Un strop de sânge, Stephen King - Șobolanul

 .....................................

2.

      Ce să scoată? Scaunele? Într-un birou atât de mic ar fi avut loc 4 scaune? Puțin probabil.

   - Că doar nu-i niciun fel de sală de așteptare acolo, a bombănit Drew, ștergându-și fruntea. Nici măcar...

   A fost luat prin surprindere de un strănut puternic și n-a mai apucat să-și acopere gura. Așa că a umplut cu stropi de salivă ecranul laptopului, distorsionând cuvintele din document.

   - Futu-i! Futu-i mama mă-sii de treabă!

   A întins mâna după batistele de hârtie, dorind să șteargă ecranul cât mai repede. Însă cutia de Kleenex era goală. Așa că a luat un prosop de bucătărie, a șters frumos ecranul, după care și-a spus că prosopul ăla umed acum semăna foarte mult cu bandana lui Roy DeWitt. Cu bandana aia plină de muci.

   Puneți mâna și scoateți

   Oare îi crescuse febra? Nu voia să creadă una ca asta; voia să creadă că fierbințeala tot mai mare pe care o simțea (plus că-i zvâcneau tâmplele din ce în ce mai dureros) nu era provocată decât de strădania de a rezolva cumva problema aia cretină cu balansoarele, ca să poată trece mai departe. Însă chiar i se părea că...

   De această dată a reușit să-și întoarcă fața înainte de izbucnirea strănutului. Și nu a fost unul singur, ci vreo 6. Parcă i se dilatau sinusurile tot mai mult la fiecare strănut. Ca niște cauciucuri mult prea umflate.

   Îl durea gâtul. Îl durea și urechea.

   Puneți mâna și scoateți

   Și atunci i-a venit ideea. O băncuță! Precis că în biroul șerifului trebuia să fie o băncuță pe care să stea oamenii în timp ce așteptau să-și rezolve problemele mărunte.

   A zâmbit larg și și-a făcut sieși un semn de aprobare. Bolnav sau nu, uite că lucrurile se înlănțuiau în continuare. Și nu era asta o adevărată minune? Putea să facă față răcelii și să-și continue treaba. A dovedit-o ideea cu băncuța. Ideea cu băncuța era genială.

   Puneți mâna și scoateți băncuța și hai să bem ceva.

   - Dar n-o să bem de-adevăratelea, domnu` șerif, nu-i așa? îl întrebă Jep Leonard.

   Planul îi fusese explicat în cele mai mici detalii, numai că Jep nu era tocmai cel mai luminos bec din

   Cel mai luminos bec din candelabru? Doamne Dumnezeule, nici vorbă!

   Mai bine să folosească o altă metaforă. Dacă asta chiar era o metaforă. Drew nu era prea convins. Poate era un fel de comparație... că erau mai multe feluri. Ba nu, era o metaforă. Acum era sigur. Aproape sigur.

   Nu conta, nu despre asta era vorba și nu concepea acum un exercițiu de stilistică literară pentru studenții lui. Era vorba despre o carte. Cartea lui. Așa că trebuia să se limiteze la scris. Să se concentreze să-și atingă scopul.

   Să scrie „nu îi bubuia capul de deștept ce era”? Sau „nu dădea pe dinafară de deșteptăciune”? Nu. Toate astea erau niște prostii, dar...

   Și atunci i-a venit. Ca prin minune! A scris repede.

   Planul îi fusese explicat în cele mai mici detalii, numai că Jep nu era tocmai cel mai isteț copil din clasă.

   Satisfăcut, Drew s-a riicat de pe scaun, a mai luat o dușcă de sirop de la Dr. King, după care a băut și un pahar cu apă ca să scpae de gustul ăla scârbos din gură: o combinație grețoasă de muci cu sirop de tuse.

   Se întâmplă la fel ca înainte. Așa am pățit și cu „Cătunul”.

   Putea să-și repete la nesfârșit că nu era adevărat, că acum era o cu totul altă situația, că nu mai era pe val pentru simplul motiv că avea febră - una destul de măricică, după cum se simțea. Și toate astea s-au întâmplat pentru că atinsese bandana cu muci.

   Nu bandana ai atins-o, ci mâna. Ai atins mâna cu care a atins bandana.

   - Am atins mâna care a atins bandana, da, așa a fost.

   A dat drumul la apa rece și s-a stropit pe față. Parcă se simțea un pic mai bine. A dizolvat într-un pahar cu apă un pliculeț cu prafuri împotriva durerilor de cap, l-a dat pe gât, după care s-a dus la ușă și a deschis-o larg.

   A inspirat adânc de câteva ori. Intră aerul curat, iese aerul stricat, nebun la cap am fost că l-am atins.

   Drew s-a întors în cabană și s-a așezat în fața laptopului. I se părea o idee proastă să continue cu scrisul, dar să nu continue era parcă o idee și mai proastă. Așa că a reînceput să scrie, încercând să-și regăsească avântul care-l însuflețise până atunci și-l adusese până aici.

   Până la prânz (nu că i-ar fi fost foame sau i-ar fi fost poftă de ceva), s-a aples praful de tot implusul ăla creator. Poate din cauza stării de sănătate, însă semăna prea mult cu ce pățise înainte.

   Nu-mi mai găsesc cuvintele.

   Exact asta le spusese lui Lucy și lui Al Stamper, dar nu era adevărat. Însă voia ca ei să creadă că nu-i vorba decât de o simplă pană de inspirație, de ceva ce al va putea să depășească la un moment dat și va merge apoi mai departe.

   S-a oprit la ora unu. Scrisese doar două pagini și îi venea tot mai greu să alunge senzația că redevine individul acela nevrotic și irascibil care fusese cât pe ce să dea foc casei lor în urmă cu 3 ani.

   Sigur, își putea spune că nu trebuie să se împiedice în lucruri mărunte cum era alegerea dintre balansoare și băncuță, își putea spune că mult mai bine era să se lase purtat de poveste; însă, când se uita la ecran, fiecare cuvânt scris acolo i se părea nepotrivit. Fiecare cuvânt părea să ascundă unul mai bun, dar unul pe care el nu era în stare să-l vadă.

   Oare era într-o fază incipientă de Alzheimer? Oare asta să fie?

   - Nu fi tâmpit! și-a spus.

   Și a fost șocat auzind cât de nazală îi este vocea. Și cât de răgușită. Curând și-o va pierde de tot. Nu că ar fi avut cu cine să vorbească aici.

   Mișcă-ți curu` înapoi acasă! Ai nevastă și doi copii minunați cu care să vorbești.

   Numai că ar fi pierdut cartea dacă se întorcea. Știa asta la fel de bine cum își știa propriul nume.

   După 4 sau 5 zile de la întoarcerea în Falmouth, când se va simți mai bine, va deschide documentul „Râul Amărăciunii”, iar paginile de acolo i se vor părea scrise de altcineva, o poveste ciudată și necunoscută, pe care nu va avea nici cea mai mică idee cum să o termine.

   Dacă ar pleca acum ar însemna să renunțe la un dar extrem de valoros, pe care s-ar putea să nu-l mai primească niciodată.

   „Zicea că-i bărbat și nu-l doboară pe el o amărâtă de răceală, da` a dat-o în pneumonie”, spusese fiica lui Roy DeWitt. Subînțelesul fiind cât se poate de clar: nătărău ca toți bărbații. Oare va face și el la fel?

   Sigur că nu, dar la fel de sigur era că el se simte prins la strâmtoare și habar nu are încotro s-o apuce.

   Să dorm. Trebuie să dorm puțin. Când mă voi trezi voi fi în stare să mă hotărăsc.

   Așa că a mai luat o dușcă din Elixirul Magic de la Dr. King - sau cum naiba se numea licoarea aia - și s-a urcat în dormitorul pe care îl împărțise cu Lucy în vremurile când veneau împreună aici. A adormit, iar la trezire a văzut că sosiseră vânturile și ploile, iar natura făcuse deja alegerea în locul lui.

   Acum trebuia să dea un telefon. Cât încă mai putea.

19

   - Bună, iubito! Eu sunt. Îmi pare rău că te-am supărat. Zău!

   Ea s-a făcut că nu-i aude scuzele.

   - Mie nu-mi sună ca o alergie, domnule. Mie mi se pare că ești bolnav.

   - E doar o răceală, a spus el, dregându-și glasul (încercând să și-l dreagă). Una cam urâtă, din câte-mi dau seama.

   Chestia cu dresul glasului a declanșat tusea.
   A acoperit cu palma microfonul receptorului vechi, dar probabil că ea tot l-a auzit. Vântul sufla în rafale, ploaia bătea în ferestre, iar becurile începuseră să pâlpâie.

   - Și ce-ai de gândi acum? Să rămâi acolo?

   - Mi se pare că n-am încotro, a zis el.

   Și a adăugat repede:

   - Acum nu mai e vorba despre carte. M-aș întoarce dacă aș crede că-i sigur să circul pe vremea asta, dar a început deja furtuna. Becurile pâlpâie. Sigur o să rămân fără curent și fără telefon înainte să se facă seară. Acum am să mă opresc, ca să te las să-mi spui că m-ai avertizat.

   - Te-am avertizat, a zis ea. Și acum, că am rezolvat-o, spune-mi cât de rău te simți.

   - Nu prea rău.

   Adică i-a spus o minciună mult mai mare decât cea cu antena care nu funcționa. Se simțea destul de rău, dar nu știa cum ar fi reacționat Lucy dacă i-ar fi mărturisit asta.

   Ar fi sunat la poliția din Presque Isle și ar fi cerut o patrulă care să vină și să-l salveze? Oricât de rău s-ar fi simțit, tot ar fi fost o reacție exagerată. Și penibilă. Da, și penibilă.

   - Nu-mi place, Drew. Deloc nu-mi place să te știu acolo, rupt de restul lumii. Ești sigur că nu poți să vii acasă?

   - Cred că aș fi putut s-o fac mai devreme, dar am luat un medicament împotriva răcelii, după aia am vrut să trag un pui de somn și am dormit prea mult. Acum nu mai am curaj să plec la drum. Încă sunt noroaie și podețe înecate de la topirea zăpezilor de astă-iarnă. Iar o ploaie ca asta de acum o să inunde porțiuni mari de drum. Evident, camioneta ar putea să răzbeascăpe acolo, dar, dacă n-o să poată, e posibil să rămân înpotmolit cam la 10 kilometri de cabană și 15 de Route-90.

   Ea nu a spus nimic câteva secunde, iar în acest timp Drew și-a imaginat că-i aude gândurile: „Ai vrut tu să te dai mare bărbat, nu? Nătărăule!” Pentru că sunt situații când „Eu te-am avertizat” nu-i suficient.

   Alte rafale puternice de vânt, iar lumina becurilor a pâlpâit din nou. (Nu sună mai bine „a tremurat?”) În receptor s-a auzit un zumzet ascuțit, ca de greier. Dar a trecut repede.

   - Drew? Mă mai auzi?

   - Te aud.

   - Telefonul tău a scos un zgomot aiurea.

   - L-am auzit.

   - Ai mâncare?

   - O grămadă.

   Nu că i-ar fi fost poftă de ceva.

   Lucy a oftat.

   - Atunci, stai acolo la adăpost. Sună-mă diseară dacă o să-ți mai meargă telefonul.

   - Am să te sun. Și vin acasă imediat ce se oprește furtuna.

   - Ba ai să rămâi acolo dacă sunt copaci căzuți. Rămâi acolo până vine cineva să elibereze drumurile.

   - O să le eliberez eu, a spus Drew. Teoretic, ar trebui să mai găsesc în magazie drujba tatei, dacă nu cumva o fi luat-o vreunul dintre chiriași. Clar că nu mai are benzină în rezervor, că i s-o fi evaporat în toți anii ăștia, dar am să-i pun puțină de la camionetă.

   - Cu condiția să nu îți fie și mai rău.

   - N-o să-mi....

   - Eu o să le spun copiilor că ești bine, sănătos și că totul e în regulă.

