Chimista, Stephenie Meyer

 .........................................

8-9

      Cine era „P”?

   Nu era sigură nici că reținuse acea literă corect. Numele fusese menţionat în treacăt. Ceva scurt..., îşi zise.
   - Ollie, aş putea spune că ambalajul avea un aspect îngrijit. Nu era ceva conceput la repezeală într-un laborator improvizat de undeva din Orientul Mijlociu.
   Se uitară lung unul la celălalt.
   - Întotdeauna mi s-a părut că e o exagerare, murmură Alex. Că ar putea cineva să fabrice cu adevărat virusul pornind doar de la proiectul teoretic al lui Haugen. Mi s-a părut că ar fi ca şi cum ai trage biletul câştigător la loteria teroristă.
   - Crezi că au furat mai mult decât însemnările?
   - Haugen trebuie să-l fi făcut... a creat efectiv drăcovenia. Dacă era o cantitate atât de mare, dacă vaccinul era ambalat atât de bine... înseamnă că intrase în faza de producţie. Aşa că lucrul la o armă pe bază de virusuri nu era doar hobby-ul de weekend al lui Haugen. Era un proiect militar. Am prins nişte indicii în sensul ăsta... ceva despre implicarea unui general-locotenent. Nimeni nu voia să insiste pe partea americană a lucrurilor. Ne forţau să ne concentrăm asupra celulei teroriste. De obicei, ne lăsau să punem întrebările potrivit cursului firesc... dar îmi amintesc că aici s-a procedat diferit. Carston mi-a dat întrebările la care voia răspunsuri.
   - Deci, am fost trecuţi pe linie moartă din acelaşi motiv, spuse Kevin sumbru.
   - Nu cred într-o coincidenţă atât de mare.
  - Nici eu.
   - Pe cine protejează ăştia? se întrebă Alex. Oricine-ar fi, el trage sforile. Ceea ce înseamnă că ştie despre noi doi.
   - Iar asta înseamnă că trebuie să ajungem şi la el.
   Din nou se uitară lung unul la altul.
   - Alex? Kev? Băieţi? Cumva locul ăsta e izolat fonic?
   Alex ridică încet privirea, dar nu se uită la Daniel, care tocmai intra pe uşă.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă Daniel pe un ton mai scăzut când observă scena.
   Se grăbi să ajungă la pat şi puse mâna pe umărul lui Alex.
   - Doar puneam laolaltă câteva lucruri, spuse Kevin cu înverşunare în glas.
   Daniel se uită la Alex.
   - Trebuie să mai adăugăm un nume pe listă, îl informă ea.
   - Pe cine?
   - Tocmai asta-i problema, spuse Kevin.
   - Lasă-mă să mă gândesc, zise Alex. Dacă eu n-aş fi ştiut răspunsul la întrebarea asta, n-ar mai fi încercat să mă ucidă.
   Se uită în sus, la Kevin.
   - Ştiu că e o întrebare foarte generală, dar ai auzit vreodată de vreun nume care să înceapă cu litera P şi care să fie implicat în povestea asta?
   - Cu P? Va trebui să mă gândesc, dar nu aşa, la repezeală. Am să trec din nou prin convorbirile lui Deavers, să văd dacă găsesc ceva.
   - O să-ncerc să-mi amintesc şi eu în timp ce parcurg materialul legat de Carston.
   Kevin dădu din cap în semn de aprobare şi apoi se uită la Daniel.
   - Sper că ai venit aici pentru că ai făcut ceva de mâncare. Trebuie să hrănim creierul mare al lui Ollie ca să rezolvăm chestia asta.

   Îşi instalară computerele pe blatul generos din bucătărie şi începură să lucreze în timp ce mâncau.
    Val şi Einstein nu se mişcaseră de pe canapea, doar că acum urmăreau canalul de shopping. Daniel îşi trase un taburet lângă Alex, uitându-se la ecran în timp ce ea verifica înregistrările cu reşedinţa din oraş a lui Carston, care arăta foarte respectabil.
   Derulă repede timpii morţi când nu se afla nimeni acasă, ascultând simultan în căşti convorbirile telefonice ale lui Carston. Acesta era prudent - conversaţiile lui de serviciu erau vagi; nu numea niciodată vreo persoană sau vreun proiect şi, întrucât apelurile de la locul de muncă erau înregistrate doar la un microfon extern, nu putea să audă decât replicile lui. Folosea atât de multe pronume, încât era imposibil de urmărit. Reuşi doar să-şi dea seama că erau câţiva inşi care-1 enervau rău de tot pe Carston şi că cel puţin un proiect nu mergea bine deloc. Părea să fie stresat. Asta putea să fie din cauza celor întâmplate în Texas şi a e-mailului primit de Deavers.
    Se simţea Carston în pericol? Bănuia că ştia Kevin despre el? Trebuia să fie cât se poate de precaut, pentru orice eventualitate. Carston nu ajunsese în postul pe care-1 ocupa acum fără să fie suficient de paranoic.
   Casa lui avea instalat un sistem de alarmă, gratii ornamentale la ferestrele de la parter şi camere video exterioare.
   Unele dintre înregistrările pe care i le dăduse Kevin păreau să fie făcute de acele camere - probabil că reuşise să spargă sistemul de supraveghere. Strada nu era ideală - mulţi vecini apropiaţi, multă activitate pe stradă atât dimineaţa, cât şi noaptea. O droaie de martori.
   - Adică tu trebuie să pătrunzi în asta? bâigui Daniel în timp ce ea studia pe ecran un alt unghi de filmare a ferestrelor zăbrelite.
   - Să sperăm că nu.
   Alex arătă spre femeia măruntă care urca treptele de la intrare. Avea braţele încărcate de pungi pline cu produse de băcănie, abia reuşind să descuie uşa. Din acest unghi, Alex văzu cum femeia se opri în prag şi tastă codul alarmei. Mâna ei acoperea tastatura numerică, aşa că nu era nicio şansă să desluşească şirul de cifre.
   - Menajera? întrebă Daniel.
   - Aşa se pare. Şi îi face şi cumpărăturile.
   - Şi asta e bine?
   - Ar putea fi. Dacă aş avea o faţă nouă, astfel încât să o pot fila o vreme...
   - Dar eu n-aş putea? întrebă Daniel. N-am mai apărut la ştiri de ceva timp.
   - Daniel, dar nici noi nu ne-am mai uitat la ştiri de ceva timp, îi atrase ea atenţia.
   - A, da. Crezi că acum transmit varianta cu individul cel rău?
   - E posibil. Nu strică să verificăm.
   - Vreţi să vă uitaţi la ştiri? strigă Val de pe canapeaua din camera de alături.
   - Păi numai dacă nu-ţi trebuie acum televizorul, spuse Daniel politicos.
   - Mai e unul în dulapul de la stânga frigiderului, al doilea de deasupra, le spuse ea.
   Daniel se duse la dulapul indicat şi deschise uşa, dând la iveală un ecran de televizor ascuns în acel spaţiu. Uşa culisă într-o fantă laterală.
    - Drăguţ, comentă Kevin, ridicând privirea de la computerul său.
   Alex se întoarse la căutările ei, în vreme ce Daniel schimbă canalele până îl găsi pe cel de ştiri cu program non-stop. Coborî volumul şi se întoarse lângă ea.
   Alex n-o auzi pe Val ridicându-se, dar dintr-odată blonda stătea aplecată peste umărul ei.
   - Chestia aia arată foarte plictisitor, comentă ea.
   - Mă rog, dacă adăugăm în ecuaţie posibilitatea ca eu să mor, devine mai interesant, îi spuse Alex.
   - Ziceai că ai avea nevoie de o faţă nouă?
   - Ăă, da. Ştii, vânătăile şi bandajele mă fac prea uşor de ţinut minte.
   - Şi asta nu e bine în cazul tău?
   - Nu.
   - Aş putea eu să fac asta.
   - Poftim? zise Alex.
   - Să-ţi dau o faţă nouă.
   Alex se întoarse ca să-i acorde lui Val întreaga ei atenţie.
   - Ce vrei să spui?

Capitolul 26

   - Ar fi mai simplu dacă n-ai mai încerca să faci două lucruri odată, se plânse Val.
   - Scuze, dar sunt cam presată de timp.
   - Ţine-ţi, te rog, capul nemişcat.
   Alex se strădui să-i dea ascultare. Avea laptopul lui Kevin pe genunchi şi căştile conectate la acesta. Când Carston era în maşina lui, auzea ambele părţi ale conversaţiei. Din păcate, Carston folosea de regulă acest timp ca să ţină legătura cu fiica lui, Erin. Vorbeau aproape tot timpul despre nepoată - cea a cărei poză se afla în medalionul lui Alex - şi, după ce i-a ascultat timp de trei sferturi de oră discutând despre care grădiniţă i-ar asigura fetiţei şansele cele mai mari de a ajunge la o universitate de prestigiu, Alex începu să deruleze imediat ce auzea vocea lui Erin sau tonul aparte pe care Carston îl folosea numai când vorbea cu fiica lui. Vorbeau mult mai mult decât s-ar fi aşteptat Alex. Apăsă butonul Play. Erin continua să pălăvrăgească ceva despre intenţia de a o duce pe Livvy la grădina zoologică. Alex nu pierduse nimic, aşa că dădu iar pe repede-nainte.
   - Vreau să ştii că e o treabă imperfectă şi e numai din vina ta.
   - De acord, orice imperfecţiune intră în responsabilitatea mea, spuse Alex.
   Val o întorsese pe Alex cu spatele la peretele acoperit de oglinzi din baie ca să nu vadă ce i se făcea. Alex ştia doar că pe piele îi fusese aplicat ceva de consistenţa unei vopsele grele, pe bază de ulei. Iar peste tăietura de la falcă avea întins ceva astringent.
   Crezuse că baia pentru oaspeţi este opulentă, dar palatul acesta întrecea orice limită. Doar în încăperea asta puteau locui lejer două familii cu câte cinci membri.
   Îşi concentră atenţia pe ecranul laptopului. Menajera sosea din nou acasă la Carston. Se părea că-i cumpăra alimente cam din două în două zile. Alex observă cam ce conţineau pungile: un litru de lapte organic degresat, o cutie de cereale cu tărâţe, suc de portocale, cafea boabe. Avea deja numărul de înmatriculare al maşinii, iar Kevin îi obţinuse adresa. După ce se lăsa întunericul, Alex putea să dea o fugă şi să pună un dispozitiv de urmărire pe maşina femeii, astfel încât s-o poată urmări la cumpărături.
   Verifică din nou partea audio şi o auzi pe Erin luându-şi rămas-bun. Alex nu înţelegea cum de reuşea Carston să piardă atâta timp ascultând vorbăria fiicei sale. Bine că avea un singur copil. Probabil că făcea mai multe lucruri deodată, aşa cum făcea şi Alex.
   În conversaţiile de serviciu nu fusese menţionat absolut niciun nume, darămite unul care să înceapă cu litera P. Avea senzaţia că, dacă ar fi putut să-şi alunge puţin îngrijorarea, subconştientul ei ar fi reuşit să-i rezolve problema. Din nefericire, nu era în stare să scape de această obsesie, aşa încât era firesc să nu înregistreze niciun progres.
   - OK, ultimul retuş, spuse Val, trăgându-i lui Alex o perucă pe cap.
   - Au!
   - Frumuseţe fără suferinţă nu se poate. Acum poţi să te uiţi.
   Alex se ridică ţeapănă - stătuse imobilă prea mult timp - şi se întoarse cu faţa la oglinzi.
   Avu o tresărire de surprindere. Nu se recunoscu imediat în femeia scundă ce stătea lângă Val.
   - Cum...
   Degetele i se duseră din reflex la locul unde ar fi trebuit să se vadă rana cicatrizată.
   Val îi dădu peste mână.
   - Nu atinge nimic, că te mânjeşti.
   - Unde-a dispărut totul?
   Nu puteai găsi niciun cusur chipului din oglindă; era perfect. Pielea lui Alex avea prospeţimea caracteristică unei adolescente de 14 ani. Ochii ei erau mari, conturaţi, fără să pară excesiv de încărcaţi. Buzele erau mai pline, pomeţii mai pronunţaţi. Părul îi ajungea până la umeri; era castaniu, cu şuviţe roşcate. îi încadra frumos pomeţii dintr-odată mai înalţi.
   - Voila, noua ta faţă, spuse Val. A fost distractiv. Data viitoare o să încerc să te fac blondă. Ai o piele fantastică - arată natural cu o mulţime de nuanţe.
   - E absolut uluitor! Nu-mi vine să cred. Unde-ai învăţat să faci asta?
   - Interpretez o grămadă de roluri, zise Val, ridicând din umeri. Dar e amuzant să ai un model. Când eram mică, îmi doream unul dintre busturile alea de la Barbie, să mă joc de-a stilista.
   Întinse mâna şi bătu uşor cu palma pe creştetul perucii lui Alex.
   - Sau o surioară. Dar bustul din plastic era preferatul meu.
   - Cred că am cu 10 ani mai mult decât tine, protestă Alex.
   - Ce compliment frumos! Dar oricare ar fi vârsta mea adevărată, tot nu eşti mai vârstnică dacă vorbim de lucrurile care contează.
   - Dacă spui tu...
   Alex n-avea nicio intenţie s-o contrazică. Val tocmai îi dăduse echivalentul unui permis de ieşire din puşcărie.
   - Nici maică-mea nu m-ar recunoaşte.
   - Pot să te fac şi mai sexy, promise Val. Dar ai vrut să nu ieşi în evidenţă...
   - Cred că mai sexy de-atât n-am arătat de când mă ştiu. M-aş speria dac-aş vedea cum arată „mai sexy".
   - Pariez că Danny ar fi încântat, murmură Val.
   - Apropo... unde-am zbârcit-o? Cum de te-ai prins?
   - Te rog, spuse Val zâmbind. Când doi oameni sunt atât de atraşi unul de celălalt, radiază. N-ai făcut nimic.
   Alex oftă.
   - Mulţumesc că i-ai împărtăşit observaţiile tale lui Kevin.
   - Eşti sarcastică, dar ar trebui să-mi mulţumeşti. Nu-i mai uşor acum, fără secrete?
   - Cred că da... dar n-a lipsit mult să-mi tragă un glonţ în cap, aşa că...
   - Cine nu riscă nu câştigă.
   Alex se apropie de peretele cu oglinzi şi examină cu atenţie deghizarea. Pe rana de la maxilar fusese aplicată un fel de piele protetică. Îşi mişcă gura cu grijă, căutând expresiile care ar fi putut forţa prea tare pielea. Se vedea un mic pliu când zâmbea, dar peruca ascundea oricum în mare măsură acea parte a feţei. Nu va trebui să-şi facă griji că ar putea cineva să observe ceva în neregulă cu ea, chiar şi de-aproape. Desigur, oamenii îşi vor putea da seama că este fardată, dar majoritatea femeilor se fardau. Nu era ceva care să atragă atenţia.
   Acum putea să-şi pună planurile în aplicare mai repede. Nu trebuia să aştepte lăsarea întunericului.
   Zâmbi larg, apoi îşi reţinu zâmbetul ca să micşoreze tensiunea din pielea falsă. Noua libertate era un lucru îmbătător.
   Alex coborî scara sărind peste trepte, cu laptopul la subsuoară. Deja îşi făcuse un plan fezabil - risc scăzut, expunere minimă - aşa că asculta acum convorbirile doar cu speranţa deşartă că individul numit Carston va greşi şi va spune ceva semnificativ. Era neverosimil, dar avea să asculte până la capăt. Mai târziu. în clipa asta, putea să înceapă pregătirea specifică.
   - Mmm! mormăi Kevin.
   Alex îl văzu cum se uita pe lângă ea, către Val.
   - Hei, Val, câte fecioare a trebuit să sacrifici ca s-o faci să arate aşa?
   - N-am nevoie de niciun ritual satanic ca să fac ceea ce fac, răspunse Val. Iar fecioarele nu-s utile la nimic.
   Daniel se ridică de pe canapeaua de unde urmărea ştirile - îşi luase în serios misiunea - şi veni să vadă despre ce vorbeau Kevin şi Val.
   Alex ezită pe ultima treaptă, simţindu-se nefiresc de vulnerabilă. Nu era obişnuită să-i pese dacă arăta frumoasă sau nu.
   Daniel avu o mică reacţie întârziată, apoi chipul i se relaxă şi zâmbi.
   - M-am obişnuit atât de mult să te văd cu vânătăi, că aproape am uitat cum arătai fără ele, spuse el, zâmbind larg. Îmi pare bine că te văd din nou.
   Alex ştia că nu arătase aşa în acel metrou, dar nu-1 contrazise.
   - Mă duc să plasez dispozitivul de urmărire, îi anunţă Alex. N-ar trebui să dureze mult.
   - Vrei să vin şi eu? întrebă Daniel.
   - E mai bine să nu-ţi expui faţa în timpul zilei, îi spuse ea.
   Deşi nu păru prea mulţumit, Daniel rămase cu o expresie resemnată pe chip. Alex îşi imagină cum s-ar fi simţit ea dacă Daniel ar fi plecat într-o misiune, aşa că îi înţelegea reticenţa.
   - N-o să se-ntâmple nimic, îi promise ea.
   - Ia sedanul, spuse Kevin, arătând spre un set de chei de pe blat.
   - 'nţeles, să trăiţi! replică Alex, imitându-i tonul milităros, însă Kevin nu păru să remarce.
   Probabil că menajera lui Carston era acasă de-acum, în afară de cazul în care ar mai fi avut comisioane de făcut.
   Lucra doar dimineţile acolo. Desigur, putea să aibă şi alţi clienţi, dar Alex îşi imagină că fostul ei şef ar plăti-o îndeajuns de bine ca să nu fie nevoit s-o împartă - ar fi vrut să o ştie liberă în cazul în care ar fi avut nevoie de ceva. Alex merse cu sedanul negru prin oraş, destinaţia ei nefiind chiar aşa de departe de apartamentul gol al lui Daniel. Se bucura că Daniel era ascuns în siguranţă acasă la Val. Era sigură că indivizii îi supravegheau locuinţa într-un fel sau altul, sperând că el va fi îndeajuns de lipsit de minte încât să se întoarcă pentru a-şi lua periuţa de dinţi sau tricoul preferat.
   În apropiere de locuinţa menajerei se putea parca numai pe stradă. Dubiţa albă veche de 10 ani era parcată la o stradă distantă fată de casa în care locuia femeia. Traficul era îngreunat: maşini şi pietoni. Găsi un loc de parcare lângă minimarketul de la colţ şi, după ce coborî, porni la o plimbare.
   Arşiţa începutului de vară o făcu să transpire aproape instantaneu. Spre deosebire de Kevin, nu avea la dispoziţie nenumărate costume din care să aleagă, aşa că astăzi era îmbrăcată tot cu sacoul ei, care i se părea de două ori mai greu ca de obicei. Mă rog, avea nevoie de buzunare. Spera ca transpiraţia să nu-i deterioreze machiajul.
   Erau destui oameni în jurul ei ca să se simtă invizibilă, doar un chip anonim din mulţime. Când traversă următoarea intersecţie, aglomeraţia se micşoră puţin, dar nici acum Alex nu ieşea în evidenţă.
   Scoase telefonul din buzunar şi apăsă butonul de reapelare.
   Kevin răspunse imediat:
   - Care-i problema, Oleander?
   - Am sunat ca să vă salut, îi spuse ea.
   - Ah, te armonizezi cu decorul?
   - Desigur.
   - Vorbeşte cu Danny. Eu n-am timp să mă armonizez cu tine.
   - Oricum îl prefer pe el, spuse ea, dar Kevin deja nu mai asculta.
   Auzi un bufnet când telefonul lovi ceva, apoi îl auzi pe Daniel ţipând:
   - Au!
   Alex trase aer adânc în piept, ca să se calmeze. De fiecare dată când vorbea cu Kevin, îi venea să-nfigă cuţitul în ceva.
   - Alex, eşti bine?
   - Desigur.
   Kevin striga ceva în fundal.
   - Kevin zice că încerci să pari naturală, spuse Daniel.
   - Asta face parte din misiune, admise ea.
   Mai avea acum doar două maşini până la dubiţă. În faţa lui Alex, un bărbat mergea în aceeaşi direcţie. Nu auzea pe nimeni în spate, dar putea să fie cineva care s-o urmărească din priviri. Nu se întoarse ca să se uite.
   - Înseamnă că ar trebui să discutăm lucruri despre care discută oamenii normali, spuse Daniel.
   - Corect.
   - Mm, ce-ai vrea să mănânci la cină? Vrei să rămâi şi-n noaptea asta la mine?
   - Să rămân peste noapte mi se pare minunat, spuse Alex zâmbind. O să mănânc orice vrei tu să găteşti.
   - Îmi uşurezi prea mult sarcina.
   - La câte greutăţi sunt pe lumea asta, nu vreau să fiu una în plus.
   Îşi dădu la o parte câteva şuviţe de păr din perucă, lovind cu degetele telefonul. Acesta alunecă pe trotuar şi  se opri pe bordură.
   - Stai aşa, strigă ea. Mi-a scăpat telefonul din mână.
   Se lăsă pe genunchi şi luă telefonul, sprijinindu-se de aripa dubiţei. Se ridică repede în picioare şi-şi şterse murdăria de pe pantaloni.
   - Scuze, spuse ea.
   - Tocmai ai plantat dispozitivul de urmărire?
   Alex începu să meargă din nou, îndreptându-se spre capătul cvartalului, de unde putea să revină în cerc la maşina ei.
    - Da.
   - Foarte elegant.
   - Ţi-am spus că n-o să fie nimic. Ne vedem curând.
   - Să ajungi cu bine. Te iubesc.
   Kevin strigă ceva din fundal şi se auzi încă o bufnitură lângă telefon.
   - Glumeşti? strigă Daniel drept răspuns. Un cuţit?
   Alex puse capăt convorbirii şi grăbi pasul. Nu putea să-i lase singuri nici 20 de minute.

