Chimista, Stephenie Meyer

 .....................................................

6-9

      Hector mișcă din cap o dată, ca un fel de confirmare pentru sine. Alex văzu cum mâinile i se mişcă insesizabil, în timp ce pipăia legăturile.

   - De ce ţi-aş spune eu aşa ceva?
   Tonul lui nu era supărat sau provocator. Bărbatul părea doar curios.
   - Ai cea mai mică idee cine sunt?
   Hector nu-i răspunse, expresia rămânându-i neutră.
   - Ăsta-i primul motiv pentru care ar trebui să-mi spui ce ştii - cel care te-a trimis aici nu ţi-a dat informaţiile de care aveai nevoie ca să închei misiunea cu succes. Nu te-a pregătit cum trebuie pentru confruntare. Nu le datorezi nimic.
   - Ţie nu-ţi datorez nimic, sublinie el, pe acelaşi ton politicos, formal.
   Degetele lui încercară să ajungă la brăţara din plastic.
   - Aşa e, nu-mi datorezi nimic. Dar, dacă nu vorbeşti cu mine, o să-ţi fac rău. Ăsta-i al doilea motiv.
   Hector cântări spusele ei.
   - Şi al treilea motiv... dacă vorbesc, mă laşi în viaţă.
   - M-ai crede dacă ţi-aş promite asta?
   - Hmm...
   Bărbatul oftă. Se gândi un moment, apoi întrebă:
   - Dar cum vei şti dacă ce-ţi spun e adevărat?
   - Cunosc cea mai mare parte a poveştii. Vreau doar să completez câteva detalii.
   - Mă tem că nu pot să te ajut prea mult. Am un şef care lucrează ca intermediar. Nu l-am văzut niciodată pe cel care a dat banii.
   - Spune-mi doar ce ţi-a zis şeful.
   Hector se gândi câteva clipe, apoi păru să ridice din umeri.
   - Nu-mi place oferta ta. Cred că poţi mai mult.
   - Atunci va trebui să te conving.

