Chimista, Stephenie Meyer

 .............................................

5-9

      Nu se putu abține - expresia lui era atât de vădit devastată.

   Făcu încă un pas spre el şi prinse una din mâinile lui mari şi calde între palmele ei mici şi îngheţate. Se simţi mai bine, iar expresia lui îndurerată se transformă într-una de confuzie la auzul acelui cuvânt. Se grăbi să explice:
   - Mai ţii minte când eu şi Kevin am vorbit despre pârghie? Că tu eşti pârghia de care Agenţia avea nevoie ca să-l determine să se expună?
   - Da, asta mă face să mă simt muuult mai bine decât inutil.
   - Dă-mi voie să termin, zise Alex şi trase aer adânc în piept. N-au avut niciodată nimic împotriva mea. Barnaby era singura mea familie. N-aveam o soră cu doi copii şi o casă în suburbii pe care departamentul să ameninţe că o va arunca în aer. Nu exista nimeni de care să-mi pese. Da, eram singură, dar în acelaşi timp liberă. Nu trebuia să mă ţin în viaţă decât pe mine.
   Analiza cuvintele ei, încercând să le înţeleagă semnificaţia. Se grăbi să găsească un exemplu concret.
   - Vezi, dacă... dacă te-ar fi răpit pe tine, explică ea încet, dacă te-ar fi ţinut captiv... aş fi venit după tine.
   Era atât de adevărat, încât i se făcu frică. Nu înţelegea de ce era adevărat, dar aşa stăteau lucrurile.
   Daniel făcu ochii mari.
   - Şi ar fi câştigat, să ştii, spuse ea de parcă s-ar fi scuzat. Ne-ar fi omorât pe amândoi. Dar asta nu înseamnă că n-aş fi încercat oricum. Înţelegi?
   Daniel ridică din umeri.
   - Responsabilitate.
   Deschise gura să spună ceva, apoi o închise la loc. Se duse până la chiuvetă, apoi se întoarse şi se opri în faţa ei.
   - De ce-ai veni după mine? Din vinovăţie?
   - În parte, recunoscu ea.
   - Dar nu tu m-ai băgat în povestea asta. Nu m-au ales pe mine din cauza ta.
   - Ştiu... de-aia am zis „în parte", cam 33%.
   El schiţă un zâmbet, ca şi cum ea spusese ceva amuzant.
  - Şi celelalte 77 de procente?
   - Alte 33 de procente... dreptate? Nu e cuvântul cel mai potrivit. Dar cineva ca tine... merită mai mult de-atât. Eşti un om mai bun decât oricare dintre ei. Nu e corect ca o persoană ca tine să fie nevoită să facă parte din lumea lor sinistră. E un sacrificiu inutil.
   Nu intenţionase să fie atât de vehementă. Realiză că îl tulburase din nou. Daniel nu-şi dădea seama ce om deosebit era. Locul lui nu era aici, în mocirlă. Avea ceva... pur.
   - Şi ultimele 34%? întrebă el după un moment de gândire.
   - Nu ştiu, zise Alex şi oftă.
   Habar n-avea de ce sau cum ajunsese Daniel să fie persoana cea mai importantă din viaţa ei. Nu ştia de ce făcuse automat presupunerea că Daniel va rămâne mai departe alături de ea, când de fapt asta n-avea absolut niciun sens. Nu putea să-şi explice de ce, când Kevin o rugase să aibă grijă de fratele lui, răspunsul ei fusese atât de... hotărât.
   Daniel aştepta să continue, dar Alex îşi desfăcu braţele într-un gest de neajutorare. Nu mai ştia ce să spună.
   El zâmbi uşor şi spuse:
   - Ei bine, responsabilitate nu mai pare un cuvânt la fel de groaznic ca înainte.
  - Pentru mine, da.
   - Ştii că, dac-ar veni după tine, aş face tot ce-aş putea ca să le stau în cale. Aşa că şi tu eşti o responsabilitate pentru mine.
   - Nu mi-aş dori să faci asta.
   - Pentru că amândoi am muri.
   - Da, asta s-ar întâmpla! Dacă vin după mine, tu să fugi.
   - De acord să nu fiu de acord, spuse el râzând.
   - Daniel...
   - Dă-mi voie să-ţi spun ce mai văd când mă uit la tine.
   Alex făcu un gest de neputinţă.
   - Spune-mi cel mai rău lucru pe care-1 vezi.
   El oftă, apoi îi atinse cu blândeţe obrazul.
