
- Cred că în mare parte e doar teatru, rosti Esther rar. De fapt, cred că e genul de persoană anxioasă care tot timpul se gândește că un lucru ar putea să nu iasă așa cum trebuie.
- Credeam că el se stresează mai mult decât ea.
- Nu, nu cred. După părerea mea, ea e anxioasă, iar el se îngrijorează pentru că o vede pe ea stresându-se.
- Interesantă observație! zise Miss Marple.
- Cred că Molly se dă de ceasul morții să pară veselă. Lucrează din greu la asta, iar efortul o extenuează. Apoi are crize de depresie. Nu e, ei bine, nu prea e o persoană echilibrată.
- Biata de ea! exclamă Miss Marple. Există astfel de oameni despre firea cărora cei din afară n-au habar.
- Nu, pentru că joacă atât de bine teatru, nu-i așa? Totuși, adăugă Esther, nu cred că Molly are vreun motiv de îngrijorare. Adică oamenii mor tot tipul de stop cardiac sau de comoție cerebrală în zilele noastre. Mult mai des decât în trecut, din câte am observat. Doar febra tifoidă și otrava din mâncare îi îngrijorează pe oameni.
- Mie maiorul Palgrave nu mi-a spus niciodată că ar fi hipertensiv, zise Miss Marple. Dar dumneavoastră?
- A spus cuiva, nu știu cui, poate că domnului Rafiel. Știu că domnul Rafiel susține chiar contrariul, însă ați văzut cum e dumnealui! Cu siguranță că Jackson mi-a zis la un moment dat ceva în legătură cu asta. A zis că maiorul ar trebui să fie mai ponderat cu alcoolul.
- Înțeleg, zise Miss Marple gânditoare.
Apoi continuă:
- Cred că vi se părea o persoană tare plicticoasă. Obișnuia să spună tot felul de povești pe care le repeta întruna.
- Asta e partea cea mai rea, zise Esther. Auzi aceleași povești iar și iar, dacă nu ești pe fază să le eviți.
- Bineînțeles că pe mine nu m-a deranjat prea tare, afirmă Miss Marple, pentru că sunt obișnuită cu astfel de lucruri. Dacă mi se spun aceleași povești, nu mă supăr, pentru că eu oricum nu le țin minte.
- Asta e ceva! exclamă Esther râzând din toată inima.
- Era o poveste pe care o spunea cu mare plăcere, zise Miss Marple. Despre o crimă. Cred că v-a spus-o și dumneavoastră.
Esther își deschise geanta și începu să caute prin ea. Își scoase rujul și zise:
- Am crezut că l-am pierdut.
Apoi întrebă:
- Mă scuzați, ce ați spus?
- Am întrebat dacă maiorul Palgrave v-a spus și dumneavoastră povestea cu crima.
- Cred că da, dacă mă gândesc mai bine. Despre cineva care se sinucide cu gaz metan, nu-i așa? Numai că de fapt soția îl gazase. Îi dă un sedativ, apoi îl pune cu capul în cuptor. Asta e?
- Nu cred că era asta, șopti Miss Marple, uitându-se la Esther Walters gânditoare.
- Obișnuia să spună astfel de povești, se apără Esther, deși, cum v-am spus deja, nu prea îl asculta lumea.
- Avea o fotografie, insistă Miss Marple, pe care o arăta oamenilor.
- Cred că avea... Nu-mi amintesc despre ce era vorba. V-a arătat-o și dumneavoastră?
- Nu, recunoscu Miss Marple. Nu mi-a arătat-o pentru că am fost întrerupți.
Capitolul 9
DOMNIȘOARA PRESCOTT ȘI ALȚII
- Povestea pe care eu am auzit-o, începu domnișoara Prescott coborând vocea și uitându-se precaută în jur.
Miss Marple își trase scaunul mai aproape. Îi luase ceva timp până să reușească să se apropie de domnișoara Prescott.
Acest lucru se datora faptului că, de regulă, clericii sunt mari familiști, astfel încât domnișoara Prescott era aproape tot timpul însoțită de fratele ei și era cât se poate de clar faptul că domnișoarele Marple și Prescott nu se simțeau în largul lor să înceapă să șușotească una cu alta în prezența jovialului reverend.
- Se pare, zise domnișoara Prescott, deși n-aș vrea să stârnesc vorbe pentru că, sincer, nu știu despre ce este vorba...
- O, vă înțeleg perfect, o asigură Miss Marple.
- Se pare că a fost un scandal în perioada când prima lui soție era încă în viață! După câte se pare, această femeie, pe nume Lucky - ce mai nume! - despre care cred că era o verișoară de-a primei lui soții, a venit aici, li s-a alăturat și cred că l-a ajutat în munca lui cu fluturi sau flori, mă rog. Iar oamenii au comentat pe tema asta, din cauză că se înțelegeau foarte bine, dacă pricepeți ce vreau să spun.
- Oamenii chiar observă o mulțime de lucruri, zise Miss Marple. A murit aici, pe insulă?
- Nu, nu, cred că erau în Martinica sau în Tobago în acel moment.
- Înțeleg.
- Însă am înțeles de la oamenii care fuseseră acolo în acel moment și care au venit aici și au povestit despre asta că doctorul nu a fost foarte mulțumit.
- Chiar așa? întrebă Miss Marple cu interes.
- Bineînțeles, erau doar bârfe, însă, ei bine, domnul Dyson s-a căsătorit foarte repede după aceea. La numai o lună de la moartea soției sale, continuă ea cu voce joasă.
- Numai o lună! exclamă Miss Marple.
Cele două femei se uitară una la alta.
- Pare... o lipsă de sensibilitate, comentă domnișoara Prescott.
- Da, admise Miss Marple. Fără îndoială. Erau cumva bani la mijloc? întrebă ea delicat.
- Nu știu. Obișnuiește să facă gluma aia a lui, cum că soția a fost „cartea lui norocoasă”.
- Da, l-am auzit și eu, zise Miss Marple.
- Iar unii oameni cred că a avut noroc și s-a căsătorit cu o femeie bogată. Deși, desigur, continuă domnișoara Prescott cu aerul că trebuia să fie imparțială, arată și foarte bine, dacă îți place genul acesta de femeie. Însă părerea mea e că prima lui soție a fost cea cu banii.
- Soții Hillingdon o duc bine cu banii?
- Ei bine, cred că n-au griji materiale. Să nu înțelegeți că sunt putrezi de bogați, doar că sunt înstăriți. Au doi băieți la o școală particualră, o casă foarte frumoasă în Anglia și călătoresc în străinătate aproape toată iarna.
În acest moment apăru și reverendul, care le invită la o scurtă plimbare.
Domnișoara Prescott se ridică și se alătură fratelui ei, iar Miss Marple rămase așezată.