   Lucrurile reveniseră la normal - sau la noua ei versiune de normalitate - când Alex ajunse din nou în apartament.
   Daniel urmărea în continuare ştirile. Val tocmai se întorsese cu Einstein de la plimbare şi umplea cu apă superbul bol de cristal. Kevin se uita la înregistrările de pe camerele de filmat şi ascuţea o macetă. Casă, dulce casă.
   - Ceva interesant? îl întrebă Alex pe Daniel.
   - Nimic despre mine. Se pare că, până la urmă, vicepreședintele se retrage înainte de alegeri. Cred că recentele zvonuri scandaloase nu sunt chiar nefondate. Aşa că, bineînţeles, toată lumea speculează pe cine va alege ca partener de campanie preşedintele Howland.
   - Fascinant, murmură Alex pe un ton care sugera contrariul.
   Îşi trânti geanta pe unul dintre taburetele albe de bar, se aşeză pe cel alăturat şi-şi deschise laptopul. Totul părea liniştit la Casa Carston, aşa că începu să deruleze imaginea înapoi ca să vadă dacă-i scăpase ceva cât timp fusese plecată.
   Până acum nu descoperise niciun vizitator regulat în afară de menajeră şi de cei de la serviciul de securitate care treceau cu maşina o dată pe zi, după-amiaza.
   Daniel schimbă pe un alt canal, unde se transmitea o altă versiune a aceleiaşi ştiri.
   - Nu te interesează cu cine candidează preşedintele? întrebă el. Howland e destul de popular. Pe oricine va alege, probabil că va ajunge vicepreşedinte şi, posibil, peste patru ani, preşedinte.
   - Nişte marionete, bombăni Kevin, lăsând jos maceta şi începând să lucreze la un cuţit cu lama lungă.
   Alex dădu aprobator din cap şi începu să urmărească doi adolescenţi care treceau pe lângă casa lui Carston şi mai departe spre capătul străzii.
   - Ce vrei să spui? întrebă Daniel.
   - Nu mă interesează marionetele, spuse Kevin. Dar mă preocupă cine trage sforile.
   - Asta-i o atitudine cam cinică faţă de naţiunea democratică pentru care ai lucrat.
   - Mda, zise Kevin, dând din umeri.
   - Alex, republicană sau democrată? întrebă Daniel.
   - Pesimistă.
   Se întinse spre celălalt computer, pe care se aflau înregistrările audio ale convorbirilor, şi-şi conectă căştile.
   - Deci, nimănui nu-i pasă că cele mai multe şanse le are un senator de extremă-dreapta din statul Washington, care a lucrat în cadrul Agenţiei de Informaţii a Apărării?
   Primul apel pe care-1 ratase Alex fusese din nou de la fiică - îşi dădea seama după tonul cald, părintesc al lui Carston. Începu să dea pe repede-nainte.
   - Are o logică, spuse Val, scoţându-şi un elastic din păr.
   Purta un echipament de sport ud de transpiraţie, dar tot arăta ca de pe coperta revistei Maxim.
   - Howland e moale. Îşi ia ca partener pe unul cu tendinţe conservatoare, ca să-i convingă pe alegătorii nehotărâţi. În plus, noul candidat are în acelaşi timp un aer de bunic şi de holtei bătrân, cu priză la femeile mai tinere. Pe lângă asta, numele lui din două silabe se reţine uşor. Howland ar face o alegere bună.
   Val îşi aranjă cu o mişcare a capului părul auriu, care îi cădea în onduleuri perfecte pe spate.
   - E trist, dar probabil că ai dreptate. E doar un concurs de frumuseţe.
   - Totul este, dragule, îi spuse Val.
   Alex se opri ca să verifice înregistrarea, dar Carston continua s-o asculte pe fiica lui şi să-i răspundă monosilabic pe un ton binevoitor. Dădu mai departe.
   - Presupun c-ar trebui să mă obişnuiesc cu ideea, dat fiind că, după toate aparenţele, n-am să mai pot vota, zise Daniel încruntându-se. Vicepreşedintele Pace. Crezi că s-a născut cu numele ăsta sau şi l-a schimbat ca să fie mai atrăgător pentru votanţi? Wade Pace. Ai boteza aşa un copil?
   - N-aş da niciun fel de nume vreunui copil, spuse Val. Pentru că n-o să fiu niciodată atât de tâmpită încât să aduc aşa ceva în casă.
   Degetele lui Alex se întinseră automat să oprească înregistrarea.
   - Ce-a fost asta? întrebă ea.
   - Doar îi explicam că nu mă atrage ideea de a fi mamă, spuse Val.
   - Nu, Daniel, cum ziceai că-1 cheamă?
   - Pe senatorul Pace? Wade Pace?
   - Numele ăsta... îmi sună cunoscut.
   - Cred că toată lumea ştie numele ăsta, spuse Daniel. S-a pregătit pentru o astfel de ascensiune, n-a fost chiar un personaj discret.
   - Nu urmăresc jocurile politice, spuse Alex.
   Se uită la televizor, dar tocmai apăruse un prezentator de ştiri.
   - Ce ştii despre individul ăsta?
   - Doar chestiile care se dau la ştiri, răspunse Daniel. Un dosar de serviciu imaculat, toate clişeele obişnuite.
   - A fost militar?
   - Da, un fel de general, cred.
   - General-locotenent?
   - Posibil.
   Kevin devenise şi el atent.
   - Wade Pace. Pace începe cu P. E omul nostru?
   Alex privea în gol, legănându-se pe taburet înainte şi-napoi.
   - E din statul Washington... a lucrat la contrainformaţii...
   Se uită la Kevin.
   - Să zicem că cei de la DIA explorează teoretic nişte opţiuni pentru armele biologice. Omul ăsta are deja aspiraţii politice, aşa că bineînţeles că are grijă ca banii să fie alocaţi în oraşul lui natal. Puteau să aibă o mulţime de obiective inofensive la suprafaţă - din afară nu se vedea decât creşterea economică. Probabil că asta l-a ajutat să obţină locul din Senat. Excelent. Dar pe urmă, după câţiva ani, virusul este furat. Evident, nimeni n-are cum să ştie că Pace a avut vreun amestec în crearea lui. Nimeni nu ştie măcar că există. Noi dăm de urma răufăcătorilor şi ăia dau pe goarnă prea multe informaţii. Wade Pace are visuri măreţe. Oricine ar auzi numele lui pus în legătură cu virusul...
   - Trebuie redus la tăcere preventiv, încheie Kevin raţionamentul. Şi cine poate şti exact ce-a reuşit să vadă acel agent CIA prea meticulos? Mai bine să-i închidem şi lui gura.
   - Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, şopti Alex. Mai ales când ai ajuns atât de sus.
   Se lăsă tăcerea timp de treizeci de secunde.
   - Uau! exclamă Val atât de tare, încât o făcu pe Alex să tresară. Aveţi de gând să-l asasinaţi pe vicepreşedinte?
   Val se arătă teribil de încântată de idee.
   - Încă nu e vicepreşedinte, spuse Kevin. Oficial, nu e nimic. Asta înseamnă că Serviciul Secret nu se bagă.
   Daniel rămăsese cu gura deschisă.
   Din nou miza crescuse, dar nu chiar atât de mult. Până la urmă, orice altceva ar fi reprezentat, Wade Pace era şi el un om.
   Kevin se uita fix în ochii lui Alex.
   - Aşadar, tipul ăsta a dispus să fim lichidaţi eu, fratele meu, tu, prietenul tău... numai ca să ajungă preşedinte. Vai de mine, ce-o să-mi mai placă chestia asta!
   Alex dădu să deschidă gura, dar o închise repede la loc.
   Ar fi fost mult mai simplu şi mai puţin riscant - pentru ea - să-l lase pe Kevin să se ocupe de cât mai multe asasinate.
   Dar, mai presus de toate, dacă planul acesta avea să funcţioneze, trebuia protejat anonimatul ei - şi al lui Daniel, aşa încât putea la fel de bine să includă în asta şi faţa lui Kevin, care semăna cu a lui Daniel. Poate că fratele lui Daniel se pricepea mai bine decât ea să ucidă oameni, dar era foarte sigură că ea ştia mai bine s-o facă fără prea multe valuri. Dacă vrei să faci ceva cum trebuie...
   - Oricât mi-ar displăcea să te privez de distracţie, cred că ar fi mai bine să mă laşi pe mine să fac treaba asta.
   Alex se înfioră uşor. Făcuse, probabil, o mare greşeală. Se transforma oare într-o dependentă de adrenalină, cum îl acuzase pe Daniel că este? Nu credea asta. Ideea de a mai adăuga o misiune la lista ei nu-i provoca decât groază.
   - Obiectivul nostru e discreţia, corect? Dacă viitorul nostru preşedinte moare în urma unui atac de cord sau a unui accident vascular cerebral, n-o să stârnească prea multă vâlvă - oricum, nu la fel ca în situaţia în care ar fi găsit împuşcat în casă.
   - Pot să fiu şi eu discret, insistă Kevin, încruntându-şi sprâncenele.
   - Discreţie de tip „cauze naturale"?
   - Pe-aproape.
   - „Pe-aproape" poate să le alerteze la maximum pe celelalte ţinte ale noastre.
   - Sunt deja în alertă maximă.
   - Şi cum vezi că s-ar întâmpla asta?
   - O să improvizez când ajung acolo.
   - Iată un plan sănătos.
   - Ştii câţi oameni mor zilnic în accidente casnice în ţara asta?
   - Nu. Dar sunt absolut sigură că o grămadă de bărbaţi albi la 60 şi ceva de ani mor din cauza unor probleme de sănătate mai mult decât din orice alt motiv.
   - În regulă, excelent, un atac de cord ar fi cel mai discret mod în care Pace ar putea să moară, de acord cu asta. Dar cum ai să intri în casă, piticanie? Baţi la uşă şi ceri cu împrumut o ceşcuţă cu zahăr? Nu uita să-ţi pui şorţuleţul cu dantelă - succes garantat.
   - Pot să adaptez planul Carston. O să am nevoie doar de câteva zile ca să obţin informaţii despre Pace...
   Kevin lovi cu palma în blat.
   - Nu mai avem atâta timp! Şi-aşa am întârziat prea mult. Ştii bine că Deavers şi Carston nu irosesc timpul de pregătire pe care l-au primit deja de la noi.
   - Graba nu face decât să lase nişte lacune de care ar putea să profite ceilalţi. O pregătire corespunzătoare...
   - Doamne, cât de enervantă poţi să fii!
   Alex nu-şi dăduse seama cât de aproape ajunsese de Kevin - practic, urlau unul la celălalt de la vreo 15 centimetri - până când Daniel nu interveni brusc.
   - Îmi daţi voie să vă întrerup ca să vă sugerez ceva evident? întrebă el.
   - Nu te băga, Danny! se răsti Kevin la el, dându-i peste mână.
   Alex inspiră profund, ca să se calmeze.
   - Ce e evident? îl întrebă ea pe Daniel.
   - Alex, tu ai planul cel mai bun pentru... ăă, asasinarea senatorului.
   Clătină repede din cap.
   - Nu-mi vine să cred că povestea asta e reală.
   - E reală, spuse cu asprime Kevin. Şi nu m-aş grăbi să consider „cel mai bun" un plan din care lipseşte metoda de pătrundere în clădire.
   - Lasă-mă să termin. Alex are cea mai bună... metodologie. Kevin, tu ai şansa cea mai bună ca să intri fără să poţi fi detectat.
   - Da, o am, pufni Kevin.
   - Ah, zise Alex, nemulţumită.
   Probabil că erau doar orgoliul rănit şi iritarea provocată de faptul că trebuia să coopereze cu un individ atât de nesuferit.
   - Ai dreptate, recunoscu ea faţă de Daniel. Din nou.
   El zâmbi.
   - Ce e? vru să ştie Kevin. Şi încetaţi să vă mai faceţi ochi dulci, că-mi vine să vomit.
   - Este e-vi-dent - Alex pronunţă cuvântul răspicat - trebuie să facem asta împreună. Tu intri având la tine soluţia pregătită de mine. De fapt...
   Creierul ei începu să analizeze opţiunile.
   - Cred că vor fi mai multe soluţii. Va trebui să păstrăm legătura ca să te pot îndruma legat de cea mai bună aplicare...
   Kevin îi aruncă o privire nimicitoare.
   - Adică, tu eşti şefa şi eu doar îţi urmez ordinele pe teren?
   Alex îl înfruntă cu privirea.
   - Spune-mi un plan mai bun.
   Kevin îşi dădu ochii peste cap, dar se temperă din nou.
   - Bine, e logic. Nu contează.
   Alex se simţea deja mai bine. Îşi putea juca rolul fără niciun risc. Şi, cu toate că nu-i plăcea să recunoască, ştia că el putea să şi-l joace pe-al lui.
   Kevin pufni de parcă i-ar fi auzit gândurile şi spuse:
   - Pot să-ţi cer o favoare?
   - Ce vrei?
   - Când îţi amesteci otrăvurile alea în sticluţe, poţi s-o faci pe asta să doară? Să doară rău?
   În ciuda fricii care-o cuprinsese, Alex zâmbi.
   - Asta pot s-o fac.
   Kevin îşi ţuguie buzele şi spuse:
   - E ciudat, Ollie. Dar... ei bine, în clipa asta aproape că-mi place de tine.
   - O să-ţi treacă, n-ai grijă.
    - Ai dreptate... deja îmi trece.
   Oftă.
   - De cât timp ai nevoie pentru operaţiile astea chimice?
   Alex calculă rapid în minte şi spuse:
   - Dă-mi trei ore.
   - Atunci, în timpul ăsta, o să caut informaţii despre noua ţintă.
   Kevin îşi luă maceta şi celelalte cuţite şi se duse la etaj, fluierând.
   Alex se ridică în picioare şi se întinse. În pofida noii presiuni şi a fricii care o însoţea, îi făcea bine să ştie deja răspunsul. Numele care-i scăpa fusese ceva iritant, ceva ascuns într-un ungher al minţii şi care nu-i dăduse pace. Acum se putea concentra pe mutarea următoare.