   Acum vorbea mai mult cu ea însăși decât cu el.

   - N-ar avea niciun rost să se îngrijoreze și ei.

   - Foarte bi...

   - Ei, al dracu` de bine, Drew!

   Îi displăcea când se apuca el s-o întrerupă, dar nu-și făcea niciun fel de scrupule atunci când venea vorba să-l întrerupă ea pe el.

   - Ți-am spus ca să știi. Când te expui la așa ceva, ne faci rău tuturor.

   - Iartă-mă.

   - Măcar merge bine lucrul la carte? Ar trebui să meargă. Ar trebui să merite toate necazurile astea.

   - Merge foarte bine.

   Evident că nu mai era atât de convins, dar ce altceva să-i fi răspuns?

   - Bine, a oftat ea. Ești un cretin, dar eu tot te iubesc.

   - Și eu te iu....

   Vântul a început să urle, s-au stins brusc toate becurile și cabana a rămas luminată doar de pâlca urâtă de dincolo de ferestre.

   - Lucy, cred că a căzut curentul.

   Încerca să pară calm și îi ieșea. Iar ăsta era un lucru bun.

   - Caută în magazie, i-a zis ea. Trebuie să fie pe acolo o lanternă sau un felinar...

   Alt zumzet strident, apoi s-a așternut tăcerea. A pus receptorul vechi și greu în furcă.

   Era pe cont propriu.

20

   A luat repede din cuierul de lângă ușă o canadiană veche, cu miros de mucegai, și și-a croit drum până la magazia cu unelte, prin lumina difuză a înserării.

   O dată chiar a fost nevoit să-și ridice speriat mâinile ca să se ferească de o creangă ce zbura spre el. Poate că boala era de vină, însă acum i se părea că vântul bate deja cu peste 60 de kilometri la oră.

   A bâjbâit după cheia potrivită, în timp ce apa rece i se prelingea pe ceafă chiar dacă își ridicase gulerul de la canadiană. A trebuit să încerce 3 chei până a dat de cea de la lacăt. Și din nou a fost nevoit să o zgâlțâie încoace și încolo ca să o convingă să se răsucească, iar, când a reușit în cele din urmă să descuie lacătul, era ud leoarcă și tușea.

   Chiar și cu ușa larg deschisă, magazina era întunecată și plină de umbre. Însă era lumină suficientă ca să observe drujba tatălui său pe o masă din spate. Mai erau acolo și două fierăstraie, dintre care unul avea mânere la ambele capete. Bine că erau și sculele astea, pentru că i se părea că nu va rezolva nimic cu drujba veche.

   Însă Lucy a avut dreptate în privința felinarului. De fapt, erau chiar două pe un raft din stânga ușii, alături de un bidon cu vreo 3 litri de combustibil. Însă unul dintre ele era stricat: avea geamul spart și îi lipsea mânerul. Dar celălalt părea în regulă.

   Când a luat bidonul cu benzină și l-a ridicat în lumina slabă a după-amiezii târzii, a observat pe el o bucată de bandă adezivă pe care era scrisul înclinat spre stânga al tatălui său: BENZINĂ CU PLUMB! A scuturat bidonul. Era plin pe jumătate. Nu mare chestie, dar poate îi va ajunge vreo 3 zile, dacă atât va mai continua furtuna și dacă el îl va folosi cu chibzuință.

   A luat bidonul și felinarul bun, le-a dus în casă, a vrut să le pună pe masa din sufragerie, dar s-a răzgândit imediat.

   Îi tremurau mâinile și era foarte posibil să verse o parte din benzină. Așa că a băgat felinarul în chiuvetă, după care și-a scos repede canadiana îmbibată de apă.

   Înainte să-și aducă aminte cum să realimenteze felinarul, l-a apucat din nou tusa. S-a prăbușit pe un scaun și a tot tușit și a tot horcăit până aproape și-a pierdut cunoștința. Vântul urla a jale și ceva a bubuit pe acoperiș. Probabil o creangă mult mai mare decât aceea de care se ferise mai devreme.

   Când i-a trecut tusea, a deșurubat capacul de la rezervorul felinarului și a nceput să caute o pâlnie. Nu a găsit niciuna, așa că a rupt o bucată de folie de aluminiu și a improvizat una. L-a apucat din nou tusea de la vaporii benzinei, dar a reușit să și-o stăpânească până când a umplut micul rezervor. După aceea, și-a dat drumul și accesul de acum a fost atât de puternic, încât a trebuit să se aplece peste blatul de bucătărie, cu fruntea fierbinte sprijinită de braț.

   Până la urmă a trecut și criza asta, numai că acum febra îi era mai mare ca oricând. Imediat ce va aprinde felinarul - presupunând că va reuși să-l aprindă - va mai lua niște aspirine. La care va adăuga și pulberea împotriva durerii de cap și o dușcă din siropul de la Dr. King.

   A apăsat un pic butonul dintr-o parte ca să mărească presiunea, a scos căpăcelul, după care a luat un chibrit de la bucătărie și l-a băgat prin orificiul de aprindere. La început nu s-a întâmplat nimic, dar apoi manșonul a devenit incandescent și a făcut o lumină atât de puternică, încât a fost nevoit să strângă din ochi.

   Cu felinarul în mână, s-a dus să caute și o lanternă în unica debara existentă în cabană. A dat acolo peste un maldăr de haine, veste portocalii pentru sezonul de vânătoare și peste o pereche antică și de demult de patine. A mai găsit în debara și câteva căciuli și perechi de mănuși și un aspirator Electrolux cam bătrâior, care părea acum în formă la fel de bună ca drujba ruginită din magazie. Dar n-a găsit nicio lanternă.

   Acum vântul a început să jelească pe la streșini, intensificându-i durerea de cap. Ploaia biciuia ferestrele. Ultimele rămășițe ale zilei se stingeau treptat, iar el și-a spus că va urma o noapte foarte lungă.

   Fusese ocupat cu expediția până la magazie și tot efortul de a aprinde felinarul, dar acum, când le rezolvase pe toate, avea tot timpul din lume să se lase în voia fricii.
   Era blocat aici din cauza unei cărți care începea (acum putea să-și mărturisească adevărul) să o ia pe urma celorlalte. Era blocat în mijlocul pustietății, nu se simțea bine și era foarte posibil ca starea lui de sănătate să se înrăutățească și mai mult.

   - S-ar putea să mor aici, a tras el concluzia cu vocea lui nouă și foarte răgușită. Sunt aproape sigur.

   Dar mai bine să nu se gândească la asta. Mai bine să pună lemne în sobă și să facă focul, pentru că noaptea avea să fie nu doar foarte lungă, ci și foarte friguroasă. Nu așa îi anunțase pe telespectatori tocilarul ăla nevărbierit de la canalul meteo? Iar tipa cu cercel în buză îi spusese același lucru. Plus metafora aia cu „crăpatul pietrelor” de la ger, care făcea legătura între temperatură și un corp fizic.

   Gândul acesta l-a făcut să-și aducă aminte de Jep, ajutorul de șerif, care nu era tocmai cel mai isteț copil din clasă. Pe bune? Expresia asta chiar i s-a părut potrivită? Era o metaforă de tot rahatul.

   În vreme ce băga lemnele în sobă, mintea lui surescitată de febră a deschis o ușă secretă și el s-a pomenit că dă peste alte variante: Prost ca noaptea.

   Un pic mai bine.

   Înalt ca bradul, prost ca gardul.

   Și mai bine, pentru că în regiunea unde se petrecea acțiunea erau și brazi, și garduri.

   - Încetează! a exclamat el, aproape implorând.

   Deci asta era problema. Ușa aia secretă era problema, pentru că...

   - Nu am niciun fel de control asupra ei, a croncănit el și i-a mai venit o idee: Prost ca o broască cu leziune pe creier.

   Drew s-a plesnit în cap cu podul palmei. A simțit un junghi de durere. S-a mai plesnit o dată. Și încă o dată.

   Când s-a săturat de asta, a mototolit niște foi dintr-o revistă, le-a îndesat sub lemne, a aprins un băț de chibrit de marginea sobei și a privit cum cresc flăcările.

   Cu chibritul aprins în mână, s-a uitat peste teancul de pagini cu „Râul Amărăciunii” de lângă imprimantă și s-a gândit la ce se va întâmpla dacă le dă foc.

   N-a reușit să distrugă locuința când arsese „Cătunul de pe deal”, pentru că apăruseră pompierii atunci când flăcările îi pârjoliseră doar pereții biroului și nu apucaseră să facă un prăpăd mai mare. Însă aici, pe Drumul Rahatului, nu existau unități de pompieri, iar focul odată dezlănțuit nu va putea să fie stins de ploaia puternică, deoarece cabana din lemn era veche și uscată. Era veche de pe vremea lui tata Noe și uscată ca o coajă de nucă...

   Flacăra chibritului i-a ajuns la degete. Drew a stins-o, a aruncat în focul din sobă bețișorul carbonizat și a închis ușița.

   - Cartea nu-i proastă și eu n-am să mor aici, a spus el tare. Nici vorbă de așa ceva.

   A stins felinarul ca să facă economie de combustibil, după care s-a așezat în fotoliul unde își petrecea serile, citind romane vechi de John D. MacDonald și Elmore Leonard. Însă acum, că stinsese felinarul, nu mai avea destulă lumină ca să poată citi.

   Drew și-a tras fotoliul mai aproape se sobă și și-a încolăcit brațele în jurul trupului ca să-și mai ostoiască frisoanele. Ar trebui să-și dea jos cămașa și pantalonii uzi și s-o facă neîntârziat dacă vrea să nu-i fie și mai rău. La asta se gândea când l-a luat somnul.

21

   L-a trezit un pocnet ascuțit venit de afară. I-a urmat încă unul și mai puternic, iar apoi o bufnitură a zgâlțâit podeaua. Căzuse un copac, probabil unul mare după zgomotul făcut.

   Din focul din sobă nu mai rămăsese decât un strat de tăciuni roșii, care își pierdeau treptat strălucirea. Pe lângă vuietul vântului, acum se auzea și un răpăit sec în ferestre.

   În camera mare de la parterul cabanei era o căldură de-a dreptul incredibilă - cel puțin pentru moment - dar probabil că temperatura de afară scăzuse (drastic) exact așa cum se prognozase, pentru că ploaia se transformase în lapoviță.

   Drew a vrut să se uite la ceas, dar nu-l mai avea la mână. Probabil că și-l lăsase pe noptiera de lângă pat, deși nu mai ținea minte. Sigur că putea să-și deschidă laptopul și să afle de acolo cât este ora, dar ce rost avea? Era noapte acum în pădurile din nord. De ce alte informații să mai aibă nevoie?

   Ei, uite că avea. Avea nevoie să afle dacă acel copac se prăbușise peste camionetă și o făcuse una cu pământul.
   Evident că „nevoie” nu era cuvântul potrivit; folosești cuvântul „Nevoie” atunci când îți trebuie ceva, subînțelesul fiind că, dacă ai primi ce îți trebuie, ai putea să schimbi în bine întreaga situație: dar această situație nu se putea schimba nicicum; și o fi „situație” cel mai bun cuvânt, ori avea un sens prea general? Mai degrabă era o „strâmtoare”, nu o situație; „strâmtoare” în acest context neînsemnând vreo fâșie de apă dintre..

   - Termină! a zis el. Vrei să înnebunești de-a binelea?

   Însă era sigur că o parte din el exact asta voia. Undeva, în capul lui, erau niște panouri de control care fumegau și niște întrerupătoare automate care se topeau și un om de știință dement care îi arăta pumnul, cuprins de frenezie.

   S-a ridicat, strâmbânduse de durere - acum îl înjunghiau toate încheieturile - și s-a dus la ușă, încercând să nu șchiopăteze. Vântul i-a smuls ușa din mână și a trântit-o de perete. A apucat-o din nou și a ținut-o strâns. Hainele îi fluturau în jurul trupului și părul îi fâlfâia nebunește.