   - Vânătăile astea. Îmi frâng inima. Ştiu că sunt un nemernic, dar dacă nu le-ai fi avut, n-ai fi acum în faţa mea. Cât de groaznic ţi se pare?
   - Ce vrei să spui?
   - Păi, dacă bruta aia de frate-meu nu te-ar fi snopit în bătaie, ai fi dispărut, iar eu n-aş mai fi avut şansa să te găsesc vreodată. Din cauza rănilor, ai avut nevoie de ajutorul nostru şi, uite-aşa, ai rămas cu mine.
   Expresia lui Daniel când rosti ultimele patru cuvinte o tulbură. Sau poate era din pricina degetelor lui care îi atingeau pielea.
   - Acum pot să-ţi spun ce altceva mai văd?
   Alex se uită la el temătoare.
   - Văd o femeie care e mai... reală decât orice altă femeie pe care-am întâlnit-o vreodată. Tu faci ca toate persoanele pe care le-am cunoscut să pară lipsite de substanţă. Ca nişte umbre sau iluzii. Mi-am iubit soţia sau - aşa cum ai spus când eram sub efectul drogului - mai degrabă am iubit proiecţia pe care mi-am făcut-o despre ea. Dar ea n-a fost niciodată atât de prezentă pentru mine cum eşti tu. N-am fost atras niciodată de nimeni cum sunt atras de tine şi cum am fost din prima clipă în care te-am văzut. E ca diferenţa dintre... dintre a citi despre gravitaţie şi a cădea liber pentru prima oară.
   Se priviră îndelung. Mâna lui, la început abia atingându-i obrazul, se relaxă încet până când îi prinse tot maxilarul în palmă. Îşi trecu degetul mare peste buza ei de jos atât de uşor, încât Alex nu era sigură dacă nu cumva îşi imaginase.
   - E complet absurd din toate punctele de vedere, şopti ea.
  - Să nu mă ucizi, te rog!
   Alex dădu uşor din cap.
   Daniel îşi lăsă şi cealaltă mână pe faţa ei - atât de blând încât, în pofida vânătăilor, Alex nu simţi nicio durere. Era doar un curent viu, aşa cum ar trebui să simţi un glob de plasmă din interior.
   Începu să-şi amintească, în timp ce el îşi lipea gingaş buzele de ale ei, că nu mai avea treisprezece ani şi că nu era primul ei sărut... apoi mâna lui se mută în părul ei şi-i lipi gura mai ferm de buzele sale întredeschise, iar Alex nu mai reuşi să-şi termine gândul.
   Suspină, iar el se dădu puţin înapoi, continuând să-i ţină ferm capul în mâinile sale lungi.
   - Te-am rănit?
   Fiindcă nu-şi mai amintea cum şă spună „nu te opri, continuă să mă săruţi!", se ridică pe vârfuri şi-şi aruncă braţele pe după gâtul lui, trăgându-1 mai aproape. Iar el nu se împotrivi deloc.
   Daniel trebuie să fi simţit că Alex avea braţele încordate, aşa că o apucă de mijloc şi o ridică pe blat, fără să-şi dezlipească nicio clipă buzele de ale ei. Ca din reflex, Alex îşi înfăşură picioarele în jurul şoldurilor lui în acelaşi timp în care el o strângea tare la piept, astfel încât trupurile lor înfierbântate erau contopite. Alex îşi trecu degetele prin părul lui, recunoscând în sfârşit că fusese atrasă mereu de buclele astea rebele.
   Sărutul era atât de sincer, era ceva numai al lui, de parcă întreaga fiinţă - alături de parfumul şi de gustul lui - făcea parte din curentul electric pe care-1 simţeau vibrând între ei.
   Alex începu să înţeleagă ce spusese Daniel mai devreme, şi anume că ea era reală pentru el. Şi pentru Alex era o experienţă cu totul nouă. Ar fi putut spune că era primul ei sărut, pentru că niciunul nu fusese atât de viu, mai puternic decât mintea ei analitică. Nu trebuia să gândească.
   Să nu gândească era uluitor.
   Totul se rezuma la a-1 săruta pe Daniel, de parcă doar pentru asta respira.
   El îi sărută gâtul, tâmpla, creştetul capului. Îşi cuibări faţa în scobitura umărului ei şi oftă.
   - Am sentimentul că am aşteptat un secol ca să fac asta. E ca şi cum timpul şi-a pierdut continuitatea. Fiecare secundă cu tine e mai importantă decât zile întregi din viaţa mea de dinainte de a te cunoaşte.
   - N-ar trebui să fie aşa uşor.