Capitolul 19

   Hector privea cu faţa lipsită de orice expresie în timp ce Alex îşi punea Glock-ul în toc şi lua cleştele gură-de-lup de lângă piciorul lui Angel.
   Alex se gândise să aducă aparatul de sudură. Să folosească flama pe subiecţi era mai dureros decât aproape orice altceva şi mulţi aveau fobii legate de asta. Dar Hector era un profesionist. Ar fi durat prea mult să-l facă să cedeze la durere; rezistenţa lui ar fi fost prea mare. Ce l-ar înfricoşa mai mult decât suferinţa ar fi să-şi piardă avantajele fizice.
   Dacă rămânea fără degetul cu care să apese pe trăgaci, nu mai putea să-şi exercite profesia. Va începe cu ceva mai puţin vital pentru el, dar pregătindu-1 pentru ce avea să urmeze.
   Dacă Hector voia să supravieţuiască acestei nopţi, voia să o facă având mâinile funcţionale. Aşa că va trebui să nu mai stea pe gânduri şi să vorbească.
   Mâna stângă a lui Hector era cea mai accesibilă. în timp ce Alex potrivea lamele metalice în jurul degetului mic, bărbatul îşi strânse celelalte degete şi trase de chingi. Alex ţinu strâns de mânere, ştiind ce ar fi făcut ea în locul lui - dacă el reuşea să pună mâna pe cleşte, ar fi avut o şansă să se elibereze. Cum era de aşteptat, Hector încercă s-o lovească cu piciorul stâng, în pofida durerii înfiorătoare pe care şi-o provocă astfel. Ea evită lovitura, se îndepărtă puţin, apoi potrivi iar cleştele la baza degetului îndoit.
   Cleştele era pentru fier-beton şi Alex avea grijă să ascută lamele la timp. Nu avu nevoie de prea multă forţă ca să unească cele două lame.
   Îi urmări reacţia. Hector se zvârcoli în van să scape de chingile care-1 ţintuiau. Se făcu roşu la faţă şi venele îi pulsau pe frunte. Gemu şi icni, dar nu ţipă.
   - Uneori, oamenii îşi imaginează că eu vorbesc serios, îi spuse. E bine să scapi de această idee greşită.
   În clipa asta, Hector se gândea de bună seamă la cât timp ar putea să treacă până va fi prea târziu ca să-şi lipească degetul la loc. Putea să trăiască fără degetul mic, dar avea nevoie de mâini şi cu siguranţă ştia că ea nu se va opri acolo.
   Alex urma să-i confirme această temere.
   Luă de pe podea degetul călduţ şi plin de sânge şi se retrase spre baie, fără să-l scape din ochi pe Hector, care se zbătea în continuare; nici cele mai rezistente chingi nu erau infailibile. Alex avu grijă ca el să vadă când lăsă degetul să cadă în vasul toaletei, trăgând apa după aceea. Acum Hector ştia că ea nu avea să-i lase de ales. Spera că asta îl va face să-i dea repede ceea ce voia.
   - Hector, îi spuse în timp ce el o privea fix, scrâşnind din dinţi şi luptându-se să-şi controleze durerea. Nu fi prost. N-o să păţeşti mare lucru dacă-mi spui ce vreau să aflu. Dar, dacă nu-mi spui, bine n-o să-ţi fie. Urmează indexul cu care apeşi pe trăgaci, apoi restul. Asta fac eu şi pot s-o ţin aşa cât am nevoie. Nu înţelegi? Te-au trimis după cine nu trebuia, Hector. Nu ţi-au spus nimic despre ce te-aşteaptă. Pur şi simplu, mi te-au dat pe mână. De ce-i aperi?
   - O să te ocupi şi de ei dup-aia? mârâi el printre dinţi.
   - Bineînţeles.
   Ochii lui erau plini de venin şi ură. Mai văzuse privirea aceea, dar atunci se afla într-o poziţie mult mai sigură. Dacă, prin cine ştie ce întâmplare, ajungea în mâinile individului, dacă rolurile se inversau, Alex era hotărâtă să facă ceea ce trebuia ca să moară imediat.
   - Nu tu erai ţinta, lăsă el să-i scape. Am fost trimis să lichidez un bărbat. Am primit o fotografie. Mi s-a spus că va mai fi un bărbat, dar că ăla era o pradă uşoară. Cu primul urma să am de furcă. Nu l-am văzut niciodată pe celălalt.
   - Când ai fost angajat?
   - Azi-noapte.
   - După care ţi-ai luat nişte ajutoare şi ai venit azi, spuse ea. De unde?
   - Din Miami.
   - Cum ai ştiut unde să vii?
   - Mi-au dat trei adrese. Asta a fost a doua încercare.
   - Cred că nu-i nevoie să te-ntreb ce s-a întâmplat la prima adresă.
   Furia lui clocotitoare se preschimbă într-un rânjet macabru.
   - Erau bătrâni. Bărbat şi femeie. Nu se potriveau cu descrierea, dar primisem bani frumoşi. Nu strică să fii meticulos şi nu m-a costat decât două gloanţe.
   Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. Chiar dacă individul nu-i putea vedea faţa ascunsă de mască, expresia ei rămase neclintită din obişnuinţă.
   - Cât de departe e cealaltă casă?
   - La un sfert de oră spre sud de orăşel.
   - Cine a ales adresele?
   - Nimeni nu mi-a spus. N-am întrebat.
   Alex luă cleştele gură-de-lup.
   - Şi n-ai nicio bănuială?
   - Cealaltă casă nu semăna deloc cu asta. N-am văzut nimic în comun.
   Putea fi o minciună, dar ar fi fost mai logic să fie adevărat. De ce-ar fi avut nevoie Carston sau cei care trăgeau sforile la Agenţie să-i dea asasinului mai multe adrese?
   Alex se gândi la asta un moment, încercând să găsească altă pistă de explorat. Nu scăpă o clipă din ochi mâinile lui Hector. Ce legătură putea să fie între casa lui Arnie şi altele oarecare? Ce fel de asemănare ar genera o listă de adrese care altfel nu aveau nimic în comun?
   Simţi că i se înmoaie picioarele când găsi o posibilă explicaţie. Una care nu-i plăcea deloc.
   - Ce fel de maşină era pe aleea primei case?
   Hector păru surprins de întrebarea ei.
   - O camionetă veche.
   - Albă?
   - Cu o rulotă neagră încorporată.
   Alex îşi încleştă maxilarele.
   Aşadar, remarcaseră camioneta lui Arnie - cea despre care el îi spusese că mai existau două la fel în oraş. Trebuie să-l fi prins şi pe Daniel în înregistrare, altfel n-ar fi fost atât de siguri de marcă şi model. Daniel trebuie să fi mers pe strada principală, trecând pe lângă bancă; probabil că aşa procedaseră. De ce să se mai obosească să o interogheze pe fata care sunase în legătură cu profesorul dispărut? Era mai simplu să se uite la înregistrarea de pe camera de supraveghere ca să obţină o informaţie importantă, după care să sune la poliţia rutieră. N-au aflat totul — dacă plăcuţele de înmatriculare s-ar fi văzut clar, bătrânii din partea cealaltă a oraşului n-ar fi murit. Dar ştiau că Daniel era în viaţă, deoarece Kevin n-ar fi făcut o asemenea greşeală. în plus, chiar şi într-o filmare alb-negru neclară, Daniel nu semăna perfect cu Kevin, dacă ştiai la ce să te uiţi.
   Avea neapărat nevoie de camioneta lui Arnie, fiindcă era o maşină care nu atrăgea deloc atenţia. Nu prea puteau să defileze cu vehiculul militar prin oraş şi să nu-i observe nimeni. De unde avea ea să facă rost de un alt vehicul aici?
   Făcu un pas în spate, obosită. Avusese un loc de odihnă bun, dar acum vânătoarea începuse iar. Nici măcar nu conta că, probabil, băieţii cei răi o credeau moartă. Pentru că ştiau că Daniel era viu.
   Responsabilitate.
   Mâna dreaptă a lui Hector se mişca. Zgâria cureaua, cu riscul de a-şi disloca încheietura. Nu părea că încearcă s-o rupă sau măcar să ajungă la elementul de blocare. Dar ce făcea? Alex întinse mâna după Glock; probabil că era mai sigur să-i tragă un glonţ în mâna aia...
   O singură împuşcătură sparse tăcerea. Daniel...
   Ochii lui Alex fugiră în direcţia împuşcăturii, deşi ştia că era riscant. Într-o fracţiune de secundă, în timp ce ea îşi scotea Glock-ul din toc, degetele lui Hector găsiră ceea ce căutaseră. Individul scoase din mânecă o lamă zimţată, lungă de doisprezece centimetri. Tăie legătura cu un pocnet sonor şi imediat aruncă lama spre ea. Alex trase în pieptul lui Hector în timp ce lama zbura spre faţa ei. Încercă să se ferească fără să înceteze să tragă, ignorând presiunea bruscă din clipa în care lama îi tăie pieziş maxilarul - încă nu simţea durere, dar avea să simtă în curând, când drogul îşi va fi terminat efectul. Simţea sângele fierbinte prelins pe gât, dar nu încetă să tragă în pieptul lui Hector până când nu goli încărcătorul.
   Hector zăcea nemişcat, cu ochii deschişi îndreptaţi către ea, dar acum privirea lui nu mai era concentrată.
   Cu mişcări iuţi şi sacadate, Alex şterse Glock-ul şi-l aruncă peste balustradă, apoi recuperă puşca de la capătul holului, încercând să se concentreze pe ceea ce avea de făcut în continuare. Nu ştia ce-o aşteaptă afară. în timp ce cobora scara cu precauţie, îşi pipăia rana, încercând să-şi dea seama cât era de gravă. Lama asasinului trecuse la câţiva milimetri de carotidă, lovind colţul de jos al maxilarului şi secţionându-i pe jumătate lobul urechii. Bucăţica desprinsă îi atârna pe gât. Minunat!
   Extrase cu grijă ce mai rămăsese din cercelul din urechea stângă - cârligul şi câteva cioburi minuscule agăţate în firul răsucit - apoi şi-l scoase şi pe cel din urechea dreaptă.
   Le puse într-un buzunar al vestei militare. N-ar fi fost înţelept să lase în urmă astfel de dovezi. Chiar şi un obiect atât de mic putea să fie un indiciu pentru inamicii ei, dându-le un motiv să creadă că încă mai trăia.
   Întârzie câteva clipe la parter ca să arunce o privire la trupul neînsufleţit al lui Arnie. Avea faţa întoarsă spre podea, aşa că Alex putea să vadă doar ce-i mai rămăsese din partea din spate a capului. Era evident că nu suferise, dar asta era o consolare slabă.
   Plănuise să adune dovezile în drum spre ieşire, dar nu mai era sigură că avea timp pentru asta acum. Câinii erau tăcuţi - însemna oare că totul era în regulă?
   Ei bine, după rafala de împuşcături de la etaj, era clar că prezenţa ei fusese remarcată. Se apropie uşor de uşă şi se ghemui, încercând să se apere în cazul în care cineva ar fi tras prin peretele de rigips. Deschise cu grijă uşa. Niciun foc de armă.
   - Daniel? strigă ea.
   - Alex! se auzi imediat vocea lui Daniel - părea să fie la fel de uşurat cum se simţi şi ea dintr-odată.
   - Eşti bine? întrebă Alex.
   - Da. Tu?
   - Ies din casă. Să nu tragi.
   Ieşi pe uşă ţinând mâinile deasupra capului, pentru orice eventualitate. Einstein ţâşni de pe podeaua unde aşteptase lângă Lola şi se lipi de picioarele ei.
   Alex îşi lăsă braţele în jos şi alergă spre Humvee. În lumina ce venea din casă, vehiculul nu părea să fi fost avariat în urma accidentului pe care-1 provocaseră.
   Daniel coborî din maşină.
   - Ce-a fost cu împuşcătura aia? întrebă Alex, vorbind mai încet pe măsură ce se apropia de el.
   Câinii care stăteau în jurul maşinii păreau destul de liniştiţi, dar...
   - Ultimul lor om. Cred că s-a căţărat pe latura casei ca să scape de câini. Încerca să ajungă pe acoperişul verandei.
   Daniel arătă cu puşca spre o formă întunecată prăbuşită pe pietriş aproape de colţul dinspre est al casei. Alex îşi ridică masca de gaze pe frunte, mutând cu grijă curelele de pe partea stângă astfel încât să nu atingă urechea. Se apropie de silueta culcată la pământ. Einstein o urmă ca o umbră.
   Un ciobănesc german mare patrula prin apropiere, fără să pară prea interesat de cadavru.
   Deodată, Einstein grăbi pasul şi o depăşi. Amuşină corpul de câteva ori, în vreme ce Alex înainta cu precauţie; apoi câinele se întoarse către ea dând din coadă.
   - Asta-nseamnă că totul e-n regulă? murmură ea.
   Einstein continuă să dea din coadă.
   Se aplecă să se uite mai de aproape. Dintr-o privire, înţelese. Impresionată, se-ntoarse şi se apropie de maşină.
   Daniel stătea lângă portiera deschisă, părând să nu ştie ce să facă. Încă nu avea nicio reacţie tipică provocată de şoc.
   - Frumoasă lovitură! îl felicită ea.
   Un singur glonţ, tras fix între ochi. Nici că se putea mai bine.
   - N-a fost chiar aşa de departe.
   Daniel se apropie de ea şi îşi petrecu mâinile înmănuşate în jurul braţelor ei. Apoi icni speriat şi se trase într-o parte, întorcând-o cu faţa spre lumină.
   - Cât de mult din sângele ăsta e al tău?
   - Nu mult, spuse ea. Sunt bine.
   - Urechea!
   - Mda, e cam complicat, nu-i aşa? Te pricepi să coşi?
   - Poftim??? zise el, tresărind surprins.
   - Nu-i aşa greu. Îţi spun eu cum se procedează.
   - Ăăă..
   - Dar mai întâi am ceva de făcut.
   Alex se desprinse din strânsoarea lui şi alergă înapoi pe verandă. Lola stătea ghemuită în acelaşi loc. Când o văzu pe Alex, îşi săltă capul şi, vlăguită, lovi podeaua cu coada.
   - Hei, Lola, fetiţa mea. Ia să vedem ce-ai păţit.
   Alex se aşeză lângă ea, cu picioarele încrucişate. O mângâie cu o mână pe o parte, căutând rana cu cealaltă.
   - E bine? întrebă încet Daniel.
   Stătea în spatele balustradei, cu coatele rezemate de podeaua din scânduri. Nu părea prea dornic să se apropie mai mult de casă şi era de înţeles. Lola scânci când Alex o pipăi pe picioare.
   - A pierdut destul de mult sânge. Se pare că glonţul i-a trecut prin piciorul stâng din spate. Nu-mi dau seama dacă i-a lovit osul. A avut noroc, mititica.
   Daniel întinse mâna şi mângâie botul căţelei.
   - Biata fetiță.
   - Cred că-n spatele maşinii e un haos total. Mă duc să văd dacă găsesc trusa de prim ajutor. Ai grijă să stea liniştită, bine?
   - Sigur.
   Alex se duse la maşină, cu Einstein în urma ei. Era surprinsă de cât de mult o îmbărbăta acest sprijin tăcut, făcând-o să se simtă în siguranţă, în pofida situaţiei.
   Deschise uşa din spate a vehiculului, iar Khan, nerăbdător să iasă, sări brusc peste ea. Alex se feri la timp din calea lui. Îşi imagină că locul fusese prea strâmt pentru animal, însă ea nu avu nicio problemă când urcă.
   Puştile şi muniţia erau aruncate la întâmplare, gloanţe răzleţe rostogolindu-se pe sub genunchii ei. Nu era timp de făcut ordine. Discuţia cu Hector fusese întreruptă brusc; nu reuşise să-i pună o ultimă întrebare vitală. Ce se întâmplă după îndeplinirea misiunii? Cine aştepta să fie sunat şi când?
   Bine măcar că exista şi a treia casă în aşteptare. Asta dacă nu cumva Hector dăduse telefon între prima şi a doua oprire.
