luni, 31 iulie 2023

Pe urmele fericirii, Nora Roberts

 .............................................
3.

      Soarele surâdea blând în ziua nunții lui Bridget, cerul albastru fiind pudrat ici-colo cu urme de nori pufoși.
   Cu trecerea zilelor, depresia lui Serenity se transformase într-un ghem compact de resentimente. Comportamentul distant al lui Christophe o aprinsese de furie în multe momente, dar reușise să îngroape acea furie sub un comportament la fel de rece și distant ca al lui. Drept urmare, conversațiile lor se limitau la câteva propoziții politicoase și distante.
   Acum stăteau amândoi unul lângă celălalt, împreună cu contesa, pe pajiștea din dreptul bisericii din sat, așteptând procesiunea nupțială.
   Serenity alesese pentru această ocazie un costum din mătase de culoarea pielii, care îi dădea un aer detașat și intangibil, dar mâna regală a bunicii ei îl respinsese dintr-un singur gest. În locul ținutei pe care o dorise primise o ținută de-a mamei ei, încă mirosind a lavandă, curată și proaspătă de parcă fusese purtată și spălată cu câteva zile în urmă. Așa că, în loc de aerul sofisticat și distant de pe care dorise să-l aibă, semăna cu o copilă pregătită de o petrecere.
   Fusta plină îi mângâia gambele, iar dungile ei verticale roșii și albe erau acoperite în față de un mic șorț. Bluza era băgată în fustă, pe talie, iar mânecile scurte și bufante îi lăsau brațele aproape goale, în bătaia soarelui. O vestă neagră, fără mâneci, îi completa ținuta, coborând până sub sâni și sulbiniindu-le rotunjimile blânde. Peste pletele ondulate purta o pălărie de paie cu panglică.
   Christophe nu făcuse niciun comentariu despre felul în care arăta și doar înclinase ușor capul când ea coborâse scările. Războiul lor rece continua, iar Serenity își juca rolul adresându-se doar bunicii ei.
   - Grupul va veni de la casa miresei, o informă contesa, iar Serenity se străduia să pară politicoasă și atentă, deși o apăsa prezența bărbatului brunet din spatele ei. Familia o conduce pe ultimul ei drum de fată nemăritată. Apoi se întâlnește cu mirele și intră împreună în biserică, unde devin soț și soție.
   - E atât de tânără, murmură Serenity cu un oftat. E aproape o copilă.
   - E suficient de mare ca să devină femeie la casa ei, bătrânica mea, râse contesa, bătând-o ușor peste mână. Aveam un pic peste vârsta ei când m-am măritat cu bunicul tău. Vârsta n-are legătură cu dragostea. Nu-i așa, Christophe?
   Serenity mai mult îl simți decât îl văzu ridicând din umeri.
   - Așa s-ar părea, grand-mere. Înainte să împlinească 20 de ani, Bridget a noastră va avea un țânc agățat de șorț și încă unul sub șorț.
   - Helas! oftă contesa, iar Serenity o privi curioasă. Că văd că niciunul dintre nepoții mei nu se grăbește să-mi ofere un strănepot pe care să îl răsfăț, spuse bătrâna, privind-o pe Serenity cu un aer trist. Când îmbătrânești, devine dificil să fii răbdător.
   - Dar devine foarte ușor să fii viclean, i-o întoarse Christophe.
   Serenity nu se putu abține și îl privi. El se uită la ea ridicând din sprânceană, iar ea îi susținu privirea, hotărâtă să nu pice din nou sub vraja lui.
   - Vrei să spui înțelept, Christophe, îl corectă contesa, cu o notă de înfumurare în glas. E mai bine spus așa. Ia te uită! Se apropie! exclamă ea.
   Petale proaspete de flori pluteau și dansau în aer, aruncate de copii și formând un covor al dragostei la picioarele miresei. Erau petale de flori sălbatice culese de pe pajiști și din păduri și puse în coșuri de răchită. Copiii dansau în cercuri și le aruncau înspre cer.
   Înconjurată de familie, mireasa semăna cu o păpușă mică și adorabilă.
   Purta o rochie tradițională, iar Serenity își spuse că în viața ei nu văzuse o mireasă mai radioasă și o rochie mai potrivită. Era de un alb pe care patina timpului își făcea simțită prezența, iar fusta bogată se unduia dinspre talie și atingea pământul plin de petale. Gulerul era înalt și brodat, iar partea de sus era strâmtă, iar materialul era ornamentat cu o broderie delicată. Bridget nu purta văl, ci o pălărie albă și rotundă cu ornamente din dantelă care-i dădeau micuței brunete o frumusețe atemporală.
   Mirele i se alătură, iar Serenity observă, cu o ușurare aproape maternă, că Jean-Paul arăta aproape la fel de tânăr și de cumsecade ca Bridget. Și el purta o ținută tradițională: pantaloni albi băgați în cizme, o jachetă albastră peste o cămașă albă, brodată. Pălăria bretonă cu boruri înguste și panglici din catifea îi scoteau în evidență tinerețea. Era doar puțin mai în vârstă decât mireasa.
   Dragostea lui pură, tinerească, strălucea precum soarele dimineții.
   Serenity simți brusc cum o împunge dorul, oftă adânc și-și împreună degetele ca să le împiedice să tremure.
   „Dacă măcar o dată, o singură dată”, își spuse ea, „m-ar privi Christophe astfel, aș putea să mă hrănesc din acea privi pentru tot restul vieții.”
   Tresări când simți o mână atingându-i brațul. Ridică privirea și o întâlni pe a lui, ușor ironică și perfect controlată. Ridică bărbia și îi permise să o conducă în biserică.

   Grădina castelului era cadrul perfect pentru o petrecere de nuntă, plină de viață și de prospețime, cu mirosuri îmbătătoare și culori vibrante. Terasa era plină de mese acoperite cu fețe de masă albe pe care se înghesuiau platouri cu mâncare și băutură.
   Cei de la castel nu făcuseră economie de efort și generozitate cu ocazia nunții sătești. Argintăria și cristalul luceau pe mese scăldate de razele soarelui. Iar Serenity observă că nuntașii acceptaseră totul ca pe ceva firesc. Ca și cum ei ar fi de-ai castelului, iar castelul ar fi și al lor. Muzica acoperea zumzetul glasurilor, în special notele dulci ale viorilor și cele nazale ale cimpoaielor.
   Privi cum mireasa și mirele dansează pentru prima dată împreună ca soț și soție. Era un dans popular, iar Bridget flirta cu soțul ei lăsându-și capul pe spate și aruncându-i priviri poznașe, spre încântarea publicului.
   Dansurile continuară, tot mai vii și energice, iar Serenity se trezi trasă în mulțime de un Yves fermecător de hotărât.
   - Dar nu știu să dansez așa, protestă ea, neputând să nu râdă de insistența lui.
   - Te învăț eu, replică el simplu, luându-i mâinile într-ale lui. Nu doar Christophe poate fi un bun instructor.
   Ea se încruntă, iar el înclină capul.
   - Aha! Bănuiam eu!
   Ea se încruntă și mai tare, neînțelegând remarca lui ambiguă, dar el se mulțumi să zâmbească, îi sărută mâna și începu să îi explice.
   - Mai întâi, un pas la dreapta.
   Absorbită de prima ei lecție, apoi de bucuria muzicii și a mișcării, Serenity simți cum tensiunea ultimei perioade se risipește. Yves era atent și fermecător, o învăța pașii de dans și îi acudea cupe de șampanie.
   Când îl văzu pe Christophe dansând cu mica și grațioasa Genevieve, simți o împunsătură în inimă și întoarse degrabă capul. Ultimul lucru pe care îl voia era să pice din nou în brațele disperării.
   - Te miști foarte natural, draga mea. Ai prins bine pașii, îi zâmbi Yves când muzica se opri câteva momente.
   - Probabil că genele mele bretone au decis să-mi sară în ajutor, glumi ea.
   - Aha, comentă el ironic, să înțeleg că instructorul nu are niciun merit?
   - O, ba da, surâse ea curtenitor, făcând o mică reverență. Instructorul meu este și foarte priceput, și șarmant.
   - Adevărat, acceptă el pe un ton grav și cu ochii sclipind de amuzament. Iar eleva mea este și frumoasă, și încântătoare.
   - Adevărat, îl imită ea râzând și luându-l de braț.
   - Ah, Christophe! exclamă Yves, făcându-i zâmbetul să înghețe pe buze. Ți-ar uzurpat titlul de instructor.
   - Se pare că tranziția vă priește amândurora.
   La auzul tonului lui de o politețe rece, Serenity se întoarse spre el. Semăna teribil cu acel strămoș cu aer de pirat din galeria familiei, arătând mai curând periculos decât elegant.
   - E o elevă încântătoare, mon ami, și sunt convins că ești de acord, spuse Yves punând o mână pe umărul ei și zâmbind către chipul impasibil. Poate ai vrea să testezi chiar tu rezultatul eforturilor mele de profesor de dans.
   - Bien sur, acceptă Christophe cu o înclinare a capului.
   Apoi, cu un gest aproape de modă veche, întinse mâna, cu palma în sus, înspre Serenity, așteptând să îi acorde dansul. Ea ezită, dorindu-și contactul cu el și temându-se, totodată, de atingerea lui. Văzu apoi în privirea lui că o provoacă, așa că își puse mâna într-a lui cu o grație aristocratică.
   Serenity se mișcă în ritmul muzicii, iar pașii dansului vechi și plin de unde de flirt îi veneau la îndemână. Se depărtau, se mișcau unul în jurul celuilalt, se regăseau. Dansul începea cu o confruntare, ca o măsurare a forțelor între un bărbat și o femeie. Uitătura lui era îndrăzneață și plină de încredere, iar a ei, sfidătoare. Se mișcau în cercuri care alternau, își atingeau palmele. Brațul lui îi cuprindea ușor mijlocul, iar ea își lăsa capul pe spate pentru a nu pierde contactul vizual. Își atingeau ușor șoldurile, iar ea încerca să ignore fiorul care punea stăpânire pe ea. Ritmul muzicii se întețea, pașii îi țineau isonul, vechea coregrafie devenea tot mai ațâțătoare, iar contactul trupurilor se prelungea. Ea rămânea cu bărbia sus, sfidătoare, aruncând săgeți provocatoare din ochi, dar simțea o tensiune tot mai mare pe măsură ce brațul lui o ținea tot mai strâns și o trăgea mai aproape. Ceea ce începuse ca o înfruntare, ca un duel, era acum un dans al seducției, iar ea simți cum forța lui mută preia controlul asupra voinței ei așa cum buzele lui preluau de fiecare dată controlul asupra alor ei.
   Cu o ultimă rămășiță de autocontrol, ea făcu un pas în spate, mărind distanța dintre ei, dar brațul lui o trase înapoi, lipind-o de el. Atunci, fără să se mai poată controla, ea îi căută din ochi buzele aflate periculos de aproape de ale ei. Întredeschise gura, pe jumătate în semn de protest, pe jumătate pe post de invitație, iar el și-o coborî pe a lui până când aproape că îi putea gusta respirația.
   Chiar atunci muzica se opri, iar ea privi, cu ochi mari, cum el își îndepărtează fața de a ei cu o expresie de triumf.
   - Complimente instructorului, mademoiselle.
   Își desprinse brațele din jurul mijlocului ei, făcu o scurtă plecăciune și se îndepărtă.