   Noaptea era neagră - neagră ca cizmele diavolului, neagră ca o pisică neagră într-o mină de cărbuni, neagră ca o găoază de viezure - totuși a reușit să deslușească forma camionetei și crengile copacului fluturând deasupra ei în partea cealaltă. Nu avea cum să fie sigur, dar i se părea că arborele cel mare îi cruțase mașina și căzuse pe magazie, evident distrugându-i acoperișul.

   A închis ușa împingând-o cu umărul și a tras zăvorul. Nu se aștepta la vreun oaspete nepoftit într-o asemenea noapte, dar nu voia s-o deschidă vântul după ce el se va duce la culcare. Și acum chiar se ducea la culcare.

   Orientându-se după licărul slab al tăciunilor din sobă, a reușit să ajungă la blatul din bucătărie și a aprins felinarul. În lumina lui puternică, toată cabana părea ca de pe altă lume, ca surprinsă de fulgerul unui bliț care nu se stingea, ci strălucea la nesfârșit. Cu felinarul ridicat în față, a traversat încăperea până la scară.

   Acela a fost momentul când a auzit un scrijelit în ușă.

   - O creangă, a zis el. A suflat-o vântul până acolo și s-a agățat de ceva; poate de preșul de la intrare. Nu-i nimic. Culcă-te.

   Din nou scrijelitul, însă atât de slab, că nu l-ar fi auzit dacă nu s-ar fi hotărât să-și ia câteva secunde de răgaz. Dar nu părea făcut de o creangă; suna de parcă ar fi fost făcut de o ființă; prea slăbită sau prea rănită ca să mai fie în stare să bată în ușă și doar o zgâria cu ultimele puteri.

   Însă... nu fusese nimeni afară... sau da? Putea el să fie sigur, absolut sigur?

   Drew s-a întors la ușă, a tras zăvărul și a deschis-o. A ridicat felinarul. Nimeni. Dar, tocmai când voia să închidă ușa la loc, s-a uitat în jos și a văzut un șobolan. Unul norvegian probabil, destul de mare, dar nu uriaș.

   Zăcea pe preșul zdrențuit de la intrare, cu una dintre lăbuțe - rozalie, semănând ciudat de mult cu a unui bebeluș - întinsă și încercând să zgârie aerul. Blana lui maro-închis era murdară de resturi de frunze, rămurele și stropi de sânge. Ochișorii negri și bulbucați se uitau fix la el. Se vedea că respiră greu. Lăbuța rozalie zgâria aerul la fel cum zgâriase la ușă mai devreme. Și scoatea un sunet aproape imperceptibil.

   Lucy nu putea să sufere rozătoarele, o apucau mâncărimile de cap dacă vedea chiar și un șoarece de câmp alergând prin fața casei și nu avea niciun rost să-i spună că fiarei micuțe îi era mult mai frică de ea decât îi era ei. Nici lui Drew nu-i plăceau rozătoarele și își dădea seama că transmit tot felul de boli, dar nu avusese niciodată față de ele aversiunea aproape instinctivă a lui Lucy.

   Ce simțea el acum era un fel de milă față de animăluțul ăsta. Probabil provocată de lăbuța rozalie, care continua să zgârâie în gol. Sau poate pricinuită de punctele albe din ochișorii negri în care se reflecta lumina felinarului. Zăcea acolo gâfâind și holbându-se la el. Și avea blana și mustățile pline de sânge. Pățise ceva rău și probabil era pe moarte.

   Drew s-a aplecat, cu o mână sprijinită pe genunchi și cu cealaltă coborând felinarul ca să-l poată vedea mai bine.

   - Erai în magazia de unelte, nu?

   Aproape sigur. Dar se prăbușise copacul peste ea, intrase prin acoperiș și distrusese fericitul cămin al Jupânului Șobolan.

   Să fi fost lovit de o creangă sau de o bucată din acoperiș pe când dădea fuga la adăpost? Sau poate s-a rostogolit peste el o găleată cu vopsea întărită? Nu conta. Ideea era că fusese strivit și poate chiar i se fracturase șira spinării. Dar a mai avut suficient carburant în rezervorul minuscul ca să se târască până aici.

   Din nou s-a întețit vântul, suflând lapovița în fața înfierbântată a lui Drew.

   Șobolanul respira greu.

   Șobolanul de pe preș are urgentă nevoie de ajutor, și-a spus Drew.

   Numai că nimic nu-i mai era de ajutor șobolanului de pe preș. Nu trebuia să fi câștigat vreun Nobel ca să-ți dai seama de asta.

   Numă că - lucru de la sine înțeles - el putea să-l ajute.

   Drew a pornit către căminul nefolosit. S-a oprit o dată pe drum când l-a apucat tusea. Apoi a ajuns acolo și s-a aplecat peste lădița cu scule. A vrut să ia vătraiul, dar îl îngrozea gândul de a spinteca șobolanul. Așa că a luat lopățica pentru cenușă și jar. O singură lovitură i-ar fi curmat suferința. După care, tot cu lopățica l-ar fi luat de pe terasă și l-ar fi aruncat. Dacă el (drew) supraviețuia acestei nopți, nu avea deloc chef să calce pe cadavrul unui rozător a doua zi dimineață.

   Interesant! și-a spus el. M-a impresionat prima oară când l-am văzut. Acum, că m-am hotărât să-l omor, nu mai simt nimic.

   Șobolanul tot pe preș zăcea. Deja i se acoperise blana cu cristale de gheață. Iar lăbuța aceea zgâria în continuare aerul, deși parcă mai încet decât înainte.

   - Vreau să te ajut, a zis Drew.

   Și a ridicat lopățica... s-a pregătit să lovească... apoi a lăsat-o în jos. De ce? Din cauza lăbuței rozalii? Din cauza ochișorilor negri, mici ca niște mărgele?

   Un copac căzuse peste casa șobolanului, îl strivise și totuși el a reușit cumva să se târască până la ușa cabanei. Numai Dumnezeu știa cât se chinuise și asta era răsplata pe care o primea? Încă o lovitură, dar de data asta una fatală? Și Drew se simțea cam distrus în ultimele zile și, ridicol sau nu, simțea o oarecare empatie față de sărmana vietate.

   Vântul îi îngheța până și măduva în oase, lapovița îl pălmuia cu ură peste față și îl apucară din nou frisoanele. Trebuia neapărat să închidă odată ușa aia și nu voia să lase șobolanul să se stingă încet în întuneric. Chiar pe preșul lui de la intrare.

   Drew a pus jos felinarul și a ridicat animalul pe lopățică. S-a dus până la sobă și a înclinat lopata pentru ca șobolanul să alunece pe podea. Lăbuța ca de bebeluș continua să se agite în aer.

   Drew s-a sprijinit cu mâinile pe genunchi și a tușit până când i-a venit să vomite și a văzut puncte negre în fața ochilor. Când i-a trecut și această criză, a luat felinarul și s-a așezat pe fotoliu.

   - Haide, acum poți să mori, i-a spus el. Măcar nu te mai plouă și poate-i mai bine să mori la căldură.

   A stins felinarul. Din nou singura lumină era cea a tăciunilor muribunzi și ei. Felul în care sclipeau și se stingeau îl ducea cu gândul la lăbuța rozalie care se mișcase disperată, încercând să zgârie aerul.. și se tot mișcase... și se mișcase. A văzut că la fel făcea și acum.

   Ar trebui să întețesc focul înainte să mă duc la culcare, și-a zis el. Altminteri, de dimineață aici o să fie mai frig ca afară.

   Însă fără doar și poate că o să-l apuce din nou tusea, care se potolise deocamdată, dacă se ridica și începea să se miște. Și se simțea obosit.

   Plus că ai pus șobolanul destul de aproape se sobă. Parcă l-ai băgat în casă ca să moară de moarte naturală, nu? Nu ca să-l frigi de viu. Ai să faci focul de dimineață.

   Vântul zbârnâia de jur împrejurul cabanei, ridicând uneori tonul și zbierând prelung și pătrunzător ca o vrăjitoare, apoi revenind la zbârnâitul dinainte.

   Lui Drew i se părea că sunetele astea se contopesc. A închis ochii. I-a deschis. Oare murise șobolanul? La început așa a crezut, dar imediat lăbuța rozalie a zvâcnit din nou. Deci nu încă.

   Drew a închis ochii.

   Și a adormit.

22

   S-a trezit speriat când o altă creangă a trosnit pe acoperiș.

   Nu-și dădea seama cât timp dormise. Poate doar 15 minute, sau poate două ore, dar de un singur lucru era sigur: nu mai era niciun șobolan în fața sobei.

   Se pare că Monsieur Șobolan nu fusese chiar atât de grav rănit pe cum își imaginase el. Își revenise și acum era pe undeva prin casă. Nu-i convenea chestia asta, dar era vina lui. În fond, el îl invitase înăuntru.

   Trebuie să-i inviți în casă, și-a spus el. Pe vampiri. Și pe vârcolaci. Trebuie să-i inviți în...

   - Drew!

   Atât de tare a tresărit la auzul acelei voci că aproape a răsturnat felinarul. S-a uitat în jur și, la lumina tăciunilor din sobă, a văzut șobolanul. Stătea pe biroul tatei de sub scară, între laptop și imprimanta portabilă. De fapt, ședea chiar pe manuscrisul cu „Râul Amărăciunii”.

   Drew a încercat să vorbească, dar în primul moment din gură i-a ieșit doar un croncănit fără noimă. Și-a dres glasul - și l-a durut - după care a mai încercat o dată.

   - Mi s-a părut că ai zis ceva.

   - Am zis.

   Gura șobolanului nu se mișca, dar precis de la el venea vocea; nu era în capul lui Drew.

   - Visez, a murmurat Drew. Sau delirez. Sau și una, și alta.

   - Ba nu, e adevărat, a spus șobolanul. Ești treaz și nu delirezi. Iar febra ți-a mai scăzut. Verifică, dacă nu crezi.

   Drew și-a pus palma pe frunte. Mda, parcă era puțin mai rece, dar ăsta nu era un semn pe care să se poată baza, nu? În definitiv, făcea conversație cu un șobolan.

   Și-a vârât mâna în buzunar după cutia cu chibrituri mari, a scăpărat unul și cu el a aprins felinarul. L-a ridicat, așteptându-se să nu mai vadă șobolanul, însă acesta tot acolo era, așezat pe labele din spate, cu coada în jurul lor și ținându-și la piept lăbuțele alea rozalii și ciudate.

   - Dacă-i adevărat, atunci dă-te la o parte de pe manuscrisul meu, i-a spus Drew. Am lucrat din greu la el și nu vrea să-mi lași rahații tăi de șobolan pe pagina de titlu.

   - Da, chiar ai lucrat din greu, a fost de acord șobolanul (dar fără să dea vreun semn că ar intenționa să-și schimbe poziția).

   Însă s-a scărpinat în spatele unei urechi. Ce chestie, acum părea plin de viață.

   Probabil a fost doar amețit, și-a zis Drew. Presupunând că e real și că este aici. Presupunând că a fost vreodată aici.

   - Ai lucrat din greu și la început ai lucrat și bine. Erai pe drumul cel bun și aveai spor. După aceea, totul a început să meargă prost, nu-i așa? Nu trebuie să te simți vinovat; în toată lumea, aspiranții la statutul de romancier se izbesc de același zid. Știi câte romane pe jumătate scrise zac în fundul sertarelor sau dulapurilor? Milioane.

   - M-a dat boala asta peste cap.

   - Ia gândește-te mai bine și amintește-ți cum a fost. Problemele au început înainde de asta.

   Drew nu voia să-și amintească.

   - Ți-ai pierdut percepția selectivă, a spus șobolanul. Ți se întâmplă de fiecare dată. Cel puțin, atunci când vrei să scrii un roman. Nu este ceva brusc, dar, pe măsură ce cartea se dezvoltă și începe să prindă viață, trebuie să faci mai multe alegeri, iar această percepție selectivă se erodează.