   Îl sunase oare pe şeful lui, ca să-i spună ce adresă rezol- vase şi spre care se îndrepta? Aştepta şeful lui un alt apel? Şi dacă da, îşi dăduse oare seama că apelul întârzia să vină?
   Găsi geanta în care se afla trusa de prim ajutor. Acum nu putea să facă nimic altceva decât să se mişte repede şi să ia deciziile corecte. Singura problemă era că încă nu ştia cu exactitate care ar fi fost acele decizii.
   - În regulă, spuse ea gâfâind când se întoarse lângă Lola, însoţită de Einstein, fireşte.
   Îngenunche lângă trupul animalului, dar îşi dădu seama că era prea întuneric.
   - Întoarce maşina astfel încât să-mi luminezi aici cu farurile, spuse ea.
   Daniel se îndepărtă de verandă, urmat de o umbră masivă: Khan, la datorie. Se întrebă de unde ştiuseră Khan şi Einstein să schimbe între ei misiunile. Îşi scoase mănuşile de luptă pline de sânge şi-şi puse altele noi, din latex. Tocmai îi injecta Lolei un sedativ uşor, când luminile strălucitoare ale vehiculului militar pătrunseră printre stinghiile verandei. Se poziţionă astfel încât lumina să cadă pe rană, nu pe faţa ei. Părea să fie o rană curată, provocată de glonţul care ieşise din corpul câinelui.
   Aşteptă ca Lola să închidă ochii înainte de a-i steriliza rana. Lola zvâcni din picior de câteva ori, dar nu scoase niciun sunet. Antiseptic, alifie, pansament, apoi o atelă şi din nou bandaj. Ar trebui să se vindece bine, dacă reuşea s-o împiedice pe Lola să-şi lingă locul acela.
   Oftă adânc. Ce era de făcut cu toţi câinii ăştia?
   - Şi-acum? întrebă Daniel când văzu că terminase.
   Stătea lângă verandă, cu puşca în mâini, cercetând cu privirea câmpurile întunecate din jur.
   - Poţi să-mi faci două cusături la ureche, dacă tot am adus trusa?
   - N-o să mă descurc, zise el, încercând să dea înapoi.
   - Hai că-i simplu, îl asigură Alex. Ce, n-ai cusut niciodată un nasture?
   - Nu prin carne de om, bâigui el, dar îşi trecu arma peste umăr şi începu să urce scara.
   Alex aprinse un chibrit din trusă şi steriliză acul. Nu era o tehnică medicală la cel mai înalt standard, dar mai bine de-atât nu se putea în condiţiile date. Flutură acul repede de câteva ori ca să-l răcească, apoi băgă aţa chirurgicală prin gaură şi făcu un nod la un capăt.
   Îi dădu acul lui Daniel împreună cu o pereche de mănuşi curate. El îşi puse mănuşile şi întinse mâna încet după ac. Parcă n-ar fi vrut să-l atingă. Alex îşi lăsă capul pe spate şi-şi turnă antiseptic peste rană, aşteptând ca senzaţia de usturime să îi cuprindă toată urechea. Înclină maxilarul spre Daniel, încercând să stea în lumină.
   - Cred că e nevoie doar de trei împunsături mici. începi din spate şi tragi aţa prin ambele părţi.
   - N-ar fi bun un anestezic local?
   - Am deja în mine destul analgezic, minţi ea.
   Simţea tăietura de pe maxilar ca pe un fier încins. Dar nu mai avea Supravieţuire şi orice altceva ar fi putut să folosească ar fi scos-o din funcţiune, cel puţin parţial. Aici nu era vorba despre o situaţie de urgenţă, ci numai de durere fizică.
   Daniel îngenunche lângă ea. O prinse uşor cu degetele de bărbie.
   - A trecut foarte aproape de jugulară! constată el oripilat.
   - Da, se pricepea.
   Alex nu-i vedea faţa; îi auzea doar respiraţia întretăiată.
   - Hai, Daniel, trebuie să ne grăbim!
   El trase adânc aer în piept şi imediat Alex simţi împunsătura acului în lobul urechii. Se pregătise pentru asta - îşi ţinea faţa într-o parte şi nu-şi lăsă degetele să se încleşteze; învăţase să-şi stăpânească reacţiile. îşi încordă muşchii abdomenului, lăsând tensiunea să se elibereze acolo.
   - Bun, spuse ea de îndată ce simţi că putea vorbi calm. Te descurci minunat. Acum trebuie să uneşti cele două părţi şi să le coşi.
   În timp ce Alex vorbea, degetele lui Daniel se mişcau rapid ca să-şi îndeplinească misiunea. Nu simţea acul în bucata retezată a lobului, aşa că trebuia să suporte durerea numai în clipa în care el perfora partea de sus. Doar trei înţepături mici. După prima, pe celelalte două le îndură mai uşor.
   - Să... fac un nod sau ceva? întrebă el.
   - Da, în spate, te rog.
   Simţi cum trăgea de aţă când o înnoda.
   - Am terminat.
   Alex îl privi şi zâmbi, simţind cum o strânge tăietura de pe maxilar.
   - Mulţumesc. Nu cred că m-aş fi descurcat singură.
   Daniel o atinse pe obraz.
   - Stai puţin să te bandajez.
   Alex rămase nemişcată în timp ce el îi unse rana cu alifie, lipindu-i apoi o fâşie de leucoplast pe obraz. Îi înfăşură urechea în faţă şi în spate.
   - Cred că trebuia s-o curăţăm mai întâi, murmură Daniel.
   - Deocamdată, e suficient. Hai s-o urcăm pe Lola în maşină.
   - O duc eu.
   Daniel o ridică uşurel pe Lola, care dormea. Picioarele din faţă şi urechile lungi atârnau peste braţele lui, legănându-se la fiecare pas. Alex îşi zise că era o imagine uşor comică şi îi veni să râdă. Dar se abţinu. Nu era momentul pentru aşa ceva. Daniel o aşeză pe Lola în spatele celor două scaune din faţă, singurele din vehicul. Kevin le demontase pe celelalte ca să facă loc pentru încărcătură, bănuia Alex.
   - Şi-acum? întrebă Daniel întorcându-se pe verandă, unde rămăsese Alex.
   Probabil că se întreba de ce ea nu face nimic. Nu ştia că amână luarea unor decizii.
   Alex trase aer adânc în piept şi-şi îndreptă umerii.
   - Dă-mi telefonul. Trebuie să vorbesc cu fratele tău.
   - N-ar trebui s-o luăm din loc?
   - Mai am de făcut un singur lucru, dar trebuie să vorbesc cu el mai întâi.
   - Ce?
   - Trebuie neapărat să dăm foc la casă.
   Daniel o privi uluit, nevenindu-i să creadă. Încet, scoase telefonul din buzunarul vestei.
   - Eu ar trebui să sun, spuse el.
   - Pe mine mă urăşte deja, replică Alex.
   - Dar vina e doar a mea.
   - Nu tu ai fost cel care-a angajat o trupă de asasini.
   Daniel clătină din cap şi apăsă butonul de pornire a telefonului.
   - Cum vrei, bombăni Alex.
   În timp ce-şi strângea trusa de prim ajutor, îl urmărea pe Daniel cu coada ochiului. Acesta căută singurul număr de la care se sunase vreodată pe acel telefon, dar n-apucă să-l formeze, că telefonul sună din nou.
   Daniel trase aer în piept, la fel cum făcuse înainte de prima împunsătură de ac în urechea ei. Cu siguranţă această discuţie avea să fie sarcina cea mai dificilă.
   Daniel atinse ecranul. Alex îl auzi pe Kevin ţipând atât de tare încât la început crezu că telefonul era dat pe difuzor.
   - SĂ NU-MI ÎNCHIZI MIE TELEFONUL ÎN...
   - Kev, sunt eu. Kev! Danny la telefon!
   - CE MAMA DRACULUI SE-NTÂMPLĂ ACOLO?
   - E vina mea, Kev. Am fost un idiot. Am distrus totul. îmi pare foarte rău!
   - CE TOT BOLBOROSEŞTI TU ACOLO?
   - Arnie e mort, Kev. Îmi pare nespus de rău. Şi câţiva dintre câini, nu ştiu sigur câţi. E numai vina mea. Aş vrea să-ţi pot spune cât...
   - DĂ-MI-O PE MADAM VITRIOL LA TELEFON!
   - E vina mea, Kev. Eu am provocat...
   Kevin îl întrerupse din nou, de data asta cu o voce mai calmă:
   - Nu e timp pentru asta, Danny. Dă-mi-o la telefon. Am nevoie de cineva cu care să pot vorbi raţional.
   Alex se ridică şi întinse mâna după telefon. Daniel privea neliniştit în timp ce ea ţinea telefonul la câţiva centimetri distanţă de ureche.
   - Sunteţi în siguranţă? întrebă Kevin.
   Surprinsă de detaşarea lui pragmatică, Alex îi răspunse pe acelaşi ton:
   - Deocamdată, dar trebuie să ne cărăm de-aici.
   - Aţi dat foc la casă?
   - Tocmai mă pregăteam s-o fac.
   - Vezi că găseşti kerosen în debaraua de sub scară.
  - Mulţumesc.
   Kevin încheie convorbirea.
   Ei bine, mersese mai bine decât se aşteptase. Îi înapoie telefonul lui Daniel, care era atât de surprins încât rămăsese cu privirea în gol.
   Gazul din casă probabil se împrăştiase de mult, aşa că nu se mai obosi să-şi pună masca. Daniel o urmă înăuntru, dar Alex îl lăsă pe Einstein de pază la uşă.
   - Ia nişte haine din camera lui Kevin, îi ordonă ea.
   Ar fi putut să-l trimită la etaj, dar ar fi durat mai mult şi nu ştia cum o să reacţioneze la vederea cadavrelor. Privea speriat când spre canapeaua care ascundea trupul neînsufleţit al lui Arnie, când spre ea. Amândoi trebuiau să-şi păstreze cumpătul. Îi aştepta o noapte lungă, dacă voiau să fie în viaţă a doua zi.
   - După ce iei suficiente haine, cât să ajungă câteva zile, te duci în bucătărie şi aduni toate alimentele neperisabile. Şi apă, cât de multă.
   Daniel dădu din cap şi se duse spre camera lui Kevin.
   Alex urcă în fugă scara.
   - Vrei pistoalele astea? strigă Daniel.
   Alex făcea slalom printre cadavre, atentă să nu alunece pe balta de sânge.
   - Nu, cu alea au fost omorâţi oameni. Dacă vom fi prinşi, nu vreau să mi se pună-n cârcă nimic. Armele lui Kevin sunt curate.
   Ajunsă în camera ei, se descotorosi de hainele mânjite de sânge şi-şi trase pe ea o pereche de blugi curaţi şi un tricou. Îşi strânse sacul de dormit, înfăşurând în el restul hainelor, după care îşi luă trusa de laborator cu mâna liberă şi împinse cu piciorul pe hol hainele pătate de sânge. Coborî în grabă scara şi ieşi să ducă totul în maşină.
   În timp ce Daniel scotocea după alimente în bucătărie, ea găsi kerosenul. Kevin depozitase acolo trei bidoane de 20 de litri. N-ar fi avut la ce să le folosească decât la incendierea casei. Era bucuroasă că fratele lui Daniel era atât de bine pregătit şi de orientat spre aspecte practice. Asta însemna că reacţia lui - după ce l-ar fi ştiut pe Daniel în siguranţă - avea să fie probabil mai mult pragmatică şi mai puţin violentă.
   Aşa spera.
  Începu de la etaj, unde se asigură că hainele ei şi cadavrele erau bine îmbibate cu kerosen. Stropi podelele din cele trei camere, apoi împrăştie restul pe scară. Luă altă canistră şi trecu la parter. Acum vedea pentru prima dată celelalte dormitoare. Ambele erau spaţioase şi dotate cu băi luxoase.
   Se bucura că Arnie avusese parte de confort aici. Îşi dorea să fi putut face ceva pentru el. Dar chiar dacă ea şi Daniel ar fi plecat din prima zi în care se transmisese ştirea despre dispariţia profesorului, Arnie ar fi avut aceeaşi soartă. Era un gând deprimant.
   Daniel lăsase amprente în anexa pentru câini, dar era imposibil ca omologul lui Carston de la CIA să se lase păcălit şi să creadă că Daniel - sau Kevin - murise aici, aşa că nu prea avea importanţă. Ar fi ştiut că Daniel fugise. Nu voia să incendieze şi acea clădire şi să pună în pericol animalele. Nu avea o bordură lată de pietriş, aşa cum avea casa, care ar fi prevenit răspândirea necontrolată a focului. Fără îndoială, Kevin împrăştiase pietrişul din exact acest motiv.
   Daniel o aştepta în faţa maşinii.
   - Dă chestia asta înapoi, spuse ea, arătând spre maşină. Vezi dacă-i poţi convinge şi pe câini să se mişte.
   Daniel se puse pe treabă. Alex avea la ea cutia cu chibrituri din trusa de prim ajutor. Lăsase o dâră groasă de kerosen pe mijlocul treptelor de la verandă, aşa încât să-i fie uşor s-o aprindă şi apoi să se dea la o parte înainte ca vâlvătaia să ia amploare. Se răsuci şi văzu cum câinii se retrăgeau instinctiv din calea flăcărilor. Asta era bine.
   Alex deschise portiera din dreapta şi-l chemă pe Einstein. Dintr-un salt, câinele ajunse dincolo de scaun şi se aşeză lângă Lola. Avea urechile ciulite şi limba îi atârna. Părea încă vioi; Alex îi invidia energia şi entuziasmul.
   Daniel se plimba printre câinii care scăpaseră cu viaţă şi îi dădea fiecăruia comanda autoritară „Pe loc repaus".
   Alex spera că asta va fi de folos când maşinile de pompieri vor da năvală. Zgomotele împuşcăturilor n-aveau cum să fi ajuns la vreunul dintre vecinii îndepărtaţi, dar flăcările portocalii pe cerul negru al nopţii erau cu totul altceva.
   Acum trebuiau să fugă. Nu mai ştia ce-ar putea să facă pentru câini. O resimţea ca pe un eşec - animalele astea le salvaseră vieţile.
   Un mârâit chiar în spatele ei o făcu pe Alex să tresară surprinsă. Se întoarse şi se pomeni faţă în faţă cu Khan. O privea nerăbdător, ca şi cum ar fi aşteptat ca ea să se dea la o parte. Botul lui era îndreptat către Einstein.
   - Oh, spuse Alex când îşi dădu seama că ar fi vrut să se urce în maşină. Îmi pare rău, Khan, dar tu trebuie să rămâi aici.
   Niciodată în viaţa ei nu văzuse un animal arătând atât de ofensat. Fără să se clintească, o privea drept în ochi ca şi cum ar fi cerut o explicaţie. Când îşi aruncă brusc braţele spre el şi-şi ascunse faţa în grumazul lui, gestul o surprinse mai mult pe ea decât pe Khan.
   - Îmi pare rău, prietene, şopti. Tare mult aş fi vrut să te pot lua cu mine. îţi datorez enorm. Ai grijă de ceilalţi, fă asta pentru mine. Tu eşti şeful, bine?
   Se desprinse de el, mângâindu-i grumazul gros. Khan păru ceva mai îmbunat şi făcu un pas înapoi, dar cam fără tragere de inimă.
   - Pe loc repaus, spuse ea încet.
   Îl mai mângâie o dată, apoi se întoarse spre maşină.
   Daniel se aşezase deja pe scaunul din dreapta şi-şi pusese centura de siguranţă.
   - Eşti bine? o întrebă Daniel cu glas scăzut în timp ce ea se aşeza la volan.
   Era evident că nu se referea la rănile fizice.
   - Nu prea.
   Râse o dată, dar se simţea surescitarea pe care se străduia să şi-o ascundă. Khan continuă să-i urmărească cu privirea în timp ce se îndepărtau.
   Din clipa în care trecură de poartă, Alex îşi puse ochelarii de vedere nocturnă şi stinse farurile. Era mai puţin riscant să străbată cu maşina câmpiile întinse decât să rămână pe singurul drum care ducea la fermă. în cele din urmă, ajunseră la un alt drum, care era pavat. Îşi dădu jos ochelarii şi aprinse farurile în timp ce întoarse spre nord-vest. Nu avea în minte o destinaţie, ci doar ideea de distanţă. Trebuia să ajungă cât mai departe de ferma lui Kevin înainte de răsăritul soarelui.

