Chimista, Stephenie Meyer

 ...................................................

9.

      - Am să fiu sinceră și-am să-ți spun că sunt şanse mari ca niciunul dintre noi să nu scape teafăr din povestea asta. Multe depind de calităţile tale de actor, Carston. Spre norocul tău, amândoi ştim cât de convingător poţi să fii.

   - Ce se-ntâmplă dacă, fără ca eu să am vreo vină, tu mori?
   - Ghinionul lui Livvy. Şi al maică-sii, la drept vorbind. Lucrurile au fost puse în mişcare. Dacă-ţi pasă de familia ta, vei face tot, dar absolut tot ce-ţi va sta în putinţă ca să mă scoţi vie de-acolo.
   - De unde ştiu că nu minţi cu neruşinare? N-ai avut niciodată atâta sânge-rece.
   - Politicile se schimbă. Oamenii se schimbă şi ei. Vrei să-ţi spun un secret?
   Îi lăsă un moment să răspundă, dar Carston privea drept înainte, cu maxilarele încleştate.
   - Kevin Beach n-a fost în Texas când Deavers a trimis plutonul de execuţie. Eu am fost.
   Lăsă cuvintele să plutească în aer un moment înainte de a continua.
   - Nu mai sunt cea pe care-ai cunoscut-o, Carston. Ai fi surprins să afli de ce sunt capabilă acum. Prima la dreapta!
   - Nu ştiu ce speri să obţii cu asta.
   - Hai să n-o mai lungim, spuse Alex. Unde e Kevin?
   Carston răspunse fără să ezite.
   - Într-o clădire situată la vest de oraş. Înainte era un complex de interogare al CIA, dar n-a mai fost folosită de câţiva ani. Oficial, e abandonată.
   - Adresa?
   Carston o recită din memorie.
   - Măsurile de securitate?
   El îşi întoarse capul şi o studie o secundă înainte de a-i răspunde:
   - N-am aceste informaţii. Dar, ştiindu-1 pe Deavers, sunt mai multe decât ar fi necesar. E în stare să sară peste cal, pentru că e îngrozit de Kevin Beach. De-aia a şi născocit toată nebunia aia cu fratele. Fără riscuri, aşa i-a zis.
   Carston chicoti o dată. Dar era un râs amar.
   - Ştie cum arăt?
   Carston tresări şi se uită la ea surprins.
   - Vrei să intri acolo?
   - O să mă recunoască? insistă ea. Cât de mult din dosarul meu a văzut? I-ai arătat filmarea din metrou?
   Carston îşi ţuguie buzele.
   - Am convenit de la început să aibă fiecare... treaba lui. Cu ani în urmă, ar fi avut acces la vechiul tău dosar de recrutare, la însemnările de la câteva interogatorii. Şi acum le-ar putea obţine pe cele vechi, dar nimic recent. Singura poză din dosarul ăla vechi era de la înmormântarea mamei tale. Erai foarte tânără şi aveai părul mai lung şi mai închis...
   Ezită, părând cufundat în gânduri.
   - Deavers nu-i un om al detaliilor. Mă-ndoiesc că ar fi în stare să facă legătura între tine şi poza aia. Nu mai semeni deloc cu Juliana Fortis de la 19 ani.
   Alex spera ca el să nu se înşele.
   - Nu e doar viaţa mea în joc, îi reaminti ea.
   - Sunt conştient. Şi... pe asta aş putea să pariez. Dar nu ştiu ce crezi c-o să faci când o să ajungi înăuntru.
   - Ce-o să facem, Carston, noi doi. Şi, probabil, o să fim doborâţi de o rafală de gloanţe.
   - Şi Livy plăteşte? Asta e inadmisibil protestă el.
   - Atunci, dă-mi mai mult material de lucru.
   Carston trase aer adânc în piept, şi Alex se uită la el. Părea epuizat.
   - Ce zici? insistă ea.
   Acum mergea pe intuiţie. Îl ascultase pe Carston vorbind exasperat la telefon despre un anumit ins şi se gândi că-şi poate imagina despre cine era vorba. În definitiv, planul lui Deavers eşuase atât de spectaculos, în repetate rânduri.
   - Ar fi potrivit să spun că eşti nemulţumit de felul în care Deavers gestionează această operaţiune comună?
   Carston mormăi ursuz.
   - Tu şi Deavers nu v-aţi pus de acord cu privire la cum ar trebui procedat?
   - Se poate spune asta.
   - Deavers e convins că tu ai încredere că el poate gestiona interogarea lui Kevin Beach?
   - Nu. În acest moment, aş spune că Deavers ştie că nu-1 cred în stare nici măcar să se încheie corect la pantaloni.
   - Vorbeşte-mi despre specialistul tău în interogări.
   Carston făcu o faţă acră.
   - Nu-i al meu. E lacheul lui Deavers şi e un imbecil. I-am spus lui Deavers că un anchetator obişnuit o să-l omoare pe Beach înainte de a-1 face să vorbească. Poţi să stai liniştită, dacă asta te îngrijorează. N-or să-l facă să cedeze. Beach n-a spus nimic despre tine, exceptând faptul că te-a ucis. Cred că nici măcar n-au mers mai departe pe linia asta. Ca să fiu sincer, şi eu am crezut la fel.
   Alex se arătă surprinsă:
   - Deci, nu m-ai înlocuit niciodată?
  - Am încercat, zise Carston, clătinând din cap. N-am minţit în privinţa asta la început - mai ţii minte? „Adevăratul talent e o marfă rară."
   Carston oftă.
   - Deavers are de multă vreme o influenţă nefastă asupra departamentului, încă de când „am pierdut un om valoros, dar periculos". CIA mi-a blocat procesul de recrutare şi a închis aproape tot, cu excepţia laboratorului. Iar lucrurile pe care le producem acum pot fi create de orice farmacist mediocru.
   Clătină din cap.
   - Se poartă de parcă nu ei ar fi motivul principal pentru care tu eşti periculoasă.
   - Tot mai pretinzi că n-ai fost implicat în luarea acelei decizii?
   - Dacă am fost, îmi primesc pedeapsa chiar acum, spuse Carston cu o expresie sumbră.
   - Deavers ar fi şocat dacă ar afla că ţi-ai educat talentul în secret?
   Carston se prindea întotdeauna repede. Îşi ţuguie buzele şi dădu aprobator din cap în timp ce vorbea.
   - Preţ de o fracţiune de secundă, apoi ar fi doar furios. E convins sută la sută de valabilitatea programului curent, dar ştie că îndoielile mele sunt mai mari. Nu, n-o să fie aşa de surprins.
   - Nu-ţi place cum procedează Pace? Pare o persoană pragmatică, mă gândeam c-o să vă înţelegeţi.
   - Deci, ai pus lucrurile cap la cap, până la urmă. M-am gândit eu. Dar pariez că n-ai fi reuşit dacă Pace n-ar fi avut o reacţie exagerată. Nu mă deranjează perfidia, dar prostia, da. Oamenii mai fac greşeli, dar Pace are o înclinaţie deosebită de a combina o greşeală cu a doua, care-i mai gravă. Şi apoi cu a treia. Ne-a băgat pe toţi în rahatul ăsta.
   - Ce tot spui acolo, Carston? Că suntem în aceeaşi tabără? Toată lumea face greşeli, cum ai zis, dar nu te baza din nou pe naivitatea mea.
   - Nu mă aştept să mă crezi, dar asta-i situaţia. N-am nimic de câştigat din planurile curente. Dacă Pace are succes, Deavers va avansa. Va ajunge director al CIA. Munca mea de-o viaţă e deja distrusă. Suntem în aceeaşi tabără mai mult decât îţi închipui.
   - Dacă te face fericit să spui asta... Ceea ce nu schimbă planul, totuşi.
   - Intrăm împreună, spuse el gânditor. Tu eşti protejata mea secretă. Eu insist ca tu să iei locul măcelarului lui Deavers. Până în acest punct, poate să funcţioneze. Nu ştiu ce crezi că se va întâmpla după aia.
   Alex încercă să-şi ascundă tresărirea când Carston rosti cuvântul măcelar. Foarte multe depindeau de starea în care se găsea Kevin.
   - Vom vedea, spuse ea, străduindu-se să-şi păstreze vocea calmă.
   - Nu, să nu-mi spui. E inteligent să procedezi astfel. Cu condiţia să ai un plan.
   Alex nu-i răspunse. Planul ei nu era suficient de solid.
   - Doar din curiozitate, zise Alex, încercând să-i abată atenţia lui Carston de la reacţia ei. Când a murit Dominic Haugen?
   - La două săptămâni după ce laboratorul din Jammu a fost distrus.
   Alex dădu din cap. Prin urmare, se întâmplase aşa cum bănuise. Barnaby văzuse ceva şi începuse pregătirile.
   - Am o idee, zise Carston.
   - Ar trebui să fie bună.
   - Ce părere ai avea dacă te-ai preface rănită? Să-ţi prinzi braţul într-o eşarfă, poate? Am avut un caz în Turcia acum 9 zile, am obţinut nişte informaţii importante de la un caporal ager la minte. Exact genul de persoană pe care aş fi fost interesat s-o recrutez, dar situaţia s-a împuţit. Caporalul n-a supravieţuit tentativei de salvare a forţelor ostile. Dar poate că informaţiile au fost, de fapt, obţinute de protejata mea, care a reuşit să scape cu viaţă.
   Alex îl privi lung.
   El ridică mâna, într-un gest de renunţare.
   - În regulă, nu trebuie să facem cum spun eu. Era doar o idee. Deavers ştie povestea, aşa că nu are de ce să i se pară nejustificat faptul că te duc acolo.
   - Cred că pot să capăt nişte răni false, spuse sec Alex.

   Recapitulară povestea de câteva ori până ajunseră la punctul de întâlnire, iar Carston îi descrise în detaliu camera de interogare. Nu era o imagine prea plăcută, şi Alex simţea că şansele lor de supravieţuire erau tot mai mici.
   Carston intră în parcarea de lângă micul parc municipal şi opri BMW-ul lângă singura maşină parcată acolo, aşa cum i se ordonase. Deşi se aştepta la asta, Alex tresări când îl văzu pe bărbatul blond şi corpolent care aştepta pe o bancă în parc.
   Ăsta era primul test, iar dacă Daniel nu-1 trecea, Alex avea de gând să anuleze totul. Carston văzuse cu siguranţă fotografia lui Daniel la ştiri, oricât de mult ar fi ţinut el şi Deavers să nu se amestece unul în treburile celuilalt. Îl privi pe Carston cu coada ochiului, evaluându-i reacţia. Pe chipul acestuia nu se putea citi nimic.
   - Cine-i ăsta? întrebă el.
   - Noul tău asistent.
   - E nevoie de asta?
   - Opreşte motorul.
   Daniel se ridică şi se apropie de ei cu paşi repezi. Alex îl privi pe Carston ca să surprindă vreo schimbare pe chipul lui.
   - Nu pot să te urmăresc în fiecare secundă, Carston, spuse ea cu blândeţe prefăcută. Deschide portbagajul.
   Alex şi Carston aşteptară în tăcere ca Daniel să mute echipamentul din spatele sedanului în portbagajul BMW-ului. Când termină, Daniel se postă lângă maşina lui Carston, aşteptând.
   - Coboară, spuse Alex.
   Încet, ţinându-şi tot timpul mâinile la vedere, Carston deschise uşa şi coborî. Alex văzu cum îl cerceta pe Daniel din priviri. încercă şi ea să-l evalueze pe Daniel cu detaşare.
   Era un bărbat înalt şi părea capabil să se descurce cu noua lui înfăţişare. În situaţia dată, Carston era logic să fie precaut şi probabil înfricoşat, deşi nu se trăda prin nimic.
   Aşa cum fusese instruit, Daniel rămase tăcut. Îşi încrucişă privirea cu cea a lui Alex doar o fracţiune de secundă, dar îşi păstră expresia neutră. Avea maxilarul uşor încordat, ca atunci când îi intimidase pe tinerii beţi din Oklahoma City. Îl făcea să pară mai periculos, dar şi să semene mai mult cu Kevin. Văzuse Carston fotografii cu Kevin?
   Daniel se opri lângă portieră, cu braţele lăsate relaxat pe lângă corp, pregătit.
   - Mâinile pe capotă! îi ordonă Alex lui Carston. Nu te mişti până nu mă-ntorc.
   Carston luă poziţia unui suspect aflat la maşina poliţiei. Îşi ţinea capul lăsat în jos, dar Alex observă că examina reflexia lui Daniel în geamul maşinii. Nu văzu niciun semn de recunoaştere pe chipul lui, dar nici nu putea fi sigură că acesta nu-şi ascundea reacţia. Alex observă cum scânteiau luminile din parcare, reflectate de cheliile celor doi bărbaţi.
   - Dânsul e domnul Thomas, îi spuse ea lui Carston. Dacă încerci să mă trădezi, să fugi sau să-mi faci vreun rău, vei fi mort în aproximativ două secunde şi jumătate.
   O picătură de sudoare se forma pe tâmpla lui Carston.
   Dacă simula şi asta, atunci Alex era cu adevărat impresionată.
   - N-am să fac nimic care să-i pună viaţa în pericol lui Livvy, şopti el.
   - Bun. Mă-ntorc imediat. Mă duc să-mi fac rost de nişte răni.
   Daniel îşi mişcă fulgerător ochii albaştri spre Alex când auzi cuvântul „răni", dar imediat îşi impuse să se uite la Carston.
   Toate lucrurile ei erau puse în ordine în portbagajul BMW-ului. Desfăcu fermoarul genţii în care se găseau instrumentele de prim ajutor şi scotoci repede până găsi ceea ce căuta, apoi tăie o bucată de pansament şi de leucoplast. Îşi luă geanta de mână şi se întoarse, lăsând portbagajul deschis. Toaleta publică era în cealaltă parte a micului teren de joacă. Intră repede şi aprinse lumina.
   Nu era nicio poliţă pe care să-şi pună geanta, aşa că o ţinu pe umăr, mai ales că nu se mai făcuse curat acolo de zile, poate chiar de săptămâni. Folosi praful de săpun grunjos ca să-şi îndepărteze de pe faţă machiajul aplicat de Val.
   Era mai bine aşa. Machiajul nu se potrivea cu personajul, iar plasturele din piele artificială ar fi fost un semnal de alarmă pentru oricine s-ar fi uitat mai atent. Evident că vânătăile şi bandajele vor atrage atenţia, dar în acelaşi timp o vor face mai greu de recunoscut.
   Văzu cu satisfacţie urmele de vânătăi de la ochi şi forma gălbuie a rănii de pe obraz. Lipitura cu adeziv de pe maxilar era prea rudimentară, dar nu trebuia să scoată bandajul.
   Nu erau prosoape de hârtie, doar un uscător de mâini, şi ăla stricat. Se şterse pe faţă cu tricoul, apoi îşi lipi pansamente pe falcă şi pe ureche - meticulos, ca să pară o treabă făcută de un doctor. Tricoul negru şi colanţii groşi erau potriviţi - hainele comode erau o componentă a jobului, iar halatul de laborator din portbagaj avea să-i dea aspectul profesionist pe care şi-l dorea.
   Afară începea să se întunece şi, pe când se întorcea la maşină, îl auzi pe Carston încercând să-l antreneze în conversaţie pe Daniel, dar acesta îl privea de sus cu buzele strânse.
   Alex îşi îmbrăcă halatul, netezindu-i cutele cu palmele.
   În sfârşit, se declară mulţumită şi, închizând portbagajul, deschise uşa din spate a maşinii.
   - Pe loc repaus, Lowell! îi spuse ea lui Carston, care se îndreptă cu precauţie. Noi doi o să mergem în spate, iar domnul Thomas o să conducă maşina.
   - Taciturn individ, comentă Carston în timp ce se urca în maşină pe bancheta din spate.
   - Nu e aici ca să converseze cu tine, ci ca să te-mpiedice să faci vreo prostie.
   Alex închise portiera şi ocoli maşina ca să se urce în cealaltă parte. Carston se holbă la ea.
   - Faţa ta... ai făcut o treabă foarte realistă, Jules. Subtilă. Acum zici că n-ai pe faţă niciun fel de machiaj.
   - Mi-am dezvoltat multe aptitudini noi şi mă cheamă dr. Jordan Reid. Te rog să-l îndrumi pe domnul Thomas spre destinaţie. Când mai avem 5 minute până acolo, îţi primeşti înapoi telefonul.
   Ochii ei se întâlniră în oglinda retrovizoare cu ai lui Daniel, care mişcă imperceptibil din cap. Cât rămăseseră singuri, Carston nu spusese nimic care să-i dea de înţeles lui Daniel că îl recunoscuse.
   Daniel porni motorul. Carston îi dădu adresa şi câteva indicaţii sumare, apoi se întoarse spre Alex şi întrebă:
   - Presupun că acum e cineva cu Livvy?
   - Nu e bine niciodată să mergi pe presupuneri, ştii bine.
   - Jules, dacă fac tot ce pot şi cum pot eu mai bine..., începu Carston, cu o voce dintr-odată răguşită. Te rog... Te rog să-i dai drumul lui Livvy. Dă telefon, fă tot ce trebuie să faci. Chiar dacă... chiar dacă nu mai ieşi. Ştiu că ai toate motivele să-mi faci rău, dar, te rog, nu-i face rău copilului.
   Spre final, vocea i se stinse. Alex prefera să creadă că vorbise din suflet, în măsura în care avea aşa ceva.
   - Dacă nu scap, nu pot să fac nimic pentru ea. Îmi pare rău, Carston, aş fi vrut să procedez altfel, dar n-am avut nici timp, nici resurse.
   Carston îşi încleştă mâinile în poală şi coborî privirea.
   - Ar fi bine să ştii ce faci.
   Alex nu-i răspunse. Probabil că el bănuia ce înseamnă asta.
   - Dacă ne ducem pe copcă, spuse Carston mai tare, măcar ia-1 pe nemernicul de Deavers cu noi. Poţi să faci asta?
   - Va fi o prioritate.