   Șobolanul s-a ridicat acum în cele patru labe, s-a apropiat cu pași mici de marginea biroului, apoi s-a așezat iarăși în fund, exact ca un cățel care cerșește o recompensă.

   - Scriitorii au obiceiuri diferite, moduri diferite de a intra în starea necesară scrisului și fiecare lucrează în ritmuri diferite; dar, ca să scrii o lucrare atât de mare, ai nevoie mereu de perioade lungi de focalizare narativă.

   Am mai auzit asta, și-a spus Drew. Aproape cuvânt cu cuvânt. Dar unde?

   - În absolut fiecare moment al acestor perioade de focalizare - al acestor perioade când își lasă imaginația să zboare - scriitorul trebuie să aleagă între cel puțin 7 sinonime ale unui cuvânt sau expresii.

   Unde am mai auzit asta?

   - Are loc un proces invariabil de selecție, care reprezintă fundamentul a ceea ce noi numim creație litera...

   - Franzen! a răcnit Drew, îndreptându-se în fotoliu și simțind un junghi cumplit în cap din cauza mișcării bruște. În conferința aia, așa a spus! Aproape cuvânt cu cuvânt!

   Șobolanul a ignorat întreruperea.

   - Tu ești în stare de acest proces de selecție, însă doar pe perioade scurte. Când te încumeți să scrii un roman - aceasta fiind diferența dintre sprint și maraton - nu reușești să duci treaba până la capăt. Îți sunt cunoscute alegerile pe care trebuie să le faci între cuvinte, expresii și nuanțe, dar nu mai ești capabil să duci până la capăt procesul de selecție. Nu fără cuvinte rămâi tu, ci rămâi fără capacitatea de a alege cuvintele potrivite. Toate ți se par bune, toate ți se par proaste. Este trist. Foarte trist. Ești ca o mașină cu motor puternic, dar cu transmisia defectă.

   Atât de tare a strâns Drew din ochi, că a văzut puncte luminoase. Apoi i-a deschis laloc. Orfanul furtunii era tot acolo.

   - Pot să te ajut eu, l-a informat șobolanul. Sigur, dacă vrei și tu.

   - Și ai face asta din ce motiv anume?

   Șobolanul și-a înclinat capul în lateral, de parcă nu-i venea să creadă că un om care ar fi trebuit să fie extrem de inteligent - profesor de literatură la facultate, cu o povestire publicată chiar în „The New Yorker” - putea să fie atât de prost.

   - Voiai să mă omori cu o lopată. Și de ce să n-o fi făcut? La urma urmei, nu sunt decât un amărât de șobolan scârbos. Însă m-ai adus în casă. M-ai salvat.

   - Deci, drept recompensă, îmi garantezi împlinirea a 3 dorințe, a zis Drew zâmbind.

   Știa cum merge treaba, era acum pe un teren cunoscut: Hans Christian Andersen, Frații Grimm.

   - Doar una singură, l-a contrazis șobolanul. Una foarte clară. Dorește-ți să-ți termini cartea.

   Și-a ridicat coada și și-a accentuat îndemnul lovind cu ea peste manuscris.

   - Dar există o condiție.

   - Și care ar fi aceea?

   - Trebuie să moară cineva drag ție.

   Din nou un teren cunoscut. De această dată era visul în care se repeta cearta lui cu Lucy. Îi explicase că trebuia să scrie cartea. Că era foarte importantă pentru el. Ea l-a întrebat dacă era la fel de importantă ca ea și copiii. El i-a răspuns că nu, normal că nu, și apoi a întrebat-o de ce trebuie să aleagă.

   „Mi se pare că tocmai ai ales”, i-a spus ea.

   - Dar asta nu-i deloc o chestie din aia, ca în basme, unde dorințele ți se împlinesc ca prin farmec, a zis el. E mai degrabă un fel de negociere. Sau un pact faustic. N-are nicio legătură cu poveștile pe care le-am citit în copilărie.

   Șobolanul s-a scărpinat din nou după ureche. Mare mirare că mai reușea să-și țină echilibrul când o făcea. Excelente reflexe.

   - Toate dorințele din basme sunt îndeplinite dacă plătești un anume preț. Și mai este și „Laba de maimuță”. Știi povestea?

   - Nici măcar în vis, a spus Drew, nu mi-aș da soția sau vreunul dintre copii în schimbul unei cărticele western, fără niciun fel de pretenții literare.

   În timp ce spunea asta, și-a dat seama că exact acesta era motivul pentru care se agățase de ideea din „Râul Amărăciunii” cu atât de mult entuziasm și fără nicio rezervă; westernul acesta punea accentul pe acțiune și nu avea să fie criticat sau comparat cu următoarea carte a lui Rushdie sau Atwood sau Chabon. Cu atât mai puțin cu următoarea carte a lui Franzen.

   - Niciodată nu ți-aș cere așa ceva, i-a spus șobolanul. De fapt, eu mă gândeam la Al Stamper. Fostul tău șef de catedră.

   Cuvintele astea l-au amuțit brusc pe Drew. S-a uitat lung la șobolan, iar șobolanul l-a privit la rându-i cu ochii lui negri și mici ca niște mărgele.

   „La pancreas e cancerul”, îi spusese Al când remarcase cât de mult slăbise. Dar adăugase că deocamdată nu era nevoie să i se facă necrologul. „Doctorii mi l-au depistat relativ devreme. Și am multă încredere că o să mă scape de el.”

   Însă înfățișarea lui - pielea pământie, ochii înfundați în orbite, părul tern - nu i-au dat lui Drew niciun fel de încredere.

   Șobolanul se uita la el, ținându-și lăbuțele rozali strânse la pieptul acoperit cu blană.

   Ce naiba? și-a zis Drew. Nu-i decât o întrebare ipotetică. Ca să nu mai spun că-i o întrebare dintr-un vis.

   - Cred că voi accepta târgul și îmi voi pune o dorință, a zis Drew cu glas tare.

   Însă tot s-a simțit tulburat când a rostit aceste cuvinte, indiferent dacă era vis sau nu, indiferent dacă întrebarea era ipotetică sau nu.

   - Oricum e pe moarte.

   - Tu îți vei termina cartea și Stamper va muri, a spus șobolanul, de parcă dorea să se asigure că Drew a înțeles bine despre ce era vorba.

   Drew i-a aruncat o privire piezișă.

   - Cartea va fi publicată?

   - Sunt împuternicit să-ți îndeplinesc dorința pe care ți-ai pune-o, a răspuns șobolanul. Nu să-ți prezic viitorul demersului literar. Dacă ar fi să ghicesc...

   Și-a înclinat din nou capul într-o parte.

   - ...aș zice că da. După cum am spus, ai talent.

   - Bine, a zis Drew. Termin cartea și Al moare. Nu mă deranjează prea tare din moment ce oricum va muri curând.

   Numai că îl deranja.

   - Măcar poți să-mi spui dacă va trăi suficient de mult ca să apuce s-o citească?

   - Tocmai ce ți-am spus...

   Drew a ridicat mâna ca să-l oprească.

   - Nu ești împuternicit să-mi prezici viitorul demersului literar, am înțeles. Ei, am terminat acum?

   - Mai am nevoie de ceva.

   - Dacă ai de gând să-mi ceri să semnez cu sângele meu nu știu ce aiureală de contract, atunci poți să-ți iei adio de la toată înțelegerea.

   - N-are nicio legătură cu tine, domnule, a spus șobolanul. Mi-e foame.

   A sărit pe scaun, apoi pe podea. A luat-o la fugă până la masa din bucătărie și a cules de pe jos un biscuit, pe care probabil îl scăpase Dreu în ziua în care mâncase brânză la grătar și supă de roșii. Șobolanul s-a ridicat pe picioarele din spate, a apucat mai bine biscuitul cu labele din față și s-a pus pe treabă. L-a terminat în câteva secunde.

   - Mi-a făcut plăcere să discut cu tine, a spus șobolanul.

   Apoi a dispărut cam la fel de repede ca biscuitul - a țâșnit ca din pușcă până la căminul stins și s-a aruncat în el.

   - Fir-aș al naibii! a exlamat Drew.

   A închis ochii. I-a deschis. Parcă nu era un vis. I-a închis din nou I-a deschis. Când i-a închis a treia oară, așa i-au rămas.

23

   S-a trezit în pat, fără să-și amintească cum ajunsese acolo... sau acolo fusese întreaga noapte? Foarte probabil, dacă se gândea la cât de rău se simțise grație lui Roy DeWitt și bandanei sale pline de muci. Ziua precedentă i se părea un vis a cărui singură parte mai clară era conversația cu șobolanul.

   Vântul tot mai bătea și lapovița tot mai cădea, dar el se simțea mai bine. Nu avea nicio îndoială în privința asta.

   Ori îi scăzuse febra, ori nu mai avea deloc. Încă îl dureau articulațiile și încă avea o jenă în gât, dar nici vorbă să existe vreo comparație între starea de acum și halul în care fusese cu o noapte în urmă, când fusese pe jumătate convins că avea să moară în locul ăsta din mijlocul pustietății.

   Era în boxeri, restul hainelor zăceau grămadă pe jos. Nici că se dezbrăcase nu mai ținea minte. S-a îmbrăcat la loc și a coborât la parter.

   Și-a prăjit 4 ouă și acum le-a mâncat pe toate, bând după fiecare dumicat câte o gură de suc de portocale. Era foarte concentrat sucul ăla - alceva nu găsise la Marele Magazin Universal - dar era rece și foarte gustos.

   S-a uitat la biroul tatei, aflat în cealaltă parte a încăperii și s-a gândit că poate ar fi mai bine să încerce să scrie ceva, să treacă de la laptop la mașina de scris, ca să economisească bateria. Însă, după ce a pus farfuria și tigaia în chiuvetă, s-a târât înapoi în dormitor și s-a culcat. A dormit până la prânz.

   Când Drew s-a trezit (pentru a doua oară în aceeași zi), furtuna tot nu se terminase, numai că lui nu-i mai păsa. Se simțea aproape bine. Îi era poftă de un sandvici - avea salam afumat și brânză - și după ce mânca voia să se apuce de scris.

   Șeriful Averill tocmai era pe punctul de a-i păcăli pe bandiții ăia cu scamatoria lui, iar acum, că se simțea bine și odihnit, Drew aibia aștepta să continue povestea,

   Când a ajuns la jumătatea scării, a observat că lada cu jucării de lângă cămin era răsturnată, iar jucăriile împrăștiate pe covorul jerpelit. Și-a zis că poate l-o fi lovit el în puseul de somnambulism din noaptea trecută.

   S-a apropiat și s-a pus în genunchi, dorind să bage jucăriile la loc înainte de a se apuca de treabă. Tocmai luase discul într-o mână și în cealaltă îl avea pe Stretch Armstrong, când a încremenit. Lângă păpușa Barbie a lui tachey, era un șobolan de pluș.

   L-a luat de pe jos și chiar atunci a simțit cum încep să-i pulseze tâmplele. Poate că nu era chiar complet vindecat. A strâns între degete jucăria și șobolanul a scos un chițăit stins. Mda, nu era decât o jucărie, dar una cam sinistră, dacă te gândești bine.

   Gusturile nu se discută, și-a spus el și a terminat cu glas tare aforismul favorit al mamei sale:

   - SPuse fata bătrână când sărută vaca.

   Poate că văzuse șobolanul de pluș când avea febră mare și așa se declanșase visul.

   Nu, nu „poate”. Mai bine „probabil”, sau „aproape sigur”. N-avea nicio importanță că nu-și mai amintea că scotocise până în fundul lăzii; în fond nu mai ținea mintea nici că s-a dezbrăcat și s-a culcat.

   A îngrămădit jucăriile înapoi în ladă, și-a făcut un ceai și s-a apucat de lucru.