Câteva minute mai târziu, trecu pe lângă ea Gregory Dyson, care se îndrepta cu pași repezi spre hotel. O salută din mers:
- La ce vă gândiți? îi strigă el.
Miss Marple îi zâmbi amabil, întrebându-se cum ar fi reacționat dacă i-ar fi răspuns: „Mă gândeam că sunteți un criminal”.
După toate aparențele, existau destule probabilități să fie vinovat de crimă. Totul se lega, asemenea pieselor de puzzle. Această poveste despre moartea primei doamne Dyson, maiorul Palgrave care vorbise despre un bărbat care își ucidea soțiile, specificând clar „mirese moarte în baie”.
Da, informațiile se potriveau, singura ei obiecție fiind că piesele se legau mult prea bine. Însă Miss Marple alungă din minte acest gând: cine era ea să decidă cum trebuia să acționeze un criminal?
O trezi din visare o voce oarecum aspră:
- L-ați văzut pe undeva pe Greg, domnișoară.... ăă....
Lucky, observă Miss Marple, nu era prea binedispusă.
- Tocmai a trecut pe aici, se ducea spre hotel.
- Da, cu siguranță, mormăi Lucky iritată, plecând în grabă.
„Da, are cam 40 de ani, azi își arată vârsta”, își zise Miss Marple.
I se făcu milă de toate acele Lucky din lume, pentru că erau atât de vulnerabile în fața Timpului...
Își întoarse scaunul la auzul unui zgomot venind din spatele ei.
Era domnul Rafiel, care, ajutat de Jackson, își făcea apariția matinală din bungalow-ul său.
Jackson îl așeză în scaunul cu rotile și îl ajută să se instaleze comod. Domnul Rafiel îi făcu semn să-l lase în pace, iar valetul plecă spre hotel.
Miss Marple nu mai pierdu timpul - domnul Rafiel nu rămânea niciodată singur prea mult timp. Probabil că Esther Walters va veni imediat să-i țină compania. Trebuia să spună repede ce avea de spus.
Domnul Rafiel nu era amator de conversații cu doamne în vârstă. Probabil că se va întoarce în camera sa, considerându-se persecutat. Miss Marple decise că trebuia să abordeze direct subiectul.
Se ridică din locul unde stătea, își trase un scaun, se așeză și zise:
- Vreau să vă întreb ceva, domnul Rafiel.
- Bine, bine, se învoi domnul Rafiel. Hai să terminăm cât mai repede cu asta. Ce doriți? O donație, bănuiesc. Pentru misiuni în Africa sau pentru restaurarea vreunei biserici?
- Da, zise Miss Marple. Mă preocupă astfel de lucuri și aș fi foarte bucuroasă dacă m-ați ajuta cu o donație. Însă nu asta voiam să vă rog. Voiam doar să vă întreb dacă maiorul Palgrave v-a povestit ceva despre o crimă.
- Oho! exclamă domnul Rafiel. Așadar, v-a povestit și dumneavoastră și v-ați lăsat convinsă.
- Nu prea știu ce să cred, recunoscu Miss Marple. Dumneavoastră ce v-a povestit?
- A spus niște aiureli despre o femeie cu o înfățișare minunată, un fel de Lucreția Borgia, reîncarnată. Frumoasă, tânără, cu părul bălai, tot tacâmul.
- A, zise Miss Marple luată puțin prin surprindere, și pe cine a omorât?
- Pe soțul ei, desigur, zise domnul Rafiel, pe cine credeați?
- L-a otrăvit?
- Nu, cred că i-a dat niște somnifere, apoi l-a băgat cu capul în cuptor și l-a gazat. Plină de imaginație femeia asta. Apoi a zis că s-a sinucis. A scăpat ușor. Nimeni nu i-a imputat nimic. Așa se întâmplă azi dacă ești o femeie frumoasă sau dacă ești vreun huligan nenorocit pe care mama îl iubește prea mult. Mi-e scârbă.
- Maiorul v-a arătat și dumneavoastră o fotografie?
- Ce? Fotografia unei femei? Nu. La ce bun?
- A, zise Miss Marple.
Rămase acolo, ușor descumpănită.
După toate aparențele, maiorul Palgrave își petrecea viața spunând povești nu doar despre tigrii pe care îi împușcase și despre elefanții pe care îi vânase, ci și despre criminalii pe care îi întâlnise. Poate că avea un întreg repertoriu. Trebuia să se obișnuiască cu această idee.
Tresări când, de alături, domnul Rafiel strigă:
- Jackson!
Nu răspunse nimeni.
- Doriți să merg să-l caut eu? se oferi Miss Marple ridicându-se de pe scaun.
- N-aveți nicio șansă să dați de el. Se împerechează pe undeva. Nu e bun de nimic băiatul ăsta! E soi rău. Dar e priceput.
- Merg să-l caut, insisită Miss Marple.
Miss Marple îl găsi pe Jackson pe terasa hotelului, la o băutură în compania lui Tim Kendal.
- Vă cheamă domnul Rafiel, îl anunță ea.
Jackson se strâmbă, își termină paharul și se ridică în picioare.
- Iar începem, zise el. N-am o clipă de liniște - două telefoane și comanda pentru masă - am crezut că asta o să constituie un alibi bun pentru un sfert de oră. Dar se pare că nu! Mulțumesc, Miss Marple. Mulțumesc pentru băutură, domnule Kendal.
Apoi se depărtă cu pași repezi.
- Îl compătimesc pe tipul ăsta, zise Tim. Mă simt obligat să-i ofer din când în când câte ceva de băut, ca să-l mai înveselesc. Dumneavoastră vă pot oferi ceva, Miss Marple? Ce ziceți de o limonadă? Știu că vă place.
- Nu, mulțumesc, acum nu-mi trebuie. Cred că e greu să fii în serviciul unui om ca domnul Rafiel. Invalizii pot fi atât de dificili câteodată!
- Nu m-am referit doar la asta. E o slujbă bine plătită și de aceea e normal să trebuiască să înghiți tot felul de chestii. Să lucrezi pentru bătrânul Rafiel nu e chiar cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. De fapt, voiam să spun că...
Tim ezită.
Miss Marple se uită la el curioasă.
- Ei bine, cum să vă spun... e greu pentru el din punct de vedere social. Oamenii sunt atât de snobi... nu e nimeni pe aici din categoria lui socială. E mai mult decât un servitor, dar nici oaspete al hotelului nu este - cel puțin, așa îl percep ceilalți. E cam în aceeași situație ca o guvernantă din epoca victoriană. Până și secretara, doamna Walters, se crede mult superioară lui. Ceea ce face lucrurile și mai dificile.
Tim se opri puțin, apoi zise supărat:
- E absolut îngrozitor câte probleme de ordin social putem avea într-un loc ca acesta.