   - Bun, am ajuns în baia principală.
   Vocea lui Kevin se auzea estompat, dar lui Alex tot i se părea că suna periculos de tare. Dacă i-ar fi spus despre motivul ei de îngrijorare, Kevin n-ar fi făcut decât să-i aducă aminte că el era expertul acum. Un înfumurat.
   Alex se întrebă dacă-1 luase şi pe Einstein în casă cu el.
   Probabil, dar, bineînţeles, câinele nu scotea niciun sunet.
   - Ai grijă să vezi care sunt lucrurile lui. Nu vreau s-o omorâm pe nevastă.
   Alex nu putea vorbi decât în şoaptă, în ciuda atitudinii degajate pe care o arăta Kevin.
   - Ce?
   - Ai grijă să afli unde-şi ţine el lucrurile, murmură ea ceva mai tare. Nu obiectele unisex, ca pasta de dinţi.
   - Sunt destul de sigur că dulăpiorul din dreapta e al omului nostru. Rezerve pentru aparatul de ras, Excedrin pentru dureri de cap, cremă de protecţie solară cu SPF 45, multivitamine Centrum Silver, nişte farduri, dar toate sunt în nuanţele pielii...
   - Trebuie să fii sigur.
   - Sunt. Multe rujuri şi parfumuri pe partea stângă.
   - E posibil să folosească în comun unele dintre ele... vezi în sertarele de sub dulăpiorul cu medicamente.
   Alex şi-o imagină pe femeia blondă şi frumoasă care apărea alături de Wade Pace în fotografiile oficiale. Carolyn Josephine Merritt-Pace. Avea doar cu 10 ani mai puţin decât senatorul, dar arăta cu un sfert de secol mai tânără.
   Indiferent ce operaţii estetice făcuse, nu fuseseră intervenţii majore; îşi păstrase zâmbetul cald, radios, care-i încreţea colţurile ochilor şi părea cât se poate de veritabil. Moştenise o avere de la familia ei aristocratică din Sud, folosind mare parte pentru finanţarea diferitelor cauze la care aderase: şcolarizare, hrană pentru copiii nevoiaşi, menţinerea programelor muzicale în şcolile din centrul oraşului, locuinţe pentru cei fără adăpost. Niciodată ceva controversat. Fusese mamă casnică pentru cele două fiice ale lor, care absolviseră facultăţi din Magnolia League şi erau căsătorite acum cu bărbaţi respectabili - un pediatru şi un profesor de colegiu.
   Din tot ce aflase Alex în cursul cercetărilor grăbite pe care le făcuse despre soţia senatorului, doamna Merritt-Pace părea să fie o femeie plăcută. Cu siguranţă n-ar fi meritat moartea dureroasă pe care urma s-o sufere soţul ei. Pe care ei sperau s-o sufere, se corectă Alex. Deşi planificaseră totul, aveau nevoie şi de mult noroc.
   - Văd trei cutii cu săpunuri, un pachet cu periuţe de dinţi, balsam de buze cu două arome, cireşe şi căpşuni... alifie pentru păr, dischete din bumbac, beţişoare pentru urechi... Trec la sertarul următor... aha, interesant. Cremă pentru hemoroizi. Asta s-ar potrivi. Şi supozitoare. Ce părere ai, Ollie?
  - S-ar putea să meargă. Aş prefera să folosim un topic decât ceva pe cale orală, doar ca să facem o distincţie faţă de Carston. Dar s-ar putea să nu folosească în mod regulat nici crema, nici supozitoarele.
   - Ai dreptate. Deşi ar fi atât de minunat să-i băgăm otrava asta literalmente în... oh, hei, omul nostru e fumător?
   - Ăă, stai o secundă.
  Alex tastă Wade Pace fumează?
    În fereastra deschisă a browserului. Pagina se umplu imediat cu articole şi imagini. Dădu clic pe imagini - poze de calitate slabă făcute din spate sau de la mare distanţă. Wade Pace - mai tânăr decât acum, având părul încă negru pe alocuri, de obicei în uniformă militară - nu se afla niciodată în centrul fotografiei, dar în multe apărea cu ţigara în mână. Urmau pozele mai recente în care era în centru. Astea fuseseră făcute după ce se transformase în „holtei bătrân", cum îl numise Val, şi în niciuna nu mai apărea cu ţigara. Dar mai mulţi fotografi se concentraseră pe plasturele cu nicotină abia vizibil printr-una din mânecile cămăşii albe. Altă poză, făcută în vacanţă, într-o cămaşă hawaiiană ţipătoare, cu colţul plasturelui maroniu vizibil imediat sub mânecă. Fotografia de vacanţă era din aprilie. Cu puţin timp în urmă.
— Se pare că a fost, zise Alex. Spune-mi că ai găsit plasturii.
   - NicoDerm CQ. O cutie folosită pe jumătate, cu 3 pachete nedesfăcute în spatele ei. Să mă uit în coşul de gunoi.
   Alex aşteptă nerăbdătoare.
   - Afirmativ. Plasturi folosiţi în coşul de sub chiuvetă. Aş zice că acest coş este golit cu regularitate. Aşa că le foloseşte des.
   - Nici că se putea mai bine, spuse Alex printre dinţi. Ai nevoie de seringa marcată cu numărul 3.
   - Înţeles.
   Alex auzi zgomotul de fermoar tras.
   - Nu lăsa lichidul să intre în contact cu pielea ta. Începi de la marginea plasturelui... să nu laşi vreo înţepătură de ac vizibilă.
   - Hai că nu-s tâmpit. Cât bag?
   - Goleşti jumătate de seringă.
   - E cam mică, eşti sigură...? Ştii ceva, n-are-a face. În cât timp se usucă?
   - Câteva ore. Pune-1...
   - Sub plasturele de deasupra, bine? o întrerupse Kevin. Al doilea, de sus în jos.
   - Da, aşa e bine.
   Alex îl auzi pe Kevin chicotind.
   - Misiune îndeplinită. Wade Pace este un mort ambulant care-şi merită din plin soarta. Mă mut la ţinta numărul doi.
   - Dai de veste când ajungi la destinaţie?
   - Negativ. Ar trebui să fie în mai puţin de 24 de ore. Ne vedem la apartament.
   - Excelent.
   - Tu vezi ce faci cu ţinta ta, Ollie.
   Alex îi răspunse pe un ton ceva mai ridicat:
   - Mda. O să... hm, termin înainte să te întorci.
   Kevin îi sesiză agitaţia şi-i răspunse autoritar:
  - Ar fi bine. Dacă fac valuri, s-ar putea ca planul tău să cadă.
   - Corect.
     Kevin i-o luă înainte din nou şi întrerupse primul legătura.
   Alex trase aer adânc în piept şi puse telefonul şi laptopul pe pat, lângă ea.
   Daniel stătea cu picioarele încrucişate pe podea, cu o mână strângându-i uşor gamba. Nu-şi luase ochii de la ea pe toată durata convorbirii.
   - Ai ascultat tot? îl întrebă.
   - Da, spuse Daniel. Nu-mi vine să cred că n-a trezit pe nimeni. Spune-mi că vocea mea nu-i atât de stridentă.
   - Nu e, îi răspunse ea zâmbind larg.
   Daniel se aplecă în faţă şi-şi lăsă bărbia pe genunchiul ei, strângându-i uşor piciorul.
   - Iar acum e rândul tău.
   Daniel rostise cuvintele în şoaptă, dar în glasul lui se simţea neliniştea.
   - Nu încă.
   Alex se uită din reflex la ceasul digital pe care-1 instalase ca parte a laboratorului ei temporar. Afişajul arăta 4:15.
   - Mai am câteva ore până începe distracţia.
   Daniel o strânse mai tare de picior.
   - Nu fac nimic periculos, îi reaminti ea. Nu pătrund în fortăreaţa nimănui. Nu diferă mult de plasarea dispozitivului de urmărire.
  - Ştiu. Îmi spun întruna asta.
   Alex se ridică în picioare, întinzându-se, iar Daniel se lăsă în spate ca să-i facă loc. Ea arătă cu capul spre colţul în care echipamentul de laborator era împrăştiat pe mai multe măsuţe. Profitase de ocazie ca să-şi producă şi o rezervă zdravănă de Supravieţuire, după ce terminase cu reţetele pentru Pace.
   - Cred c-ar fi bine să fac curat aici până nu se supără Val.
   Daniel sări în picioare.
   - Pot să te-ajut?
   - Sigur. Doar să nu atingi nimic fără mănuşi.
   Nu dură mult. Căpătase destulă experienţă în instalarea şi strângerea laboratorului, fiind uneori presată serios de timp. Daniel învăţa repede şi pregătise deja cutia corespunzătoare înainte ca ea să demonteze complet echipamentul, în timp ce ambala cu grijă ultima retortă cu fund rotund, Alex se uită din nou la ceas. Tot mai rămăseseră câteva ore până când Val trebuia să vină s-o machieze.
   - Arăţi epuizată, comentă Daniel.
   - Am început devreme. Val o să mă aranjeze ca să arăt prezentabil.
   - Un pui de somn nu ţi-ar strica.
   Alex era cât se poate de sigură că nu va reuşi să adoarmă.
   Se străduia să pară calmă ca să nu se îngrijoreze Daniel. Dar adevărul era că simţea ghearele nevăzute ale panicii strângându-i stomacul. Nu-1 minţise cu privire la ceea ce avea de făcut, dar nici vorbă să fie relaxată cu privire la faza următoare. Partea de acţiune efectivă. Adevărul era că revenise la starea ei de spirit obişnuită şi se simţise foarte confortabil în timpul pregătirilor. Acum, că sosise momentul să-şi pună planul în aplicare, era surescitată. Totuşi, puţină odihnă i-ar prinde bine.
   - Nu-i rea ideea.

   În timp ce-o privea pe menajera lui Carston intrând pe uşa automată în supermarketul uriaş, Alex inspiră lent şi profund de câteva ori, încercând să se concentreze.
   Îşi examină faţa în oglinda retrovizoare, şi înfăţişarea creată de Val avu darul s-o liniştească. Astăzi Alex era o femeie cu părul blond-închis şi un aspect destul de credibil. Machiajul ei părea discret, deşi fusese aplicat într-un strat gros. Alex constată mulţumită că noua formă a nasului ei se stabiliza, probabil permanent. Fiecare părticică era importantă.
   Alţi cumpărători parcară şi intrară în magazin, şi Alex înţelese că venise timpul să acţioneze. Trase adânc aer în piept încă o dată. Hai că nu era aşa de greu. Deocamdată, doar o ieşire normală la cumpărături.
   Magazinul era aglomerat. Erau cumpărători de tot felul şi Alex era sigură că nu va fi remarcată. îşi aminti brusc de hotărârea nesăbuită a lui Daniel de a pleca la shopping în Childress şi se pomeni zâmbind. Puse reacţia ei pe seama stării de agitaţie.
   În ciuda aglomeraţiei, o găsi destul de uşor pe femeia pe care o căuta. Menajera purta o rochie petrecută de culoare galben-aprins, care sărea în ochi. în loc s-o urmărească prin magazin, Alex alese un traseu opus şi-şi încrucişă calea cu ea din două în două culoare. Manevra o aducea pe Alex mai des în câmpul vizual al femeii, dar părea mai firesc, mai puţin straniu. Menajera - care, de aproape, părea să aibă cam 50 de ani, în bună formă fizică şi destul de atractivă - nu-i dădu nicio atenţie lui Alex. între timp, Alex îşi umplu căruciorul cu obiecte banale, alese la întâmplare - lapte, pâine, pastă de dinţi - apoi adăugă şi câteva lucruri de care avea nevoie.
   Lui Carston îi plăceau aceste sticle mici cu suc de portocale organic. Probabil că se alterau repede, fiindcă menajera cumpăra câteva de fiecare dată, dar nu făcea niciodată provizii. Alex luă 3 sticle - tot atâtea câte erau şi în căruciorul menajerei - şi le puse în scăunelul pentru copii al căruciorului ei.
   Împinse căruciorul pe un culoar gol - nimeni nu căuta felicitări aniversare sau rechizite de birou în dimineaţa asta - şi scoase capacul micii seringi din buzunar.
   Acul era foarte subţire, aşa că nu lăsă niciun semn când perfora plasticul sticlei de suc, imediat sub capacul cu filet.
   Stătea întoarsă către standul cu felicitări, ca şi cum s-ar fi gândit ce să scrie. Când termină, luă o felicitare cu sclipici şi o puse în cărucior. Poate că i-o va oferi lui Kevin la terminarea misiunii. Era genul de sclipici care îţi rămânea pe piele câteva zile.
   Ea şi Barnaby denumiseră acest drog pur şi simplu Atac de cord, pentru că asta provoca. Uneori, după încheierea interogatoriului, departamentul trebuia să se descotorosească de subiect într-un mod care să pară natural. După circa 3 ore, Atac de cord se descompunea într-un metabolit care era aproape imposibil de detectat. La un bărbat de vârsta lui Carston, cu condiţia lui fizică şi ţinând cont şi de jobul foarte stresant - ei bine, Alex avea mari îndoieli că ar fi cercetat cineva foarte atent cauza morţii, cel puţin la început. Bineînţeles, dacă ar fi avut 25 de ani şi ar fi alergat la maraton, cauza morţii ar fi putut să pară mai suspectă.
   Alex se mută la raionul de patiserie, pentru că era aproape de casele de marcat şi putea să-i vadă nestingherită pe cumpărătorii care stăteau la coadă să plătească. Îi luă cam 10 minute, prefăcându-se că ezită între o baghetă sau o ciabatta, dar pe urmă menajera apăru de pe culoarul 19 şi se aşeză la coadă. Alex aruncă bagheta în cărucior şi se aşeză la coada de la casa învecinată.
   Acum venea partea dificilă. Trebuia să stea foarte aproape de femeie în timp ce ieşeau din magazin. Sedanul negru al lui Alex era parcat chiar lângă dubiţă. în timp ce femeia îşi aşeza cumpărăturile în portbagaj, Alex urma să se împiedice cu braţele încărcate de pungi şi să cadă peste bara de protecţie a dubiţei. N-ar fi trebuit să fie prea greu să lase sticlele de suc în portbagaj. Spera să poată subtiliza şi sticlele de suc ale femeii, dar, dacă nu reuşea, presupunea că menajera le va pune pe toate în frigider, chiar dacă nu erau câte ar fi trebuit să fie.
   Alex se uită la banda de la casa învecinată, verificând încă o dată că sucul era acolo. Apoi îşi mută repede privirea în altă parte.
   În timp ce cumpărăturile ei alunecau prin faţa scannerului, se încruntă. Ceva era în neregulă. Ceva nu se potrivea cu imaginea mentală. Se uită din nou la cealaltă bandă, încercând să-şi dea seama despre ce e vorba.
   Băiatul de la casă punea în pungă o cutie de Lucky Charms. Menajera nu cumpărase niciodată marca asta de cereale pentru Carston, din câte reuşise Alex să vadă. Carston avea obiceiurile lui - mânca în fiecare dimineaţă aceleaşi cereale bogate în fibre. Bezelele dulci cu premii din plastic nu păreau genul lui de gustare.
   Încă o privire pe furiş, cu capul plecat. Obişnuita pungă cu boabe de cafea, frişca degresată, litrul de lapte degresat, dar mai era şi un bidon de 2 litri cu lapte integral şi o cutie cu napolitane Nilla Wafers.
   - Hârtie sau plastic, doamnă? Doamnă?
   Alex se concentră repede, scoase portofelul şi extrase trei hârtii de douăzeci.
   - Hârtie, te rog, spuse ea.
   Menajera lua mereu pungi de hârtie.
   Rotiţele din mintea ei se învârteau nebuneşte în timp ce aştepta restul.
   Poate că menajera îşi luase şi pentru ea câte ceva, dacă tot venise să cumpere pentru Carston. Dar, dacă-şi luase lapte pentru acasă, trebuia să-l ducă înăuntru şi să-l pună în frigiderul lui Carston până când îşi termina treburile din ziua aceea, ca să nu se strice în portbagaj. Şi nu făcuse asta niciodată până atunci.
   Aştepta Carston musafiri?
   Inima lui Alex batea cu putere în timp ce-o urma pe femeie prin uşile automate, strângând în mâna stângă cele două pungi.
   Carston trebuia să fie cel care să bea din sticla aceea.
   Dar dacă ajungea la altcineva? La cineva care să aibă 25 de ani şi să alerge la maraton? Tentativa ei ar fi devenit evidentă. Carston şi-ar fi schimbat obiceiurile şi şi-ar fi întărit măsurile de securitate. Şi în plus ar fi ştiut, fără urmă de îndoială, că fusese Alex. Că era vie şi pe-aproape. Vânătoarea ar fi început din nou, de la o distanţă mai mică decât oricând.
   Să meargă la noroc? Sucul acela de portocale era preferatul lui Carston. Probabil că nu l-ar oferi altcuiva. Şi dacă totuşi ar face-o?
   În timp ce mintea ei analiza iute posibilităţile, o mică informaţie nesemnificativă - sau cel puţin aşa o considerase - îi apăru în minte, sugerându-i o nouă perspectivă.
   Grădina zoologică. Fiica lui vorbise întruna despre grădina zoologică. în toate convorbirile, zilnic, unele dintre ele lungi de câteva ore. Şi dacă Erin Carston-Boyd nu era mereu într-o legătură atât de strânsă cu tatăl ei? Dacă Alex, în graba ei de a ajunge la convorbirile importante, trecuse peste informaţii vitale — cum ar fi o vizită iminentă din partea fiicei şi a nepoatei? Grădina zoologică din Washington DC era celebră. Exact genul de loc unde ţi-ai duce nepoţica venită în vizită dintr-un alt oraş. Aşa cum Lucky Charms erau exact tipul de cereale pe care un bunic indulgent le-ar cumpăra pentru micul dejun al nepoatei.
   Alex oftă adânc.
   Nu putea risca s-o otrăvească pe fetiţă.
   Şi-acum, ce urma? Boabele de cafea? Dar şi Erin ar urma să bea din cafeaua aia. Poate un alt tip de toxină, ceva care să semene cu salmonella?
   Nu putea să aştepte până când rudele se întorceau în oraşul în care locuiau. Până atunci, Deavers şi Pace vor fi murit - dacă nu muriseră deja - iar Carston ar fi fost alertat la maximum. Asta era unica ei şansă să acţioneze înainte de declanşarea panicii. Vor fi 6 sticle de suc, dintre care una otrăvită... existau şanse să fie băută de Carston... era improbabil ca fetiţa să păţească ceva...
   Alex încetini pasul. Ştia că n-avea s-o facă. Şi nu putea să se ducă din nou la cafeneaua lui preferată şi să-i adauge un ingredient în puiul cu parmezan. Cu siguranţă că renunţase la acel obicei din momentul în care ea îl contactase acolo.
   Era constrânsă acum să apeleze la ceva cu adevărat periculos, cum ar fi să ia puşca lui Daniel şi să-l împuşte pe Carston prin geamul bucătăriei. Riscul de a fi prinsă - şi ucisă - ar fi fost mult mai mare decât plănuise.
   Lui Kevin avea să-i fie silă de ea. O singură persoană era pe lista ei şi deja o ratase. Nu putea să se simtă ofensată de o asemenea reacţie, pentru că şi ei îi era silă de sine însăşi.
   Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, chiar atunci Kevin o sună. Simţi vibraţia în buzunar, scoase telefonul şi se uită la număr. Apăsă butonul de răspuns şi duse aparatul la ureche, dar nu spuse nimic. Era încă prea aproape de menajeră şi nu voia ca femeia să se-ntoarcă şi să o vadă din nou, mai de aproape, pe blonda care se ţinuse după ea. Poate că tot prin menajeră ar fi fost posibil să ajungă la Carston. Alex nu-şi permitea să fie remarcată.
   Alex aşteptă să-l audă pe Kevin certând-o, fiind sigură că acesta simţise cumva că dăduse greş; Ai zbârcit-o rău de tot, Oleander, cu vocea lui stridentă.
   Kevin nu spuse nimic. Alex se uită la ecranul telefonului. Se pierduse legătura? O sunase din greşeală?
   Legătura nu se întrerupsese. Cronometrul număra secundele în partea de jos a ecranului.
   Alex aproape că spuse: „Kevin?"
   Patru ani de trăit în teroare îi zăvorâseră limba.
   Lipi telefonul de ureche şi ascultă cu atenţie. Nu se auzea niciun zgomot de maşină sau de mişcare oarecare. Niciun zgomot făcut de vânt. Nici sunete de animale, nici sunete umane.
   Simţi cum i se face pielea ca de găină pe braţe şi i se zbârleşte părul de pe ceafă. Trecuse de maşina ei şi acum trebuia să meargă înainte. Ochii i se mişcau în toate părţile în timp ce capul rămânea nemişcat. Se concentră pe tomberonul aflat în colţul din spate al parcării. Grăbi pasul. Era prea aproape de centrul de putere al inamicului. Dacă ei urmăriseră această convorbire, nu le va lua mult să ajungă aici. Îi venea să fugă, se abţinea cu mare greutate, dar continuă să meargă într-un ritm susţinut.
   Încă niciun sunet de la celălalt capăt al liniei. Golul rece şi greu din stomac se făcu şi mai mare.
   Kevin n-avea să înceapă brusc să-i vorbească, ştia asta.
   Totuşi, ezită încă o secundă. După ce făcea ceea ce ştia că trebuie să facă acum, se termina totul. Se întrerupea singura ei legătură cu Kevin.
   Închise telefonul. Numerele din josul ecranului o informară că apelul durase doar 17 secunde. Avusese impresia că trecuse mult mai mult.
   Ocoli tomberonul ca să ajungă într-un loc unde să nu fie vizibilă din parcare. Nu vedea pe nimeni, astfel spera să n-o vadă nimeni.
   Lăsă pungile cu cumpărături jos.
   În căptuşeala genţii, avea o mică trusă de forţare a încuietorilor. N-o folosise niciodată pentru scopul ei real, dar uneori îi era utilă când lucra cu unele dintre inelele şi adaptoarele ei de reflux mai mici. Scoase din trusă sonda cea mai subţire şi o folosi ca să scoată din telefon tăviţa pentru cartela SIM. Tăviţa şi cartela ajunseră în geantă.
   Cu grijă, şterse cu tricoul amprentele de pe telefon, manevrându-1 doar prin ţesătură. Lungimea tricoului nu-i permitea să ridice telefonul până la trapa laterală a tomberonului; era prea sus. Când văzu că nu ajunge, îşi dădu seama că trebuie să-l arunce prin deschizătură, dar nimeri din prima încercare.
   Alex luă de jos pungile de hârtie, se întoarse şi se duse repede la maşină. Dubiţa tocmai ieşea din parcare. Nu-şi dădea seama dacă menajera observase că ea făcuse un ocol.
   Mări pasul cât putu de mult.
   Scăpase de telefon, dar aproape că vedea secundele contorizate în josul ecranului. Acum erau două posibilităţi, iar una dintre ele îi fixa un termen-limită foarte strâns.