   - Mai avem cam 5 minute.
   - În regulă. Uite.
   Alex îi înapoie telefonul lui Carston, care îl porni şi, după o secundă, alese un număr din agendă. Telefonul sună de două ori în difuzorul maşinii.
   - De ce mă întrerupi? răspunse o voce de bărbat.
   Părea iritat.
   Şi Carston era iritat.
   - Presupun că lucrurile n-au progresat deloc.
   - N-am timp pentru asta.
   - Niciunul dintre noi n-are timp pentru asta, ripostă Carston. Gata! Ajung la poartă în 2 minute. Ai grijă să fim aşteptaţi, eu şi asistenţii mei.
   - Ce... începu Deavers, dar Carston puse capăt convorbirii.
   - Eşti dur, comentă Alex.
   - E forma noastră normală de interacţiune.
   - Aşa sper.
   - O să-mi joc rolul, Jules. Dacă n-ar fi implicată Livvy, cred că mi-ar face plăcere povestea asta. Dobitocul ăla infatuat mă oboseşte teribil.
   Clădirea lângă care opriră ar fi părut abandonată dacă n-ar fi fost cele două maşini parcate lângă intrare. Terenul mic era protejat pe trei laturi de diguri abrupte, clădirea modestă din beton, cu un singur nivel, ocupând cea de-a patra latură. Faţada clădirii nu era vizibilă decât când ajungeai în curte. Locul era ascuns printre o grămadă de depozite şi clădiri administrative ce semănau cu nişte blocuri de locuinţe sovietice, toate aparţinând cu siguranţă cine ştie cărui departament al guvernului şi toate părând goale. Aşa cum era şi labirintul de drumuri care şerpuiau printre ele.
   Alex îşi zise că era foarte uşor să te rătăceşti aici şi se bucura că-1 avea pe Carston drept ghid. Spera ca Daniel să fi fost atent. încercase să memoreze traseul, dar era puţin probabil să-l poată îndruma la plecare.
  Nu se vedeau lumini la ferestrele mici, acoperite de storuri, dar asta era de aşteptat. Totul la parter era camuflat. 
   Carston coborî şi ocoli maşina ca să-i ţină portiera deschisă, deja intrat în rol. Alex aproape că zâmbi, amintindu-şi cum se desfăşurau lucrurile când ea era talentul. Ei bine, ăsta era rolul pe care trebuia să-l joace în seara asta. Trebuia să intre în pielea personajului.
   Daniel scoase din portbagaj trusa de instrumente şi i-o aduse. Cineva probabil că-i urmărea deja, deşi Alex nu vedea unde erau ascunse camerele.
   - Ai grijă cu aia, îl admonestă ea pe un ton sever, trusa.
   Îşi îndreptă manşeta de la mâna stângă şi-şi scutură un fir de praf imaginar de pe mânecă. Daniel se postă lângă umărul drept al lui Carston. Alex observă inelul de aur de pe degetul lui mic. Nu prea se potrivea cu imaginea de ansamblu, însă restul era în regulă - deşi era întuneric în parcare, costumul lui negru arăta exact aşa cum trebuia, conservator, fără să fie scump; orice agent FBI din ţara asta avea ceva identic în şifonier. Fără insignă, dar, pe de altă parte, nimeni nu se aştepta ca o persoană care lucra ca asistent la departamentul acesta să poarte elemente de identificare. Nu era o organizaţie care să pună preţ pe însemne.
   Alex îşi îndreptă umerii şi se întoarse spre clădirea întunecată, încercând să se împace cu ideea că, probabil, nu va mai vedea niciodată parcarea asta urâtă.

Capitolul 30

   - Pe aici, doctor Reid, spuse Carston, conducându-i la o uşă cenuşie simplă.
   Daniel îl urmă îndeaproape, iar Alex mergea vioi în spatele lor, străduindu-se să ţină pasul cu picioarele ei scurte.
   Carston nu bătu la uşă, doar se aşeză în faţa ei. Aşteptând, ca şi cum deja apăsase butonul soneriei.
   Uşa se deschise într-o clipă. Bărbatul care stătea în faţa lor purta un costum nu foarte diferit de-al lui Daniel, deşi acesta era atât de nou, încât nu-şi pierduse încă luciul specific. Era mai scund decât Daniel şi mai lat în umeri. La subsuoară avea o umflătură vizibilă.
   - Domnule! spuse bărbatul şi-l salută pe Carston.
   Avea părul ridicat pe creştet şi Alex bănuia că omul s-ar simţi mai în largul lui în uniformă. Dar aspectul lui făcea parte din camuflaj. Soldaţii în uniforme trebuiau să fie la parter.
   - Trebuie să-l văd pe Deavers imediat.
   - Da, domnule, ne-a informat că veţi sosi. Pe aici.
   Soldatul făcu stânga-mprejur.
   Alex îl urmă pe Daniel într-un spaţiu de birouri mohorât: covor gri, câteva compartimente strâmte, scaune incomode după cum arătau. Uşa se închise în urma lor cu o bufnitură puternică şi un clic ameninţător. Fără îndoială erau urmăriţi de cineva; nu-şi putea permite să privească în spate ca să se uite la încuietoare. Spera că avea doar rolul de a-i împiedica pe oameni să intre, nu să iasă. Soldatul nu avusese nevoie de mult timp ca să le deschidă uşa.
   Soldatul o luă brusc pe un hol slab luminat, îi duse dincolo de nişte încăperi întunecate cu uşile deschise, apoi se opri în capăt, la uşa pe care scria MATERIALE PENTRU CURĂŢENIE. Omul scoase din mâneca stângă un cablu spiralat cu o cheie. Descuie uşa şi îi conduse înăuntru.
   Camera era vag luminată de un indicator pentru ieşire de urgenţă amplasat deasupra uşii de pe peretele opus.
   Mopuri şi găleţi erau rezemate de perete, probabil recuzită.
   Soldatul deschise uşa de urgenţă care dădea într-o boxă cu pereţi metalizaţi. Un ascensor. Alex se aştepta la asta; spera că Daniel îşi controla expresia feţei.
   Intrară în ascensor împreună cu soldatul. Când se întoarse cu faţa spre uşi, Alex constată că erau doar două butoane. Soldatul apăsă butonul de jos şi Alex simţi imediat coborârea. Nu era sigură, dar avu senzaţia că diferenţa între nivele fusese de cel puţin trei etaje. Categoric, chestia asta te tulbura puţin. Chiar dacă această clădire nu fusese folosită pentru acelaşi tip de interogatorii pe care le efectuase ea, totul era menit să-l facă pe subiect să se alarmeze şi să se simtă izolat.
   Şi avea efect; Alex simţea cum o cuprinde neliniştea.
   Ascensorul se opri brusc, iar uşile se deschiseră într-o anticameră puternic luminată. Arăta ca punctul de control al unui aeroport, doar că mult mai puţin aglomerat şi în tonuri şterse. Acolo erau alţi doi bărbaţi; aceştia purtau uniforme militare bleumarin. Alex văzu un detector de metale standard, cu un mic pupitru, şi tăviţe din plastic pentru curele şi chei. Uniformele îi dădură de înţeles că aceştia erau oamenii lui Pace.
   Camerele de supraveghere erau foarte vizibile în această încăpere.
   Carston o luă înainte, nerăbdător şi sigur pe el. Puse telefonul în tăviţă şi o mână de mărunţiş. Apoi trecu prin cadrul dreptunghiular. Daniel se mişcă repede în spatele lui, punând cheile de la maşină în altă tăviţă şi apoi recuperând obiectele lui Carston, pe care i le înapoie acestuia înainte de a-şi lua la rândul lui cheile.
   Alex împinse trusa de instrumente lângă detector.
   - Mă tem că va trebui să verificaţi asta manual, spuse ea în timp ce trecea prin cadru. Am o mulţime de instrumente metalice. Vă rog să aveţi grijă, unele obiecte sunt fragile, iar altele sunt presurizate.
   Cei doi soldaţi se uitară unul la celălalt, evident nesiguri pe ei. Se uitară la faţa şifonată a lui Alex, apoi la trusa de instrumente. Cel mai înalt dintre ei se lăsă într-un genunchi ca să deschidă compartimentul de deasupra al trusei, în vreme ce soldatul mai scund se mai uită o dată lung la faţa ei.
   - Te rog să ai grijă, repetă ea avertismentul. Seringile alea sunt delicate.
  Soldatul scund se uita cum camaradul lui ridica tava de deasupra plină cu seringi doar ca să găsească o tavă identică dedesubt. Le aşeză cu grijă la loc, fără să le mai verifice pe cele două de mai jos. Deschise al doilea compartiment, după care se uită în sus la celălalt soldat. Apoi la Carston.
   - Domnule, nu avem voie să lăsăm arme să treacă de acest punct.
   - Dar bineînţeles că am nevoie de bisturiele mele, spuse Alex, pe un ton voit iritat. N-am venit aici să joc scrabble.
   Soldaţii se uitară din nou la ea, părând că încep să înţeleagă.
   Da, îi venea lui Alex să spună. Sunt genul ăla de vizitator.
   Cel mai înalt se ridică şi spuse:
   - Trebuie să cerem autorizaţie pentru asta.
   Se întoarse şi trecu prin uşa metalică dublă din spatele lor.
   Carston scoase un oftat de exasperare şi-şi încrucişă braţele la piept. Alex arboră o expresie de nerăbdare. Daniel stătea neclintit lângă umărul drept al lui Carston, cu o faţă imobilă. Se descurca bine. Nimeni nu-i acordase niciun fel de atenţie. Pentru soldaţi, el era doar unul dintre acei purtători anonimi de servietă, adică exact lucrul pe care Alex îl sperase. Val avusese dreptate până aici - ea era cea care atrăgea atenţia în cea mai mare măsură.
   Trecură doar două minute până se deschiseră din nou uşile. Soldatul înalt se întorsese, însoţit de alţi doi indivizi. Era uşor să-ţi dai seama care dintre ei era Deavers. Era mai mic de statură şi mai sfrijit decât sugerase vocea, dar mişcările lui trădau o autoritate evidentă. Nu ţinea cont de ceilalţi când mergea; se aştepta ca aceştia să-l ocolească.
   Purta un costum negru bine croit, mult mai scump şi mai stilat decât ceea ce purtau Daniel şi paznicul de la uşă. Avea părul cărunt, dar încă des.
   Judecând după lipsa lui de formalism, Alex bănuia că omul din spatele lui Deavers era anchetatorul. Era îmbrăcat într-un tricou şifonat şi pantaloni negri ce păreau a fi de uniformă de spital. Părul lui era lins, slinos şi nepieptănat.
   Avea pungi sub ochii injectaţi. Deşi era evident că avusese o zi lungă, Alex observă că îi cerceta foarte atent halatul de laborator şi apoi trusa de instrumente, cu tava plină de bisturie încă la vedere.
   - Ce-i asta, Carston? răbufni el.
   Nici Carston, nici Deavers nu se uitară la el. Erau prea concentraţi să se înfrunte din priviri.
   - Ce faci tu aici? întrebă Deavers cu o voce egală.
   - N-am de gând să-l las pe salahorul ăsta să omoare subiectul când am o variantă mai bună.
   Deavers se uită la Alex pentru prima oară. Deşi încerca să dea impresia de calm, Alex simţea că inima îi bate nebuneşte în timp ce ochii lui Deavers o examinau, zăbovind pe leziunile de pe faţă.
   Deavers se întoarse spre Carston:
   - Şi unde-ai găsit aşa, dintr-odată, varianta asta mai bună?
   Măcar n-o recunoscuse imediat. Şi nici la Daniel nu se uitase atent. Cei doi bărbaţi erau concentraţi unul asupra celuilalt.
   - Mi-am dezvoltat soluţii ca să salvez programul. Iar această soluţie deja s-a dovedit a fi mai mult decât valabilă.
   - Cum s-a dovedit?
   - Uludere, zise Carston, ridicând puţin bărbia.
   Deavers făcu din reflex un pas înapoi şi răsuflă iritat.
   Se uită din nou la faţa bandajată a lui Alex, apoi la adversarul său.
   - Trebuia să-mi dau seama că în Turcia se-ntâmplă şi alte chestii. Carston, cazul ăsta îţi depăşeşte autoritatea.
   - În prezent abilităţile mele sunt subapreciate. Încercam să mă pun mai mult în valoare.
   Deavers îşi ţuguie buzele şi se uită din nou la Alex.
   - E bună?
   - Ai să vezi, zise Carston.
  - Dar am ajuns într-un punct critic, protestă anchetatorul. Nu puteţi să mă daţi la o parte acum.
   Carston îi aruncă o privire nimicitoare.
   - Ciocu' mic, Lindauer! Eşti complet depăşit de situaţie.
   - În regulă, spuse Deavers pe un ton acru. Să vedem dacă varianta ta mai bună ne poate oferi ce ne trebuie.