   La început a fost mai nesigur, mai ezitant, puțin speriat; dar, după câteva greșeli, și-a intrat în mână și a tot scris până s-a făcut prea întuneric ca să mai poată vedea ceva fără să aprindă felinarul. Nouă pagini, care lui i se păreau bine.

   Al naibii de bune.

24

   Furtunile Pierre n-au durat doar 3 zile, ci 4.

   Câteodată se mai domoleau vântul și ploaia, apoi reîncepeau în forță. Câteodată mai cădea câte un copac, însă n-a căzut niciunul atât de aproape ca acela care distrusese magazia. Întâmplarea aia nu fusese vis; văzuse cu ochii lui. Și, cu toate că pinul uriaș și bătrân cruțase în mare camioneta, tot căzuse suficient de aproape și îi făcuse praf oglinda din dreapta.

   Însă Drew abia dacă a observat toate lucrurile astea.

   Scria, mânca, dormea puțin după prânz, scria din nou. Îl mai apuca strănutul din când în când și tot din când în când se gândea la Lucy și la copii, mai cu seamă atunci când își cotrobăia nerăbdător prin minte după vreun cuvânt potrivit. În cea mai mare parte a timpului nu se gândea la ei. Era o dovadă de egoism cras și știa asta și nu-i păsa câtuși de puțin.

   Mai era nevoit să se oprească uneori ca să-și găsească cuvântul potrivit și alteori era nevoit să se ridice de pe scaun și să plimbe prin cameră în timp ce se gândea cum să facă trecerea cât mai lină de la o scenă la următoarea. Însă nu mai era vorba de nicio panică. De nicio frustrare. Știa că-și va găsi cuvintele. Și le găsea.

   Acum lucra la mașina de scris a tatei, lovind tastele până îl dureau degetele. Nici de asta nu-i păsa.

25

   Stăteau în pivnița plină de igrasie, în lumina chioară a felinarului pe kerosen găsit de șerif la parter. Era flancat într-o parte de Jim Averill și de Andy Prescott în cealaltă.

   La lumina portocaliu-roșiatică a felinarului, puștiul nu părea mai mare de 14 ani. Clar nu mai semăna acum cu tânărul jumătate beat și jumătate dus cu capul, care se dădea dur și care-i trăsese un glonț în cap sărmanei fete.
   Averill își spuse că răul din oameni era foarte straniu. Straniu și perfid. Descoperea pe unde să intre în sufletul tău, la fel cum șobolanul descoperă pe unde să-ți intre în casă, se îndopa cu ce lăsaseși tu afară din prostie sau lene și, după ce își punea burta la cale, se făcea nevăzut. Și ce rămăsese în urmă după ce șobolanul-criminal plecase din Prescott? Asta. Un băiețel înfricoșat. Spunea că nu mai ținea minte ce făcuse, iar Averill îl credea. Însă oricum avea să atârne în ștreang.

   - Cât e ceasul? întrebă Prescott.

   Averill își scoase ceasul de buzunar și se uită la el.

   - Aproape 6. Cu 5 minute mai târziu decât când m-ai întrebat ultima oară.

   - Și diligența vine la 8?

   - Da. Când o să mai aibă vreun kilometri jumătate până în oraș, unul dintre ajutoare ne va

   Drew s-a oprit, cu ochii țintă la foaia din imașina de scis. O rază de soare se întindea de-a curmezișul ei

   S-a ridicat și s-a dus la fereastră. Se vedeau petice de cer senin. Destule cât să-ți faci din ele o salopetă de lucru, ar fi spus tatăl lui. Dar se întindeau. Și atunci a auzit ceva, un zgomot slab, dar imposibil de confundat: bâzâitul unei drujbe.

   Și-a luat pe el geaca mucegăită și a ieșit.

   Zgomotul se auzea de la o oarecare distanță. A traversat curtea, plină acum de crengi rupte, și s-a dus spre ce mai rămăsese din magazia de unelte. Fierăstrăul cu coardă al tatălui său era prins sub o bucată de zid, iar Drew a reușit să-l scoată de acolo. Era cel cu două capete, dar credea că va reuși să-și facă treaba cu el, cu condiția să nu dea peste copaci prea groși și dărâmați în drumul lui.

   Și ține minte s-o iei ușurel, și-a spus el. Să nu te îmbolnăvești la loc.

   I-a trecut prin cap să intre înapoi în casă și să-și reia scrisul, în loc să încerce să vadă cine se apucase să curețe drumul de prăpădul făcut de furtună. În urmă cu o zi sau două, exact așa ar fi făcut. Însă se schimbaseră lucrurile.

   În minte i-a apărut o imagine (i se întâmpla mereu asta în ultima vreme, chiar fără să o caute) - imagine care l-a făcut să zâmbească: un cartofor urmărit de ghinion, care se supăra pe dealer pentru că nu împărțea mai repede cărțile alea afurisite. Însă acum nu mai avea nimic în comun cu tipul ăla, slavă Domnului. La întoarcere, cartea va fi tot acolo. Indiferent dacă îi va scrie continuarea aici, la mama dracului, ori acasă, în Falmouth, cartea îl va aștepta.

   A pus fierăstrăul în spatele camionetei și a pornit încetișor pe Drumul Rahatului, oprindu-se din când în când ca să îndepărteze crengile care-i glocau calea. A făcut aproape un kilometru și jumătate până a dat peste primul copac culcat de-a curmezișul drumului; însă era doar un mesteacăn subțire și l-a tras repede la o parte.

   Acum auzea mult mai tare drujba. Nu mai bâzâia, ci BÂZZZZZZZÂIA.

   La fiecare pauză, Drew mai auzea și zgomotul făcut de un motor mare care se ambala. Iar asta însemna că salvatorul s-a mai apropiat puțin de el. Dar imediat se pornea iarăși drujba. Drew tocmai încerca să treacă de un copac cu trunchiul mult mai gros - dar cam degeaba încerca - când, de după o serpentină, a apărut un Chevy 4x4 modificat pentru activitățile silvice.

   Șoferul a oprit și a coborât. Era un bărbat zdravăn, cu o burtă și mai zdravănăă, îmbrăcat cu o salopetă verde și o haină de camuflaj care-i flutura în jurul genunchilor. Drujba era una industrială, însă părea cât o jucărie mică în mâna lui uriașă.

   Drew și-a dar imediat seama cine este. Asemănarea era evidentă. La fel și izul de Old Spice, amestecat cu mirosurile de rumeguș și benzină de la drujbă.

   - Salutare! Tu ești băiatul lui Moș Bill!

   Namila i-a zâmbit.

   - Îhî. Io mi-s. Și tu ești al lu` Buzzy Larson.

   - Chiar așa.

   Până în clipa aceea, Drew nu-și dăduse seama cât de mult își dorea să vadă alt chip de om. Ca atunci când habar n-ai cât de însetat ești până nu ți se întinde un pahar cu apă rece.

   Și-au strâns bucuroși mâinile pe deasupra copacului doborât de furtună.

   - Te cheamă Johnny, da? Johnny Colson.

   - Ești pe aproape. Jackie mă cheamă. Acu`, dă-te înapoi ca să-ți tai pomu` ăsta, domnu` Larson. Ție ți-ar lua o zi întreagă cu rabla aia de fierăstrău.

   Drew s-a dat la o parte și l-a urmărit pe Jackie care și-a pornit drujba Stihl și a tăiat bucăți trunchiul, lăsând în urmă doar un morman de rumeguș pe drumul acoperit cu frunze și crenguțe. Apoi au rostogolit amândoi în șanț bucata mai scurtă.

   - Cum se merge mai încolo? a întrebat Drew, gâfâind ușor.

   - Nu prea rău, da` una dintre benzi e aproape inundată.

   A închis un ochi, iar cu celălalt a măsurat camioneta lui Drew.

   - S-ar putea să răzbată, că-i solidă. Dacă nu, am să te remorchez eu, deși s-ar putea să-i betegească nițeluș sistemul de evacuare.

   - De unde ai știut să vii aici?

   - Nevestica ta a găsit numărul de telefon al lui taica într-o agendă veche. A vorbit cu mama și mama m-a sunat pe mine. Doamna își cam face griji pentru tine.

   - Da, cred că-și face. Și zice că sunt nebun.

   De această dată, fiul lui Moș Bill - să-i zicem Tânărul Jackie - s-a uitat chiorâș la brazii înalți de pe marginea drumului și n-a zis nimic. De regulă, oamenii din nord se abțineau de la orice fel de comentarii în legătură cu problemele de natură conjugală ale altor persoane.

   - Uite ce-ți propun eu, a spus Drew. Ce-ar fi să vii cu mine la cabană? Ai timp?

   - Îhî, am toată ziua la dispoziție.

   - O să-mi strâng lucrurile - nu durează mult - și după aia mergem amândoi cu mașinile până la prăvălie. Telefoanele mobile nu au acoperire în zona asta și vreau să sun acasă de la cel public. Sigur, cu condiția să nu-l fi defectat furtuna.

   - Nee, merge. Am sunat-o eu pe mama de la el. Probabil că n-ai avut cum să auzi ce-a pățit DeWitt, nu?

   - Știu doar că era bolnav.

   - Nu mai e, a zis Jackie. Acu` e mort.

   Apoi a horcăit, a scuipat într-o parte și a ridicat ochii spre cer.

   - Se pare că o să se facă frumos. Haide, urcă-te în camionetă, domnu` Larson. Te iei după mine și mergem cam vreo 800 de metri, până la proprietatea Patterson. Acolo ai loc să întorci.

26

   Anunțul și fotografia din vitrina Marelui Magazin i s-au părut lui Drew triste și amuzante deopotrivă.

   Cam urât din partea lui să se amuze, având în vedere împrejurările, dar se mai întâmplă ca peisajul sufletesc al omului să fie destul de urât - cam des se întâmplă asta.

   ÎNCHIS PENTRU ÎNMORMÂNTARE, era anunțul. Iar în fotografie era Roy DeWitt, în curte, lângă o piscină mică, din plastic. Era încălțat cu șlapi și purta o pereche de bermude peste a căror talie joasă i se revărsa burdihanul impunător. Într-o mână avea o cutie cu bere și se părea că fusese fotografiat chiar când executa câteva mișcări de step.

   - La nebunie îi plăceau berea și grătarul, a spus Jackie Colson. Zici că te descurci de-aici, domnu` Larson?

   - Sigur, a răspuns Drew. Mulțumesc.

   I-a întins mâna. Jackie Colson i-a strâns-o, s-a urcat în mașina lui și a pornit mai departe.

   Drew a urcat cele câteva trepte până la telefonul public de lângă intrarea în prăvălie, a scos mai multe monede și le-a pus în policioara de lângă el și a sunat acasă. I-a răspuns Lucy.

   - Eu sunt, a spus Drew. Te sun de la magazin și apoi vin acasă. Mai ești supărată pe mine?

   - Ai să vezi când ai să ajungi aici. Și parcă nu-ți mai e atât de rău.

   - Mi-e mai bine.

   - Poți să ajungi în seara asta?

   Drew a vrut să se uite la ceasul de la mână și și-a dat seama că luase manuscrisul (ei, cum să nu-l fi luat?), dar își uitase ceasul în dormitorul din cabană. Unde va rămâne până la anul. S-a uitat la soare, încercând să-și dea seama cam ce oră să fi fost.

   - Nu sunt sigur.

   - Să nu te forțezi dacă simți că ai obosit. Oprește-te în Island Falls sau în Derry. Mai rezistăm o noapte fără tine.

   - În regulă, dar dacă auzi că intră cineva în casă pe la miezul nopții, te rog să nu tragi.

   - N-am s-o fac. Ai mai lucrat ceva?

   Lui Drew îi era clară ezitarea din tonul ei.

   - De când cu boala, vreau să zic.

   - Da. Și mi se pare că am scris chiar bine.

   - N-ai mai avut probleme cu... știi tu...

   - Cuvintele? Nu. Nicio problemă.

   După visul acela ciudat n-a mai avut nicio problemă.

   - Cred că mi-a ieșit ceva foarte bun. Te iubesc, Luce.