   Cu cât Christophe devenea mai străin și mai taciturn, cu atât contesa era mai vioaie, parcă simțindu-i starea și dorind să îl provoace.
   - Pari preocupat, Christophe, observă contesa într-o seară în timp ce cinau la uriașa masă din stejar. Probleme cu vitele? Sau poate probleme de-ale inimii?
   Serenity se concentră asupra vinului din pahar, fascinată de culoarea și de mișcarea lui.
  - Pur și simplu savurez această cină excelentă, grand-mere, răspunse Christophe fără să muște momeala. Pe moment nu mă supără nici vitele, nici femeile.
   - Ah! exclamă contesa, reușind să dea o expresivitate deosebită simplei silabe pe care o rostise. Le iei la grămadă să înțeleg, continuă ea, ridicând din umeri. Ambele necesită multă atenție și o mână forte, n`est-ce pas?
   Serenity făcu eforturi să nu se înece cu o bucată de rață cu sos de portocale.
   - Spune-mi, Serenity, ai frânt multe inimi în America? Câți tineri stau acum și-și plâng în pumni în urma ta? i se adresă contesa înainte ca Serenity să poată da glas gândurilor criminale pe care le nutrea la adresa lui Christophe.
   - Cu zecile, răspunse ea, aruncându-i o privire ucigașă lui Christophe. Am remarcat că unii bărbați nu au nici măcar inteligența vitelor. Au brațele și uneori creierul unei caracatițe.
   - Probabil ai avut de-a face cu  bărbați nepotriviți, sugeră Christophe cu un aer detașat.
   - Bărbații sunt bărbați, răspunse ea, dorind să-l irite cu acea generalizare. Fie își doresc un trup cald pe care să-l înghesuie și să-l pipăie prin cine știe ce ungher, fie un bibelou pe care unde-l pui, acolo stă.
   - Și, în opinia ta, cum și-ar dori o femeie să fie tratată? întrebă el, în timp ce contesa se așeză mai comod în scaun ca să urmărească spectacolul pe care îl provocase.
   - Și-ar dori să fie tratată ca o ființă umană cu intelect, cu emoții, drepturi și nevoi, spuse ea, dând expresiv din mâini. Nu ca pe o proprietate destinată exclusiv plăcerii lui și pe care o dă la o parte când are chef. Sau ca pe un copil.
   - Ai o părere cam proastă despre bărbați, ma cherie, comentă Christophe, fără ca vreunul dintre ei să își dea seama că schimbaseră deja mai multe cuvinte decât făcuseră în ultimele zile.
   - Doar despre idei învechite și prejudecăți, răspunse ea. Tata a tratat-o mereu pe mama ca pe un partener, ca pe un egal. Împărțeau absolut totul.
   - Cauți asemănări cu tatăl tău în bărbații pe care îi întâlnești, Serenity? întrebă el brusc, iar ea făcu ochii mari, surprinsă și derutată.
   - De ce? Nu... sau, cel puțin, nu cred, ezită ea, încercând să-și privească în suflet. Poate caut forța lui și bunătatea lui, dar nu o copie a lui. Cred că sunt în căutarea unui bărbat care să mă iubească întru totul, așa cum a iubit-o el pe mama. Cineva care să mă accepte cu toate defectele și imperfecțiunile mele și să mă iubească pentru ceea ce sunt, nu pentru ce și-ar dori să fiu.
   - Și când vei găsi un asemenea bărbat, ce vei face? vru el să știe, privind-o fix.
   - Voi fi mulțumită, murmură ea și se strădui să se concentreze asupra mâncării din farfurie.

   A doua zi, Serenity continuă să lucreze la pictură.
   Dormise prost, tulburată de lucrurile pe care le recunoscuse în fața lui Christophe, la întrebarea lui neașteptată. Reacționase spontan și pusese în acele cuvinte sentimente de care nu fusese conștientă până atunci.
   Acum, că simțea din nou razele soarelui mângâindu-i ceafa și avea în mână culorile și pensulele, avea de gând să uite de neplăceri dedicându-se artei picturii. Efortul de a se concentra se dovedi totuși mai mare decât se aștepta. Trăsăturile lui Christophe îi puneau stăpânire pe minte, iar cele ale castelului deveneau neclare.
   Își masă fruntea și, într-un final, aruncă pensula și începu să-și strângă lucrurile, înjurându-l în sinea ei pe bărbatul care insista să i se amestece în suflet și în muncă.
   Sunetul motorului unei mașini îi întrerupse gândurile vrăjmașe. Se întoarse înspre direcția de unde venea zgomotul și-și duse mâna streașină la ochi urmărind mașina care intra pe alee. Se opri la câteva zeci de metri de locul unde stătea ea și nu mică-i fu mirarea când văzu coborând un bărbat înalt și blond care se apropie degrabă de ea.
   - Tony! strigă ea plăcut surprinsă, alergându-i în întâmpinare.
   Brațele lui îi cuprinseră mijlocul, iar buzele i le acoperiră pe ale ei într-un sărut prelung.
   - Ce-i cu tine aici?
   - Aș putea spune că eram prin zonă, glumi el. Dar nu m-ai crede. Arăți grozav, mai spuse, după ce o privi de sus până jos.
   Se aplecă să o sărute din nou, dar ea se feri.
   - Tony, nu mi-ai răspuns la întrebare.
   - Firma avea lucruri de rezolvat la Paris. M-am urcat în avion și, după ce totul s-a lămurit, am condus până aici ca să te văd.
   - Ai împușcat doi iepuri, concluzionă ea, cu un vag sentiment de dezamăgire.
   „Ar fi fost drăguț”, își spuse, „dacă și-ar fi lăsat baltă afacerile și ar fi traversat Atlanticul doar pentru că nu mai îndura să fie departe de mine. Dar Tony nu este genul.”
   Îi studie trăsăturile armonioase și elegante.
   „Tony e prea metodic ca să acționeze sub impulsul momentului și tocmaia asta e o parte a problemei.”
   El o sărută ușor pe frunte.
   - Mi-a fost dor de tine.
   - Chiar ți-a fost?
   El păru luat prin surprindere.
   - Bineînțeles, Serenity.
   O luă pe după umeri și porniră împreună spre locul unde pictase.
   - Sper că te vei întoarce împreună cu mine.
   - Nu-s încă pregătită să mă întorc, Tony, evită ea răspunsul, căci nu voia să îi povestească prea multe. Dar abia am avut timp să îmi cunosc bunica și avem o grămadă de ani de recuperat.
   - Doar n-o să rămâi aici 25 de ani ca să recuperezi timpul pierdut, spuse el, exasperat. În Washington ai prieteni, ai o casă, o carieră, enumeră el, apoi se opri și o prinse de umeri. Știi doar că vreau să mă însor cu tine, Serenity. Amâni decizia de luni întregi.
   - Nu ți-am promis niciodată nimic, Tony, și știi asta.
   - Ba bine că nu.
   Tony privi în jur, confuz, iar Serenity simți o împunsătură de vinovăție și încercă să îl facă să înțeagă un pic mai bine ce se întâmpla.
   - Aici am regăsit o parte din mine. Mama a crescut aici, iar mama ei încă locuiește aici.
   Se întoarse spre castel și făcu un gest cuprinzător cu mâna.
   - Uită-te și tu, Tony! Ai mai văzut ceva care să se compare cu asta?
   El privi încruntat impresionanta structură din piatră.
   - E ceva deosebit, comentă el fără prea mare entuziasm. E uriaș, întins și pun pariu că e și al naibii de rece. Prefer la orice oră o casă de cărămidă din Washington.
   Ea oftă, dezumflată, și îi zâmbi afectuos tovarășului ei.
   - Da, ai dreptate, nu aparții acestor locuri.
   - Și tu aparții? se încruntă el.
   - Nu știu, murmură ea. Pur și simplu nu știu.
   El o privi cu atenție, apoi schimbă cu dibăcie subiectul.
   - Bătrânul Barkley mi-a spus că trebuie să semnezi niște documente, spuse el, referindu-se la avocatul care se ocupase de afacerile părinților ei și pentru care el însuși lucrase la un moment dat. Și s-a gândit ca în loc să ți le trimită prin poștă să ți le aduc personal.
   - Ce acte?
   - Sunt cu titlu confidențial, zâmbi el. Nu mi-a spus absolut nimic. A zis doar că e important să ajungă la tine cât se poate de repede.
   - O să mă uit mai încolo, spuse ea, sătulă deja de câte acte avusese de rezolvat de la decesul alor ei. Hai, trebuie să intri și să o cunoști pe bunica.
   Castelul îl lăsase indiferent pe Tony, dar contesa îl uluise. Serenity își mască un zâmbet când Tony acceptă cu ochii mari mâna pe care bătrâna i-o oferi.
   „E cu adevărat o femeie magnifică”, își spuse Serenity încântată.
   Contesa îl conduse pe Tony în salon, ceru să li se aducă răcoritoare și gustări și îl luă la întrebări în cel mai fermecător mod cu putință. Serenity se așeză confortabil și o urmări în plină acțiune, mândră de modul în care reușea să își mențină aerul detașat.
   Tony nu are nicio șansă în fața ei, decise ea turnând ceai într-o ceașcă elegantă. I-o înmână bunicii, iar privirile li se întâlniră. Aerul poznaș și jucăuș cu totul neașteptat din privirea contesei o făcu se să abțină cu greu să nu izbucnească în râs. Încercă să se concentreze asupra servirii ceaiului.
   „Uneltitoarea bătrână!”, își spuse surprinsă că nu se simțea câtuși de puțin ofensată. „Vrea să își dea seama dacă Tony e candidatul potrivit la mâna nepoatei ei, iar bietul de el e atât de orbit de splendoarea ei, încât nu-și dă seama în ce s-a băgat.”
   După o oră, coneta știu totul despre povestea vieții lui Tony. Știa trecutul familiei, știa de ce educație avusese parte, ce pasiuni avea, cu ce se ocupa, ce opinii politice avea. Erau detalii care nici măcar pe Serenity nu o interesaseră prea mult.
   Interogatoriul fusese derulat cu atâta pricepere și subtilitate, încât, la final, Serenity ar fi vrut să se ridice și să aplaude.
   - Când trebuie să te întorci? interveni ea, simțind că are cumva datoria de a-l salva de la a-și mărturisi contul în bancă și PIN-ul cardului de credit.
   - Trebuie să plec mâine la prima oră, răspunse el absolut destins și fără să își dat seama că fusese supus unui interogatoriu de zile mari. Mi-aș fi dorit să pot rămâne mai mult, dar...
   - Desigur, munca e pe primul plan, completă contesa, cu un aer înțelegător. Dar trebuie neapărat să iei cina cu noi, monsieur Rollins, și să rămâi aici până mâine-dimineață.
   - N-aș putea profita astfel de ospitalitatea dumneavoastră, madame, obiectă el cam cu jumătate de gură.
   - Să profiți? Nici pomeneală! Ești un prieten de-al lui Serenity și vii de departe... Aș fi de-a dreptul jignită dacă ai refuza să rămâi la noi.
   - Sunteți foarte amabilă și vă sunt recunoscător.
   - Plăcerea e de partea mea, mai spuse contesa și se ridică. Serenity, arată-i, te rog, împrejurimile cât mă ocup să i se pregătească o cameră.
   Se întoarse înspre Tony și îi întinse din nou mâna.
   - La 19.30 servim cocteilurile, monsieur Rollins. Ne vedem atunci.