Doctorul Graham trecu pe lângă ei cu o carte în mână. Se duse și se așeză la o masă cu vederea spre mare.
- Doctorul Graham pare îngrijorat, remarcă Miss Marple.
- O, suntem cu toții îngrijorați.
- Și dumneavoastră? Din cauza morții maiorului Palgrave?
- Am renunțat să-mi mai fac griji în privința asta. Oamenii par să fi uitat deja de ea, au trecut mai departe. Nu, e vorba de soția mea, Molly. Vă pricepți să interpretați vise?
- Vise? se miră Miss Marple.
- Da, vise urâte, coșmaruri, cred. O, cu toții avem coșmaruri din când în când! Însă Molly le are tot timpul. O sperie. Se poate face ceva pentru asta? E ceva ce poți lua contra lor? A luat niște somnifere, dar zice că e și mai rău: se luptă să se trezească și nu reușește.
- Despre ce sunt coșmarurile?
- O, despre ceva sau cineva care o fugărește. Sau care o urmărește și o spionează. Nu poate scăpa de sentimentul acesta nici măcar când e trează.
- Cu siguranță că un doctor...
- Are fobie față de doctori. Nici nu vrea să audă de ei. Ei bine, pot spune că reușiserăm să trecem peste această problemă. Eram atât de fericiți! Ne simțeam atât de bine! Însă acum, de curând... probabil că s-a supărat din cauza morții maiorului Palgrave. Pare o cu totul altă persoană acum.
Tim se ridică.
- Am ceva treabă. Sunteți sigură că nu dorți un pahar de limonadă?
Miss Marple scutură din cap și refuză.
Rămase acolo gânditoare. Pe fața gravă i se putea citea neliniștea. Se uită în direcția doctorului Graham. Luă imediat o hotărâre.
Se ridică de pe scaun și merse spre masa lui.
- Vă sunt datoare cu niște scuze, domnule doctor Graham.
- Chiar așa? zise doctorul, uitându-se la ea, plăcut surprins de apariția ei.
- Mă tem că am făcut unul dintre cele mai îngrozitoare lucruri.
Miss Marple își trase un scaun și se așeză.
- Domnule doctor, v-am mințit în mod deliberat, continuă ea, privindu-l îngrijorată.
Doctorul Graham nu păru afectat, mai degrabă nedumerit.
- Vorbiți serios? N-ar trebui să vă faceți atâtea griji din acest motiv.
Despre ce putuse să mintă această bătrână? În legătură cu vârsta ei? Deși, după câte își amintea, nu menționase ce vârstă are.
- Ia să vedem, despre ce este vorba? o întrebă el, pentru că era evident faptul că dorea să i se confeseze.
- Vă amintiți că v-am vorbit despre fotografia nepotului meu, cea pe care i-am arătat-o maiorului Palgrave și pe care nu mi-a mai înapoiat-o?
- Da, da, sigur că îmi amintesc. Îmi pare foarte rău că nu am putut-o găsi.
- Acea fotografie n-a existat, zise Miss Marple, cu voce pierdută.
- Ce-ați spus?
- Acea fotografie n-a existat. Mi-e teamă că am inventat această poveste.
- Ați inventat-o? se miră doctorul, ușor enervat. De ce?
Miss Marple îi explică de ce. Cu lux de amănunte. Îi relată și povestea despre crimă a maiorului Palgrave și cum era pe punctul de a-i arăta fotografia respectivă, când se oprise brusc, i-a mai spus și despre cât era de îngrijorată și cum, în cele din urmă, luase decizia să cerceteze ea însăși și să vadă cum stau lucrurile.
- Și, sincer, nu am văzut cum aș putea face asta fără să vă mint, zise ea. Sper că mă veți ierta.
- Ați crezut că se pregătea să vă arate fotografia unui criminal?
- Asta a spus el că era, zise Miss Marple. Cel puțin așa a spus el, că o are de la un cunoscut, cel care i-a vorbit despre criminal.
- Da, da. Și - mă scuzați că întreb - dumneavoastră l-ați crezut?
- Nu știu dacă l-am crezut sau nu în acel moment, recunoscu Miss Marple. Însă a doua zi a murit.
- Da, rosti doctorul Graham, șocat de claritatea acestei afirmații. „A doua zi a murit...”
- Iar fotografia a dispărut.
Doctorul Graham se uită la ea. Nu prea știa ce să zică.
- Scuzați-mă, Miss Marple, rosti el în cele din urmă, ce îmi spuneți acum este adevărat?
- Nu mă surprinde că îmi puneți cuvântul la îndoieală, zise Miss Marple. Și eu aș face la fel dacă aș fi în locul dumneavoastră. Da, este adevărat ce vă spun acum, însă îmi dau seama că nu am dovezi concrete care să-mi susțină vorbele. Cu toate acestea, chiar dacă nu mă credeți, am considerat că e bine să vă spun și dumneavoastră.
- De ce?
- Mi-am dat seama că trebuie să aveți informațiile complete, în cazul în care...
- În cazul în care ce?
- În cazul în care vă decideți să luați vreo măsură în acest sens.
Capitolul 10
SE IAU MĂSURI ÎN JAMESTOWN
Doctorul Graham se afla în Jamestown, în biroul administratorului, așezat la masă, față în față cu prietenul său Daventry, un băiat sobru, în vârstă de 35 de ani.
- La telefon păreai foarte misterios, Graham, începu Daventry. E vreo problemă?
- Nu știu, zise doctorul Graham. Dar sunt îngrijorat.
Daventry studie chipul oaspetelui său, apoi mulțumi cu o mișcare a capului când li se aduseră băuturile. Îi povesti apoi că nu de mult fusese la pescuit.
După ce servitorul plecă, se așeză pe scaun și se uită la bărbatul din fața sa.
- Așa, ia să vedem despre ce e vorba, zise el.
Doctorul Graham îi povesti ce îl neliniștea. Daventry fluieră lung.
- Înțeleg. Și crezi că e în neregulă ceva cu moartea maiorului Palgrave. Nu mai ești sigur că s-a produs din cauze naturale? Cine a constat decesul? Presupun că Robertson. El n-a avut nicio îndoială, bănuiesc.
- Nu, însă cred că decizia i-a fost influențată de tabletele de Serenite găsite pe etajera din baie. M-a întrebat dacă știam că maiorul Palgrave era hipertensiv, iar eu i-am spus că nu îl tratasem niciodată de așa ceva, dar am înțeles că le mărturisise altor oaspeți din hotel că are probleme cu tensiunea. Toată povestea asta, flaconul de medicamente, ceea ce spusese Palgrave oamenilor, se potrivea de minune și nu exista niciun otiv care să-l determine să suspecteze ceva. Era o concluzie logică - dar acum cred că nu era neapărat și corectă. Dacă ar fi trebuit ca eu să emit certificatul de deces, aș fi făcut-o fără să mă gândesc de două ori. Lucrurile părea să conducă la concluzia că a fost o moarte naturală. N-aș fi pus acest lucru la îndoială dacă nu ar fi apărut povestea cu fotografia...