   De îndată ce el încetă s-o sărute, reuşi să gândească din nou, deşi îşi dori să nu fie nevoită s-o facă.
   El îi ridică bărbia.
   - Ce vrei să spui?
   - N-ar trebui să apară o... un moment de stânjeneală? Nasuri care se ciocnesc, chestii din astea. Adică în cazul meu a trecut ceva vreme, dar aşa-mi amintesc.
   O sărută pe nas.
   - În mod normal, da. Dar ăsta n-a fost un lucru normal din niciun punct de vedere.
   - Nu pricep cum e posibil aşa ceva. Şansele împotriva noastră sunt astronomice. Ai fost doar o momeală oarecare pe care au pus-o în capcană pentru mine. Şi apoi, printr-o coincidenţă, s-a întâmplat să fii exact...
   Nu ştiu cum să continue.
   - Exact ceea ce vreau, spuse el şi se aplecă s-o sărute iar.
   Alex se desprinse prea repede.
   - Trebuie să recunosc, zise ea, nu e un pariu pe care l-aş fi acceptat.
   - Şansele de a câştiga la loterie ar fi fost mai mari.
   - Crezi în destin?
   - Bineînţeles că nu.
   Daniel râse de tonul ei dispreţuitor.
   - Atunci cred că şi karma iese din discuţie?
   - Niciunul dintre lucrurile astea nu e real.
   - Poţi să dovedeşti?
   - Mă rog, n-am dovezi palpabile. Dar nici c-ar fi reale nu poate nimeni să demonstreze.
   - Atunci va trebui să accepţi că asta e cea mai neverosimilă coincidenţă din lume. Eu în schimb cred că există un fel de echilibru în univers. Amândoi am fost tratati incorect. Poate că ăsta-i echilibrul nostru.
   - E iraţional...
   N-o lăsă să termine, buzele lui făcând-o să uite instantaneu ce se pregătea să spună. O sărută de-a lungul obrazului până ajunse la ureche.
   - Se pune prea mare preţ pe raţiune, şopti el.
   Apoi gura lui se mişcă din nou în acelaşi ritm cu a ei, iar Alex nu avea cum să nu fie de acord. Starea asta era mai bună decât logica.
   - Să ştii că n-ai scăpat de Indochina, murmură el.
   - Poftim?
   - De film. Ne-am pus vieţile în pericol ca să fac rost de el, aşa că măcar atât...
   De data asta, ea fu cea care nu-1 lăsă să termine.
   - Mâine, spuse Daniel când se opriră câteva clipe să respire.
   - Mâine.

Capitolul 16

   Alex se trezi a doua zi plină de nerăbdare, dar în acelaşi timp se simţea şi foarte, foarte prost.
   Nu reuşea să-şi ducă niciun gând până la capăt; îi tot veneau în minte chipul lui Daniel sau mâinile sale fine şi îşi aducea aminte de senzaţiile pe care i le provocase răsuflarea lui pe gât. De aceea era nerăbdătoare; voia să-l vadă.
   Însă erau foarte multe aspecte practice pe care pur şi simplu nu putea să le ignore. Astă-noapte sau mai degrabă dis-de-dimineaţă, când el o săruta de noapte bună pentru a suta oară în capul scării, fusese prea epuizată ca să se gândească la vreunul dintre ele. Abia dacă avusese energia să-şi armeze sistemele de apărare şi să-şi pună masca de gaze înainte de a adormi.
   Poate că era mai bine aşa; fusese prea tulburată ca să poată înţelege exact în ce aventură nebunească pornise.
   Chiar şi acum, nu se gândea decât că Daniel se trezise şi era undeva prin casă. Era nerăbdătoare să-l vadă din nou şi, în acelaşi timp, uşor înspăimântată. Dacă acel val nebunesc de emoţie care astă-noapte păruse atât de firesc şi de irezistibil se risipise? Dacă dintr-odată redeveniseră nişte străini care n-aveau nimic să-şi spună?
   Poate c-ar fi fost mai simplu dacă lucrurile ar fi stat aşa.
   Astăzi sau mâine, oricum în curând, Kevin avea să sune... îh, Kevin. Putea să-şi imagineze ce reacţie ar avea faţă de întorsătura pe care o luase situaţia.
   Clătină din cap. Asta nu mai avea nicio importanţă.
   Pentru că astăzi sau mâine Kevin o să sune şi pe urmă ea va trimite e-mailul care-i va face pe şobolani să fugă care încotro. Kevin va alcătui o listă de nume. Apoi el îi va urmări pe şobolanii lui, iar dacă ea nu acţiona simultan, şobolanii ei se vor da la fund. Aşa încât va fi nevoită să-l lase pe Daniel aici şi să pornească în expediţia ei de represalii, ştiind prea bine că existau şanse mari ca ea să nu se mai întoarcă. Cum îi va explica asta? Cât timp mai avea? Două zile, maximum?