Capitolul 8

   Serenity stătea în fața oglinzii, dar nu își vedea reflexia. Femeia înaltă și suplă în rochia de culoarea ametistului, ale cărei valuri de material semănau cu nestematele curgătoare, privea parcă înspre nicăieri din oglinda bine lustruită.
   Serenity derula în minte evenimentele din cursul după-amiezii, iar stările ei treceau de la plăcere la iritare și de la dezamăgire la amuzament.
   După ce contesa îi lăsase singuri, îl purtase pe Tony într-o plimbare scurtă pe proprietatea castelului. El complimentase vag grădina. Fusese obiectiv în ce privește frumusețea locurilor, dar mintea lui precisă și logică nu văzuse dincolode trandafiri și gerbere, nu percepuse amestecul vrăjit de texturi și miresme. Fusese relativ amuzat de apariția grădinarului vetust și nu se simțise tocmai în largul lui în fața magnificului peisaj care se întindea din dreptul terasei. În loc de atâta spațiu, prefera, și nu se ferea să o recunoască, niște case și ceva trafic.
   Serenity clătinase din cap cu indulgență și afecțiune, dar își dădea din nou seama cât de puțin are în comun cu bărbatul alături de care petrecuse atâtea luni.
   Era, cu toate acestea, coplești de personalitatea castelanei. Recunoscuse, pe un ton încărcat de respect, că nu cunoscuse nicio femeie care să aducă atât de puțin cu o bunică. Spusese despre ea că e incredibilă, iar Serenity fusese de acord, în sinea ei, deși, cel mai probabil din motive diferite. Părea abia coborâtă de pe un tron regal și se adresa cu amabilitate supușilor. Fusese atât de amabilă și de interesată de tot ce avusese el de spus...
   „O, da”, își spuse Serenity. „O, da, dragul meu Tony, fusese cât se poate de interesată, dar de ce oare jucase acel joc?”
   Când Tony își luă în primire camera strategic plasată, observă Serenity, cât de departe de camera ei, ea se dusese la bunica ei sub pretextul de a-i mulțumi că-i îngăduise lui Tony să rămână peste noapte.
   Contesa o întâmpinase cu un zâmbet nevinovat. Părea o pisică ce tocmai înghițise un canar.
   - Alors, sper că prietenului tău îi place camera.
   - Oui, grand-mere, și sunt foarte recunoscătoare că l-ai invitat să rămână peste noapte.
   - Pas de quoi, ma cherie*. Vreau să consideri că acest castel este și casa ta, nu doar a mea.
   *N-ai pentru ce, draga mea.
   - Merci, grand-mere, spuse Serenity, așteptându-i următoarea mișcare.
   - E un tânăr foarte politicos.
   - Așa este.
   - Atrăgător... într-un fel banal, de altfel.
   - Oui, madame, aprobă Serenity, părând din nou în expectativă.
   - Mie mi-au plăcut mereu bărbații mai neobișnuiți, care au ceva mai multă forță și vitalitate.
   - Înțeleg prea bine, aprobă Serenity, privind-o nevinovat pe contesă.
   - Bien, spuse femeia, ridicând din umeri. Sunt femei care preferă bărbații mai blânzi.
   - Așa se pare.
   - Moniseur Rollins e foarte inteligent, manierat, logic și devotat.
   „Și plictisitor”, completă în gând Serenity ceea ce bunica ei nu spusese cu glas tare.
   - Ajută bătrânicile să traverseze strada. De două ori pe zi.
   - Felicitări părinților lui, decise contesa, fără să pară că ia în seamă batjocura lui Serenity. Sunt convinsă că Christophe va fi încântat să îl cunoască.
   Serenity simți brusc o stare de neliniște.
   - Sunt convinsă.
   - Mais, oui, surâse contesa. Christophe va fi foarte interesat să îți cunoască un prieten atât de apropiat.
   Pusese accent pe cuvântul „apropiat”, iar simțurile tinerei femei se ascuțiseră pe măsură ce senzația de disconfort sporea.
   - Nu văd de ce pe Christophe l-ar interesa foarte tare Tony, grand-mere.
   - Ah, ma cherie, sunt sigură că va fi fascinat de al tău monsieur Rollins.
   - Tony nu e monsieur Rollins al meu, obiectă Serenity, apropiindu-se de bunica ei. Și chiar nu văd ce ar avea ei doi în comun.
   - A, nu? întrebă contesa, cu o nevinovăție enervantă.
   - Ești o mare obrăznicătură, grand-mere. Ce pui la cale?
   Ochii albaștri și cei ca mierea se intersectară ca ai unor copii puși pe șotii.
   - Serenity, ma cherie, nu știu despre ce vorbești.
   Serenity vru să îi dea replica, dar contesa o expedie cu unul dintre obișnuitele-i gesturi.
   - Trebuie să-mi termin corespondența. Ne vedem mai târziu. Pe seară, mai precis.
   Ordinul fusese cât se putea de clar, iar Serenity nu avu încrotro și ieși nemulțumită din încăpere. Închise ușa mai tare decât ar fi făcut-o în mod normal, tocmai ca să își trasmită mesajul.
   Gândurile îi reveniră la prezent. Ușor-ușor, deveni conștientă de reflexia ei în oglindă și de rochia de culoarea ametistului. Își aranjă buclele blonde, cu un aer absent, și încetă să se mai încrunte.
   „O să o jucăm foarte relaxat”, își spuse în timp ce își punea cerceii cu perle. „Dacă nu cumva mă înșel, aritocrata mea bunică vrea să aprindă niște artificii în seara asta, dar din partea mea n-o să vadă nicio scânteie.”
   Bătu la ușa camerei lui Tony.
   - Sunt Serenity, Tony. Dacă ești gata, coborâm împreună.
   Tony îi strigă să intre, iar când deschise ușa îl văzu luptându-se cu un buton.
   - Probleme? îl întrebă amuzată.
   - Am două mâini stângi. Nu mă descurc deloc cu butonii ăștia.
   - La fel pățea și tata, spuse ea, copleștiă de amintiri plăcute. Dar obișnuia să înjure absolut adorabil. E uimitor câte adjective găsea ca să descrie o biată pereche de butoni.
   Se apropie și îi luă mâna.
   - Hai să te ajut!
   Începu să îi prindă micul buton.
   - Nu știu ce te făceai fără mine, comentă ea, clătinând capul.
   - Probabil mi-aș fi petrecut seara cu mâinile în buzunare. Sau măcar cu cea dreaptă, comentă el cu blândețe. Ai fi avut un aer foarte neobișnuit. Suav.
   - Vai, Tony, uneori ești de-a dreptul dulce!
   Auzi un zgomot în dreptul ușii. Se întoarse și îl văzu trecând pe Christophe.
   Bărbatul de opri o clipă. Văzu imaginea femeii care râdea ocupându-se de butonii bărbatului, două capete blonde unul lângă celălalt. O sprânceană brunetă se ridică preț de o clipă și, cu o mică plecăciune, Christophe își văzu de drum, lăsând-o pe Serenity roșie toată și confuză.
   - Cine era? fu curios Tony.
   - Contele de Kergallen, răspunse ea cu o nonșalanță studiată.
   - Doar nu e soțul bunicii tale?!
   Tonul exclamativ cu care pusese întrebarea o făcu pe Serenity să râdă, iar unde de tensiune dispăru.
   - Vai, Tony, ești atât de dulce! spuse ea și-l mângâie pe mână. Chrisophe este actualul conte și este nepotul ei.
   - Oh, se încruntă Tony, căzând pe gânduri. Așadar... e vărul tău.
   - Ei, bine, ezită ea, nu tocmai.
   Îi explică istoricul destul de complicat al familiei și relația dintre ea cu contele breton.
   - Așa că, vezi tu, încheie ea, luându-l pe Tony de braț și ieșind din cameră, într-un fel destul de întortocheat, da, s-ar putea spune că suntem veri.
   - Veri care se sărută, remarcă Tony și se încruntă din nou.
   - Nu fi ridicol! protestă ea, poate un pic prea repede, amintindu-și din nou de atingerea buzelor lui.
   Dacă Tony îi observase roșeața și surescitarea, nu spusese nimic. Intrară în salon braț la braț, iar Serenity simți că roșește și mai tare când Chritophe îi privi scurt, dar cuprinzător.
   Chipul lui neted era de nepătruns, iar ea își dori brusc și teribil de intens să poată auzi gândurile de dincolo de fațada liniștită și detașată.
   Serenity îl văzu uitându-se la Tony, dar privirea îi era impasibilă și perfect politicoasă.
   - Ah, Serenity și monsieur Rollins!
   Contesa era așezată pe un fotoliu cu spătar înalt și broderie bogată, lângă șemineul masiv de piatră, și avea aerul unei regine care își primește supușii. Serenity se întrebă dacă întregul aranjament nu fusese pus cumva la punct în mod deliberat.
   - Christophe, ți-l prezint pe monsieur Anthony Rollins din America, oaspetele lui Serenity.
   Serenity observă nu fără ironie cum contesa îl redusese pe Tony la proprietatea ei personală.
   - Monsieur Rollins, continuă bătrâna, permite-mi să-ți prezint gazda, monsieur le comte de Kergallen.
   Titlul fusese punctat delicat, iar postura lui Christophe de stăpân al castelului fusese clar stabilită. Serenity îi aruncă buncii o privire complice.
   Cei doi bărbați schimbară amabilități, iar Serenity era îndeajuns de perspicace ca să remarce ritualul vechi de când lumea al cântăririi reciproce, ca doi câini care se evaluează înainte să intre în încleștare.
   Christophe îi oferi bunicii sale un aperitiv, apoi o întrebă pe Serenity ce și-ar dori să bea, apoi se ocupă din nou de Tony. Acesta ceru, la fel ca ea, un vermut, iar Serenity își reținu un surâs, știind că gusturile lui Tony în materie de băuturi includeau doar câte un pahar de vodca martini sec și, din când în când, un whisky.
   Conversația decurgea plăcut, contesa inserând, ici și colo, informații despre Tony pe care le culesese cu abilitate în acea după-amiază.
   - E foarte liniștitor că Serenity e pe mâini atât de bune în America, spuse ea cu un zâmbet plin de amabilitate, ignorând privirea încruntată pe care i-o aruncă tânăra. Sunteți prieteni de ceva timp, nu-i așa?
   Avusese o ezitare vagă, foarte bine studiată, când pronunțase cuvântul „prieteni”, iar Serenity se încruntă și mai tare.
   - Da, răspunse Tony, mângâind cu afecțiune mâna tinerei. Ne-am cunoscut acum aproximativ 1 an, la o cină. Îți amintești, draga mea?
   Se întoarse spre ea, zâmbindu-i, iar Serenity își compuse rapid o mină veselă.
   - Bineînțeles. Petrecerea de la familia Carson.
   - Iar acum ai venit așa de departe doar pentru o vizită scurtă, zâmbi contesa cu indulgență. Nu e frumos și atent din partea lui, Christophe?
   - Foarte, aprobă el și ridică paharul.
   „De ce-ai spus asta, uneltitoare vicleană ce-mi ești?” o întrebă Serenity în gând. „Știi prea bine că a venit pentru afaceri. Ce-mi pui la cale?”
   - Păcat că nu poți sta mai mult, monsieur Rollins. E plăcut pentru Serenity să aibă companie din America. Călărești?
   - Să călăresc? repetă el mirat. Nu, mă tem că nu.
   - C`est dommage*! Chritophe a învățat-o pe Serenity. Cum se descurcă, Christophe?
   *Păcat!