Capitolul 20

   Kevin răspunse imediat.
   - În regulă, Oleander, cum stăm? spuse el în loc de salut.
  - Suntem în Humvee şi mergem spre nord. îi am cu mine pe Daniel, Einstein şi Lola. Am reuşit să luăm ceva provizii, dar nu cine ştie ce.
   Îl auzi oftând uşurat când rostise numele lui Einstein, dar încordarea i se simţea în glas când întrebă:
   - În Humvee? Camioneta s-a stricat?
   - Da.
   Kevin se gândi câteva clipe.
   - Deci, mergeţi numai noaptea până găsiţi altceva.
   - Mai uşor de zis decât de făcut. Feţele noastre nu arată prea bine.
   - Mda, l-am văzut pe Daniel la ştiri. Dar faţa ta nu mai poate fi într-o stare atât de rea. Pune şi tu nişte fard.
   - S-a înrăutăţit puţin în cursul serii.
   - Ah.
   Kevin pufni.
   - Danny? întrebă el şi Alex îi simţi tensiunea din glas pe care încerca s-o ascundă.
   - Nicio zgârietură.
   Mâinile nu intrau la socoteală; singuri îşi provocaseră acele răni.
   - M-a obligat să stau în maşină! strigă Daniel ca să-l poată auzi fratele său.
   - Foarte bine, răspunse Kevin. Câţi au fost?
   - Şase.
   Kevin inspiră adânc şi spuse:
   - Agenţi?
   - Nu, de fapt. Fii atent aici - au apelat la Mafie pentru operaţiunea asta.
   - Poftim?
   - Cei mai mulţi erau doar nişte brute, dar printre ei s-a aflat cel puţin un profesionist adevărat.
   - Şi tu i-ai lichidat pe toţi?
   - Câinii au făcut cea mai mare parte din treabă. Apropo, au fost extraordinari.
   Kevin mormăi ceva în semn de confirmare.
   - De ce-ai luat-o pe Lola?
   - A fost împuşcată în picior. M-am temut că, dacă o găseşte careva, o s-o omoare. Şi apropo, să sun la Protecţia Animalelor? Când or s-ajungă pompierii acolo, mă tem că...
   - Mă ocup eu de asta. Am un plan de urgenţă pentru ei.
   - Bun.
   Niciodată n-avea să se mai considere persoana cea mai pregătită din lume. Kevin era un as în privinţa asta.
   - Ce plan aveţi acum?
   Alex râse - şi surescitarea păru să răzbată iarăşi din glasul ei.
   - Habar n-am, drept să-ţi spun. Mă gândeam să dormim în aer liber o vreme. După aia...
   Alex se opri.
   - Nu aveţi un loc unde să vă duceţi?
   - Nu unul în care să pot parca monstrul ăsta sau să ascund doi câini mari. Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit atât de expusă.
   - O să mă gândesc la ceva.
   - De ce-a durat aşa de mult până să suni? întrebă Alex. Am crezut c-ai murit.
   Daniel icni surprins şi se holbă la ea şocat.
   - Am fost ocupat cu pregătirile. Şi durează să faci toate chestiile astea. Nu pot să fiu peste tot în acelaşi timp - a trebuit să pun o mulţime de camere.
   - Ar fi fost drăguţ să ne dai un telefon.
   - Nu ştiam că voi, acolo, o să stricaţi totul.
   Kevin coborî tonul.
   - Ce-a făcut idiotul ăla? Nu, nu-mi povesti. Nu vreau să aud. Spune doar da sau nu. A sunat pe cineva?
   - Nu, se răsti Alex, iritată.
   - Stai... camioneta e stricată... doar n-a părăsit casa, nu?
   Alex ar fi vrut să spună „Nimeni nu i-a spus să nu facă asta", dar Daniel şi-ar fi dat seama că discutau despre el. Nu-i răspunse şi rămase cu privirea aţintită în faţă, deşi ar fi vrut să se uite pe furiş la Daniel ca să vadă dacă auzise ceva.
   - N-are niciun dram de minte, zise Kevin oftând.
   Alex ar fi avut atâtea să-i spună la replica asta, dar nu reuşea să găsească formula potrivită.
   Kevin schimbă subiectul.
   - Cu Arnie... a fost urât?
   - Nu. N-a văzut nimic şi sigur n-a simţit nimic.
   - Ernesto era numele lui adevărat, zise Kevin, dar părea că o spune mai mult pentru el. A fost un partener de nădejde. Am avut o perioadă bună împreună. Scurtă, dar bună.
   Îşi drese glasul.
   - În regulă, acum povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat, zise şi adăugă, pe un ton coborât: Exceptând ce-a făcut el de-a declanşat totul. Cred că e şi-aşa destul de traumatizat.
   Alex îi relată evenimentele serii cu o precizie clinică şi trecând peste detaliile înfiorătoare. Când spuse simplu „L-am interogat", Kevin putea să-şi imagineze cu claritate ce însemna asta.
   - Şi ce s-a întâmplat cu faţa ta?
   - Individul era foarte abil. Şi avea ascunsă în mânecă un fel de cuţit cu lamă detaşabilă.
   - Hm, nu e bine deloc, spuse el posomorât, iar Alex ştia la ce se gândeşte.
   Cicatricile faciale erau un impediment major când voiai să te faci cât mai puţin remarcat. Oamenii te ţineau minte şi te recunoşteau. Dintr-odată, criteriul de căutare se schimba; nu mai era „Ai văzut o femeie scundă şi ştearsă, cu lungimea şi culoarea părului necunoscute, sau un bărbat care se potriveşte aceleiaşi descrieri?", ci „Ai văzut o persoană cu o cicatrice ca asta?"
   - În fine, conchise ea, se pare că cei aflaţi la comandă te-au desemnat pe tine drept învingător. N-am să pretind că nu mă simt insultată. Va trebui să ajustăm planul. Acum momeala trebuie să vină de la tine şi trebuie să ajungă la persoana potrivită. Ai vreo idee cine ar putea fi?
   Kevin rămase tăcut câteva clipe.
   - Când omul meu o să audă ce s-a-ntâmplat în seara asta... s-ar putea să nu mai avem nevoie de e-mail. Va trebui să vorbească negreşit cu omul tău despre asta. Eu sunt pregătit - o să aranjez o întâlnire. Apoi putem hotărî dacă avem nevoie de mai mult.
   - Sună bine.
   - Apropo, spuse Kevin cu precauţie, ştiu că ai cosmetizat povestea pentru puştiul de lângă tine. Când ne mai vedem, vreau toate detaliile.
   - În regulă, zise ea uşor exasperată.
   - Uite, Ollie, să nu ţi se urce la cap, dar... te-ai descurcat bine. Foarte bine. I-ai salvat viaţa lui Danny. Îţi mulţumesc.
   Luată prin surprindere, Alex avu nevoie câteva clipe ca să-i răspundă.
   - Cred că suntem chit. Fără câinii tăi sau fără peştera lui Batman n-am fi scos-o la capăt. Aşa că... mulţumesc.
   - Puteai s-o ştergi de îndată ce-ai văzut primul jurnal de ştiri. Ştiai că ei te cred moartă, dar ai rămas ca să protejezi un om care-ţi e, practic, străin, deşi sunt sigur că nimic nu ţi-ar fi făcut o plăcere mai mare decât să te descotoroseşti de noi amândoi. Asta înseamnă să ai onoare. îţi rămân dator.
   - Mmm, făcu ea pe un ton evaziv.
   Nu era nevoie să discute totul în noaptea asta.
   - Lasă-mă să vorbesc cu el înainte să închizi, şopti Daniel.
   - Daniel vrea să vorbească cu tine.
   - Bine, dă-mi-1.
   Alex îi întinse telefonul lui Daniel.
   - Kev...
   - Nu te dojeni prea aspru, Daniel, îl auzi ea pe Kevin.
   Se întrebă dacă şi Daniel auzise la fel de clar discuţia.
   - Mda, răspunse Daniel morocănos. În fond, nu sunt răspunzător decât pentru faptul că Arnie a fost ucis în noaptea asta, ca să nu mai pomenesc de câini. De ce să sufăr?
   - Uite, ce-a fost a fost...
   - Ciudat, şi Alex a spus la fel.
   - Amica noastră ştie care-i mersul. Asta-i o altfel de lume, băiete. Numărul victimelor e mai mare. Acum, nu spun că lucrurile de genul ăsta n-or să te afecteze. Dar nu trebuie să le laşi să-ţi întunece judecata.
   Kevin coborî vocea, iar Alex se bucură, dându-şi seama că, probabil, Daniel nu auzise partea mai delicată a discuţiei lor. Dar în acelaşi timp ar fi vrut să afle şi ce îi ascundea Kevin.
   - Aşa cred, spunea Daniel.
   O pauză.
   - Poate nu... aşa am să fac. Da. în regulă. Ce-ai de gând să faci cu câinii? A trebuit să-l lăsăm acolo pe Khan.
   - Mda, zise Kevin - acum vorbea normal. Mi-e tare dragă dihania asta, dar nu prea are loc în trusa de voiaj, nu? Aproape de fermă locuieşte un crescător de câini cu care Arnie a lucrat mai demult. E mai mult un concurent decât un prieten, dar ştie ce valoare au câinii mei. Arnie s-a înţeles cu el că, dacă vreodată o să vrem să ne cărăm de-acolo, o să-i vindem lui câinii. În plus, Arnie i-a sugerat că s-ar putea să facem asta pe neaşteptate, în toiul nopţii. O să-i spun care-i treaba şi-o să se ducă el să se-ntâlnească cu cei de la Protecţia Animalelor înainte să facă ăia vreo prostie.
   - Dar n-o să se-ntrebe poliţiştii...
   - Lasă că-1 instruiesc eu. O să spună că Arnie a sunat când a auzit împuşcături sau ceva de genul ăsta. Nu-ţi face griji, câinii or să fie bine.
   Daniel oftă uşurat.
   - Mă calcă pe nervi că individul o să pună mâna pe Khan fără să dea un sfanţ. De ani de zile tot încearcă să-l cumpere.
   - Îmi pare rău...
   - Pe bune, băiete, nu te agita. Ca să rămâi în viaţă, nu te ataşezi. Ştiu cum să iau totul de la capăt. Acum să fii cuminte şi să faci tot ce-ţi spune Oleander, bine?
   - Kev, stai aşa, mi-a venit o idee. De-aia am vrut să vorbesc cu tine.
   - Ţi-a venit o idee?
   Alex auzi limpede scepticismul din vocea lui Kevin.
   - Da, chiar aşa. Mă gândeam la cabana familiei McKinley de lângă lac.
   Kevin rămase tăcut câteva clipe.
   - Mm, nu-i momentul acum să ne lăsăm pradă amintirilor, puştiule.
   - De fapt, sunt mai mare decât tine cu două minute, puştiule, chestie pe care sunt sigur că n-ai uitat-o. Şi nu vreau să mă las pradă amintirilor. Mă gândeam că familia McKinley nu folosea cabana aia decât iarna. Şi că oamenii tăi de la CIA probabil nu ştiu chiar atâtea detalii despre copilăria noastră. Şi mai ştiu unde-şi ţinea mereu cheia domnul McKinley.
   - Hei, nu-i deloc rea ideea, Danny.
   - Mulţumesc.
   - Asta ar însemna... cât? Optsprezece ore de la fermă? Doar două nopţi de mers cu maşina. Şi în felul ăsta ajungeţi mai aproape de locul unde sunt eu. Dar parcă soţii McKinley îşi ţineau acolo un Suburban?
   - Kevin, nu putem să le furăm maşina!
   Deşi îi despărţeau aproape două mii de kilometri, Alex avea impresia că schimbă cu Kevin priviri pline de subînţeles. Şi poate Kevin îşi dădea şi ochii peste cap.
   - Lasă că vorbim mai încolo despre cum facem să găsim o maşină. Spune-i lui Oleander să fie mai atentă cu faţa ei data viitoare. O să avem nevoie de ea.
   - Sunt sigur că-i place atât de mult să încaseze de la alţii lovituri în faţă, încât o să-i fie greu să se lase.
   - Da, da. Sună-mă dacă aveţi vreo problemă. O să vă contactez când o să aflu mai multe despre amicii noştri din Washington.
   Kevin întrerupse convorbirea. Daniel rămase tăcut câteva clipe, privind ecranul telefonului. Apoi oftă adânc.
   - Cum te simţi? îl întrebă Alex.
   - Nimic nu mi se pare real.
   - Dă-mi mâna să mă uit la ea.
   Daniel îi întinse braţul stâng. Avea temperatura mai ridicată decât a ei. Alex îi pipăi încheietura şi pulsul părea stabil. Zgârieturile şi înţepăturile din palmă nu erau adânci şi nu mai sângerau. Alex îi aruncă o privire şi apoi se uită din nou în faţă, la drum. Era prea întuneric ca să-i observe culoarea feţei.
   - Ce-a fost asta? întrebă Daniel după ce Alex îi dădu drumul la mână.
   - Încercam să-mi dau seama dacă ai vreuna dintre reacţiile obişnuite la şoc. Simţi că ţi-e greaţă?
   - Nu, dar parcă simt că ar trebui, dacă înţelegi ce-ţi zic. Ca şi cum o să mi se facă greaţă când o să pot pune totul cap la cap.
   - Să-mi spui dacă începi să te simţi ameţit, slăbit sau începe să ţi se facă frig.
   - Mie mi se pare că ţie ţi-e frig. Eşti sigură că nu intri în stare de şoc?
   - Nu cu totul, cred. Dacă simt că mă ia cu ameţeală, trag pe dreapta şi vii tu la volan.
   Daniel îi luă mâna înmănuşată de pe volan, ţinând-o uşor, iar braţele lor se legănară în spaţiul dintre scaune.
   - Am auzit toate împuşcăturile alea, una după alta, şi-am crezut..., zise el, oftând.
   - Ştiu. Mulţumesc c-ai rămas în maşină, aşa cum te-am rugat. E bine să ştiu că pot avea încredere-n tine.
   Daniel nu-i răspunse nimic.
   - Ce e? întrebă ea.
   - Păi, când o spui aşa... zise el, părând ruşinat. Nu prea vreau să recunosc... dar să ştii c-am ieşit din maşină câteva minute. Aş fi intrat în casă, dar Einstein nu m-a lăsat. Şi pe urmă mi-am dat seama că, într-un fel sau în altul, lucrurile se decideau înăuntru, iar dacă ei te-ar fi rănit, şansele cele mai mari să-i ucid pe nemernici le-aş fi avut dacă rămâneam în maşină. N-aveam de gând să-i las să plece, Alex. Sub nicio formă.
   Ea îi strânse mâna uşor.
   - Mai ţii minte ce mi-a spus Kevin, că trebuie să-mi imaginez o scenă anume?
   Alex clătină din cap. îi suna vag familiar.
   - Când ne-am dus prima dată la poligon şi am spus că nu cred că voi putea să trag în altă persoană, continuă Daniel şi râse forţat. Mi-a spus să-mi imaginez că o persoană dragă mie e în pericol.
   - Aha, făcu Alex; îşi amintea foarte clar.
   - Ei bine, acum înţeleg. Şi a avut dreptate. În clipa în care am simţit că nemernicul care-1 ucisese pe Arnie voia să te lichideze şi pe tine...
   Clătină din cap.
   - Nu mi-am dat seama că pot să am nişte porniri atât de... primitive.
   - Ţi-am spus că o să-ţi descoperi instinctele, îi spuse ea pe un ton glumeţ, ca în ziua aceea peţrecută la poligon, dar care păru dintr-odată greşit în clipa în care rosti cuvintele.
   Astfel că adăugă cu o voce mohorâtă:
    - Aş fi vrut să nu se-ntâmple asta.
   Acum fu rândul lui Daniel să-i strângă mâna ca s-o liniştească.
   - Lasă, c-o să fie bine.
   - Deci, unde anume mergem? întrebă Alex, făcând un efort să se concentreze.
   - În Tallahassee. Am petrecut câteva Crăciunuri acolo când eram copii. Nişte prieteni de familie aveau o cabană în zona aceea. Cred că le plăcea să nu fie deranjaţi de nimeni, pentru că această cabană se află într-un loc foarte izolat. Nu-i chiar pe malul lacului, ci pe un teren mlăştinos, iar în anotimpul ăsta ţânţarii cred că fac ravagii.
   - Ar trebui să te faci agent imobiliar. Eşti sigur că n-o să fie nimeni acolo?
   - Nu i-am mai văzut pe soţii McKinley de la înmormântarea părinţilor mei, dar niciodată nu mergeau la cabană în timpul verii, ci numai iarna.
   - Păi, atunci am putea să mergem acolo. Dacă nu se poate să rămânem în cabana aia, poate găsim o casă goală în altă parte.
   Alex văzu un indicator spre autostrada statală 70, aflată la nord.
   - Va trebui să o luăm spre est, să trecem prin Oklahoma City, apoi să coborâm prin Dallas. Dacă ne vede cineva, o să fie bine că ne întoarcem în Texas. N-o să trezim bănuieli.
   - Nu facem decât să ne apărăm vieţile.
   - Asta n-o să conteze. Dacă ne reţineau pentru cele întâmplate mai devreme, cei de la poliţie trebuiau să ne aresteze. Chiar dacă le explicam toate amănuntele, iar ei credeau fiecare cuvinţel - ceea ce e foarte neverosimil, ca să mă exprim blând - tot ar fi trebuit să ne bage la răcoare o vreme. Apoi n-ar fi durat mult şi cei care i-au angajat pe asasini n-ar fi avut nicio problemă să ne găsească. Am fi fost nişte ţinte uşoare pentru ei.
   Daniel simţi tremurul din degetele ei şi îi atinse mâna, într-un gest liniştitor.
   - Deci să-nţeleg că să ne facem de cap încălcând legea n-ar fi o idee bună în momentul ăsta, nu?
   Lui Alex nu-i venea să creadă că Daniel era cel care încerca s-o înveselească.
   - Probabil că nu, dar s-ar putea să se ajungă şi la aşa ceva.
   Se uită la indicatorul de carburant şi pufni.
   - Măgăoaia asta parcă înghite dinadins atâta benzină, ca să mă calce pe nervi!
   - Ce putem face?
   - O să trebuiască să opresc la o benzinărie şi să plătesc cu cash.
   - Dar fața ta...
   - Asta e. O să mint c-am avut un accident de maşină... ceea ce, la drept vorbind, nici măcar nu e o minciună, nu-i aşa? în orice caz, n-am ce să fac.
   Lăcomia monstrului pe patru roţi o sili pe Alex să oprească mult mai devreme decât ar fi vrut. Se luă după indicatoarele pentru aeroport din Oklahoma City, bănuind că benzinăriile din apropierea acestuia vor fi ceva mai aglomerate noaptea târziu. Totodată, dacă-i vedea cineva acolo, putea să-şi închipuie că plănuiau să ia avionul. în cazul în care s-ar fi hotărât să-i caute, ar fi avut în vizor aeroportul.
   Îl pusese pe Daniel din timp să-i găsească hanoracul larg cu glugă. Acum îl îmbrăcă dorindu-şi să fi fost mai frig afară ca să arate mai normal. Mai erau două vehicule - un taxi şi o camionetă standard. Ambii şoferi, bărbaţi fiind, se holbară la măgăoaia lor, bineînţeles. Alex îşi luă postura ei băieţoasă, adusă de spate, când coborî şi băgă pistolul pompei în rezervor. Cât timp se umplea rezervorul, intră agale în magazin. Luă o cutie cu batoane de cereale şi un bax cu 6 sticle de apă, apoi le duse la casă. Femeia, cam de 50 şi ceva de ani, avea părul blond oxigenat înnegrit la rădăcină, dinţi pătaţi de nicotină şi un ecuson pe care scria BEVERLY.
   La început, nu-i dădu atenţie lui Alex, doar scană produsele.
   Dar apoi Alex trebui să vorbească:
   - Pompa 6, spuse ea, încercând să-şi îngroaşe vocea, dar să nu sune fals.
   Beverly ridică privirea şi ochii ei mânjiţi de rimel se făcură mari.
   - Oo, la naiba, dragule! Ce-ai păţit la faţă?
   - Accident de maşină, bâigui Alex.
   - Sunteţi bine toţi?
   - Mda.
   Alex se uita în jos la banii din mâna femeii, aşteptând să-i numere. Cu coada ochiului, văzu taxiul plecând.
   - Păi, sper să te faci bine cât mai repede.
   - Mm, mulţumesc. Cât am de plătit?
   - Oh, cred că mi-ai dat prea mult. O sută trei dolari şi cincizeci şi cinci de cenţi.
   Alex îi dădu 6 bancnote de 20 de dolari şi aşteptă restul. O altă camionetă - un F-250 mare şi negru - opri la pompa din spatele Humvee-ului. Din el coborâră trei bărbaţi înalţi şi slabi. Când doi dintre ei intrară în benzinărie, Alex văzu că erau de fapt nişte adolescenţi foarte înalţi; poate făceau parte dintr-o echipă de baschet. Ca şi ea, erau îmbrăcaţi în hanorace închise la culoare. Măcar asta făcea ca ţinuta ei nepotrivită să pară mai normală.
   - Da' ştiu că ai ditamai maşina, remarcă Beverly.
   - Mda.
   - Te cam ustură la buzunar când îi faci plinul.
   - Cam aşa ceva, zise Alex, întinzând nerăbdătoare mâna.
   Băieţii intrară, gălăgioşi şi puşi pe scandal, mirosind a bere şi marijuana. Afară, camioneta ieşea din parcarea benzinăriei.
   - Oh, uite şi restul, spuse Beverly, cu o voce brusc impersonală. Şaisprezece dolari şi patruzeci şi cinci de cenţi.
   - Mulţumesc.
   Cu ochii îngustaţi, Beverly se uita peste capul lui Alex la nou-veniţii gălăgioşi. Băieţii se duceau la raionul de băuturi. Poate că o vor supăra pe Beverly, încercând să-i înşele vigilenţa cu acte de identitate false. Orice, numai să-i atragă atenţia şi s-o facă să uite de Alex.
   Cu capul în jos, Alex se îndreptă spre uşă. N-avea nevoie de alţi martori.
  Cu un bufnet, capul ei se lovi de pieptul celui de-al treilea băiat. Primul lucru pe care îl remarcă fu mirosul: bluza acestuia puţea a whisky. Alex ridică automat privirea când individul o înşfăcă de umeri.
   - Ai grijă pe unde mergi, şmecheraşule.
   Era un băiat alb solid, nu la fel de înalt ca tovarăşii lui.
   Alex încercă să scape de el. Băiatul o strânse mai bine cu o mână, iar cu cealaltă îi dădu gluga pe spate.
   - Hei, e fată. Apoi mai tare, către băieţii de lângă vitrinele frigorifice: Ia uitaţi-vă ce-avem aici!
   Vocea lui Alex deveni glacială. N-avea niciun chef de prostiile astea.
   - Ia-ţi mâinile de pe mine!
   - Dacă nu laşi fata-n pace, chem poliţia! strigă Beverly cu glas ascuţit. Acum formez numărul.
   Lui Alex îi venea să ţipe. Exact de asta avea nevoie.
   - Stai în banca ta, cotoroanţo, că ne ocupăm imediat şi de tine.
   Ceilalţi doi, unul negru, celălalt hispanic, erau deja pregătiţi să-şi susţină prietenul. Alex scoase din centură o mică seringă. N-avea s-o ajute să rămână neobservată, dar trebuia să-l anihileze pe nătărăul ăsta şi s-o şteargă de-acolo înainte ca Beverly să sune la poliţie.
   - Am format nouă şi primul unu, îi avertiză Beverly. Ieşiţi afară imediat!
   Alex încercă să se smulgă din strânsoare, dar idiotul rânjea şi o ţinea acum strâns cu amândouă mâinile de partea de sus a braţelor. Alex pregăti acul.
   - E vreo problemă, băiete?
   Nuuuu, gemu Alex în sinea ei.
   - Ce? zise băiatul alb pe un ton agresiv, dându-i drumul şi răsucindu-se spre nou-venit.
   Apoi făcu repede un pas înapoi, iar Alex se văzu nevoită să se ferească din calea lui.
   Petrecuse atât de mult timp în preajma lui Daniel, încât uitase cât de înalt era de fapt. Avea cu peste doi centimetri mai mult decât cel mai înalt dintre băieţi şi îi înfrunta foarte sigur pe el. Bine măcar că-şi pusese o şapcă de baseball pe cap, care-i ascundea părul şi o parte din chip. Barba de curând crescută era îndeajuns de neagră ca să-i camufleze uşor conturul feţei. Asta era bine. Dar nu la fel de bine era că-şi înfipsese un Glock - într-o manieră cât se poate de vizibilă - la centură.
   - Nu, nicio problemă, domnule, spuse tânărul negru.
   Îl apucă pe băiatul alb de umăr şi-l trase un pas în spate.
   - Bun. Atunci, ce-ar fi să vă căraţi de-aici?
   Băiatul alb îşi înfoie pieptul.
   - După ce ne luăm ce ne trebuie.
   Daniel mişcă din maxilare. Alex nu putea să spună exact despre ce era vorba, dar dintr-odată faţa lui numai prietenoasă nu era. Se aplecă spre scandalagiu.
   - Acum!
   Nu făcea deloc pe durul, era doar foarte autoritar.
   - Haide, insistă băiatul negru.
   Îl împinse pe puştiul alb pe lângă Daniel, trăgându-1 de mânecă pe al treilea. Se grăbiră spre maşină, dându-şi coate şi împingându-se puţin. Alex stătea cu spatele la Beverly şi îl înghionti pe Daniel, avertizându-1 astfel ca nici el să nu se întoarcă spre femeie. Băieţii se urcară în camionetă şi şoferul acceleră, ieşind din parcare în scrâşnet de pneuri.
   - Hei, amice, îi zise Beverly lui Daniel şi-i zâmbi. Mulţumesc că ne-ai ajutat.
   - E în regulă, răspunse el şi întinse galant braţul, invitând-o pe Alex să iasă înaintea lui.
   Alex se grăbi să ajungă la maşină. Îl simţea pe Daniel în spatele ei şi spera să aibă atâta minte încât să ţină capul aplecat şi să nu se întoarcă.
   - Ei bine, nu ştiu cum putea să iasă mai prost chestia asta, zise Alex nemulţumită când porniră din nou la drum. Femeia aia o să ne ţină minte toată viaţa ei.
   - Îmi pare rău.
   - Trebuia tu să intri acolo ca un cowboy, cu pistolul la cingătoare.
   - Avem totuşi plăcuţe de Texas, îi aminti el. Şi ce trebuia să fac? Mucosul ăla...
   - Urma să aibă un acces violent de vomă. L-ar fi scos din circuit complet şi probabil că ar fi făcut atâta mizerie încât Beverly ar fi uitat cu totul de mine.
   - Oh.
   - Mda, „oh", într-adevăr. Daniel, sunt în stare să-mi port singură de grijă, să ştii.
   Chipul lui căpătă din nou acea expresie dură pe care o avusese în benzinărie.
   - Ştiu asta, Alex, dar s-ar putea să vină odată clipa în care chiar să ai nevoie de ajutor. Iar când o să se-ntâmple asta, n-o să mai stau să aştept în maşină. Cred c-ar fi bine să te-mpaci deja cu ideea asta.
   - Am să-ţi spun când o să am nevoie de ajutor.
   - Iar eu o să fiu acolo, ripostă el.
   Alex lăsă tensiunea să se risipească şi, câteva clipe, nu se mai auzi decât huruitul motorului nerăbdător să ardă noua rezervă de benzină. Apoi Daniel oftă.
   - Trebuia să-mi dau seama că eşti cu un pas înainte, spuse el.
   Alex dădu din cap în semn de acceptare a scuzelor nerostite, deşi spusele lui îi stârniseră sentimente contradictorii.
   - Unde-ai învăţat să faci asta? îl întrebă după câteva momente.
   - Ce?
   - Să intimidezi oamenii.
   - Şcoala unde predau nu e chiar una privată şi exclusivistă. Oricum, majoritatea tinerilor îşi doresc să preia cineva controlul. Îi face să se simtă mai în siguranţă.
   - Înseamnă că băieţii ăia or să doarmă tun la noapte, spuse ea râzând.