Capitolul 27

   - Alex, Kevin a avut telefonul în buzunar şi te-a sunat din greşeală, susţinea Daniel.
   - Danny are dreptate, zise Val. Reacţionezi exagerat. Nu e nimic.
   Alex clătină din cap, simţind cum pielea maxilarului se întinde când îşi încleştă dinţii.
   - Trebuie să plecăm, spuse ea pe un ton categoric.
   - Pentru că, exact în momentul ăsta, cei care ne vor răul s-ar putea să-l tortureze pe Kevin ca să obţină informaţii, recapitulă Val.
   Folosi tonul răbdător şi împăciuitor pe care oamenii îl folosesc cu copiii foarte mici şi cu cei vârstnici.
   Alex răspunse pe un ton rece şi aspru:
   - N-o să mai fie o glumă dac-or să vină după tine, Val. Asta ţi-o garantez.
   - Uite, Alex, planul tău tocmai a dat greş, îi reaminti Val. Erai deja supărată. Kevin te-a sunat şi n-a spus nimic. Asta-i tot ce s-a întâmplat. Cred că e un pic cam exagerat să presupunem că a fost mai mult decât un accident.
   - Aşa fac ei, spuse Alex încet, cu o voce egală.
   Chiar înainte ca Barnaby să-i aducă materialele de informare secrete, văzuse în parte cum se procedează.
   - Subiectul are un telefon cu un singur număr în memorie. Suni la acel număr şi vezi ce informaţii poţi să obţii de la el. Urmăreşti semnalul pe care tocmai l-ai creat. Găseşti persoana de la celălalt capăt al liniei.
   - Păi n-au ce să găsească totuşi, nu? întrebă Daniel cu speranţă în glas. Ai aruncat telefonul. Nu-i poate duce decât la o parcare fără nicio legătură cu noi.
   - Da, telefonul e mort acum, admise ea. Dar, dacă l-au prins pe Kevin...
   Chipul lui Daniel trăda nelinişte. Val era în continuare calmă.
   - Crezi că l-ar fi omorât? întrebă Daniel aproape în şoaptă.
   - Asta ar fi varianta cea mai bună, spuse Alex fără menajamente.
   Nu ştia cum să se exprime mai delicat.
   - Dacă e mort, nu-i mai pot face rău. Iar noi suntem în siguranţă. Dar dacă e viu...
   Inspiră adânc şi îşi recăpătă concentrarea.
   - Cum am spus, trebuie să ne mişcăm.
   Val tot nu se lăsa convinsă.
   - Chiar crezi că l-ar da în vileag pe Danny?
   - Uite, Val, îmi dau seama că înţelegi foarte bine ce înseamnă feminitatea. Aia e lumea ta. Asta însă e a mea. Nu exagerez când spun că nu există om care să nu cedeze. Nu contează cât de tare e Kevin sau cât de mult îşi iubeşte fratele. S-ar putea să dureze o vreme, dar până la urmă o să le spună unde suntem. Şi, spre binele lui, sper să nu dureze chiar atât de mult.
   Totuşi, Alex ştia c-o să dureze. Oricât de dificilă fusese dintotdeauna relaţia ei cu Kevin, învăţase să aibă încredere în el, să-l cunoască. Kevin îi va oferi timpul necesar ca să-i ducă pe Daniel şi Val într-un loc sigur. În parte pentru că-şi iubea fratele şi, pe de altă parte, pentru că era orgolios. În ruptul capului nu i-ar da lui Deavers cu uşurinţă ceea ce voia să afle. Kevin i-ar face să muncească din greu pentru fiecare cuvânt smuls de la el.
   Îi părea bine că nu era ea cea însărcinată să-l facă să cedeze pe Kevin. Era sigură că ar fi fost cazul cel mai dificil cu care s-ar fi confruntat. Dacă cineva ar reuşi să-şi ia cu el în mormânt secretele, acel om ar putea fi Kevin. Poate că el ar fi întrerupt şirul perfect al interogatoriilor.
   Preţ de o clipă, văzu imaginea cu claritate - Kevin imobilizat pe masa de interogatorii modernă din vechiul laborator, ea fiind aplecată deasupra lui. Cum ar fi lucrat la acest caz? Dacă situaţia ar fi fost doar uşor diferită - dacă subiectul ei pakistanez n-ar fi murmurat niciodată numele Wade Pace - scenariul pe care şi-l imaginea ar fi putut să devină realitate.
   Alungă din minte imaginea şi se uită la Daniel şi la Val. Alex îşi dădu seama că frica ei începea să-l cuprindă şi pe Daniel.
   - Dacă l-au prins într-adevăr pe Kevin... ce crezi c-o să se-ntâmple cu Einstein? întrebă Val, încă sceptică, dar ochii ei albaştri păreau neliniştiţi.
   Alex tresări. De ce ajunsese să-i pese atât de mult de un animal pe lângă toate celelalte? Ce stupizenie!
   - Nu avem timp să ne gândim la toate acum, spuse ea. Tu ai unde să te duci, Val? Un loc pe care să nu-1 ştie Kevin?
   - Am un milion de locuri.
   Faţa lui Val devenise aspră. Dintr-odată, trăsăturile ei perfecte păreau să aparţină unei păpuşi frumoase, reci şi lipsite de suflet.
   - Tu?
   - Opţiunile noastre sunt ceva mai limitate, dar o să găsesc eu ceva. Strânge-ţi lucrurile pe care vrei să le păstrezi - n-o să te mai poţi întoarce aici. Pot să păstrez peruca?
   Val încuviinţă.
   - Mulţumesc. Mai ai altă maşină în afară de cea pe care-am folosit-o?
   Kevin luase SUV-ul familiei McKinley când plecase împreună cu Einstein imediat după miezul nopţii.
   - Am două aici. Aia nu e a mea. Kevin o conducea când venea pe-aici.
   Val se întoarse lent, graţios, apoi porni agale spre scară.
   Alex nu-şi dădea seama dacă se ducea să-şi facă bagajul sau să tragă un pui de somn. Val nu o crezuse.
   Mintea lui Alex se precipita în o sută de direcţii diferite.
   Trebuia să facă rost repede de o maşină nouă şi s-o abandoneze pe cea despre care ştia Kevin. Erau foarte multe detalii pe care trebuia să le cumpănească şi trebuia să facă asta repede.
   Alex se întoarse şi se grăbi să ajungă în camera pentru oaspeţi. Şi ea trebuia să-şi facă bagajul. Şi să se gândească. Nu plănuise aşa ceva. Deşi ar fi trebuit.
   Daniel veni după ea pe hol.
   - Spune-mi ce trebuie să fac, zise el în timp ce intrau în cameră.
   - Poţi să pui totul înapoi în genţile de voiaj? Eu... trebuie să stau şi să mă gândesc câteva minute. Nu ne putem permite nicio greşeală astăzi. Doar să mă laşi să mă concentrez, bine?
   - Desigur.
   Alex se întinse în pat şi-şi încrucişă braţele peste faţă.
   Daniel împacheta totul pe tăcute într-un colţ. Alex încercă să treacă în revistă toate mişcările pe care le puteau face, tot ce nu ştia Kevin.
   Nu erau multe. Nici măcar nu putea să se-ntoarcă s-o ia pe Lola - Kevin alesese pensiunea pentru câini.
   Inspiră din nou adânc şi alungă gândul. Nu era momentul să fie tristă acum.
   O vreme, vor merge în moteluri mici. Vor plăti numai cu cash. Din fericire, avea o bună parte din banii obţinuţi de Kevin din vânzarea de droguri. Vor reuşi astfel să stea ascunşi de privirile indiscrete.
   Bineînţeles, Carston se va aştepta la asta. Portretul ei şi al lui Daniel vor ajunge pe un anunţ al poliţiei şi transmis prin e-mail la toate opririle potenţiale pe o rază de două mii de kilometri. întrucât făcuseră publică deja povestea lui Daniel, probabil că pe ea o vor distribui în rolul de captivă. Ar fi fost mai greu să facă varianta inversă credibilă, dat fiind faptul că erau atât de diferiţi ca statură.
   Puteau să doarmă peste noapte în orice maşină de care reuşeau să facă rost, aşa cum se întâmplase şi înainte. Dar verificările aveau să fie minuţioase. După ce oamenii lui Carston vor fi localizat vehiculul lui Kevin, vor lua urma oricărei maşini vândute la mâna a doua, oricărei oferte de servicii, oricărei maşini furate pe o rază de două sute de kilometri. Orice descriere care se potrivea va ajunge într-o listă şi, dacă un poliţist va raporta acel vehicul, oamenii lui Carston nu vor fi foarte departe.
   Poate că sosise timpul să se întoarcă la Chicago. Poate că Joey Giancardi n-ar omorî-o imediat. Poate că va fi interesat să o aibă drept sclavă cu contract, dacă le mijlocea operaţiile de reconstrucţie facială. Sau poate că va sesiza cât de disperată e Alex şi va şti că poate să obţină bani frumoşi vânzând-o celor care o doreau.
   Alex avea identităţi despre care Kevin nu ştia nimic, dar Daniel nu avea aşa ceva. Documentele pe care le luase din ascunzătoarea mobilă a lui Kevin n-ar fi fost lipsite de riscuri.
   În afară de cazul în care Daniel acţiona suficient de repede.
   Se ridică în capul oaselor.
   - Crezi c-ai înţeles principiile elementare ale acestui joc de-a v-aţi ascunselea?
   Daniel se întoarse către ea, ţinând în mâini două pungi transparente pline cu gloanţe.
   - Poate că pe cele mai elementare dintre cele elementare.
   - Lasă că eşti un om inteligent, zise Alex. Vorbeşti binişor spaniola, da?
   - Mă descurc. Vrei să mergem în Mexic?
   - Aş vrea să pot. Probabil că Mexicul nu-i atât de sigur pentru tine, pentru că ai fost acolo de-atâtea ori, dar sunt o mulţime de locuri în America de Sud în care-ai putea să te ascunzi. E şi ieftin, aşa că banii or să-ţi ajungă o vreme. N-o să te poţi pierde în mulţime, dar sunt foarte mulţi expaţi...
   Daniel ezită o secundă, apoi aşeză cu grijă gloanţele într-una dintre genţi. Veni lângă ea.
   - Alex, văd că foloseşti de foarte multe ori pronumele la persoana a doua singular. Vrei să spui... că noi doi ne despărţim în clipa asta?
   - Vei fi mai în siguranţă în străinătate, Daniel. Dacă te ascunzi într-un locşor ferit din Uruguay, s-ar putea să nu te găs...
   - Atunci de ce nu putem merge împreună? Pentru că ei or să caute un cuplu... dacă... dacă-1 forţează pe Kevin să vorbească?
   Alex dădu să ridice din umeri, apoi şi-i coborî, într-un gest de neputinţă.
   - Pentru că eu nu am un paşaport.
   - Şi nu crezi c-or să-l aştepte pe Daniel Beach să încerce să se urce într-un avion?
   - N-o să fii Daniel Beach. Am la mine două seturi de documente ale lui Kevin. O să treacă mult până or să ajungă să-l întrebe despre identităţile false, dacă o vor face vreodată. O să ai timp suficient ca să iei un avion spre Chile la noapte.
   Expresia lui se întunecă dintr-odată, devenind aproape mânioasă. Semăna cu Kevin, şi Alex constată cu surprindere cât de mult o întrista acest lucru.
   - Aşadar, mă salvez doar pe mine, da? Pe tine te las de izbelişte?
   Încă o ridicare din umeri abia schiţată.
   - Cum ai spus, or să caute un cuplu. Eu o să mă strecor nevăzută.
   - Or să te caute pe tine, Alex. Eu n-o să...
   - Bine, bine, îl întrerupse ea. Lasă-mă să mă mai gândesc. Găsesc eu ceva.
   Daniel o privi îndelung. Încet, expresia i se îmblânzi. În cele din urmă, umerii i se prăbuşiră şi închise ochii.
   - Îmi pare rău, şopti ea. Îmi pare rău că n-a mers. Îmi pare rău că fratele tău...
   - Eu tot sper c-o să intre pe uşă, recunoscu Daniel. Dar presimt... că asta n-o să se-ntâmple.
   - Ştiu. Aş vrea să mă fi înşelat.
   Daniel o privi ţintă.
   - Dacă situaţiile noastre s-ar inversa, el ar face ceva. Ar găsi o cale. Dar eu nu pot să fac nimic. Eu nu sunt Kevin.
   - Kevin ar fi în aceeaşi situaţie ca şi noi. N-ar şti unde eşti ţinut prizonier. Şi dac-ar şti, tot ar fi în inferioritate. Nici el n-ar putea să facă nimic.
   Daniel clătină din cap şi se aşeză pe pat.
   - Nu ştiu cum, dar cred că nimic din toate astea nu l-ar fi oprit.
   Alex oftă. Probabil că Daniel avea dreptate. Kevin ar fi avut vreun informator secret sau o cameră video montată într-un loc ascuns sau o cale de a pătrunde clandestin în sistemul lui Deavers. N-ar fi renunţat şi n-ar fi fugit. Dar nici Alex nu era Kevin. Nu reuşise să-l otrăvească pe Carston nici când acesta nu fusese avertizat. Acum era, Alex ştia sigur asta.
   - Lasă-mă să gândesc, repetă ea. Am să-ncerc să găsesc o soluţie.
   Daniel dădu din cap şi spuse:
   - Dar împreună, Alex. Plecăm împreună. Rămânem împreună.
   - Chiar dacă asta ne pune vieţile în pericol?
   - Chiar dacă...
   Alex se aruncă din nou pe pat, ascunzându-şi faţa cu braţele.
   Dacă ar fi existat o evadare perfectă pentru amândoi, ar fi încercat-o mai devreme. Principalul motiv pentru care se afla aici era faptul că opţiunea evadării eşuase. Acum şi opţiunea atacului eşuase. Nu avea motive să fie foarte optimistă. 
   Era ciudat cum nu-ţi dai seama cât de mult ai de pierdut decât după ce persoana în cauză nu mai e. Da, ştia că era foarte ataşată de Daniel; îşi asumase acest dezavantaj. Dar cine s-ar fi gândit că o să-i ducă dorul lui Kevin? Cum devenise el prietenul ei? Nici măcar prieten, pentru că prietenii ţi-i alegi. Mai degrabă o rudă - fratele pe care încerci să-l eviţi la reuniunile de familie. Nu avusese niciodată aşa ceva, dar de bună seamă că ăsta era sentimentul, durerea că ai pierdut ceva ce nu ţi-ai dorit niciodată, dar care a ajuns să conteze oricum. Siguranţa de sine arogantă a lui Kevin o făcuse să se simtă aproape protejată, aşa cum nu se mai simţise de mulţi ani. Echipa lui era echipa învingătoare.
   Invulnerabilitatea lui era ca o plasă de siguranţă.
   Sau fusese până atunci.
   Şi câinele. Nici măcar nu era în stare să se gândească la câine de teamă că durerea ar fi copleşit-o. N-ar mai fi reuşit să-şi pună mintea la treabă pentru a găsi o soluţie.
   Din nou, îi veni în cap imaginea cu Kevin lungit pe masa ei. Măcar de-ar fi ştiut că murise deja şi tot ar fi însemnat ceva. Dacă ar fi ştiut că în momentul ăsta nu suferea în chinuri. Cu siguranţă că era destul de inteligent să fi avut o cale de ieşire. Sau era atât de sigur pe el încât eşecul nu făcuse parte niciodată din plan?
   Se gândi că aflase destule despre Deavers din manevrele pe care le făcuse până în acest moment ca să fie sigură că acesta n-ar fi ratat nicio oportunitate de a-şi crea un avantaj.
   Îşi dorea cu sinceritate ca lucrurile să fi stat invers. Dacă ea ar fi fost cea prinsă, ar fi reuşit să iasă din scenă rapid şi fără dureri, lăsându-i pe Deavers şi Carston fără nicio informaţie despre ceilalţi. Indiferent ce greşeală făcuse, indiferent în ce fel eşuase, Kevin rămânea cel mai pregătit să-l ţină pe Daniel în viaţă. Şi pe Val, de altfel. în viitorul imediat, Val putea să fugă cel mai uşor, dar nici Carston, nici Deavers nu păreau genul de oameni care să renunţe uşor la un martor.
   Dacă în locul lui Alex ar fi fost Kevin şi ar fi încercat să conceapă un plan, ce-ar fi făcut?
   Alex nu ştia. El avea resurse despre care ea nu ştia nimic, resurse pe care nu le putea multiplica. Dar chiar şi-atunci, fuga ar fi fost singura lui opţiune. Poate că s-ar fi întors mai târziu, să mai facă o încercare, dar nu avea cum să continue imediat, după tentativa eşuată de a-1 ucide pe potenţialul vicepreşedinte. Acum era timpul să dispară şi să schimbe strategia.