   - Tres bien, grand-mere, răspunse el detașat, privindu-le pe cele două femei. Are un talent înăscut și acum, că nu mai e așa țeapănă ca la început... facem progrese mari, nu-i așa, mignonne?
   - Da, aprobă ea, roșind derutată de apelativul afectuos pe care îl folosea la adresa ei după atâtea zile de politețe rece. Mă bucur că m-ai convins să învăț.
   - A fost plăcerea mea.
   Zâmbetul ei enigmatic nu făcu decât să-i sporească senzația de derută și confuzie.
   - Poate și tu, la rândul tău, îl vei învăța pe monsieur Rollins, Serenity, cu prima ocazie.
   Serenity redeveni atentă la contesă, al cărei ton inocent îi făcu ochii ca mierea să îi arunce o privire în care mocnea un avertisment.
   „Băgăcioasa!” comentă Serenity în sinea ei. „Îi ațâță unul împotriva celuilalt și pentru asta mă foloseșe pe mine pe post de os numai bun de ros.”
   Iritarea se transformă în amuzament când privirea ei și a contesei se întâlniră și văzu în ochii bătrânei o sclipire poznașă.
   - Poate, grand-mere, cu toate că mă îndoiesc că voi putea face așa curând trecerea de la elev la instrutor. După doar două lecții scurte nu pot spune că sunt expertă.
   - Dar vor mai fi lecții, n`est-ce pas? contracară contesa și se ridică din fotoliu cu o grație aproape fluidă. Monsieur Rollins, sunteți amabil să mă conduceți la masă?
   Tony zâmbi, flatat din cale-afară, și îi oferi contesei brațul, deși pentru Serenity era clar ca lumina zilei cine pe cine conducea.
   - Alors, cherie, spuse Christophe apropiindu-se de ea și oferindu-i mâna ca să o ajute să se ridice, se pare că trebuie să te mulțumești cu mine.
   - N-am încotro, replică ea, ignorându-și bătăile nebunești ale inimii în clipa în care mâna lui o acoperi pe a ei.
   - Americanul tău e foarte încet, spuse el pe un ton de parcă ar fi făcut o remarcă despre vreme, dar ținându-i mâna într-a lui. Vă știți de 1 an și încă nu îți e amant.
   Ea simți că îi iau foc obrajii.
   - Serios acum, Christophe, mă surprinzi. Este o observație incredibil de nepoliticoasă.
   - Dar adevărată, replică el.
   - Nu toți bărbații se gândesc doar la sex. Tony e o persoană caldă și atentă, nu ca alții care nici nu merită să îi numesc.
   El zâmbi înnebunitor de încrezător.
   - Tony al tău îți face pulsul să crească așa ca acum? întrebă el, prinzând-o ușor de încheietura mâinii. Sau inima să bată așa ca acum? continuă el, atingându-i pieptul sub care inima o luase la un galop nebun.
   Buzele lui le mângâiară ușor pe ale ei într-un sărut delicat, diferit de toate celelalte.
   Serenity rămase inertă. Nu putea face nimic altceva decât să savureze senzațiile uimitoare pe care i le provoca.
   Îi atinse colțurile gurii, cu promisiunea unei seducții. Îi mușcă ușor lobul urechii, iar ea suspină când mica scânteie de durere îi transmise fiori de plăcere, trezind în ea o dorință tot mai mare și învăluitoare. Degetele lui îi atinseră încet spatele, urmând curbura spinării, atingând pielea goală până când ea i se plie ascultătoare în brațe, iar gura i-o căuta pe a lui.
   El îi oferi doar o scurtă atingere cu buzele, apoi o sărută pe gât în timp ce mâinile îi alunecau pe fiecare rotunjime a trupului ei, ațâțând, mângâind ușor, fără să apuce, fără să strângă între degete carnea care ardea de dorul lui. Ea îi șopti numele și se lăsă în voia lui, incapabilă să-i ceară ceea ce-și dorea, tânjind după gura ce îi era refuzată. Își dorea să fie posedată și avea nevoie de ceea ce doar el îi putea da. Îl trase mai aproape, într-o capitulare tăcută.
   - Spune-mi, murmură Christophe, te-a auzit Tony vreodată șoptindu-i numele? Te-a simțit cum te topești când te ține în brațe?
   Uimită, tresări și se smuci din îmbrățișarea lui, copleșită de amestecul de dorință, furie și umilință.
   - Ești mult prea încrezător, monsieur! spuse ea indignată. Nu te privește cum mă face Tony să mă simt.
   - Așa crezi? Trebuie să discutăm despre asta mai târziu, frumoasa mea verișoară. Acum cred că ar trebui să ne alăturăm bunicii și musafirului, rânji el. Poate se întreabă ce s-a întâmplat cu noi.
   Când intrară în salonul unde se servea cina, Serenity își dădu seama că nu aveau de ce să își bată capul în legătură cu contesa și Tony. Bătrâna îl ținea ocupat și discutau despre colecția de ouă Faberge expusă pe bufet.
   Cina începu cu o supă-cremă de praz, rece și proapătă, iar conversația continuă în engleză, pentru ca Tony să o poată urmări. Se discutau lucruri generale și impersonale, iar Serenity începu să se relaxeze. Le ordonă mușchilor să se detensioneze. După supă, urmă homar la grătar, gătit absolut perfect, iar ea se amuză gândindu-se că, dacă bucătăreasa era într-adevăr un balaur, cum îi spusese în glumă Christophe încă din prima zi la castel, era cu siguranță un balaur priceput.
   - Îmi imaginez că mama ta a făcut foarte ușor tranziția de la castel la casa voastră din Georgetown, spuse Tony deodată, iar ea îl privi surprinsă.
   - Nu sunt sigură că înțeleg ce vrei să spui.
   - Există unele asemănări, explică el.
   Văzu că Serenity continuă să îl privească de parcă nu înțelege nimic, așa că dezvoltă ideea.
   - Sigur, aici totul e la scară mai mare, dar tavanele sunt înalte, există șemineu în fiecare încăpere, stilul mobilierului e asemănător... Chiar și balustradele de la scări seamănă, ai observat?
   - A, da, tot ce se poate, spuse ea încet, dar chiar nu mi-am dat seama până acum.
   Probabil și tatăl ei remarcase similitudinile când alesese casa din Georgetown, iar mama ei alesese mobila în așa fel încât să îi amintească de casa unde copilărise. Gândul era cumva liniștitor.
   - Da, chiar și balustrada seamănă, zâmbi ea. Obișnuiam să urc până în capul scărilor și să mă las să alunec pe ea până mă loveam cu fundul de stâlpul din capăt. Mama îmi spunea mereu că probabil partea mea dosrală este la fel de seacă precum capul dacă îndură așa o pedeapsă.
   - La fel îmi spunea și mie, interveni Christophe, sub privirea uluită a lui Serenity. Da, micuța mea, îi spuse el, oferindu-i unul dintre acele zâmbete rare și fermecătoare. Ce sens are să mergi când poți să aluneci?
   În mintea ei se formă imaginea băiețelului brunet alunecând pe balustradă și a femeii tinere și adorabile care-l privea râzând. Expresia de uimire fu înlocuită de un zâmbet care îl oglindea pe cel al lui Christope.
   Gustă din sufletul cu stafide, pufos și ușor ca un nor servit alături de o cupă de șampanie. Simți cum o învăluie o aură de mulțumire și căldură. Conversația decurgea calmă, dar ea nu o mai auzea.
   Când se mutară în salon, după cină, refuză paharul de lichior. Continua să fie în acea stare de beatitudine și bănuia că se datorează în parte vinului care fusese servit la fiecare fel în parte. Nici nu voia să se gândească la cealaltă parte, la îmbrățișarea grăbită și înnebunitoare de dinainte de cină.
   Asculta melodicitatea vocilor, tonurile grave ale bărbaților și glasul subțire al bunicii ei. Inspira cu plăcere senzuală fumul aspru al țigării de foi pe care o fuma Christophe, dar și amestecul de parfumuri, precum și mirosul trandafirilor are umpleau vazele de porțelan din încăpere. Era un echilibru plăcut, iar artistul din ea răspundea la toți acei stimuli bucurându-se de senzația de armonie și de fluiditatea scenei.
   Contesa parcă prezida adunarea, din fotoliul ei de brocart, sorbind lichior de mentă din paharul cu margini de aur. Tony și Christophe erau așezați față în față, ca ziua și noaptea, ca îngerul și diavolul. Înger și diavol? Comaparația parcă o trezi din visare. Îi privi cu atenție pe cei doi bărbați.
   Tony era dulce, previzibil, de nădejde, blând chiar și atunci când încerca să pună un pic de presiune. Tony, cu răbdarea lui nesfârșită și planurile lui atent puse la punct. Ce simțea pentru el? Afecțiune, loialitate, recunoștință că îi fusese alături când avusese nevoie. O dragoste confortabilă, la locul ei.
   Apoi îl privi pe Christophe. Arogant, dominator, exasperant, incitant. Când voia ceva, își lua singur, afișându-și zâmbetul uimitor și neașteptat și furându-i inima ca un tâlhar în plină noapte.
   Era capricios, în timp ce Tony era constant. Era impetuos, în timp ce Tony era convingător.
   Dar dacă sărutările lui Tony erau plăcuse și agreabile, ale lui Christophe erau sălbatice și îmbătătoare, îi făceau sângele să se aprindă și o transportau într-o dimensiune până de curând necunoscută a senzațiilor și a dorinței. Iar dragoste pe care o simțea pentru el nu era nici confortabilă, nici la locul ei. Era ca o furtună de care nu se putea adăposti.
   - Ce păcat că nu cânți la pian, Serenity!
   Vocea contesei o făcu să tresară, vinovată, și o readuse la realitate.
   - O, ba cântă, madame, o informă Tony cu un zâmbet larg. E o pianistă groaznică, dar știe să cânte.
   - Trădătorule! îi zâmbi Serenity.
   - Nu cânți bine? se miră contesa.
   - Îmi pare rău că aduc o nouă pată pe blazonul familiei, grand-mere, se scuză Serenity. Nu doar că nu cânt bine. Cânt de-a dreptul teribil. Așa și după standardele lui Tony, care nu are pic de ureche muzicală.
   - Cred că și după standardele unui cadavru, draga mea, spuse el, aranjându-i o buclă, cu un gest de intimitate.
   - Adevărat, surâse ea, întorcându-se apoi înspre bunica ei. Biata grand-mere, nu fi așa dezamăgită!
   Zâmbetul îi păli un pic când întâlni privirea fixă a lui Christophe.
   - Dar Gaelle era o pianistă admirabilă, răspunse bunica ei.
   - Nici ea nu înțelegea cum pot să măcelăresc în așa hal notele muzicale și, cu toată răbdarea ei îngerească, într-o bună zi m-a lăsat în pace cu pensulele și vopselurile mele.
   - Extraordinaire! clătină din cap contesa, iar Serenity ridică din umeri și luă o gură de cafea. Din moment ce nu ne poți cânta, ma petite, continuă bătrâna, poate musafirului i-ar face plăcere o plimbare prin grădină. Serenity adoră grădina scăldată în lumina lunii, nu-i așa?
   Contesa zâmbi complice.
   - Sună tentant, fu de acord Tony înainte ca Serenity să poată răspunde.
   Îi aruncă bunicii ei o privire grăitoare și se lăsă condusă afară.