   Restul nopţii trecu într-o atmosferă mai liniştită.
   Daniel moţăi cu capul lipit de geam, sforăind uşor, până la următoarea benzinărie, aflată cam la 30 de kilometri est de Dallas. Bărbatul somnoros de la casă nu arătă niciun interes pentru faţa lui Alex. Când ieşiră din raza de acţiune a camerelor de luat vederi, Alex trase pe acostamentul întunecat şi schimbă locurile cu Daniel, care susţinea că e odihnit şi capabil să conducă. Alex dormi până la următoarea oprire, la sud de Shreveport, unde făcură iar schimb de locuri.
   Zorii se apropiau. Alex căută pe GPS-ul sofisticat de la bord un parc naţional sau o rezervaţie naturală şi constată că se aflau nu departe de imensa Pădure Naţională Kisatchie. Se îndreptă spre colţul parcului situat cel mai aproape de 1-49, apoi o luă pe nişte drumuri lăturalnice până găsi o zonă izolată şi îndeajuns de împădurită încât să poată opri liniştită între nişte copaci. Dădu cu spatele printr-un spaţiu îngust, până când rămase doar atâta loc cât să se deschidă trapa din spate. Când deschise portiera, arşiţa umedă de afară năvăli în aerul răcoros din interiorul vehiculului.
   Einstein sări nerăbdător din maşină şi se duse să se uşureze. Mai greu era pentru Lola. Când termină, Alex trebui să-i pună un pansament nou. Daniel scoase apă şi mâncare pentru câini înainte ca Alex să fi încheiat îngrijirile medicale, apoi dispăru şi el puţin. Ea făcu la fel; nu era prima oară când locuia într-o maşină, era pregătită.
   Examină partea frontală a vehiculului şi trebui să admită că era impresionată. Cu ochiul liber nu se vedea niciun semn că suferise vreo avarie.
   Nu aveau prea multe variante pentru micul dejun. Alex se înfruptă din aceeaşi cutie de prăjiturele cu care-şi începuse prima dimineaţă la fermă, iar Daniel făcu la fel.
   - Cum o să ne descurcăm cu mâncarea? întrebă el.
   Alex îşi şterse cu braţul transpiraţia de pe frunte, înainte să i se prelingă în ochi.
   - La noapte o să cumpăr câte puţin de la fiecare benzinărie din drum, ca să rezistăm câteva zile. Să mă anunţi dacă ai vreo preferinţă.
   Alex căscă, tresărind de durere.
   - Ai nişte aspirină? o întrebă Daniel.
   Ea dădu din cap obosită.
   - Ar putea fi o idee bună. Amândoi avem nevoie de somn. Câinii cred că n-or să păţească nimic dacă-i lăsăm afară, nu? Nu vreau să stea închişi zi şi noapte.
   Alex scoase din rucsac două pastile de Motrin în vreme ce Daniel făcu loc în maşină pentru ei doi. Mulţumită că pusese totul în ordine, Alex îşi întinse sacul de dormit, rulându-i marginea de sus în loc de pernă.
   O surprindea că i se părea normal să-l aibă pe Daniel întins lângă ea, aşa cum pentru el era firesc să o cuprindă cu un braţ pe după mijloc şi să-şi îngroape faţa în scobitura gâtului ei. Ţepii scurţi ai bărbii lui Daniel o gâdilau, dar nu-i păsa.
   Era pe punctul de a adormi când simţi că Daniel se mişcă lângă ea. La început, crezu că sforăia, dar tremurul nu se opri. Îi prinse degetele cu care o strângea de mijloc şi simţi că tremurau. Se ridică brusc în capul oaselor şi se întoarse cu faţa la el. Daniel făcu ochii mari şi încercă să se ridice. Alex îl împinse la loc, punându-i mâna pe piept.
   - Ce s-a întâmplat? şopti el.
   Alex îi cercetă chipul. Era greu să-ţi dai seama în lumina slabă, dar părea mai palid ca înainte. Trebuia să fi fost mai atentă la asta. Acum că aveau prilejul să lase garda jos un moment, tensiunea din noaptea precedentă începea să-şi arate efectele. Probabil că Daniel nu era în stare de şoc, ci avea un atac de panică.
   - Nimic. Poate că tu ai păţit ceva.
   Îi puse palma pe frunte; era lipicioasă.
   - Ti-e rău?
   - Nu, sunt bine.
   - Tremurai tot.
   Daniel clătină din cap şi trase aer adânc în piept.
   - Scuze, mă gândeam la... cât de aproape a fost.
   - Nu. S-a terminat. Eşti în siguranţă.
   - Ştiu, ştiu.
   - N-o să las să ţi se întâmple nimic rău.
   Daniel râse, iar Alex simţi în glasul lui aceeaşi surescitare pe care o trăise şi ea cu o noapte înainte.
   - Ştiu, repetă el. O să fiu bine. Dar tu? Tu eşti în siguranţă?
   O trase la pieptul lui, protejându-i partea rănită a feţei cu degetele lui lungi, şi-i şopti în păr:
   - Am fost la un pas să te pierd! Tot ce vreodată a însemnat ceva pentru mine s-a dus... Mi-am pierdut casa, slujba, viaţa... M-am pierdut pe mine. Atârn de un fir de aţă, Alex, şi firul acela eşti tu. Dacă ţi se întâmplă ceva... nu ştiu ce-ar însemna pentru mine. Nu ştiu cum am să pot continua. Cu restul mă pot împăca, Alex, dar nu pot să te pierd şi pe tine, nu pot!
   Trupul lui Daniel fu străbătut de încă un fior.
   - E în regulă, murmură ea, atingându-i buzele cu vârfurile degetelor. Sunt aici.
   Ce-ar fi fost potrivit să spună acum? Nu ştia cum să consoleze pe cineva. Chiar şi când se aflase în ultimul stadiu al bolii care îi adusese moartea, Judy, mama ei, nu voise compasiune şi nici minciuni. Dacă Juliana îi spunea ceva de genul „Arăţi minunat azi, mamă", răspunsul lui Judy era „Lasă vrăjeala, am şi eu oglindă". Nicio clipă nu-i trecuse prin cap lui Judy că fiica ei ar putea avea nevoie de consolare; în definitiv, nu Juliana era cea care urma să moară.
   Învăţase de mică să nu se aştepte la compasiune din partea celorlalţi; şi nici nu ştiuse vreodată cum să şi-o arate pentru cineva. Se simţea mai în largul ei să observe aspectele clinice, explicându-i că ceea ce simţea acum era doar o reacţie firească la perspectiva unei morţi violente, dar îi mai spusese astfel de lucruri şi înainte şi ştia că n-au niciun efect. Aşa că se pomeni imitând gesturi pe care le văzuse la televizor, vorbind încet şi mângâindu-1 pe obraz.
   - Suntem în siguranţă... s-a terminat.
   Se întrebă dacă n-ar trebui să-l acopere cu sacul de dormit, pentru orice eventualitate, deşi era deja transpirat şi nici nu-i era frig. Totuşi, Alex ajunsese deja la concluzia că el funcţiona la o temperatură mai mare decât ea. Atât fizic, cât şi metaforic.
   I se părea că Daniel respiră greu, aşa că se ridică într-un cot ca să-i poată examina faţa.
   Nu era doar palid. Ochii lui blânzi erau bântuiţi, chinuiţi, şi-şi ţinea maxilarul încleştat ca să facă faţă panicii pe care încerca s-o controleze. O venă îi pulsa pe frunte. O privea stăruitor, ca şi cum ar fi implorat-o să-i uşureze suferinţa.
   Expresia lui declanşă coşmarul unei amintiri: momentele când îl chinuise ca să-l facă să vorbească. Îşi aruncă impulsiv braţele pe după gâtul lui, ridicându-i capul şi strângându-1 la piept ca să nu-i mai vadă faţa. Îşi simţi trupul scuturat de spasme şi partea raţională a creierului îi transmise că era la fel de traumatizată ca şi el. Dar celeilalte părţi, cea iraţională, nu-i păsa. Un val de panică năvăli peste ea, dându-i senzaţia că nu-1 poate strânge îndeajuns de tare ca să se convingă că e într-adevăr viu şi în siguranţă. Sau că ar fi posibil ca într-o clipită să se afle din nou în cortul ei negru, în care Daniel urla în chinuri. Sau, şi mai rău, că ar putea deschide ochii în holul întunecat de la etaj unde ar găsi cadavrul însângerat al lui Daniel căzut la picioarele ei, în locul asasinului. Pulsul îi crescu brusc şi simţi că nu mai poate să respire.
   Daniel se rostogoli astfel încât acum era lângă ea şi-i luă mâinile în ale lui. Lui Alex îi trecu prin cap că el se pregătea să o consoleze - rol în care ea eşuase atât de spectaculos, dar apoi ochii lor se întâlniră şi acum Alex vedea reflectată în privirea lui propria spaimă. Spaima de a nu pierde, spaima de a avea, pentru că numai având ceva preţios îl poţi pierde, în loc să o consoleze, spaima adâncă pe care o vedea în ochii lui o intensifica pe a ei.
    Putea să-l piardă şi nu ştia cum ar mai fi fost în stare să trăiască.