   Sau, în cazul ei, să dispară şi să încerce să rămână dispărută.
   Acea imagine insuportabilă a lui Kevin întins pe masă nu-i dădea pace. Problema ei, ca anchetator profesionist, era că ştia în detaliu tot ce i-ar putea face ei acum. Îi era imposibil să nu marcheze în gând trecerea minutelor şi să nu-şi imagineze cum progresa interogatoriul.
   Daniel tăcea. Împachetatul nu-i luase mult. Nu-şi împrăştiaseră lucrurile prin cameră. Ştiuseră de la început că era posibil să plece în orice moment, fie din cauza vreunei situaţii de urgenţă, fie pur şi simplu pentru că Val s-ar fi săturat de ei.
   Alex bănuia ce simţea Daniel. Nu voia să creadă că lucrurile merseseră atât de prost. Nu voia să creadă că fratele lui putea să fie mort sau că moartea ar fi fost cel mai bun sfârşit pentru Kevin. Cu siguranţă că-şi amintea cum Kevin coborâse prin acoperiş în toiul nopţii ca să-l salveze şi se simţea vinovat că nu putea să facă şi el la fel. Mai mult decât vinovat - neajutorat, slab, furios, laş... Toate lucrurile pe care ea deja începea să le simtă.
   Dar Alex nu putea să facă nimic pentru Kevin. Dacă ei doi ar fi schimbat locurile, nici Kevin n-ar fi putut să facă nimic. N-ar fi ştiut unde o ţin în captivitate. Oamenii din umbră n-ar fi ales un loc de care Alex sau Kevin să ştie. Aveau mii de variante. Iar dacă ar fi existat o cale să afle unde era ascunzătoarea, măsurile de securitate de acolo ar fi fost imposibil de păcălit. Kevin ar fi fost la fel de neajutorat ca şi ea.
   Nu trebuia să irosească timpul cu scenarii imposibile. Trebuia să se concentreze şi să acţioneze pornind de la ipoteza că fratele lui Daniel era încă în viaţă şi că inamicii lor vor afla curând că şi ea, şi Daniel erau vii şi prin apropiere.
   Aveau să afle numele şi adresa lui Val. La fel, marca, modelul, culoarea şi probabil şi numărul de înmatriculare al singurelor două maşini la care aveau acces în prezent. Era timpul ca ea şi Daniel să se distanţeze de cât mai multe din toate astea.
   Alex se ridică încet.
   - Trebuie să ducem lucrurile în maşină şi să plecăm.
   Daniel stătea rezemat de perete lângă teancul de genţi, cu braţele încrucişate la piept. Avea ochii înroşiţi.
   Val nu se vedea pe nicăieri când ieşiră, cărând genţile.
   Spaţiul părea mai mare şi mai rece în absenţa câinelui. Alex se grăbi să ajungă la uşă.
   Nu vorbiră în ascensor sau cât timp merseră spre maşină. Alex lăsă genţile lângă portbagaj şi scoase cheile din buzunar.
   Un hârşâit estompat întrerupse liniştea de scurtă durată.
   Părea că vine de undeva de-aproape sau poate că de sub maşină.
   Proastă mai sunt, se dojeni Alex în timp ce se lăsa brusc pe vine lângă geanta în care spera cu disperare să fie pistoalele, însă cel mai probabil acolo era echipamentul medical.
   Cu toate că ştia cât de precară le era situaţia, venise neînarmată în parcare.
   Se bazase pe faptul că, poate, Kevin va rezista mai mult.
   O stupizenie.
   Genţile mai grele erau la Daniel. De îndată ce puse mâna pe geanta din faţa ei, îşi dădu seama că acolo erau trusele şi materialele de prim ajutor. Un prim ajutor inutil acum. Măcar avea inelele şi centura. Prin urmare, trebuia să ajungă aproape de agresor. Să nu se opună la început. Asta, dacă nu o împuşca din primul moment.
   Făcu toate aceste calcule într-o secundă. După primul zgomot, urmă iute un al doilea, un scheunat jos care fără doar şi poate venea de sub maşină. Sunetul o purtă înapoi în timp, lângă o verandă întunecoasă din Texas. Nu era un sunet uman.
   Alex se lăsă mai jos, aproape atingând cu capul pardoseala garajului. Umbra întunecată de sub sedan se trase mai aproape.
   - Einstein?! exclamă ea uimită.
   - Einstein? zise Daniel ca un ecou, din spatele ei.
   Alex se târî în jurul maşinii.
   - Einstein, eşti bine, băiatule? Vino aici.
   Câinele ieşi de sub maşină. Alex îl mângâie pe spate şi pe picioare.
   - Eşti rănit? spuse ea cu glas blând. E-n regulă. Te îngrijesc eu.
   Blana lui Einstein era încâlcită şi udă în câteva locuri, dar când îşi luă mâinile de pe el ca să verifice, văzu că nu era sânge, ci doar mizerie. Avea perniţele de la picioare tăiate puţin şi gâfâia de parcă ar fi fost deshidratat sau epuizat ori şi una, şi alta.
   - E bine? întrebă Daniel de lângă ea.
   - Aşa cred. Totuşi, după cum arată, n-a avut o noapte prea liniştită.
   - Vino aici, băiete, spuse Daniel, întinzând mâinile spre câine.
   Einstein se ridică, şi Daniel îl luă în braţe. Einstein începu să-l lingă pe faţă şi nu se mai oprea.
   - Du-1 sus. Pun genţile în maşină şi vin şi eu.
   - În regulă.
   Daniel ezită, apoi trase aer în piept, oftând.
   - Totul e-adevărat.
   - Da, spuse ea şi deschise portbagajul fără să ridice privirea.
   Îl auzi întorcându-se şi plecând. Gâfâitul lui Einstein se auzi tot mai departe.
   Nu-i luă mult să aranjeze lucrurile. Garajul rămase liniştit şi pustiu, ca de obicei. Poate că ăsta era etajul personal al lui Val din parcarea subterană. Poate că toate maşinile astea îi aparţineau. Alex n-ar fi fost uimită dacă aşa ar fi stat lucrurile
   Nu trebuia să se simtă mai bine acum când ştia că Einstein e teafăr? O parte din ea trebuie să fi sperat că se înşelase, că reacţionase excesiv. Că totul fusese o greşeală.
   Când se întoarse în sufragerie, Val şedea pe podea cu câinele. Einstein se făcuse covrig în poala femeii, cu capul pe umărul ei, iar Daniel îngenunchease alături.
   Val ridică privirea spre Alex, cu aceeaşi expresie împietrită ca de păpuşă.
   - Acum e ar trebui să zici: V-am spus eu!
   - Ai nevoie de ajutor ca să ieşi de-aici? întrebă Alex.
   - Nu e prima oară când trebuie să dispar. A trecut ceva timp de-atunci, dar e o experienţă pe care n-o uiţi.
   Alex încuviinţă. 
   - Îmi pare rău, Val.
   - Şi mie, răspunse Val. Crezi că... o să iei câinele cu tine?
   - Da, spuse Alex, clipind surprinsă.
   - Of, zise Val lipindu-şi faţa de blana lui Einstein. Dă-mi, te rog, un minut, ceru ea cu voce înăbuşită.
   - Desigur, spuse Alex.
   Aveau la dispoziţie câteva ore.
   Locul ăsta era ultimul lucru pe care Kevin avea să-l divulge. Trimisese câinele înapoi ca să-i avertizeze. Kevin se lupta pentru ei.
   În plus, încă mai avea acces la o sursă de informaţii care putea să dispară dintr-o clipă în alta, aşa că era bine s-o utilizeze cât timp dispunea de o conexiune rapidă de internet.
   Se duse la computerul aşezat pe blatul din bucătărie.
   Carston fusese foarte rezervat până acum, dar poate că în sfârşit spusese ceva. Măcar dacă reuşea să deducă ora aproximativă când Kevin fusese capturat. în mod cert exista un apel telefonic care să marcheze asta. Poate chiar un drum cu maşina. Pe acest front, Carston era expertul, nu Deavers.
   Dispozitivul de urmărire era simplu de verificat. Vehiculul lui Carston era la biroul acestuia, ca de obicei într-o zi de lucru. Poate că plecase cu altă maşină, totuşi. Verifică semnalul sonor - Carston era în birou. Derula înregistrarea înapoi ca să-i asculte conversaţiile.
   Aici era ceva important. Carston era în birou de ceva vreme - de obicei ajungea acolo la 6:00, dar activitatea începuse în jur de 3:30 dimineaţa. Îi venea să-şi tragă palme pentru că nu verificase înregistrările înainte să fi plecat în dimineaţa asta.
   Prima lui convorbire a fost scurtă. Doar „Sunt aici" şi „Care-i situaţia?" Nu era greu să tragi concluzii din asta.
   Cineva îl trezise pe Carston dându-i vestea, şi el plecase la birou. Nefiind trafic la ora aceea, trebuie să-i fi luat doar zece minute până ajunsese. Dacă ţineai cont şi de faptul că se îmbrăcase, se spălase pe dinţi şi toate celelalte, însemna că apelul fusese dat undeva între 2:30 şi 3:15.
   Se uită la ceasul de pe computerul ei, calculând de cât timp îl capturaseră pe Kevin. Mai întâi fusese nevoie să-l facă să se supună şi apoi să aştepte ca el să fie pe deplin conştient, dacă-1 adormiseră. Pe urmă, ar fi trebuit să decidă cum aveau să procedeze şi să aducă un specialist...
   Ăsta a fost al doilea apel al lui Carston? La 3:45, Carston a format un număr.
   - Care-i mişcarea?... Nu-mi place... Bine, bine, dacă aia e cea mai bună variantă... Ce?... Ştii ce părere am despre asta... Cum ai spus, e problema ta... Vreau noutăţi.
   Nu spunea niciodată multe, iar cuvintele aveau probabil o mie de interpretări posibile, dar nu se putea abţine să nu le aplice pe ale ei.
   Nu, Kevin nu era mort.
   Urmă o lungă perioadă de tăcere. Tastat la computer, paşi prin încăpere, sunetul respiraţiei; altceva, nimic. Nicio convorbire. După toate aparenţele, nu ieşise nici măcar o dată din birou. Aproape că-i simţea anxietatea lui Carston, şi asta îi sporea neliniştea. Unde erau noutăţile? Le primea prin e-mail?
   Poate că aveau noroc. Poate că specialistul trebuia adus de la mare distanţă, iar Kevin era doar ţinut în aşteptare.
   Asta era una dintre feţele jocului, iar ea jucase cartea înainte - să laşi subiectul să aştepte, să-şi imagineze, să intre în panică. Să-l laşi să piardă lupta în mintea lui înainte de a începe.
   Dar acum lucrurile nu stăteau aşa. Ei ştiau că Daniel era în viaţă. Ar bănui că mai are pe cineva care să-l ajute aici, în oraş. N-ar fi vrut să le dea timp complicilor lui Kevin să scape.
   Timpul trecea şi pentru Carston şi Deavers. Ei iniţiaseră apelul. O auziseră răspunzând şi apoi întrerupseserălegătura. Alex nu sunase înapoi ca să vadă dacă nu cumva numărul se formase accidental. Telefonul fusese aruncat.
   Aveau să presupună că partenerul fugise deja.
   Aşa cum ar trebui să facă.
   Alex ieşi din reveria ei intensă, dându-şi seama pentru prima dată că Daniel era aşezat pe un taburet lângă ea, urmărindu-i chipul. Val stătea rezemată de blatul de lângă chiuvetă, iar Einstein, la picioarele ei, o privea şi el.
   - Încă puţin, le spuse, derulând repede momentele de linişte din biroul lui Carston.
   Nu voia să-i scape nimic, dar nici nu-şi permitea să piardă timpul.
   Se opri când începu să se audă vocea lui Carston, apoi dădu cu grijă înapoi. Apelase din nou pe cineva. Tonul lui era radical opus celui de dinainte. Schimbarea era atât de mare, încât o făcu să se întrebe dacă nu cumva dăduse o comandă greşită în program şi acum asculta o înregistrare mai veche.
   Era vocea lui de bunic cumsecade.
   - Sper că nu te-am trezit... Cum ai dormit? Da, scuze, am avut de rezolvat o mică urgenţă. A trebuit să vin la birou... Nu, nu-ţi anula planurile. Du-o pe Livvy la zoo. Mâine o să fie şi mai cald... Ştii că n-am încotro în astfel de situaţii, Erin. Îmi pare rău că nu pot fi cu voi astăzi, dar n-am ce să fac... Lasă că Livvy o să se distreze de minune şi fără mine. O să-mi povestească totul la cină. Să faceţi multe poze... Nu pot să promit nimic, dar sper să fiu liber până la cină... Asta nu-i corect... Da, îmi amintesc că ţi-am spus că săptămâna asta va fi mai lejeră, dar ştii cum e la serviciul ăsta, draga mea. Nu garantez nimic.
   Un oftat adânc.
   - Te iubesc. Pup-o pe Livvy din partea mea. Vă dau de veste când mă eliberez.
   Când Carston închise telefonul, Alex se înfioră. Adică el credea c-o să se termine până la cină? Sau doar încerca s-o împace pe fiica lui?
   Urmă din nou linişte, din nou zgomot de tastatură.
   De bună seamă că primea actualizările pe cale electronică.
   Kevin era subiectul principal al acelor informări, Alex era sigură de asta. Oare vorbea deja? Habar n-avea.
   Nu se mai întâmplă nimic până ajunse la momentul prezent. Verifică dispozitivul de urmărire. Carston nu mergea nicăieri. De bună seamă că Deavers se ocupa de problema lui.
   Continuând să asculte în căşti, Alex îşi rezemă fruntea pe braţe. Carston tasta din nou la computer.
   Şi-l imagină la biroul lui, cu faţa imobilă, trimiţând ordine sau întrebări. Era oare măcinat de anxietate? Capul lui palid şi chel era acoperit de sudoare? Nu, Alex era sigură că individul era cât se poate de calm, ca şi cum ar fi completat o cerere de rechizite pentru birou.
   Ştia ce întrebări trebuia să pună, chiar dacă Deavers nu ştia. Putea să dirijeze întreaga operaţiune din fotoliul său ergonomie. Era în stare să se uite la Kevin cum este ucis prin torturare şi apoi, fără nicio remuşcare, să se ducă repede la restaurantul unde făcuse rezervări pentru cină.
   Alex simţi că mânia bruscă o sufocă.
   Ce se întâmpla acum n-avea nicio legătură cu securitatea naţională sau cu salvarea unor vieţi. Carston declanşase o vendetă privată pentru un om al cărui loc era foarte posibil să fie chiar pe masa de interogare. Carston trecuse de mult timp linia de demarcaţie dintre nişte operaţiuni sub acoperire a căror necesitate era discutabilă şi acte de-a dreptul criminale, iar asta părea să nu-1 afecteze câtuşi de puţin.
   Poate că întotdeauna fusese aşa. Poate că tot ce făcuse Alex pentru el, toate acţiunile inumane pe care le întreprinsese în numele siguranţei populaţiei, fusese o înşelătorie.
   Credea că e de neatins? Că aceste alegeri secrete nu-i vor afecta niciodată viaţa publică? Credea că e scutit? Nu-şi dădea seama că avea şi el responsabilităţi?
   Existau lucruri mai rele decât să fii otrăvit.
   Alex simţi că i se taie respiraţia. Pe neaşteptate, o cale nouă, la care nu se gândise niciodată până atunci, se deschidea în mintea ei. Era dificil de realizat, ştia. Erau o mie de lucruri care puteau ieşi prost, un milion de moduri în care putea da greş. Va fi aproape imposibil, chiar şi dacă ar avea un an în care să plănuiască toate amănuntele.
   Simţi pe spate mâna lui Daniel. Prin căşti, îl auzi întrebând pe un ton îngrijorat:
   - Alex?
   Ridică privirea încet şi se uită lung la Daniel, evaluându-1. O examină şi pe Val în acelaşi mod.
   - Mai daţi-mi 10 minute, spuse ea şi-şi lăsă capul pe braţe ca să se poată concentra.