Capitolul 9

   Era a doua oară când Serenity se plimba prin grădina luminată de razele lunii alături de un bărbat înalt și chipeș și tot a doua oară când își dorea ca lângă ea să fie Christophe.
   Mergeau într-o tăcere plăcută, bucurându-se de aerul proaspăt și de familiaritatea dintre ei.
   - Ești îndrăgostită de el, nu-i așa?
   Întrebarea lui Tony risipi tăcerea ca o piatră aruncată într-un geam fragil. Serenity se opri și îl privi cu ochii mari.
   - Serenity, spuse el încet, apoi oftă și îi mângâie obrazul. Te citesc ca pe o carte deschisă. Te străduiești să nu te trădezi, dar ești moartă după el.
   - Tony, eu... îngăimă ea, simțindu-se vinovată și cumplit de tristă. N-am vrut să mă îndrăgostesc de el. Nici măcar nu îl plac ca om.
   - Doamne! zâmbi ei. Mi-aș dori să nu mă placi nici pe mine ca pe el. Dar, pe de altă parte, nici nu m-ai plăcut vreodată, adăugă, ridicându-i ușor bărbia.
   - O, Tony...
   - Ai fost mereu sinceră, draga mea, o asigură el. Nu ai de ce să te simți vinovată. Am crezut că dacă sunt suficient de insistent, dar fără să pun presiune mare, voi reuși până la urmă. Te voi convinge. Vezi tu, Serenity, înfățișarea ta e înșelătoare, continuă Tony, luând-o pe după umeri pe măsură ce înaintau în grădină. Pari o floare delicată, atât de fragilă că bărbații se tem să te atingă, ca nu cumva să te spargi. În realitate însă, ești uimitor de puternică. Nu te poticnești niciodată, draga mea. Am stat pregătit să te prind în brațe când se va întâlmpla să te prăbușești, dar nu ai făcut-o niciodată.
   - Dispozițiile mele schimbătoare și temperamentul meu te-ar fi dus la disperare, Tony, oftă ea, rezemându-se de umărul lui. N-aș fi putut deveni ceea ce îți trebuie ție, iar dacă aș fi încercat să mă schimb, n-ar fi mers. Am fi ajuns să ne urâm.
   - Știu. Știam de ceva vreme, dar nu voiam să o recunosc. Când ai plecat în Franța, am știut că e sfârșitul, oftă el. De aceea am și venit. Trebuia să te mai văd o dată.
   Cuvintele lui sunau cumva definitiv, iar ea îl privi surprinsă.
   - Dar o să ne mai vedem, Tony. Suntem în continuare prieteni. Și mă voi întoarce în curând.
   El se opri și o privi în ochi. Tăcerea dintre ei devenea lungă și grea.
   - Chiar te vei întoarce, Serenity?
   Se întoarse și o conduse înapoi spre castelul luminat.

   Razele soarelui îi încălzeau lui Serenity umerii goi în timp ce își lua rămas-bun de la Tony, a doua zi de dimineață.
   Își luase deja la revedere de la contesă și de la Christophe, iar Serenity ieșise alături de el din holul răcoros al castelului la căldura de afară. Micul Renault roșu îl aștepta. Gențile îi erau deja în portbagaj.
   El îi aruncă o scurtă privire, apoi se întoarse spre Serenity și îi luă mâinile într-ale lui.
   - Să fii fericită, Serenity. Și să te gândești din când în când la mine, îi spuse, strângându-i ușor degetele.
   - Bineînțeles că o să mă gândesc, Tony. O să-ți scriu să te anunț când mă întorc.
   El îi zâmbi și o privi atent, parcă vrând să își întipărească în minte fiecare trăsătură.
   - Așa o să te țin minte, arătând ca acum. În rochia asta galbenă, cu soarele în păr și castelul  în spate. Frumusețea eternă a lui Serenity Smith cea cu ochii aurii.
   Își apropie buzele de ale ei, iar Serenity simți o emoția bruscă, o premoniție intensă că nu îl va mai vedea niciodată. Îl înlănțui cu brațele după gât și se agăță de el și de trecut. El o sărută pe păr și se îndepărtă ușor.
   - Rămas-bun, draga mea, zâmbi el și-i mângâie obrazul.
   - Rămas-bun, Tony. Ai grijă!
   Îi zâmbi, la rândul ei, făcând mari eforturi să împiedice lacrimile să i se prelingă pe obraji. Îl urmări cu privirea în timp ce el urcă în mașină, îi făcu cu mâna și porni pe alee. Mașina se transformă într-un punct mic și roșu, apoi dispăru din vedere. Dar ea rămase acolo, pe alee, lăsând lacrimile să-i curgă în voie.
   Un braț o cuprinse de mijloc. Serenity întoarse capul și o văzu alături pe bunica ei, care o privea cu înțelegere și blândețe.
   - Ești tristă că pleacă, micuța mea?
   Brațul care o ținea de talie îi dădea liniște și încredere, iar Serenity se rezemă de umărul firav.
   - Oui, grand-mere, foarte tristă.
   - Dar nu ești îndrăgostită de el.
   Era o afirmație, nu o întrebare, iar Serenity oftă.
   - Este un om foarte special. Înseamnă mult pentru mine. O să-mi fie tare dor de el. Acum vreau să mă duc la mine în cameră și să plâng zdravăn, surâse ea, ștergându-și o lacrimă.
   - O idee bună. Puține lucruri ne limpezesc creierul și inima mai bine decât un plâns bun.
   Serenity o strânse în brațe.
   - Allez, vitte, mon enfant*.
  *Hai, repede, copila mea
   Contesa îi întoarse îmbrățișarea, apoi se retrase.
   - Haide, du-te și plângi în voie!
   Serenity urcă în fugă treptele din piatră, deschise ușa masivă și ajunse în holul răcoros. Se îndreptă degrabă spre scară, dar se lovi de un obiect dur. Două mâini o prinseră de umeri.
   - Ai grijă pe unde mergi, drăguțo! Nu cumva să intrei într-un perete și să-ți strici bunătate de năsuc.
   Vocea lui Christophe avea un ton batjocoritor. Serenity încercă să se smulgă de lângă el, dra Christophe o ținu locului cu o mână, iar cu cealaltă îi ridică bărbia. Când îi văzu ochii plini de lacrimi, deveni brusc serios și preocupat.
   - Serenity?
   Îi spusese numele ca pe o întrebare, cu un ton blând pe care ea nu îl mai auzise până atunci, iar tandrețea din ochii lui negri îi frânse și ultima fărâmă de autocontrol.
   - Te rog! strigă ea, aproape înecându-se de tristețe și de indignare. Lasă-mă în pace!
   Se zbătu să scape din mâinile lui, încercând să nu cadă din picioare și, în același timp, dorindu-și să fie ținută aproape de bărbatul devenit brusc blând și atent.
   - Pot să te ajut cumva? întrebă el.
   „Da, idiotule!” urlă în sinea ei. „Să mă iubești!”
   - Nu! strigă un pic mai tare decât și-ar fi dorit, urcând scările în fugă. Nu, nu, nu și nu!
   O luă la goană pe scări. Odată ajungă în camera ei, închise ușa și se aruncă în pat.
   Lacrimile își făcură magicul efect și, într-un final, Serenity se simți pregătită să se șteargă pe față și să înfrunte lumea și viitorul, indiferent de ce i-ar rezerva. Privi plicul pe care îl aruncase neglijent pe birou.
   - Ei, e timpul să văd ce mi-a trimit bătrânul Barkley.
   Se ridică de pe pat și se duse la birou. Luă plicul și se trânti la loc pe pat, apoi desfăcu sigiliul și împrăștie pe cuvertură conținutul plicului. Găsi o pagină cu antetul impresionant al firmei, lucru care îi aminti din nou de Tony. În afară de acea hârtie mai era un plic sigiliat.
   Serenity luă foaia cu antetul firmei, întrebându-se ce nou formular mai descoperiseră avocații și ce-o mai fi trebuind să completeze și să semneze. Dar când citi scrisoarea și mesajul cu totul neașteptat pe care îl conținea, se ridică brusc în capul oaselor.

   Dragă domnișoară Smith,

   Regăsiți alăturat o scrisoare pe care v-a adresat-o tatăl dumneavoastră. Mi-a fost lăsată mie cu instrucțiunea de a v-o transmite doar dacă veți intra în contact cu rudele dumneavoastră din Bretania. Domnul Anthony Rollins m-a informat că vă aflați acum la castelul Kergallen, în compania bunicii dumneavoastră, așa că l-am însărcinat pe dânsul să vă transmită plicul cât mai curând posibil.
   Dacă m-ați fi informat cu privire la planurile dumneavoastră de călătorie, aș fi îndeplinit dorința tatălui dumneavoastră mai devreme. Nu știu care este conținutul scrisorii, dar sunt convins că mesajul tatălui dumneavoastră vă va aduce mângâiere.

   M. Barkley

   Serenity puse deoparte scrisoarea avocatului și luă plicul cu mesajul pe care i-l lăsase tatăl ei. Ochii i se umplură din nou de lacrimi la vederea scrisului bine cunoscut. Desfăcu plicul.
   Conținea o scrisoare scrisă de mâna fermă și sigură a tatălui ei.