   Camera era aşa cum o descrisese Carston. Pereţi din beton netencuiţi, podea din beton simplă. O uşă, o oglindă unidirecţională mare care separa încăperea de camera de vizionare, o plafonieră rotundă.
   Cândva, aici ar fi fost un birou, două scaune şi o veioză foarte puternică. Subiecţii erau chestionaţi, obligaţi să asculte predici moralizatoare, ameninţaţi şi supuşi presiunilor, dar cam la asta s-ar fi rezumat totul.
   Acum locul biroului fusese luat de o masă chirurgicală.
   Părea desprinsă dintr-un film despre Primul Război Mondial: o placă solidă de oţel inoxidabil, neacoperită, având nişte rotile ca de brancardă. Într-un colţ, un scaun pliant, încăperea nu era nici pe departe atât de funcţională precum camerele de interogare înalt tehnologizate de la departament, dar era clar că acest interogatoriu nu era consemnat nici în cele mai secrete dosare.
   Alex inspectă locul cu un aer cât mai detaşat şi se rugă în gând ca Daniel să aibă stăpânirea de sine necesară pentru asta.
   Daniel îi însoţise pe Carston şi pe ceilalţi în camera de vizionare şi era invizibil pentru ea în spatele geamului.
   Până la divizarea grupului, nici Deavers, nici ceilalţi nu se uitaseră la faţa lui. Alex spera ca el să nu facă nimic care să le trezească suspiciunea.
   Kevin stătea întins pe masă sub sursa de lumină, imobilizat cu cătuşe la mâini şi la picioare. Era dezbrăcat şi pielea îi lucea, acoperită de sudoare şi sânge. Arsuri lungi se vedeau în josul pieptului. Pe coaste avea tăieturi subţiri, pielea zdrenţuită fiind albită pe margini - probabil cu acid.
   Tălpile picioarelor erau pline de băşici. Lindauer turnase acid pe ele. Lui Kevin îi lipsea încă un deget de la piciorul stâng, cel de lângă primul ciot.
   Sculele lui Lindauer erau împrăştiate pe podea, pline de sânge şi de amprentele lui murdare. Alex ştia că pe jos trebuia să fie şi un deget, dar nu reuşi să-l localizeze.
   Se aşteptase la un decor curat, clinic, aşa cum era obişnuită. Dar aici era vorba de primitivism. Se strâmbă dezgustată.
   Kevin era treaz şi atent. Controlându-şi bine expresia feţei, o privea de când intrase în spatele anchetatorului.
   Cu o precizie menită să ridiculizeze stilul de lucru al lui Lindauer, Alex se aplecă şi scoase din trusa de instrumente câteva dintre tăvile ei cu seringi.
   - Ce-i asta? întrebă Kevin cu un glas răguşit.
   Alex ridică privirea cu un gest automat şi văzu că el se adresa oglinzii unidirecţionale, nu ei.
   - Credeţi că o fătucă mă poate face să cedez? Am crezut că unul mai prost decât lacheul ăsta nu se poate. Dar, sincer, văd că ţineţi cu tot dinadinsul să mă dezamăgiţi.
   Lindauer, care insistase să fie prezent în cameră, se aplecă furios peste masă. Înfipse un deget într-o rană de pe pieptul lui Kevin, făcându-1 să geamă şi să-şi încleşteze maxilarele.
   - Nu-ţi face griji, domnule Beach. Fătuca e pentru tine doar o mică perioadă de odihnă. Ai grijă să-ţi recapeţi puterile. Am să mă-ntorc mai târziu şi-atunci o să avem nişte discuţii productive.
   - Destul, doctore! se răsti Alex. Ţi-am permis să asişti, dar acum fii amabil şi lasă-mi subiectul în pace.
   Lindauer privi către oglinda unidirecţională, aşteptând să fie susţinut. Când primi drept răspuns doar tăcere, se încruntă posomorât şi se duse spre scaun. Păru că se prăbuşeşte pe el, fie de epuizare, fie de ruşine.
   Alex se întoarse cu spatele la Lindauer şi îşi puse o pereche de mănuşi albastre din latex. Mica piesă metalică pe care o ascunsese în palmă rămase invizibilă sub mănuşa de la mâna dreaptă.
   Se apropie de masă, evitând cu grijă mizeria lăsată de Lindauer.
   - Bună ziua, domnule Beach. Cum te simţi?
   - Numai bun pentru alte câteva reprize, dulceaţă. Se pare că cineva s-a ocupat deja de tine, nu? Sper că individul s-a distrat bine.
   În timp ce Kevin rostea cuvintele printre dinţi, Alex începu să-l examineze, luminându-i ochii cu o lanternă minusculă, apoi evaluându-i venele de la braţe şi de la mâini.
   - Uşor deshidratat, cred, spuse ea.
  Se uită direct la geam în timp ce-şi aşeza mâna dreaptă pe masă, lăsând cheia subţire sub palma lui.
   - Am presupus că voi găsi aici o instalaţie pentru perfuzii. Puteţi să-mi aduceţi un suport, vă rog? Am eu soluţiile şi acele necesare.
   - Vezi că suportul ăla e prea mic pentru un dans la bară, dacă asta ţi-ai propus, spuse Kevin.
   - Nu-i nevoie să fim bădărani, domnule Beach. Acum, că sunt aici, lucrurile vor fi mult mai civilizate. îmi cer scuze pentru condiţiile curente şi totala lipsă de profesionalism.
   Alex pufni dispreţuitor, săgetându-1 pe Lindauer cu o privire usturătoare. Acesta se uită în altă parte.
   - Iubito, dacă ai venit să-mi vinzi povestea cu poliţistul cel bun, îmi pare rău, dar te anunţ că nu prea eşti genul meu.
   - Te asigur, domnule Beach, că nu sunt poliţistul cel bun. Sunt o specialistă şi, trebuie să te avertizez de pe-acum, n-am să mă pretez la jocurile stupide cu care acest... anchetator - dorinţa de a folosi un cuvânt mai puţin măgulitor era clară în inflexiunea vocii ei - te-a făcut să pierzi vremea. O să trecem imediat la chestii serioase.
   - Da, scumpete, să trecem la chestii serioase, despre asta vorbeam.
   Kevin încerca să-şi păstreze tonul batjocoritor, dar Alex vedea câte eforturi depunea pentru asta.
   Uşa se deschise în spatele ei şi Alex îl zări în oglindă pe soldatul înalt care aducea un suport pentru perfuzii. Până în acel moment, Alex văzuse doar patru alţi inşi în afară de Deavers şi Lindauer, dar probabil că mai erau şi alţii ascunşi.
   - Pune-1 te rog la capul mesei, mulţumesc, spuse ea pe un ton condescendent, fără să se întoarcă spre soldat.
   Se aplecă să-şi ia seringa potrivită.
   - Şi-acum o să dansezi pentru mine? murmură Kevin.
  Alex îl privi pe Kevin cu răceală.
   - Asta va fi doar o mostră pentru ceea ce vom face în seara asta, îi spuse ea în timp ce înconjura masa.
   Aşeză seringa lângă capul lui în timp ce atârna punga cu soluţie salină şi furtunurile. Uşa se închise, dar ea nu-şi dezlipi privirea de Kevin. Îi examină din nou venele, apoi alese braţul lui stâng. Kevin nu se opuse. În timp ce insera cu grijă acul, încercă să vadă unde era cheia pe care i-o dăduse, dar aceasta dispăruse. Alex culese de pe jos cuţitul cel mai mare şi-l aşeză lângă braţul lui drept.
   - Vezi, eu n-am nevoie de arme atât de brutale; am ceva mai bun. Întotdeauna am fost de părere că e mai corect să-l fac pe subiect să înţeleagă ce-1 aşteaptă înainte să-i arăt de ce sunt capabilă. Spune-mi ce părere ai.
   - Am să-ţi spun ce părere am...
   Kevin se lansă într-o avalanşă de obscenităţi care puseră în umbră toate izbucnirile lui de până atunci. Omul ăsta avea talent.
   - Îţi apreciez curajul, serios, spuse Alex când termină.
   Ţinea vârful seringii lipit de branulă.
   - Dar te rog să înţelegi că efortul e inutil. Joaca s-a terminat.
   Alex înfipse acul în plastic şi apăsă pistonul.
   Kevin reacţionă aproape imediat. Respiraţia i se acceleră şi deodată începu să ţipe.
   Lindauer ridică brusc capul. Alex îşi dădu seama că acesta nu obţinuse niciodată o astfel de reacţie de la Kevin, în ciuda eforturilor depuse. Cei de dincolo de oglinda unidirecţională se dădură mai aproape şi Alex auzi un murmur slab de voci. I se păru că desluşeşte un ton surprins, şi asta o mulţumi. Deşi, sincer, totul se datora performanţei actoriceşti a lui Kevin.
   Ştia cum se simţea el acum când energia îi umplea venele şi toată durerea dispărea. Folosise mai mult decât cea mai mare doză de Supraviepiire pe care şi-o administrase vreodată, ţinând cont de constituţia lui diferită. Zbieretele lui erau primitive, aproape triumfătoare. Alex spera să fie singura care observă acea nuanţă şi că el nu va uita că vătămările aduse corpului său rămâneau foarte reale, fie că le mai simţea sau nu.
   Aşteptă doar cinci minute - bătând din picior şi privindu-1 imperturbabilă - cât să-şi joace rolul, urlând tare şi constant. Voia ca el să aibă la dispoziţie cât mai mult timp cu drogurile în organism. Când acestea aveau să-şi piardă efectul, nu va mai fi în stare de nimic.
   - Bun, domnule Beach, spuse ea în timp ce injecta soluţie salină obişnuită în circuitul perfuziei.
   Alex îi dădu indiciul de care avea nevoie.
   - Cred că acum ne putem înţelege, ca să pot pune capăt la ce fac aici. Ce zici, stăm de vorbă?
   Kevin lăsă să treacă mai mult timp decât ar fi trebuit ca să-şi revină, dar, pe de altă parte, nu-i cunoştea drogurile.
   Simula o ieşire lentă din starea anterioară şi Alex era bucuroasă că Daniel stătea aproape de Carston, cu inelul acoperit cu venin pregătit. Carston era singurul care putea să-şi dea seama de înşelăciune.
   Kevin continua să respire greu şi chiar i se zăreau lacrimi pe faţă. Era uşor ca Alex să uite că avea în faţa ei un profesionist al operaţiunilor sub acoperire, pentru că nu-1 văzuse niciodată în acţiune, dar ar fi trebuit să ştie că-i va ieşi de minune această reprezentaţie.
   - Deci, domnule Beach, ce facem acum? Continuăm la turaţie maximă sau vrei să vorbeşti?
   El o privi cu ochii măriţi de o groază convingătoare.
   - Cine eşti tu? şopti.
   - O specialistă, aşa cum ţi-am spus. Cred că acest gentleman - zise pe un ton sarcastic, arătând cu capul spre Lindauer - are nişte întrebări pentru tine.
   - Dacă vorbesc, spuse el, tot în şoaptă, ai să pleci?
   - Desigur, domnule Beach. Nu sunt decât un mijloc pentru atingerea unui scop. După ce le vei da satisfacţie şefilor mei, nu va mai fi nevoie să mă vezi niciodată.
   Lindauer privea acum cu gura căscată, dar Alex era cuprinsă de îngrijorare. Trebuiau să meargă mai departe, dar, în acelaşi timp, oare avea să creadă cineva că omul de pe masă putea să cedeze atât de uşor?
   Kevin gemu şi închise ochii.
   - N-or să mă creadă, spuse el.
   Alex nu ştia sigur cum, dar i se păru că una dintre cătuşe, cea de la dreapta, nu-i mai imobiliza încheietura. Cele două jumătăţi ale brăţării erau foarte puţin depărtate.
   Nu credea că mai putea cineva să observe asta în afară de ea.
   - Eu am să te cred, dacă-mi spui adevărul. Spune-mi ce voiai să spui.
   - Am fost ajutat... dar... nu pot...
   Alex îi prinse mâna între palme, ca şi cum ar fi vrut să-l liniştească. Simţi cheiţa căzând în palma ei.
   - Ba poţi să-mi spui. Şi, te rog, nu-ncerca să tragi de timp. Răbdarea mea e limitată.
   Îl bătu uşor pe mână, apoi dădu ocol mesei ca să examineze furtunul perfuziei.
   - Nu, bâigui el slăbit. Nu trag de timp.
   - În regulă, atunci, spuse ea, ce vrei să-mi spui?
   Alex îşi lăsă mâna peste mâna lui stângă, strecurându-i cheiţa între degete.
   - Am fost ajutat... de un trădător din interior.
   - Ce? lăsă Lindauer să-i scape.
   Alex îl săgetă cu o privire urâtă, apoi se întoarse spre oglindă.
   - Omul vostru e incapabil să se controleze. Vreau să fie scos din această cameră, spuse ea cu severitate.
   Un pârâit electronic răsună în încăpere. Alex se uită după difuzor, dar nu-1 găsi.
   - Continuaţi! ordonă vocea fără trup a lui Deavers. La prima abatere, va fi escortat de acolo.
   Alex se încruntă la imaginea ei reflectată şi se aplecă peste Kevin.
   - Am nevoie de un nume, insistă ea.
   - Carston, şuieră el.
   Nu!
   Cu nervii deja întinşi la maximum, Alex se stăpâni cu greu să nu-1 plesnească. Dar bineînţeles că bietul Kevin n-avea de unde să ştie cum ajunsese ea acolo.
   Auzi agitaţie în camera de vizionare şi se grăbi să continue pe un ton ridicat:
   - Mi se pare foarte greu de crezut, domnule Beach, dat fiind că domnul Carston este motivul pentru care noi doi vorbim în acest moment. Nu m-ar fi trimis aici dacă ar fi vrut să evite adevărul. Ştie de ce sunt capabilă.
   Kevin îi aruncă o privire scârbită printre pleoapele întredeschise, apoi gemu din nou.
   - Asta-i numele pe care mi l-a dat persoana de contact. Nu pot să spun decât ce mi s-a spus.
   „Hai, c-ai dres-o bine", îşi zise ea sarcastic.
   Agitaţia de dincolo de oglindă nu încetase. Alex auzea voci ridicate şi ceva mişcare. Lindauer era şi el neatent, cu privirea aţintită spre oglindă.
   Alex făcu o nouă încercare, scoţând o altă seringă şi strecurând în buzunar un mic dispozitiv aflat sub aceasta.
   - lartă-mă dacă am crezut că totul va fi prea simplu...
   - Nu, stai! răsuflă Kevin, ridicând puţin vocea. Deavers l-a trimis pe tip; el ştie despre ce vorbesc.
   Ei bine, poate că asta va tulbura puţin apele. Acum ambele nume erau pe tapet.
   Totuşi, replica lui Kevin nu reuşi să pună capăt agitaţiei din camera de vizionare. Alex trebuia să facă ceva. Partea bună era că, în mod evident, cei de dincolo de oglindă nu o mai urmăreau cu atenţie. Acum era momentul.
   - Domnule Lindauer! strigă ea cu asprime, fără să se uite în direcţia lui.
   Uitându-se în oglindă, văzu că individul era şi el preocupat de ceea ce se întâmpla în camera învecinată. Capul lui se răsuci brusc către Alex.
   - Sunt îngrijorată că aceste cătuşe de la glezne sunt prea strânse. Circulaţia sangvină trebuie să fie perfectă. Ai cumva cheia?
   Kevin putea să ghicească despre ce era vorba. Îşi încordă muşchii, pregătindu-se. Lindauer se apropie grăbit de picioarele lui Kevin. O voce se auzea mai tare decât celelalte din camera de vizionare.
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti, se plânse Lindauer, cu ochii pe gleznele şi picioarele schilodite ale lui Kevin. Astea nu-i întrerup circulaţia. N-ar fi deloc bine să i le slăbim. Nu ştii cu ce fel de om ai de-a face.
   Alex făcu un pas către el, vorbind încet, astfel ca bărbatul să fie nevoit să se aplece către ea. În buzunar, ţinu degetul mare lipit de condensatorul minuscul al emiţătorului de impulsuri electromagnetice.
   - Ştiu exact cu ce fel de om am de-a face, murmură ea.
   Activă condensatorul cu mâna stângă, iar cu dreapta înfipse seringa în braţul lui Lindauer.
   Lumina din tavan pâlpâi şi se auzi un pocnet. Cioburile becurilor sparte căzură pe abajurul din plexiglas al corpului de iluminat. Din fericire, impulsul electromagnetic nu făcuse să explodeze şi plexiglasul, caz în care pielea lui Kevin ar fi avut de suferit. Camera rămase în beznă.
   Impulsul nu fusese suficient de puternic ca să ajungă în camera învecinată. Prin oglindă răzbătea o lumină estompată şi Alex vedea siluete întunecate mişcându-se dincolo de sticlă, dar nu desluşea cine ce făcea şi ce se întâmpla acolo.
   Lindauer apucă să scoată un ţipăt slab înainte de a se prăbuşi pe podea zvârcolindu-se. Alex îl auzea mişcându-se şi pe Kevin, deşi mişcările lui erau mai silenţioase şi mai coordonate decât ale lui Lindauer.
   În ciuda întunericului, Alex ştia cu precizie unde se afla trusa ei cu instrumente. Se răsuci şi căzu în genunchi, trase afară penultimul sertar, goli tava cu seringi pe podea şi căută pe pipăite compartimentul ascuns de dedesubt.
   - Ollie? şuieră Kevin.
   După zgomot, Alex bănui că se dăduse jos de pe masă şi era acum aproape de suportul pentru perfuzii.
   Luă primele două pistoale pe care le găsi şi se repezi în direcţia de unde venea vocea. Se ciocni de pieptul lui, iar Kevin ridică braţele ca s-o împiedice să cadă pe spate. Alex îi lipi pistoalele de abdomen chiar în clipa în care în cealaltă încăpere răsunară două împuşcături. Fiindcă nu auzi zgomot de sticlă spartă, înţelese că nu trăgeau în camera de interogare. Urmară al treilea şi apoi al patrulea foc de armă.
   - Danny e în camera aia, şuieră Alex în timp ce Kevin îi smulgea pistoalele din mâini.
   Alex se lăsă din nou în genunchi şi scoase din trusă celelalte două pistoale, unul având forma familiară a PPK-ului ei, iar pe celălalt nu-1 recunoscu pe întuneric. Îi dăduse din greşeală lui Kevin Sig Sauer-ul.
   Nu conta. Dusese la bun sfârşit principalele obiective ale strategiei sale: să-l elibereze pe Kevin şi să-l înarmeze cu un pistol încărcat. Acum rolul ei era mai ales de susţinere.
   Era nevoită să spere că vedeta show-ului era într-o formă îndeajuns de bună ca să îndeplinească sarcina pe care i-o repartizase. Dacă rănile provocate de sadicul Lindauer erau prea grave... ei bine, moartea îi aştepta pe toţi.
   Probabil că Lindauer încă mai era viu, dar nu pentru mult timp. N-avea să se bucure deloc de ceea ce-i mai rămăsese din viată.
   După o fracţiune de secundă, o altă împuşcătură răsună asurzitor în mica încăpere, iar de data asta era scrâşnetul înăbuşit al geamului securizat.
   Dâre de lumină gălbuie se împrăştiară ca o pânză de păianjen pe suprafaţa geamului când patru focuri de armă răspunseră în succesiune rapidă. Împuşcăturile de răspuns de dincolo nu modificară modelul crăpăturilor luminoase; nici de data asta nu erau aţintite spre camera de interogare.
   Cei din camera de vizionare continuau să se împuşte între ei.
   Alex înaintă cât mai aproape de podea, cu pistoalele îndreptate spre dreptunghiul de sticlă spartă în cazul în care cineva s-ar fi aruncat prin el, sfărâmându-1. Dar mişcarea veni din lateral; o umbră întunecată năvăli în mozaicul fragmentelor de sticlă şi se aruncă în cealaltă încăpere.
   Bărbaţii din camera de vizionare erau la numai 3 metri de ea, cu mult mai aproape decât baloturile de paie cu care se antrenase, astfel încât i se părea prea uşor să-i nimerească. Îşi propti mâinile pe masa din oţel şi trase spre uniformele care umpluseră camera. Nu-şi îngădui să se îngrijoreze că nu-i vedea nici pe Daniel, nici pe Carston. Îi spusese lui Daniel să se arunce jos când încep împuşcăturile, iar el trebuia să-i respecte ordinele.
   O furtună de gloanţe izbucni, dar niciunul dintre ele nu-i era adresat lui Alex. Soldaţii trăgeau în bărbatul dezbrăcat şi plin de sânge care se năpustise în mijlocul lor cu o rafală de gloanţe. Erau şase indivizi în uniformă acum, iar Alex doborî rapid trei dintre ei, până să-şi dea seama că erau atacaţi pe două fronturi. Ochii bărbatului în costum erau concentraţi asupra ei când Alex ţinti, dar deja se pusese în mişcare în clipa în care glonţul părăsi ţeava pistolului; nu era sigură dacă-1 mai nimerise şi altundeva în afară de braţ când omul se făcu nevăzut.
   Alex nu vedea unde se afla Kevin, dar ceilalţi trei soldaţi erau acum la pământ. Din acea poziţie, nu mai avea în cine să tragă.
   Alergă spre fereastra deschisă, călcând pe cioburile de sticlă, şi se lipi cu spatele de zidul de lângă aceasta.
   - Ollie? strigă Kevin, cu glas puternic şi stăpânit.
   Simţi un val de uşurare când îi auzi vocea.
   - Da! ’
   - Totul e liber. Vino aici. Danny e rănit.
   Un fior de gheaţă o străbătu la fel de rapid ca valul de uşurare pe care-1 simţise mai devreme.
   Puse pistoalele în buzunare, îşi înfăşură mâinile în poalele halatului şi sări peste pervazul plin de cioburi al ferestrei. Podeaua era înţesată de cadavre în uniforme închise la culoare; petele roşii întunecate scoteau totul în evidenţă - feţele, podeaua, pereţii. Kevin tocmai se descotorosea de un cadavru pe care în mod evident îl folosise drept scut. Mişcările nu încetaseră cu totul şi se auzeau ici-colo gemete. Deci nu aveau cale liberă, dar Kevin simţise de bună seamă că stăpânea situaţia şi, evident, trebuiau să se grăbească.
   Daniel se afla în colţul din spate, în dreapta. Alex îi vedea părul blond-albicios mărginindu-i pielea palidă a capului; două cadavre în uniformă păreau să se fi prăbuşit peste el. Carston era jos, nu departe de Daniel, cu cămaşa plină de sânge. Pieptul încă i se mişca.
   Alex văzu toate acestea în mai puţin de o secundă, fiind deja în mişcare în timp ce evalua situaţia, îndreptându-se spre Daniel.
   - Deavers e viu, murmură ea când trecu de Kevin şi, cu coada ochiului, îl văzu pornind aplecat spre celălalt colţ al camerei.
   Pe hainele soldatului lungit peste pieptul lui Daniel era foarte puţin sânge, dar faţa lui avea o culoare vineţie nesănătoasă, şi pe buze i se formaseră balonaşe roz. O privire rapidă spre individul culcat pe picioarele lui Daniel îi dezvălui acelaşi lucru. Ambii muriseră otrăviţi de veninul de pe inelul lui Daniel. Pe buzele primului bărbat apăru din nou o spumă sângerie când Alex încercă să-i tragă corpul paralizat de pe Daniel.
   O parte din ea era foarte detaşată de ceea ce se întâmpla. Trebuia să rămână concentrată şi lipsită de emoţii. Mai târziu, era timp şi pentru manifestări isterice. Acum trebuia să fie un medic pe câmpul de luptă, să se mişte rapid şi sigur.
   Reuşi să-l rostogolească pe individ de pe pieptul lui Daniel şi dintr-odată văzu sânge pretutindeni. Rupse cămaşa îmbibată de sânge şi găsi cu mare uşurinţă sursa.
   Toată pregătirea ei medicală, tot timpul petrecut ca doctor cu simbrie îi spuneau că ajunsese mult prea târziu.
   Era o împuşcătură mortală perfectă, exact în partea din stânga-sus a pieptului. Cel care trăsese ştiuse cu precizie ce face. Era una dintre acele puţine împuşcături drept în inimă, care doborau instantaneu ţinta, omorând victima înainte ca aceasta să atingă pământul. Murise probabil fără să simtă vreo durere.
   Nu mai putea face nimic. Îl lăsase să vină aici ca s-o protejeze, iar acea decizie îl ucisese la fel de sigur ca un glonţ în inimă.

Capitolul 31

   Nu trebuia să se întâmple aşa. Alex şi Kevin erau ţintele.
   În confuzia creată, nimeni nu trăsese în ea - nici măcar o singură dată; scăpase fără nicio zgârietură. Daniel trebuia să stea undeva în spate, invizibil. N-ar fi fost niciun motiv să iroseşti un glonţ tras cu atâta precizie pe un asistent anonim. Acel trăgător priceput ar fi trebuit să se concentreze pe Alex.
   Ştiuse că planul avea deficienţe majore, dar nicio clipă nu visase să iasă teafără din schimbul de focuri. Daniel trebuia să fie supravieţuitorul.
   Un şir de chipuri fără nume - gangsteri pe care nu reuşise să-i salveze - se perindă rapid prin mintea ei. Unul avea nume - Carlo. Murise exact la fel. Nu fusese în stare să facă nimic. Cum spusese Joey G? Uneori câştigi, alteori pierzi. Dar cum avea să trăiască ea după această pierdere?
   Partea din Alex care voia să ţipe începea să iasă la iveală.
   Doar şocul îi amortiza suferinţa. Undeva, foarte departe, auzea o încăierare şi pe Kevin strigând cu vocea lui cea mai aspră: „Unde ţi-e ultimul perimetru acum, Deavers?" Alex simţea duhoarea fetidă a victimelor pe care le făcuse inelul ei şi miasma caldă şi vie a sângelui proaspăt. Auzea şi respiraţia chinuită din spatele ei, unde zăcea Carston.
   Apoi, deodată, un şuierat slab, aproape de ureche.
   Deschise brusc ochii, pe care nici nu sesizase că-i ţinea închişi. Sunetul îi era cunoscut.
   Cu gesturi frenetice îşi smulse mănuşa din mână şi o lipi peste gaura din pieptul lui Daniel. Nu-i veni să creadă când văzu cum plămânul lui chinuit încerca să tragă aerul prin latex. Ridică marginea mănuşii pentru expiraţie, lăsând aerul să iasă, apoi întinse din nou mănuşa peste rană pentru inspiraţie.
   Daniel respira.
   Cum era posibil? Ca printr-un miracol, glonţul nu nimerise inima, deşi părea perfect plasat. Cercetă rapid locul şi îşi dădu seama că de fapt nu era atât de mult sânge cum crezuse iniţial. în orice caz, nu suficient ca să sugereze că era vorba de o gaură în inimă. Şi, în plus, respira, ceea ce nu s-ar mai fi întâmplat dacă glonţul şi-ar fi atins ţinta.
   Îşi vârî cealaltă mână sub umărul lui Daniel, căutând înfrigurată rana de ieşire. Găsi ruptura din sacou şi încercă să astupe cu degetele gaura din spatele lui Daniel, ca să oprească fluxul de aer. Gaura nu părea să fie mai mare decât cea din piept. Glonţul trecuse fără oprelişti prin el.
   - Kevin!
  Din ţipătul ei răguşit răzbătu toată panica pe care era prea amorţită ca s-o mai simtă.
   - Am nevoie de trusa de instrumente. Acum!
   Sesiză din nou mişcare, dar nu mai ridică privirea ca să vadă dacă era Kevin care venise s-o ajute sau era Deavers, victorios, apropiindu-se ca să-i aplice lovitura de graţie. Constată că nici măcar nu-i păsa dacă era Deavers. Nu-i era teamă de nimic din ce-i putea face acesta. Pentru că, în cazul în care Kevin fusese doborât şi nu-i putea aduce imediat lucrurile de care avea nevoie, Daniel putea să moară în câteva minute.
   Avea mai mult decât i-ar fi fost necesar în maşină, dar nu ştia cum să-l readucă pe Daniel în simţiri.
   Un zgomot metalic răsună lângă cotul ei drept.
   - Pungile sigilate! ordonă ea frenetic. Compartimentul de jos, în stânga, şi leucoplast - trebuie să fie aproape de capac.
   Kevin lăsă lucrurile de care Alex avea nevoie pe piep- tul lui Daniel, aproape de mâna ei. Repede, pe expiraţie, ea schimbă mănuşa cu punga de plastic şi-i spuse lui Kevin să o prindă bine cu leucoplast pe trei laturi. Nu avea nimic care să acţioneze ca o supapă pentru a ventila excesul de aer, aşa că era nevoită să lase deschisă a patra latură. Urma să se lipească de gaură, când Daniel inspira, şi apoi să lase aerul să iasă, când expira.
   - Împinge-1 spre mine, trebuie să-i astup rana de ieşire.
   Grijuliu, Kevin îşi mută pe-o parte fratele inconştient.
   Alex spera ca noua poziţie să preia o parte din presiunea de pe plămânul teafăr al lui Daniel. Trebuia să întrerupă o clipă contactul cu rana cât timp Kevin îl mişca şi apoi încă o secundă preţioasă în care să-i taie cu bisturiul cămaşa şi sacoul. Îi lipi de piele a doua pungă de plastic în timp ce examina băltoaca de sânge de sub el. Nu era foarte mult.
   Ca printr-o minune, glonţul trecuse pe lângă inimă şi nu atinsese nici vasele principale de sânge. Rana de ieşire arăta curată şi nici fragmente de os nu se vedeau. Dacă reuşea să-i menţină respiraţia aşa, avea să o scoată la capăt în ora următoare.
   Vocea lui Kevin îi întrerupse gândurile frenetice.
   - Carston e încă în viaţă. Ce vrei să fac cu el?
   - Poate fi salvat? întrebă ea în timp ce-i verifica lui Daniel căile respiratorii şi tensiunea.
   Pierduse prea mult sânge. Era în stare de şoc. Putea să-i simtă pulsul la încheietură, dar era slab şi scădea în intensitate. Luă o seringă din tava de sus şi-i injectă ketamină, apoi un analgezic.
   - Mă-îndoiesc. Starea lui e foarte gravă. Cred că mai are câteva minute. Oh... ăă, hei, îmi pare rău, bătrâne.
   Vocea lui se schimbă la final. Nu mai vorbea cu ea.
   - E lucid? întrebă Alex, controlându-i braţele şi picioarele lui Daniel să vadă dacă mai are şi alte răni.
   - Jules? spuse Carston cu glas răguşit şi slăbit.
   - Kevin, adu masa de operaţii aici. Trebuie să-l ducem pe Daniel la maşină.
   Alex trase aer adânc în piept şi spuse:
   - Lowell, e în regulă. N-am otrăvit-o pe Livvy. Bineînţeles că n-am făcut asta. E doar sedată. Indiferent dacă ajung sau nu acasă, până dimineaţă o să fie cu mama ei.
   În timp ce-1 liniştea pe Carston - fără să-l scape din priviri pe Daniel - îl auzi pe Kevin plecând şi apoi întorcându-se. Se auzi un zgomot metalic greu când Kevin împinse masa prin fereastră, urmat de un bufnet amortizat de cadavrele de pe podea. Alex îşi muşcă buza şi continuă să se ocupe de Daniel, scoţându-i din gură piesele de cauciuc ca să nu se sufoce cu ele, apoi îndepărtându-i cu grijă şi lentilele de contact. Cât timp mai era până când Kevin se prăbuşea?
   Mai avea cam 50 de minute în care să beneficieze de efectul drogurilor din organism, dar nu ştia cât de mult putea efectiv să reziste corpul lui. Trebuia să-ncerce să nu uite că nu mai era acelaşi Kevin, cel care putea să facă orice. Trebuia s-o lase mai uşor cu el. Dar cum? Rapiditatea era esenţială pentru salvarea lui Daniel. Dacă ar putea să-l ducă la maşină...
   - Sunt mândru de tine, Jules, zise Carston, respirând greu. Ai reuşit să-ţi salvezi sufletul. Impresionant...
   Ultimul cuvânt aproape că nu se mai auzi, acoperit de un horcăit. Alex continuă să asculte, dar în spatele ei se aşternuse tăcerea.
   Îi supravieţuise lui Carston, o realizare pe care n-ar fi pariat nicio clipă. În locul sentimentului de triumf la care se aşteptase întotdeauna, avea o stare incertă. Poate că senzaţia aceea avea să vină mai târziu, după ce va dispărea panica sufocantă.
   - Putem să-l ridicăm? întrebă Kevin.
   - Cu mare grijă. Încearcă să-i ţii pieptul cât mai nemişcat cu putinţă. Îl apuc eu de picioare.
   Împreună îl săltară cu atenţie pe Daniel pe masa argintie. Alex îi controlă din nou încheietura mâinii, vrând parcă să-i impună pulsului să rămână perceptibil.
   - Dă-mi două secunde, Ollie, spuse Kevin, începând să-l dezbrace pe soldatul care căzuse peste picioarele lui Daniel. Câţi mai sunt sus?
   Alex se uită la feţele de pe podea. I se păru că-1 recunoaşte pe paznicul mai scund de la detectorul de metale.
   - Cel puţin unul nu-i aici, asta e sigur. Era la uşă. Mi s-a părut cam pustiu acolo, sus, dar nici înainte n-am văzut prea mulţi.
   Kevin îşi trăsese pantalonii şi apoi ciorapii peste picioarele schilodite, iar acum încerca pantofii. Erau prea mici. Îl descălţă pe celălalt soldat. Pantofii acestuia păreau puţin cam mari, dar Kevin strânse bine şireturile.
   - Va trebui să tai chestiile alea, îi spuse Alex.
   Kevin încheie nasturii cămăşii albe, peste care îmbrăcă vestonul bleumarin, fără să-şi mai bată capul cu cravata.
   - Am să fac ce trebuie când o să scăpăm vii de-aici. Dă jos halatul, e plin de sânge.
   - Aşa e, spuse Alex şi-şi vârî cu gesturi stângace pistoalele la spate, în elasticul colanţilor, care abia dacă putea să susţină armele.
   Dezbrăcă halatul şi-l lăsă să cadă pe podea.
   - În regulă, spuse Kevin. Hai să ducem masa pe lângă cadavrele astea şi pe urmă ar trebui s-o poţi manevra singură în hol. Eu o să merg înainte şi-am să mă ocupe de cei care-au mai rămas.
   În câteva secunde, Alex împingea pe hol masa pe care era întins Daniel, aproape alergând, în vreme ce Kevin dispăru în întuneric, sprintând de-a binelea. Apoi ajunse în sala cu detectorul de metale, unde o aştepta Kevin, ţinând ascensorul deschis. Sala era goală; toţi trebuie să fi fugit în camera de vizionare când începuseră împuşcăturile. Alex intră repede în ascensor.
   Kevin întinse mâna ca să apese butonul în timp ce uşile se închideau silenţios în urma ei. Alex privi lung la mâna lui dreaptă de pe buton şi deodată înţelese totul, dând glas unui hohot de râs aproape delirant.
   Kevin îi aruncă o privire tăioasă.
   - Ollie, tine-ti firea!
   - Nu, nu, ştii, e vorba de inima lui, Kevin. E în cealaltă parte... pe dreapta. De-aia n-a nimerit-o glonţul.
   Îşi înăbuşi încă un hohot de râs.
   - E viu pentru că sunteţi gemeni în oglindă.
   - Potoleşte-te! îi ordonă el.
   Alex dădu din cap şi trase aer adânc în piept, ca să se liniştească.
   Ascensorul se opri şi uşa se deschise; dădea într-o magazie. Kevin ridică masa peste marginea ascensorului şi apoi se duse la uşă.
   Alex se aştepta s-o deschidă uşor, dar Kevin o dădu de perete cu o bufnitură răsunătoare.
   - Ajutor! zbieră el. Avem nevoie de ajutor aici, jos!
   După care o luă la fugă fără să mai spună nimic. Alex auzi paşi zgomotoşi venind către ei din cealaltă cameră - un singur om, de asta era sigură. Îl împinse pe Daniel înainte cât mai liniştit cu putinţă.
   Kevin era pe poziţie înainte ca paznicul să apară de după colţ. Acesta trecu repede pe lângă el, ţinând pistolul îndreptat în jos. Kevin avea deja pistolul ridicat şi-l împuşcă pe paznic în ceafă. Individul se prăbuşi pe podea. Kevin se apropie şi-i mai trase un glonţ în cap, pentru mai multă siguranţă.
   Holul era prea strâmt ca Alex să poată manevra brancarda pe lângă cadavru. Kevin îl apucă cu ambele mâini şi-l ridică deasupra. Alex îi dădu şi ea o mână de ajutor, ştiind însă că partea cea mai mare din greutate era preluată de Kevin. Nu ştia cum reuşea Kevin să funcţioneze atât de bine şi se temea să nu moară în urma acestor eforturi supraomeneşti.
   Nu mai era niciun paznic.
   - Du-1 în maşină! îi ordonă Kevin. Am de terminat ceva aici.
   Nimeni nu încercă s-o oprească. Nimeni nu trase în ea de la vreo fereastră întunecată în timp ce alerga în parcare.
   Cerul era în întregime negru acum. Scotoci în buzunarele lui Daniel până găsi cheile lui Carston. Deschise portbagajul şi scoase de-acolo trusa de prim ajutor.
   Ştia exact unde se afla echipamentul pentru resuscitare. Se aşteptase ca fie ea, fie Kevin - sau amândoi - să fie împuşcaţi şi se pregătise pentru o astfel de eventualitate.
   Nu avea nevoie de garou sau de pansamentele QuikClot, dar luă câteva pansamente ocluzive HALO, care aveau să fie mai utile decât pungile ei de sendvişuri. Mai luă şi o pătură de supravieţuire din Mylar şi câteva antibiotice puternice cu administrare intravenoasă. Gloanţele erau nişte chestii murdare şi exista riscul unei infecţii... dacă-1 putea ţine în viaţă pe Daniel atât de mult.
   Ştia că n-o să poată; cu ce avea aici, poate cel mult 24 de ore. Mâinile îi tremurau în timp ce rupea ambalajele.
   Apoi Kevin apăru lângă ea. Aruncă un fel de cub greu, negru-argintiu în portbagaj.
   - Hard diskul pe care au fost salvate înregistrările făcute de camere, explică el. O să-l aşez pe Danny în spate.
   Alex aprobă, umplându-şi braţele cu materialele necesare.
   Când se strecură în spaţiul dintre banchete, Kevin făcuse tot ce trebuia. Daniel era întins pe partea stângă. Avea capul sprijinit pe tetiera şoferului, pe care Kevin o smulsese din suport - violent, după cum se vedea. Verifică din nou căile respiratorii şi pulsul lui Daniel; încă îl simţea la carotidă. Ketamina avea să-l ţină adormit o vreme. Nu simţea nicio durere. Organismul lui va rămâne cât mai nesolicitat cu putinţă.
   Maşina porni. Kevin încerca să meargă cât mai lin, dar chiar şi-aşa mişcările puteau să-i facă rău lui Daniel.
   - Opreşte, spuse ea. Am nevoie de un minut ca să pun lucrurile la punct.
   - Grăbeşte-te, Ollie, spuse Kevin apăsând frâna.
   Dură doar câteva secunde ca să schimbe improvizaţiile din pungile de plastic cu pansamentele ocluzive. Introduse repede perfuzia şi suspendă punga de partea de sus a spătarului banchetei.
   - În regulă.
   Când vorbi de data asta, abia dacă-şi mai recunoscu vocea - ştia că nu mai putea să facă nimic, iar disperarea începea s-o copleşească.
   - Poţi să porneşti, îi spuse lui Kevin.
   - Nu mă lăsa singur acum, Oleander! o dojeni el cu glas răguşit. Eşti puternică. Ştiu că eşti capabilă să faci asta.
   - Dar nu mai pot să fac nimic, îngăimă ea. Am făcut tot ce puteam să fac, însă nu-i de-ajuns.
   - Lasă că rezistă el.
   - Kevin, trebuie dus la un centru pentru traume grave. Are nevoie de o intervenţie la torace, într-o sală de operaţii adevărată. Nu pot să-i sterilizez rănile sau să-i fixez un tub toracic într-un BMW nenorocit!
   Kevin rămase tăcut.
   Deşi lacrimile îi şiroiau pe obraji, Alex nu simţea încă durerea sufletească. Era doar furioasă... pe faptul că era nedrept ceea ce se întâmpla, pe situaţia în care se aflau, pe ea însăşi pentru acest eşec uriaş.
   - Dacă l-am lăsa la o secţie de urgenţe..., zise ea printre suspine.
   - Ar însemna să-l dăm pe mâna nenorociţilor. Spitalele ar fi primul loc unde ar verifica.
   - O să moară, şopti ea.
   - Mai bine aşa decât să ajungă într-o cameră ca aia din care tocmai m-ai scos.
   - Dar nu i-am omorât adineauri pe nenorociţi?
   - Ollie, nu uita că Pace e încă la butoane, până când şi-o pune pe mână plasturele care trebuie şi, ţinând cont de nivelul actual de stres, nu m-ar mira să se-apuce din nou de fumat. Dacă nu moare... chiar şi fără partenerii lui, are în subordine forţe considerabile. Spitalul iese din discuţie.
   Alex lăsă capul în jos, înfrântă.
   Secundele treceau, iar Alex le marca trecerea după pulsul slab, dar constant de la gâtul lui Daniel. Poate că ea ar fi trebuit să conducă. Nu ştia cum mai rezista Kevin, care nu părea deloc afectat de rănile pe care le avea. Era ca un tanc.
   Bine măcar că Daniel avea aceeaşi constituţie de fier... Dar deja era o prostie să caute un pretext ca să spere în continuare.
   - Dacă..., începu Kevin gânditor.
   - Da?
   - Dacă te-aş putea duce într-un loc unde să operezi... dacă ţi-aş face rost de lucrurile de care ai nevoie... Ai putea să ţii locul unui chirurg specializat în intervenţii toracice?
   - Nu-i specialitatea mea, dar... cred că m-aş descurca în chestiile elementare.
   Alex clătină din cap.
   - Kev, cum să ajungem noi la o sală de operaţii funcţională? Dacă eram în Chicago, sigur, s-ar putea să cunosc pe cineva, dar...
   Kevin râse scurt.
   - Ollie, am o idee!

   Alex habar n-avea cât era ceasul. Poate 3:00 dimineaţa, poate 4:00.
   Era ruptă de oboseală, dar în acelaşi timp extrem de agitată şi cu nervii întinşi la maximum. Mâna cu care ţinea al şaptelea pahar de plastic cu cafea tremura atât de tare, încât suprafaţa lichidului arăta ca o furtună pe mare în miniatură. Dar nu era nicio problemă, pentru că nu mai avea nevoie de mâini ferme.
   Joey Giancardi. Niciodată nu s-ar fi gândit că ar putea să simtă atâta căldură pentru fostul ei şef mafiot, dar în noaptea asta îi binecuvântase numele. Dacă n-ar fi făcut ceea ce echivala cu un curs intensiv de traumatologie cu Mafia, n-ar fi reuşit sub nicio formă să-l salveze pe Daniel.
   Fiecare bodyguard sau gangster pe care îl reparase îi oferise un plus de experienţă, totul având drept rezultat faptul că în noaptea asta putuse să ducă la bun sfârşit două sarcini: de paramedic şi de chirurg. Poate c-ar fi trebuit să-i trimită lui Joey o carte poştală cu mulţumiri.
   Îşi trecu mâna tremurândă prin păr şi îşi dori brusc să fi fost fumătoare, ca Pace. întotdeauna fumătorii par atât de senini cu o ţigară între degete. Avea nevoie de ceva care s-o liniştească, dar singura alinare pe care-o găsi era ceaşca de cafea neagră din mâinile ei, dar n-o prea ajuta să se relaxeze.
   Doctorul Volkstaff sforăia pe o canapea veche între două dulapuri cu materiale medicale lipite de peretele din spate al cabinetului său. Se dovedise a fi surprinzător de capabil - în ciuda vârstei şi a specializării sale. Fuseseră nevoiţi să adune în grabă multe dintre lucrurile de care aveau nevoie în teatrul lui de operaţiuni, dar doctorul era inventiv şi îşi cunoştea bine instrumentarul, în vreme ce Alex acţiona cu frenezia dată de disperare.
   Împreună formaseră o echipă redutabilă. Reuşiseră chiar să improvizeze o valvă Heimlich ce părea să funcţioneze perfect. Semnalul blând al aparatului care-i monitoriza inima lui Daniel era sunetul cel mai liniştitor pe care-1 auzise vreodată. Chiar dacă nu-i domolea agitaţia provocată de cofeină. Absentă, mai luă o gură de cafea.
   Daniel avea acum o culoare sănătoasă şi respira regulat. Se părea că avea aceleaşi caracteristici fizice ca şi Kevin: fusese conceput pentru supravieţuire. Doctorul Volkstaff spusese că nu mai văzuse nicicând o procedură atât de bine realizată şi, de-a lungul timpului, avusese de-a face cu o mulţime de leziuni pulmonare, deşi de regulă provocate prin perforare cu obiecte ascuţite. Prin urmare, era posibil ca Daniel să plece de-acolo în ziua următoare.
   Alex lăsă cu băgare de seamă paharul cu cafea pe masă şi, cu pumnii strânşi, se duse încet şi se aşeză pe taburetul de lângă patul lui Daniel. De fapt, erau două paturi lipite, pentru că nu găsiseră nimic care să fie îndeajuns de lung pentru Daniel.
   Îşi rezemă capul pe perna subţire, acoperită cu plastic, şi închise ochii.
   Deavers şi Carston erau morţi. S-ar fi putut să nu mai fie nimeni - în afară de Wade Pace - care să ştie de existenţa ei. Iar orele lui erau numărate. Dacă totul mergea bine.
   Kevin sforăia pe podea, având sub cap un coş de pânză pentru câini, în loc de pernă. Alex îi administrase doza maximă permisă, iar Volkstaff îi curăţase rănile după ce Daniel scăpase de orice pericol. Somnul era acum cel mai bun remediu pentru Kevin.
   Între timp, Val trebuie să o fi lăsat pe Livvy la centrul pentru îngrijiri de urgenţă - ales fiindcă nu avea camere de supraveghere exterioare - împreună cu biletul de scuze scris de Alex cu greşeli gramaticale şi pătat de lacrimi. Se întrebă cât de serios va continua poliţia să-l caute pe răpitor.
   Livvy era nevătămată, fără nicio amintire despre răstimpul în care fusese separată de Erin. Cu siguranţă că poliţia din Washington DC nu-şi va irosi timpul încercând să găsească o mamă înnebunită dusă cu pluta, care crezuse că fetiţa semăna leit cu copilul ei, pe care i-1 furase în urmă cu doi ani tatăl plecat de-acasă. Era imposibil să nu existe câteva cazuri de copii dispăruţi care să se potrivească cu informaţiile dezlânate furnizate de biletul lui Alex. Acestea aveau să ţină autorităţile pe o pistă greşită.
   Poate că vor face legătura între răpirea lui Livvy şi moartea bunicului ei în aceeaşi zi, dar probabil că nu. Existau nenumărate alte motive de cercetat pentru moartea violentă a lui Carston. Va părea că n-a fost nimic altceva decât o coincidenţă oribilă.
   Personajele din umbră aflate la putere, cei care trăgeau sforile, vor fi nevoiţi să acopere rapid totul. Un element avea să le sară în ochi: al doilea om din ierarhia CIA şi directorul unui program ultrasecret, care nici nu trebuia să existe, se împuşcaseră unul pe celălalt, victime căzând şi câţiva soldaţi americani. Maeştrii păpuşari probabil că vor demola întregul complex înainte de a avea timp să înţeleagă ceva din dovezile de la faţa locului. Vor spune că a fost un accident groaznic, o clădire prăbuşită din cauza unor defecţiuni de construcţie, ce păcat!
   Alex se gândi la ultimele lucruri spuse de Kevin înainte să adoarmă.
   - Poţi să faci asta, Ollie. Ştiu că-i vei salva viaţa. Pentru că trebuie. Şi pe urmă vom fi cu toţii în siguranţă. Asta nu trebuie să i se întâmple iar lui Danny, aşa că ai grijă să-l scoţi la liman.
   Oare Kevin chiar avea atâta încredere în ea sau doar încerca s-o împiedice să intre în panică? Dar, dacă n-ar fi crezut în ceea ce spusese, ar mai fi putut el să adoarmă liniştit?
   - Alex?
   Alex sări de pe scaun şi se aplecă peste Daniel, prinzându-i mâna.
   - Sunt aici, zise ea uitându-se imediat la perfuzie.
   Între timp, organismul lui trebuie să fi eliminat ketamina, dar analgezicul intravenos care-i era administrat acum avea să-l împiedice să simtă vreun disconfort.
   - Unde suntem?
   - În siguranţă, deocamdată.
   Ochii lui Daniel se deschiseră încet. Îi luă un moment ca s-o găsească şi apoi încă unul ca să-şi focalizeze privirea.
   Fusese destul de convinsă că Daniel urma să deschidă ochii din nou, dar culoarea lor verde-cenuşie atât de familiară aproape c-o lăsă fără aer. Simţi că-i dau lacrimile.
   - Eşti rănită? o întrebă el.
   - N-am nicio zgârietură, răspunse ea pufnind.
   Daniel zâmbi uşor şi întrebă:
   - Kevin?
   - E foarte bine. Zgomotul pe care-1 auzi nu e de la un fierăstrău circular - e sforăitul lui.
   Daniel avea o expresie îngrijorată.
   - Nu-ţi face griji pentru el. O să fie bine.
   - Arăta... rău de tot.
   - E mai puternic decât oricine... cam seamănă cu tine.
   - Îmi pare rău, zise Daniel cu un oftat. Am fost împuşcat.
   - Mda, am observat.
   - Carston a luat pistolul de la tipul de lângă mine în momentul în care Deavers a îndreptat arma spre el, explică Daniel, deschizând ochii foarte puţin. S-a mişcat repede pentru un om de vârsta lui. Au început să urle unul la celălalt, dar toţi soldaţii au făcut corp comun cu Deavers.
   - Aşa primiseră ordin, spuse Alex, confirmând cu o mişcare din cap.
   - Deavers a dat ordinul, şi unul dintre ei a tras în Carston şi apoi în mine. Carston a căzut în genunchi, dar a început să tragă. Eu n-aveam pistol, aşa că i-am apucat de glezne pe indivizii de lângă mine, cu inelul tău.
   - Ai procedat bine.
   - Voiam să pun mâna pe-un pistol, dar cei doi inşi pe care i-am atacat au căzut peste mine. N-am mai putut să-i ridic. Nu-mi puteam mişca braţele cum trebuie.
   - De fapt, cel care-a căzut peste pieptul tău probabil că ţi-a salvat viaţa. A ţinut rana acoperită până când am reuşit să ajung acolo.
   Daniel deschise ochii din nou.
  - Am crezut că am murit.
   Alex simţi un nod în gât.
   - Sincer, şi eu am crezut la fel o vreme.
   - Voiam să rezist până ajungi acolo. Voiam să-ţi spun nişte lucruri. M-am simţit groaznic când mi-am dat seama că nu voi rezista.
   - E-n regulă, spuse ea, mângâindu-1 pe obraz. Ai reuşit. Ai rezistat.
   Acum îi venea mult mai uşor să-i liniştească pe alţii.
   Se schimbase foarte mult de când îl cunoscuse pe Daniel.
   - Voiam doar să ştii că nu regret nimic din ce s-a întâmplat. Sunt recunoscător pentru fiecare secundă trăită cu tine - chiar şi pentru cele rele. Nu le-aş fi dat pentru nimic, Alex.
   - Nici eu, spuse Alex sprijinindu-şi fruntea de capul lui.
   Rămaseră nemişcaţi o vreme. Alex îi asculta respiraţia, sunetele uniforme scoase de monitoare şi sforăitul zdravăn al lui Kevin în fundal.
   - Te iubesc, murmură el.
   Alex râse o dată - un râs nervos, care se potrivea cu tremurul mâinilor ei.
   - Mda, cred că am înţeles şi eu chestia asta. Mi-a luat ceva timp, nu? Oricum, şi eu te iubesc.
   - În sfârşit vorbim aceeaşi limbă.
   Ea râse din nou.
   - Tremuri, observă Daniel.
   - Am băut prea multă cafea, trebuie să mă detoxific.
   Afară era încă noapte, aşa încât era greu să-ţi scape zgomotul unei maşini care oprea în spatele clădirii. Alex era surprinsă de cât de anemic reacţionau nervii ei, semn că nu-i mai rămăsese multă vlagă. Se simţea obosită când se îndreptă şi îşi eliberă mâinile. Scoase PPK-ul de la şold.
   - Sper din toată inima să fie Val, murmură ea.
   - Alex..., şopti Daniel.
   - Să nu care cumva să te mişti cu vreun centimetru măcar, Daniel Beach, îi răspunse ea în şoaptă. Am petrecut prea mult timp ca să te peticesc şi nu vreau să strici ceva acum. Sunt doar precaută. Mă-ntorc într-o clipă.
   Se duse repede la uşa din spate şi se uită pe furiş pe lângă marginea perdeluţei. Era maşina pe care o aştepta - Jaguarul verde şi urât - cu Val la volan. Pe scaunul din dreapta era Einstein.
   Alex ştia că trebuia să simtă mai mult, acum când totul se terminase şi toate firele destrămate fuseseră înnodate la loc. Trebuia să fie entuziasmată, uşurată, recunoscătoare, poate chiar să verse lacrimi de fericire. Dar corpul îi era complet stors de puteri. După ce efectul cafelei va trece, ea va intra în comă.
   - E Val, aşa cum am crezut, îi spuse ea lui Daniel cu glas liniştit, în timp ce punea pistolul pe marginea patului improvizat.
   - Arăţi de parcă o să leşini dintr-o clipă-n alta.
   - Curând, admise ea. Dar nu chiar acum.
   - Alex? strigă Val când intră pe uşă.
   - Da.
   Einstein năvăli în cameră, mişcându-şi capul în toate direcţiile în căutarea lui Kevin. Se opri şi scoase un mic scheunat când îl găsi pe podea. Einstein îşi înclină capul într-o parte şi apoi îl linse pe Kevin de două ori pe faţă. Sforăitul lui Kevin încetă.
   Alex se aştepta ca Einstein să se culce lângă prietenul lui cel mai bun, dar câinele se întoarse şi veni în fugă la ea, dând din coadă energic. Sări cu labele pe şoldurile ei ca s-o poată linge pe faţă. Alex se rezemă de patul lui Daniel ca să nu fie răsturnată.
   - Uşurel, Einstein!
   Câinele lătră scurt, aproape ca un răspuns. Apoi se lăsă în patru labe şi se duse la Kevin, cuibărindu-se lângă el, şi începu să-l lingă pe gât.
   Alex tresări şocată când îl auzi pe Kevin vorbind.
   Drogurile pe care i le administrase ar fi trebuit să-l ţină inconştient timp de... de fapt, nu prea mai ştia cât trecuse. Creierul ei era prea epuizat chiar şi pentru un calcul simplu.
   - Hei, băiete, ce faci, măi! spuse Kevin, vocea lui auzindu-se ca de obicei - prea tare.
   Glasul lui părea imposibil de puternic pentru starea în care era corpul lui.
   - Ţi-a fost dor de mine? Dragul de tine. Le-ai spus ce s-a întâmplat. Ştiam c-aşa ai să faci.
   - Kev? întrebă Daniel.
   Alex îi puse ferm palma pe frunte când el se mişcă de parcă ar fi vrut să se ridice.
   - Danny? aproape că strigă Kevin.
   Volkstaff fornăi şi se întoarse pe-o parte. Kevin se ridică în capul oaselor, tresărind.
   - Cred c-ar fi mai bine să nu te mişti..., începu Alex şi apoi, văzând că el o ignoră complet: Hei, măcar ai grijă cu tălpile!
   - N-am nimic, bombăni Kevin.
   - Eşti un idiot! îi mustră cu asprime Val. Stai şi tu locului două secunde.
   Val scăpase de rochia ei ciudată, acel sari demn de o prezentare de modă avangardistă, şi acum purta pantaloni de trening şi un tricou. Ieşi pe o uşă pe care scria HOL.
   Kevin aşteptă, nedumerit, îngenuncheat pe linoleum, cu o mână sprijinită pe perete. Val se întoarse aproape imediat, împingând un scaun de birou cu rotile, şi având o expresie supărată pe chip. Dacă ar mai fi avut vreun strop de energie, Alex ar fi fost invidioasă. Val arăta absolut incredibil pentru o femeie nefardată, cu părul prins în coadă, şi care nu apucase să doarmă mai mult decât oricare dintre ei.
   - Sunt sigură că n-au cărucioare rulante aici, aşa că deocamdată ne descurcăm cu ăsta, zise Val. Aşază-te!
   Deşi vocea ei suna profund iritată, Val îi întinse mâna ca să se ridice. Kevin scoase un răcnet şi se clătină când atinse podeaua cu tălpile, dar, de îndată ce se aşeză, încercă să le folosească pentru a împinge scaunul mai aproape de Daniel.
   - Of, încetează! îl certă Val, împingând scaunul prin încăpere, în vreme ce Kevin îşi ţinea tălpile cu grijă la câţiva centimetri de podea.
   Val se opri când Kevin ajunse lângă Alex, care se dădu un pas înapoi pentru a-i face loc.
   Kevin se uita şocat la ochii deschişi ai lui Daniel şi la culoarea vie din obrajii acestuia. Cu băgare de seamă, îi mângâie uşor părul, temându-se în mod vădit să-i atingă orice altă parte a corpului.
   - Se pare că Madam Vitriol s-a descurcat până la capăt, spuse Kevin cu o voce aspră. Totuşi, nu ştiu care-a fost treaba cu deghizarea aia a ta în suedez chelios.
   - Val a avut ideea asta.
   Kevin dădu din cap absent.
   - Nu trebuia să veniţi să mă salvaţi. N-am vrut să faceţi asta.
   - Şi tu ai fi făcut-o pentru mine.
   - Nu-i totuna.
   Kevin clătină din cap când Daniel dădu să protesteze.
   - Dar o să fii bine, nu-i aşa?
   Kevin se uită la Alex în aşteptarea răspunsului. Ea răsuflă adânc şi încuviinţă.
   - După toate aparenţele, o să se vindece complet. Nu înţeleg care-i secretul vostru. Sunteţi siguri că mama voastră n-a avut o aventură de-o noapte cu un supraom obţinut prin inginerie genetică?
   Când Kevin întinse fulgerător mâna spre ea, Alex crezu că întrecuse măsura cu comentariul legat de mama lor. Dar până să apuce să se pregătească pentru o lovitură, Kevin o trase cu brutalitate într-o îmbrăţişare zdravănă. Alex ajunse pe jumătate în poala lui, cu braţele ţintuite sub ale lui, şi nu mai putu să reacţioneze când el hotărî s-o sărute zgomotos pe buze.
   - Hei! protestă Daniel. Nu te-atinge de Madam Vitriol! E a mea!
   Alex îşi trase capul, în sfârşit capabilă să simtă ceva - greaţă.
   - Îh, dă-mi drumul, psihopatule!
   O auzi pe Val râzând. Kevin se întoarse cu scaun cu tot.
   - Ollie, eşti un geniu. Nu-mi vine să cred ce-ai făcut!
   - Du-te şi pupă-te cât vrei cu Volkstaff, el a făcut jumătate din treabă.
   Kevin nu voia să-i dea drumul. Ai fi zis că nici nu bagă de seamă că Alex încerca - violent - să se desprindă.
   - Ce performanţă! Nu-mi vine să cred că ai intrat pur şi simplu acolo şi m-ai scăpat! Să nu-ncerci să mă convingi că nu eşti de la operaţiuni sub acoperire... draga mea, eşti exact ce visează ăia să aibă în rândurile lor!
   Einstein scheună, şi Alex simţi cum îi prinde încet încheietura mâinii între fălci, trăgând uşurel, încercând s-o ajute să scape. Kevin nu păru să observe.
   Alex ştia exact unde erau rănile cele mai dureroase ale lui Kevin şi, la nevoie, avea să se folosească de acest avantaj.
   - Dă-mi drumul!
   - Kevin, spuse Daniel, cu o voce măsurată, dar glacială. Dacă n-o laşi imediat jos pe Alex, te-mpuşc cu pistolul ei.
   În sfârşit, Kevin lăsă braţele jos. Alex se desprinse de el şi amândoi se întoarseră neliniştiţi spre Daniel.
   - Nu te mişca! spuseră la unison.
   Alex îndrăzni să respire din nou abia când văzu că Daniel nu încercase de fapt să pună mâna pe pistol.
   - Volkstaff? întrebă Daniel. Mi-e cunoscut numele ăsta... unde suntem?
   - Îl ţii minte pe doctorul Volkstaff? spuse Kevin. Când eram în clasa a cincea, i-a salvat viaţa celui mai bun prieten al meu - după ce-a căzut într-o capcană pentru urşi. Nu se poate să fi uitat întâmplarea asta.
   - Tommy Velasquez a căzut într-o capcană pentru urşi? întrebă el, clipind consternat.
   - Tommy n-a fost prietenul meu cel mai bun, spuse Kevin zâmbind.
   Îl mângâie pe Einstein pe cap, iar câinele îşi frecă botul de piciorul lui Kevin, nespus de bucuros.
   - Ia stai... Volkstaff? repetă Daniel, prinzându-se în sfârşit. Adică m-ai dus la veterinar?
   Alex îi puse mâna pe frunte.
   - Şşt. A fost bine că te-am adus aici. Volkstaff e un supermeseriaş. Ţi-a salvat viaţa.
   - Ei haide, haide, interveni vocea gâjâită a lui Volkstaff. N-am fost decât asistentul tău, doctor Alex. Nu încerca să-mi atribui meritul salvării lui Danny.
   Volkstaff stătea pe canapea, încercând să-şi netezească smocurile rebele de păr care alcătuiau un halou dezordonat în jurul capului său. Lui Alex îi amintea de Barnaby şi îşi dădu seama de ce lucrase atât de în largul ei cu bătrânul cumsecade, care părea să fie încă devotat familiei Beach.
   - A fost o onoare pentru mine să lucrez alături de tine, doctore, continuă Volkstaff în timp ce se apropia şovăielnic de ei.
   Acum părea şubrezit de vârstă, dar în timpul lungii nopţi nu arătase niciun pic de slăbiciune. Îi zâmbi lui Daniel.
   - Mă bucur să te văd treaz, băiete.
   Îşi coborî glasul într-o şoaptă teatrală.
   - Ai tras lozul cel mare, tinere. Ai grijă să nu o feşteleşti cu ea.
   - Oh, ştiu asta, domnule.
   Alex se încruntă. Nu spusese nimic despre sentimentele ei pentru Daniel, iar Daniel fusese în stare de inconştienţă. Cum de erau acestea atât de evidente?
   - Ce exemplar splendid! spuse Volkstaff întorcându-se. N-are cum să fie Einstein, nu-i aşa? Au trecut atâţia ani.
   - E nepotul lui, de fapt, îl lămuri Kevin.
   - Ce frumuseţe! zise bătrânul aplecându-se să-i mângâie urechea lui Einstein.
   Einstein îi linse mâna. În noaptea asta, câinele era plin de bunăvoinţă faţă de toţi oamenii.
   - Acum, Kevin, spuse Volkstaff îndreptându-şi spatele. Tu vrei să mai mergi vreodată? Pentru că, dacă asta vrei, va trebui să-ţi ţii picioarele alea ridicate, iar voi, ceilalţi, aveţi nevoie de odihnă. Nu te uita la mine aşa, tinere. Poţi să te întinzi pe canapeaua mea de colo. Ăă, domnişoară...
   Volkstaff făcu ochii mari când o văzu pe Val. Alex îl prevenise că al patrulea membru al echipei lor avea să vină mai târziu, dar era limpede că bietul de el nu se aşteptase să apară un model de la Victoria's Secret.
   - Poţi să-mi spui Valentine, gânguri Val.
   - Da, mulţumesc, bine. Domnişoară Valentine, ai putea să-l împingi pe Kevin până la canapea şi să-l ajuţi să se culce pe ea? Exact... mulţumesc.
   Alex privea, din nou amorţită, cum Val îl împingea pe Kevin de pe scaun pe canapea. Avea o expresie iritată, dar Alex o văzu aplecându-se brusc ca să-l sărute pe frunte.
   - Şi tu, domnişoară doctor...
   Alex se întoarse încet spre Volkstaff.
   - Vezi că mai sunt canapele în sala de aşteptare. Du-te şi întinde-te pe una dintre ele. E un ordin.
   Alex ezită, legănându-se pe loc şi uitându-se lung la Daniel.
   - Eii, fir-ar să fie, voi doi! spuse Val în timp ce traversa cu paşi apăsaţi încăperea. Alex, culcă-te până nu te prăbuşeşti. Eu am prins câteva ore de somn. Stau eu cu ochii pe el.
   - Dacă se schimbă ceva, cât de mic, la monitoare, cea mai mică variaţie...
   - Te apuc de părul tău aranjat şi te târăsc până aici, îi promise Val.
   Alex se aplecă şi-l sărută încetişor pe Daniel.
   - Eu şi Volkstaff ne-am dat peste cap ca să te reparăm, murmură ea cu buzele lipite de-ale lui. Să nu ne iroseşti munca.
   Buzele lui Daniel le atingeau pe ale ei când vorbi:
   - Nici prin cap nu mi-ar trece aşa ceva. Fii fată cuminte şi du-te să dormi, aşa cum ţi-a ordonat bătrânul veterinar al familiei mele.
   - Dă-mi voie să te informez că sunt în floarea vârstei, obiectă Volkstaff.
   - Haide, spuse Val pe neaşteptate direct în urechea lui Alex. Să mergem cât mai eşti în stare să umbli. Sunt sigură că aş putea să te car, dar nu vreau.
   Alex o lăsă pe Val s-o conducă la uşă şi apoi pe hol. Se concentra pe mişcarea picioarelor şi pe nimic altceva. În jurul ei totul era o ceaţă întunecată. Val trebui s-o ajute să se întindă pe canapea, dar Alex era sigură că ar fi fost la fel de mulţumită şi pe podea. Adormi pe loc.

Capitolul 32

   Era o dimineaţă stranie.
   Pentru Alex, era totodată o dimineaţă care se prelungea foarte mult. în spitalul veterinar pustiu era linişte şi nimeni n-o deranjase. A aflat ulterior că Volkstaff îşi sunase toţi angajaţii, anulase toate consultaţiile şi pusese la geam un afiş pe care scria: ÎNCHIS PENTRU O URGENŢĂ DE FAMILIE.
   Era un loc ciudat în care să se simtă în siguranţă - un loc nefamiliar, un loc în care nu mai pregătise nici capcane, nici sisteme de apărare.
   Dar lucrurile se schimbaseră. Nu se gândise decât la salvarea lui Kevin, dar acţiunile lor din noaptea trecută le modificaseră poziţia într-un mod semnificativ.
   Kevin era la fel de energic ca oricând, în ciuda faptului că era din nou imobilizat pe scaunul de birou, cu tălpile înfăşurate în pansamente şi ridicate pe un taburet cu rotile.
   Val dispăru imediat ce-o zări pe Alex ca să-i ia locul pe canapea. Daniel îşi ţinuse ochii închişi ca să-l ignore pe fratele lui, dar „se trezi" de îndată ce auzi glasul lui Alex. Volkstaff fusese după mâncare. Ceilalţi îi lăsaseră şi ei o chiflă şi nişte brânză cu smântână.
   Imediat ce încheie examinarea lui Daniel - care se vindeca mai repede decât ar fi crezut oricine nu avusese de-a face cu Kevin Beach - Alex îşi luă micul dejun şi ziarul pe care Volkstaff îl adusese cu chiflele. Citi cu înfrigurare în timp ce mânca. Ajunseseră pe prima pagină - deşi lucrul ăsta îl ştiau doar cei aflaţi în cameră.
   - Faza asta mi se pare dezamăgitoare, Ollie, se plânse Kevin, folosind o mătură ca să-şi împingă scaunul în cerc prin cameră. Ar fi fost mult mai distractiv dacă-1 împuşcam.
   Titlul principal al zilei era despre anevrismul fatal suferit de Wade Pace. Jurnaliştii nu insistau prea mult pe subiectul acesta, continuând să facă presupuneri legate de strategia pe care preşedintele Howland o va aplica pentru a-şi găsi noul partener electoral.
   - Măcar ai avut satisfacţia că l-ai împuşcat pe Deavers.
   - Eram prea stresat din pricina lui Danny ca să mă pot bucura, spuse Kevin gânditor.
   Kevin nu le dăduse prea multe explicaţii legate de modul în care Deavers ajunsese în acea postură avantajoasă. Alex înţelegea că era jenat, dar asta nu-i schimbă părerea despre el. Cum putea cineva să fie pregătit pentru extremele la care paranoia îl împinsese pe Deavers? Peste patruzeci de oameni, organizaţi în trei perimetre, dintre care unul era la aproape doi kilometri de poziţia în care se afla Deavers.
   După ce Deavers a apăsat butonul de panică, perimetrele s-au strâns spre interior. Kevin susţinea că, dacă nu şi-ar fi ignorat instinctul şi şi-ar fi adus un lansator de rachete, ar fi reuşit să iasă de-acolo.
   Nu mai era nimic altceva la rubrica de ştiri, nimic despre un schimb de focuri violent într-un buncăr subteran de la periferia oraşului. Niciun cuvânt despre dispariţia directorului adjunct al CIA. Nicio menţiune despre Carston, nici măcar în legătură cu răpirea nepoatei sale. Poate la ştirile de a doua zi.
   Kevin era de altă părere.
   - Va fi invocată explozia unei conducte de gaz sau ceva de genul ăsta. Povestea reală va fi îngropată atât de adânc, încât, până să iasă ceva la suprafaţă din toate astea, vom afla căjackie Kennedy a fost cea care l-a împuşcat pe JFK.
   Probabil că avea dreptate.
   Nu puteau fi siguri 100%, fireşte, şi vor continua să se poarte cu precauţie, dar tensiunea se risipise considerabil.
   Alex ştia că va fi copleşită de uşurare dacă se va putea convinge vreodată să creadă în norocul lor.
   După prânz, Volkstaff îi scoase lui Alex copcile de la ureche şi-l felicită pe Daniel după ce află că el făcuse cusătura. Alex era uimită de calmul cu care bătrânul cu părul alb accepta lucrurile aşa cum erau. Deşi niciunul dintre ei nu încercase să-i explice cum căpătaseră acele răni neobişnuite sau măcar să născocească ceva drept pretext, Volkstaff nu pusese nicio întrebare şi nici nu manifestase vreo curiozitate evidentă. Nu s-a arătat contrariat nici de faptul că fratele lui Daniel trebuia să fi murit în închisoare, deşi - după cum a informat-o Daniel în şoaptă - Vokstaff luase parte la înmormântarea lui Kevin. A întrebat doar de vechile cunoştinţe din copilăria lor şi, mai ales, de animalele pe care le avuseseră.
   Deşi Alex abia învăţase ce înseamnă dragostea, se gândi că era posibil să se îndrăgostească puţin şi de Volkstaff.
   Totuşi, nu puteau să trăiască mereu într-un spital veterinar. Volkstaff avea alţi pacienţi. După câteva minute de discuţii despre variantele pe care le aveau, Val o surprinse pe Alex oferindu-se să-i găzduiască din nou în apartamentul ei de lux, acum că situaţia nu mai prezenta riscuri. Contra unui tarif, fireşte. Kevin se arătă cel mai şocat de oferta ei.
   - Să nu cumva să ţi se urce la cap, îi spuse ea. Vreau câinele. Şi, la drept vorbind, Alex şi Danny chiar îmi plac. Aproape tot atât de mult cât nu pot să te sufăr pe tine.
  Apoi îl sărută - un sărut suficient de lung ca să-i facă pe toţi să se simtă jenaţi. Volkstaff se întoarse politicos cu spatele, dar Alex rămase să-i privească în continuare. N-avea să înţeleagă niciodată ce văzuse Val la Kevin.

   - Deeeci..., începu Kevin.
   Alex se întrerupse din ce făcea; încă nu începuse să pregătească bagajele. Kevin stătea la intrare în camera pe care Alex şi Daniel o împărţiseră în casa lui Val, cu braţul stâng prins de partea de sus a tocului uşii. Preţ de o secundă, Alex se simţi, fără nicio legătură cu situaţia, invidioasă pe oamenii înalţi, în general. în zilele astea, în care fusese mereu înconjurată de uriaşi, sentimentul o încercase destul de des.
   Se strădui să-l alunge.
   - Deci, ce?
   - Deci care-i rezultatul consultaţiei de azi? La ce concluzie aţi ajuns tu şi Volkstaff?
   Nu era nevoie să întrebe unde se afla Daniel acum - ştia după serenadele care se auzeau la duş - şi probabil ar fi avut probleme cu vecinii dacă ceilalţi chiriaşi ai clădirii ar fi fost mai aproape. Faza Bon Jovi nu-i trecuse încă; în acel moment, îi plăcea foarte mult piesa „Shot Through the Heart". Lui Alex nu i se părea teribil de amuzant, dar încerca să n-o arate.
   - Veterinarul crede că Daniel poate să plece, iar eu sunt de aceeaşi părere. Rasa Beach e fermecată.
   Alex clătină din cap, încă nevenindu-i să creadă cât de repede şi de complet se vindecase Daniel.
   - De asemenea, vrea să se uite la picioarele tale.
   - Picioarele mele sunt foarte bine, zise Kevin, încruntându-se.
   - Nu trage în mesager. Şi o spun în sensul propriu al expresiei.
   Încruntarea lui se transformă într-o expresie normală, dar continuă să stea în uşă, uitându-se lung la ea.
   - Deeeci...? spuse ea ca un ecou.
   - Deci... aveţi vreo idee despre locul spre care plecaţi?
   Alex făcu un gest de indiferenţă.
   - Nimic foarte precis, deocamdată.
   Se întoarse la geanta ei de voiaj uzată şi se uită din nou la substanţele chimice aşezate acolo, verificând dacă erau îndeajuns de protejate. Poate că exagerase cu organizarea, recunoscu în sinea ei. Probabil că nu trebuiau ordonate alfabetic. Dar avusese foarte mult timp la dispoziţie şi, în afară de a naviga pe internet în căutare de posibile noi locuinţe, nu prea avusese ce să facă. Daniel se împotrivise să fie examinat de mai mult de patru ori pe zi.
   - Ai vorbit cu Danny despre asta?
   Alex dădu aprobator din cap, tot cu spatele la Kevin.
   - Zice că oriunde vreau să merg, el e de-acord.
   - Bănuiesc că are de gând să vină cu tine.
   Vocea lui Kevin părea indiferentă, dar Alex ştia că era un chin pentru el să vorbească aşa.
   - N-am discutat subiectul cu el, dar, da, aşa par să stea lucrurile.
   Kevin tăcea, iar Alex chiar nu mai avea ce face cu geanta. Se întoarse încet spre el.
   - Mda, spuse Kevin, mi-am dat seama că într-acolo merg lucrurile.
   Avea pe chip o expresie de indiferenţă. Doar ochii trădau intensitatea suferinţei lui.
   Alex nu voia să-i spună toată povestea, dar s-ar fi simţit vinovată dacă ar fi ţinut-o doar pentru ea.
   - Dacă te face să te simţi mai bine, pare să presupună că vei fi şi tu acolo.
   Chipul lui Kevin se relaxă.
   - Serios?
   - Da. În acest moment, nu-1 atrage ideea unei noi despărţiri.
   Kevin lăsă capul în jos.
  - Asta pot s-o înţeleg. A trecut prin multe.
   - Îşi revine binişor.
   - E-adevărat, dar n-ar fi indicat să-l mai traumatizăm. Să nu facă iar o cădere.
   Alex ştia unde voia să ajungă Kevin. Îşi înăbuşi un oftat şi un zâmbet totodată, păstrându-şi o expresie neutră.
   - Adevărat, spuse ea pe tonul ei de doctor serios. Cel mai bine ar fi să-i oferim un mediu cât mai stabil cu putinţă, în afară de toate schimbările inevitabile.
   Kevin nu-şi înăbuşi oftatul. Răsuflă îndelung şi zgomotos şi îşi încrucişă braţele la piept.
   - Probabil c-o să fie o suferinţă enormă, dar cred c-o să pot să stau prin preajmă până când se adaptează.
   Alex nu se putu abţine să nu-1 înţepe un pic.
   - Sunt sigură că n-ar vrea să te dai peste cap. O să supravieţuiască.
   - Nu, nu, îi sunt dator frăţiorului meu. O să fac ce trebuie să fac.
   - O să aprecieze asta.
   Kevin îi susţinu privirea cu o expresie candidă, care deveni dintr-odată sfioasă. Momentul trecu şi Kevin zâmbi larg.
   - Şi cam spre ce zonă v-aţi orientat? întrebă el.
   - Mă gândeam, poate, să mergem în Sud-Vest sau în Munţii Stâncoşi. Un oraş de mărime medie, să ne stabilim undeva în suburbii. Ceva obişnuit.
   Din câte ştiau, nimeni nu-i căuta, dar lui Alex îi plăcuse întotdeauna să evite riscurile, pentru orice eventualitate.
   Oricum ar fi, va trebui să folosească un nume fals - Juliana Fortis era moartă din punct de vedere juridic.
   Daniel se întrerupse din cântat, după care reîncepu, dar acum se auzea înăbuşit.
   - Ştiu un oraş care s-ar putea să fie potrivit.
   Alex clătină încet din cap. Probabil că deja închiriase o casă şi făcuse rost de identităţi noi. Era hotărâtă să-şi aleagă singură numele, orice ar fi făcut Kevin.
   - Bineînţeles că ştii.
    Ce părere ai de Colorado?