Capitolul 28

   Alex îşi expuse planul repede, insistând mai mult decât necesar pe detaliile de care era sigură. încercă să-l facă să pară bine gândit, unul în care avea încredere.
   Daniel părea să-i accepte versiunea, ascultând cu atenţie şi aprobând, dar Alex nu reuşea deloc să desluşească expresia lui Val. Ochii ei o priveau concentrat, dar aproape ca şi cum privirea ar fi trecut dincolo de chipul ei. Era o expresie distantă şi amabilă în acelaşi timp.
   Alex trecu la concluzii, care nu erau nici pe departe atât de solide pe cât i-ar fi plăcut, şi-şi dădea seama că nu e la fel de convingătoare în privinţa consecinţelor, aşa cum fusese când prezentase punctul de plecare. Se uita în jos la Einstein, care îşi rezema botul de piciorul ei în loc să-i privească pe ceilalţi doi, mângâindu-1 tot mai preocupată pe măsură ce disconfortul îi creştea. încercând să încheie optimist, prelungi excesiv prezentarea. Val o întrerupse în mijlocul frazei.
   - Nu! spuse Val.
   - Nu? repetă Alex.
   Rostise întrebarea, dar se resemnase deja.
   - Nu. N-am să fac asta. O să fii ucisă. E frumos că vrei să-l salvezi pe Kevin, dar fii realistă, Alex. Treaba asta n-o să funcţioneze.
   - Ba s-ar putea să meargă. N-or să se aştepte la aşa ceva. N-or să fie pregătiţi.
   - Nu contează dacă sunt pregătiţi sau nu. Sunt mai numeroşi decât ar fi nevoie ca să compenseze acest neajuns. Să zicem că tragi un foc, ai noroc şi-l dobori pe unul dintre ei. Următorul o să-ţi vină de hac.
   - Nici măcar nu ştim câţi oameni vor fi acolo.
   - Tocmai, spuse Val pe un ton categoric.
   - Val, pe tine n-or să te bage-n seamă. O să fii doar un funcţionar anonim. Oamenii ăştia văd zilnic sute de asistente. Pentru ei, o să fii invizibilă.
   - Niciodată în viaţa mea n-am fost invizibilă.
   - Ştii ce vreau să spun.
   Val se uită la ea cu o faţă perfect calmă.
   - Nu.
   Alex inspiră adânc. Ştia că nu era corect s-o implice pe Val. Va trebui să se descurce fără ea.
   - În regulă, spuse ea, dorindu-şi ca vocea să-i sune mai ferm. Am s-o fac singură, atunci.
   - Alex, n-o să poţi, insistă Daniel.
   - Ba am să pot, zise ea, zâmbindu-i timid. Nu ştiu cât de bine-o să mă descurc, dar trebuie să încerc, nu?
   După cum o privea Daniel, se vedea că în el avea loc o luptă. Alex îşi dădea seama că voia s-o contrazică. Ar fi vrut să-i spună că nu, nu trebuia să încerce, dar asta ar fi însemnat să plece şi să-l lase pe Kevin să moară în chinuri cumplite. Daniel se afla într-o postură delicată. Acum, că se ivise o speranţă cât de mică, cum putea el să-i întoarcă spatele?
   - Împreună vom reuşi să ducem la bun sfârşit prima parte, îi spuse ea. Noi doi vom fi de-ajuns.
   - Dar, în clipa în care te vei despărţi de Carston, o să te tragă pe sfoară.
   - Va trebui să-l ameninţ cât mai convingător. Dacă va fi sigur că trădarea mea va atrage moartea ostaticului, poate o să joace cinstit.
   - N-o să ştii cum joacă. N-o să fii pregătită.
   - Val nu vrea să-şi rişte viaţa. Pot eu s-o contrazic?
   Val se uita la Daniel cu ochii mijiţi în timp ce acesta ezita.
   - Nu, zise el. Dar eu pot să joc rolul ei. Vom face schimb. Val, tu poţi să-l joci pe-al meu, da?
   Alex închise ochii strâns şi apoi îi deschise încet.
   - Daniel, ştii că n-o să meargă. Chiar dacă n-ai fi fratele geamăn al lui Kevin, ăştia sunt oamenii care ţi-au arătat faţa la ştiri.
   - Val mă poate aranja, nu-i aşa, Val? Să mă faci să arăt diferit?
   Expresia lui Val se schimbă brusc, devenind mai implicată. Îi examină faţa cu atenţie.
   - De fapt... cred c-aş putea.
   Se întoarse către Alex.
   - Nu cred o să-l caute cineva acolo. Crede-mă, mult mai mulţi s-ar uita la mine - chiar în rolul de asistentă anonimă. Cred că pot să-i schimb înfăţişarea ca să nu-i dea nimeni nicio atenţie.
   - Nu mă-ndoiesc de priceperea ta, Val... dar ei doi sunt gemeni.
   - Mă laşi să-ncerc? întrebă Val, pe un ton rugător. Chiar vreau să-l ajut pe Kevin.
   Când îi rosti numele, Einstein ridică privirea.
   - Doar că nu vreau să mor ajutându-1. Lasă-mă să fac ceva.
   Einstein îşi aşeză din nou capul pe piciorul lui Alex.
   - Cred c-aş putea să te las să-ncerci. Dar e o pierdere de timp şi şi-aşa suntem în criză.
   - N-o să-mi ia atât de mult.
   - Şi ai fi dispusă să joci rolul lui Daniel din plan?
   - Sigur, asta-i uşor. Nimeni n-o să tragă în mine.
   Alex se înfioră.
   La ce se aştepta? Oamenii vor trage în ea cu siguranţă, deja se împăcase cu asta. Dar dacă Val putea să-l deghizeze suficient de bine pe Daniel, lucru pe care Alex nici nu reuşea să şi-l imagineze, atunci ar fi posibil să tragă şi în el. Îşi aduse aminte de toate motivele pentru care era necesar să-l salveze pe Kevin. Deţinea prea multe informaţii vitale. Dacă le spunea nenorociţilor tot ce ştia despre Alex şi Daniel, despre maşinile cu care se deplasau, locurile în care se puteau ascunde, modul în care acţiona Alex, n-ar mai fi fost greu pentru Agenţie să-i urmărească şi să-i prindă. Şi pe Val, la fel. Cel mai probabil, vor muri cu toţii oricum.
   Vor muri ca nişte laşi, fugind.
   Dar motivele erau ¡relevante. Dacă exista o cale de a-1 salva pe Kevin de ceea ce i se întâmpla, trebuia s-o facă.
   Exista o legătură între ei despre care nici măcar nu realizase că se formează. Kevin era prietenul ei. A doua ei responsabilitate. Cineva îl făcea să sufere, chiar în timp ce ea stătea acolo pe gânduri. Iar Alex trebuia să pună capăt acestui lucru.
   - Apucă-te de treabă, Val. Această primă parte o să-mi ia 2 ore, dacă am noroc. Când termin, vom face o reevaluare.