   Iubita mea Serenity,

   Când vei citi aceste rânduri eu nu voi mai fi. Te rog să nu mă jelești prea mult, căci dragostea pe care ți-o port rămâne la fel de puternică și vie precum viața însăși.
   Când îți scriu scrisoarea de față, tu ai 10 ani și deja semeni ca două picături de apă cu mama ta. Ești atât de adorabilă încât deja mă gândesc la băieții pe care voi fi nevoit să îi pun pe fugă nu peste mult timp.
   Mă uitam la tine azi-dimineață, cum stăteai nemișcată (lucru neobișnuit pentru tine, căci sunt obișnuit să te văd patinând pe asfalt cu o viteză înspăimântătoare sau alunecând pe balustrada scărilor fără să te alegi nici măcar cu o zgârietură). Erai în grădină cu caietul meu de schițe și un creion și desenai foarte concentrată azaleele abia înflorite. În acea clipă am văzut, spre bucuria și disperarea mea, că ai crescut și că nu vei fi întotdeauna fetița mea și nu vei fi întotdauna în mediul sigur și protector pe care mama ta și cu mine l-am creat. Am știut atunci că trebuie să pun pe hârtie niște lucruri pe care la un moment dat va fi nevoie să le înțelegi.
   Am să-i dau bătrânului Barkley (Serenity surâse când realiză că avocatului i se spunea „bătrânul” chiar de pe atunci) această scrisoare și îi voi spune să o păstreze până când bunica ta sau altcineva din familia din partea mamei tale te va contacta. Dacă nu se va întâmpla, nu va fi nevoie să afli secretul pe care mama ta și cu mine l-am păstrat de mai bine de 10 ani.
   Totul a început într-o primăvară când pictam pe o stradă din Paris.
   Eram profund îndrăgostit de acel oraș și singura mea dragoste pe atunci era arta mea. Eram foarte tânăr și mă tem că și foarte impulsiv.
   Am cunoscut atunci un bărbat, pe Jean-Paul le Goff, care s-a declarat impresionat de talentul meu. Mi-a comandat un portret al logodnicei lui, pe care să i-l ofere cadou de nuntă. M-a dus în Bretania și m-a cazat la castelul Kergallen.
   Viața mea a început în clipa în care am intrat în holul uriaș al castelului și am văzut-o pentru prima oară pe mama ta. Nu am avut intenția de a îmi urma glasul inimii, cu toate că m-am îndrăgostit de mama ta la prima vedere. Era ca un înger delicat cu părul ca razele soarelui.
   Am încercat din răsputeri să pun arta pe primul plan. Era logodnica clientului meu. Îi aparținea lui și aparținea castelului. Era un înger, o aritocrată ce se trăgea dintr-o familie veche de când lumea. Mi-am repetat toate astea de sute de ori. Jonathan Smith, artist itinerant, nu avea dreptul să o aibă nici măcar în vis, darămite în realitate.
   Din când în când, în timp ce lucram la schițele preliminare, credeam că voi muri de inimă rea. Îmi spunea că ar fi mai bine să plec de acolo, să inventez o scuză și să abandonez lucrarea, dar nu am avut curajul. Acum îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
   Într-o seară m-am întâlnit întâmplător cu ea în timp ce mă plimbam prin grădină. Am vrut să fac cale întoarsă ca să nu o deranjez, dar îmi simțise prezența.
   Când s-a întors spre mine am văzut în ochii ei ceea ce nici nu îndrăznisem nici măcar să visez. Mă iubea. Îmi venea să strig de fericire, dar eram conștient de numeroasele piedici din calea iubirii noastre. Ea era deja promisă altuia. Avea o datorie de onoare. Nu avea, dreptul să ne trăim dragostea. Cezi că e nevoie să ai dreptul de a iubi, Serenity? Mulți ne-ar condamna. Sper din inimă că tu nu o vei face.
   După multe discuții și lacrimi am sfidat ceea ce mulți numesc onoarea și ceea ce se cuvine și ne-am căsătorit.
   Gaelle m-a implorat să păstrez secretul până când va găsi o cale să le spună lui Jean-Paul și mamei ei. Eu aș fi vrut să-mi strig fericirea în gura mare, dar am acceptat. Renunțase la atâtea pentru mine, încât nu îi puteam refuza nimic.
   În această perioadă de așteptare a mai apărut o problemă, chiar mai delicată. Contesa, bunica ta, deținea o Madonna de Rafael. Tabloul era expus în salonul principal. Contesa îmi spusese că îi aparține familiei ei de generații. În afară de Gaelle, era tot ce avea mai de preț pe lume. Pentru ea, simboliza continuitatea familiei ei și, în același timp, o constantă aducere-aminte a războiului și a pierderilor.
   Studiasem tabloul cu atenție și bănuiam că era un fals. Nu am spus nimic.
   În primă fază am tăcut pentru că nu gândeam că era într-adevăr o copie de care contesa o folosea ca să nu expună adevărata capodoperă. Dar când a anunțat că vrea să doneze lucrarea Muzeului Luvru, am înghețat de groază. Ajunsesem să o îndrăgesc pe contesă pentru mândria și hotărârea ei, pentru grația și demnitatea de care dădea dovadă. Nu voiam să aibă de suferit și atunci mi-am dat seama că într-adevăr credea că tabloul era autentic. Știam că Gaelle ar fi fost distrusă dacă pictura ar fi fost declarată un fals și ar fi izbucnit un scandal monstru, iar contesa nu și-ar mai fi recăpătat bunul renume. Nu puteam lăsa să se întâmple așa o nenorocire. Așa că m-am oferit să curăț tabloul ca să îl pot analiza mai atent. M-am simțit ca un trădător.
   L-am luat în atelierul meu din turnul principal al castelului și, după o analiză atentă, mi-a fost șimpede că era o copie bine făcută. Chiar și așa, nu știu ce aș fi făcut dacă sub ramă nu aș fi găsit o scrisoare.
   Era o mărturisire a primului soț al contesei, un strigăt disperat în care se autodenunța pentru trădadea mârșavă pe care o comisese.
   Scria că pierduse aproape toate posesiunile lui și ale soției. Era înglodat în datorii și, convins că germanii vor câștiga războiul, aranjase să le vândă tabloul de Rafael. Comandase o copie și înlocuise originall fără știrea contesei, crezând că banii îl vor ajuta să răzbească în acele vremri de război și că înțelegerea cu germanii îi vor garanta siguranța.
   Cuprins de remușcări, când deja era prea târziu, și-a mărturisit fapta și a ascuns docmentul în rama tabloului. Apoi s-a duc la cei cu care încheiase afacerea, sperând că, dacă le dă banii înapoi, își va recăpăta originalu. Așa se și termina scrisoarea, cu el spunând ce făcse, cum intenționa să îndrepte lucrurile și cerându-și iertare dacă planul lui avea să eșueze.
   Când tocmai terminasem de citit, în cameră a intrat Gaelle. Nu avusesem prezența de spirit să zăvorăsc ușa. M-a găsit șocat, cu scrisoarea în mână, așa că am fost nevoit să împart cu ea povara celor aflate cu persoana pe care doream mai mult ca orice să o cruț de o asemenea suferință.
   În acele momente, în turnul acela izolat de lume, mi-am dat seama că femeia pe care o iubeam era mai puternică decât majoritatea bărbaților.
   Mi-a spus că va face orice pentru ca mama ei să nu afle adevărul și să fie scutită de o astfel de umilință. Am gândit împreună un plan. Aveam să ascundem pictura și să facem în așa fel încât să se creadă că a fost furată. Poate a fost o greșeală. Nici în ziua de azi nu știu dacă am făcut ce trebuia. Dar pentru mama ta era singura cale de urmat. Așa că am făcut-o.
   Planul lui Gaelle de a-i spune mamei ei că ne-am căsători a trebuit grăbit, pentru că și-a dat seama, spre marea noastră încântare, că era însărcinată. Purta rodul iubirii noastre, copilul ce avea să devina lumina ochilor noștri.
   Când i-a spus mamei ei despre căsătorie și despre sarcină, contesa a fost furioasă. Avea tot dreptul, Serenity, și, din punctul ei de vedere, animozitatea față de mine era perfect justificată. Îi luasem fiica, fără știrea ei, și pătasem astfel onoarea familiei. A fost atât de furioasă, că a dezmoștenit-o pe Gaelle și ne-a cerut să plecăm și să nu ne mai întoarcem în vechi.
   Cred că s-ar fi răzgândit cu timpul. O iubea pe Gaelle mai mult ca orice pe lume. Dar în aceeași zi a descoperit că tabloul dispăruse. A pus lucrurile cap la cap și m-a acuzat că i-am furat și fiica și comoara familiei. Cum puteam să-i spun că lucrurile nu stăteau deloc așa? Mai ales că mama ta mă implora din priviri să nu îi spun contesei adevărul. Așa că am părăsit amândoi castelul.
   Și-a lăsat în urmă țara, familia, moștenirea și a venit cu mine în America. Despre mama ei nu am vorbit niciodată, pentru că nu i-ar fi provocat lui Gaelle decât suferință. Ne-am contruit viața de la zero, iar tu ne-ai întărit legătura.
   Acum știi totul. Și, odată cu adevărul, mă tem că ți-am pasat și responsabilitatea. Poate că, atunci când vei citi aceste rânduri, adevărul va putea ieși la iveală.
   Dacă nu, lasă-l așa, neștiut, așa cum și acel fals e ascuns de lume, mascat de ceva infinit mai prețios. Fă ce-ți spune inima.
   Tatăl tău iubitor

   Lacrimile începuseră să picure pe scrisoare încă de la început.
   Odată ce termină de citit, Serenity se șterse la ochi și inspiră adânc. Se ridică și se duse la fereastră, privind grădina unde părinții ei își mărturisiseră dragostea.
   - Ce să fac? spuse ea cu glas tare, ținând scrisoarea încă în mână. Dacă o citeam cu o lună în urmă, m-aș fi dus cu ea direct la contesă. Dar acum... nu mai știu.
   Pentru a-și reabilita tatăl era nevoie să dezvăluie un secret păstrat vreme de 25 de ani. Și dacă ar spune totul... va schimba oare ceva în bine? Sau, din contră, ar zădărnici tot sacrificiul pe care îl făcuseră părinții ei?
   Tatăl ei îi spusese să-și asculte inima, dar inima ei era atât de plină de iubire și neliniște că nu putea auzi limpede absolut nimic. Mintea îi era încețoșată.
   Avu un scurt impuls de a se duce cu scrisoarea la Christophe, dar se răzgândi aproape imediat. Dacă i-ar spune lui adevărul, s-ar vulnerabiliza și mai tare, iar ruptura pentru care se pregătea avea să fie și mai dificilă.
   Trase aer în piept. Trebuia să se gândească bine. Treabuia să dea ceața la o parte și să cugete bine. Iar când va avea răspunsul, să fie sigură că e cel potrivit.
   Începu să se plimbe prin cameră, dar se opri brusc și începu să se schimbe de haine cu frenezie. Își amintise senzația de libertate pe care o simțise gonind călare. De asta avea nevoie ca să își limpezească mintea și sufletul, decise ea, trăgând repede pe ea o pereche de blugi și o cămașă.