- Dar ia ascultă aici, Graham, zise Daventry. Nu ți se pare că te bazeci prea mult pe o poveste puțin cam trasă de păr, spusă de o bătrână? Știi cum sunt bătrânele astea. Fac din țânțar armăsar și inventează tot felul de lucruri.
- Da, știu, admise doctorul Graham posomorât. Mi-am zis și eu că ar putea fi așa, că probabil așa și este. Dar nu reușesc să mă conving. Era atât de exactă și de clară în relatarea faptelor!
- Totul mi se pare foarte puțin probabil, zise Daventry. O doamnă în vârstă spune o poveste despre o fotografie care n-ar trebui să se afle acolo - nu, m-am încurcat - e chiar pe dos, nu-i așa? Însă singura informație concretă pe care o ai este declarația cameristei că flaconul de medicamente pe care autoritățile l-au considerat probă concludentă nu se afla în camera maiorului cu o zi înainte de moartea acestuia. Dar și pentru asta sunt sute de explicații. Poate că ținea medicamentele în buzunar, cu el.
- Da, e o posibilitate.
- Sau poate că se înșală camerista și de fapt nu le observase până atunci.
- Da, și asta se poate.
- Ei bine...
- Fata părea că știe ce vorbește, rosti rar doctorul Graham.
- Vezi tu, oamenii din St Honore sunt foarte impresionabili. Emoționali. Ajung la concluzii bizare. Crezi că știe mai multe decât a declarat?
- Cred că da, recunoscu doctorul Graham.
- Atunci mai bine ai încerca să vezi ce altceva mai știe. Nu vrem să creăm vâlvă inutil, dacă nu avem o postă clară. Dacă n-a murit de hipertensiune arterială, atunci din ce cauză crezi că a murit?
- În ziua de azi se poate muri dintr-o mulțime de lucurri, afirmă doctorul Graham.
- Vrei să spui: lucruri care nu lasă urme?
- Nu toată lumea se gândește să folosească arsenicul, rosti doctorul Graham sec.
- Hai să ne lămurim, ce anume sugerezi? Că a schimbat cineva flacoanele de medicamente și că maiorul a fost otrăvit?
- Nu, nu chiar așa. Asta este ceea ce crede fata - Victoria Nu-șiu-cum. Dar a înțeles ea greșit. Dacă cineva a decis să scape de maiorul Palgrave, atunci i-a dat o anumită băutură. Apoi, ca totul să pară natural, i s-a pus în cameră un flacon de medicamente care se prescriu în mod normal contra tensiunii. Și apoi a lansat zvonul că era hipertensiv.
- Și cine a lansat zvonul?
- Am încercat să aflu, dar n-am avut succes. A fost făcut în mod inteligent. A spune: „Cred că mi-a spus B”, apoi, când B este la rândul lui întrebat, răspunde: „Nu, nu am zis eu asta, însă îmi amintesc că C mi-a spus odată”. C zice: „I-am auzit pe mai mulți vorbind despre asta, mi-a spus unul dintre ei, cred că A”. Și iată-ne în punctul de unde am plecat.
- Deci acel cineva a acționat foarte isteț.
- Da. Imediat ce a fost descoperit maiorul, au început discuțiile despre problemele lui de sănătate.
- Nu crezi că era mai simplu să-l otrăvească și gata?
- Nu. Asta presupunea o investigație - poate chiar o autopsie. În felul în care a fost gândit totul, trebuia să pară o moarte naturală și să i se elibereze un certificat de deces - ceea ce s-a și întâmplat, de altfel.
- Și eu ce aș putea să fac pentru tine? Vrei să dau ordin să-l deshumăm pe individ? Va fi mare vâlvă.
- Nu trebuie neapărat ca lucrurile să fie făcute publice.
- Chiar crezi că se poate una ca asta? În St Honore? Mai gândește-te! Vor fi toți acolo până să-l fi deshumat. Oricum, n-are importanță, oftă Daventry. Cred că trebuie să facem ceva. Dar dacă vrei să știi părerea mea, ei bine, cred că e o pierdere de vreme.
- Sper din suflet să ai dreptate, zise doctorul Graham.
Capitolul II
SEARA LA GOLDEN PALM
I
Molly verifică mesele din salon, luă un cuțit care era în plus, aranjă o furculiță, reașeză un pahar-două, se depărtă să vadă efectul, apoi ieși pe terasă. Nu era nimeni în apropiere, așa că se duse într-un colț și se opri lângă balustradă.
În curând va începe o altă seară. Discuții frivole, râsete, băutură, toate bune și frumoase, genul de viață după care tânjise și de care se bucurase până în urmă cu câteva zile. Acum până și Tim părea îngrijorat. Era, probabil, normal să fie puțin îngrijorat. Era important ca această aventură a lor să se termine cu bine. La urma urmei, investise în afacerea lor tot ce avusese.
„Însă nu asta îl îngrijorează pe el”, se gândi Molly. „El e îngrijorat din cauza mea. Însă nu văd de ce își face atâtea griji din cauza mea.”
Pentru că într-adevăr își făcea griji din cauza ei. Putea să bage mâna în foc pentru asta. Întrebările pe care i le punea, privirile neliniștite pe care i le arunca din când în când.
„Dar din ce cauză?” se întrebă Molly. „Am fost foarte grijulie.”
Trecu încă o dată în revistă evenimentele. Nici ea nu înțelegea totul. Nu-și amintea când începuse totul. Nici măcar nu putea spune cu precizie ce fusese. Începuse să se teamă de oameni. Nu putea spune de ce.
Scutură din cap, apoi tresări puternic, când simți o mână pe brațul ei.
Se întoarse și îl văzu pe Gregory Dyson, puțin intimidat, privind-o vinovat.
- Îmi pare nespus de rău. Te-am speriat, fetițo?
Lui Molly nu-i plăcea să i se zică „fetiță”, însă îi răspunse degajat:
- Nu v-am auzit când ați intrat, domnule Dyson, așa că m-ați luat prin surprindere.
- „Domnule Dyson”? Suntem atât de oficiali în seara asta! Nu suntem cu toții o mare și fericită familie aici? Eu și Ed, Lucky și Evelyn, tu și Tim, Esther Walters și bătrânul Rafiel. Cu toții formăm o mare și fericită familie.
„Deja a tras bine la măsea”, se gândi Molly.
Apoi îi zâmbi politicos.
- O, câteodată sunt foarte protocolară, rosti ea pe un ton vesel. Eu și Tim credem că nu e bine să fim prea familiari cu oaspeții noștri.