   Deşi locuise în Washington DC aproape 10 ani, Alex nu vizitase niciodată Grădina Zoologică Naţională.
   Întotdeauna o considerase ca fiind ceva pentru copii, dar se părea că astăzi erau acolo o mulţime de adulţi nestânjeniţi de odrasle.
   Erau şi foarte mulţi copii - câteva sute de ţânci care ţipau cu voci ascuţite şi zburdau pe lângă părinţii lor. Toţi păreau să aibă mai puţin de cinci ani, aşa încât Alex bănuia că şcolile nu intraseră încă în vacanţă.
   Încercă să estimeze cât timp trecuse de când se întâlnise prima oară cu Carston, dar nu reuşea să facă un calcul logic al zilelor. Daniel mai avea atunci cam 3 săptămâni de şcoală. Dar trecuse mai mult de-atât... nu? Poate că şcoala lui Daniel termina semestrul mai devreme decât celelalte.
   Alex se opri mai întâi la coada pentru închirieri de la Servicii Vizitatori. Nu era lungă. Cei mai mulţi dintre vizitatori sosiseră mai devreme, în răcoarea dimineţii. Se apropia ora prânzului, iar soarele era în înaltul cerului. Unii oameni aveau să plece atunci, ca să evite preţurile mari ale restaurantelor din incinta parcului. Sau se duceau acasă pentru un pui de somn.
   Alex avea destule informaţii despre Erin şi Olivia, toate culese de pe pagina de Facebook a lui Erin. Tot acolo, cu luni în urmă, găsise poza Oliviei pe care o ţinea acum în medalionul de la gât.
   Astfel, ştia că Olivia are 3 ani şi jumătate. Încă destul de mică să încapă într-un cărucior. Alex ştia cum arăta Erin din aproape toate unghiurile şi cu ce fel de haine era îmbrăcată. Ştia că lui Erin nu-i plăcea să se trezească devreme, aşa că probabil nu ajunsese la zoo chiar la ora deschiderii. Şi mai ştia că Olivia era foarte nerăbdătoare să vadă urşii panda.
   Alex plăti 9 dolari pentru un cărucior de copii, îşi puse rucsacul în el şi intră în parc. Îşi întindea gâtul când într-o parte, când în alta, căutând. Era logic să se uite după cineva - poate după sora şi nepoţii ei ori poate-şi căuta soţul şi copilul. Erau mulţi vizitatori care-şi căutau însoţitorii, aşa că nu făcea notă discordantă.
   Erin şi Livvy probabil fuseseră deja la urşii panda şi se gândeau să mănânce ceva. Cercetă harta pe care o primise odată cu căruciorul. O să încerce să treacă mai întâi pe la maimuţe şi apoi pe la reptile.
   Merse repede, ignorând aleile secundare şi zonele de vizionare pentru public.
   Erin avea ten de roşcată, la fel ca tatăl ei. Postase poze în care apărea arsă de soare şi se plânsese de pistrui. Avea probabil pălărie pe cap şi ceva cu mâneci lungi. Părul ei deschis la culoare îi atârna până la jumătatea spatelui - era o apariţie pe care n-aveai cum să n-o remarci.
   Alex cerceta grupurile şi se mişca rapid printre ei, căutând o femeie cu un copil, eliminându-le pe cele însoţite de prieteni, soţi sau mai mulţi copii. O vreme, se ţinu după o femeie cu părul prins sub o pălărie de paie cu boruri largi, care împingea un cărucior, dar pe urmă copilul coborî ca să meargă alături de ea - era un băieţel.
   Un ocol rapid pe la cuştile felinelor mari şi apoi în zona cu animale de companie. în tot acest timp, era conştientă de cum arăta - cu harta în mână, căutându-şi cu vigilenţă însoţitorii. Purta la rândul ei o pălărie de paie peste peruca din păr blond-închis şi ochelari de soare cu rame mari. Un tricou simplu şi blugii băieţeşti îi completau garderoba, iar în picioare avea pantofii sport cu talpă subţire, care i-ar fi permis să fugă, la nevoie. Nu ieşea cu nimic în evidenţă.
   Mai multe femei roşcate îi atraseră atenţia, dar se vedea că au părul vopsit. Altele erau prea vârstnice ca să fie Erin sau prea tinere, ori care aveau mai mulţi copii.
   Acum zări o roşcată care mergea pe aleea ce ducea la sectorul cu animale exotice - o coadă lungă de păr roşcat-auriu care se legăna sub o pălărie cloche albă. Femeia împingea un cărucior pentru un singur copil. Arăta exact ca al lui Alex, cu paravan solar de culoare verde-închis. Purta o bluză fără mâneci şi avea braţele înţesate de pistrui. Alex se duse repede după ea.
   Femeia se mişca încet, aşa că Alex o depăşi în scurt timp. Ţinând capul jos, Alex aruncă o privire în cărucior când trecu pe lângă el.
   Fetiţa avea faţa întoarsă într-o parte, dar îi remarcă părul blond şi moale. Se potrivea cu profilul.
   Alex continuă să meargă şi ajunse la sectorul cu animale exotice înaintea mamei şi a fiicei. Duse căruciorul în spaţiul special amenajat din spatele toaletelor, ştergând pe ascuns mânerul cu tricoul înainte de a-şi lua rucsacul, pe care-1 puse pe umăr. Fiind sigură acum că femeia era Erin şi că avea propriul ei cărucior, nu mai avea nevoie de el.
   Localiză femeia şi copilul apropiindu-se agale pe alee.
   Un grup îi prinsese din urmă şi îi depăşea acum pe ambele părţi. Alex vedea acum clar chipul femeii - era categoric fiica lui Carston. Erin se opri ca să-i dea Oliviei să bea apă. Aleea devenea mai aglomerată. Era cald, iar peruca o făcea să transpire şi-i provoca mâncărimi. Pălăria de paie nu-i era nici ea de folos.
   Alex îşi fixă atenţia pe o bancă goală aflată cam la 3 metri în faţa celor două. Mai era un grup numeros în spatele celui dintâi. Dacă-şi sincroniza bine mişcările, putea s-o intercepteze pe Erin în dreptul băncii tocmai în timp ce al doilea grup trecea pe lângă ele.
   Făcu repede cale întoarsă cu paşi hotărâţi, uitându-se prin ochelarii de soare ca să vadă dacă îi dă cineva atenţie.
   Primul grup - o familie numeroasă şi gălăgioasă, după cum se părea, cu mai mulţi copii mici şi o bătrânică într-un scaun cu rotile - o înconjură un moment. Se strecură printre ei şi încetini pasul puţin.
   Al doilea grup era alcătuit numai din adulţi - turişti străini ieşiţi la plimbare, bănuia ea, mulţi dintre ei cu borsete la brâu - şi o prinse din urmă pe Erin când era aproape de bancă. Alex se mişcă împotriva curentului până ajunse chiar în faţa prăzii. Când Erin trecu la o jumătate de metru de bancă, Alex se întoarse, răsucindu-se pe după un tip în vârstă şi prefăcându-se că se împiedică. Se întinse şi o prinse pe Erin de mâna cu care ţinea mânerul căruciorului. Presă în palmă punga cu lichid translucid şi o goli printr-o apăsare puternică.
   - Hei! exclamă Erin, întorcându-se.
   Alex se dădu înapoi, răsucindu-se puţin în spatele celui mai apropiat vizitator. Erin se pomeni faţă în faţă cu septuagenarul chel.
   - Scuze, spuse el ezitant adresându-se ambelor femei, neştiind cum ajunsese în postura aceea.
   Se îndepărtă de Alex şi o ocoli pe Erin şi căruciorul.
   Alex o văzu pe Erin clipind o dată, apoi încă o dată. La a doua clipire, pleoapele ei rămaseră parcă lipite. Alex făcu un salt înainte şi o apucă de talie tocmai când începea să se prăbuşească, apoi o împinse spre bancă, pe care căzură greoi amândouă. Alex se lovi la cot de spătarul de lemn; urma să se aleagă cu o vânătaie, dar o putea masca uşor.
   Fiind mai scundă şi mai uşoară decât Erin, Alex nu putu să susţină greutatea femeii. Lăsă să-i scape un râset uşor strident - cu speranţa că eventualii privitori s-ar gândi că cele două femei se joacă.
   Fetiţa îşi cânta singură în cărucior. Nu părea să fi băgat de seamă că stătea pe loc. Alex se desprinse de Erin şi trase căruciorul mai aproape, orientându-1 astfel încât Olivia să n-o vadă pe mama ei.
   Erin se legăna pe bancă, cu capul căzut pe umărul drept şi gura larg deschisă.
   Un al treilea grup de vizitatori trecu pe lângă ele.
   Nimeni nu se opri. Alex acţiona rapid, ca să poată monitoriza orice reacţie, dar nimeni nu dăduse încă alarma.
   Trase pălăria lui Erin mai jos pe faţă, ca să-i acopere expresia lipsită de viaţă. Dintr-un buzunar lateral al rucsacului scoase o sticluţă de parfum. Întinse mâna pe după parasolar şi apăsă pulverizatorul timp de două secunde. Cântecelul încetă şi apoi Alex simţi bufnitura uşoară prin cadrul căruciorului când copila căzu pe spate.
   Cu o expresie detaşată o bătu pe Erin pe umăr, apoi se ridică şi se întinse.
   - Mă duc să-i iau ceva de mâncare, tu stai şi odihneşte-te, spuse, aranjându-şi peruca sub pălărie.
   Se uită în jur, cu ochii ascunşi de ochelari. Nimeni nu părea să fie atent la micul tablou pe care-1 crease. Luă căruciorul şi porni către parcare. La început, păstră un ritm lejer, privind în trecere cuştile animalelor, cum făceau şi alţii. Când se îndepărtă suficient de bancă, începu să meargă mai repede. O mamă care trebuia să ajungă undeva după-amiaza.
   Lăsă căruciorul lângă toaleta de la centrul pentru vizitatori şi o luă pe Olivia în braţe. Copila cântărea cam 14 kilograme şi, cum atârna inert, părea şi mai greu. 
   Alex încercă s-o ţină cum văzuse la alţi părinţi - călare pe un şold, cu picioarele de o parte şi de alta şi cu capul rezemat de umărul ei. Nu credea că reuşise s-o pună în poziţia corectă, dar trebuia să se mişte oricum. Strânse din dinţi şi trecu cât putu de repede de poartă. Îşi dori să fi parcat mai aproape, dar, în cele din urmă, cu tricoul ud de transpiraţie, ajunse la maşină.
   Nu avusese timp să facă rost de un scaun pentru copii.
   Privi în jur să vadă dacă se uita cineva, dar zona de parcare în care se afla era aproape plină, iar nou-veniţii îşi parcau maşinile mai încolo. Cei mai grăbiţi plecaseră deja, aşa că era singură.
   Întinse fetiţa pe banchetă şi îi petrecu centura de siguranţă peste mijloc. Apoi o acoperi cu o pătură.
   Se uită după potenţialii martori. Nimeni nu se afla în apropiere; nimeni nu se uita la ea. Scoase o seringă din buzunarul rucsacului şi se aplecă din nou ca să-i administreze drogul copilei adormite. Calculase doza pentru o persoană cântărind între 14 şi 18 kilograme. Trebuia s-o mai ţină pe Olivia adormită cam două ore.
   Alex porni motorul maşinii şi dădu drumul la aerul condiţionat. Avea senzaţia că începe să respire din nou pentru prima oară de când intrase în grădina zoologică.
   Faza întâi reuşise.
   Erin avea să se trezească în circa 45 de minute. Alex era sigură că până atunci va primi îngrijiri medicale. Când se va trezi, va observa dispariţia fetiţei şi va da alarma. Mai întâi, se vor face căutări în grădina zoologică, după care va fi chemată poliţia. Alex trebuia să se afle la post când Erin îşi va fi dat seama că fiica ei fusese răpită, nicidecum să se fi rătăcit prin preajmă în timp ce mama ei suferise un fel de criză. Alex era aproape sigură pe cine va suna prima dată Erin.
   Spera din toată inima ca Val să-şi fi terminat treaba până când ajungea la noua ascunzătoare astfel încât Alex să ştie exact ce plan aplica în continuare - nu pentru că s-ar fi hotărât în privinţa rezultatului pe care şi l-ar fi dorit cel mai mult. Să meargă singură... însemna sinucidere. Dar să-l ia pe Daniel... însemna cumva sinucidere dublată de crimă?
   Poate că încrederea lui Val în ea însăşi era deplasată. Poate că Daniel va arăta doar ca un Daniel cu perucă.
   Alex putea să se descurce singură. Trebuia doar să dea foarte clar de înţeles ce se va întâmpla cu Olivia dacă ea, Alex, nu va supravieţui acestei nopţi. Asta îl va face pe Carston să stea în banca lui, nu-i aşa?
   Nici nu voia să se gândească la ce putea declanşa Carston. La capcanele pe care le-ar putea întinde după ce o va recupera pe Olivia, pentru ca Alex să-i cadă în gheare.
   Alex o sună pe Val în timp ce se apropia de noua clădire şi, când ajunse în garajul subteran, Val o aştepta lângă ascensoare cu un cărucior care semăna cu cele folosite de room-service la hotel. în garaj nu mai era nimeni. Alex nu văzu nicio cameră de supraveghere, dar rămase între portiera din spate deschisă şi unghiul cel mai favorabil din care cineva putea să vadă în interiorul maşinii. Cele două femei nu rostiră niciun cuvânt. Alex mută copila adormită pe raftul de jos al căruciorului, rearanjând apoi pătura ca să-i ascundă silueta.
   Ascensorul acesta era mai normal decât cel care ducea la apartamentul de lux al lui Val - doar o boxă argintie, ca în majoritatea clădirilor în care locuise Alex. Se nelinişti la gândul că boxa s-ar putea opri brusc şi uşile s-ar putea deschide, lăsându-le expuse. Şi Val trebuie să fi simţit la fel, pentru că ţinea degetul apăsat pe butonul pentru etajul al şaisprezecelea, ca şi cum asta le-ar fi făcut să ajungă mai repede.
   În timp ce ascensorul urca, Alex observă pentru prima dată expresia lui Val. Era... un pic prea entuziastă. Alex spera că nu senzaţia că deţine puterea o făcea pe Val să fie euforică.
   Uşile ascensorului se deschiseră spre un hol pustiu. Era o clădire frumoasă, elegantă, cu pardoseală din marmură, dar în comparaţie cu celălalt palat al lui Val arăta banal.
   Val împinse căruciorul pe holul mic, făcându-i semn lui Alex s-o ia înainte.
   - Numărul 1 609, la capăt. Nu e încuiat, spuse ea şi tonul înflăcărat al vocii ei o alarmă din nou pe Alex.
   Deşi, dacă atingea un grad de surescitare suficient, Val putea să se răzgândească şi s-o însoţească pe Alex la evenimentul principal.
   Alex intră grăbită în apartament - erau multe de pus la punct şi trebuia să se mişte repede. Abia dacă remarcă obişnuitul aranjament alcătuit din living şi bucătărie, ferestrele cu draperii sau coloritul în nuanţe de bej. Traversă încăperea spre uşa deschisă a dormitorului puternic luminat. Acolo erau câteva dintre genţile ei de voiaj, rezemate de patul acoperit cu o cuvertură înflorată.
   Abia când ajunse la jumătatea distanţei până la uşă reuşi să vadă cu adevărat întregul spaţiu şi apoi îşi fixă privirea pe bărbatul care stătea în picioare în bucătăria slab luminată.
   Deşi se aşteptase la ceva, asta n-o opri să tresară. Făcu un salt înapoi, degetele mari de la ambele mâini ducându-se automat la micile trape de pe inelele ei otrăvite.
   - Ei, ce zici? întrebă el.
   Bărbatul înalt, îmbrăcat în costum negru ieftin, aştepta, reţinându-şi un zâmbet.
   - Ţi-am zis eu! spuse Val din spatele ei, iar Alex nu avu nevoie să se uite, căci simţi zâmbetul infatuat de pe chipul ei.
   Cu tenul palid şi părul blond foarte deschis, bărbatul arăta ca un scandinav. Barba blondă era tunsă îngrijit şi îi amintea de cea a unui profesor din facultate. Sprâncenele erau atât de deschise la culoare încât erau aproape invizibile, schimbând radical aspectul ochilor şi al frunţii. Părul care-i încadra faţa era drept, scurt şi îngrijit. Creştetul capului era palid, lucios şi complet chel. îi schimba forma capului, făcându-1 să pară cu zece ani mai în vârstă. Purta ochelari cu rame argintii subţiri, iar obrajii erau surprinzător de rotunzi. Izbitori erau ochii lui luminoşi, de un albastru glacial, mărginiţi de genele aproape albe.
   - Arăţi ca personajul negativ din filmele cu Bond, răbufni Alex.
   - Şi asta e de bine? întrebă Daniel, cu o voce dogită şi uşor neclară.
   Alex simţi că i se-nmoaie picioarele în timp ce examina transformarea. Dacă n-ar fi căutat anume o versiune deghizată a lui Daniel, ar fi trecut fără să clipească pe lângă el pe stradă. Chiar dacă s-ar fi uitat după Daniel, doar înălţimea l-ar fi făcut suspect pe acest bărbat. Cuprinsă de disperare, Alex îşi dădu seama că, de fapt, îşi dorise ca Val să dea greş.
   - Val a făcut o treabă excelentă, spuse ea, apoi se puse din nou în mişcare. Hai s-o pregătim pe Olivia.
   Einstein adulmeca în jurul copilului acoperit cu pătura. Scheună încetişor, semn că era neliniştit.
   - Crezi că e bine? insistă Daniel în timp ce lua fetiţa şi o ridica la piept.
   - Lasă-mă să mă gândesc puţin în timp ce fac treaba asta, evită Alex să dea un răspuns.
   Daniel o aşeză pe Olivia pe cuvertura înflorată, dându-i buclele jilave la o parte de pe frunte. Dură doar câteva secunde ca Alex să agaţe pungile cu perfuzii. Una transparentă, una albă şi una opacă, apoi o pungă foarte mică umplută cu un lichid de culoare verde-închis. Montă repede cateterul folosind cel mai mic ac pe care-1 avea.
  - Dă-te la o parte, îi spuse lui Daniel.
   Alex activă camera foto a telefonului pe care i-1 dăduse Val - lăsat de un prieten, spusese ea - şi făcu câteva poze cu Olivia dormind. Se uită repede la ele şi o alese pe cea care i se păru potrivită.
   - Asta-i partea din plan care-mi e cea mai nesuferită, bâigui Daniel.
  Alex ridică privirea şi-i văzu expresia îndurerată. Arăta straniu pe noua lui faţă.
   - Să sperăm că şi Carston va simţi la fel.
   Daniel se încruntă şi mai mult. Alex îl luă de mână şi-l scoase din încăpere. Felul în care Daniel îşi ţinea gura îi accentua forma rotunjită a obrajilor.
   - Ce ţi-a făcut la faţă? întrebă Alex.
   Daniel vârî două degete în gură şi scoase o mică piesă din plastic.
   - Astea mă fac să vorbesc puţin mai greu.
   Cu un oftat, puse plasticul la loc şi obrajii i se rotunjiră iar.
   Val îi aştepta în livingul spaţios; încă avea pe chip o expresie de încântare că-şi făcuse treaba bine.
   - Copilaşul ăla n-o să se trezească, nu-i aşa? întrebă ea.
   - Nu.
   - Bun. N-aş şti ce să fac cu un copil. Acum, ce părere ai? Total schimbat, este?
   Alex se uită din nou la Daniel. Şi la talie era mai gros, detaliu care-i scăpase. Totul părea cât se poate de real.
   - Ţi se pare că nu e suficient de bine, nu? întrebă Daniel.
   - Ba e suficient de bine, răspunse Val în locul lui Alex. Şi ea ştie asta. De-aia şi e atât de îmbufnată. Ar prefera să-mi risc eu viaţa, nu tu.
   Daniel se uită la Alex, aşteptând un răspuns.
   - Val are dreptate. În afară de partea cu riscatul vieţii ei. Aş vrea ca nimeni să nu fie nevoit să-şi rişte viaţa.
   Val pufni dispreţuitor.
   Daniel o luă pe Alex de mână şi o lipi de pieptul lui.
   - O să fie bine, murmură el. Putem să facem asta împreună. Planurile tale au funcţionat mereu. Am să-ţi urmez ordinele întocmai şi vom reuşi. Îţi promit!
   Alex simţi că-i dau lacrimile.
   - Nu ştiu, Daniel. Ce fac eu acum?
   Daniel o sărută pe creştet.
   - Ia terminaţi, îi întrerupse Val. Mă faceţi invidioasă, şi asta nu e bine.
   Alex deschise ochii şi se desprinse, trecându-şi palma pe costumul lui Daniel de teamă să nu fi rămas urme de fard.
   - Văd că ai avut timp să iei lucrurile de care aveam nevoie din ascunzătoarea lui Kevin. Trusa asta de instrumente e perfectă.
   - Mai mult decât perfectă - uită-te în al cincilea sertar, cel de jos. Am ambalat restul aşa cum mi-ai zis, îi spuse Daniel. Vrei să verifici înainte s-o duc în maşină?
   - Asta-i o idee bună.
   Trusa argintie de instrumente - luată, presupunea Alex, din ascunzătoarea lui Kevin - avea rotile şi un mâner retractabil, ca o valiză, dar, spre deosebire de o valiză, pe partea frontală avea multe sertare care se puteau trage în afară. Trecu rapid cu privirea prin sertarele de sus, identificând poziţia diferitelor substanţe după inelele colorate de pe seringi. Seringile erau aranjate în tăviţele cauciucate în care le păstra de obicei. Următorul sertar conţinea o varietate de bisturie şi lame de ras. Nu-i trebuiau atât de multe; ideea era să facă sertarul să pară plin. Urmau pungile cu soluţie salină şi furtunurile aferente, împreună cu ace şi catetere de diferite dimensiuni. Următorul compartiment era mai adânc.
   Conţinea tuburile presurizate şi alte substanţe chimice luate la întâmplare din depozitul lui Kevin.
   Penultimul sertar era esenţial. Conţinea altă tavă cu seringi - goale, de data asta - şi părea mai puţin adânc decât ultimul. Cercetă fundul sertarului pe margini - nu se putea să n-aibă Kevin aşa ceva. Ajutându-se de unghii, îl ridică şi se uită la ce era dedesubt.
   - Să sperăm că domnul Carston e capabil să interpreteze un rol demn de Oscar, murmură ea ca pentru sine.
   Examină şi ultimul sertar, cel mai adânc, unde Daniel aşezase recuzita ei impresionantă - lampa de sudură, cleştii de tăiat sârmă, cleştele patent şi alte câteva unelte pe care Daniel le adăugase dintre cele disponibile în ascunzătoarea lui Kevin.
   Mai era un obiect de care avea nevoie - o structură minusculă din sârmă pe care o culesese prima oară când vizitaseră depozitul local al lui Kevin. O scoase din rucsac şi o ascunse în a treia tăviţă din primul sertar, sub o seringă. Voia să ajungă uşor la ea.
   - Perfect. Mulţumesc, spuse Alex îndreptându-se.
   - Tu, zise Val arătând spre Daniel. Du-te la locul de întâlnire. Tu, continuă ea, mişcându-şi arătătorul spre faţa lui Alex. Hai să-ţi aranjez faţa ca să poţi pleca. Intrăm în criză de timp.
   Făcu semn spre uşile duble din cealaltă parte a încăperii.
   - Sunt acolo în 30 de secunde, promise Alex.
   Val îşi dădu ochii peste cap.
   - Bine, fie, urmează mica scenă de adio.
   Se întoarse şi ieşi prin uşile duble.
   - Alex..., începu Daniel.
   - Stai.
   Alex îl luă din nou de mână şi-l duse la uşa de la intrare, trăgând trusa de instrumente cu mâna liberă. Daniel avea atârnată de umăr geanta mare cu trusa de prim ajutor. Einstein încercă să-i urmeze şi scoase un scheunat când Alex îi închise uşa în nas.
   Merseră pe holul liniştit spre ascensor. Alex apăsă butonul. Când uşile se deschiseră, Daniel intră, şi ea îl urmă, rămânând cu un picior pe hol. Lăsă mânerul trusei şi cuprinse faţa lui Daniel cu ambele mâini.
   - Ascultă-mă bine, spuse ea cu glas scăzut. în torpedoul sedanului e un plic în care ai să găseşti două seturi de documente - paşapoarte, permise de conducere şi bani lichizi.
   - Acum nu mai semăn aşa de mult cu Kevin.
   - Ştiu, dar oamenii îmbătrânesc, le mai cade părul. Poţi să renunţi la ochelari, te bărbiereşti, îţi vopseşti din nou părul. Şi, dacă lucrurile merg rău, va trebui să faci toate astea. Apoi să ajungi la cel mai apropiat aeroport. Te urci în primul avion care părăseşte America de Nord, ai înţeles?
   - N-o să te părăsesc.
   - Când spun că merg rău, înseamnă că eu n-o să mai fiu, aşa că n-o să mai ai pe cine aştepta.
   El o privi lung, cu acel nou chip straniu.
   - Ai înţeles? insistă ea.
   Daniel ezită, apoi încuviinţă.
   - Bun, spuse ea, încercând să dea impresia că discuţia se încheiase.
   Nu simţea că Daniel era convins, dar nu era timp de pierdut cu discuţii în contradictoriu.
   - Să stai tăcut în seara asta, îl instrui ea. Nu vorbeşti cu nimeni decât dacă n-ai încotro. Gândeşte ca un subaltern. Te afli acolo doar ca să conduci maşina şi să cari genţile, ai înţeles? E doar un job pentru care primeşti nişte bani. Nimic din ceea ce se întâmplă nu înseamnă ceva pentru tine. Indiferent de ce vezi, nu te afectează. Nu ai niciun răspuns emoţional. Ai priceput?
   - Da, spuse Daniel dând din cap cu seriozitate.
   - Dacă situaţia devine nesigură, o să fie logic să fugi. Asta nu e problema ta.
   - Am înţeles, spuse el, cu mai puţină hotărâre de data asta.
   - Uite.
   Alex îşi scoase de pe deget inelul de aur. Era cel mai mare dintre cele două. Îl încercă pe toate degetele lui. Ca şi la Kevin, încăpea doar pe degetul mic. Reuşi totuşi să i-1 strecoare pe deget. Spera să nu pară foarte ciudat cu noua înfăţişare a lui Daniel.
   - Fii extrem de grijuliu cu ăsta, îi spuse ea. Dai la o parte trapa asta micuţă, dacă trebuie să-l foloseşti. Orice ai face, nu atinge cârligul. Dacă nu îl foloseşti, ţine-1 închis. Dar dacă încerci să pleci şi cineva îţi stă în drum, tot ce trebuie să faci e să pui cârligul ăla în contact cu pielea lui.
   - Am priceput.
   Alex se uită în ochii lui surprinzător de albaştri, încercând să-l vadă pe adevăratul Daniel, dincolo de acea deghizare stranie. Nu mai avea ce instrucţiuni să-i dea, iar pentru sentimentele pe care ar fi vrut să i le împărtăşească nu păreau să existe cuvinte potrivite.
   - Nu ştiu cum să revin la vechea mea viaţă, spuse ea, încercând să-i explice. Nu ştiu cum să mai fac asta fără tine. Să fii responsabilitatea mea a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
   El schiţă un zâmbet.
   - Şi eu te iubesc, şopti.
   Alex încercă să-i zâmbească la rândul său.
   Daniel îşi lăsă mâinile pe umerii ei şi o sărută. Apoi îi zâmbi din nou - era un zâmbet nefamiliar şi familiar în acelaşi timp. Alex făcu un pas înapoi.
   - Ţi-am spus că o să fiu acolo să te ajut, când vei avea nevoie, spuse el.
   Uşile ascensorului se închiseră.