Capitolul 21

    Buzele li se împreunară atât de brusc, încât Alex nu mai ştia cine se mişcase primul.
   Apoi trupurile lor se încleştară într-un fel de furie disperată, buze şi degete, limbi şi dinţi. Aproape că nu mai respirau, dar asta nu conta. Alex nu voia nimic altceva decât să fie mai aproape de el, apoi şi mai aproape, să intre în pielea lui cumva, în aşa fel încât nimeni să nu-i mai poată despărţi. Simţi arsura rănii de pe obraz, iar toate vânătăile, vechi şi noi, se treziră la viaţă, dar durerea nu reuşi să-i alunge nevoia acută. Se încleştară aproape ca nişte adversari, întorcându-se şi răsucindu-se în spaţiul strâmt, lovindu-se de genţi şi căzând pe podea.
    Era uluită de cât de electrizantă era forţa lui brută - întotdeauna se temuse de forţa unui bărbat, dar acum o făcea să se înfioare. Se auzi un zgomot de ţesătură sfâşiată, dar nu putu să-şi dea seama dacă erau hainele ei sau ale lui. îşi aminti de textura pielii lui, de conturul muşchilor lui sub palmele ei, însă nu-şi imaginase că, lipit de pielea ei, trupul lui Daniel îi poate oferi astfel de senzaţii.
   Mai aproape, pulsa sângele ei. Mai aproape.
   Deodată, Daniel se smuci într-o parte, dezlipindu-şi gura de a ei cu un geamăt înăbuşit. Un scheunat se auzi la picioarele lui Alex. Se ridică şi-l văzu pe Einstein, care-1 apucase pe Daniel de gleznă.
   - Einstein, pe loc repaus, gemu el, smucindu-se ca să-şi elibereze piciorul. Lasă-mă!
   Einstein îi dădu drumul, uitându-se neliniştit la Alex.
   - Pe loc repaus! îi spuse Alex cu glas răguşit. E-n regulă.
   Cu un mârâit ezitant, Einstein sări afară prin trapa deschisă.
   Daniel se rostogoli şi închise uşa. Se întoarse spre ea în genunchi, cu pupilele dilatate şi ochii hăituiţi. Scrâşni din dinţi ca şi cum se lupta să-şi recapete controlul.
   Alex ridică mâinile spre el, trăgându-1 de cureaua blugilor, iar Daniel se prăbuşi peste ea gemând înfundat.
   - Alex, Alex, şopti cu gura lipită de gâtul ei. Rămâi cu mine, nu pleca.
   Cu toată frenezia momentului, Alex îşi dădea foarte bine seama ce îi cerea el. Şi, când îi răspunse, vorbi cât se poate de serios, deşi ştia că putea fi cea mai mare greşeală.
   - Am să rămân, îi promise ea. N-am să plec.
   Gurile lor se împreunară din nou, iar Alex, cum stătea cu pieptul lipit de al lui Daniel, îi simţea inima bătând într-un ritm sincopat şi răspunzând bătăilor propriei inimi.
   Sunetul ascuţit al telefonului o făcu să se îndepărteze de el, cuprinsă de panică.
   Daniel scutură din cap, cu ochii închişi, încercând parcă să-şi amintească unde era.
   Alex se ridică în capul oaselor, căutând telefonul.
   - E la mine, spuse Daniel, cu respiraţia întretăiată.
   Îşi strecură mâna în buzunarul blugilor tocmai când telefonul sună din nou.
   Se uită la număr şi apăsă butonul de răspuns. Cu mâna stângă, o strânse din nou la pieptul lui.
   - Kev? zise Daniel, trăgându-şi răsuflarea.
   - Danny... hei, totul e în regulă?
   - Mda.
   - Ce faceţi acolo?
   - Încercam să dormim.
   - Gâfâi de parc-ai alerga la maraton.
   - M-a speriat telefonul. Ştii, suntem cu nervii întinşi la maximum.
   Minţea cu atâta uşurinţă încât aproape c-o făcu pe Alex să zâmbească, în ciuda neliniştii pe care o simţea.
   - Oh, aşa e, scuze. Dă-mi-o pe Oleander la telefon.
   - Vrei să spui Alex?
   - Cum vrei tu. Dă-i telefonul.
   Alex încercă să se liniştească şi să respire normal.
   - Da?
   - Ce? Să nu-mi spui că şi pe tine te-a speriat telefonul.
   - Ştii ceva? Uite că nu sunt agent sub acoperire ca să nu mă sperii de nimic. În plus, a fost o noapte foarte lungă.
   - Am să fiu scurt. L-am găsit pe omul meu. Îţi spune ceva numele Deavers?
   Alex se gândi câteva clipe, străduindu-se să se concentreze pe lucrurile importante.
   - Da, ştiu numele ăsta. Apărea în nişte dosare din care erau extrase informaţii pentru CIA. Totuşi, n-a venit niciodată să monitorizeze un interogatoriu. E un fel de şef pe-acolo?
   - E mai mult decât un şef şi vrea să urce şi mai sus. A fost una dintre ţintele potenţiale pe care le monitorizam. Dis-de-dimineaţă, Deavers primeşte un telefon, loveşte furios cu pumnii în perete, apoi dă şi el un telefon. Îl ştiu pe individul ăsta - îi place să-i pună pe trepăduşii lui la treabă. Nu iese din birou. Trimite un aghiotant să-i aducă persoana pe care o vrea. întotdeauna să fie el în avantaj. Dar, după acest al doilea telefon, dă fuga să se-ntâlnească cu omul tău, Carston. S-au întâlnit într-un părculeţ rezidenţial oarecare, aflat la câţiva kilometri de birourile lor, apoi au plecat într-o plimbare, arătând tot timpul de parc-ar fi vrut să-şi facă unul altuia de petrecanie. E Deavers, cu siguranţă.
   - Şi ce te gândeşti să faci?
   - Hmm. Cred că tot vreau e-mailul ăla. Trebuie să aflu cine mai ştie despre povestea asta. Să-l scot din circuit pe Deavers n-o să fie prea greu, dar, dacă nu e singur, ceilalţi vor fi preveniţi. Ai un pix?
   - O secundă.
   Alex se târî până la scaunul din faţă şi-şi căută rucsacul. Scoase un pix, apoi, pe spatele bonului de benzină, scrise adresa de e-mail dictată de Kevin.
   - Când? întrebă ea.
   - În seara asta, zise Kevin. După ce dormi puţin şi mai prinzi puteri.
   - Am să-l trimit din Baton Rouge. Ai un scenariu sau vrei să improvizez eu ceva?
   - Ştii care-i treaba. Nu-1 face să sune prea intelectual.
   - Bine. O să încerc să-ţi imit stilul de neanderthalian.
   - Perfect. După ce schimbaţi maşina cu a familiei McKinley, veniţi încoace.
   Coborî iar glasul, dar Daniel era atât de aproape încât efortul lui Kevin de a vorbi încet se dovedi inutil.
   - Crezi că Danny o să facă pe nebunul dacă nu-1 iei cu tine?
   Alex îşi ridică privirea spre Daniel. Era uşor să-i citeşti reacţia.
   - Da. Oricum, nu-s aşa de sigură că ar fi o idee bună. Poţi să zici că-s paranoică, dar nu mai cred în ascunzători.
   Daniel se aplecă şi-şi lipi buzele de fruntea ei, ceea ce o împiedică să mai fie atentă la ce spunea Kevin.
   - ...să încerc să găsesc un loc unde s-o duc pe Lola. Cât de rău se prezintă faţa ta? Oleander?
   - Poftim?
   - Faţa ta? Cum arată?
   - Ditamai bandajul pe falcă şi pe ureche.
   În timp ce Alex vorbea, Daniel începu să-i examineze rănile, oftând.
   - Plus toată distracţia, completă Alex.
   - S-ar putea să meargă, zise Kevin. Şi Lola e rănită. O să le servesc o poveste care să-i mulţumească.
   - Pe cine?
   - Pe ăia de la pensiunea pentru câini, unde să o duc pe Lola. La dracu', Ollie, trebuie neapărat să dormi, că văd că nu te mai poţi concentra.
   - Mai bine scriu e-mailul ăla acum, cât am dispoziţia potrivită.
   - Sună-mă când porniţi din nou la drum, zise Kevin şi închise.
   - Sângerezi prin bandaj, spuse Daniel neliniştit.
   Alex îi întinse telefonul.
   - Nu-i nimic. Trebuia s-o lipesc de-aseară.
   - Hai să ne ocupăm acum de asta.
   Alex îi cercetă chipul. Expresia sălbatică şi cuprinsă de panică se transformase într-una de îngrijorare. Încă avea pieptul ud de transpiraţie, dar respiraţia îi revenise la normal. Alex nu-şi dădea seama dacă şi ea se mai liniştise puţin.
   - Chiar acum? întrebă.
   Daniel o măsură cu privirea.
   - Da, chiar acum.
   - Chiar aşa de rău sângerează?
   Alex îşi pipăi uşor bandajul, dar nu simţi decât ceva umed şi călduţ. După expresia lui, s-ar fi aşteptat ca sângele să ţâşnească şuvoi.
   - Sângerează, şi e suficient. Unde-i trusa de prim ajutor?
   Cu un oftat, Alex se întoarse către genţile puse una peste alta şi începu să le dea jos ca să ajungă la cea în care era trusa. în timp ce căuta în geantă, simţea degetele lui Daniel mângâindu-i omoplatul stâng.
   - Eşti plină de vânătăi, murmură el şi o atinse pe braţ. Astea par să fie recente.
   - Am fost atacată, recunoscu Alex în timp ce scotea trusa, întorcându-se spre el.
   - Nu mi-ai spus niciodată ce s-a-ntâmplat în casă, zise Daniel.
   - Nu vrei să ştii.
   - Poate că vreau.
   - Bun, atunci eu nu vreau să ştii.
   Daniel se aşeză jos, cu picioarele încrucişate, şi puse trusa între ei. Alex oftă şi îşi înclină faţa spre el.
   Cu gesturi blânde, Daniel începu să-i desprindă leucoplastul.
   - Poţi să tragi mai repede, îi ceru ea.
   - Lasă-mă să fac cum ştiu eu.
   Rămaseră tăcuţi un moment, cât timp Daniel se ocupa de bandaj. Alex îşi dădu brusc seama cât era de epuizată.
   - De ce nu vrei să ştiu? insistă el în timp ce o tampona cu o compresă dezinfectantă. Crezi că nu fac faţă?
   - Nu, doar că...
   - Cee?
   - Felul în care mă priveşti acum. Nu vreau să se schimbe.
   Cu coada ochiului, Alex îl văzu zâmbind.
   - Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.
   Ea ridică din umeri drept răspuns.
   - Cum procedez acum? întrebă el, scoţând tubul de adeziv din cutie.
   - Uneşti marginile tăieturii, întinzi adeziv şi ţii strâns până se usucă lipiciul. Cam un minut.
   Alex se chinui să nu tresară când Daniel îşi apăsă ferm vârfurile degetelor pe pielea ei. Aerul se umplu de mirosul familiar al adezivului.
   - Doare?
   - E bine.
   - Nu oboseşti niciodată să fii dură?
   Alex îşi dădu ochii peste cap.
   - Durerea e suportabilă, mulţumesc.
   Daniel se lăsă puţin pe spate ca să-şi examineze opera.
   - Arată nasol, zise. Trebuia să salvezi viaţa unui paramedic, nu pe a mea.
   Alex luă tubul de adeziv şi-i înşurubă capacul. Nu voia să se usuce. La felul cum se desfăşura călătoria asta, nu se ştia când va fi nevoie de el.
   - Sunt sigură că adezivul o să-şi facă treaba, spuse ea. Mai ţine-1 strâns puţin.
   - Alex, îmi pare rău pentru adineauri, zise Daniel cu o voce scăzută, smerită.
   Ea ar fi vrut să poată întoarce capul ca să-l privească în ochi.
   - Nu ştiu ce-a fost, continuă el. Nu-mi vine să cred c-am fost atât de brutal cu tine.
   - Ei, lasă, că nici cu mine nu mi-e ruşine.
   - Dar eu nu sunt rănit, îi aminti el cu amărăciune. N-am nicio zgârietură, cum ai zis tu.
   - Nu cred că asta mai e întru totul valabil, îi spuse Alex, mângâindu-1 pe piept.
   Se simţeau dârele uşoare pe care i le făcuse cu unghiile.
   Daniel inspiră profund şi preţ de câteva clipe amândoi îşi amintiră ce se întâmplase puţin mai devreme. Alex simţi cum i se strânge stomacul. Încercă să-şi întoarcă faţa, dar el o ţinu nemişcată.
   - Aşteaptă, îi spuse.
   Rămaseră nemişcaţi în tăcerea încordată, în timp ce Alex numără în gând până la 60, de două ori.
   - S-a uscat, zise ea.
   Încet, Daniel îşi ridică degetele de pe maxilarul ei. Alex se întoarse în sfârşit, dar el avea faţa aplecată, căutând trusa.
   Găsi spray-ul antibacterian şi aplică din belşug pe rană. Apoi scoase rola de pansament şi cea de leucoplast. Cu gesturi blânde şi fără s-o privească în ochi, îi prinse bărbia între degetul mare şi arătător şi-i ţinu capul nemişcat, apoi întinse bandajul peste tăietură.
   - Acum ar trebui să dormim, spuse el în timp ce lipea leucoplastul. Amândoi suntem extenuaţi şi nu gândim limpede. Putem să reluăm această... discuţie când vom fi mai odihniţi.
   Alex ar fi vrut să protesteze, dar ştia că are dreptate. Nu era un comportament firesc. Se purtau ca nişte animale - fuseseră la un pas de moarte, şi asta le trezise instinctul de perpetuare a speciei. Era mai degrabă un comportament primitiv decât unul responsabil, de adult.
   Dar ea tot ar fi vrut să protesteze.
   Degetele lui se odihneau pe gâtul ei şi Alex simţea că pulsul i se accelerează sub atingerea lor. Şi Daniel simţea asta.
   - Dormi, şopti el.
   - Bine, bine, ai dreptate, bombăni Alex, întinzându-se pe sacul de dormit mototolit.
    Chiar că era moartă de oboseală.
   - Uite, zise Daniel, dându-i tricoul lui.
   - Al meu unde e?
   - Rupt în bucăţi. Scuze.
   În maşină se făcuse prea cald, şi aerul era înăbuşitor.
   Alex lăsă tricoul lui Daniel deoparte şi zâmbi silit, simţind cum i se întinde pielea de pe obraz.
   - Pentru nişte oameni cu resurse limitate, nu prea suntem grijulii cu lucrurile noastre.
   Şi el trebuie să fi simţit că nu era aer. Se întinse şi deschise din nou trapa din spate.
   - Cum am zis... suntem extenuaţi.
   Daniel se întinse lângă Alex, care se cuibări la pieptul lui, întrebându-se dacă într-adevăr va reuşi să doarmă avându-1 alături pe jumătate dezbrăcat. Închise ochii, încercând să-şi impună să aţipească. Braţele lui o cuprinseră, ezitant la început, apoi, după câteva secunde, mai strâns, parcă încercând să-i arate că era neclintit în hotărârea lui.
   Dacă n-ar fi fost atât de obosită, Alex ar fi protestat puţin. Dar, deşi conştientiza acut prezenţa trupului lui Daniel şi scânteile electrice care se declanşau la contactul cu pielea lui, adormi repede. Pe când se lăsa cuprinsă de amorţeală, două cuvinte stranii i se învârteau prin minte.
   Al meu, insista creierul ei în timp ce gândurile i se înnegurau. Al meu.