   Ce sincronizare oribilă!
   Nu i se părea potrivit să înceapă ziua anticipând toate orele împreună cu Daniel. N-ar fi fost cinstit. E drept că auzise planul, dar era absolut sigură că nu se gândise suficient la asta ca să înţeleagă ce însemna. Aşadar, curând avea să-l lase singur aici. Ar fi fost mult mai bine să-şi petreacă timpul învăţându-1 arta ascunderii. Iar să continue antrenamentul la poligon n-avea cum să le dăuneze.
   Sentimentul de nerăbdare se transformă într-o groază apăsătoare când gândurile ei ajunseră la o concluzie. Comportamentul ei din noaptea trecută fusese iresponsabil. Dacă ar fi avut o idee cât de mică despre ce era în mintea lui Daniel, poate că ar fi reuşit să rezolve situaţia până să scape de sub control. Poate c-ar fi reuşit să păstreze o distanţă adecvată între ei. Dar fusese luată complet prin surprindere.
   Încercarea de a înţelege o persoană normală nu era punctul ei forte. Totuşi, sincer, cineva care o găsea pe adevărata Alex atrăgătoare nu era deloc o persoană normală.
   Auzi lătrături afară - după toate aparenţele, câinii se întorceau de la şopron. Se întrebă dacă era încă dimineaţă sau se făcuse deja după-amiază.
   Luă haine curate, dezarma uşa şi se duse la baie. Nu voia să-l vadă pe Daniel până nu se spăla pe dinţi. Ceea ce era o stupizenie. Nu-i era îngăduit să-l sărute din nou. N-ar fi fost bine pentru niciunul dintre ei.
   Era întuneric pe hol, iar baia era goală. Uşa camerei lui Daniel era deschisă şi înăuntru nu era nimeni. Se spălă rapid, încercând să nu întârzie prea mult în faţa oglinzii şi dorindu-şi să arate mai bine. Buzele îi arătau mai rău ca ieri; se umflaseră din nou, dar era numai vina ei. Stratul de adeziv se desprinsese peste noapte şi, uitându-se la marginea închisă la culoare a buzei de jos, Alex îşi zise că semnul acela nu-i va mai trece niciodată.
   În timp ce cobora scara, auzi televizorul. Când intră în camera mare din faţă, îl văzu pe Daniel aplecat peste consola de sub ecranul plat. Uşa de la intrare era deschisă, iar o adiere călduţă pătrundea prin plasa pentru ţânţari şi-i ciufulea uşor părul.
   - De ce ar avea cineva nevoie de cinci mufe diferite? mormăia el.
   Îşi dădu la o parte părul care-i cădea în ochi.
   - E doar un DVD, nu vreau să lansez aici o navetă spaţială.
   Blândeţea şi umorul lui o făcură să se oprească în loc; se simţi ca o laşă şi brusc îşi dori să se întoarcă şi să urce din nou scara pe furiş. Cum avea să-i spună lucrurile pe care trebuia să i le spună? Gândul de a-1 întrista i se păru dintr-odată mai respingător decât îşi imaginase.
   Afară, Lola lătră scurt, uitându-se la ea plină de speranţă. Daniel se întoarse şi, când dădu cu ochii de Alex, un zâmbet uriaş îi lumină faţa. Traversă camera din patru paşi mari şi o prinse în braţe.
   - Te-ai trezit, spuse el vesel. Ţi-e foame? Am tot ce trebuie pentru omletă.
   - Nu, zise Alex, încercând să se desprindă din îmbrăţişare.
   În acelaşi moment, auzi cum îi chiorăie stomacul.
   Daniel o lăsă jos şi se uită lung la ea, cu sprâncenele ridicate.
   - Adică, da! recunoscu Alex. Dar mai întâi trebuie să vorbim puţin, te rog!
   - Mă gândeam eu c-o să te trezeşti dornică de o discuţie serioasă, zise el oftând. Dar înainte să începi...
   Alex ar fi vrut să se facă nevăzută. Sentimentul de vinovăţie pe care îl avea era foarte puternic. Dar nu era mai puternic decât nevoia de a-i răspunde la sărut. Nu ştia dacă va mai avea altă şansă. Un sărut foarte blând, moale şi lent. Daniel văzuse cum îi arătau buzele şi avusese grijă să n-o rănească.