   Pauza care a urmat după aceste cuvinte i s-a părut foarte lungă. Apoi Lucy a oftat și a spus:

   - Și eu te iubesc.

   Nu-i plăcea oftatul, dar îl bucura sentimentul exprimat după aceea. Au avut o problemă - nu a fost prima și nu avea să fie ultima - dar au reușit s-o depășească. Bravo lor.

   A agățat receptorul în cârligul lui și a pornit la drum.

   Ziua se făcea într-adevăr frumoasă (exact cum prezisese Jacke Colson), iar Drew a început să vadă indicatoare care anunțau că peste atâția și atâția kilometri va ajunge la Motelul Island Falls. Era tentat să oprească acolo, dar s-a decis să meargă mai departe.

   Camioneta funcționa bine - probabil că hârtoapele de pe Drumul Rahatului reușiseră să-i regleze suspensia - și, dacă depășea un picuț limita de viteză și nu-l oprea poliția, poate va ajunge acasă până la 11. Și va dormi în patul lui.

   Iar a doua zi se va reapuca de scris. Neapărat.

27

   A intrat în dormitor la câteva minute după 11 și jumătate. Își scosese la parter ghetele pline cu noroi și încerca să se miște pe întuneric fără să facă zgomot, dar a auzit foșnetul așternuturilor și și-a dat seama că Lucy era trează.

   - Treci încoace, domnule!

   Cuvântul ăsta nu l-a mai enervat acum. Se bucura că ajunsese acasă și se bucura și mai tare că era alături de ea.

   S-a urcat în pat și ea l-a strâns în brațe (scurt, dar cu putere), după care s-a întors pe partea cealaltă și a adormit la loc. Treptat a început să-l ia somnul și pe Drew. Se afla în momentele acelea de tranziție, de la granița cu starea de veghe, când mintea devine mai maleabilă și i-a venit o idee trăsnită.

   Dacă șobolanul l-a urmărit? Dacă era chiar acum sub patul lor?

   N-a fost niciun șobolan, și-a spus el și a adormit.

28

   - Uau! a exclamat Brandon.

   Tonul băiatului era plin de respect și puțin cam speriat. Stătea cu sora lui în fața casei, amândoi cu ghiozdanele în spate, așteptând autobuzul școlar.

   - Ce i-ai făcut, tati? l-a întrebat Stacy.

   Se uitau la camioneta plină de noroi uscat până la mânerele portierelor. Cu excepția zonelor arcuite, curățate de ștergătoare, parbrizul era complet opac. Și, desigur, lipsea oglinda din dreapta.

   - A fost o furtună, a zis Drew.

   Era încă în pantalonii de pijama, într-un tricou cu sigla universității din Boston și în papuci.

   - Iar drumul de acolo nu-i tocmai bun.

   - Drumul Rahatului, a spus Stacy cu multă încântare.

   Acum a ieșit și Lucy din casă. Și a încremenit cu mâinile în șolduri și cu ochii ațintiți la biata camionetă.

   - Sfinte Sisoie!

   - O s-o spăl mai pe după-amiază, a zis Drew.

   - Ba mie-mi place așa, a spus Brandon. E chiar mișto! Cred că ai făcut o cursă nebună pe drumul ăla, tati.

   - Nebun e el, să nu te îndoiești de asta, a zis Lucy. Tăticuțul tău e nebun. De legat.

   Atunci a apărut autobuzul, ștergându-i replica de pe buze.

   - Hai înăuntru! l-a chemat Lucy, după ce copiii s-au făcut nevăzuți. Îți fac niște clătite sau ce vrei tu. Mi se pare că ai cam slăbit.

   S-a întors să intre, dar el a apucat-o de mână și a oprit-o.

   - Ai auzit ceva despre Al Stamper? Ai vorbit cumva cu Nadine?

   - Am vorbit cu ea în ziua în care tu ai plecat, pentru că mi-ai spus că Al e bolnav. Cancer pancreatic, cumplită boală. Și ea mi-a zis că se simte binișor.

   - Dar n-ai mai vorbit cu ea de atunci?

   Lucy s-a încruntat nedumerită.

   - Nu, de ce să fi vorbit?

   - Uite așa, s-o întrebi ce mai face.

   Visele erau doar vise și singurul șobolan pe care-l văzuse în cabană era cel de pluș din lada cu jucării.

   - Îmi fac griji pentru el.

   - Atunci, pune mâna și sună-l singur. Fără intermediari. Deci, vrei sau nu niște clătite?

   Ce voia el era să se apuce de scris. Dar mai întâi niște clătite. Ca să fie liniște pe frontul conjugal.

29

   După clătite, s-a dus în biroul mic de la etaj, și-a băgat laptopul în priză și s-a uitat la paginile bătute la mașina de scris a tatei. Să le copieze pe laptop sau să continue? S-a hotărât să meargă mai departe. Voia să afle cât mai repede dacă dăinuia și acum vraja din „Râul Amărăciunii” sau dacă se risipise odată cu plecarea de la cabană.

   Vraja era tot acolo.

   În primele 10 minute a mai auzit ritmurile de reggae de la parter, care dădeau de înțeles că și Lucy se apucase de treaba ei și făcea tot felul de calcule. Apoi muzica a dispărut, la fel și pereții. Acum luna strălucea peste DeWitt Road, drumeagul desfundat și plin de hârtoape dintre Râul Amărăciunii și capitala comitatului. Venea diligența. Șeriful Averill urma să-și arate insigna și s-o oprească. Curând se va urca în ea cu Andy Prescott. Puștiul avea întâlnire cu judecătorul. Iar, la scurtă vreme după aceea, cu călăul care îl va spânzura.

   Drew a făcut o pauză la prânz și l-a sunat la Al Stamper. N-avea niciun motiv să-i fie teamă și tot încerca să se convingă de asta, însă nu avea cum să nu-și dea seama că i se accelerase pulsul.

   - Salut, Drew! i-a spus Al, cu vocea lui normală.

   Normală și puternică.

   - Ei, cum ți-a mers cu scrisul acolo, la capătul pământului?

   - Destul de bine. Am reușit să fac aproape 90 de pagini înainte de furtuna...

   - Pierre, l-a întrerupt Al, cu o aversiune evidentă în ton, care l-a încântat pe Drew. Nouăzeci de pagini? Serios? Tu?

   - Știu că pare greu de crezut. Și am mai scris încă 10 de dimineață, dar lasă asta. Vreau să știu ce mai faci.

   - Al naibii de bine fac, a răspuns Al. Numai că mă lupt cu afurisitul ăsta de șobolan.

   Drew stătea pe unul dintre scaunele de la bucătărie. Acum a sărit în picioare și a simțit dintr-odată că iarăși îi este rău. Că are febră.

   - Ce?

   - Aoleu, nu te speria așa, a zis Al. E medicamentul ăla nou pe care mi l-au dat dotcorii. Cică ar avea o groază de efecte secundare, dar singurul pe care-l am eu, deocamdată cel puțin, e o împuțită de urticarie. Pe tot spatele și pe coaste. Nadine era convinsă că-i zona zoster, dar mi-am făcut analizele și nu-i decât o urticarie. Care mă mănâncă de-mi vine să-mi sfâșii pielea de pe mine. De-aia spun că-i ca un șobolan.

   - Doar o urticarie, a repetat Drew.

   S-a șters cu mâna la gură. ÎNCHIS PENTRU ÎNMORMÂNTARE, și-a amintit el.

   - Atunci, nu e ceva prea grav. Ai grijă de tine, Al.

   - Am, crede-mă. Și neapărat vreau să-ți citesc cartea când o termini.

   A făcut o pauză și a adăugat.

   - Vezi că am spus când, nu dacă.

   - Ești primul, imediat după Lucy, a spus Drew și a închis.

   Vești bune. Doar vești bune. Al părea în putere. Ca pe vremuri. Totul era perfect, mai puțin chestia cu afurisitul de șobolan.

   Și-a dat seama că poate să râdă gândindu-se la asta.

30

   Noiembrie a adus frig și ninsori, dar Drew Larson abia dacă a observat.

   În ultima zi a lunii, a văzut (cu ochii șerifului Jim Averill) cum Andy Prescott a urcat treptele spânzurătorii. Drew era curios ce reacție va avea băiatul. S-a dovedit - iar cuvintele s-au revărsat de-a dreptul - că a acceptat destul de bine situația. Se maturizase. Tragedia (iar Averill era conștient de asta) era că puștiul nu va mai apuca să îmbătrânească. O noapte de beție și o ciză de gelozie din cauza unei animatoare dintr-o cârciumă i-au terminat viața înainte de a începe.

   În prima zi a lui decembrie, Jim Averill a predat insigna de șerif judecătorului venit în localitate ca să asiste la execuție, după care s-a întors în Râul Amărăciunii, unde își va strânge puținele lucruri pe care le avea (un singur cufăr îi va fi suficient) și își va lua rămas-bun de la ajutoarele sale, care se descurcaseră de minune până la urmă. Da, chiar și Jep Leonard, care era prost ca noaptea. Sau prost ca oaia - ca să aveți de unde alege.

   În a doua zi a lui decembrie, șeriful și-a înhămat calul la o șaretă ușoară, și-a pus cufărul și șaua, iar apoi a pornit către vest, ca să-și caute norocul în California. Se încheiase goana după aur, dar își dorea să vadă Oceanul Pacific. Așa că nu a observat că îndureratul tată al lui Andy Prescott stătea ascuns în spatele unui bolovan, la vreo 3 kilometri de oraș, în mână cu o pușcă Sharps Big Fifty, care avea să fie numită apoi „arma care a schimbat istoria vestului”.

   Și uite cum pe drum vine o căruță ușoară, iar pe capră stă bărbatul răspunzător pentru suferința lui, bărbatul care i-a distrus speranțele, bărbatul care i-a ucis fiul. Nu judecătorul, nu jurații, nu călăul. Nu. Bărbatul ăla de acolo. Dacă n-ar fi existat Jim Averill, fiul lui ar fi acum în Mexic și ar avea în fața o viață întreagă de trăit!

   Prescott a tras piedica. A ațintit asupra bărbatului din șaretă. A șovăit puțin când și-a pus degetul pe arcul rece din oțel al trăgaciului, încercând să se hotărască bine ce să facă în cele aproximativ 40 de secunde înainte de dispariția șaretei după următoarea culme de deal.

   Să tragă? Sau să-l lase în viață?

   Drew s-a gândit să mai scrie o singură propoziție - „Și s-a decis” - dar n-a făcut-o.

   Mai bine să presupună cititorii (și probabil vor fi mulți aceia) că Prescott a apăsat pe trăgaci, iar Drew nu voia să le dea răspunsul mură în gură. A făcut-o? Sau nu?

   Așa că a apăsat de două ori tasta de spațiu și apoi a scris:

SFÂRȘIT

   S-a uitat destul de mult la cuvântul acela. Și s-a uitat și la mormanul de foi dintre laptop și imprimantă; cu ce a scris astăzi, cartea va avea aproape 300 de pagini.

   Am reușit. Poate va fi publicată, poate nu, poate voi mai scrie una, poate nu, nu contează. Important e că am reușit.

   Și și-a acoperit ochii cu mâinile.

31

   Două seri mai târziu, Lucy a terminat de citit și ultima pagină, după care s-a uitat la el așa cum nu se mai uitase de foarte multă vreme. Poate încă din primul sau al doilea lor an de căsnicie, înainte de venirea pe lume a copiilor.

   - Drew, e fenomenală!

   El nu și-a putut stăpâni zâmbetul (foarte) larg.

   - Pe bune? Nu zici așa doar pentru că a scris-o soțiorul tău?

   Ea a clătinat vehement din cap.

   - Nu. E superbă. Un roman western! Nici nu mi-ar fi trecut prin cap că te-ai încumeta la așa ceva. De unde ți-a venit ideea?

   El a ridicat din umeri.

   - Pur și simplu.

   - Și fermierul ăla oribil l-a omorât pe Jim Averill?