Capitolul 10

   Valetul nu se arăta prea dispus să i-o înșeuze pe Babette.
   Îi spuse, respectuos, că nu primise instrucțiuni de la conte și, pentru prima dată, Serenity făcu uz de rangul ei aristocratic și îi spuse că, în calitate de nepoată a contesei, nu accepta să nu îi fie îndeplinite cerințele. Valetul se dădu bătut, nu înainte de a bombăni ceva în bratonă, și nu peste mult timp Serenity era deja călare și pornea pe poteca pe care primise prima lecție de la Christophe.
   Pădurea era tăcută și primitoare, iar ea încercă să își golească mintea în speranța că răspunsul la frământările ei nu va întârzia prea mult să își facă loc. Merse la pas, contatând ce simplu devenise să strunească animalul, dar soluția se lăsa așteptată, așa că îndemnă iapa să o ia la galop.
   Înaintau repede, iar vântul îi flutura prin păr și îi dădea din nou acea senzație de libertate pe care dorise să o regăsească. În buzunarul de la spate al pantalonilor avea scrisoarea de la tatăl ei, iar Serenity hotărî să o recitească odată ce va ajunge în vârful dealului ce dădea înspre sat, în speranța că va găsi atunci înțelepciunea de a lua decizia corectă.
   Din spate se auzi un strigăt. Se întoarse în șa și-l văzu pe Christophe gonind spre ea călare pe armăsarul negru.
   Când se întoarse, își încordă picioarele, iar Babette interpretă totul drept un semnal să grăbească pasul, așa că se avântă într-un galop neobișnuit de rapid. Serenity aproape căzu din șa și se strădui să se îndrepte în timp ce iapa gonea pe potecă.
   Nici că se mai putea gândi la ce ar trebui să facă pentru a opri animalul. Uitase până și că trebuie să tragă de căpăstru, căci creierul ei uitase să mai comunice cu mâinile. Însă în câteva clipe Christophe ajunse lângă ea și preluă frâiele, înjurând în toate limbile și dialectele pământului.
   Babette se opri, ascultătoare, iar Serenity închise ochii ușurată. Se trezi apoi luată de mijloc și dată jos de pe cal fără prea multe menajamente, iar ochii întunecați ai lui Chritophe aruncau văpăi de mânie.
   - Ce sperai să obții fugind de mine? o întrebă, scuturând-o ca pe o păpușă de cârpă.
   - Nu fugeam de tine, reuși ea să îngaime, cu dinții aproape clănțănind. Probabil Babette s-a speriat când m-am întors.
   Senzația de ușurare începea să fie înlocuită de furie.
   - Și nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu apăreai în goană după mine, îi aruncă ea, încercând să scape din strânsoarea lui. Mă doare! De ce îmi provoci mereu durere?
   - Te-ar durea mult mai rău dacă ți-ai fi rupt gâtul, ma petite folle*, spuse Christophe, trăgând-o după el pe potecă și îndepărtându-se de cai. Asta ai fi pățit. De ce-ai plecat neînsoțită?
   *nebunatică mică
   - Neînsoțită? râse ea, smucindu-se de lângă el. I-auzi! Femeile n-au voie să călărească singure în partea asta de lume?
   - Nu și cele care n-au minte, i-o întoarse cu furie întunecată. Și mai ales cele care n-au mai urcat în șa decât o dată sau de două ori în viața lor.
   - Mă descurcam foarte bine înainte să apari tu. Acum pleacă, lasă-mă în pace!
   El miji ochii și făcu un pas spre ea.
   - Pleacă! strigă ea, dând înapoi. Vreau să fiu singură. Am multe la care să mă gândesc.
   - Lasă că-ți dau eu o temă de gândire.
   Din câteva mișcări, o prinse de ceafă și-i tăie respirația cu un sărut prelung și apăsat. Ea încercă în zadar să îl împingă, luptându-se și cu el, și cu fierbințeala care-i cuprinsese simțurile. El o prinse apoi de umeri și o împinse ușor de la pieptul lui.
   - Gata! exclamă scuturând-o din nou, iar Serenity văzu că aristocratul dispăruse și în fața ei rămăsese doar bărbatul. Te vreau. Vreau ceea ce niciun bărbat nu a mai avut înaintea mea și, pentru Dumnezeu, te voi avea!
   O luă în brațe și o frică sălbatică, primitivă, puse stăpânire pe ea.
   Îi lovea pieptul cu pumnii, ca o pasăre care se lovește de gratiile coliviei, dar pasul lui rămase egal și măsurat, de parcă ar fi dus în brațe un  copil ascultător, nu o femeie îngrozită. O lăsă apoi din brațe și o puse la pământ, strivind-o cu greutatea trupului lui, sărutând-o de parcă ar fi fost posedat. Protestele ei făceau fix cât o piatră aruncată în ocean.
   Îi desfăcu bluza dintr-o mișcare și își trecu degetele peste pielea ei goală, apăsând, strângând, mânat parcă de o dorință sălbatică pe care nu știa și nici nu voia să o stăpânească și care sfârși prin a topi orice urmă de liptă și de rezistență din partea ei. Opoziția se transformă în dorință, buzele ei deveniră moi, căutându-le pe ale lui. Mâinile care mai devreme îl loviseră și îl împinseseră îl trăgeau acum mai aproape.
   Era cuprinsă în vârtejul pasiunii, descoperind fermitatea masculină a trupului lui, în timp ce propriul trup se mișca sub al lui firesc, condus de instincte vechi de când lumea.
   Mâinile lui parcă îi ardeau pielea, trasând linii fierbinți pe care apoi le redesena cu buzele și limba, înainte ca gura lui să o caute din nou pe a ei, să o bea cu o sete tot mai intensă. O purta într-o lume nouă, unde spațiul și timpul se dizolvau, la graniția dintre rai și iad, acolo unde nu pot exista decât un bărbat și o femeie. Cu un geamăt de teamă și dorință, își înfipse degetele în umerii lui, parcă pentru a nu se lăsa înghițită de un abis etern.
   Gura lui se desprinse brusc de a ei. Cu răsuflarea întretăiată, își lăsă o clipă obrazul pe fruntea ei, apoi ridică încet capul și o privi.
   - Te rănesc din nou, ma petite, oftă el, lăsându-se pe spate. Te-am pus la pământ și aproape că te-am siluit ca ultimul barbar. Se pare că mi-e greu să-mi controlez instinctele primare când ești în preajmă.
   Ea se ridică în capul oaselor, încercând să-și potolească tremurul mâinilor și să își încheie nasturii de la bluză.
   - E-n regulă. Nu-i grav, spuse pe un ton pe care l-ar fi vrut blând și mângâietor. Mi s-a aspus adesea că spun puternică. Dar ai putea să-ți îmbunătățești tehnica. Genevieve e mult mai fragilă ca mine.
   - Genevieve? repetă el, ridicându-se încet într-un cot. Ce legătură are Genevieve cu asta?
   - Cu asta? Absolut niciuna. Nu intenționesc să-i spun. Îmi e dragă.
   - Poate ar trebui să vorbim în franceză, Serenity, pentru că nu înțeleg ce spui.
   - E îndrăgostită de tine, idiotule! strigă ea, uitând sugestia lui de a vorbi în franceză. Mi-a mărturisit. A venit să îmi ceară sfatul, continuă ea, izbucnind într-un hohot de râs isteric. Mi-a cerut sfatul despre cum să te facă să o privești ca pe o femeie, nu ca pe o copilă. Nu i-am spus ce părere ai despre mine. N-ar fi înțeles.
   - Ți-a spus că e îndrăgostită de mine? întrebă el încruntându-se.
   - Nu cu subiect și predicat. Nu ți-a pronunțat numele, răspunse ea, dorindu-și ca acea discuție să nu fi început. Mi-a spus că e îndrăgostită de un bărbat, de când se știe, și că el o privește ca o copilă. I-am spus pur și simplu să lămurească lucrurile și să îi zică direct că nu mai e un copil, ci femeie și că... De ce râzi?!
   - Și tu ai crezut că de mine e vorba?
   Se lăsă din nou pe spate, râzând mai cu poftă decât în văzuse râzând vreodată.
   - Micuța Genevieve... îndrăgostită de mine!
   - Cum îndrăznești să râzi de ea? Cum poți fi atât de ticălos să-ți bați joc de cineva care te iubește!
   O prinse de mâini înainte să înceapă să-l lovească în piept cu pumnii.
   - Genevieve, nu ți-a cerut sfatul în legătură cu mine, cherie, îi explică el, ținând-o de mâini fără pic de efort. Era vorba despre Iann. Dar nu l-ai cunoscut pe Iann, nu-i așa, mon amour?
   Îi ignoră zbaterea și continuă săvorbească, zâmbind larg.
   - Am crescut împreună toți trei - eu, Iann și Yves, cu Genevieve mereu pe urmele noastre, ca un cățeluș. Eu i-am rămas ca un frate. Pe Iann îl iubește de când era mică. Luna trecută a fost la Paris, dar s-a întors ieri, mai spuse el, trăgând-o deasupra lui. Iar azi-dimineață Genevieve a sunat să anunțe că s-au logodit. Mi-a spus să îți mulțumesc din partea ei și că știi tu pentru ce.
   Zâmbi și mai larg, pe măsură ce ochii ei de chihlimbar se măreau de uimire.
   - S-a logodit? Și nu despre tine era vorba?
   - Da, s-a logodit. Și nu, nu despre mine era vorba. Ia spune-mi, ma belle cousine, ai fost geloasă când ai crezut că Genevieve e îndrăgostită de mine?
   - Nu fi ridicol! minți ea, încercând să-și depărteze buzele de ale lui. N-aș fi mai geloasă pe Genevieve decât ai fi tu pe Yves.
   - Aha!
   Cu o mișcare rapidă, fu deasupra ei, privind-o în ochi.
   - Serios? Vrei să-ți spun că am fost cumplit de gelos pe prietenul meu Yves și că mult n-a lipsit să-l omor pe americanul tău? Le ofereai zâmbete care trebuiau să-mi fie destinate mie. Din clipa în care te-am văzut coborând din tren am fost pierdut, vrăjit, și m-am luptat să nu pic în robie. Dar poate că robia asta e, de fapt, libertate.
   Își trecu mâna prin părul ei mătăsos.
   - Ah, Serenity, je t`aime.
   Ea înghiți în sec și pentru câteva clipe crezu că rămâne fără glas.
   - Ce-ai spus?
   El zâmbi și-și trecu ușor buzele peste ale ei.
   - Vrei să-ți spun în engleză? Te iubesc. Te-am iubit din clipa în care te-am văzut. Acum te iubesc infinit mai mult și te voi iubi pentru tot restul vieții.
   Buzele lui coborâră peste ale ei, mișcându-se cu o trandrețe pe care Serenity nu i-o știa. Se opri când îi simți lacrimile.
   - De ce plângi? Ce-am făcut? o întrebă nedumerit.
   Ea clătină din cap.
   - Doar că te iubesc atât de mult și mă gândesc că... Christophe, oftă ea, crezi că tata e nevinovat sau mă consideri fiica unui hoț?
   El se încruntă și o privi în tăcere câteva momente.
   - Serenity, nu pot să-ți spun decât ceea ce știu și ce cred. Știu că te iubesc, iubesc nu doar făptura angelică pe care am luat-o de la gara din Lannion, ci și femeia pe care am ajuns să o cunosc. Pentru mine nu ar conta dacă tatăl tău ar fi un hoț, un trișor sau un criminal. Am auzit cum vorbești despre el și am văzut cum arăți când vorbești despre el. Mi-e cu neputință să cred că un om care și-a câștigat dragostea și devotamentul tău ar fi fost capabil să fure. Asta cred, dar nici nu contează, pentru că nimic din ce-ar fi făcut sau n-ar fi făcut el poate să-mi schimbe dragostea ta pentru tine.
   - Oh, Christophe, șopti ea, apropiindu-și obrazul de al lui. Toată viața am așteptat pe cineva ca tine. Trebuie să-ți arăt ceva.
   Îl împinse ușor, scoase scrisoarea din buzunar și i-o dădu.