   Când Alex se trezi, soarele încă lumina puternic dinspre vest, iar sacul de dormit de sub ea era ud de transpiraţie.
   Umbrele îşi schimbaseră poziţia, astfel încât acum o rază de soare cădea chiar pe faţa ei, strecurându-se prin geamul fumuriu. Clipi somnoroasă câteva momente, aşteptând să se dezmeticească.
   Deodată îşi dădu seama că e singură şi se ridică brusc în capul oaselor, alegându-se cu o stare de ameţeală. Trapa din spate a maşinii era încă deschisă, iar aerul cald şi umed îi învăluia pielea. Daniel nu se vedea pe nicăieri. Nici tricoul lui nu era de găsit, aşa că trebui să caute repede ceva să pună pe ea, înainte de a se duce să-l caute. Era o stupizenie, dar dacă avea să dea nas în nas cu o bandă de asasini nu voia s-o facă într-un sutien bej uzat.
    Îşi puse puloverul gri, larg, chiar dacă era nepotrivit pentru vremea de-afară. Scoase PPK-ul din geantă şi-l înfipse la spate. în timp ce cobora prin trapa deschisă, auzi un foşnet sub genunchi.
   Era chitanţa pe care scrisese adresa de e-mail. Dedesubt, cu un scris frumos, citi:
   Am plecat cu Einstein la plimbare. Mă întorc curând.
   Băgă biletul în buzunar. Cu mişcări silenţioase, coborî din Humvee. Lola stătea întinsă la umbră, având alături castroanele cu mâncare şi cu apă pe care i le lăsase Daniel.
   Când o văzu pe Alex, câinele începu să dea din coadă.
   Alex îşi dădu seama că nu mai era nimeni prin preajmă.
   Bău apă cu sete şi îşi şterse transpiraţia de pe faţă cu mânecile puloverului.
   - Nu ştiu nici măcar încotro au luat-o, se plânse ea Lolei, scărpinând-o după urechi. Iar tu eşti prea slăbită ca să pleci în căutarea lor, nu-i aşa, fetiţo? Deşi sunt sigură că i-ai găsi imediat dacă ai fi în stare să mergi.
   Lola îi linse mâna.
   Alex simţea o foame cumplită. Căută prin proviziile aduse de Daniel şi se mulţumi cu o pungă de covrigei. În noaptea asta era obligatoriu să-şi completeze rezerva de alimente, chiar dacă nu-i plăcea deloc să lase urme. Bineînţeles că erau sute de trasee posibile pe care ar fi putut să o ia spre o mulţime de destinaţii. Dar, dacă cineva era îndeajuns de insistent şi avea şi un pic de noroc, ar fi putut să pună cap la cap detalii care se repetau.
    Alex nu mai putea să se folosească de capcane atent pregătite sau să apeleze la planuri minuţioase, iar de altă peşteră a lui Batman nici nu se punea problema. Activele ei constau în bani, pistoale, gloanţe, grenade, cuţite, o varietate de veninuri şi substanţe toxice, un vehicul de asalt şi un câine de atac extrem de inteligent, între pasivele de natură fizică se înscriau acelaşi vehicul de asalt care atrăgea atenţia de la o poştă, un câine invalid, corpul ei întru câtva invalid, o faţă care sărea în ochi, o altă faţă dată în urmărire - mai mult sau mai puţin - lipsa hranei, a unui adăpost şi lipsa opţiunilor. Pasivele ei emoţionale erau şi mai jalnice. Nu-i venea să creadă cât de multe probleme îşi provocase singură într-un timp atât de scurt.
   O parte din ea nu-şi dorea decât să dea timpul înapoi, să se întoarcă în cada ei mică şi comodă, să-şi recapete chipul nevătămat şi plasele de siguranţă. Să aleagă diferit în acea bibliotecă îndepărtată şi să şteargă acel e-mail.
   Dar dacă într-adevăr i s-ar oferi şansa să dea timpul înapoi, ar face-o? Era acea viaţă singuratică, ameninţată zilnic de teroare, o opţiune atât de bună? Da, înainte situaţia ei era mai sigură, dar tot hăituită se simţea. Cu toate astea, oare viaţa ei cea nouă şi mai primejdioasă nu era cumva, din multe privinţe, mai împlinită?
   Stătea lângă Lola, mângâind-o încet pe spinare, când auzi glasul lui Daniel. Tresări speriată, dar se linişti. După tonul lui, îşi dădu seama că vorbea cu Kevin.
   Einstein sosi primul. Alergă nerăbdător spre Alex şi-i atinse mâna cu botul umed. O amuşină pe Lola în semn de salut şi se duse să bea apă.
   Daniel îşi făcu apariţia, mergând grăbit pe mijlocul drumului de ţară lăsat în paragină. Avea pe cap şapca din material antiglonţ. Sub ea, i se vedeau sprâncenele încruntate.
   Ţinea telefonul la ureche.
   - M-am întors acum, spunea. Să văd dacă s-a trezit... Nu, dacă doarme, n-o trezesc.
   Alex se ridică în picioare, scuturându-şi puloverul şi întinzându-se. Daniel o observă, şi expresia de iritare de pe chipul lui se transformă într-un zâmbet larg. Deşi era uşor enervată, Alex nu se putu abţine şi îi zâmbi şi ea.
   - E chiar aici. Mai ai puţină răbdare, frate.
   În loc să-i dea telefonul, Daniel o trase mai aproape într-o îmbrăţişare prelungită. Cu faţa ascunsă la pieptul lui, inspirându-i mirosul, Alex zâmbi. Dar, după ce se desprinse din braţele lui, clătină din cap cu sprâncenele ridicate într-o expresie uimită.
   - Scuze, spuse Daniel. Nu m-am gândit.
   Alex oftă, apoi întinse mâna după telefon. Daniel i-1 dădu cu un zâmbet sfios, continuând s-o ţină pe după mijloc cu celălalt braţ.
   - Nu mă lua în seamă, fac şi eu ce pot ca să rămânem în viaţă, bombăni ea, apoi rosti în telefon: Alo!
   - Bună dimineaţa! Văd că fratele meu cel idiot n-a învățat nimic din propriile greşeli.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu cine ştie ce. Multe telefoane, dar până acum n-a mai intrat nimeni pe fir.
   - Atunci, de ce suni?
   - Pentru că am senzaţia că tu şi Daniel vă pricepeţi de minune să stricaţi totul. Şi chestia asta mă calcă pe nervi.
   - Păi atunci sunt încântată că am stat de vorbă...
   - Nu te-nfuria, Oleander, ştii că mă refer la Daniel. Tare mi-aş dori să faci cumva să-l ţii în frâu.
   - E nou. O să înveţe până la urmă.
   - Înainte să-l omoare cineva din vina lui?
   - Ştii că pot să te-aud, da? întrebă Daniel.
   - Nu e frumos să tragi cu urechea, spuse cu glas tare Kevin. Dă-te mai încolo să pot vorbi cu fata asta.
   - Uite, vorbeşte tu cu el, zise Alex. Mă duc să pun totul în ordine ca să putem să plecăm când apune soarele.
   Îi întinse telefonul şi se îndepărtă. Daniel nu zăbovi prea mult cu fratele lui. Cei doi avură un schimb mai dur de replici, în timp ce Alex se duse la maşină ca să evalueze daunele.
    În compartimentul pentru marfă era un haos total. Dar avea o grămadă de timp la dispoziţie ca să facă ordine. Scoase PPK-ul de la spate, îl puse într-o pungă sigilată şi apoi în rucsac. Rulă sacul de dormit şi-l aşeză pe scaunul din faţă, ca să poată aduna toate gloanţele împrăştiate pe jos.
   Îl auzi pe Daniel urcându-se în spatele ei. Începu să caute şi el obiectele rătăcite.
   - Te rog să mă ierţi, zise, fără să se uite în direcţia ei. Doar că tu dormeai, Einstein era dornic de o plimbare şi am zis că suntem singuri aici. Mi s-a părut normal. Cred că ăsta trebuia să fie pentru mine primul indiciu că fac ceva interzis.
   Alex rămase şi ea cu privirea la ceea ce avea de făcut.
   - Închipuie-ţi că tu te-ai fi trezit singur aici.
   - Trebuia să mă gândesc la asta.
   - Îmi amintesc de cineva care mi-a promis de curând c-o să mă întrebe dacă e în regulă şi înainte să respire.
   - Kevin are dreptate, nu-i aşa? zise Daniel cu un oftat. Sunt groaznic.
   Alex începu să organizeze încărcătoarele în pungi sigilate şi apoi să le aşeze pe fiecare în câte un buzunar exterior al genţii.
   - Să ştii că m-am prins ce vrei să faci, îi spuse ea. Prezinţi lucrurile în aşa fel încât ori sunt de acord cu Revin, ori te iert.
   - Şi funcţionează?
   - Depinde. Te-a văzut cineva?
   - Nu. N-am văzut niciun semn de viaţă în afară de păsărele şi veveriţe. Ştii cum aleargă câinii după veveriţe? Ei bine, Einstein le şi prinde.
   - S-ar putea să ne fie de folos dacă va trebui să mai locuim mult în maşina asta. Nu prea mă pricep să vânez.
   - Încă o noapte, bine? O să supravieţuim.
   - Sper din toată inima.
   - Ăă... vrei să păstrezi astea? întrebă Daniel, părând derutat. Ce sunt... nuci?
   Alex ridică privirea ca să vadă la care pungă se referea Daniel.
   - Sâmburi de piersică, spuse ea.
   - De aruncat?
   Alex îi luă punga din mână şi o puse în geanta pe care o reorganiza.
   - Nu, spuse ea. Le folosesc pentru cianura de sodiu care se găseşte în mod natural în sâmburii de piersică. Dar e o cantitate foarte mică - trebuie să adun sute de sâmburi.
   Oftă.
   - Ştii, cândva îmi plăceau piersicile. Acum nu le mai suport.
   Se uită la Daniel şi văzu că încremenise, cu ochii măriţi.
   - Cianură? zise el.
   - Unul dintre sistemele mele de securitate. Când intră în reacţie cu un anumit acid în stare lichidă, se transformă în acid hidrocianic. E un gaz incolor. Folosesc nişte fiole îndeajuns de mari ca să facă aerul irespirabil într-o cameră de trei metri pe trei. Chestii destul de rudimentare. Nu mai am acces la materiale sofisticate. în perioada asta practic din plin chimia artizanală.
   Expresia lui Daniel se îmblânzi şi dădu aprobator din cap ca şi cum tot ceea ce-i spusese ea era perfect raţional şi normal. Apoi începu iar să adune gloanţele împrăştiate prin maşină. Alex zâmbi în sinea ei.
   Trebui să admită că era mai calmă acum când tot echipamentul era organizat şi împachetat. Cel mai bun lucru legat de tulburarea obsesiv-compulsivă era sentimentul foarte plăcut pe care ţi-1 dădea un spaţiu ordonat. Trecuse în revistă toate armele care-i rămăseseră şi se linişti şi în privinţa lor. Cerceii nu puteau fi înlocuiţi şi câţiva compuşi chimici erau în cantităţi insuficiente, dar cele mai multe dintre armele ei erau încă funcţionale.
   La cină au avut batoane cu cereale, biscuiţi Oreo şi o sticlă de apă pe care o împărţiră stând pe bara din spate a maşinii. Picioarele ei atârnau în aer, în vreme ce ale lui se sprijineau pe pământ. La insistenţele lui, mai luă nişte Motrin. Cel puţin pastilele astea erau uşor de înlocuit. Nu trebuia să facă provizii.
   - Când plecăm? întrebă Daniel.
   - În curând, zise ea, după ce aprecie poziţia soarelui. Încă un sfert de oră şi cred c-o să se întunece până ajungem la drumul principal.
   - Ştiu că-ţi provoc necazuri mari şi probabil că merit, nu ştiu să stau închis undeva sau ceva de genul ăsta, dar crezi c-aş putea să te sărut înainte să plecăm? Promit c-o să fiu mai grijuliu cu faţa şi cu hainele tale.
   - Grijuliu? Nu sună prea tentant.
   - Îmi pare rău, dar în clipa asta e oferta mea cea mai bună.
   Alex oftă cu resemnare prefăcută.
   - Bine, fie, şi-aşa n-am nimic mai bun de făcut.
   El îi prinse faţa în palme cu delicateţe, iar de data asta, când Alex îi simţi buzele, erau moi şi catifelate. În continuare era străbătută de fiori, de curentul acela electric, dar blândeţea lui Daniel îi dădea un fel de linişte ciudată. Era ca în bucătăria de la fermă, doar că acum se purtau cu mai multă prudenţă. îşi aminti intens acea dimineaţă şi brusc ar fi vrut să se răsucească şi să-şi înfăşoare picioarele în jurul lui, dar ezită. Se simţea atât de bine aşa cum era. Degetele ei îşi găsiră calea către buclele lui Daniel, un gest care părea să devină un obicei.
   Daniel o sărută pe gât, simţindu-i pulsul. Îi şopti în urechea teafără:
   - Un lucru mă preocupă.
   - Doar un lucru? spuse ea răguşit.
   - Mă rog, în afară de cel evident.
   Gura lui Daniel se apropie iar de buzele ei, dar de data asta era mai iscoditoare. De aproape zece ani n-o mai sărutase nimeni, dar Alex avea impresia că trecuse mai mult. Nimeni n-o mai sărutase vreodată aşa, s-o facă să aibă impresia că timpul s-a oprit în loc, că mintea nu-i mai funcţionează, că e străbătută de un curent electric...
   - Vrei să ştii ce este? o întrebă el după câteva clipe.
   - Mm?
   - Lucrul care mă preocupă?
   - Oh, da, desigur.
   - Ei bine, începu Daniel, oprindu-se ca să o sărute pe pleoape. Ştiu exact ce simt eu pentru tine.
   O sărută din nou pe buze, pe gât.
   - Dar nu sunt foarte sigur de ceea ce simţi tu pentru mine.
   - Nu e evident?
   Daniel se îndepărtă puţin de ea, continuând să-i ţină faţa în mâini, şi o privi cercetător.
   - Se pare că suntem atraşi unul de celălalt.
   - Perfect de acord.
   - Dar mai e şi altceva pentru tine?
   Alex îl privi lung, neştiind ce voia să spună.
   - Vezi tu, Alex, eu sunt îndrăgostit de tine.
   Daniel oftă şi-i cercetă faţa, analizându-i reacţia, apoi se încruntă şi-şi lăsă mâinile pe umerii ei.
   - Şi-mi dau seama că nu mă crezi, dar aşa este. Deşi purtarea mea de mai devreme ar putea sugera altceva, sexul nu e obiectivul meu final aici. Şi... cred că aş vrea să ştiu care sunt obiectivele tale.
   - Obiectivele mele? zise Alex, uitându-se la el neîncrezătoare. Vorbeşti serios?
   Daniel dădu din cap cu gravitate.
   Când îi răspunse, vocea lui Alex sună mai strident decât ar fi vrut.
   - Am un singur obiectiv, iar ăla e să fac tot posibilul ca noi doi să rămânem în viaţă. Iar dacă reuşesc, speranţa noastră de viaţă poate fi mai mare decât următoarele 24 sau 48 de ore. În cazul în care vom ajunge în acea situaţie fericită, o să mă pot gândi şi la alte obiective. Dacă n-ai un viitor, nu poţi avea obiective.
   Daniel se încruntă.
   - Chiar aşa de rău stau lucrurile?
   - Da! izbucni ea, cu pumnii încleştaţi şi inspirând adânc. Am crezut că şi asta-i evident.
   Soarele apunea. Ar fi trebuit să plece de mai bine de 5 minute. Alex sări din maşină şi fluieră după câini.
   Einstein ţâşni nerăbdător pe lângă ea. Alex vru s-o aducă pe Lola, dar Daniel i-o luă înainte.
   Alex îşi dezmorţi corpul şi încercă să se concentreze. Se simţea destul de odihnită şi probabil va fi în stare să conducă toată noaptea. Asta era tot ce conta. Să treacă de noaptea asta fără să atragă asupra ei mai multă atenţie decât era necesar. Să trimită e-mailul lui Kevin şi apoi să schimbe maşina cu una mai puţin bătătoare la ochi. Doar atât îşi dorea.
   Merseră în tăcere o vreme. Până să iasă de pe drumurile lăturalnice se făcu întuneric. Când intrară pe 1-49, Alex se relaxă un pic.
   Întâlniseră puţine maşini şi toate erau vechi şi se integrau în peisaj. Deocamdată, Alex era foarte sigură că nimeni nu ştia exact unde se aflau.
   Sigur că trebuia să se concentreze, dar drumul învăluit în întuneric era monoton, iar ea nu putea să nu se întrebe la ce se gândea Daniel. Nu-i stătea în fire să fie aşa de tăcut.
   Se gândi să pornească radioul, dar i se păru aiurea. Probabil că-i datora scuze.
   - Uite, îmi pare rău dacă am fost aspră cu tine, spuse ea, cuvintele răsunând foarte clar după tăcerea prelungită. Nu mă pricep să interacţionez cu oamenii. Asta nu-i o scuză pentru mine. Sunt om în toată firea. Ar trebui să fiu în stare să port o conversaţie normală. Scuze.
   Daniel oftă; dar nu era un oftat exasperat, ci mai mult unul de uşurare.
   - Nu, eu sunt cel care trebuie să-şi ceară scuze. Nu trebuia să forţez lucrurile. Neatenţia mea ne-a adus în situaţia asta. Dar o să-mi revin.
   Alex clătină din cap.
   - Nu poţi gândi aşa. Nu eşti responsabil pentru asta. Uite, cineva a hotărât să te ucidă. I s-a întâmplat lui Kevin cu 6 luni în urmă şi mi s-a întâmplat şi mie cu câţiva ani înainte de asta. Vei face greşeli, pentru că e imposibil să ştii dacă e sau nu o greşeală până ce n-o faci. Dar greşelile nu-nseamnă că eşti vinovat pentru ceea ce se-ntâmplă. Nu uita niciun moment că există o persoană reală care a hotărât că planurile lui sunt mai importante decât viaţa ta.
   Daniel rămase pe gânduri câteva clipe, apoi vorbi.
   - Ştiu ce spui. Te cred. Dar trebuie să te ascult mai mult... să mă comport ca tine, să mă concentrez pe ceea ce contează. Nu ne-ajută dacă mă port ca un adolescent cu capul în nori şi-mi fac griji dacă-ţi sunt drag sau nu.
   - Sincer, Daniel, eu...
   - Nu, nu, o întrerupse el. N-am vrut să duc discuţia în altă direcţie cu comentariul ăla.
   - Lasă-mă să-ţi explic. Dacă tu eşti un adolescent, eu sunt un copilaş care abia învaţă să umble. Sunt retardată emoţional. Chiar defectă, cred. Nu mă pricep să fac nimic din toate astea şi, cu toate că supravieţuirea este o prioritate evidentă, o folosesc şi ca să evit întrebările la care ar trebui să fiu în stare să răspund. Adică... dragoste? Nici măcar nu ştiu ce-i aia sau dacă e reală. Iartă-mă, dar mie mi-e... străină. Evaluez lucrurile ţinând cont de necesităţi şi dorinţe. Nu mă descurc cu lucruri din astea mai... uşurele.
   Daniel râse, şi încordarea ei se risipi. Totul i se părea mai puţin groaznic când putea să râdă cu el.
   - Păi atunci spune-mi de ce ai nevoie, îi zise el, privind-o tandru.
   Alex se gândi câteva clipe, apoi răspunse.
   - Am nevoie... să fii viu. Şi mi-ar plăcea să fiu şi eu vie. Acesta e punctul de la care plec. Dacă obţin mai mult de-atât, aş prefera să te am aproape. Restul e mărunţiş.
   - Poţi să mă consideri un optimist, dar cred că neînţelegerile noastre sunt doar de natură semantică.
   - Poate că ai dreptate. Dacă mai stăm câteva săptămâni împreună, poate ne prindem cum să vorbim aceeaşi limbă.
   Daniel o luă de mână şi zise:
   - Întotdeauna am fost bun la lingvistică.