   - Nu știu, i-a răspuns Drew.

   - Păi, poate editura ar vrea să știe.

   - În cazul ăsta, editura - presupunând că va fi vreo editură - va rămâne cu buzele umflate. Precis ți se pare o carte bună? Nu mă minți?

   - Mai mult decât bună. O să i-o arăți și lui Al?

   - Da. Am făcut o copie și o să i-o duc mâine.

   - Știe că-i un western?

   - Nu. Și ei nici nu știu dacă-i place genul.

   - Ei, cartea asta o să-i placă.

   Lucy a făcut o pauză, apoi l-a luat de mână și a spus:

   - Am fost supărată foc pe tine că n-ai vrut să te întorci când s-a anunțat furtuna aia. Dar eu am greșit și tu ai avut un șobolan întemeiat să faci ce ai făcut.

   Drew și-a smuls mâna dintr-a ei. Parcă iar făcuse febră.

   - Ce-ai zis?

   - Că eu am greșit. Și tu ai avut un motiv întemeiat să faci ce ai făcut. Ce s-a întâmplat, Drew?

   - Nimic, a spus el. Absolut nimic.

32

   - Deci? a întrebat Drew 3 zile mai târziu. Care-i verdictul?

   Se afla în biroul fostului șef de catedră. Manuscrisul era pe masa de lucru a lui Al. Sigur că Drew fusese îngrijorat cu privire la reacția lui Lucy față la „Râul Amărăciunii”, însă de reacția lui Al îi era de-a dreptul groază.

   Stamper era un cititor vorace, omnivor, care întreaga lui viață analizase și criticase cu asprime producțiile literare. Era singurul om cunoscut de Drew care cutezase să predea „Sub vulcan” și „Gluma infinită” în același semestru.

   - Mie mi se pare foarte bun.

   Nu doar că vocea lui își recăpătase forța dinainte, dar și arăta ca pe vremuri. Îi revenise culoare în obraji și parcă se și îngrășase câteva kilograme. Sigur, chimioterapia îl lăsase fără păr, dar purta o șapcă de la Red Sox ca să-și ascundă noua chelie.

   - Se axează pe acțiune, dar relația dintre șerif și tânărul lui prizonier conferă poveștii o rezonanță aproape excepțională. Aș zice totuș că nu-i chiar la fel de bun ca „The Ox-Bow Incident” sau „Welcome to the Hard Times”...

   - Îmi dau seama de asta, a zis Drew... care avea cu totul altă părere. Nici n-aș pretinde așa ceva.

   - Dar cred că e deasupra romanului „Warlock” al lui Oakley Hall, care oricum e comparabil cu cele două. Ai avut ceva de spus, Drew, și te-ai exprimat foarte bine. Cartea ta nu-l înnebunește la cap pe cititor cu cine știe ce preocupări tematice și cred sincer că oamenii o s-o citească datorită acțiunii ei dinamice - ca să afle ce se va întâmpla în continuare - dar reperele tematice acolo sunt, sigur că da.

   - Adică tu crezi că lumea ar citi-o?

   - Sigur că da, a răspuns Al cu un gest care părea să spună că această chestiune nici nu intra în discuție. Dacă n-ai un agent complet cretin, să fii convins că o s-o vândă foarte ușor. Poate chiar pe bani frumușei.

   L-a privit cu atenție pe Drew și a adăugat:

   - Deși eu cred că treaba cu banii nu-i chiar atât de importantă pentru tine, presupunând că te-ai fi gândit și la asta. Pur și simplu ai vrut s-o faci, am dreptate? Ai vrut ca, măcar o dată în viață, să sari de la cea mai înaltă trambulină a ștrandului fără să ți se facă frică în ultima secundă și să cobori pe furiș de acolo.

   - Ai pus punctul pe i, a zis Drew. Dar tu... Al, arăți extraordinar de bine.

   - Așa mă și simt, a spus el. Doctorii mai au puțin și o să mă declare o minune a medicinii. Evident, trebuie să-mi fac analizele o dată la 3 săptămâni în primul an, dar bine că în după-amiaza asta o să am ultimul contact cu porcăria aia de perfuzie de la chimioterapie. Din șobolanul ăsta, toate testele mă declară scăpat de cancer.

   Acum Drew n-a mai sărit de pe scaun și nici nu l-a mai rugat să repete. Știa ce spusese de fapt fostul lui șef de catedră, la fel cum știa că o să tot audă cuvântul acela din când în când. Era ca o așchie, dar una înfiptă în minte, nu în piele.

33

   către: drew1981@gmail.com

AGENȚIA ELISE DIDLEN

   19 ianuarie 2019

   Dragul meu Drew - Cât de tare mă bucur că am primit vești de la tine, am crezut că ai murit și nu ți-am văzut necrologul! (Glumesc!) După toți anii ăștia ai rușit să scrii un roman, mi se pare absolut formidabil. Trimite-mi-l urgent, scumpule, și vom vedea ce vom face. Deși trebuie să te avertizez că piața de carte merge cam prost în perioada asta, în cazul în care nu vorbim despre Trump și acoliții lui.

   XXX

   Ellie

   Expediat din brățara electronică

   către: drew1981@gmail.com

AGENȚIA ELISE DIDLEN

   1 februarie 2019

   Drew! Am terminat de citit azi-noapte! Cartea e WUNDERBAR! Sper că nu-ți imaginezi că o să ajungi fabuloso de bogat de pe urma ei, dar sunt sigură că va fi publicată și am impresia că o să-ți obțin un avans acceptabil. Poate chiar mai mult decât acceptabil. Nu-i exclus să facem o licitație pentru drepturile de publicare. Plus că mie mi se pare că această carte ar putea să-ți aducă reputație în domeniul literaturii.

   Cred că, după ce romanul „Râul Amărăciunii” va fi publicat, te vei bucura de recenzii foarte bune. Îți mulțumesc pentru minunata vizită în Vestul Sălbatic!

   XXX

   Ellie

   P.S. M-ai lăsat în suspan! Șobolanul ăla de fermirer chiar l-a împușcat pe Jim Averill????

   E

   Expediat din brățara electronică

34

   Și chiar s-a ținut o licitație pentru drepturile de publicare a romanului „Râul Amărăciunii”.

   A avut loc pe 15 martie, în aceeași zi în care ultima furtună a anotimpului (Tania era numele ei, conform celor de la canalul meteo) a lovit New England. Au participat 3 dintre cele 5 mari edituri din New York, iar câștigătoare a fost Putnam. Avansul a fost de 350 000 dolari. Nu cât ar fi primit Dan Brown sau John Grisham, dar suficient ca să-i țină la facultate pe Bran și pe Stacey.

   Lucy a desfăcut o sticlă de Dom Perignon, pe care o păstrase nutrind speranța că se va ivi o asemenea ocazie. Asta se întâmpla la ora 3, când încă le ardea să sărbătorească.

   Au închinat pahare cu șampanie în cinstea cărții și a autorului, a soției autorului cărții și a minunaților copii care au ieșit din sângele autorului cărții și din sângele soției autorului cărții, așa că erau destul de amețiți pe la ora 4, când a sunat telefonul.

   Era Kelly Fontaine, secretara Catedrei de engleză încă din vremuri imemoriale. Plângea. Al și Nadine Stamper muriseră.

   Al fusese programat la analize în ziua aceea la spitalul Maine Medical („trebuie să-mi fac analizele o dată la 3 săptămâni”, și-a amintit Drew cuvintele lui).

   - Ar fi putut să amâne, a zis Kelly, dar își știi și tu pe Al, iar Nadine era la fel. Nu se speriau ei de nițică zăpadă.

   Accidentul a avut loc pe Autostrada 295, la mai puțin de 1 kilometru și jumătate distanță de spital. O mașină derapase pe gheață, lovise din lateral micuțul Prius al lui Nadine Stamper și îl răsturnase cu roțile în sus.

   - Dumnezeule mare! a exclamat Lucy. S-au prăpădit amândoi. Îngrozitor! Mai ales acum, când el mergea spre bine!

   - Da, a murmurat Drew, printre buzele amorțite. Chiar că mergea spre bine, nu?

   Numai că trebuia să se lupte cu afurisitul ăla de șobolan. Că doar așa spusese.

   - Așază-te, i-a spus Lucy. Ești alb ca varul.

   Însă Drew nu avea nevoie să stea jos, nu acum. S-a repezit la chiuveta din bucătărie și a vomitat toată șampania.

   În vreme ce stătea aplecat acolo, încă icnind și abia simțind cum Lucy îl freca pe spate, și-a spus:

   Ellie zice că romanul va fi publicat anul viitor, în februarie. Până atunci voi face ce-mi va cere editura și voi participa la toate promoțiile de după apariție. Voi respecta toate regulile. Și o voi face pentru Lucy și pentru copiii noștri. Dar niciodată nu voi mai scrie alt roman.

   - Niciodată, a repetat el cu glas tare.

   - Ce spui, iubitule?

   Lucy încă îl freca pe spate ca să-l liniștească.

   - Cancerul. Am crezut că ăla o să-l omoare. Cancerul pancreatic e fatal aproape în toate cazurile. Nu m-aș fi așteptat niciodată la așa ceva.

35

   Înmormântarea - Drew nu se putea abține și și-o scria în minte cu majuscule - a avut loc la 4 zile după accident.

   Fratele mai mic al lui Al l-a rugat pe Drew să spună câteva cuvinte. Drew a refuzat, spunându-i că era încă mult prea șocat ca să fie în stare să lege câteva propoziții. Și chiar era în stare de șoc - în privința asta nu încăpea nicio îndoială.

   Lucy a plâns pe tot parcursul slujbei. A plâns și Stacey, dar nu pentru că i-ar fi cunoscut pe soții Stamper, ci din solidaritate cu mama ei.

   Drew a tăcut tot timpul și l-a ținut cu brațul de după umeri pe Brandon. Nu s-a uitat deloc la cele două sicrie, ci la balconul unde se afla corul bisericesc. Era ferm convins că va vedea un șobolan făcând un tur triumfal pe balustrada din mahon lustruit. Dar n-a văzut. Normal că n-a văzut. Pentru că nu era niciun șobolan acolo. Așa că, spre sfârșitul slujbei, și-a dat seama cât de prost fusese să-și imagineze așa ceva.

   Știa foarte bine unde se află șobolanul: la mulți kilometri depărtare de locul acesta.

36

   În august (și ce august fioros de torid a fost acela!), Lucy s-a hotărât să-i ducă pe copii la Little Compton, Rhode Island, unde avea să petreacă vreo două săptămâni la plajă cu părinții ei și cu familia surorii ei, lăsându-l astfel singur acasă pe Drew, ca să-și poată reciti în liniște manuscrisul redactat al romanului.

   El a spus că va face o pauză de o zi, ca să meargă până la cabana tatălui său. Va rămâne acolo peste noapte, a zis el, și se va întoarce a doua zi, ca să continue lucrul la manscris. Îl angajaseră pe Jack Colson - Tânărul Jackie - ca să adune și să ia de acolo toate resturile magaziei; iar Jackie își angajase mama ca să facă curățenie în cabană. Drew a spus că voia să vadă cum s-au descurcat. De asemenea, voia să-și recupereze ceasul.

   - Precis nu vrei să te apuci de altă carte? l-a întrebat zâmbind Lucy. Nu m-ar deranja. Ultima a ieșit destul de bine.

   Drew a clătinat din cap.

   - Nici vorbă. Ba chiar m-am gândit că poate ar fi mai bine să vindem proprietatea aia, iubito. Acum mă duc acolo doar ca să-mi iau rămas-bun.

37

   Deasupra pompei de benzină de la Marele Magazin erau aceleași afișe: NUMAI NUMERAR și BENZINĂ NORMALĂ și HOȚII VOR FI ACȚIONAȚI ÎN JUSTIȚIE și DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE AMERICA.