   - Tata mi-a spus să-mi ascult inima, iar acum îți aparține.
   Serenity se așeză lângă el, privindu-l în timp ce citea, și simți o senzație de pace și de împăcare de care nu mai avusese parte de când părinții îi fuseseră luați de lângă ea. Dragostea pentru el o umplea și odată cu ea simțea certitudinea că o va ajuta să ia decizia corectă.
   O liniște blândă învăluia pădurea, întreruptă când și când doar de foșnetul vântului printre frunze și de ciripitul vreunei păsări. Părea că timpul stătea în loc și că acel lor fermecat era doar al lor și al dragostei lor.
   Când termină de citit, Christophe o privi intens.
   - Tatăl tău a iubit-o mult pe mama ta.
   - Da.
   El împături scrisoarea și o puse la loc în plic, continuând s-o privească pe Serenity în ochi.
   - Îmi pare rău că nu l-am cunoscut. Eram copil când a venit la castel. Și nici nu a stat mult.
   - Ce e de făcut? îl întrebă ea.
   El se apropie și o mângâie tandru pe obraji.
    - Trebuie să-i arătăm bunicii scrisoarea.
   - Dar ei au murit, iar ea e în viață. O iubesc. Nu vreau să sufere.
   El se aplecă și-i sărută genele ude de lacrimi.
   - Te iubesc, Serenity, te iubesc din atâtea motive și tocmai mi-ai dat încă unul.
   Îi înclină capul, iar ochii li se întâlniră.
   - Ascultă-mă, mon amour, și ai încredere în mine. Grand-mere are nevoie să citească scrisoarea asta pentru liniștea ei sufletească. Crede că fiica ei a trădat-o și că a furat de la ea. A trăit 25 de ani cu convingerea asta. Scrisoarea va fi ca o eliberare. Va afla, din cuvintele tatălui tău, cât de mult o iubea Gaelle, dar și cât de mult o iubea el pe mama ta. A fost un om de onoare care a trăit știind că mama soției lui îl va considera un hoț. E momentul să-i eliberăm pe toți de povara vinovăției.
   - Bine, acceptă ea. Dacă asta spui că trebuie să facem, așa să fie.
   El zâmbi, îi luă mâinile și le duse la buze, apoi o ajută să se ridice.
   - Spune-mi, cousine, întrebă el, cu acel zâmbet șiret pe care i-l știa atât de bine, o să faci mereu ce-ți spun?
   - Nu! răspunse ea, dând energic din cap. Absolut deloc.
   - Bănuiam eu. Viața nu va fi în niciun caz plictisitoare.
   O conduse la cai, luă iapa de căpăstru, iar Serenity încălecă singură. El se încruntă și îi dădu frâiele.
   - Ești enervant de independentă, căpoasă și impulsivă, dar te iubesc.
   - Iar tu ești arogant, nesuferit și enervant de încrezător, dar și eu te iubesc.
   Ajunseră la grajduri și, după ce lăsară caii, porniră de mână spre castel. Când ajunseră aproape de intrarea dinspre grădină, Christophe se opri și se întoarse spre ea.
   - Trebuie să-i dai tu scrisoarea, Serenity, îi spuse, înmânându-i plicul.
   - Știu. Dar aș vrea să fii și tu lângă mine.
   - Da, ma petite. O să fiu acolo, o asigură el, strângând-o în brațe.
   Buzele li se întâlniră, iar ea îl cuprinse pe după gât pe măsură ce sărutul devenea tot mai intens. Parcă nimic nu mai exista în jur.
   - Alors, mes enfants*.
   *Ei bine, copii
   Vocea contesei rupse vraja. Se întoarseră și o văzură la marginea grădinii.
   - Văd că ați decis să nu vă mai împotriviți în fața inevitabilului, continuă ea.
   - Ești foarte isteață, grand-mere, comentă Christophe. Dar cred că ne-am fi descurcat și fără neprețuita ta contribuiție.
   Contesa ridică elegant din umeri.
   - Probabil, dar ați fi irosit prea mult timp, iar timpul este prețios.
   - Hai înăuntru, grand-mere! Serenity vrea să-ți arate ceva.
   Intrară în salon, iar contesa își reluă locul obișnuit pe fotoliul ca un tron.
   - Ce ai să-mi arăți, ma petite?
   - Grand-mere, începu Serenity, apropiindu-se, Tony mi-a adus niște documente din partea avocatului meu. Nu m-am deranjat să văd despre ce e vorba decât după ce a plecat el, dar când am văzut, mi-am dat seama că era mai important decât credeam.
   Îi întinse scrisoarea.
   - Înainte să citești, vreau să știi că te iubesc, mai spuse.
   Contesa deschise gura să spună ceva, dar Serenity o întrerupse:
   - Îl iubesc pe Christophe și, înainte să citească scrisoarea pe care o am acum în mână, mi-a spus că și el mă iubește. Nu îți poți imagina cât de fericită m-a făcut să fiu spunându-mi asta înainte să citească. Și am decis împreună să îți arătăm scrisoarea pentru că te iubim.
   Îi dădu bunicii ei scrisoarea, apoi se așeză pe canapea. Christophe se așeză lângă ea și așteptară ținându-se de mână.
   Serenity privi portretul mamei ei, ai cărei ochi albaștri transmiteau bucurie și fericire. Erau ochii unei femei îndrăgostite.
   „Am aflat și eu ce e dragostea, maman”, îi spuse în gând. „Am descoperit fericirea copleșitoare pe care ți-o dă. E chiar aici, în mâna mea.”
   Se uită la mâinile lor împreunate, la degetele lui puternice și bronzate înlănțuite cu degetele ei ca de alabastru, la inelul cu rubin care-i aparținuse mamei ei. Privi bijuteria câteva secunde, apoi ridică ochii spre același inel, pe care mama ei îl purta în tablou. Și în acea clipă înțelese.
   Gândurile îi fură întrerupte de o mișcare bruscă a contesei.
   - Timp de 25 de ani l-am nedreptățit pe acest om și am nedreptățit-o și pe fiica pe care o iubeam. Mândria m-a orbit și mi-a împietrit inima, spuse bătrâna cu o voce pierdută, privind pe fereastră.
   - Nu au vrut să afli adevărul, grand-mere, spuse Serenity, privind spatele imobil al contesei. Au vrut să te protejeze.
   - Să mă protejeze de adevărul că soțul meu fusese un hoț, să mă protejeze de scandalul public care m-ar fi umilit. Pentru asta, tatăl tău a acceptat să fie învinuit pe nedrept, iar fiica mea a renunțat la moștenirea care i se cuvenea. Din cuvintele tatălui tău transpare multă iubire. Spune-mi, Serenity... Fiica mea a fost fericită?
   - Privește-i expresia surprinsă de tata în tablou. A arătat întotdeauna așa cum o vedem în portret.
   - Cum să-mi iert vreodată ce-am făcut?
   - O, nu, grand-mere!
   Serenity se ridică de pe canapea și îngenunche în fața contesei, luându-i mâinile fragile într-ale ei.
   - Nu ți-am dat scrisoarea ca să te îndurerez și mai tare, ci ca să-ți mai ușurez povara și suferința. Ai citit cu ochii tăi că niciunul nu te-a învinovățit vreo clipă. Au vrut să crezi că te-au trădat. Poate au greșit, dar ce-a fost a fost. Trecutul e trecut. Și îți spun și eu acum că nu te învinovățesc pentru nimic și te implor, de dragul meu, să te scuturi de vină.
   - Ah, Serenity, ma chere enfant, spuse contesa cu blândețe în glas și în privire. C`est bien, continuă ea repede, îndreptându-și umerii și reluându-și postura regală. O să ne amintim numai lucrurile frumoase. O să-mi povestești totul despre viața lui Gaelle alături de tatăl tău, în acel Georgetown și o să mă readuci, cu mintea și cu sufletul, alături de ei, n`est-ce pas?
   - Oui, grand-mere.
   - Într-o bună zi poate o să mă și duci în casa unde ai copilărit.
   - În America?! exclamă Serenity șocată. Nu ți-e frică să mergi într-o țar așa necivilizată?
   - Iar ești obraznică, remarcă bătrâna pe un ton regal, ridicându-se din fotoliu. Încep să cred că prin tine voi ajunge să îl cunosc mai bine pe tatăl tău, mignone. Când mă gândesc, continuă ea clătinând din cap, cât m-a costat acel tablou și cum am îngăduit să pierd atâtea din cauza lui. Acum sunt chiar mulțumită că nu îl mai am.
   - Ai în continuare copia, grand-mere, o corectă Serenity. Știu unde e.
   - De unde știi? întrebă Chrisophe, care nu scosese un cuvânt până atunci.
   Ea se întoarse spre el și zâmbi.
   - În scrisoarea scrie clar unde e, doar că nu mi-am dat seama la început. Când ne-am așezat unul lângă celălalt și m-am uitat la mâinile noastre am înțeles unde este ascuns. Uite, vezi? întrebă ea, ridicând mâna cu inelul cu rubin. A fost inelul mamei, cel pe care îl poartă în portret.
   - Am observat inelul în tablou, spuse contesa încet, dar Gaelle nu avea așa ceva. Am crezut că tatăl tău l-a adăugat ca să se asorteze cu cerceii.
   - Avea inelu, grand-mere. Era inelul de logodnă. Îl purta mereu lângă verighetă, la mâna stângă.
   - Bun, dar ce legătură au toate astea cu copia după Rafael? se încruntă Christophe.
   - În tablou are inelul la mâna dreaptă. Tata n-ar fi greșit în legătură cu un astfel de detaliu. Intenționat l-a pictat așa.
   - E posibil, murmură contesa.
   - Știu unde e Madonna. În scrisoare, tata spune că a ascuns-o sub ceva infinit mai de preț. Și nimic nu era mai de preț pentru el ca mama.
   - Oui, confirmă contesa, privind portretul fiicei ei. Nici că se putea o ascunzătoare mai bună.
   - Am o propunere, spuse Serenity. Aș putea despinde un colț al portretului. Și așa o să fim siguri.
   - Non, răspunse contesa, clătinând din cap. Non, nu e nevoie. Nu te-aș lăsa să strici niciun centimetru din lucrarea tatălui tău nici dacă aș ști că sub ea este Rafaelul autentic.
   Se apropie de Serenity și-i ridică ușor bărbia.
   - Tabloul, Christophe și tu, mon enfant, sunteți acum comorile mele. Rafaelul e acolo unde îi e locul. Și acolo să rămână. Acum gata, vă las singuri. Îndrăgostiții trebuie să aibă parte de intimitate.
   Ieși din salon ca o regină, iar Serenity o urmări cu admirație.
   - E magnifică, nu-i așa?
   - Da, încuviință Christophe și o luă în brațe. Și e și foarte înțeleaptă. E deja mai bine de o oră de când nu te-am mai sărutat.
   După ce remedie problema, spre satisfacția amândurora, o privi cu obișnuitul lui aer încrezător.
   - După ce ne căsătorim, mon amour, o să comand să ți se facă portretul, ca să adăugăm încă o comoară la colecția castelului.
   - Ne căsătorim? întrebă ea, încruntându-se. Dar n-am spus că mă mărit cu tine, protestă ea în glumă. Nu poți să-mi ordoni pur și simplu. Trebuie să mă ceri de nevastă.
   El o trase din nou aproape, o lipi de el și o sărută apăsat.
   - Ce spuneai, cousine? o întrebă după ce o eliberă.
   Ea îl privi cu un aer serios, mângâindu-l pe gât.
   - N-am să fiu niciodată aristocrată.
   - Ferească Dumnezeu! spuse el cu sinceritate.
   - O să ne certăm des și o să te enevez în permanență.
   - De-abia aștept.
   - Bine, spuse ea, reținându-și un zâmbet. Mă mărit cu tine, dar cu o condiție.
   - Care?
   - Să te plimbi cu mine în grădină în seara asta, ceru ea, îmbrățișându-l. Mi-a ajuns cât m-am tot plimbat cu alții sub clar de lună, dorindu-mi ca în locul lor să fii tu.

SFÂRȘIT

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu