Chimista, Stephenie Meyer

 .....................................................

7-9

      Reveni la starea de conștiență încet, plutind într-o irealitate feerică.

    Se simţea cuprinsă de o stare de confort şi calm; nimic nu o trezise brusc şi, chiar înainte de a-şi recăpăta complet luciditatea, simţi trupul cald al lui Daniel lângă ea.
   Un zumzet îi atrase atenţia, dar sunetul nu apucă s-o sperie, căci simţi adierea ventilatorului oscilant mişcându-se uşor pe corpul ei. Deschise ochii.
   Era încă semiîntuneric, dar lumina avea o altă culoare decât cea din momentul în care se prăbuşise în pat. Se strecura pe lângă perdelele înflorate care acopereau fereastra mare de pe peretele opus. Se lăsa seara şi căldura se domolise. Alex îşi dădu seama că transpirase în somn, dar acum sudoarea se uscase, formând o peliculă pe pielea ei.
   Pereţii camerei erau din buşteni lungi de lemn roşu, la fel ca la exterior. Din spate venea altă lumină. Se răsuci şi văzu luminatorul de deasupra măsuţei de toaletă. Rucsacul, masca de gaze şi trusa de prim ajutor erau lângă chiuvetă.
   Poate că Daniel nu era un fugar înnăscut, dar era mai grijuliu decât oricare altă persoană pe care o cunoscuse.
   Ieşi în vârful picioarelor pe hol şi făcu o inspecţie rapidă. Cabana nu era mare - avea o bucătărie şi un colţ pentru luat masa, sufrageria, mansarda deschisă de deasupra acesteia şi al doilea dormitor mai mic, cu baia pe hol. Găsi şampon şi balsam în cabina de duş înghesuită, dar săpunul lipsea, aşa că se spălă pe corp tot cu şampon. Se bucura că nu era săpun, la fel cum se bucura că găsise frigiderul gol şi că pe toate suprafeţele orizontale se aşternuse un strat fin de praf. Asta însemna că nimeni nu mai trecuse prin camerele astea de ceva vreme.
   După ce-şi aplică rapid bandaje noi pe faţă şi-şi examină mâinile, care arătau mult mai bine decât se aşteptase, se uită prin ferestrele lungi de lângă uşa de la intrare ca să vadă ce făceau câinii. Aceştia moţăiau mulţumiţi pe verandă. Începea să se obişnuiască cu liniştea pe care i-o oferea prezenţa lor - putea spune că erau un sistem de alertă timpurie.
   I se făcuse puţin foame, dar îi era lene să-şi pregătească ceva de mâncare. Îşi aminti cum se simţise cu o zi în urmă când se trezise singură şi nu voia ca Daniel să se sperie. Nu-i mai era somn, dar era obosită şi patul încă arăta bine. Probabil că voia să mai amâne să se gândească la situaţia lor. Cât timp ţinea ochii închişi şi capul pe pernă, nu era nevoită să facă planuri.
   Se ghemui la pieptul lui Daniel şi-şi îngădui să se relaxeze. Nu trebuia să facă nimic imediat. Nu cerea prea mult dacă-şi lua 20 de minute de odihnă fără gânduri. Sau chiar o oră. Ajunsese până aici vie; merita măcar atât.
   Din păcate, să nu gândească era mai uşor în teorie decât în practică. Se pomeni stăruind asupra promisiunii pe care i-o făcuse lui Daniel - că nu-1 va lăsa să rămână aici. Pe de o parte, ştia că niciun aranjament menit să-i asigure siguranţa n-ar fi mulţumit-o. Chiar dacă putea să facă rost de rezerve de alimente pentru un an, chiar dacă putea să amorseze casa în aşa fel încât orice intrus să fie anihilat instantaneu şi chiar dacă l-ar fi putut ţine captiv pe Daniel astfel încât să nu iasă şi să dea de bucluc, tot n-ar fi fost mulţumită. Pentru că... dacă totuşi? Cei care-i vânau îi mai găsiseră o dată, iar acum ea lăsase o urmă spre locul ăsta, chiar dacă era slabă. Ar fi putut să-l ducă în Nord, la apartamentul ei închiriat, dar departamentul o contactase în timp ce locuia acolo. Nu credea că îi aflaseră noua adresă, dar dacă totuşi...? Cât timp era cu Daniel, putea să facă ce era necesar ca să-l protejeze, lucruri la care el singur nu s-ar fi gândit. Pentru că ea era în stare să vadă capcane pe care el nu le observa.
   Pe de altă parte, nu cumva aici vorbeau doar dorinţele ei? îşi dorea să fie cu Daniel. Oare mintea ei născocea argumente care să susţină această necesitate? Era logica ei greşită - se folosea de ea ca să-şi satisfacă dorinţele personale?
   De unde putea şti? Mai devreme, îi spusese că nu era bine să aibă alături persoana pentru care se simţea responsabilă când pornea la atac şi ştiuse că vorbele ei aveau o logică.
   Bineînţeles, dacă-1 prindeau în timp ce ea era departe, acea distanţă n-ar fi anulat puterea pe care ar fi avut-o asupra ei.
   Oftă. Cum putea să vadă lucrurile mai clar? Se lăsase copleşită de emoţii, şi asta încurcase foarte tare lucrurile.
   În somn, Daniel îşi schimbă poziţia şi îşi petrecu braţul peste ea. Ştia ce ar fi spus el despre dilema care o preocupa şi mai ştia că perspectiva lui n-ar fi ajutat-o să vadă mai limpede.
   Daniel oftă, începând să se trezească. Îşi plimbă degetele pe spatele lui Alex, apoi spre gât, unde începu să se joace cu şuviţele de păr umed de pe ceafă.
   Se întinse cu un geamăt, apoi degetele lui poposiră iar în părul ei.
   - Te-ai trezit, murmură el.
   Deschise încet ochii, clipind ca să-şi limpezească privirea. În camera întunecoasă, ochii lui erau cenuşiu-închis.
   - Nu s-a prins somnul de mine, răspunse ea.
   Daniel râse şi închise din nou ochii, strângând-o mai aproape la piept.
   - Bun. Cât e ceasul?
   - În jur de 4:00, cred.
   - Ar trebui să ne îngrijorăm pentru ceva?
   - Nu. Cel puţin deocamdată.
   - E plăcut.
   - Da, chiar este.
   - Asta e plăcut, spuse el.
   Daniel îşi trecu din nou degetele peste spatele ei, apoi îi atinse umărul drept, clavicula şi în sfârşit partea nevătămată a feţei. O ridică spre el, şi nasurile li se atinseră.
   - Da, şi asta, recunoscu Alex.
   - Mai mult decât plăcut, murmură el şi o sărută, astfel că Alex nu mai apucă să spună că şi ea era de aceeaşi părere.
   Îi simţea mâna moale pe faţă, buzele catifelate, şi braţul petrecut pe după mijlocul ei o ţinea strâns. Îl cuprinse de după gât şi se lipi şi mai mult de el.
   Nu era ca în maşină, când pericolul îi făcea să fie în alertă tot timpul. Acum nu le era frică. Acum îşi auzeau doar inimile bătând la unison.
   Alex bănuia că, după cum decurseseră lucrurile până atunci, era firesc ca, odată ce ajungeau într-un loc liniştit şi sigur, unde erau doar ei noi, nimic să nu-i mai poată ţine despărţiţi.
   Partea ciudată era că nu i se părea deloc firesc. Cumva, era cea mai mare surpriză din viaţa ei. Totul era un tăvălug de contradicţii pe care nu le înţelegea. O senzaţie plăcută, familiară... dar în acelaşi timp nouă şi electrizantă. Blândă şi totodată foarte intensă, liniştitoare şi copleşitoare. Era ca și cum fiecare terminaţie nervoasă din corpul ei era impulsionată simultan de zeci de stimuli contradictorii.
   Singurul lucru de care putea să fie sigură era unicitatea lui Daniel, acea esenţă a ceva pur, ceva mai bun decât orice cunoscuse până atunci. Daniel aparţinea unei lumi excepţionale, superioare celei în care trăia ea şi, cu toate că cele două lumi se întrepătrundeau, Alex avea sentimentul că-i este îngăduit să existe acolo numai împreună cu el.
   Ştia că experienţa ei sentimentală era destul de limitată, aşa încât nu prea avea cu ce să compare. întotdeauna se gândise la sex ca la un eveniment singular, cu un final definit, un efort de obţinere a satisfacţiei fizice, care uneori exista, alteori nu.
   Experienţa aceasta nu semăna cu nimic din ce trăise.
   Era mai puţin un eveniment cât o explorare reciprocă şi continuă, o satisfacere a curiozităţii, o fascinaţie faţă de fiecare detaliu mărunt descoperit. Nu era vorba despre satisfacţie, dar nicio nevoie nu rămânea nesatisfăcută, fie ea fizică sau de altă natură, mai greu de definit.
   Căută cuvântul potrivit în timp ce se sărutau fără să se grăbească, în timp ce soarele tivea cu roşu marginile perdelei. Nu ştia cum să numească această emoţie care o copleşea atât de tare încât avea senzaţia că n-o mai încăpea pielea. Semăna puţin cu acea stare de euforie care-o făcea să zâmbească de câte ori se gândea la el, dar multiplicată de mii, de milioane de ori şi apoi redusă la esenţă. Dar nu găsea numele potrivit.
   Cel mai apropiat cuvânt la care se putea gândi era bucurie.
   - Te iubesc, şopti Daniel. Te iubesc.
   Poate că ăsta era cuvântul. Niciodată nu-i trecuse prin minte că definiţia lui putea să fie atât de... cuprinzătoare.
   - Daniel, murmură ea.
   - Nu trebuie să zici nimic. Simţeam nevoia s-o spun cu glas tare. Cred că explodam dacă mai încercam s-o ţin în mine. Probabil că va trebui s-o spun din nou curând. Să nu zici că nu te-am prevenit!
   Daniel râse, iar Alex zâmbi.
   - Nu vreau să mai fiu niciodată în situaţia în care să n-am nimic de pierdut. Mă bucur că eşti responsabilitatea mea. Sunt recunoscătoare.
   Alex îşi lăsă capul pe pieptul lui şi-i ascultă respiraţia.
   Foarte multă vreme, simplul fapt de a respira fusese prioritatea ei. Dacă ar fi putut să stea de vorbă cu femeia care fusese cu doar o lună în urmă, ştia că acea femeie ar fi fost îngrozită să aibă grijă şi de respiraţia altcuiva. Femeia aceea n-ar fi acceptat în ruptul capului să fie responsabilă şi pentru altă viaţă în afară de a ei. Dar câte ar fi avut de pierdut!
   Alex nici măcar nu-şi amintea de ce anume se ţinea agăţată atunci. Asta era viaţa pentru care merita să te lupţi.
   - Cred că aveam 12, poate 13 ani când am cam renunţat la ideea unei vieţi extraordinare, spuse Daniel gânditor, trecându-şi degetele prin părul ei. Probabil asta e vârsta la care toţi începem să ne maturizăm şi să lăsăm în urmă fanteziile. Îţi dai seama că n-o să descoperi niciodată că de fapt eşti extraterestru, adoptat de nişte părinţi umani banali şi înzestrat cu puteri ieşite din comun care vor salva lumea.
   Chicoti.
   - De fapt, înţelegi asta mult mai devreme, dar nu te poţi desprinde, măcar câţiva ani. Şi pe urmă lumea te dezamăgeşte puţin câte puţin, viaţa îşi pierde din culoare şi te mulţumeşti cu realitatea... Cred că m-am descurcat binişor. Am găsit fericire din belşug în lumea asta cenuşie. Dar vreau să ştii că timpul petrecut cu tine a fost extraordinar. Da, a fost şi teroare, dar pe lângă asta a fost un fel de bucurie despre care nici nu ştiam că există. Şi asta pentru că tu eşti extraordinară. Sunt foarte bucuros că m-ai găsit. Se pare că viaţa mea e sortită să se schimbe drastic, într-un fel sau altul. Sunt însă foarte recunoscător că această schimbare începe cu tine.
   Alex simţea un nod în gât şi se mira că trebuie să se lupte cu lacrimile. Plânsese de jale, de suferinţă, de singurătate, ba chiar de frică, dar era pentru prima oară în viaţa ei când avea în ochi lacrimi de bucurie. Părea o reacţie stranie, un lucru pe care niciodată nu-1 luase în serios când citise despre el. Acum înţelegea pentru prima dată că bucuria putea fi mai intensă decât durerea.
   Ar fi fost fericită să nu mai trebuiască să se dea jos din pat, dar până la urmă li se făcu foame. Daniel nu se arătă nemulţumit de ce aveau de mâncare, dar Alex îşi dădea seama că va fi încântat când va avea din nou acces la hrană adevărată.
   În timp ce mâncau carne uscată, alune şi furecuri cu fulgi de ciocolată, râzând şi mângâind câinii - bineînţeles că cedaseră rapid şi-i lăsaseră pe Einstein şi Lola să intre; dacă tot pătrundeai ilegal într-o casă, de ce să n-o faci cu stil? - li se părea ciudat că nu mai erau nevoiţi să se urce din nou în maşină şi să călătorească tensionaţi toată noaptea. Aveau zeci de ore libere în faţă, pe care să le umple cum voiau. Lui Alex nu-i era greu să presupună cam ce-ar fi ales ei să facă, dar ideea era că se bucurau de libertate. Era prea frumos ca să fie adevărat.
   Aşa că nu se mirară când sună Kevin.
   - Hei, Danny, sunteţi bine? îl auzi Alex spunând.
   Ca întotdeauna, vocea lui era pătrunzătoare.
   - Sunt foarte bine, răspunse Daniel.
   Alex clătină din cap către el: nu era nevoie să intre în detalii.
   - Excelent! Presupun că aţi ajuns la căsuţa soţilor McKinley.
   - Da. Locul e neschimbat.
   - Asta-i bine. Înseamnă că e tot a lor. V-aţi odihnit bine?
   - Aă, da. Mulţumesc de întrebare.
   Alex oftă. Kevin n-ar fi pus niciodată întrebarea doar din politeţe, iar ea ştia asta. Prea frumos ca să fie adevărat, într-adevăr. întinse mâna în acelaşi moment în care îl auzi pe Kevin spunând:
   - Dă-mi-o pe Oleander, vreau să vorbesc cu ea.
   Daniel păru derutat, fiind clar că nu pricepea, dar îi întinse telefonul lui Alex.
   - Lasă-mă să ghicesc, spuse ea. Vrei să venim la tine cât mai repede.
   - Da.
   Pe chipul lui Daniel se citea dezamăgirea.
   - Ce-a făcut Deavers? întrebă Alex.
   - Nimic... şi asta nu-mi place. Pentru că e clar că face ceva, dar e mai prudent acum. Se ascunde şi probabil bănuieşte că-1 urmăresc. Cred că dă telefoane din alte birouri ca să nu-1 aud. Ce-ai scris în e-mail?
   Alex îi recită mesajul cuvânt cu cuvânt. Ştiuse că va vrea detalii, aşa că-1 memorase.
   - Nu-i rău, Ollie, nu-i rău deloc. Poate puţin cam deştept pentru mine, dar e-n regulă.
   - Deci, la ce te gândeşti?
   - Vreau să acţionez în maximum o săptămână, iar asta înseamnă că trebuie să vii aici şi să te pregăteşti.
   - De acord, zise ea oftând din greu.
   - Mai e Suburbanul acolo?
   - Ăă, încă n-am verificat.
   - De ce? întrebă el contrariat.
   - M-a luat somnul.
   - Trebuie să te-ntăreşti, drăguţă. Somnul de frumuseţe poa' să mai aştepte câteva săptămâni.
   - Aş vrea să fiu în formă maximă pentru chestia asta.
   - Bine, bine. Când puteţi să plecaţi?
   - Unde mergem mai exact?
   - Am găsit un loc unde să dormim. Ai ceva de scris la îndemână?
   Kevin îi dădu adresa. Era într-o zonă a Washingtonului pe care n-o ştia; îşi imagina că era vorba despre o zonă destul de scumpă a oraşului, dar asta nu se potrivea cu ideea ei de ascunzătoare. Dar probabil se înşela. Trecuse ceva vreme de când plecase din oraş.
   - În regulă, trebuie mai întâi să ne adunăm lucrurile. Plecăm de îndată ce putem... dacă avem altă maşină la dispoziţie.
   - Va trebui să vă opriţi lângă Atlanta la un moment dat după nouă dimineaţa. Am găsit un loc pentru Lola.
   - Cum ai explicat rana de glonţ de la picior?
   - Că au vrut unii să-ţi fure maşina şi că tu şi căţeaua aţi fost rănite. Te duci la Atlanta să stai o vreme cu mama ta, care e alergică. Eşti foarte traumatizată, aşa că ei nu trebuie să-ţi pună întrebări. Te cheamă Andy Wells şi băieţii ştiu că plăteşti cu cash. Apropo, în scenariul ăsta eu sunt fratele tău, care-ţi poartă de grijă.
   - Drăguţ.
   - Bineînţeles. Acum mergeţi să vedeţi care-i treaba în garaj şi mă sunaţi dup-aia.
   - 'Nţeles, să trăiţi! spuse ea sarcastic.
   Kevin îi închise telefonul în nas.
   - Chiar o să furăm maşina familiei McKinley? întrebă Daniel.
   - Dacă avem noroc, da.
   Daniel oftă.
   - Uite, o să le lăsăm în schimb maşina noastră. Cred că face cât 4 sau 5 Suburbanuri, cel puţin. Dacă n-o să reuşim să le-aducem maşina înapoi, n-or să fie în pierdere, nu?
   - Cred că nu. Kevin n-o să fie încântat să lăsăm jucăria lui preferată drept garanţie.
   - Partea aia e floare la ureche.
   Cheia de la casă se potrivea şi la uşa garajului. Daniel era sigur că înăuntru, lângă întrerupător, or să găsească un cârlig de care erau atârnate două seturi de chei de maşină.
   Aprinse lumina.
   - Am murit şi-am ajuns în rai! exclamă Alex.
   - Ha, ia te uită, şi-au luat o maşină nouă, constată Daniel, mai puţin entuziasmat. Cred că vechea rablă şi-a dat în sfârşit obştescul sfârşit.
   Alex se învârti în jurul vehiculului, mângâindu-i tabla cu vârfurile degetelor.
   - Uită-te la asta, Daniel! Ai văzut vreodată ceva mai frumos?
   - Mm, da? E doar un SUV argintiu, Alex. Ceva obişnuit pe şosele.
   - Ştiu! Nu-i fantastic? Şi uită-te la asta!
   Îl trase după ea şi-i arătă o plăcuţă cromată lângă lampa de semnalizare din spate.
   Daniel o privi lung, fără să înţeleagă.
   - E un hibrid. Şi?
   - E un hibrid! repetă ea, îmbrăţişându-1 bucuroasă. Parc-ar fi o surpriză de Crăciun!
   - Nu mi-am închipuit că eşti ecologistă.
   - Pfff! Ştii de câte ori va trebui să oprim să alimentăm cu benzină chestia asta? De două ori! Hai, poate de trei ori, cel mult, până la Washington. Şi uite... uită-te la plăcuţele astea splendide!
   Alex îşi dădu seama că arăta ca un prezentator de show TV după cum gesticula.
   - Da, sunt plăcuţe de Virginia, spuse Daniel. Alex, soţii McKinley locuiesc mai tot anul în Alexandria. Aşa că nu e ceva ieşit din comun.
   - Maşina asta o să fie invizibilă în Washington! E ca un bombardier nedetectabil. Dacă cineva reuşeşte să meargă pe urma pe care-am lăsat-o cu Batmobilul texan, o să ajungă într-o fundătură acum. Asta-i o chestie nemaipomenită, Daniel, şi nu cred că apreciezi îndeajuns ce noroc incredibil avem.
   - Nu-mi place să fur de la prieteni, bombăni el.
   - Soţii McKinley sunt oameni de treabă?
   - Foarte de treabă. S-au purtat frumos cu familia mea.
   - Înseamnă că n-ar vrea ca tu să mori, nu?
   Daniel o privi încruntat.
   - Nu, probabil că nu.
   - Sunt sigură că, dacă ar afla toată povestea, chiar ar insista să împrumuţi maşina asta.
   - Dacă o împrumutăm, înseamnă că o aducem înapoi.
   - Lucru pe care-1 vom face, fireşte. Dacă nu murim. Cred că numai moartea l-ar putea împiedica pe Kevin să-şi recupereze maşina favorită.
   Daniel deveni brusc mult mai serios. Îşi încrucişă braţele la piept şi se întoarse cu faţa spre maşină, zicând:
   - Nu glumi cu lucrurile astea.
   Alex rămase un pic derutată de această schimbare de dispoziţie.
   - De fapt, nu glumeam, clarifică ea. Încercam doar să te liniştesc. Îţi promit că o s-o aducem înapoi, dacă o să putem.
   - Doar... nu vorbi despre moarte. Nu aşa. Aşa de... relaxat.
   - A, scuze. Dar, ştii, cu moartea... ori râzi de ea, ori plângi din cauza ei, altă variantă nu e. Iar eu prefer să râd cât mai pot.
   Daniel se uită la ea cu coada ochiului, păstrându-şi expresia serioasă câteva clipe. Apoi chipul i se îmblânzi şi îi cuprinse obrazul în palmă.
   - Ce-ar fi să nu facem ce vrea Kevin şi să rămânem aici?
   - Dacă am putea, aşa am face, răspunse ea, lăsându-şi mâna peste a lui. Dar cei care ne vânează ne-ar găsi, în cele din urmă.
   Daniel dădu din cap ca pentru sine.
   - Bine, atunci. Începem să strângem?
   - Sigur, doar să-l sun pe Kevin mai întâi.
   Daniel începu să mute genţile din Humvee în Toyota, în vreme ce Alex îi povestea entuziastă lui Kevin despre maşina nouă. Kevin nu se arătă mai impresionat decât Daniel, dar pricepu imediat.
   - E minunat, puştoaico. Acum, grăbeşte-te. Trece timpul.
   - N-avem de ce s-ajungem în Atlanta înainte de nouă, aşa că nu-i nevoie să plecăm de-aici înainte de cât? De două noaptea?
   - În regulă. Deci vă aştept aici în jur de cinci după-amiază.
   - A început numărătoarea inversă, glumi ea.
   Maşina - sau după-amiaza petrecută cu Daniel - îi dăduse o dispoziţie exuberantă.
   - Mă bucur c-o să mergeţi cu maşina toată noaptea, zise Kevin. Cred că-mi placi mai mult când eşti nedormită.
   Cu asta, îi închise din nou telefonul în nas.
   - Cred c-ar trebui să-l duc la plimbare pe Einstein, spuse gânditoare Alex. Şi să-i schimb Lolei bandajele. Să pun nişte mâncare la pachet. După care ar trebui să tragem un pui de somn, pentru că iar o să fim epuizaţi.
   - Bănuiesc că eu n-am voie să plimb câinele, spuse Daniel.
   - Îmi pare rău, cel mai căutat om din America. În momentul ăsta, faţa mea jalnică e mai puţin periculoasă decât a ta, cu sau fără barbă.
   - E întuneric afară... eşti sigură că-i bine să pleci singură?
   - N-o să fiu singură. O să am cu mine un câine de atac extrem de inteligent şi un SIG Sauer P220.
   Daniel schiţă un zâmbet.
   - Mare ghinion pe capul aligatorilor flămânzi.
   Alex îşi ascunse îngrijorarea. Aligatori. Nu se gândise la aşa ceva. Ei bine, o să stea departe de apă. Şi mai spera că Einstein fusese antrenat nu doar pentru agresori umani.
   Plimbarea nu se lungi prea mult. Lui Alex nu-i ieşeau din minte reptilele gigantice. Drumul era învăluit în întuneric, dar nu voia să aprindă lanterna. Nu văzu faruri sau lumini de la vreo casă şi nu auzi alte zgomote decât cele care veneau dinspre mlaştină. Era încă destul de cald şi transpira, dar se bucura că-şi luase hanoracul cu glugă, pentru că ţânţarii erau cât se poate de activi.
   Când se-ntoarse, Toyota era în faţa casei. Daniel se ocupase de tot, în afară de bandajele Lolei. Alex i le schimbă, sperând că cei de la pensiunea pentru câini o să creadă că o îngrijise un veterinar. Îi mângâie cu tristeţe urechile Lolei.
   Chiar dacă era mai bine să fie într-un loc unde să fie îngrijită, lui Alex avea să-i lipsească. Se întrebă ce se va întâmpla cu ea dacă nu se vor mai întoarce să o recupereze. Lola era un câine atât de bun. Cineva o va adopta. Alex îşi aminti cum şi-a imaginat că o va lua pe Lola acasă la ea într-un viitor sigur, dar neverosimil. Doar dacă...
   Alex fixă ceasul deşteptător de pe noptieră la 1:45, dar era evident că Daniel nu voia să doarmă.
   - O să regretăm asta pe la 8 dimineaţa, îl preveni ea în timp ce buzele lui coborau pe pieptul ei.
   - N-am să regret niciodată asta, răspunse el.
   Probabil că avea dreptate. Dat fiind timpul scurt pe care-1 aveau acum la dispoziţie, nu trebuia să irosească fie şi numai o secundă petrecută împreună cu el. Fericire cu termen-limită, exact aşa cum crezuse înainte. Doar că acum fericirea era mai mare. Iar termenul-limită mai nemilos.

Capitolul 23

   Alex reuşi totuşi să doarmă puţin, cam o jumătate de oră până să sune alarma. Fix atât cât să fie complet amorţită când plecară la drum.
    Daniel era mai vioi, aşa că se aşeză la volan în timp ce ea înclină la maximum spătarul scaunului. Locurile erau mult mai confortabile, suspensia mai puţin rigidă, aşa că îi fu mai uşor să aţipească puţin. Câinii păreau mulţumiţi în spate, părând să aprecieze şi ei noul mijloc de transport.
   Alex îşi reveni când ajunseră la pensiunea pentru câini de la nord de Atlanta. Se făcuse 9:30. întârziaseră puţin din cauza unor lucrări de construcţie pe 1-65.
   Daniel rămase în maşină în timp ce Alex o duse pe Lola la biroul de recepţie. Era un loc ospitalier, cu o mulţime de hectare îngrădite de-a lungul drumului de acces. Câinii care alergaseră pe lângă maşina lor când ajunseseră acolo păreau fericiţi şi sănătoşi. Bineînţeles, o vreme Lola n-avea să poată să alerge.
   Bărbatul de la recepţie se arătă plin de compasiune când o văzu pe Alex intrând. În mod evident, îşi dăduse seama cine era înainte ca Alex să se prezinte drept doamna Wells, îl urmă răbdătoare în timp ce-i arăta boxa spaţioasă pe care Lola urma s-o ocupe, explicându-i totodată programul de vizite al veterinarului. Alex îi mulţumi şi-i plăti chiria pe o lună în avans, după care îi dădu Lolei o ultimă îmbrăţişare.
   Aşa cum o asigurase Kevin, tipul nu întrebă nimic despre rana câinelui şi nu făcu nicio menţiune legată de faţa lui Alex. După 20 de minute, ea şi Daniel erau din nou pe drum. Alex se bucura că îi venise rândul să conducă. Avea nevoie să se concentreze la ceva ca să-şi scoată din minte gândul c-o părăsise pe Lola.
   Crezuse că Daniel o să adoarmă, dar acesta era încă vigilent şi cu chef de vorbă. Sau poate că o vedea cum încearcă să-şi alunge tristeţea şi voia să o ajute cumva. Alex ajunsese să-l cunoască şi bănuia că starea ei îl îngrijora.
   - Tu ştii aproape totul despre mine din dosarul ăla stupid, se plânse el. Dar sunt foarte multe pe care eu nu le ştiu despre tine.
   - De fapt, ţi-am spus în mare parte. Când viaţa mea n-a fost ciudată, a fost destul de plictisitoare.
   - Spune-mi ceva jenant care ţi s-a întâmplat în liceu.
   - Tot ce-a fost legat de liceu a fost jenant. Eram o mare tocilară.
   - Sună sexy.
   - Serios? Maică-mea mă tundea acasă, aşa că am avut cele mai cumplite bretoane care s-au văzut în anii nouăzeci.
   - Te rog, spune-mi că ai şi o poză.
   - Ai vrea tu. Când a murit mama, am ars toate dovezile incriminatoare.
   - Cine-a fost primul tău iubit?
   - Roger Markowitz, răspunse ea râzând. El m-a dus la balul de absolvire. Aveam o rochie cu nişte mâneci bufante absolut fantastice. Albastru electric, fireşte. Roger a încercat să-mi bage limba-n gură în limuzină, în drum spre sala de dans, dar era atât de emoţionat încât a vomitat pe mine. Tot balul mi l-am petrecut la toaletă încercând să-mi curăţ rochia. M-am despărţit de el în noaptea aia. Se poate spune c-a fost o idilă epică.
   - Ce melodramă!
   - Ştiu. Romeo şi Julieta pentru grădiniţă.
   Daniel râse şi o întrebă:
   - Care-a fost prima ta relaţie serioasă?
   - Serioasă? Hmm, nu ştiu dacă s-ar mai încadra cineva în afară de Bradley. Primul an la facultatea de medicină de la Columbia.
   - Ai studiat medicina la Columbia? întrebă el.
   - Eram şi tocilară, şi deşteaptă.
   - Sunt impresionat. Să revenim la Bradley.
   - Vrei să auzi ceva cu adevărat jenant?
   - Foarte mult.
   - Motivul pentru care-am fost iniţial atrasă de el...
   Făcu o pauză.
   - Poate că n-ar trebui să recunosc asta.
   - E prea târziu să dai înapoi. Trebuie să-mi spui acum.
   Alex inspiră adânc.
   - În regulă. Semăna cu Egon. Ştii, personajul din Vânătorii de fantome? Exact aşa, cu părul ăla înfoiat, ochelari rotunzi şi celelalte.
   Daniel se chinuia să nu râdă.
   - Irezistibil, de-a dreptul.
   - Habar n-ai. Foarte tare.
   - Cât timp aţi fost împreună?
   - Până în prima vacanţă de vară. Pe urmă, în al doilea an, am obţinut o bursă. Am depus cerere amândoi, iar el se considera câştigător sigur. Nu i-a picat bine când i-am luat bursa, după cum s-a exprimat. S-a dus şi-a cerut să vadă ce punctaje am avut amândoi. Un lucru pe care l-am remarcat de multe ori în perioada mea romantică: sunt mulţi băieţi cărora nu le place ca fetele să fie mai deştepte decât ei.
   - Cred că în felul ăsta numărul pretendenţilor s-a redus considerabil.
   - Până la zero.
   - Ei bine, poţi să stai liniştită, eu n-am avut niciodată o problemă cu femeile mai deştepte decât mine. N-am vrut să-mi reduc atât de mult numărul pretendentelor. Cred că genul ăsta de infantilism dispare când bărbaţii se maturizează.
   - Va trebui să te cred pe cuvânt. N-am cunoscut niciodată pe cineva în afară de colegii de şcoală, aşa că n-am avut ocazia să cunosc varianta adultă. Mă rog, până acum.
   - Niciodată? întrebă el şocat.
   - Am fost recrutată încă din facultate. Ţi-am povestit cum a fost dup-aia.
   - Dar... nu se poate să nu fi cunoscut şi alţi oameni în afară de colegii de muncă. Ai avut şi tu concedii, nu?
   - Nu aşa de des, spuse ea zâmbind. Şi era dificil pentru mine să vorbesc cu oameni din afara laboratorului. Totul era secret. Existenţa mea era un secret. Nu puteam să fiu eu însămi sau să vorbesc despre vreo parte a vieţii mele reale cu o persoană din afară. Era prea greu să-mi construiesc un personaj imaginar. Am preferat izolarea. Mi-era peste mână să-ncerc să joc un rol. Paradoxal, nu? Acum îmi schimb numele de la o săptămână la alta.
   Daniel îşi lăsă palma pe genunchiul ei.
   - Îmi pare rău. Sună groaznic.
   - Mda. Aşa era de multe ori. De-aia sunt retardată când vine vorba de relaţii interpersonale. Dar partea bună e că am avut astfel posibilitatea să obţin rezultate excepţionale cu anticorpii monoclonali - vorbesc aici de chestii supercomplicate, despre care oamenii nici n-au habar că există. Şi, în esenţă, n-am avut niciun fel de restricţii în cercetările practice. Aveam tot ce-mi doream în laborator. Bugetul meu era uluitor. Am contribuit mai mult decât îţi închipui la creşterea datoriei naţionale.
   Daniel râse.
   - Deci, soţia ta era mai deşteaptă decât tine? întrebă Alex.
   Daniel ezită un moment.
   - Nu te deranjează să vorbesc despre ea?
   - Păi de ce să mă deranjeze? Nici tu nu eşti gelos pe amintirea veşnică pe care i-o port lui Roger Markowitz.
   - Bine punctat. Ei bine, Lainey era foarte deşteaptă în felul ei. Nu o inteligenţă cultivată, ci mai degrabă o isteţime dublată de şiretenie. Când ne-am întâlnit era atât de... plină de viaţă. Diferită de alte femei pe care le cunoscusem, fete uşuratice care erau mulţumite cu stilul meu uşuratic. Lainey voia mereu mai mult - de la fiecare aspect al vieţii. Îi cam plăcea să fie... contra. La început, am crezut că doar are opinii foarte ferme şi că nu se temea să te contrazică. Îmi plăcea asta la ea. Dar pe urmă, în timp... nu era cu adevărat încăpăţânată, dar pur şi simplu îi plăcea să dramatizeze. Te-ar fi contrazis chiar şi dacă-i spuneai că soarele răsare la est. Măcar tot timpul era palpitant.
   - Aha, deci eşti un dependent de adrenalină. Totul începe să devină logic acum.
   - La ce te referi?
   - La atracţia ta faţă de mine.
   Daniel se uită la ea lung, clipind rar, aşa cum făcea când era surprins.
   - Hai, recunoaşte, îl tachină ea. Te-ai băgat în povestea asta doar pentru că-ţi plac senzaţiile tari.
   - Hmm, nu m-am gândit la asta.
   - Poate c-ar trebui să lăsăm baltă misiunea de la Washington. Mă tem că, după ce-i elimin pe cei care mă vânează şi viaţa devine lipsită de riscuri şi plictisitoare, o să-ţi iei tălpăşiţa, nu-i aşa? spuse ea, oftând teatral.
   - Nu m-am dat niciodată-n vânt după planul ăsta. Poate chiar e mai bine să fugim, răspunse Daniel şi Alex nu-şi dădu seama dacă vorbise serios sau doar îi cânta în strună.
   - Pe de altă parte, dacă n-o să iasă bine la Washington, o să fie mult mai periculos. O să-ţi placă la nebunie.
   Daniel îi aruncă o privire iritată.
   - Am întrecut măsura? întrebă ea.
   - Un pic.
   - Scuze.
   - Mă tem totuşi că teoria ta e incorectă, zise el cu un oftat. Vezi tu, de mult nu-mi mai plac senzaţiile tari. Cu Lainey era în continuare palpitant, dar îmi imaginez că la fel e şi când te scufunzi în nisipuri mişcătoare. Palpitant nu e totuna cu plăcut.
   - Dar n-ai plecat.
   Daniel coborî privirea când îi răspunse.
   - Nu. Am crezut... mă rog, asta mă va face să par un mare fraier. Am crezut că voi putea s-o schimb. Avea multe probleme din trecut şi am pus pe seama lor lucrurile pe care le făcea ca să mă rănească. N-am învinuit-o niciodată. De fiecare dată dădeam vina pe trecutul ei. Cliff - ăsta-i individul pentru care m-a părăsit; un nume cât se poate de potrivit pentru care să fii părăsit, nu crezi? - Cliff n-a fost prima ei aventură. Am aflat mai târziu despre celelalte.
   Ridică brusc privirea către ea.
   - Toate astea erau în dosar?
   - Nu.
   Daniel se uită pe geam.
   - Ştiam că trebuie să renunţ. Ştiam că mă agăţ de ceva fără legătură cu realitatea. Lainey pe care o iubeam era doar în imaginaţia mea. Dar m-am încăpăţânat. Eram prost de-a dreptul. Uneori persişti într-o greşeală pentru că pur şi simplu o faci de prea mult timp.
   - O situaţie tristă.
   Daniel se uită la ea şi zâmbi parcă fără convingere.
   - Da, a fost. Dar cel mai greu mi-a venit să recunosc că nimic n-a fost real. Ştii, e umilitor să fii amăgit. Aşa încât mândria mea a avut cel mai mult de suferit.
   - Îmi pare rău.
   - Şi mie. Poveştile mele nu-s la fel de distractive ca ale tale. Spune-mi despre celălalt iubit.
   - Mai întâi, am o întrebare.
   - Ascult, zise el crispându-se uşor.
   - Ce-i cu povestea pe care i-ai îndrugat-o prostituatei ăleia, Kate?
   - Ce? făcu Daniel, cu o expresie confuză.
   - Tipa care urma să-ţi planteze dispozitivul de urmărire. Kevin zicea că i-ai spus femeii că divorţul nu se încheiase. Dar a precizat că asta se întâmpla la 2 ani după ce vă despărţiserăţi. Pentru că n-ai făcut contestaţie, divorţul s-a încheiat în câteva luni. Deci, de ce ai spus asta?
   - Îţi mulţumesc din suflet, zise Daniel râzând, că n-ai pus întrebarea asta de faţă cu Kevin.
   - Pentru puţin.
   - Da, divorţul era deja poveste veche. Dar tipa asta... tipele ca ea nu ajungeau întâmplător în bomba în care-mi înecam eu amarul. Şi, dacă vreuna ajungea acolo, nu eu eram insul pe care l-ar fi abordat.
   - Cum era?
   - Dacă mă mai ajută memoria, era o apariţie pe care n-aveai cum să n-o remarci. Era acaparatoare. Şi, în mod ciudat... înfricoşătoare. N-am crezut nicio secundă că era cu adevărat atrasă de mine. Simţeam că exista un plan şi nu voiam să pic de fraier. Eram puţin cam sensibil la ideea de a fi din nou tras pe sfoară. Dar bineînţeles că nici bădăran nu voiam să fiu, aşa încât am refuzat-o în modul cel mai politicos care mi-a trecut prin minte.
   - Ai dreptate, zise Alex chicotind. Să nu-i spui niciodată lui Kevin că ţi-a fost frică de prostituata cea acaparatoare.
   - Închipuie-ţi! spuse Daniel, râzând şi el. Rândul tău acum. Încă un iubit.
   - I-am cam epuizat... Ia să vedem, până să-mi iau licenţa, m-am întâlnit vreme de două săptămâni cu un tip pe care-1 chema Felix.
   - Şi ce a stins flacăra pasiunii?
   - Trebuie să-nţelegi că singurul loc în care am cunoscut vreodată băieţi a fost laboratorul.
   - Mai departe.
   - Ei bine, Felix lucra cu animale. Mai ales cu şobolani. Avea mulţi în apartament. Şi nu suportam... mirosul.
   Daniel îşi dădu capul pe spate şi râse în hohote. Alex nu se putu abţine şi izbucni şi ea în râs. Nu era chiar ca atunci când se amuzaseră în acea primă după-amiază petrecută în ascunzătoarea lui Kevin, dar era bine. Parcă toată încordarea se risipise, iar Alex se simţea mult mai relaxată decât ar fi crezut că e posibil ţinând cont de locul spre care se îndrepta.
   În cele din urmă Daniel adormi la mijlocul unei fraze, povestind despre iubirea lui din clasa a cincea. Einstein sforăia pe banchetă, iar sunetul respiraţiei lor o liniştea pe Alex.
   Ştia că ar fi trebuit să se gândească la un plan prin care să ajungă la Carston fără să se expună prea mult, dar acum voia doar să se bucure de acele momente. Liniştea sufletească avea să fie o raritate în viitorul apropiat. Dacă ăsta urma să fie ultimul moment de mulţumire deplină, atunci voia să-l trăiască pe deplin.
   Era foarte calmă când îl trezi pe Daniel câteva ore mai târziu, când intrau în periferia Washingtonului. Ultima oară când ajunsese în oraşul ăsta fusese furioasă şi îngrozită. Probabil că astăzi avea şi mai multe motive să se simtă la fel, dar încă se bucura de timpul pe care-1 mai avea de petrecut singură cu Daniel şi voia să rămână cât mai mult în starea aceea.
   Daniel îi citi instrucţiunile de orientare în timp ce se apropiau de destinaţie. Aşa cum crezuse de la început, era un cartier elegant, din ce în ce mai elegant. Numai Kevin putea să aleagă un loc atât de nepotrivit? Ocoli de două ori clădirea de la adresa indicată, îndoindu-se că ăla era locul.
   - Mai bine-1 sun.
   Daniel îi întinse telefonul.
   - Aţi întârziat, răspunse Kevin imediat. Ce s-a mai întâmplat acum?
   - A fost trafic. Nu s-a întâmplat nimic. Cred că suntem în faţa clădirii... locul ăsta nu mi se pare potrivit.
   - De ce?
   - Păi ne ascundem într-un bloc-turn luxos, în stil art deco?
   - Da. Am eu pe cineva care ne lasă să dormim aici. E o parcare sub clădire. Coborâţi la al patrulea nivel, vă aştept acolo.
   Kevin închise.
   Alex îi înapoie lui Daniel telefonul.
   - Măcar o singură dată mi-ar plăcea să-i închid telefonul în nas, zise ea.
   - Păi ai făcut-o prima oară când te-a sunat, mai ţii minte? într-un mod de-a dreptul spectaculos.
   - A, da, ai dreptate. Deja mă simt mai bine.
   Agitaţia o cuprinse iar când cotiră spre parcare şi lumina zilei dispăru. Coborî pe o spirală claustrofobică până ce ajunse la nivelul indicat, unde-1 zări pe Kevin aşteptând nerăbdător lângă un spaţiu marcat REZERVAT REZIDENŢI, îi făcu semn să parcheze acolo.
   În timp ce deschidea portiera, Alex se pregăti, aşteptându-se la câteva comentarii ironice despre faţa ei sau la observaţii dojenitoare despre gafele lui Daniel, dar Kevin spuse doar atât:
   - Nu vă faceţi griji cu camerele video. M-am ocupat de ele în dimineaţa asta.
   Apoi deschise portbagajul maşinii ca să-l lase pe Einstein să iasă.
   Câinele îl doborî pe Kevin şi încercă să-l lingă pe faţă.
   Prefăcându-se că nu e deloc geloasă pe afecţiunea câinelui faţă de stăpânul lui, Alex îi ignoră pe amândoi. Împreună cu Daniel, începu să descarce bagajele.
   - Aă, pe unde-o luăm? întrebă ea.
   Kevin se ridică oftând.
   - După mine, zise luând cele două genţi de voiaj în timp ce se îndrepta spre ascensor.
   - Am nevoie de o şapcă? întrebă Alex. Trecem prin vreun hol la intrare, ceva? Nu prea sunt pregătită pentru un prim-plan.
   - Nicio grijă, Ollie, liftul ajunge direct în apartament. Apropo, frăţioare, mişto barba. Te prinde bine. Mai ales că nu mai semeni cu tine atât de mult.
   - Ce să zic, mulţumesc?
   - În legătură cu amicul ăsta al tău..., începu Alex.
   - N-au cum să fie toţi ca Arnie, răspunse Kevin oftând din nou. Îmi pare rău, piticanie, dar chestia asta s-ar putea să iasă naşpa.
   - De ce, n-ai încredere în el?
   Liftul se deschise într-un hol somptuos... sau era o anticameră? Nu se vedea decât o singură uşă.
   - Am plătit-o până săptămâna viitoare, aşa că doar atât mă încred în ea.
   Alex simţi cum i se zbârleşte părul de pe ceafă. Daniel o făcuse să se obişnuiască oarecum cu interacţiunea umană, dar ştia că încă mai are probleme serioase legate de oameni.
   În timp ce străbateau holul scurt, se chinui cu geanta din mâna dreaptă ca să poată extrage o seringă din centură. Tocmai când o scosese pe cea pe care o căuta, Daniel îi atinse încheietura. Alex se uită în sus şi văzu că o privea ca şi cum ar fi vrut să-i dea de înţeles că reacţiona exagerat. Încruntându-se, strecură seringa la loc. Nu dura mult s-o scoată iar, dacă ar fi fost nevoie.
   Kevin avea o cheie de la singura uşă. Trase aer adânc în piept în timp ce o deschidea larg.
   La început, Alex se gândi că nimerise în holul de intrare al unei clădiri, pentru că nu fusese niciodată într-un apartament cu o scară interioară din marmură care să ducă la un alt etaj. Apartamentul era opulent, elegant şi modern, cu ferestre din podea până-n tavan, care imediat o făcură să se simtă expusă. Prin ele se vedea cum soarele tocmai începea să coboare spre linia orizontului. Nu păreau să fie alte apartamente atât de apropiate din care să-i poată urmări cineva, dar n-ar fi fost imposibil cu un telescop. Sau prin luneta unei puşti.
   - Nu! se auzi o voce din spatele lor, dură, dar cumva catifelată.
  Alex se întoarse brusc. Apartamentul era mult mai mare decât îşi imaginase. Pe o latură era o bucătărie albă imensă; pe cealaltă, o sufragerie cu zece locuri şi cu acelaşi tip de ferestre. Rezemată de hiatul de marmură din bucătărie stătea cea mai rafinată fiinţă umană pe care Alex o văzuse vreodată.
   Femeia arăta exact cum glumise Alex când îi spusese lui Kevin cum îşi imagina el că arată Oleander. Avea părul de culoarea mierii, lung şi des, cu bucle unduitoare, ca ale unui personaj feminin dintr-un desen animat de la Disney. Ochi albaştri de culoarea safirului, buze roşii pline, ridicate la colţuri, şi un nas drept şi subţire, toate într-o simetrie fără cusur pe o faţă ovală, cu pomeţi proeminenţi.
   Gât de lebădă deasupra claviculelor elegante. Bineînţeles, o siluetă de clepsidră cu o talie minusculă şi picioare ce păreau mai lungi decât întregul corp al lui Alex. Femeia era îmbrăcată doar într-un kimono negru scurt şi avea pe chip o expresie iritată.
   - E temporar, spuse Kevin cu glas împăciuitor. Evident, am să-ţi plătesc tot atât pentru fiecare dintre ei. Adică de trei ori suma convenită iniţial.
   Întruchiparea perfecţiunii feminine ridică o sprânceană şi se uită explicit la Einstein, care dădea din coadă frenetic.
   Câinele se uita la blondă cu o privire nevinovată.
   - De patru ori, promise Kevin, lăsând jos genţile pe care le purta. Ştiam că-ţi plac câinii.
   - Kate? întrebă deodată Daniel, pe un ton surprins.
   Pe chipul femeii se aşternu un zâmbet ca de reclamă la pastă de dinţi.
   - Bună, Danny, gânguri ea. Mai-mai să nu te recunosc cu părul ăla de pe faţă. Ei, să ştii că asta mă face să mă simt mai bine. Ai lăsat o rană urâtă pe orgoliul meu, dar cel puţin nu m-ai uitat.
   - Mă bucur... ăă... să te văd din nou, se bâlbâi Daniel, buimăcit de primirea ei.
   Ochii blondei îl săgetară pe Kevin.
   - În regulă, el poate să rămână.
   - Doar câteva nopţi, zise Kevin. Am nevoie şi de pitica asta.
   - Ştii că nu-mi place să primesc femei în spaţiul meu, replică ea cu voce egală, mutându-şi ochii la Alex, apoi din nou la Kevin.
   - Oh, nu-i problemă, Ollie nu e o fată adevărată, o asigură Kevin.
   Daniel lăsă genţile jos şi dădu să facă un pas înainte, dar Alex îl prinse uşor de cămaşă.
   - Nu acum, murmură ea.
   Kate - sau care-o fi fost numele ei adevărat - se desprinse graţios de blatul de bucătărie şi alunecă spre ei. O privi pe Alex de sus, ceea ce nici nu era greu, fiind cu vreo 15 centimetri mai înaltă.
   - Şi ce s-a-ntâmplat cu faţa ta? Aşa s-a gândit să te tuneze prietenul tău?
   Daniel se crispă. Alex nu ştia sigur ce era asta - poate voia să-şi apere teritoriul? Nu putea decât să bănuiască, pentru că nu prea avea experienţă cu alte femei. În trecutul îndepărtat, suportase două colege de cameră imature, îi plăcuseră alte femei pasionate de ştiinţă şi schimbase bârfe mărunte cu rarele subalterne care nu-i evitau prezenţa. În cea mai mare parte, colaborase cu bărbaţi şi nu cunoştea toate regulile interacţiunilor cu fiinţele înzestrate de natură cu doi cromozomi X. Derutată, alese să spună adevărul, deşi probabil c-ar fi trebuit s-aştepte ca să vadă ce-i spusese Kevin.
   - Ăă, nu, a fost un asasin al Mafiei.
   Alex îşi mişca maxilarul simţind cum bandajul trage de piele.
   - A, iar chestiile mai vechi mi le-a provocat Kevin când a-ncercat să mă ucidă.
   - Dacă într-adevăr aş fi încercat să te ucid, acum erai moartă, bombăni Kevin.
   Alex îşi dădu ochii peste cap.
   - Ce, mai vrei o repriză? o întrebă Kevin. Oricând, draga mea.
   - Data viitoare când o să te adorm, îi promise Alex, o să fie pentru totdeauna.
   Kevin râse - nu dispreţuitor, cum se aşteptase, ci sincer încântat.
   - Înţelegi acum ce spun, Val?
   Femeia arăta de parcă făcea eforturi să nu zâmbească.
   - În regulă, mi-ai trezit interesul. Dar n-am decât o singură cameră în plus.
   - Ollie se adaptează rapid.
   - Mă rog, spuse femeia.
   Părea că era de acord să-i primească.
   - Scoateţi toată mizeria din livingul meu.
   Îl atinse în treacăt pe Daniel când trecu pe lângă ei. Fără să se uite înapoi, urcă scara. Kimonoul era foarte scurt şi fraţii o urmăriră cu gura căscată.
   - Şi zici că ai refuzat-o pe asta? mormăi Alex.
   Kevin o auzi şi râse din nou.
   - Hai să ducem lucrurile de-aici până nu ne dă pe toţi afară.

   Dormitorul liber era mai mare decât tot apartamentul pe care-1 avusese Alex în Washington. Şi nu locuise într-un demisol.
    Agenţii imobiliari i-ar fi considerat vechea locuinţă un apartament de lux. Locul ăsta era cu câteva trepte deasupra. Kevin fusese sincer când spusese că femeia era prostituată, dar Alex n-avea habar că profesia asta era atât de bine plătită.
   Kevin rezemă genţile de voiaj lângă perete.
   - Ollie, tu mai ai patul ăla de campanie, da? Lângă baie e un dressing imens. Te uiţi şi vezi dacă îţi convine. Ai putea să-ţi pregăteşti una dintre canapelele de acolo, dar cred că-i mai bine să intri cât mai rar în câmpul vizual al lui Val.
   - Dar bineînţeles că Alex o să doarmă în pat, spuse Daniel.
   Kevin îşi împreună sprâncenele într-o expresie plină de scepticism.
   - Serios? Acum o să faci pe cavalerul pentru Ollie?
   - Te porţi de parcă nici n-ai fi cunoscut-o pe mama noastră.
   - Potoliţi-vă! interveni Alex. Ne descurcăm noi.
   - Foarte bine, spuse Kevin.
   - Crezi că trebuia să fiu mai atentă la ce spun acolo? îl întrebă Alex pe Kevin. Ai zis că n-ai încredere în ea.
   Kevin clătină din cap.
   - Nu, e în regulă. Val poate să ne arunce pe toţi în stradă dacă se satură de noi, dar nu ne vinde. I-am cumpărat timpul şi discreţia. Ce se-ntâmplă aici rămâne aici. Val trebuie să-şi protejeze reputaţia.
   - Bine, acceptă Alex, deşi nu era sigură că înţelegea pe deplin politica lui Val.
   Kevin se duse la uşă, dar se opri cu mâna pe clanţă.
   - E mâncare destulă în frigider, dacă vă e foame, sau putem comanda ceva pentru aici.
   - Mulţumesc, spuse Alex. Vreau să-mi aranjez mai întâi lucrurile.
   - Da, spuse Daniel. Hai să ne instalăm.
   Kevin ezită încă o secundă, apoi se întoarse în cameră.
   - Ăă, Danny, voiam doar să-ţi spun... îmi pare bine că te văd. Mă bucur că eşti teafăr.
   Ca şi înainte, când pleca de la fermă, Kevin părea că nu s-ar fi opus unei îmbrăţişări. Daniel stătea încurcat, neştiind ce să facă.
   - Da, păi, mulţumită lui Alex, spuse Daniel. Şi eu mă bucur că n-ai murit, cum credea ea la un moment dat.
   Kevin râse zgomotos.
   - Mda, şi eu mă bucur. Şi mulţumesc încă o dată, Madam Vitriol. îti sunt dator.
   Ieşi, lăsând uşa întredeschisă.
   Daniel se uită lung la Alex, apoi se duse la uşă şi o închise fără zgomot. Se întoarse spre ea şi era clar că urma să înceapă o ceartă. Alex clătină din cap şi-i făcu semn s-o urmeze spre interiorul încăperii.
   Timp de o secundă, baia o făcu să uite de ce venise aici.
   O cadă mare cât o piscină era instalată în podea, înconjurată de marmură şi un perete cu faianţă bleu-ciel. Un duş cu diametrul unei roţi de camion era suspendat de tavan.
   - Ce este locul ăsta? se minună Alex.
   Daniel închise uşa şi spuse:
   - Kate - sau Val, mai degrabă - se pare că are un succes nebun.
   - Crezi că e într-adevăr o prostituată sau i-a inventat Kevin meseria asta ca să facă povestea mai interesantă?
   - N-am venit aici ca să discut despre Val.
   Alex se întoarse cu faţa la Daniel, făcând o grimasă.
   - Alex, nu-mi place să-l mint.
   - Cine-a minţit?
   - Să mă prefac, atunci. Să ne prefacem că nu însemnăm nimic unul pentru celălalt.
   Ea oftă din greu.
   - Nu sunt pregătită să fac faţă unor consecinţe inevitabile. Am destule pe cap.
   - Va trebui să-i spunem în cele din urmă. De ce să n-o facem de-acum?
   O văzu cum se schimbă la faţă în timp ce cântărea opţiunile.
   - Tot nu crezi că avem un „în cele din urmă", nu-i aşa? spuse el acuzator.
   - Trebuie să ştii... că există posibilitatea ca ori el, ori eu să murim în cursul săptămânii viitoare, aşa încât de ce să tulburăm apele?
   Daniel o trase brusc într-o îmbrăţişare brutală care era mai degrabă încărcată de reproş decât liniştitoare.
   - Să nu spui asta. Nu suport să te aud vorbind aşa.
   - Iartă-mă, spuse ea cu nasul lipit de pieptul lui.
   - Am putea să fugim. în noaptea asta. O să ne-ascundem. Tu te pricepi la asta.
   - Putem măcar să aşteptăm până dormim şi mâncăm ceva? întrebă ea pe un ton plângăreţ, care-1 făcu să râdă fără voia lui.
   - Cred c-am să pot accepta măcar atât.
   Alex se relaxă în braţele lui o clipă, dorindu-şi din nou ca fuga să fi fost opţiunea corectă. Părea mult mai uşor, odihnitor aproape.
   - Hai să ieşim de-aici ţinându-ne de mână, sugeră Daniel, şi apoi să facem dragoste pe canapea.
   - Mai întâi mâncăm şi dormim. Nu pot să mă confrunt cu consecinţele unei asemenea dezvăluiri până când nu sunt sigură că am luat în calcul toate reacţiile posibile al părţii adverse şi dacă trebuie să fiu înarmată sau, mai degrabă, cât de înarmată trebuie să fiu. în momentul ăsta nici creierul nu-mi funcţionează ca lumea.
   - În regulă, spuse el. Am să te las în noaptea asta, pentru că ştiu cât de epuizată eşti. Dar vom relua discuţia mâine-dimineaţă şi intenţionez să fiu cât se poate de inflexibil.
   - Kevin o să doarmă şi el aici? întrebă Alex. Femeia aia a zis că are o singură cameră în plus. Asta n-ar înlesni discuţia.
   - Mă-ndoiesc.
   Alex sesiză uşoara exasperare din glasul lui şi se îndepărtă puţin ca să-i poată vedea faţa. El nu-i dădu drumul, dar îşi lăsă braţele într-o poziţie mai relaxată pe mijlocul ei.
   - Ah, deci crezi că tipa a vrut să spună că asta e singura cameră goală în plus?
   - Nu, cred că doarme cu ea.
   - Serios? făcu Alex mirată. Nu mi s-a părut că-1 place foarte mult.
   - Femeile din viaţa lui nu l-au plăcut niciodată.
   Alex tot nu era convinsă.
   - Dar... Val ar putea avea parte de ceva mult mai bun.
   - Nu te contrazic, zise Daniel râzând.

Capitolul 24

   Frigiderul imens, cu două uşi, al lui Val era mult mai bine aprovizionat decât al lui Arnie. De fapt, ar fi făcut de ruşine şi un frigider de restaurant de categorie medie. Ai fi zis că Val plănuia să hrănească încă vreo 10 alţi musafiri în afară de cei pe care-i avea deja - deşi, după toate aparenţele, nu aflase de existenţa lui Alex şi a lui Daniel decât cu câteva momente înainte de sosirea lor.
   Aspectul ăsta o deranja puţin pe Alex, dar nu îndeajuns ca s-o abată de la castronul cu struguri. Avea senzaţia că nu mai mâncase ceva proaspăt de câteva săptămâni, deşi nu trecuse chiar atât de mult. întâmplările de la fermă păreau să fi avut loc cu luni în urmă. I se părea aproape de neconceput că, de fapt, trecuse atât de puţin.
   Alex stătea pe unul dintre taburetele de bar ultramoderne, de un alb pur. Nu era grozav de confortabil.
   Daniel fredona încântat în timp ce examina dotările.
   - Asta zic şi eu bucătărie, murmură el.
   Începu să ia la rând sertarele de jos, evaluând oalele şi cratiţele disponibile.
   - Ne simţim ca acasă, nu-i aşa?
   Daniel tresări şi se ridică în picioare. Alex rămase cu bobul de strugure în aer.
   Val intră în cameră râzând, îmbrăcată tot în kimonoul ei scurt.
   - Relaxaţi-vă. Tot ce-i aici e pentru voi. Eu nu prea folosesc camera asta.
   - Ăă... mulţumim, spuse Daniel.
   - Kevin a plătit, zise Val ridicând din umeri. Deci, îţi place să găteşti?
   - De distracţie.
   - E modest, îi spuse Alex lui Val. E un adevărat maestru bucătar.
   Val îi zâmbi cu căldură lui Daniel, în timp ce-şi întindea trupul zvelt peste blat în direcţia lui.
   - Păi, asta-i foarte drăguţ. N-am avut niciodată un maestru bucătar rezident. Mi se pare... amuzant.
   Alex se întrebă cum reuşea Val să încarce cu atâtea sensuri tulburătoare un cuvânt banal.
   - Ăă, aşa o fi, spuse Daniel, îmbujorându-se puţin. Unde-i Kevin?
   - Plimbă câinele.
   Val se întoarse spre Alex, care se pregăti pentru un nou atac.
   - L-am întrebat pe Kevin despre tine. Mi-a zis că l-ai torturat pe el, spuse ea, arătând cu capul în direcţia lui Daniel.
   - Păi, da, strict vorbind. Totuşi, a fost o încurcătură de identităţi.
   Ochii lui Val se aprinseră, plini de curiozitate.
   - Şi ce i-ai făcut? L-ai ars?
   - Ce? Nu, nu... Ăă, am folosit tratamente chimice injectabile. Le consider mai eficiente şi nici nu lasă cicatrici.
   - Îhâm.
   Val îşi răsuci puţin trupul astfel încât acum era din nou întoarsă spre Daniel, apoi îşi lăsă capul pe braţ. Mişcarea îi desfăcu parţial kimonoul, iar Alex îşi imagină că Daniel avea parte de o privelişte destul de interesantă. Acesta stătea stingher, cu o mână pe uşa frigiderului.
   - Şi chiar a fost dureros? vru să ştie Val.
   - Mai dureros decât orice mi-am imaginat vreodată, recunoscu Daniel.
  Val păru fascinată.
   - Ai ţipat? Ai implorat? Te-ai zvârcolit?
   Entuziasmul ei îl făcu pe Daniel să zâmbească.
   - Cred că le-am făcut pe toate. A, şi am plâns ca un bebeluş.
   Continuând să zâmbească, Daniel păru dintr-odată să se simtă în largul lui; se întoarse la frigider şi începu să caute prin el.
   - Chiar mi-aş fi dorit să văd asta, zise Val cu un oftat.
   - Te pasionează tortura? întrebă Alex, ascunzându-şi îngrijorarea.
   Bineînţeles, Kevin nu putea să-i cazeze decât acasă la o sadică adevărată.
   - Nu tortura ca atare, dar nu-i aşa că te îmbată? Genul ăsta de putere?
   - Cred că n-am privit niciodată lucrurile din perspectiva asta...
   Val îşi lăsă capul într-o parte, uitându-se la Alex cu un interes vădit.
   - Nu se reduce totul la putere?
   Alex se gândi câteva clipe şi spuse:
   - Nu în ce mă priveşte. Pe vremea când asta îmi era misiunea, sincer - chiar şi mie mi se pare acum o naivitate - încercam doar să salvez nişte oameni. întotdeauna erau multe care atârnau în balanţă. A fost stresant.
   Val reflectă la spusele ei, ţuguindu-şi buzele.
   - Asta chiar e o naivitate.
   Alex ridică din umeri.
   - Şi nu ţi-a dat niciodată fiori? Să deţii controlul?
   Ochii mari şi albaştri ai lui Val îi sfredeliră pe-ai lui Alex.
   Alex se întrebă dacă asta simţeau oamenii în cabinetul psihiatrului - această dorinţă nestăpânită de a vorbi. Sau poate că semăna mai mult cu situaţia în care erai imobilizat cu cătuşele pe masa de interogatorii.
   - Adică... poate. Aparent, nu sunt o persoană foarte periculoasă. Cred c-au fost momente în care am apreciat... respectul.
   - Bineînţeles că l-ai apreciat, spuse Val dând aprobator din cap. Spune-mi, ai torturat vreodată o femeie?
   - De două ori... mă rog, o dată şi jumătate.
   - Explică-mi.
   Daniel regla flacăra de sub grătar, ţinându-şi capul lăsat pe spate; era foarte atent la discuţie. Lui Alex nu-i plăcea să vorbească despre asta în faţa lui.
   - La drept vorbind, cu prima fată n-a trebuit să fac nimic. Nici n-am apucat s-o imobilizez pe masă că a şi început să mărturisească. Oricum, n-avea ce să caute în laboratorul meu - orice interogatoriu normal ar fi obţinut aceleaşi rezultate. Biata de ea.
   - Şi ce-avea de mărturisit?
   - O celulă teroristă încerca să-i constrângă pe unii să comită un atentat sinucigaş cu bombe în New York. Răpiseră rudele cuiva în Iran - în cazul de faţă, părinţii fetei - şi îi ucideau pe ostatici dacă subiectul nu făcea ce i se ordona. Cei de la NSA au intervenit înainte să fie detonată vreo bombă, dar câţiva dintre ostatici au pierit. întotdeauna iese nasol cu teroriştii, încheie Alex cu un oftat.
   - Şi a doua?
   - Aia a fost o situaţie cu totul diferită. Trafic de arme.
   - A cedat greu?
   - A fost unul dintre cele mai dificile cazuri din cariera mea.
   Val zâmbi ca şi cum răspunsul ar fi încântat-o în mod deosebit.
   - Întotdeauna am fost de părere că femeile pot să suporte mult mai multă durere decât aşa-zisul sex tare. De fapt, toţi bărbaţii nu-s decât nişte copii în trupuri de adulţi.
   Val oftă şi continuă:
   - I-am făcut pe bărbaţi să implore, i-am făcut să se zvârcolească şi poate că ici şi colo s-a mai vărsat şi câte-o lacrimă, dar niciunul n-a plâns ca un bebeluş.
   Val îşi ţuguie buza de jos, îmbufnată.
   - N-am nicio îndoială că ar face-o dacă le-ai cere aşa ceva, o încurajă Alex.
   Val afişă zâmbetul ei sclipitor.
   - Probabil că ai dreptate.
   Între timp, Daniel se apucase de tăiat carne. Alex decise s-o lase mai moale cu strugurii. În mod cert merita să aştepte cina. Val se lăsă pe-o parte ca să-l privească, iar Alex simţi subit imboldul de a-i distrage atenţia.
   - E un apartament foarte frumos.
   - Da, e drăguţ, nu-i aşa? Mi l-a dat un prieten.
   - Oh, vine des să doarmă aici?
   Oare câţi oameni aveau să afle despre ei? Deja fusese sinceră într-un mod prostesc cu această femeie necunoscută. Cu siguranţă că asta avea să se-ntoarcă împotriva ei.
   - Nu, nu, m-am despărţit de Zhang de secole. Era prea plicticos.
   - Şi te-a lăsat să păstrezi locul ăsta?
   Val se uită lung la Alex, parcă nevenindu-i să creadă ce auzise.
   - Să mă lase? Ce fel de cadou e dacă nu-i trecut pe numele tău?
   - Bună observaţie, se grăbi Alex să-şi exprime acordul.
   - Ce ziceai tu mai devreme, c-o să-l adormi pe Kevin?
   - Ah, pot să spun eu povestea? interveni Daniel. E preferata mea.
   Daniel lungi povestea, trăgând de ea şi fiind recompensat de râsetele şi gânguritul lui Val. O făcu pe Alex să pară mai stăpână pe situaţie decât fusese şi inventă părţile la care nu asistase pentru că nu fusese treaz. Alex se văzu nevoită să admită că versiunea lui era mai reuşită decât cea reală. Expresia lui Val, când o evalua din priviri pe Alex, era complet diferită faţă de cea pe care o avusese la prima lor întâlnire.
   Apoi Daniel anunţă că mâncarea e gata şi Alex încetă să-şi mai facă griji pentru orice altceva. Trecuse ceva timp de când nu mai mâncase carne roşie şi instinctul de carnivor puse stăpânire pe ea. După ce frenezia i se mai potoli, văzu că Val o urmărea din nou captivată.
   Alex coborî privirea şi observă că şi Val primise o farfurie, dar ciugulise doar câteva bucăţele de carne.
   - Întotdeauna mănânci aşa de mult? întrebă Val.
   - Când am ce, bănuiesc. Categoric, când găteşte Daniel.
   Ochii lui Val se îngustară.
   - Pariez că niciodată nu pui un gram pe tine, este?
   - Nu ştiu. Poate că uneori mi se-ntâmplă şi asta, nu?
   - Cred că nici cântar nu ai.
   - Am unul care măsoară miligrame, răspunse Alex, derutată.
   Val scoase un oftat.
   - Oamenii cu metabolism hiperactiv mă calcă pe nervi.
   - Serios? spuse Alex, cântărind-o de sus până jos cu privirea. Adică vrei să mi te plângi mie de trăsăturile noastre ereditare?
   Val o privi o secundă, apoi zâmbi şi clătină din cap.
   - Asta e, o femeie nu le poate avea pe toate.
   - Iar tu eşti doar excepţia care confirmă regula?
   - Cred că-mi placi, Ollie.
   - Mulţumesc, Val. Dar să ştii că mă cheamă Alex.
   - Cum zici tu. Ştii, ai un mare potenţial nevalorificat. Cu un păr decent, machiată corespunzător şi cu sânii măriţi un pic ai putea să te descurci binişor.
   - Aă... mulţumesc, dar mă descurc excelent şi-aşa. Am aşteptări mai mici de la viaţă. Simplifică lucrurile.
   - Acum, pe bune, aşa-i că-ţi tai singură părul?
   - Nu am altă opţiune.
   - Crede-mă, în privinţa asta, întotdeauna există o altă opţiune.
   Val se întinse peste masă şi încercă să-i atingă părul care-i atârna în ochi lui Alex; dar ea se feri imediat. Era adevărat că sosise timpul să-şi taie bretonul.
   Val se întoarse spre Daniel, care încerca să fie cât mai discret, rezemându-se de blat în spatele lui Val după ce termină de mâncat, aproape ca şi cum s-ar fi ascuns. Mă rog, Alex putea să înţeleagă asta. La fel cum înţelegea întru totul de ce Daniel o găsise pe Val înfricoşătoare la prima lor întâlnire.
   - Daniel, spune şi tu, nu ţi se pare că Ollie ar putea fi frumuşică dacă s-ar strădui un pic?
   Daniel clipi des, aşa cum făcea când era luat prin surprindere.
   - Dar Alex e frumuşică acum.
   - Ce gentleman! Parc-ai fi Bizzaro Kevin.
   - Am să consider asta un compliment.
   - Păi chiar este un compliment. Poate cel mai bun pe care l-am făcut, zise Val.
   - De cât timp îl cunoşti? întrebă Daniel.
   - De prea mult timp. Nu ştiu de ce continui să-i deschid uşa când vine să mă implore. Cred că e chestia aia legată de putere.
   Ridică din umeri, şi kimonoul îi alunecă puţin într-o parte. Nu se obosi să-l aşeze la loc.
   - Îmi place să văd un om atât de puternic nevoit să facă ceea ce-i spun eu.
   O cheie se învârti în broasca uşii de la intrare. Alex sări în picioare şi muşchii i se încordară din reflex. Val îl văzu pe Daniel cum se uita la Alex, încordându-se şi el, gata să-i urmeze exemplul.
   - Voi doi sunteţi haioşi, murmură ea.
   Einstein năvăli gâfâind în bucătărie, iar Alex se relaxă.
   Val se uită la câinele care stătea cu limba atârnată şi cu ochii nerăbdători.
   - Vrea ceva?
   - Cred că-i e sete, îi spuse Alex.
   - Oh.
   Val se uită prin bucătărie, luă un bol de pe blat şi-l umplu cu apă de la chiuvetă. Einstein îi linse mâna recunoscător şi începu să lipăie zgomotos.
   - Ce bine miroase! comentă Kevin când îşi făcu apariţia de după colţ.
   - Poţi să mănânci porţia mea, spuse Val fără să se uite la el. Eu am terminat.
   Apoi femeia îl mângâie pe Einstein, dar cu oarecare reţinere.
   Kevin se rezemă de blat, părând să se simtă foarte în largul lui în timp ce începea să mănânce din farfuria lui Val.
   - Toată lumea se simte bine?
   - Ai avut dreptate, răspunse Val.
   Kevin rânji triumfător.
   - Ţi-am spus că n-o să te plictisească.
   Val se ridică şi-i zâmbi.
   - Oricine te-a legat cu lanţuri de podea e sortit să se-nţeleagă bine cu mine.
   - A fost o remiză, spuse Kevin, rânjetul dispărând de pe fata lui.
   Val îşi lăsă capul pe spate şi râse, dezvelindu-şi gâtul lung ca de lebădă.
   Daniel dădu drumul la apă în chiuvetă şi căută detergentul de vase. Alex i se alătură automat, pentru că o liniştea să facă împreună lucrurile mărunte pe care le făceau de obicei. Se afla din nou într-un loc nefamiliar, depăşită de situaţie, nesigură pe ea şi vulnerabilă, dar în prezenţa lui Daniel putea să se descurce. Era ca o mască de gaze - un refugiu. Zâmbi în sinea ei, gândindu-se cât de puţin impresionat ar fi el de această comparaţie. Ei bine, ce putea să facă dacă nu era o romantică?
   - Oh, nu te deranja cu treaba aia, dragule, îi spuse Val lui Daniel. Omul care se ocupă de casă vine în fiecare dimineaţă.
   Alex îl săgetă pe Kevin cu o privire cruntă, care nu-i scăpă lui Val.
   - Am să las un bilet pe blat şi n-o să intre în dormitoare, o asigură Val pe Alex. Ştiu că treaba asta e foarte secretă. Nu-ţi face griji, n-o să fiţi expuşi din cauza mea.
   - Nu mă deranjează, spuse Daniel. Spălatul vaselor mă relaxează.
   - Ce este fratele ăsta al tău? îl întrebă Val pe Kevin. Pot să-l păstrez?
   Alex zâmbi când îl văzu pe Daniel făcând ochii mari, speriat, dar rămânând aplecat deasupra chiuvetei astfel încât să nu-1 vadă Val. Îi întinse lui Alex un cleşte proaspăt spălat pe care ea îl şterse cu un prosop de vase ce părea să fie din mătase şi probabil că avea doar un scop ornamental. Avea sentimentul că lui Val nu-i prea păsa de lucrurile astea.
   - Nu e genul tău, răspunse Kevin.
   - Totuşi, nu se poate spune că am un singur gen, nu-i aşa?
   - Aşa e, dar nu cred că o să-ţi capteze interesul prea mult timp.
   - Aşa de rar se-ntâmplă, zise Val cu un oftat.
   - Deci... ăă... să revenim la omul care face curat - la ce oră vine, la ce oră pleacă şi aşa mai departe? întrebă Alex.
   Val izbucni în râs.
   - Iei lucrurile foarte în serios.
   - Sunt prea mulţi cei care încearcă să mă ucidă.
   - Cred că trebuie să fie enervant, spuse ea pe un ton indiferent. Când sunt acasă, Raoul vine devreme şi pleacă repede. Nici măcar n-o să vă trezească. E priceput.
   - Atunci, o să-ncui uşa.
   - Dacă vrei...
   - Ollie, vezi că mâine ne trezim devreme, interveni Kevin. Avem multe de pregătit înainte să acţionăm şi nu vreau să mai pierdem timpul.
   - Las-o liberă măcar o dimineaţă, insistă Daniel. A condus noapte de noapte o săptămână-n şir şi a dormit în maşină. Are nevoie de odihnă.
   Kevin făcu o mutră dezgustată.
   - Danny, Ollie nu mai e un copilaş. Iar copiii mari au treburi de făcut.
   - Nu-i nicio problemă, spuse repede Alex.
   Se uită la ceasul de pe cuptor; abia se făcuse 7.
   - Oricum mă ia somnul imediat, aşa că sigur o să fiu trează înainte să sosească Raoul.
   - Am să-ţi prezint inventarul meu, apoi poţi să-mi spui de ce mai ai nevoie. Am şi materialul filmat referitor la subiectul tău, pe care sunt sigur c-o să vrei să-l vezi, şi pe urmă...
   - Mâine, Kevin, îl întrerupse Alex. Acum, la somn.
   Kevin inspiră zgomotos şi-şi dădu ochii peste cap.
   Alex aproape că făcu gestul de a-1 lua de mână pe Daniel în timp ce pleca din bucătărie. În ultima clipă, îşi strânse degetele, sperând că nu observase Kevin. I se părea nefiresc şi ştia că şi Daniel simte la fel. Acesta o urmă îndeaproape, ca şi cum s-ar fi gândit cum să înceapă discuţia - sau posibila altercaţie - pe care ea voia s-o evite. Nu acum, încercă ea să-i comunice telepatic, fără să se întoarcă. Grăbi pasul, dar era un efort inutil. Daniel avea picioarele prea lungi ca ea să i-o poată lua înainte.
   Se simţi mult mai bine când îl auzi închizând uşa şi trăgând siguranţa.
   - Mulţumesc, spuse ea întorcându-se ca să-l cuprindă cu braţele pe după mijloc.
   - Doar pentru că suntem epuizaţi, îi aminti el. Mâine o să fiu mult mai insistent.
   Alex abia se târa, aşa că făcu minime pregătiri pentru culcare. Nu mai avea chef să-şi pună un bandaj nou pe faţă, aşa că decise să lase pielea să respire peste noapte. Rana era încă roşie şi încreţită, iar copcile de la ureche - deşi folosise un catgut de culoarea pielii - erau vizibile. Totuşi, se părea că cele două jumătăţi ale lobului aveau să se lipească.
   Va rămâne cu o cicatrice urâtă, dar deocamdată nu voia să se gândească la asta.
   Se gândi să-şi instaleze demonstrativ patul de campanie în debara, dar decise să aştepte până dimineaţă. Nu era ca şi cum Kevin urma să inspecteze camera. De asemenea, se gândi să întindă în jurul uşii un fir de declanşare pentru o butelie cu gaz toxic. Nu credea că are suficientă energie pentru asta şi, oricum, un eventual intrus ar fi verificat cu siguranţă dormitorul principal, dacă trecea de Einstein. Prin urmare, se rezumă la a-şi pune SIG-ul şi centura de piele pe noptieră.
   Daniel ajunsese în pat înaintea ei, dar era încă treaz.
   - Ce zici, să-mi las puşca la îndemână? o întrebă el.
   - Camera e destul de mare, dar cred că pentru puşcă e puţin cam mică. Mă duc să iau arma automată.
   Daniel îi aruncă o privire exasperată.
   - Glumeam.
   - Ah, bine.
   Daniel întinse braţele spre ea. Alex stinse veioza şi se urcă în locul care acum devenise obişnuit pentru ea. Patul era absurd, de-a dreptul - un fel de nor moale şi rezistent, care era făcut, probabil, din fir de aur sau păr de unicorn.
   - Noapte bună, Alex, îi şopti Daniel în păr, iar Alex adormi imediat.

   Se trezi când încă era întuneric afară; lumina slabă care se strecura pe lângă jaluzele era verdele gălbui nefiresc al neoanelor oraşului.
    Alex nu vedea niciun ceas în cameră, dar bănuia că era în jur de 4:00. O noapte de odihnă, pentru care se bucura. îi aştepta o zi lungă. De câţiva ani, nu făcuse decât să fugă şi să supravieţuiască. Acum trebuia să treacă la un mod de funcţionare activ şi-i era groază. Fusese, într-adevăr, acea aventură atipică din Texas, dar o punea pe seama adrenalinei momentului şi a situaţiei neobişnuite în care avea o responsabilitate pe cap. Dar nu era un lucru pe care l-ar fi plănuit vreodată să-l facă.
   Aşa că, atunci când Daniel, trezit de mişcările ei, începu s-o sărute pe gât, acceptă fără rezerve scurta amânare.
   Se întrebă cum ar fi să fie o persoană normală. Să aibă parte iar şi iar de dimineţi ca asta - în care să se trezească alături de cel pe care l-a ales. Să petreacă o zi cu certitudinea că, la finalul ei, se va culca în acelaşi pat, cu aceeaşi persoană alături. Se îndoia că oamenii apreciau o astfel de certitudine.
   De obicei, luau lucrurile ca fiind de la sine înţelese, fără să le treacă prin minte să fie recunoscători. În schimb, ea nu putea să conteze pe încă o dimineaţă ca asta, dar putea fi recunoscătoare pentru ea acum.
   Alex îi trase în sus tricoul, iar Daniel se lăsă dezbrăcat.
   Apoi Alex şi-l scoase şi pe-al ei, dornică să-i simtă pielea lipită de a ei. Sărutările lui, care începuseră atât de tandru, deveniră din ce în ce mai nestăpânite, deşi aproape că-1 auzea impunându-şi să fie grijuliu cu ea. Dar Alex n-avea chef să fie menajată. Îi răspunse la sărut într-un fel menit să-i scoată din cap orice reţinere.
   Nu se auzi niciun sunet, niciun avertisment. Nu auzi nici broasca, nici uşa deschizându-se. Şi deodată, clinchetul metalic al unei siguranţe de pistol, la câţiva centimetri de capul ei. Îngheţă şi simţi că şi lui Daniel i se întâmplă acelaşi lucru. Alex nu ştia sigur dacă şi el recunoscuse clinchetul estompat sau era doar un răspuns la reacţia ei.
   Apoi intrusul vorbi.
   - Pleacă imediat de lângă civil, şarpe veninos ce eşti!
   Alex îşi goli plămânii cu un oftat zgomotos.
   - Huu! Ha! Bun aşa. Hai să lăsăm arma jos, psihopatule!
   - Numai dacă-1 laşi în pace pe fratele meu.
   - Ai întrecut măsura într-un asemenea hal, încât nici nu ştiu cum să numesc purtarea ta, interveni Daniel pe un ton aspru. Ai forţat broasca?
   - Danny, ascultă-mă, individa asta te-a drogat din nou. Asta se-ntâmplă aici!
   - Chiar ai impresia că-mi iroseam bruma de substanţe ca să mă recreez? bombăni Alex.
   Se rostogoli, trăgând de cearşaf ca să se acopere, şi întinse mâna spre veioză. Simţi ţeava rece a pistolului apăsându-i fruntea.
   - Nu fi ridicol, îi spuse Alex în timp ce aprindea lumina.
   Kevin se dădu înapoi, lumina făcându-1 să clipească.
   Ţinea încă pistolul cu amortizor îndreptat spre faţa ei.
   Patul se zgâlţâi când Daniel sări cu agilitate peste corpul ei şi se postă între Alex şi Kevin.
   - Ce naiba faci? Nu îndrepta chestia aia spre ea!
   - Danny, nu ştiu ce putere are asupra ta, dar îţi promit că te vindec. Vino cu mine.
   - Dacă ai şti ce e bine pentru tine, ai face stânga-mprejur şi-ai pleca imediat!
   - Vreau să te salvez.
   - Mersi frumos, n-am nevoie. Eram foarte mulţumit de ceea ce făceam până să ne întrerupi atât de nepoliticos şi, dacă nu te superi, aş dori să continui. Închide uşa după tine.
   - Ce s-a-ntâmplat? întrebă Alex, îmbrăcându-şi tricoul.
   Nu era timp pentru ciorovăiala asta. Kevin avea pe el doar pantalonii de pijama, aşa că, indiferent ce declanşase asta, nu avusese timp să se pregătească. Lui Kevin nu-i stătea în fire să lase ceva - fie şi ceva atât de iritant pentru el - să-l distragă atunci când erau probleme. Alex se aplecă şi-şi luă centura, întrebând în timp ce şi-o prindea în jurul taliei:
    - Trebuie să ne mişcăm?
   Luă apoi SIG-ul şi-l vârî în partea din spate a centurii.
   Kevin lăsă încet arma jos şi, confruntat cu pragmatismul ei, parcă-şi mai pierduse din siguranţa de sine.
   - N-am crezut-o, aşa că am venit să verific, recunoscu el, dintr-odată sfios. N-a fost în intenţia mea ca Danny să afle vreodată că am fost aici.
   - Pe cine n-ai crezut? întrebă Daniel.
   - Pe Val... mi-a spus că voi doi aţi fi împreună. Era foarte sigură pe ea. I-am spus că aşa ceva e exclus! încheie Kevin pe un ton din nou revoltat.
   - Sper că ai făcut un pariu, replică Daniel iritat. Cu consecinţe cât mai umilitoare pentru cel care pierde.
   - Lasă că mi-ajunge pedeapsa asta, bombăni Kevin.
   - Îţi cer foarte serios să ieşi afară! zise Daniel.
   - Nu pot să cred, Danny. Ce e-n mintea ta? După tot ce ţi-a făcut?
   Alex nu-i putea vedea chipul lui Daniel, dar îşi dădu seama că zâmbea.
   - Tu, care te dai atât de dur şi periculos, ai renunţa la femeia pe care o doreşti din cauza unor amărâte de dureri fizice? Serios?
   Kevin făcu un pas în spate şi avu nevoie de câteva secunde ca să-i răspundă.
   - Dar de ce? De ce o vrei pe ea?
   Mânia i se risipise. Când se uită la Alex, avea doar o expresie consternată.
   - Am să-ţi explic când o să te maturizezi. Acum, pentru ultima oară, ori ieşi, ori - întinse braţul lung pe după corpul lui Alex şi scoase pistolul de la spatele ei - am să te-mpuşc.
   Îndreptă pistolul spre pieptul lui Kevin.
   - Mm, vezi că are piedica trasă, murmură Alex.
   - Mă bazam pe asta, replică Daniel.
   Kevin se uită îndelung la ei - Daniel ţinând pistolul neclintit, Alex privind scena din spate - apoi îşi îndreptă umerii. Arătă cu mâna liberă către Alex.
   - Tu! încetează...
   Făcu un gest larg.
   - Toate astea. Plecăm în 15 minute. Să fii pregătită.
   Apoi arătă spre Danny.
   - Eu...
   Răsuflă adânc, clătină din cap, după care se întoarse şi ieşi. Nu se obosi să închidă uşa.
   - La dracu', Val! strigă el în timp ce se îndepărta pe holul întunecat, ca şi cum pentru toate astea ea era de vină.
   Einstein lătră de la etaj.
   Alex oftă şi se întinse.
   - Ei bine, lucrurile s-au întâmplat exact aşa cum mi-am închipuit. Totuşi, nu s-a tras niciun foc - cred că ăsta era scenariul cel mai favorabil.
   - Unde te duci? o întrebă Daniel.
   - La duş. L-ai auzit doar. Cincisprezece minute.
   - Dar e miezul nopţii!
   - E cel mai bine acum, că nu mi se vede faţa. Nu eşti obosit, nu? Cred că am dormit cel puţin 9 ore.
   - Nu, nu sunt deloc obosit, răspunse Daniel bosumflat.
   - Păi atunci...
   Alex porni spre baie.
   - Stai.
   Daniel sări în picioare, trecându-şi mâna prin păr în timp ce se ducea la uşa dormitorului, pe care o închise şi o încuie din nou.
   - Ce rost are chestia asta, serios? îl întrebă Alex.
   - Ai dreptate, zise Daniel, ridicând din umeri.
   Se apropie de Alex şi o prinse de braţe, ţinându-le strâns.
   - Nu eram pregătit să mă dau jos din pat.
   - Kevin n-o să bată la uşă, îi reaminti ea. Cred că nici n-o să-mi lase toate cele 15 minute.
   - Nu-mi place că el dă ordine. Nu numai că nu eram pregătit să mă dau jos din pat, dar nu eram pregătit nici ca tu să te dai jos din pat.
   Daniel se aplecă s-o sărute, prinzându-i faţa în palme.
   Alex ştia că, în condiţii normale, n-ar fi fost nevoie să ducă prea multă muncă de convingere cu ea. Dar astea nu erau condiţii normale şi ideea că fratele lui ar putea intra în orice clipă în cameră - probabil cu pistolul în mână din nou - îi temperă răspunsul. Se trase înapoi şi zise:
   - Ce zici de-un compromis?
   Privirea pe care i-o adresă Daniel nu era tocmai entuziasmată.
   - Refuz categoric orice compromis făcut de hatârul lui Kevin.
   - Pot măcar să-mi susţin argumentaţia înainte s-o respingi?
   El afişă o expresie rigidă, dar Alex îşi dădea seama că abia se abţine să nu zâmbească.
   - Fă ceea ce trebuie să faci, dar nu mă voi lăsa înduplecat.
   - Avem puţin timp la dispoziţie şi amândoi trebuie să ne spălăm. În bazinul ăla olimpic din baie cu siguranţă că încap două persoane - la drept vorbind, ar putea să încapă şi zece - şi mă gândeam să facem două treburi deodată.
   Expresia de severitate dispăru de pe faţa lui.
   - Îmi retrag imediat opoziţia şi ofer cooperare imediată.
   - Mă gândeam eu c-o să vezi lucrurile în felul ăsta.

Capitolul 25

   - Pentru că nu există niciun motiv să mergi şi tu, obiectă Kevin.
   Kevin stătea în faţa ascensorului cu braţele încrucişate, blocând butonul de apel.
   - De ce? întrebă Daniel pe un ton imperios.
   - Pentru că n-o să iei parte la ofensivă, Danny, aşa că nu trebuie să participi nici la pregătiri.
   Daniel îşi strânse buzele într-o expresie de nemulţumire.
   - Nu-i strică să vină şi el..., începu Alex cu blândeţe.
   - Doar că s-ar putea să-i vadă faţa cineva, bombăni Kevin.
   - Adică, faţa ta? îl contrazise Alex.
   - Eu am atâta minte încât să ţin capul jos.
   - O să stau ascuns în portbagaj, dacă vrei, zise Daniel, dându-şi ochii peste cap.
   Kevin îi cercetă cu privirea câteva clipe.
   - Mă lăsaţi să mă concentrez?
   - Ce vrei să spui? întrebă Alex.
   Kevin închise ochii, încercând vizibil să se calmeze. Trase adânc aer în piept, apoi se uită la Daniel.
   - Iată care sunt condiţiile mele pentru ca tu să iei parte la acest exerciţiu standard şi foarte plicticos de recunoaştere. Nimeni nu va vorbi despre ceea ce s-a întâmplat azi-dimineaţă. Nu voi fi forţat să-mi amintesc lucrurile greţoase pe care le-am văzut. Nu va fi nicio discuţie care ar putea face aluzie la sus-numitele lucruri greţoase. Asta e o treabă pentru profesionişti şi vei avea un comportament corespunzător. De acord?
   Gâtul lui Daniel începu să se înroşească. Alex era sigură că se pregătea să spună că, dacă n-ar fi pătruns prin efracţie în camera lor la miezul nopţii, Kevin n-ar fi văzut nimic, înainte ca Daniel să obiecteze, Alex spuse:
   - De acord. Comportament profesional adecvat.
   Kevin se uită din nou când la unul, când la celălalt, măsurându-i cu privirea. După o secundă, se întoarse şi apăsă butonul de apel.
   Daniel o privi pe Alex cu o expresie care spunea Serios?
   Alex ridică din umeri.
   - Încetaţi! le ordonă Kevin, deşi nu se întorsese să-i vadă.
   - Ce e? se plânse Daniel.
   - Simt cum comunicaţi între voi. Încetaţi!

   Plecară la drum cu un sedan negru, banal. Alex nu ştia dacă era maşina lui Val sau un vehicul achiziţionat de Kevin.
   Nu părea să fie stilul lui Val, dar poate că uneori îi plăcea să se deplaseze incognito. Alex aprecie geamurile fumurii, aproape negre. Se simţea mai puţin expusă când stătea cu şapca de baseball trasă jos pe frunte şi privea oraşul care încă părea adormit. Era suficient de devreme ca să nu-i prindă aglomeraţia de dimineaţă.
   Kevin îi duse printr-o zonă mai sărăcăcioasă a oraşului - era mai degrabă genul de cartier în care Alex s-ar fi aşteptat să se afle ascunzătoarea lui. Opri la un antrepozit ce părea să fie ocupat în cea mai mare parte de containere imense de mărfuri. Nu se vedea niciun paznic la post, doar o tastatură numerică şi o poartă metalică grea, cu colaci de sârmă ghimpată în marginea de sus. Kevin conduse maşina în partea din spate a terenului împrejmuit şi parcă lângă un container portocaliu murdar.
   Locul părea să fie pustiu, dar Alex îşi ţinu faţa ascunsă şi păşi în stilul ei băieţesc, ca să ajungă la uşa dublă şi lată care alcătuia peretele din faţă al containerului. Kevin introduse o succesiune complicată de numere în încuietoarea dreptunghiulară masivă şi apoi o dădu la o parte. întredeschise una dintre uşi şi le făcu semn să intre.
   Când Kevin închise uşa, se făcu beznă. Apoi se auzi un declic şi benzile cu LED-uri întinse pe tavan luminară interiorul.
   - Câte ascunzători din astea ai? întrebă Alex uimită.
   - Ei, doar câteva, ici şi colo, pe unde aş putea avea nevoie de ele, spuse Kevin. Asta e mobilă, ceea ce e de mare folos.
   Interiorul containerului lui Kevin era plin până la refuz, dar organizat cu o rigoare extremă. La fel ca şopronul din Texas, exista câte-un loc pentru fiecare categorie de obiecte.
   Suporturi pentru îmbrăcăminte - costume, de fapt - erau lipite de perete lângă uşile duble. Alex era sigură că aranjarea fusese intenţionată - dacă cineva s-ar fi uitat înăuntru în timp ce se deschideau uşile, n-ar fi văzut decât haine. Un observator oarecare nu s-ar fi dus cu gândul prea departe. Dar unui observator mai atent i s-ar fi părut ciudat că erau adunate acolo uniforme pentru fiecare armă militară, alături de salopete de mecanici şi uniforme oficiale ale mai multor companii de utilităţi, ca să nu mai pomenim de hainele ponosite de vagabond care atârnau aproape de un rând de costume negre a căror gamă cuprindea de la costume de gata până la cele create de designeri de lux.
   Ajutat de aceste haine, puteai să treci neobservat într-o mulţime de situaţii.
   Elementele de recuzită erau aranjate în cutii deasupra suporturilor pentru haine - serviete-diplomat şi blocnotesuri, truse de scule şi valize. Pantofii erau dedesubt, în cutii transparente din plastic.
   În spatele costumelor erau instalate fişete metalice înalte până la tavan. Kevin îi conduse pe la fiecare. Alex luă aminte la lucrurile de care ar putea avea nevoie. Ca şi în şopron, erau alocate spaţii pentru arme, pentru muniţie, pentru echipamente blindate, pentru explozibil şi pentru arme albe.
   Erau şi alte lucruri care în Texas lipseau sau fuseseră mai bine ascunse decât restul. Avea un dulap plin cu diferite chestii tehnice - camere şi microfoane minuscule, dispozitive de urmărire, ochelari pentru vedere nocturnă, binocluri şi lunete, generatoare de pulsuri electromagnetice de diferite dimensiuni, câteva laptopuri şi zeci de gadgeturi pe care Alex nu le recunoştea. Kevin o lămuri arătându-i care erau dispozitivele de decodare, detectoarele de frecvenţe, echipamentele de bruiaj, dispozitivele de spart sisteme de operare, minidronele... După o vreme, Alex pierdu şirul.
   Nu era dornică să folosească vreun dispozitiv cu care nu era familiarizată.
   Următorul dulap era cu compuşi chimici.
   - Da! spuse ea, scotocind dincolo de rândul din faţă ca să vadă ce era în spate. Asta pot să folosesc.
   - M-am gândit eu c-o să apreciezi.
   - Se poate? întrebă Alex, arătându-i un cilindru cu un catalizator despre care ştia că aproape i se terminase.
   - Ia tot ce vrei. Nu cred c-am folosit vreodată ceva de-aici.
   Alex se aplecă spre raftul de jos şi puse în rucsac mai multe borcane şi pungi. Ah, de ăsta chiar avea nevoie.
   - Atunci cum se face că le ai?
   - Am avut acces, zise Kevin, ridicând din umeri. Calul de dar...
   - Ha! făcu Alex şi se uită triumfătoare la el.
   - Ce-i?
   - Nu ziceai că-i un proverb stupid?
   Kevin ridică ochii spre tavan.
   - Ştii ce greu mi-e câteodată să nu-ţi trag un şut?
   - Ştiu exact ce simţi.
   Daniel se postă între ea şi Kevin. Alex clătină din cap spre el. Nu făceau decât să se tachineze. După ce le ţinuse discursul despre comportamentul corespunzător, Kevin trecuse din nou la purtarea lui obişnuită - ceva între un criminal în serie şi cel mai nesuferit frate mai mare din lume. Alex începea să se obişnuiască şi nu-1 mai lua în seamă atât de mult.
   Bombănind la adresa comunicării tăcute, Kevin se duse la dulapul cu muniţie şi începu să umple o sacoşă mare şi neagră.
   - Truse de prim ajutor? întrebă ea.
   - În dulapul cu cuţite, pe raftul de sus.
   Erau câteva pungi negre deasupra cuţitelor, unele mari cât un rucsac, altele mai mici, cât trusele de bărbierit.
   Nu ajungea la ele, aşa că Daniel le dădu jos, iar Alex începu să le examineze pe podea.
   Prima pungă mai mică pe care o deschise nu avea nimic de natură medicală. În schimb, erau pachete mici cu documente, prinse frumos cu benzi elastice, pentru o sortare mai uşoară. Scoase la iuţeală un paşaport canadian şi se uită la pagina de identificare. Aşa cum se aşteptase, poza îi aparţinea lui Kevin, sub un alt nume - Terry Williams. Ridică privirea; Kevin era întors cu spatele la ea. Luă două pachete şi le îndesă la fundul rucsacului ei, după care închise la loc punga.
   Articolele astea n-aveau să-i fie de vreun ajutor, dar trebuia să fie pregătită. Privi pe furiş la Daniel. Nici el nu-i acorda atenţie. Se uita la aranjamentul de cuţite şi era clar că nu-i venea să-şi creadă ochilor. Asta o făcu pe Alex să se întrebe cât ar supravieţui de unul singur cu ceea ce învăţase până atunci.
   Alex desfăcu una dintre pungile mai mari, dar conţinutul nu o impresionă. Era o trusă dotată cu strictul necesar, nimic pe care să nu-1 aibă deja. Verifică şi ultima pungă.
   Nimic care să nu fi fost în prima.
   - Ce lipseşte? întrebă Kevin.
   Alex tresări uşor; nu-1 auzise când se apropiase. De bună seamă că-i citise expresia de dezamăgire.
   - Aş vrea să am acces la nişte materiale cu care să se poată trata decent traumatismele, pentru orice eventualitate...
   - În regulă. Ia tot ce mai vrei de-aici şi pe urmă mergem să facem rost de restul.
   - Aşa simplu? întrebă ea cu scepticism.
   - Bineînţeles.
   Alex ridică dintr-o sprânceană.
   - Adică intrăm într-o instituţie medicală şi cerem pur şi simplu să cumpărăm ce-au în plus?
   - Nu! zise Kevin cu o expresie ce arăta cât de stupidă fusese sugestia ei. N-ai auzit niciodată vorba aia „a căzut din camion"? Ai la tine acum ceva din chestia aia care te adoarme?
   - Da.
   - Atunci, grăbeşte-te, ca să putem pleca de-aici înainte ca toate camioanele să-şi fi terminat livrările.

   Rucsacul lui Alex era acum burduşit cu muniţie pentru diferitele arme pe care le capturase - un SIG Sauer, Glock-ul, pe care nu-1 abandonase, puşca automată, puşca lui Daniel - şi PPK-ul pe care-1 avusese dinainte.
    Luase şi alte două pistoale din grămadă, pentru că nu se ştie niciodată, şi gloanţe pentru acestea. Din cutia cu echipamente tehnice luase două perechi de ochelari de noapte, câteva dispozitive de urmărire şi două generatoare de pulsuri electromagnetice de dimensiuni diferite. Nu ştia sigur ce va folosi din ele, dar era posibil să nu mai aibă timp să vină aici dacă apărea vreo urgenţă.
    În timp ce Alex scotocea prin echipamentele lui, Kevin resetă încuietoarea astfel ca ea să poată reveni aici folosind codul format din data naşterii. Sau Daniel, dacă lucrurile luau o întorsătură foarte urâtă.
   - Deci, ce opţiuni am pentru scoaterea din funcţiune a unei alte fiinţe umane? întrebă Kevin când porniră din nou la drum.
   De data asta, la volan se afla Alex.
   - Păi, să vedem... vrei ceva prin contact direct sau prin pulverizare?
   Kevin se uită la ea pieziş.
   - Ce-mi recomanzi?
   - Depinde de maniera de abordare. Ţinta se va afla într-un spaţiu închis?
   - De unde să ştiu? O să improvizez.
   - Bine, spuse ea oftând adânc. Le iei pe amândouă. Daniel, poţi să scoţi sticla de parfum din buzunarul exterior al rucsacului? E într-o pungă sigilată.
   - Am găsit-o, spuse Daniel după câteva clipe. Uite.
   Îi dădu sticla lui Kevin, care i-o întinse lui Alex.
   - Pare goală.
   - Mda, confirmă Alex. Gaz sub presiune. Acum, spuse ea întinzând mâna stângă spre Kevin, ia-1 pe cel de argint.
   Kevin îi trase inelul de pe degetul mijlociu, şi sprâncenele i se împreunară a surprindere când tubul minuscul şi punguţa ataşată, acţionată prin apăsare, ieşiră pe rând, ca două batiste din mâneca unui magician. Pe faţă i se citea scepticismul.
   - Ce-ar trebui să facă asta?
   - Vezi mica trapă de pe interior? Deschide-o. Cu atenţie.
   Kevin examină cârligul minuscul şi gol pe dinăuntru, apoi se uită la săculeţul rotund din cauciuc. În liniştea din maşină, se putea auzi sunetul slab al lichidului mişcându-se înăuntru.
   - Ţii punguţa în palmă, îl îndrumă ea, imitând gesturile în timp ce explica. Apeşi cu mâna tare pe ţinta ta.
   Arătă spre Daniel, care întinse ascultător braţul. Alex îl apucă de încheietură - nu violent, dar cu forţă.
   - Subiectul va simţi înţepătura şi va încerca să se retragă din reflex. Tu ţii strâns. Dacă procedezi cum trebuie, lichidul din punguţă va fi eliminat prin cârlig.
   Îi eliberă mâna lui Daniel când termină demonstraţia.
   - Şi pe urmă ce se întâmplă? întrebă Kevin.
   - Ţinta o să tragă un pui de somn - o oră, poate două, în funcţie de ce gabarit are.
   - Chestia asta e prea mică, se plânse Kevin, ţinând inelul între degetul mare şi arătător şi privind prin gaură.
   - Îmi pare rău. Data viitoare o să încerc să mă dotez cu nişte mâini mai mari, de dragul tău. Pune-1 pe degetul mic.
   - Cine poartă un inel pe degetul mic?
   - Cred că ţi se potriveşte perfect, zise Alex zâmbind.
   Daniel chicoti.
   Kevin îşi puse inelul pe degetul mic, dar abia dacă trecu de prima articulaţie. Punguţa îi ajungea la limită în palmă.
   Ar fi avut nevoie de un tub mai lung dacă vreodată ar fi vrut s-o ascundă în mânecă. Se încruntă un moment la vederea dispozitivului, apoi zâmbi larg.
   - Mişto!
   Daniel se aplecă în faţă şi arătă spre celelalte inele pe care le avea Alex.
   - Alea două ce fac?
   Alex ridică mâna dreaptă, mişcându-şi inelarul pe care era o verighetă de aur.
   - Te omoară blând.
   Ridică apoi degetul mijlociu de la mâna stângă, cu o verighetă din aur roz.
   - Te omoară în chinuri.
   - A, ia stai aşa! zise Kevin, aducându-şi brusc aminte de ceva. Asta încercai tu să faci când ai vrut să mă loveşti cu palma atunci, în Virginia de Vest?
   - Da.
   - Ptiu, drace! Eşti mai periculoasă ca un păianjen veninos, Ollie.
   Ea confirmă cu o mişcare scurtă din cap.
   - Dacă eram mai înaltă sau tu erai mai scund, n-am mai fi purtat această conversaţie.
   - Păi cred că aia a fost ziua ta norocoasă.
   Alex îşi dădu ochii peste cap.
   - Şi cu care ai încercat să mă loveşti?
   Ea ridică din nou degetul mijlociu de la mâna stângă.
   - Nemiloasă, comentă Kevin. De ce inelele alea n-au şi ele dotările suplimentare? adăugă el, fluturând din mână astfel încât tubul şi punguţa alunecară sub palmă.
   - Ai grijă! îl avertiză ea. Chestia aia se poate desprinde.
   Kevin prinse punguţa şi o adăposti în palmă.
   - Ai dreptate.
   - Celelalte inele sunt acoperite cu venin. Puţin, dar eficient. O singură picătură de venin de melc conic e suficientă ca să ucidă 20 de oameni cât tine de mari.
   - Dă-mi voie să ghicesc, animalele tale de companie sunt melci veninoşi şi păianjeni văduva-neagră?
   - N-am timp pentru animale de companie şi, la drept vorbind, veninul văduvei-negre se situează la limita de jos pe o scară a daunelor produse. Nu, înainte aveam acces la tot felul de lucruri. Am studiat puţin veninul melcului conic pentru modul în care ţinteşte anumite clase de receptori. Nu-mi stătea în obicei să ratez o oportunitate. Am păstrat ce-am putut, şi acum sunt grijulie cu rezervele.
   Kevin privi din nou gânditor inelul de pe deget. Asta îl făcu să rămână tăcut, lucru pe care Alex îl aprecie.
   Alex alese Spitalul Universitar Howard, întrucât era un centru excelent pentru tratarea traumelor şi ştia să se orienteze în incinta lui - doar dacă nu se schimbase prea mult în ultimii 10 ani.
   Dădu o tură de recunoaştere, încercând să vadă unde erau amplasate camerele de supraveghere şi dacă erau poliţişti în zonă. Nu se făcuse încă 7:00 dimineaţa, dar o mulţime de oameni intrau şi ieşeau.
  - Ce zici de ăla? întrebă Kevin, arătând cu mâna.
   - Nu, în ăla sunt mai ales lenjerii de pat şi produse din hârtie, murmură ea.
   - Fă o pauză înainte să mai dai o tură; nu trebuie să ne facem remarcaţi.
   - Ştiu cum se face chestia asta, minţi Alex.
   Merse câteva străzi spre vest şi opri maşina lângă un mic spaţiu verde. Câţiva oameni făceau jogging, dar altfel era destul de pustiu. Aşteptară în tăcere 10 minute, apoi Alex porni şi conduse maşina pe o arie mai largă, rămânând la două intersecţii de străzile din jurul spitalului. În cele din urmă descoperi ceva promiţător - un camion alb pe care scria HALBERT & SOWERBY MATERIALE MEDICALE.
   Cunoştea firma şi era destul de sigură că era încărcată cu mărfuri utile.
   Se ţinu după camion până la rampa de încărcare din spatele clădirii principale a spitalului. Kevin era pregătit, cu degetele deja strânse pe clanţa portierei.
   - Mă laşi în spatele lui, apoi aştepţi la intersecţia următoare, îi spuse el.
   Dând din cap în semn de aprobare, Alex încetini şi opri scurt în spatele camionului, prea aproape pentru ca şoferul să-l poată vedea pe Kevin în oglinzi. După ce acesta coborî, Alex dădu maşina puţin în spate, apoi plecă de-acolo fix cu viteza impusă de indicatoare. în trecere, se uită pe sub cozorocul şepcii în camion; era doar şoferul, fără pasageri.
   Totuşi, pe trotuar erau mulţi inşi îmbrăcaţi în uniforme de spital sau muncitori de la întreţinere. Spera ca fratele lui Daniel să poată trece neobservat.
   Frână la indicatorul de oprire din colţ, întrebându-se cum avea să aştepte aici dacă nu era nicio parcare. Înainte să poată lua o decizie, văzu camionul alb apropiindu-se din spate, în spatele altei maşini. Alex înaintă încet, îndemnând maşina dintre ei să treacă şi apoi lăsându-1 şi pe Kevin s-o depăşească. Îl văzu pe şofer - un tânăr negru - rezemat de geamul din dreapta al cabinei, cu ochii închişi.
   - Bine că nu-1 urmăreşte poliţia... deocamdată, murmură ea începând să se deplaseze în spatele lui.
   - O să-i facă rău tipului? întrebă Daniel. Chestia aia cu care l-a înţepat Kevin?
   - Nu chiar. O să aibă o mahmureală teribilă când o să se trezească, dar nimic permanent.
   Kevin conduse camionul cam 20 de minute, mai întâi ca să se îndepărteze de spital şi apoi ca să caute un loc potrivit pentru transferul de mărfuri. Alese un parc industrial liniştit, ducându-se în spate unde erau câteva spaţii de încărcare goale şi aproape închise, cu uşi de acces rulante. Dădu cu spatele într-unul dintre ele, şi Alex parcă lângă el, pe partea ferită, ca să fie invizibilă pentru oricine intra în curte.
   Scoase o pereche de mănuşi din latex, îi dădu alta lui Daniel şi băgă o pereche în buzunar.
   Kevin deschisese deja uşa din spate a camionului. Alex îi dădu perechea de mănuşi, apoi se ridică pe podeaua compartimentului pentru marfă. înăuntru, totul era aranjat în lăzi albe din plastic opac, stivuite până sus şi ancorate de pereţi cu corzi din nailon roşu.
   - Ajutaţi-mă să deschid astea, spuse Alex.
   Kevin începu să tragă lăzile jos şi să dea la o parte capacele. Daniel se urcă şi el şi îi urmă exemplul. Alex venea în urma lor şi-şi alegea marfa.
   Principala ei grijă erau rănile provocate de împuşcături.
   Părea să fie consecinţa cea mai probabilă a unei acţiuni ofensive. Bineînţeles, nu putea să excludă posibilitatea de a fi înjunghiaţi sau loviţi cu obiecte contondente. Totuşi, se arătă foarte mulţumită când găsi o ladă cu truse de intervenţie; fiecare conţinea garouri, pansamente impregnate cu hemostatice şi o varietate de pansamente ocluzive.
    Începu să le pună teanc, adăugând câteva tipuri de feşe pentru închiderea rănilor, pachete cu pansamente, bandaje de compresie, pachete de încălzire şi de răcire chimică, truse de resuscitare, câteva măşti de resuscitare manuală, şerveţele îmbibate cu alcool şi iod, aţele şi gulere, plasturi pentru arsuri, catetere şi tubulatură pentru perfuzii, pungi cu soluţie salină şi multe seringi de unică folosinţă.
   - Ai de gând să-ţi deschizi un spital de campanie? întrebă Kevin.
   - Nu ştii niciodată de ce-ai putea avea nevoie, ripostă ea și adăugă în gând: „S-ar putea să ai nevoie chiar tu de chestiile astea, tâmpitule!"
   - Uite, îi propuse Daniel, întorcând una dintre lăzile golite pe jumătate şi răsturnând în altă ladă ce mai rămăsese.
   Începu să organizeze materialele sortate în lada goală.
   - Mulţumesc. Cred că am adunat tot ce voiam.
   Kevin aşeză lăzile la loc şi apoi sări din spatele camionului şi se urcă în cabină. Alex îl urmă din nou cu maşina până când găsi un loc în care să lase camionul cu şofer cu tot, în spatele unui complex comercial. După ce Kevin curăţă rapid amprentele din cabină, porniră cu toţii la drum.
   Când se întoarseră la apartament, văzură că Raoul, omul însărcinat cu curăţenia, venise şi plecase. Val stătea întinsă pe o canapea joasă şi se uita la un televizor cu ecranul imens, despre care Alex ar fi putut să jure că nu fusese acolo cu o zi înainte. Urmărea un film alb-negru.
   Astăzi, Val purta o salopetă sport cu pantaloni foarte scurţi şi un decolteu ameţitor. Einstein stătea întins lângă ea pe canapea, cu botul pe braţul ei. Val îl mângâia, astfel că nu sări să-i întâmpine când îşi făcură apariţia pe uşă. Se mulţumi să dea din coadă când îl zări pe Kevin.
   - Şi cum a mers misiunea de spionaj? întrebă ea cu glas leneş.
   - Doar muncă de teren plictisitoare, spuse Kevin.
   - Îh, nu-mi povesti despre asta. Şi să nu laşi aici nimic din ce-aţi adus acum. Nu vreau dezordine.
   - Da, să trăiţi, răspunse Kevin docil şi duse genţile în camera lui Alex şi-a lui Daniel. Am să te conectez la computerul meu, Ollie, spuse el în timp ce aranja lucrurile. Poţi să vezi filmarea de la camerele cu care l-am urmărit pe Carston. Şi poţi să şi asculţi - i-am pus microfon în maşină şi un microfon direcţional îndreptat spre biroul lui. Maşina a avut şi un dispozitiv de urmărire, ca să-i poţi vedea mişcările din ultimele zile.
   Alex răsuflă adânc, deja copleşită de muntele de informaţii pe care trebuia să le evalueze.
   - Mulţumesc.
   - Sunt rupt de foame, anunţă Daniel. Mai vrea cineva să mănânce?
   - Da, te rog, spuse Alex în acelaşi timp în care Kevin răspunse:
   - Bineînţeles!
   Daniel zâmbi şi ieşi din cameră.
   Alex îl urmări cu privirea, apoi îşi dădu seama că şi Kevin o urmărea pe ea în timp ce se uita după Daniel.
   - Cee?
   Kevin îşi ţuguie buzele, ca şi cum ar fi căutat o cale potrivită de a se exprima. Se uită automat la pat - încă răvăşit; Raoul nu primise permisiunea să intre aici - şi se înfioră.
   Alex se întoarse cu spatele la el şi se duse să-şi ia laptopul. Voia să mute pe el fişierele importante.
   - Ollie...
   - Ce-i? zise ea fără să ridice privirea de la ceea ce făcea.
   - Pot să...
   Ţinând laptopul la piept, Alex se întoarse spre el, aşteptând să termine ce-avea de spus. Din reflex, îşi îndreptă umerii, pregătită să-l înfrunte.
   Kevin avu o nouă ezitare, apoi întrebă:
   - Pot să-ţi pun nişte întrebări, fără să primesc nişte răspunsuri specifice sau prea explicite?
   - Cum ar fi?
   - Chestia asta cu Danny... nu vreau să sufere.
   - Asta nu-i o întrebare.
   Kevin se încruntă, apoi trase adânc aer în piept, forţându-se să se relaxeze.
   - Când o să terminăm aici, unde-o să te duci?
   Veni rândul ei să ezite.
   - Păi... e ca şi cum aş cobi dac-aş presupune că o să supravieţuiesc. Sincer, nu m-am gândit la ce-o să urmeze.
   - Ei haide, că nu-i aşa de greu, spuse el zeflemitor.
   - Nu-i vorba de ce fac eu. Tu te ocupi de problemă în felul tău, eu, într-al meu.
   - Vrei să mă ocup eu şi de Carston?
   - Nu! negă ea cu tărie, deşi, dacă tonul lui n-ar fi fost atât de condescendent, poate c-ar fi fost ispitită să spună da. Pot să mă ocup şi singură de problemele mele.
   Kevin ezită şi apoi întrebă.
   - Deci... ce faci? Crezi că pe urmă o să te ţii după noi?
   - Nu, asta n-ar fi prima mea opţiune. Bineînţeles, acceptând ipoteza că voi mai fi în viaţă atunci.
   - Eşti o pesimistă adevărată.
   - E stilul meu de planificare. Să mă aştept la ce-i mai rău.
   - Mă rog. Să revenim la ce ziceam - dacă tu mergi pe drumul tău, cum rămâne cu Danny? Sau e doar o chestie de genul Adio şi-ţi mulţumesc pentru momentele plăcute?
   Alex se uită într-o parte, către uşă.
   - Nu ştiu. Asta depinde de ce vrea el. Nu pot să vorbesc în numele lui.
   Kevin rămase tăcut îndeajuns de mult ca Alex să fie nevoită să-şi întoarcă privirea spre el. Faţa lui era nefiresc de vulnerabilă. Ca de fiecare dată, când îşi permitea să-şi relaxeze trăsăturile, semăna mult mai mult cu Daniel.
   - Crezi că el ar alege să vină după tine? întrebă Kevin cu glas scăzut. Adică, abia v-aţi întâlnit. Nici nu te cunoaşte. Deşi... cred că în acest moment Danny are impresia că nici pe mine nu mă prea cunoaşte.
   - Nu ştiu ce-o să vrea el, spuse Alex. Nu i-aş cere niciodată să facă o astfel de alegere.
   Kevin îşi focaliză privirea pe un punct situat la câţiva centimetri deasupra capului ei.
   - Mi-am dorit mult să am şansa să mă revanşez faţă de el. Să-i ofer o viaţă la care să se poată adapta. Şi speram ca, după o vreme, să putem fi fraţi din nou.
   Alex simţi imboldul ciudat să se apropie de Kevin şi să-i pună mâna pe umăr. Probabil doar pentru că, în continuare, semăna cu Daniel.
   - N-am să mă pun împotrivă, îi promise ea şi chiar asta-i era intenţia.
   Ce era mai bine pentru Daniel, asta conta în primul rând.
   Kevin se uită lung la ea, chipul lui recăpătându-şi expresia aspră obişnuită. Oftă adânc.
   - Of, la dracu', Ollie, ce bine era dacă lăsam în pace chestia aia cu Tacoma. Milioane de vieţi salvate - pe bune, se compară asta cu faptul că fratele meu se culcă cu Lucrezia Borgia?
   Alex îngheţă.
   - Ce-ai spus?
   Kevin rânji şi spuse:
   - Ce, eşti surprinsă că am făcut corect analogia istorică? Să ştii că m-am descurcat binişor la şcoală. Am tot atâtea celule în creier ca şi fratele meu.
   - Nu, despre Tacoma. Ce-ai vrut să spui?
   Rânjetul lui se schimbă într-o expresie de confuzie.
   - Păi, ştii totul despre asta... doar ţi-au dat dosarul. L-ai interogat pe Danny...
   Alex se aplecă spre Kevin, strângând inconştient mai tare la piept laptopul.
   - Are legătură cu misiunea pe care ai avut-o cu de la Fuentes? Cumva T din TCX-1 vine de la Tacoma?
   - N-am auzit niciodată de TCX-1. Treaba cu el era legată de virusul Tacoma.
   - Ciuma Tacoma?
   - N-am auzit niciodată să i se spună aşa. Ce se întâmplă, Ollie?
   Alex deschise brusc laptopul şi se urcă pe pat. Accesă cel mai recent fişier la care lucrase, cel ce conţinea însemnările ei codificate. Derulă lista de numere şi iniţiale, simţind cum se mişcă patul când Kevin se rezemă într-un genunchi ca să se uite la ecran peste umărul ei.
   Lui Alex i se părea că trecuse o grămadă de timp de când scrisese notele acelea. Atât de multe se întâmplaseră, şi gândurile legate de acele rânduri scurte se estompaseră.
   Îl găsi: evenimentul terorist numărul trei, CT, Ciuma Tacoma. Literele dansau în faţa ochilor ei, doar câteva dintre ele transformându-se în cuvinte de care îşi amintea. J, I-P, ăsta era oraşul din India de la graniţa cu Pakistanul.
   Nu-şi mai amintea cum se numea celula teroristă, doar că se ramificase din Fateh Jang. Se uită la iniţialele numelor conectate: DH - ăsta era cercetătorul, Haugen; OM era Mirwani, teroristul, şi apoi P... Celălalt american de care nu-şi amintea. îşi apăsă fruntea cu pumnul, încercând să-şi aducă aminte.
   - Ollie? spuse din nou Kevin.
   - Am lucrat la cazul ăsta - cu ani în urmă, când formula a fost prima oară furată din SUA. Cu mult înainte ca de la Fuentes să ajungă în posesia ei.
   - Furată din SUA? Păi, el a obţinut-o din Egipt.
   - Nu, a fost creată într-un laborator din apropiere de Tacoma. Trebuia să fie ceva teoretic, doar un subiect de cercetare. Haugen... Dominic Haugen, aşa-1 chema pe omul de ştiinţă.
   Pe măsură ce se concentra, îşi amintea tot mai bine povestea.
   - Era de partea noastră, dar, după furt, situaţia a devenit prea sensibilă pentru ca el să continue să lucreze acolo. Cei de la NSA l-au îngropat într-un laborator aflat sub controlul lor. L-am prins pe omul numărul doi din ierarhia celulei teroriste. De la el am obţinut coordonatele geografice ale laboratorului din Jammu, care a reuşit să creeze virusul pe baza însemnărilor furate. O misiune sub acoperire a distrus laboratorul. Au crezut că au rezolvat problema armei biologice, dar unii membri ai celulei au scăpat. Din câte ştiu, departamentul încă mai colabora cu CIA la vânarea lor după doi ani... când Barnaby a fost ucis.
   Alex se uită la Kevin, rotiţele din mintea ei învârtindu-se atât de repede, încât simţea că ameţeşte.
   - Când CIA te-a scos din circulaţie, când ţi-a aranjat dispariţia... mi-ai spus că erau nişte probleme pe care încercai să le lămureşti. Despre ce era vorba?
   El clipi repede, amintindu-i iar de Daniel.
   - Ambalajele vaccinurilor - la exterior scria în arabă, dar pe ambalajul interior, pe etichetele originale - totul era în engleză. Şi denumirea: Tacoma. N-avea logică. Dacă de la Fuentes ar fi vrut să traducă etichetele, le-ar fi schimbat din arabă în spaniolă. Voiam să iau urma virusului. Eram sigur că nu provenea din Egipt. M-am gândit că trebuie să fie un american sau un britanic care lucra pe undeva cu producătorii. Voiam să-l găsesc pe individ. Tu spui că povestea asta a început în statul Washington?
   - Trebuie să fie vorba de acelaşi lucru. Perioadele de timp corespund. Cum am obţinut ceva informaţii despre virus, dintr-odată au început să ne supravegheze, pe mine şi pe Barnaby. Doi ani mai târziu - cam când virusul a ajuns în mâinile lui Enrique de la Fuentes, corect? - Barnaby este ucis. Asta trebuie să fi fost catalizatorul. Motivul pentru care l-au ucis pe el şi au încercat să mă omoare şi pe mine. Pentru că virusul ieşise din nou la iveală şi, dacă populaţia afla, noi doi ştiam ceva care putea fi legat de...
   Barnaby nu-i spusese niciodată ce anume îi declanşase paranoia, de ce hotărâse că trebuie să fie pregătiţi de fugă.
   Se uită la literele de pe ecranul laptopului. DH, Dominic Haugen. Era neverosimil ca indivizii din umbră să-l lase pe Haugen în viaţă dacă simţiseră nevoia să-i lichideze pe ea şi pe Barnaby. Oare Haugen murise primul? Probabil că într-un mod normal, plauzibil. Accident de maşină. Atac de cord.
   Erau atâtea metode prin care moartea lui să capete o aparenţă nevinovată. Văzuse Barnaby vreo însemnare referitoare la moartea lui Haugen? Ăsta să fi fost pentru el indiciul?
   Vru să facă o căutare rapidă online, dar, dacă avea dreptate în privinţa asta, atunci cu siguranţă numele lui Haugen fusese trecut la index. Oricine cerceta moartea lui - oricât de anonimă ar fi fost metoda folosită - s-ar fi făcut remarcat.

....................................................