   Nici tânăra costelivă de la tejghea nu se schimbase prea mult; nu mai avea bumbul ăla din buză, dar rămăsese cu belciugul din nas. Și își vopsise părul - acum era blondă. Probabil pentru că blondele erau mai nostime.

   - Ați venit iar, l-a întâmpinat ea. Numai că asta nu-i tot mașina aia. Nu aveați o camionetă?

   Drew s-a uitat afară la micuțul Chevy Equinox - achiziționat direct de la producător și care acum nu avea la bord nici măcar 11 000 de kilometri - oprit în dreptul pompei mâncate de rugină. De altfel, singura pompă de acolo.

   - Camioneta nu și-a mai revenit după ultimul drum făcut până aici.

   - O să stați mult?

   - De data asta, nu. Mi-a părut rău să aud ce s-a întâmplat cu Roy.

   - Ar fi trebuit să se ducă la doctor. Să ne fie învățătură de minte. Mai aveți nevoie de ceva?

   Drew și-a cumpărat o pâine, niște mezeluri pentru prânz și 6 cutii de bere.

38

   Toate crengile și toate trunchiurile copacilor doborâți de furună fuseseră încărcat în remorci și duse în curte, iar pe locul unde fusese magazia nu mai era nimic, de parcă nici nu existase vreodată.

   Tânărul Jacke împrospătase solul și acum acolo creștea iarbă nouă. Plus câteva floricele vesele. Treptele deteriorate care duceau pe verandă fuseseră reparate și apăruseră două scaune noi - unele ieftine, probabil luate de la Walmartul din Presque Isle, dar deloc urâțele.

   Interiorul cabanei era curat și plăcut. Soba strălucea de curățenie, iar geamul de la ușița ei fusese spălat de funingine. Străluceau și feresterele, masa cea mare și podeaua din scânduri de pin, care lăsa impresia că fusese dată și cu ceară, nu doar spălată. Frigiderul era din nou scos din priză și avea ușa deschisă; și din nou era gol și din nou în el nu era decât o cutie cu bircabonat de sodiu. Probabil una nouă.

   Era extrem de limpede că văduva lui Moș Bill făcuse o treabă excelentă.

   Doar pe blatul de lângă chiuvetă mai erau semne că el fusese aici în octombie: felinarul, bidorul cu combustibil pentru el, o pungă cu dropsuri de tuse, câteva pliculețe cu prafuri împotriva durerilor de cap, jumătate de sticlă din siropul de tuse de la Dr. King și ceasul lui de mână.

   În cămin nu mai era urmă de cenușă. Și fusese umplut cu bucăți mari de stejar, așa că Drew a presupus că tânărul Jackie fie chemase pe cineva să curețe hornul, fie îl curățase el singur. Foarte bine și frumos, numai că acum era august și era caniculă, deci nu trebuia să folosească focul.

   S-a dus până la el, s-a așezat în genunchi și și-a răsucit capul ca să se uite în gâtlejul negru al hornului.

   - Ești acolo? a strigat el.

   Fără să-și dea deloc seama ce face.

   - Dacă da, coboară la mine. Vreau să-ți spun ceva.

   Firește că n-a primit niciun răspuns. Și-a repetat a suta mia oară că nu fusese niciun șobolan. Numai că nu era adevărat. Așchia nu voia să iasă. Șobolanul se înțepenise în mintea lui. Numai că ăsta nu era tot adevărul. Nu?

   Cele două lăzi rămăseseră în dreapta și în stânga căminului care strălucea de curățenie. Una cu surcele, cealaltă cu jucării - cu jucăriile lăsate aici de proprii copii și de copiii familiilor cărora le închiriase Lucy cabana.

   A pus mâna pe lada care îl interesa și a răstunat-o. A crezut în primul moment că nu o să găsească șobolanul de pluș și l-a săgetat un junghi de panică - complet irațional, dar perfect real. Apoi l-a văzut cum se rostogolește în gura căminului, rămânându-i afară doar fundul din cârpă și coada lungă și subțire. Ce jucărie urâtă!

   - Credeai c-ai să te poți ascunde, nu? l-a întrebat Drew. Cu mine nu-ți merge, domnule.

   L-a luat și l-a aruncat în chiuvetă.

   - Ai ceva de spus? Ai de dat vreo explicație? Poate vrei să te scuzi? Nu? Care sunt ultimele tale cuvinte? Că înainte ai fost destul de guraliv.

   Șobolanul de pluș nu avea nimic de spus, așa că Drew a turnat peste el din combustibilul păstrat pentru felinar și i-a dat foc. Când din jucărie n-a mai rămas decât o mână de cenușă fumegândă, cu miros scârbos, a dat drumul la apă și a stins-o.

   Sub chiuvetă erau câteva pungi de hârtie. Cu o spatulă, Drew a luat cenușa și a vârât-o într-una din ele. A ieșit, s-a dus pe malul pârâului Godfrey, a aruncat punga în el și s-a uitat cum plutește în aval. Apoi s-a așezat pe țărm și s-a bucurat de ziua calmă, toridă și superbă.

   Când a început să apună soarele, a intrat înapoi în cabană și și-a făcut două sandviciuri cu salam. Au ieșit cam seci - ar fi trebuit să-și ia și un borcan cu muștar sau cu maioneză - dar avea bere și așa îi alunecau mai ușor pe gât dumicații. Așezat confortabil într-un fotoliu vechi, a băut 3 cutii și a citit dintr-un roman al lui Ed McBain despre Secția 87 de poliție.

   S-a gândit să bea și a patra bere, dar și-a zis că mai bine s-ar abține. Nu voia să-l apuce mahmureala, pentru că intenționa să plece cât mai devreme a doua zi. Își încheiase socoteliile cu locul acesta. La fel cum și le încheiase și cu scrisul de narațiuni lungi. Nu trebuia decât să termine ce mai avea de făcut cu acest singur roman al lui. Cel pentru care plătiseră cu viața prietenul lui și soția acestuia.

   - Nu cred, și-a zis el, în timp ce urca spre dormitor.

   În capătul scării, s-a uitat în jos la încăperea vastă, unde își începuse cartea și unde - la un moment dat - crezuse că o să moară.

   - Am mințit. Cred.

   S-a dezbrăcat și s-a culcat. Berile l-au adormit.

39

   Drew s-a trezit în toiul nopții. Luna plină de august umplea dormitorul cu lumina ei argintie.

   Șobolanul stătea pe pieptul lui și îl privea cu ochii lui negri și bulbucați.

   - Salut, Drew!

   Nici acum nu și-a mișcat gura, dar vocea tot din el venea. În timpul discuției precedente, Drew fusese bolnav și avusese febră, dar încă ținea foarte bine minte voceea aceea.

   - Dă-te jos de pe mine, a șoptit el.

   Voia să-l lovească dar nu mai avea pic de vlagă în trup.

   - Ei, ei, de ce te porți așa? M-ai chemat și eu am venit. Nu așa se întâmplă în poveștile de genul ăsta? Spune-mi ce vrei de la mine.

   - Vreau să știu de ce ai făcut-o.

   Șobolanul s-a ridicat pe picioarele din spate și și-a lipit lăbuțele rozalii de pieptul acoperit cu blană.

   - Pentru că tu mi-ai cerut-o. A fost dorința ta, ai uitat?

   - A fost o înțelegere.

   - Of, voi, profesorii de facultate aveți o fixație cu semantica.

   - În înțelegere era vorba doar despre Al, a insistat Drew. Doar despre el. Pentru că el ar fi murit oricum de cancer pancreatic.

   - Nu-mi amintesc să te fi auzit pomenind ceva despre vreun cancer pancreatic, a zis șobolanul. Mă înșel cumva?

   - Nu, dar am presupus...

   Șobolanul și-a frecat lăbuțele de bot, de parcă s-ar fi spălat, s-a răsucit de două ori - scârboasă senzație îi dădeau labele alea care se mișcau pe pieptul lui, chiar dacă era acoperit cu pătură - după care s-a uitat din nou la Drew.

   - Așa te păcălești cu dorințele care se împlinesc prin vrăji, a spus el. Sunt înșelătoare. Contractul are o mulțime de clauze scrise cu litere foarte mici. Ți se explică asta în basmele cele mai reușite. Credeam că ne-am înțeles.

   - Bine, dar Nadine Stamper n-a intrat în discuție! N-a făcut niciodată parte din... din acordul nostru!

   - Dar nici n-am stabilit vreodată că nu ar face parte din el, i-a replicat șobolanul pe un ton țâfnos.

   Visez, și-a spus Drew. E doar un alt vis, nu se poate altfel. În care dintre realitățile posibile, chiar și din cele mai puțin posibile, i-ar da un șobolan unui om lecții de drept civil?

   Parcă se simțea mai în putere, însă nu a făcut nicio mișcare. Nu, nu încă. Atunci când o va face, va fi ceva brusc și neașteptat; și nu s-ar mulțumi doar să-l lovească pe șobolan. Voia să-l prindă și să-l strângă și să-l strângă.

   Sigur că șobolanul se va zbate, va chirăi și aproape sigur că-l va mușca, dar Drew îl va strânge cu putere până când îi va plesni burta și îi vor ieși mațele pe gură, și pe cur.

   - În regulă, s-ar putea să ai dreptate. Dar nu înțeleg. Nu mi-am dorit decât să termin cartea și tu ai stricat totul.

   - Ce să-ți povestesc... a zis șobolanul și și-a dus iar labele la bot.

   Lui Drew i-a venit să-l pocnească, dar nu. Încă nu. Trebuia neapărat să afle.

   - Du-te naibii! Aș fi putut să te omor cu lopata aia, dar n-am făcut-o. Aș fi putut să te las în furtună, dar n-am făcut-o. Te-am băgat în casă și te-am pus lângă sobă, ca să-ți fie cald. Și atunci de ce m-ai răsplătit omorând doi oameni nevinovați și privându-mă de bucuria de a termina singurul roman pe care-l voi scrie vreodată?

   Șobolanul a căzut pe gânduri.

   - Păi, a spus el în cele din urmă, dar mi-e permis să modific puțin morala unei povești de demult, știai că sunt șobolan atunci când m-ai băgat în casă.

   Drew s-a repezit. S-a mișcat fulgerător, dar n-a strâns între degete decât aerul.

   Șobolanul a luat-o la fugă pe podea, dar, înainte să ajungă lângă perete, s-a întorc cu fața la Drew. În lumina lunii părea că rânjește.

   - De altfel, nu tu ai terminat romanul. N-ai fi putut niciodată să-l termini. Eu l-am terminat.

   În plintă era o gaură. Șobolanul a intrat în ea. Drew a mai apucat să-i vadă doar coada. Apoi n-a mai văzut nimic.

   A rămas întins în pat, cu ochii în tavan.

   Mâine dimineață o să-mi spun că și ăsta a fost un vis.

   Și exact asta a făcut. Șobolanii nu vorbesc și șobolanii nu-ți îndeplinesc dorințe. Al păcălise cancerul doar ca să-și găsească sfârșitul într-un accident de mașină - oribilă ironie a sorții, dar nu prea ieșită din comun. Mare păcat că murise și soția lui împreună cu el, dar nici această tragedie nu era una neobișnuită.

   S-a dus acasă. A intrat în locuința lor nefiresc de tăcută. A urcat în birou. A deschis fișierul în care era manuscricul corectat al romanului „Râul Amărăciunii” și s-a pregătit să se apuce de treabă.

   Se întâmplaseră mai multe lucruri, unele în lumea reală și altele doar în mintea lui, iar lucrurile acestea nu mai puteau fi schimbate. El trebuia să țină minte doar că supraviețuise. Își va iubi soția și copiii cât de mult va fi el în stare, va fi un profesor cât de bun va putea, va duce o viață cât mai frumoasă și va intra bucuros în rândul scriitorilor care nu au publicat decât o singură carte.
   Serios acum, când te gândești mai bine, chiar că nu avea de ce să se plângă.

   Serios acum, când te gândești mai bine, totul va fi cât se poate de șobolan.

 

SFÂRȘIT