Capitolul 29

   De data asta, pentru deghizare nu fu nevoie de nicio perucă; Val doar o aranja rapid, făcându-i părul real să arate ca şi cum chiar ar fi avut stil. Tunsoare pixie, aşa i se spunea. Nuanţa de blond îi deschidea tenul. De asemenea, îi punea în valoare faţa. Nu-şi mai amintea de ultima ocazie când părul ei arătase bine.
   - Serios, spuse Alex. Ai fost la o şcoală de cosmetică?
   Val aplica rimelul cu mână sigură.
   - Nu. Nu m-am dat în vânt niciodată după şcoală, în general. Mereu mi s-a părut că e cam ca la închisoare... doar nu era să mă înscriu la una în plus. Pur şi simplu mi-a plăcut să mă joc cu felul cum arăt, să am câte-o faţă pentru fiecare dispoziţie sufletească. Am exersat mult.
   - Cred că ai aptitudini reale. Dac-o să te plictiseşti vreodată să fii cea mai frumoasă femeie de pe planetă, ai putea să-ţi deschizi un salon.
   Val îşi arătă dinţii de un alb sclipitor.
  - N-am crezut niciodată că mi-aş dori o prietenă. E mai distractiv decât mi-am imaginat.
   - Şi eu zic la fel. Doar din curiozitate, şi nu trebuie neapărat să-mi răspunzi, Val vine de la Valerie?
   - De la Valentine. Sau Valentina. Se schimbă, în funcţie de dispoziţie şi împrejurări.
   - Aha, spuse Alex. Se potriveşte mai bine.
   - Mă reprezintă, îi spuse Val. Nu e numele cu care m-am născut, fireşte.
   - Păi nici al meu nu e! murmură Alex.
   - Aşa mi se pare logic. Când mi-au ales numele, părinţii mei nici măcar nu mă cunoşteau. Bineînţeles că nu s-a potrivit.
   - Nu m-am gândit niciodată aşa la asta, dar are sens. Maică-mea a ales un nume pentru o fată... mai feminină.
   - Evident, părinţii mei au presupus c-o să fiu foarte plictisitoare. I-am scăpat rapid de această idee greşită.
   Alex chicoti. Aşa cum se întâmpla des în ultima vreme, de fiecare dată când râdea simţea că o cuprinde panica. Era plăcut să discute aşa cum îşi închipuia că fac oamenii normali, să încerce să uite că asta s-ar putea să fie ultima conversaţie prietenoasă şi banală de care va avea parte, dar nu-şi putea concentra gândurile pe nişte lucruri plăcute.
   - Lasă c-o să fie bine, spuse Val, atingând-o uşor pe creştet.
   - Nu trebuie să te prefaci că ai încredere în plan. Asta facem noi, fraierii, care ne aruncăm cu capul înainte.
   - Nu-i un plan rău, o asigură Val. Doar că nu-mi place să risc. Niciodată nu mi-a plăcut.
   Ridică din umeri.
   - Dac-aş fi curajoasă, aş face-o.
   - N-a fost corect din partea mea să-ţi cer asta.
   - Ba nu, a fost. Chiar... îmi pasă de Kevin. Dar o parte din mine pur şi simplu nu poate să creadă că i se întâmplă cu adevărat ceea ce spui tu că i s-ar întâmpla. întotdeauna mi s-a părut atât de... invulnerabil. Asta mă atrage la el. Cum am spus, nu sunt o curajoasă, aşa încât sunt fascinată de oamenii care sunt. Cealaltă parte din mine...
   Val îşi îndreptă spatele un moment, mica ei pensulă cu luciu de buze tremurând dintr-odată. Faţa îi rămăsese perfectă, dar brusc redevenise faţa de păpuşă. Desăvârşită, dar lipsită de orice expresie.
   - Val, eşti bine?
   Val clipi şi chipul ei se trezi din nou la viaţă.
   - Da.
   - O să pleci de-aici după ce-ţi închei rolul, da?
   - Bineînţeles. Am o mulţime de prieteni care mă pot proteja. Poate c-am să-i fac o vizită lui Zhang. Sunt sigură că-i la fel de plicticos, dar are o casă splendidă în Beijing.
   - Beijing sună drăguţ, spuse Alex oftând.
   Dacă supravieţuia acestei nopţi, era hotărâtă să obţină un paşaport. Era dispusă să-şi consume restul economiilor - toţi banii lui Kevin obţinuţi din droguri. Să scape de ochiul vigilent al guvernului american i se părea cel mai frumos vis.
   - Dacă..., începu Alex. Dacă nu primeşti niciun semn de la noi până mâine-dimineaţă, du-te la Zhang. Dac-o să pot, am să te sun de la un telefon public.
   - Ai numărul meu, spuse Val cu un mic zâmbet. Ştii, e un tip... Poate reuşesc să fac rost de o vestă pentru un câine însoţitor.
   Alex se uită lung la ea, cuprinsă de tristeţe. Cu noul ei plan sinucigaş, nu avea nicio posibilitate să-l ţină pe Einstein în siguranţă.
   - Asta-i o idee grozavă. Mă face să mă simt mai bine.
   Dar expresia de pe chipul ei sugera altceva.
   Val întinse piciorul gol şi-l mângâie pe Einstein pe spinare. Câinele dădu din coadă, dar fără prea mult entuziasm.
   - În regulă, spuse Val pe un ton mai vesel. Eşti gata. O să-mi pun costumaţia şi o luăm din loc.
   În timp ce Val se duse să se schimbe, Alex îşi examină noua fată. Val făcuse din nou o treabă excelentă. Alex arăta drăguţ, dar fără să bată la ochi. Părul era în mod evident al ei, acesta fiind un amănunt important. în seara asta cu siguranţă va fi cercetată îndeaproape, iar o perucă ar fi trădat-o imediat. Arăta mai mult sau mai puţin credibil pentru rolul pe care-1 alesese. Bineînţeles, s-ar fi simţit mai în largul ei fără niciun fel de machiaj.
   Îngenunche pe podea lângă Einstein. Acesta ridică spre ea o privire imploratoare. Îl mângâie pe bot, apoi pe urechi.
  - Am să fac tot ce-am să pot, îi promise ea. N-am să mă întorc fără el. Dacă dau greş, Val o să aibă grijă de tine. O să fie bine.
   Privirea lui Einstein nu se schimbă. Nu accepta nici pretexte, nici premii de consolare. Nu făcea decât să implore.
   - Am sa-ncerc, zise ea.
   Îşi lăsă fruntea pe urechea lui doar o clipă. Apoi, cu un oftat, se ridică în picioare. Einstein îşi puse botul pe labe şi oftă şi el.
   - Val? strigă Alex.
   - Două secunde, îi răspunse Val.
   Vocea ei se auzi de departe, ca şi cum s-ar fi aflat în celălalt capăt al unui teren de fotbal. Baia asta era plăcută - ca o baie din apartamentul unui hotel elegant - dar nu extravagantă, aşa cum era cea de la celălalt apartament al lui Val.
   O auzi pe Val închizând uşa şi ridică privirea. Noua înfăţişare a lui Val îi provocă un mic şoc, dar apoi dădu aprobator din cap.
   - Arăţi bine, spuse ea.
   - Mulţumesc, zise Val. Cred că aş putea să mă descurc cu unele aspecte ale profesiei de spion.
   Costumaţia lui Val nu era deloc discretă. Purta o rochie largă, care o acoperea de la bărbie până la podea. Semăna cu un sari. Nişte eşarfe cădeau în cascadă în jurul ei, mascându-i forma trupului. Rochia părea desprinsă direct de pe un podium de prezentare a modei avangardiste, şi probabil chiar aşa stăteau lucrurile. Era o apariţie memorabilă. Dar, din spate, nu ieşea atât de mult în evidenţă. Pe cap avea o perucă neagră şi deasă, cu bucle. Şi asta atrăgea atenţia, dar în acelaşi timp îi estompa forma capului şi-i acoperea părţi ale chipului. Ochii avea să şi-i ascundă în spatele ochelarilor de soare mari şi negri pe care-i ţinea în mână.
   - Mergem? întrebă Val.
   Alex trase aer adânc în piept şi încuviinţă.

   Parcă vechiul Jaguar verde lângă un aparat de taxare; de-acolo se vedea o clădire mare de birouri, din beton cenuşiu-murdar.
    Val insistase să ia maşina verde - un cadou de la un alt admirator, fireşte. După cum spusese ea, era o maşină căreia n-o să-i simtă lipsa dacă va fi nevoită s-o scufunde într-un lac.
   Din acest unghi, Alex putea să vadă intrarea în parcarea subterană. La drept vorbind, era trist că fostul ei şef, Carston, nu reuşise să se mute într-un birou mai bun. Poate că-i plăcea decorul deprimant. Poate i se părea adecvat pentru jobul lui. Probabil că nu-i trecuse niciodată prin cap să-i facă lui Alex viaţa mai uşoară, dar era bine că lucrurile ieşiseră aşa.
   Ea şi Val rămaseră în maşină mai bine de o oră, timp în care Val coborî o dată ca să introducă monede în aparat. Nu vorbiră; mintea lui Alex era la kilometri distanţă, lucrând intens ca să găsească deficienţe în planul ei şi încercând să le repare atât cât era posibil. Erau prea multe lucruri pe care fusese nevoită să le lase la voia întâmplării, deşi detesta asta.
   Alex îşi imagina că Val se gândea la Beijing. Era un loc bun unde să fugă. Poate chiar va fi în siguranţă acolo. Alex îşi dorea ca ea şi Daniel să se urce chiar în clipa aceea în avionul pentru Beijing.
   Probabil că nici Daniel nu era mai încântat de aşteptare decât ea. Trebuia să fi ajuns în parc acum, neavând cu ce să-şi umple timpul până sosea Alex şi nicio modalitate de a şti ce se întâmplă. Măcar Alex o avea pe Val lângă ea, chiar dacă niciuna dintre ele nu era o companie prea plăcută.
   În sfârşit, Alex văzu ceva şi se ridică în scaun. Bariera vopsită în dungi roşii şi albe de la gura garajului se ridica pentru a permite ieşirea cuiva. Până acum fuseseră doar camioane de livrări, dar de data asta un sedan închis la culoare ieşea din garaj. Alex porni motorul şi ieşi în stradă.
   Cineva claxonă în spatele ei, dar nu-i aruncă nici măcar o privire. Nu-şi lua ochii de la maşină. Din depărtare părea să semene cu BMW-ul negru al lui Carston. Abia trecuse de 4:00 după-amiază, o oră nu tocmai potrivită pentru ca angajaţii guvernamentali să plece de la serviciu.
   Aici era primul lucru important care ţinea de şansă. în clipa în care Erin Carston-Boyd ar fi fost sigură că fiica ei lipsea, l-ar fi sunat panicată pe Carston. Corect? Erin ştia că tatăl ei avea o slujbă importantă la guvern. Era normal să-l considere puternic şi capabil. Nu s-ar fi bizuit doar pe poliţie ştiind că fiica ei fusese răpită. De ce să fi durat atât de mult? Când Alex reuşise să verifice ultima oară, Carston nu primise niciun telefon şi era încă în birou. Dirijând, fără îndoială, interogatoriul lui Kevin.
   Alex credea că se va duce la fiica lui. Părea să fie singura reacţie posibilă din partea lui Carston. Dar dacă avea alte opţiuni? Dacă trimitea în schimb o echipă de operaţii speciale? Era el atât de stăpân pe sine? Dacă trebuia să fie... probabil că da.
   Dar cu siguranţă că Deavers putea să se ocupe şi singur de interogatoriu câteva ore. Corect?
   Alex adoptă un stil agresiv de şofat în timp ce-şi croia drum înainte, refuzând să oprească la lumina galbenă a semaforului. Cunoştea cele mai bune două trasee de la biroul lui Carston la grădina zoologică, de unde presupunea că telefonase Erin. Ar fi părăsit Erin ultimul loc în care o văzuse pe fiica ei înainte de a fi absolut sigură că fetiţa nu se ascunsese pe undeva? Dacă apelul venise de la una dintre numeroasele secţii de poliţie din apropiere, Carston putea să o ia pe mai multe rute diferite.
   Prea multe lucruri lăsate la voia întâmplării.
   BMW-ul o luase pe strada corectă, cea pe care şi ea ar fi ales-o drept cea mai rapidă rută spre grădina zoologică.
   Carston şofa şi el destul de agresiv. Alex se menţinea cu prudenţă cu două maşini în spatele lui. Nu voia să-l sperie.
   Da, a lui era maşina. Numerele de înmatriculare corespundeau. Şi din spate şoferul semăna cu Carston.
   Alex îi căută privirea în oglinda retrovizoare, dar el părea concentrat la drum. Alex ajunse pe banda paralelă. Îşi zise că ar trebui să se simtă mai bine, partea asta se desfăşura potrivit planului. Dar avea un gol în stomac; când opri lângă maşina lui Carston, simţi că se sufocă. Pentru că, dacă partea asta funcţiona, trebuia să meargă cu planul până la capăt.
   Semaforul din faţă se schimbă în galben. Trecură câteva maşini, dar Carston încetini, ştiind că era prea departe ca să ajungă la timp. Şi maşina din faţa lui frână. Pe banda ei, Alex ar fi putut să înainteze până la linie, pentru că maşina din faţă cotise la dreapta. În loc de asta, se opri chiar lângă Carston.
   Îi făcu semn cu mâna. Mişcarea fusese deliberat amplă, menită să-i atragă atenţia.
   Carston se uită din reflex în direcţia mişcării, cu mintea rătăcită şi cu o expresie preocupată. Avu nevoie de o secundă ca să realizeze ce vedea. În acel moment de şoc, înainte ca el să calce acceleraţia, să scoată pistolul sau să formeze un număr de telefon, Alex îi arătă telefonul pe care se putea vedea imaginea mărită a chipului fetiţei adormite.
   Carston încremeni pe măsură ce începea să înţeleagă.
   Alex sări iute din maşină şi întinse mâna spre portiera din dreapta a BMW-ului. Nu se uită înapoi să o vadă pe Val trecând la volan, dar auzi portiera închizându-se în spatele ei. Alex aşteptă cu degetele pe mâner până auzi încuietorile deblocându-se. Se urcă lângă el. Întregul schimb mut durase câteva secunde. Poate că şoferilor din spate li se păruse ceva ciudat, dar până la următoarea intersecţie aveau să uite întâmplarea.
   - Ia-o la stânga, îi spuse ea lui Carston în timp ce Val cotea la dreapta, spre est.
   Jaguarul dispăru după colţ.
   Carston îşi reveni repede. Porni girofarul şi trecu pe banda din stânga; aproape lovi duba care se apropia de semafor. Alex îi luă telefonul din suportul pentru pahar, îl opri şi îl băgă în buzunar.
   - Ce vrei? o întrebă el.
   Vocea lui părea calmă, dar tonul neutru nu reuşea să ascundă încordarea.
   - Am nevoie de ajutorul tău.
   Carston avu nevoie de un moment ca s-o înţeleagă.
   - La intersecţia următoare, faci la dreapta.
   Carston se conformă.
   - Cine e partenerul tău?
   - Am angajat pe cineva. Nu te priveşte.
   - Chiar am crezut că ai murit de data asta.
   Alex nu-i răspunse.
   - Ce i-ai făcut lui Livvy?
   - Nimic cu efect permanent. Deocamdată.
   - Are doar 3 ani, spuse el şi vocea îi tremură.
   Alex se întoarse spre el uimită, inutil însă, căci Carston nu-şi lua privirea de drum.
   - Serios? Chiar te aştepţi să-mi pese de civili în clipa asta?
   - Nu ţi-a făcut nimic.
   - Dar ţie, Carston, ce ţi-au făcut trei oameni nevinovaţi în Texas? zise Alex. Nu contează, de fapt. Întrebarea mea a fost retorică, evident.
   - Ce vrei de la mine?
   - Pe Kevin Beach.
   Urmă o nouă pauză prelungită.
   - La următoarea intersecţie, faci la stânga! îi ordonă Alex.
   - Cum ai..., începu Carston, dar se răzgândi şi clătină din cap. Nu-i la mine. CIA îl are.
   - Ştiu cine-1 are. Şi mai ştiu că tu îl dirijezi pe Deavers în acest interogatoriu, spuse ea. Specialistul tău e cel care conduce procedura. Sunt sigură că ştii unde se ocupă de el.
   Carston privea înainte, cu faţa împietrită.
   - Nu înţeleg ce se întâmplă, bâigui el.
   - Atunci hai să vorbim despre ce înţelegi, spuse Alex cu glas sumbru. Sunt sigură că-ţi aminteşti de un mic preparat pe care eu şi Barnaby l-am creat pentru tine. Se numea Termen final.
   Tenul lui bolnăvicios începu să se coloreze, pete roşcat-maronii înflorindu-i pe obraji şi pe gât. Alex ţinu telefonul la vedere şi ochii lui se mişcară din reflex spre el. Poza era acum la dimensiunea normală, lăsând să se vadă clar în fundal perfuzia legată de braţul fetiţei. În imagine erau punga cu soluţie salină, punga pentru nutriţie şi o pungă mai mică, de culoare verde-închis, ataşată dedesubt.
   El privi lung fotografia, apoi se uită din nou la drum.
   - Cât timp? întrebă el printre dinţi.
   - Am fost generoasă. Douăsprezece ore. Din care o oră a trecut deja. Operaţiunea asta n-ar trebui să dureze mai mult de patru ore. Apoi Livvy va fi înapoiată mamei sale, fără nicio vătămare vizibilă.
   - Iar eu o să mor?

.........................................