- Ah, dar noi nu ne dorim relații de serviciu. Acum, draga mea Molly, hai să bem împreună ceva.
- Păsuiți-mă până mai târziu! zise Molly. Am câteva lucruri urgente de rezolvat acum.
- Hei, nu fugi! zise el prinzând-o de mână. Ești foarte drăguță, fetițo! Sper că Tim apreciază ce comoară are.
- O, am eu grijă să aprecieze! rosti Molly veselă.
- Îmi place foarte mult de tine! continuă el privind-o cu șiretenie. Deși n-aș vrea ca soția mea să audă asta.
- Cum a fost excursia din această după-amiază?
- În regulă. Acum, fie vorba-ntre noi, uneori mă satur de asta. Câteodată te mai și saturi de fluturi și păsări. Ce-ai zice dacă am ieși doar noi doi la un picnic într-o zi?
- Nu știu, mai vedem noi, rosti Molly veselă. Aș fi încântată.
Apoi, râzând, reuși se să desprindă din strânsoare și se întoarse la bar.
- Bună, Molly, o salută Tim. Pari grăbită. Cu cine erai afară? întrebă el privind spre terasă.
- Cu Gregory Dyson.
- Ce voia?
- Se dădea la mine, recunoscu Molly.
- Nenorocitul! zise Tim.
- Nu te neliniști, replică Molly. Îi pot ține piept.
Tim era pe punctul de a-i răspunde, apoi îl zări pe Fernando, se duse la el și începu să-i dea niște indicații. Molly se strecură prin ușa de la bucătărie și se îndreptă spre plajă.
Gregory Dyson înjură în barbă. Apoi se îndreptă spre camera sa. Când mai avea puțin și intra în cameră, auzi o voce din spatele unui tufiș. Se întoarse speriat.
În lumina slabă a apusului, avu impresia că era o fantomă. Apoi râse. Silueta părea că nu era chip din cauză că, deși rochia era albă, fața îi era neagră.
Victoria ieși din tufiș.
- Dumneavoastră sunteți domnul Dyson?
- De, ce este?
Rușinat că se speriase, se prefăcu că se grăbește.
- V-am adus asta, domnule.
Întinse mâna în care ținea flaconul de medicamente.
- Cred că acestea vă aparțin, nu-i așa?
- A, flaconul meu de Serenite. Da, desigur. Unde le-ați găsit?
- Le-am găsit acolo unde au fost puse. În camera domnului.
- Ce vrei să spui cu „în camera domnului”?
- A domnului care a murit, completă ea cu voce gravă. Nu cred că doarme prea liniștit în mormânt.
- Și de ce dracu` crezi asta? se miră Dyson.
Victoria rămase tăcută, uitându-se la el.
- Habar n-am despre ce vorbești. Vre să spui că ai găsit flaconul ăsta în camera maiorului Palgrave?
- Da, exact! După ce doctorii și oamenii din Jamestown au plecat, mi-au spus să fac curățenie în baie și să arunc lucrurile maiorului. Pasta de dinți, loțiunile și diverse alte lucruri, inclusiv acest flacon de medicamente.
- Păi, atunci de ce nu l-ai aruncat?
- Pentru că este al dumneavoastră. Aveți nevoie de aceste pastile. Nu vă amintiți că ați întrebat de ele?
- Da, ei bine, da, am întrebat. Am crezut că le-am rătăcit pe undeva.
- Nu, nu le-ați rătăcit. V-au fost luate din cameră și au fost puse în camera maiorului Palgrave.
- De unde știi? întrebă el cu voce aspră.
- Știu, am văzut, zise ea descoperindu-și dinții albi într-un zâmbet larg. Cineva le-a pus în camera domnului care a murit. Iar acum am venit să vi le aduc.
- Ia stai! Ce vrei să spui? Ce... ce anume ai văzut?
Fata dispăru grăbită în umbra tufișurilor. Greg vru să se ducă după ea, apoi se răzgândi. Rămase pe loc, scărpinându-și barba.
- Ce-ai pățit, Greg? Ai văzut o fantomă? întrebă doamna Dyson, ieșind pe poteca din fața bungalow-ului lor.
- Așa am crezut o clipă.
- Cu cine vorbeai?
- Cu negresa care ne face curat în cameră. Parcă o cheamă Victoria, nu?
- Ce voia? Se dădea la tine?
- Nu fi stupidă, Lucky! Fetei ăleia i-a intrat o idee cretină în cap.
- Ce idee?
- Îți amintești că acum câteva zile nu-mi găseam flaconul de Serenite?
- Parcă.
- Cum adică, „parcă”?
- O, la dracu`! Chiar trebuie să ne certăm pentru orice?
- Îmi pare rău. Toată lumea pare atât de misterioasă! Fata asta mi l-a adus, zise Greg ridicând mâna în care ținea flaconul.
- Ți-l furase?
- Nu. L-a găsit.... undeva, cred.
- Ei bine, și ce-i cu asta? Care e marele mister?
- O, nimic, zise Greg. Doar că m-a scos din sărite.
- Ascultă, Greg, despre ce e vorba? Hai să mergem că bem ceva înainte de cină.
II
Molly se duse pe plajă. Își trase un scaun de răchită, unul mai vechi, pe care nu prea îl foloseaua oaspeții hotelului.
Stătu un timp privind marea, apoi, pe neașteptate, își acoperi fața cu palmele și izbucni în lacrimi. Rămase acolo o vreme, plângând în voie. Apoi auzi un zgomot în apropiere, ridică privirea și o văzu pe doamna Hillingdon, uitându-se la ea.
- Bună, Evelyn, nu te-am auzit. Eu... îmi pare rău.
- Ce e cu tine, copila mea? întrebă Evelyn. S-a întâmplat ceva? Povestește-mi, o îndrumă ea trăgându-și un scaun și așezându-se lângă ea.
- Nu s-a întâmplat nimic, zise Molly. Absolut nimic.
- Sigur că s-a întâmplat ceva. Altfel n-ai plânge de una singură. Nu poți să-mi spui? Tu și Tim aveți probleme?
- A, nici vorbă!
- Mă bucur să aud asta. Păreți fericiți împreună.
- Ca și voi, de altfel, zise Molly. Eu și Tim credem că e minunat să fiți atât de apropiați după atâția ani de căsătorie.
- A, da, zise Evelyn.
Vocea ei suna fals, însă Molly nu remarcă asta.
- Oamenii sunt atât de urâcioși! rosti ea. Și se ceartă atât de urât! Chiar dacă se plac, tot se ceartă și nu le pasă dacă o fac în public sau în particular.
- Unora le place să trăiască așa, explică Evelyn. Pentru ei nu înseamnă nimic.
- Ei bine, eu cred că e îngrozitor, fu de părere Molly.
- Așa cred și eu, zise Evelyn.