   Adam Kopecky îşi aşeză dosarele de astăzi pe birou şi întinse mâna după telefon, zâmbind. Avea cea mai bună slujbă din lume.
  Să lucrezi ca asistent de producător pentru un show itinerant al unui maestru bucătar celebru putea să însemne multe lucruri, dar pentru Adam însemna ore de lucru flexibile, un mic birou liniştit şi o stare aproape permanentă de optimism.
   Răspundea de organizarea vizitelor la diferitele localuri familiale pe care chef-ul lui le prezenta în cadrul show-ului şi, cu toate că uneori îi invidia pe Bess şi Neil, care erau mereu pe drumuri şi vizitau toate birturile şi cârciumile întâlnite în cale, Adam considera că ceea ce făcea se potrivea mai bine cu temperamentul său. în plus, Bess şi Neil erau nevoiţi să mănânce multe chestii oribile ca să găsească diamantele din noroi, iar Neil pusese pe el cel puţin 11 kilograme în acest ultim an de show.
   Adam îşi improvizase un birou la care să stea în picioare, astfel încât slujba sa mai sedentară să nu înceapă să-l afecteze. Şi pe urmă nimeni nu ştia cine erau Bess şi Neil, aşa că nimeni nu era deosebit de entuziasmat să primească un telefon de la ei.
   După-amiaza zilei de joi era preferata lui Adam. Astăzi îi va suna pe cei aleşi.
   Spectacolul se îndrepta spre regiunea Denver cam într-o lună, şi fericiţii câştigători erau un local de barbecue din Lakewood, o patiserie din centrul oraşului şi apoi selecţia pentru categoria „excepţionali", un bar and grill care era mai aproape de Boulder decât de Denver. Adam îşi exprimase scepticismul, dar Bess insistase ca Hideaway să fie momentul culminant al episodului. Dacă era posibil, trebuiau să ajungă acolo într-o seară de vineri. în local se organizau şi sesiuni de karaoke foarte apreciate de public. Adam le detesta, dar Bess insistase.
   - Nu e ceea ce crezi, Adam, îl asigurase ea. Localul ăsta e atât de drăguţ, încât toată lumea o să fie încântată. Nu arată cine ştie ce din afară, dar are un stil aparte. Je ne sais quoi şi toate celelalte. În plus, proprietarii sunt foarte telegenici. Pe bucătar îl cheamă Nathaniel Weeks - şi e drăguţ foc, dă-mi voie să-ţi spun. Nu-mi place să recunosc că am fost neprofesionistă, dar chiar m-am dat la el. Nicio reacţie. Chelnerita mi-a şoptit că e însurat. Toţi bărbaţii buni sunt luaţi, nu-i aşa? Dar se pare că are o bunăciune de frate. Noaptea face pe bodyguardul la bar. Cred c-am să-l însoţesc pe chef la chestia asta.
   Bess făcuse mai multe poze cu iPhone-ul. Aşa cum spusese, exteriorul nu era deloc ieşit din comun. Putea să fie orice cârciumă din Vest. În stil saloon, lemn de culoare închisă, rustic. în celelalte poze se vedeau farfurii cu mâncare ce păreau să fie prea rafinate pentru un local cu nimic ieşit din comun. Câteva poze trebuie să fi fost cu bucătarul de care-i plăcuse atât de mult - înalt, bărbos şi cu părul ondulat şi des.
   În opinia lui Adam, tipul nu era grozav de atrăgător, dar ce ştia el? Poate că Bess avea o preferinţă pentru genul lumbersexual. O femeie scundă cu părul negru tuns scurt apărea în fundalul multor fotografii, niciodată cu faţa la aparat... asta o fi fost nevasta bucătarului. Avea numele tuturor proprietarilor din autorizaţia pentru băuturi alcoolice. Nathaniel Weeks era bucătarul-şef, aşa încât Kenneth trebuia să fie fratele bodyguard, iar Ellis, soţia.
   Adam îşi păstrase scepticismul, dar Hideaway obţinuse şi aprobarea entuziastă a lui Neil. Cea mai bună mâncare de care avusese parte în ultimele trei sezoane.
   Întotdeauna erau prevăzute şi două rezerve - o cafenea din Parker şi un mic local care servea doar micul dejun în Littleton se aflau pe listă - dar rareori se întâmpla ca Adam să fie nevoit să contacteze rezervele. Show-ul lor era renumit pentru faptul că aducea o creştere a vânzărilor cu un procentaj sănătos în primele două luni după transmiterea episodului, trendul ascendent menţinându-se şi în restul anului.
   Întotdeauna se găsea câte un grup de suporteri care încercau să meargă după chef şi să mănânce în toate localurile pe care le prezenta. Maestrul le făcea mereu cinste, iar show-ul atrăgea în fiecare seară de duminică aproape un milion de vizionări. Era cea mai bună reclamă din lume, şi gratuită pe deasupra.
   Aşa încât Adam era pregătit pentru reacţia celor de la Whistle Pig, localul de barbecue din Lakewood. De îndată ce a pronunţat numele spectacolului, patroana a început să ţipe. Lui Adam i se păru chiar că aude tropotul picioarelor ei pe podea. Era ca şi cum te-ai fi prezentat la uşa cuiva cu un cec din acela uriaş de la Publishers Clearing House.
   După ce patroana s-a mai calmat, Adam şi-a ţinut discursul obişnuit, stabilind cu ea data filmării, dându-i informaţiile de contact necesare, vorbindu-i despre condiţiile pen- tru o bună desfăşurare a show-ului şi aşa mai departe. În tot acest timp, femeia îi mulţumea întruna lui Adam şi din când în când anunţa în gura mare vreun client care tocmai intra în local.
   Adam avusese deja 8 asemenea convorbiri, dar de fiecare dată îl lăsau cu un zâmbet mare pe faţă şi simţindu-se ca Moş Crăciun.
   Discuţia cu cei de la patiserie a fost la fel, dar în loc de ţipete, maestrul patiser a izbucnit într-un hohot de râs atât de molipsitor, încât Adam n-a avut încotro şi a râs cu el.
   Convorbirea aceasta a durat mai mult decât prima, dar în cele din urmă Adam a reuşit să se liniştească, deşi patiserul din Denver nu s-a domolit nicicum.
   Adam lăsase la urmă Hideaway, ştiind că organizarea unui eveniment karaoke într-o seară de vineri era ceva mai complicată. Adam se temea să nu fie o abatere prea mare de la formatul show-ului, dar presupunea că vor putea obţine câteva materiale filmate atât de la servirea cinei, cât şi de la reprezentaţiile concurenţilor, după care la montaj se va vedea ce intră şi ce nu.
   - Aici e Hideaway, răspunse o voce feminină de alto. Cu ce vă putem fi de folos?
   Adam auzea în fundal zgomotele obişnuite - clinchetul vaselor curate aşezate în suporturi, cuţitul pe tocător, murmurul câtorva conversaţii purtate cu glas scăzut. Curând, Adam era sigur de asta, vor creşte în intensitate.
   - Alo, spuse Adam cu entuziasm. Aş putea să vorbesc cu doamna Weeks - doamna Ellis Weeks - sau cu oricare dintre domnii Weeks?
   - Doamna Weeks la telefon.
   - Excelent! Bună ziua. Mă numesc Adam Kopecky şi vă sun din partea emisiunii Marea călătorie culinară americană.
   Adam aşteptă. Uneori, dura un minut până se producea efectul. Se întrebă dacă doamna Weeks avea să ţipe sau să icnească. Poate că era o plângăcioasă.
   - Da, răspunse calm doamna Weeks. Cu ce vă pot ajuta?
   Adam râse încurcat. Se mai întâmplau şi din astea. Nu toată lumea era familiarizată cu show-ul, deşi în zilele astea devenise foarte popular.
   - Ei bine, suntem un reality show despre arta culinară, îl însoţim pe chef în expediţiile lui gastronomice şi...
   - Da, ştiu emisiunea, zise femeia, în vocea ei răzbătând o undă de nerăbdare. Şi cu ce vă pot fi de folos?
   Adam era un pic derutat. Reacţia ei sugera o suspiciune ciudată, ca şi cum ar fi crezut că e vorba de o escrocherie. Sau poate ceva şi mai grav. Adam nu reuşea să-şi dea seama despre ce era vorba.
   Se grăbi să-i dea lămuriri.
   - Vă sun pentru că localul Hideaway a fost ales să fie prezentat în show-ul nostru. Spionii noştri - râse - s-au întors acasă entuziasmaţi de meniul dumneavoastră, ca şi de programul de divertisment. Am aflat că aţi devenit un local foarte căutat în zonă. Am fi încântaţi să vă dedicăm o emisiune - ca să poată auzi de dumneavoastră toţi cei care nu vă cunosc încă.
   Cu siguranţă că acum o să-i pice fisa. Ca una dintre patroanele restaurantului, era imposibil să nu întrezărească avantajele financiare. Aşteptă primul ţipăt.
   Nimic.
   Auzea în continuare clinchetele, zgomotul cuţitului care toca, murmurele şi, în depărtare, doi câini care lătrau. Altfel ar fi crezut că legătura se întrerupsese. Sau că îi închisese telefonul în nas.
   - Alo? Doamna Weeks?
   - Da, sunt aici.
   - Păi, atunci... ăă... felicitări! Intenţionăm să ajungem în zona dumneavoastră în prima parte a lunii viitoare şi avem o oarecare flexibilitate a planificării ca să ne putem sincroniza cu programul pe care-1 aveţi. Am auzit că serile de vineri sunt cele mai solicitate, aşa că poate aranjăm pentru...
   - Îmi pare rău... domnul Kopecky, parcă aşa aţi zis?
   - Da, dar puteţi să-mi spuneţi Adam, vă rog.
   - Îmi pare rău, Adam, dar, deşi suntem... măguliţi, nu cred că va fi posibilă participarea noastră.
   - Oh, spuse Adam.
   Era în acelaşi timp un oftat şi un geamăt.
   Avusese câteva cazuri în care orarele nu se potriviră, în care apăruseră evenimente neprevăzute - nunţi, înmormântări, transplanturi de organe - dar participanţii fuseseră foarte dezamăgiţi şi arătaseră asta. O biată femeie din Omaha plânsese cu sughiţuri la telefon timp de 5 minute bătute pe muchie.
   - Vă mulţumim foarte mult că v-aţi gândit la noi...
   Ca şi cum ar fi fost o simplă invitaţie la aniversarea unei rude îndepărtate.
   - Doamnă Weeks, nu sunt sigur că aţi înţeles ce beneficii poate aduce această emisiune afacerii dumneavoastră. Aş putea să vă trimit nişte statistici. Aţi fi uimită să vedeţi în ce măsură pot să vă crească profiturile prezenţa în cadrul show-ului.
   - Nu mă-ndoiesc că aveţi dreptate, domnule Kopecky...
   - Ce este, Ollie? interveni o voce gravă şi foarte sonoră.
   - Mă scuzaţi un moment, continuă doamna Weeks, apoi se auzi din nou vocea ei, dar uşor înăbuşită. Am înţeles, spuse ea adresându-se vocii sonore. E de la programul ăla - Călătoria culinară americană.
   - Şi ce vor?
   - Să prezinte Hideaway, se pare.
   Adam inspiră încet. Poate că unul dintre ceilalţi patroni o să răspundă cum se cuvine.
   - Oh, făcu vocea gravă, şi tonul bărbatului îi aminti lui Adam de primul răspuns al femeii.
   Neutru.
   Cum putea să fie asta o veste proastă? Adam avea senzaţia că e victima unei farse. Aşa se gândiseră Bess şi Neil să facă mişto de el?
   - Serios? strigă cineva din depărtare - tot o voce gravă, dar de data asta mai entuziastă. Vor să ne bage în programul lor?
   - Da, răspunse doamna Weeks. Dar nu...
   Câteva chiote o întrerupseră. Adam nu se relaxă. Nu putea să simtă nicio schimbare venind direct de la celălalt capăt al liniei.
   - Vrei să vorbesc eu cu el, Ollie? întrebă vocea sonoră.
   - Nu, tu du-te şi ocupă-te de ei, spuse doamna Weeks. S-ar putea ca Nathaniel să aibă nevoie de o băutură tare. Poate că şi chelnerii. Mă ocup eu de asta.
   - 'Nteles.
   - Îmi cer scuze pentru întrerupere, domnule Kopecky, spuse doamna Weeks, vocea auzindu-i-se clar din nou. Şi sincer, vă mulţumesc mult pentru ofertă. Dar îmi pare nespus de rău că nu se poate.
   - Nu înţeleg.
   Adam putea să-şi audă dezamăgirea din ton şi era sigur că nu-i scăpase nici doamnei Weeks.
   - Cum v-am spus, putem fi flexibili. N-am... n-am întâlnit niciodată pe cineva care să nu vrea asta.
   Acum vocea ei deveni mai însufleţită - liniştitoare, amabilă.
   - Şi noi ne-am dori, fără doar şi poate, dacă ar fi posibil. Vedeţi... (O scurtă pauză.) Avem o problemă, una de natură juridică, cu care ne confruntăm. O situaţie cu o garanţie dată fostei iubite a cumnatului meu. A fost un împrumut de afaceri, a fost un cadou personal? Bla, bla, bla... înţelegeţi cum stă treaba. Totul e foarte delicat - dificil, ştiţi, şi deocamdată e mai bine să nu atragem atenţia presei. Trebuie să fim cât mai discreţi cu putinţă. Sper că ne veţi înţelege. Chiar suntem foarte măguliţi.
   Adam auzea cum fratele cu glas sonor se certa cu cineva în fundal, alte lătrături şi câteva bombăneli ce păreau să exprime nişte nemulţumiri.
   Ei, aşa mai venim de-acasă. Un motiv concret, chiar dacă nu înţelegea întru totul cum putea un proces juridic să influenţeze negativ implicarea restaurantului în program... decât dacă nu cumva se temeau să nu aibă de plătit vreun procentaj din valoarea localului?
   - Îmi pare rău să aud asta, doamnă Weeks. Poate altă dată, în viitor? Aş putea să vă dau...
   - Absolut. Vă mulţumesc foarte mult. Vă sun eu dacă vreodată vom fi în măsură să acceptăm.
   Convorbirea se întrerupse. Nici măcar nu-1 lăsase să-i dea numărul de telefon.
   Adam se uită lung la hârtiile din faţa lui, încercând să se scuture de impresia pe care i-o lăsase discuţia. Semăna foarte mult cu dezamăgirea provocată de un refuz la o invitaţie la balul absolvenţilor.
   Trecuseră câteva minute de când nu reuşea să-şi dezlipească privirea de telefon. În cele din urmă, clătină din cap şi întinse mâna după dosarul cu rezerve. Cei de la cafeneaua din Parker vor fi cât se poate de recunoscători că au fost aleşi.
   Adam chiar avea nevoie de câteva ţipete de entuziasm.

SFÂRȘIT