Capitolul 22

   Alex alese benzinăria din apropiere de Baton Rouge orientându-se după vârsta casierului. Putea să parieze că avea 80 de ani şi spera că văzul şi auzul îi erau slăbite.
   După ce se convinse că omul nu-i acorda absolut nicio atenţie, în ciuda faptului că fardul ei gros era departe de a fi convingător, trecu la cumpărături serioase. Apă, multe alune şi carne afumată - orice fel de proteine nealterabile.
   Luă şi câteva cutii cu suc de fructe V8, deşi nu se dădea în vânt după el, dar magazinul nu avea raion de legume şi fructe proaspete. Admise în sinea ei că va trebui, la un moment dat, să ajungă la o băcănie adevărată, dar spera să mai poată aştepta puţin. Cu fiecare zi care trecea, vânătăile se mai retrăgeau un pic.
   Nici la cafeneaua non-stop cu internet nu se întâmplă nimic ieşit din comun. Era aproape de universitate, aşa că nu ducea lipsă de clienţi nocturni. Cu gluga pe cap şi privirea în pământ, se aşeză într-un colţ şi ceru o cafea neagră simplă, fără să se uite la barmanul care venise să-i ia comanda. Îşi dori să fi avut timp să trimită mesajul dintr-un loc care să nu le trădeze destinaţia, dar maşina trebuia schimbată înainte de orice altceva. Acesta era dezavantajul ei cel mai mare.
  Îşi crea un cont de e-mail nou-nouţ înregistrat pe un nume care nu era altceva decât o combinaţie aleatorie de litere şi cifre. Apoi încercă să intre în mintea lui Kevin.
   Trebuia s-o laşi moartă, Deavers. Nu trebuia să implici un civil. Nu sunt aici ca să-ţi fac treburile murdare, dar m-am ocupat pentru tine de mica inchizitoare. Texas a fost un mod drăguţ de a spune „cu plăcere". Ajunge!
   Nu o ameninţare anume, ci mai multe în subtext. Ezită o clipă cu degetul deasupra mouse-ului, săgeţica de pe ecran atingând butonul de Send. Le dădea cumva vreo informaţie pe care ei n-o aveau? Ştiau de-acum că Daniel nu se număra printre cei ucişi la fermă. Nu-1 putea păcăli pe Deavers în privinţa asta. Exista vreo posibilitate, pe care ea n-o sesiza, ca mesajul să se-ntoarcă împotriva lor? Putea el să înrăutăţească situaţia?
   Apăsă butonul. Oricum, mult mai rău n-avea cum să fie.
   Imediat ce termină, se ridică în picioare. Maşina era parcată pe o alee în spate, lângă două containere de gunoi. Mergea repede, cu capul plecat, gluga ridicată şi o seringă în mână.
   Străduţa laterală era aproape pustie, în afara unui mic grup adunat în pragul întunecat al unei ieşiri dosnice de urgenţă.
   Alex le aruncă o privire înainte de a urca în vehiculul negru.
   Einstein îi atinse umărul cu botul. Daniel îi luă mâna.
   - Ştii unde-s ochelarii pentru vedere nocturnă? murmură ea.
   - S-a întâmplat ceva? şopti el, lăsându-i mâna şi întorcându-se ca să caute între scaune.
   - Nimic nou, răspunse Alex. Poate ceva care o să ne ajute.
   Daniel îi dădu ochelarii. Apăsă butonul de pornire şi cercetă din nou mica întrunire.
   Tocmai se termina. Nu era chiar o zonă rău famată a oraşului şi toţi cei trei participanţi purtau haine scumpe, chiar dacă erau casual. Un bărbat brunet se ţinea de mână cu o blondă, care avea atât de multe etichete ţipătoare pe haine, încât arăta ca un pilot de curse. Cei doi tocmai plecau. Blonda se legăna uşor în timp ce mergea. Bărbatul care o însoţea îndesa ceva în buzunarul hanoracului.
   A treia persoană rămase în cadrul întunecat al uşii, rezemându-se relaxat de ea ca şi cum ar fi aşteptat să-i vină alţi clienţi curând. Era îmbrăcat ca fiţoşii din frăţiile studenţeşti.
   Se gândi la ceea ce simţise în cafenea, înainte de a trimite e-mailul - şi anume că era posibil ca situaţia să se agraveze. Bănuia că ideea care-i venise putea fi proastă, dar acum nu mai ştia ce să facă. Şi i-ar fi fost de mare folos ca fitosul să fie ceea ce credea ea că este.
   Îşi dădu jos ochelarii.
   - Unde-s banii? întrebă ea în şoaptă.
   După 30 de secunde, cu seringa într-o mână şi un rulou de bancnote de 50 în cealaltă, coborî din maşină şi se duse spre individ, care se sprijinea la fel de relaxat de zid. Alex nu vedea foarte clar fără ochelari, dar îi surprinse reacţia - tipul se încordă imperceptibil, însă nu se mişcă.
   - Salut! spuse ea când ajunse suficient de aproape ca să poată vorbi cu glas scăzut şi să fie sigură că o aude.
   - 'nă seara, răspunse el cu accentul tărăgănat specific Sudului.
   - Mă-ntrebam dacă mă poţi ajuta. Caut... un anumit produs.
   Tonul ei urcă spre final, ca şi cum ar fi pus o întrebare. Nu ştia cum să cumpere droguri de pe stradă. Nu fusese niciodată nevoită s-o facă. Era pentru prima oară când rezerva pe care o strânsese în perioada petrecută în Chicago se terminase. Pe Joey G nu-1 deranjase niciodată să plătească în natură.
   Se aşteptase ca fiţosul s-o acuze că e de la poliţie, aşa cum făceau mereu dealerii la televizor, dar individul se mulţumi să dea aprobator din cap.
   - S-ar putea să te pot ajuta. Ce anume cauţi?
   Era puţin probabil să fie poliţist, în afară de cazul în care tranzacţia la care tocmai asistase fusese simulată ca să atragă un client adevărat. Dacă încerca s-o aresteze, îl neutraliza şi fugea. O urmărire prin Baton Rouge n-ar fi fost cea mai mare dintre problemele ei şi ştia că individul nu-i văzuse faţa lovită, pentru că nu avusese nicio reacţie.
   - Opioide - opiu, heroină sau morfină.
   Individul încercă să distingă chipul ei în întuneric, dar Alex nu credea că o să reuşească.
   - Da' ştiu că ai o listă exotică! Opiu? Hm. Habar n-am unde ai putea să găseşti aşa ceva pe-aici.
   - Heroina e la fel de bună. Aş prefera sub formă de pudră, dacă e posibil. Bănuiesc că n-ai ceva neprelucrat, nu?
   Era practic imposibil ca tipul să aibă heroină pură. Până ajungea la el, marfa era modificată de două-trei ori. Nu că i-ar fi spus adevărul lui Alex. Procesul de epurare complica puţin lucrurile, dar avea să-şi facă timp.
   Tipul râse o dată şi Alex îşi zise că poate i se părea ciudat stilul ei de a negocia.
   - Am ceva marfă de calitate. Dar să ştii că nu-i ieftină.
   - Pentru ce plăteşti aia primeşti, zise Alex. Nu caut un chilipir.
   - Două sutare gramul. Pudră albă pură.
   Pe bune? îşi zise ea. Dar era mai bine să aibă heroină prelucrată decât să nu aibă deloc.
   - Trei grame, te rog.
   Omul avu o ezitare. Deşi era prea întuneric ca să-i citească expresia, înţelese ce voia după felul cum îşi lăsase capul într-o parte. Alex scoase banii din buzunar şi numără 12 bancnote. O clipă se întrebă dacă individul va încerca să-i fure şi restul de bani. Dar părea un traficant adevărat. Îşi dorea ca un client aparent înstărit cum era ea să devină permanent.
   Tipul luă banii, îi verifică rapid din priviri şi-i băgă în buzunarul de la spate al pantalonilor. Alex intră o clipă în panică atunci când individul se ghemui, dar văzu că nu făcea altceva decât să tragă un rucsac din spatele unei grămezi de saci de gunoi aruncaţi lângă zid. Nu avu nevoie să caute prea mult. Câteva momente mai târziu era din nou în picioare, ţinând în mână trei punguţe din plastic. Pe întuneric, Alex nu putea fi sigură de culoare, dar părea să fie ceva apropiat de alb. întinse mâna, şi individul îi puse punguţele în palmă.
   - Mulţumesc, spuse ea.
   - Plăcerea e de partea mea, doamnă, zise tipul, făcând o plecăciune amuzantă.
   Alex se grăbi să se întoarcă, bucuroasă că maşina era greu de identificat din acel unghi. Dealerul avea să vadă un vehicul mare, de culoare închisă, şi nimic mai mult.
   Einstein scheună uşor când Alex se urcă în maşină.
   - Să mergem, zise ea.
   Daniel porni motorul.
   - Întorci la stânga pe strada aia laterală. Nu vreau ca individul să vadă prea bine maşina.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Daniel şoptit, în timp ce-i urma instrucţiunile.
   Alex simţea tensiunea din aer. Nu era de mirare că Einstein era neliniştit.
   - Am făcut rost de nişte ingrediente de care aveam nevoie.
   - Ingrediente?
   - Mi se terminaseră opioidele.
   Tocmai intraseră pe un drum mai lat şi Alex simţi cum încordarea lui se risipeşte, probabil datorită atitudinii ei nonşalante.
   - Deci a fost o tranzacţie de droguri?
   - Da. Mai ştii ce ţi-am zis despre chimia artizanală? Acum e mai complicat ca altădată să fac rost de materiile prime. N-am vrut să ratez ocazia asta.
   Urmă un moment de tăcere.
   - Sper că n-am făcut o mişcare greşită, murmură ea.
   - Crezi că omul ăla o să spună cuiva despre noi?
   Alex clipi de câteva ori, nedumerită.
   - Ce? O, nu. Nu-mi fac griji în privinţa dealerului. Mă gândeam la e-mailul acela pe care l-am trimis.
   - Acel e-mail a fost comanda lui Kevin, răspunse Daniel.
   Ea încuviinţă.
   - Iar el are un procentaj de reuşită mai bun decât al meu.
   - Nu, voiam să spun că, dacă lucrurile merg rău, e din cauza lui.
   Alex râse scurt. Se auzi ca un sunet apăsător.
   - Nu eşti de acord?
   - Nu ştiu. Vreau să termin povestea asta... dar mă simt obosită, Daniel. în plus, aş vrea să fug şi să m-ascund.
   - Asta nu sună aşa de rău, admise el. Ăă... dacă sunt şi eu invitat?
   Alex îl privi surprinsă.
   - Desigur.
   - Bun.
   Din nou acel „desigur" automat. Presupunerea nesăbuită că Daniel va fi acolo în viitor - dacă îi era îngăduit unul.
   Nu ştia dacă de vină era încordarea epuizantă sau altceva, dar o presimţire supărătoare o urmări tot restul acelei nopţi. Poate că era doar agitaţia provocată de cafeaua pe care reuşise în sfârşit s-o bea după două zile de pauză. Astfel că simţi aproape un şoc când, după 7 ore şi cu soarele ridicat mult deasupra orizontului, ajunseră fără niciun incident la cabana izolată.
   Daniel o îndrumase doar de două ori pe un drum greşit - impresionant, ţinând cont de faptul că nu mai venise aici din copilărie - şi toate drumurile pe care merseseră după răsăritul soarelui fuseseră pustii. Asta însemna că nimeni nu putea să raporteze că văzuse un vehicul blindat prin zonă.
   Deocamdată parcară în spatele garajului separat de casă.
   Daniel lovi cu piciorul câteva pietre de la baza scării până o găsi pe cea din plastic. Scoase cheia ascunsă, apoi urcă treptele verandei urmat îndeaproape de Einstein.
   Alex rămase în fata cabanei - o structură din cedru roşu, splendidă, deşi părea că fusese construită în anii şaptezeci. Era atât de obosită, că nu mai putea să facă acei ultimi paşi. Deşi noaptea fusese lipsită de evenimente, drumul fusese lung. Ea şi Daniel schimbaseră locurile la ieşirea din Baton Rouge, apoi Alex se simţise extrem de agitată din pricina e-mailului pe care-1 trimisese ca să mai poată dormi.
   Aşa că îl lăsase pe Daniel să se odihnească şi condusese ea.
   Daniel trecu pe lângă ea; se ducea să o ia pe Lola din maşină. Părea destul de în formă.
   - Din câte văd, cred c-o să trebuiască să te car şi pe tine, comentă el când trecu iar, de data asta cu câinele în braţe.
   O aşeză pe Lola lângă uşă şi se întoarse după Alex.
   - Lasă-mă o clipă, bâigui ea. Am creierul amorţit.
   - Haide, doar câţiva paşi, o încurajă el, luând-o de mijloc şi împingând-o uşor în faţă.
   După ce Alex începu să se mişte, fu mai uşor. Reuşi să urce treptele şi să treacă de uşă. Observă doar în treacăt peretele înalt cu ferestre triunghiulare ce dădeau spre o pădure mlăştinoasă, canapelele vechi, dar care păreau confortabile, un cuptor cu lemne şi o mică scară interioară, în timp ce Daniel o conducea pe lângă toate acestea de-a lungul unui hol îngust.
   - Dormitorul principal e-aici... cred. Eu şi Kevin dormeam mereu la etaj. Mă duc să descarc, să mă ocup de câini şi pe urmă vin şi eu.
   Alex dădu aprobator din cap când el o conduse într-o cameră slab luminată, având în mijloc un pat mare cu cadru metalic. Doar atât mai observă până ce lăsă capul pe pernă.
   - Biata de ea, îl auzi pe Daniel murmurând în timp ce Alex se cufunda în beznă.

.....................................................