- Însă tu și Edward...
- O, Molly, n-are nicun rost. Nu te pot lăsa să crezi că lucrurile stau chiar așa. Eu și Edward... Ca să-ți spun adevărul, de 3 ani abia dacă vorbim unul cu altul când suntem singuri.
- Ce?! exclamă Molly uitându-se la ea șocată. Eu... nu pot să cred!
- O, amândoi ne prefacem foarte bine, afirmă Evelyn. Niciunul din nou nu e genul de om căruia să-i placă să se certe în public. Și, la urma urmei, nici nu prea avem de ce să ne certăm.
- Dar ce s-a întâmplat? întrebă Molly.
- Nimic deosebit.
- Ce vrei să spui cu „nimic deosebit”? Altă...
- Da, altă femeie, în cazul nostru, și nu cred că îți va fi prea greu să ghicești despre cine e vorba.
- Vrei să spui doamna Dyson - Lucky?
Evelyn dădu afirmativ din cap.
- Știu că flirtează destul de mult, zise Molly, însă credeam că...
- Că glumesc? replică Evelyn. Că nu e nimic dincolo de cuvinte?
- Dar de ce...
Molly se opri și reformulă:
- Dar tu n-ai... o, vreau să zic, ei bine, cred că n-ar trebui să întreb asta.
- Întreabă-mă ce dorești, o îndemnă Evelyn. M-am săturat să nu suflu niciodată un cuvânt despre asta, am obosit să o fac pe soția fericită. Edward și-a pierdut capul după Lucky. A fost atât de prost, încât a venit și mi-a spus și mie. Faptul că s-a confesat l-a făcut probabil să se simtă mai bine. Sincer. Onorabil. Chestii de genul ăsta. Nu i-a trecut prin cap că pe mine n-o să mă facă să mă simt mai bine.
- A vrut să te părăsească?
Evelyn scutură din cap.
- Avem doi copii, știi bine, zise ea. Copii pe care amândoi îi iubim foarte mult. Sunt la școală în Anglia. N-am vrut să se destrame familia. Apoi, desigur, nici Lucky n-a vrut să divorțeze. Greg e un bărbat foarte bogat. Prima lui soție i-a lăsat o avere imensă. Așa că am convenit să lăsăm lucrurile așa cum sunt: Edward și Lucky sunt fericiți pe veci, Greg în binecuvântata lui ignoranță, iar eu și Edward doar prieteni foarte buni.
Evelyn vorbise cu amărăciune.
- Și cum... cum suporți asta?
- Te obișnuiești, cu timpul. Deși din când în când...
- Da? o încurajă Molly să vorbească.
- Câteodată îmi vine s-o omor pe această femeie.
Patima din vocea ei o sperie pe Molly.
- Dar hai să nu mai vorbim despre asta, spuse Evelyn. Hai să vorbim despre tine. Vreau să știu despre ce e vorba.
Molly rămase tăcută câteva secunde.
- Cred... cred că nu sunt foarte bine, șopti ea.
- Că nu ești foarte bine? Ce vrei să spui cu asta?
- Sunt speriată. Teribil de speriată.
- Speriată de ce?
- De toate, răspunse Molly. Spaima asta... crește în mine. Vocile din tufișuri, pașii de pe alei sau lucrurile pe care le zic oamenii. Ca și cum cineva m-ar urmări din umbră. Cineva mă urăște. Asta simt. Cineva mă urăște.
- Micuța mea! rosti Evelyn șocată și, în același timp, speriată. De cât timp treci prin asta?
- Nu știu. A început... s-a întâmplat treptat. Și au mai fost și alte lucruri.
- Ce fel de lucruri?
- Sunt momente, mărturisi Molly, despre care nu știu nimic, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat.
- Vrei să spui că ai amnezie, ceva de genul ăsta?
- Presupun că da. Adică uneori e... Să zicem că e ora 5, iar eu nu-mi amintesc nimic începând de la ora 1:30 sau 2:00.
- O, draga mea, dar asta se întâmplă pentru că te-ai odihnit, pentru că ai tras un pui de somn.
- Nu, zise Molly, nu e așa. Pentru că, vezi, la sfârșit nu e ca și cum aș fi dormit. Pentru că mă aflu în alt loc. Câteodată port și alte haine, câteodată se pare că am vorbit cu anumite persoane, că am făcut anumite lucruri, iar eu nu-mi amintesc nimic din toate astea.
Evelyn era șocată.
- Dar, Molly, dacă așa stau lucrurile, cred că cel mai bine ar fi să mergi la medic.
- La medic nu merg! Nu vreau să merg. Nu vreau nici măcar să mă apropii de un doctor.
Evelyn se uită fix în ochii ei, apoi o luă de mână.
- Poate că nu e nimic grav, Molly. Știi bine că sunt boli de nervi care nu sunt deloc grave. Un doctor ți-ar putea confirma asta.
- Sau nu. Mi-ar putea la fel de bine confirma că e ceva foarte grav.
- Și de ce ar fi ceva grav?
- Pentru că... începu Molly, apoi se opri brusc. Pur și simplu, așa simt eu, zise ea.
- N-ar putea cineva din familie - mama sau vreo soră - să vină aici?
- Nu mă înțeleg prea bine cu mama. Nu m-am înțeles niciodată bine cu ea. Am surori. Sunt căsătorite, dar cred că... cred că, dacă le-aș chema, ar veni. Dar nu le vreau aici, nu vreau pe nimeni în preajma mea, pe nimeni în afară de Tim.
- Tim știe de asta? I-ai spus?
- Nu chiar, zise Molly. Dar e neliniștit din cauza mea și stă tot timpul cu ochii pe mine. E ca și cum ar încerca să... să mă ajute sau să mă protejeze. Dar dacă face asta înseamnă că îi transmit cumva ideea că am nevoie de protecție, nu-i așa?
- Cred că exagerezi în multe privințe, însă sunt convinsă că ți-ar prinde bine să te vadă un doctor.
- Te referi la bătrânul doctor Graham? Nu mi-ar folosi la nimic.
- Mai sunt și alți doctori pe insulă.
- Nu-i nimic, serios, spuse Molly. Doar că... Nu trebuie să mă mai gândesc la asta. Cred că, așa cum ați spus mai devreme, totul e doar rodul imaginației mele. Doamne Dumnezeule, e îngrozitor de târziu. Ar trebui să fiu în sala de mese, să-mi văd de treabă. Trebuie... trebuie să plec imediat!
Îi aruncă lui Evelyn Hillingdon o privire pătrunzătoare, aproape dușmănoasă, apoi plecă în grabă.
Evelyn rămase privind lung în urma ei.
Capitolul 12
VECHILE PĂCATE ARUNCĂ UMBRE LUNGI
I
- Cred că sunt pe cale de a face ceva, bărbate.
- Ce-ai spus, Victoria?
- Cred că sunt pe cale de a întreprinde ceva. S-ar putea să iasă niște bani din asta. Mulți bani.
- Uite ce e, fato! Ai grijă să nu te bagi în cine știe ce. Mai bine m-ai lăsa pe mine să mă ocup de asta.
Victoria râse cu poftă.
- Stai să vezi, zise ea. Știu cum să joc cartea asta. E vorba de bani, omule, de mulți bani! E vorba de ceva ce am văzut și ceva ce bănuiesc că s-a întâmplat. Și cred că nu mă înșel deloc.
Apoi râse din nou cu poftă, iar hohotele ei răsunară în noapte.
II
- Evelyn...
- Da?
Evelyn Hillingdon răspunse mecanic, fără interes. Nu se uită la soțul ei.
- Te-ar deranja dacă ne-am scurta vacanța și ne-am întoarce în Anglia?
Evelyn își pieptăna părul negru și scurt. Lăsă pieptănul jos și se întoarse spre soțul ei.
- Adică să... Dar abia am venit. Nu sunt aici decât de 3 săptămâni.
- Știu. Dar te-ar deranja dacă ne-am întoarce?
Evelyn îl cercetă atent cu privirea.
- Chiar vrei să ne întoarcem în Anliga? Să ne întoarce acasă?
- Da.
- Și să o părăsești pe Lucky?
Hillingdon tresări.
- Presupun că ai știut de la bun început despre ce e vorba, nu?
- Destul de bine. Da.
- Și nu mi-ai spus niciodată nimic.
- La ce bun? Avem împreună o viață. Niciunul din noi nu dorea să divorțeze. Așa că am făcut o înțelegere tacită să ne vedem fiecare de treaba lui... dar să păstrăm aparențele.
Apoi continuă imediat, fără să-i lase timp să răspundă:
- Dar ce te-a determinat să vrei să ne întoarcem în Anglia acum?
- Pentru că sunt încordat la maximum. Nu mai rezist, Evelyn. Nu mai pot.
Tăcutul Edward Hillingdon era transfigurat. Îi tremurau mâinile, se bâlbâia, fața lui de obicei imobilă era acum schimonosită de durere.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Edward, ce s-a întâmplat?
- Nimic deosebit, doar că vreau să plec cât mai repede de aici.
- Te-ai îndrăgostit foarte tare de Lukcy. Iar acum ți-a trecut, asta vrei să spui?
- Da, presupun că n-o să mă poți ierta niciodată.
- O, hai să nu vorbim despre asta. Vreau să știu ce te-a supărat atât de tare, Edward.
- Practic, nu sunt supărat.
- Ba da. De ce?
- E chiar atât de evident?
- Nu, nu este, zise Evelyn. Hai să vorbim pe șleau. Ai avut o aventură cu o femeie. Acest lucru se întâmplă deseori într-un cuplu. Iar acum s-a terminat. Asta e? Greg știe? Deseori mă întreb asta.
- Nu știu, răspunse Edward. Nu mi-a dat niciodată de înțeles. A fost întotdeauna prietenos cu mine.
- Bărbații pot fi uneori extraordinar de obtuzi la mine! rosti Evelyn pe un ton meditativ. Sau poate că e vorba de altceva. Poate că Greg are, la rândul său, interese în altă parte.
- S-a dat la tine, nu? zise Edward. Răspunde, știu că a făcut-o.
- O, da, rosti Evelyn pe un ton dezinteresat. Dar el se dă la toată lumea. Ăsta e Greg. Cred că nici nu înseamnă prea mult pentru el. Face parte din rolul pe care îl interpretează.
- Dar ție îți place, Evelyn? Aș vrea să știu adevărul.
- Greg? Îmi e simpatic, mă face să râd. E un prieten bun.
- Și doar atât? Aș vrea aă pot crede.
- Nu văd cum te-ar putea interesa pe tine, rosti Evelyn tăios.
- Cred că merit să te porți așa cu mine.
Evelyn se apropie de fereastră, se uită pe verandă, apoi se întoarse.
- Eu mi-aș dori să-mi spui ce anume te neliniștește, Edward.
- Ți-am spus.
- Mă îndoiesc.
- Nu poți înțelege, bănuiesc, cât de extraordinară îți poate părea o nebunie temporară, după ce a trecut.
- Îmi pot face o idee. Dar pe mine mă nelișiniștește faptul că Lucky pare să fi pus stăpânire pe tine. Nu e doar o amantă dată deoparte. E o tigroaică cu gheare. Trebuie să-mi spui adevărul, Edward. E singurul fel în care mă poți păstra lângă tine.
- Dacă nu plec de lângă ea cât mai repede, cred că o s-o omor, zise Edward cu voce joasă.
- S-o omori pe Lucky? De ce?
- Pentru că m-a pus să fac...
- Ce te-a pus să faci?
- Am ajutat-o să comită o crimă.
Cuvintele fuseseră rostite. Apoi se așternu liniștea. Evelun se uita lung la el.
- Ai idee ce grozăvenii spui?
- Da. Nu știam ce fac. Mi-a zis să-i iau ceva de la farmacie. Nu știam. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce-i trebuiau. M-a pus să-i copiez o rețetă mai veche pe care o avea...
- Când se întâmpla asta?
- Acum 4 ani. Când eram în Martinica. Când... când soția lui Greg...
- Adică fosta soție a lui Greg - Gail? Vrei să spui că Lucky a omorât-o?
- Da, iar eu am ajutat-o. Când mi-am dat seama...
Evelyn îl întrerupse brusc.
- Când ți-ai dat seama ce s-a întâmplat, Lucky ți-a explicat că tu ai scris rețeta, că tu ai cmpărat medicamentele, că sunteți amândoi amestecați în asta? Am dreptate?
- Da, o făcuse din milă - nu mai suporta s-o vadă pe Gail suferind, iar Gail o implorase pe Lucky să-i curme suferința.
- O crimă din milă, înțeleg. Iar tu ai crezut povestea asta?
Edward Hillingdon tăcu un moment, apoi continuă:
- Nu, nu chiar, nu de-adevăratelea. Am acceptat povestea, pentru că mi-am impus s-o accept, pentru că eram îndrăgostit de Lucky.
- Iar după aceea, când s-a căsătorit cu Greg, ai continuat s-o crezi?
- Deja mă convinsesem până în acel moment.
- Dar Greg, cât știa din povestea asta?
- Absolut nimic.
- Nu pot să cred asta!
Edward Hillingdon izbucni:
- Evelyn, trebuie să mă eliberez de toate acestea! Femeia asta are grijă să-mi reamintească tot ce am făcut. Știe că n-o mai plac. Că n-o mai plac?! Am ajuns s-o urăsc! Dar mă face să mă simt legat de ea, prin fapta pe care am comis-o împreună.
Evelyn se plimbă prin cameră, apoi se opri și se uită la el.
- Singura ta problemă, Edward, este că ești prea sensibil și incredibil de ușor de influențat. Diavolul ăsta de femeie te-a adus unde a dorit pentru că ți-a cultivat sentimentul de vinovăție. Și o să-ți spun acum în termeni biblici că păcatul care te apasă e adulterul, nu crima. Te-ai simțit atât de vinovat de aventura ta cu Lucky, încât te-a avut în gheare cu povestea cu crima și a reușit să te convingă că sunteți amândoi vinovați. Dar tu nu ești!
- Evelyn... șopti Edward îndreptându-se spre ea.
Evelyn se trase în spate și îl privi scrutător.
- E adevărat, Edward, e adevărat? Sau ai inventat totul?
- Evelyn! Ce motive aș avea să inventez așa ceva?
- Nu știu, rosti ea rar. Poate ca să.. O, nu știu! Probabil ca să nu mai știu care e adevărul atunci când o să-l aflu.
- Hai să plecăm de aici! Să ne întoarcem în Anglia.
- Da, ne vom întoarce. Dar nu acum.
- De ce nu?
- Trebuie să ne comportăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cel puțin pentru moment. E important să facem asta. Înțelegi, Edward? Să n-o lași pe Lucky să presupună ce planuri avem noi.
Capitolul 13
VICTORIA JOHNSON IESE DIN SCENĂ
Seara era pe sfârșite. Formația încetinea treptat ritmul.
Tim stătea lângă sala de mese și privea spre terasă. Stinse câteva lumini de la mesele care fuseseră eliberate.
Auzi o voce în spatele lui:
- Tim, pot vorbi puțin cu tine?
Tim Kendal tresări.
- Bună, Evelyn, te pot ajuta cu ceva?
- Să mergem la masa asta, zise Evelyn privind în jurul ei. Hai să ne așezăm puțin.
Porni apoi spre masa din colțul opus al terasei. Nu era nimeni în apropiere.
- Tim, te rog să mă scuzi că te abordez așa, pe nepusă masă, însă sunt îngrijorată din cauza lui Molly.
Tim se schimbă la față.
- Ce treabă ai cu Molly? întrebă el rigid.
- Nu cred că e prea bine. Pare supărată.
- În ultimul timp, tinde să se supere din orice.
- Cred că cel mai bine ar fi să meargă la un doctor.
- Da, știu, însă nu vrea. Urăște să meargă la doctor.
- De ce?
- Ce? Ce vrei să spui?
- Am întrebat de ce. De ce urăște să meargă la doctor?
- Ei bine, zise Tim vag, așa sunt unii oameni. Cum să-ți spun, îi face să le fie teamă de ei înșiși.
- Și tu ești îngrijorat din cauza ei, nu-i așa, Tim?
- Da, da, destul de îngrijorat.
- Nu poate nimeni din familia ei să vină să stea cu ea o vreme?
- Nu, asta ar înrăutăți și mai mult lucrurile, mult mai mult.
- Care e problema? Vreau să spun, care e problema cu familia ei?
- O, chestii obișnuite. Cred că e foarte încăpățânată și pur și simplu nu s-a înțeles bine cu ei, mai ales cu maică-sa. Nu s-a înțeles niciodată bine cu ea. Sunt... sunt puțin cam bizari și a rupt de mult legătura cu ei. Și cred că a făcut bine că a luat această hotărâre.
- Din câte mi-a povestit, pare să aibă pierderi de memorie, continuă Evelyn cu voce nesigură, și pare să se teamă de oameni. De parcă ar suferi de mania persecuției.
- Nuu spune asta, zise Tim iritat. Mania persecuției. Tot timpul spunem asta despre ceilalți oameni. Ei bine, e drept că situația este puțin cam stresantă! Nu e ușor să te muți în Indiile de Vest! Toate aceste fețe de culoare! Știi, unii oameni au fel de fel de idei preconcepute în legătură cu Indiile de Vest și cu oamenii de culoare.
- Dar cu siguranță că femeile precum Molly nu se încadrează în această categorie.
- O, cum ar putea cineva să știe ce anume îi înspăimântă pe ceilalți?! Există oameni care n-ar avea curajul să intre într-o cameră plină de pisici. Iar alții leșină când care o omidă pe ei.
- Nu-mi place că trebuie s-o spun, dar nu crezi că ar trebui să o consulte un psihiatru?
- Nu! izbucni Tim. Nu vreau ca astfel de oameni să mișune pe lângă ea. Nu am încredere în ei. Fac mai mult rău decât bine. Dacă mama ei nu ar fi apelat la ajutorul unui psihiatru...
- Așadar, au mai fost antecedente la ea în familie, nu-i așa? Adică un istoric al... instabilității mentale, continuă ea după o pauză care-i permise să-și aleagă cu grijă cuvintele.
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Am smuls-o din acel mediu și i-a mers foarte bine. Doar că acum trece printr-o perioadă foarte grea. Dar problemele acestea nu sunt ereditare. Cu toții știm acest lucru în zilele noastre. E o idee foarte cunoscută. Molly este perfect sănătoasă. Doar că... moartea bătrânului Palgrave a răscolit totul din nou.
- Înțeleg, zise Evelyn gânditoare. Dar nu e nimic îngrijorător în legătură cu moartea maiorului Palgrave, nu-i așa?
- Nu, bineînțeles că nu, însă e șocant când cineva moare pe neașteptate.
Zicând acestea, Tim păru atât de disperat și de distrus, încât lui Evelyn i se înmuie inima. Femeia își puse mâna pe brațul lui.
- Ei bine, sper că știi ce faci, Tim, însă dacă te-aș putea ajuta cu ceva... Adică să o însoțesc pe Molly la New York - aș putea să zbor cu ea până acolo sau până la Miami, sau oriunde în altă pare, unde ar putea beneficia de asistență medicală de cea mai bună calitate.
- E foarte frumos din partea ta că te-ai gândit la asta, însă Molly e bine. O să-și revină, oricum.
Evelyn scutură din cap plină de neîncredere. Se întoarse încet și privi spre terasă. Majoritatea oamenilor se retrăseseră în bungalow-urile lor.
Evelyn se îndrepta spre masa ei ca să verifice dacă nu cumva uitase ceva acolo, când îl auzi pe Tim scoțând o exclamație. Întoase capul imediat.Întoarse capul imediat.
Tim stătea lângă scări, la capătul terasei, iar Evelyn îi urmări privirea. Apoi i se tăie și ei răsuflarea.
Molly urca scările dinspre plajă. Respira greu, suspina și se mișca nesigur, alergând fără scop.
- Molly ! Ce s-a întâmplat? strigă Tim.