   În clipa în care el se desprinse din îmbrăţişare - el, nu Alex; Alex nu se mai putea controla - veni rândul ei să ofteze.
   Daniel îşi lăsă braţele în jos, dar o luă de mână în timp ce-o conducea spre canapea. Braţul îi fu cuprins de furnicături şi Alex se dojeni aspru pentru că se simţea atât de atrasă de el. Trebuia să-şi păstreze cumpătul.
   Lola lătră din nou, plină de speranţă, când o văzu pe Alex apropiindu-se de uşă. Alex o privi ca şi când îi cerea înţelegere. Khan şi Einstein se ghemuiseră şi ei pe verandă.
   Daniel opri sonorul televizorului şi lăsă telecomanda pe podea. Se aşeză lângă Alex, ţinând-o de mână. Zâmbea în continuare.
   - Dă-mi voie să ghicesc. Crezi că e greşit ceea ce facem, spuse el.
   - Păi... da.
   - E imposibil ca noi doi să fim cu adevărat compatibili, dat fiind felul cum a început relaţia. Sunt de acord că n-a fost tocmai o primă întâlnire romantică, aşa ca-ntr-un film de Hollywood.
   - Nu-i vorba de asta.
   Alex se uită la degetele lor împreunate.
   Poate că se înşela. Poate că tot acest plan de răzbunare fusese gândit prost. Nu exista nimic care s-o împiedice să fugă din nou. Putea să câştige iar banii pe care-i pierduse. Putea să se ducă la Chicago, să se împace cu Joey Giancardi şi să fie din nou doctorul Mafiei. Şi poate că, ţinând cont de ceea ce ştia acum despre planul de a o elimina, Familia putea chiar să-i ofere o oarecare protecţie.
   Sau putea pur şi simplu să muncească la o cârciumă din vreun loc izolat şi să trăiască fără arsenalul ei obişnuit: triptamină, opioide şi capcane mortale. Cine ştie, poate că, dacă stătea ascunsă, actele de identitate false pe care le avea deja vor rămâne multă vreme valabile.
   - Alex? zise Daniel.
   - Mă gândeam la viitor.
   - La compatibilitatea noastră pe termen lung? încercă el să ghicească.
   - Nu, nu pe termen lung. Mă gândeam la ce se va întâmpla în seara asta. Sau mâine.
   În sfârşit ridică privirea la el. Ochii lui blânzi, verzui-cenuşii aveau doar o expresie uşor derutată, nu îngrijorată.
   - Fratele tău o să sune curând.
   Daniel făcu o grimasă.
   - Uau. Nu m-am gândit la asta.
   Apoi zâmbi şi continuă:
   - Cred c-ar fi mai bine să-i zic despre asta aşa, într-o doară, la telefon - apropo, Kev, m-am îndrăgostit de Alex - decât faţă în faţă, nu-i aşa?
   Alex încercă să alunge fiorii care o străbătură la auzul întrebării. Ăla nu era un cuvânt pe care să-l rosteşti cu uşurinţă şi cu care să glumeşti. Daniel n-ar fi trebuit să-l folosească. Şi totuşi, se înfioră toată.
   - Nu asta-i partea pentru care-mi fac griji, ci faptul că ignori în continuare că există un plan. După ce el îşi ocupă poziţia, noi trimitem e-mailul. Kevin urmăreşte cine reacţionează. Apoi ne întâlnim cu el şi...
   Lăsă fraza neterminată, încruntându-se.
   - Pe urmă, voi doi o să - care-i expresia? - o să le faceţi felul, aşa-i? Asta o să fie foarte periculos, nu-i aşa? Auzi, n-am putea să-l lăsăm pe Kevin să se ocupe singur? Mi se pare că nu l-ar deranja, chiar i-ar face plăcere.
   - Nu aşa ne-a fost înţelegerea. Şi, Daniel...
   - Ce e?
   Vocea lui deveni mai aspră acum, uşor iritată. Începea să înţeleagă.
   - Nici eu, nici Kevin nu vom putea să... mă rog, să dăm randament maxim dacă pârghia pe care ei o pot folosi împotriva noastră se află în acelaşi loc cu oamenii care ne vor răul.
   Când Alex rosti cuvintele, semnificaţia lor avu un efect aproape fizic, resimţit ca o undă de şoc în tăcerea care urmă.
   Daniel o privi lung, fără să clipească. Alex aşteptă.
   - Glumeşti? întrebă el în sfârşit, cu o voce stinsă.
   - Chiar crezi c-am să accept să mă laşi aici şi să stau degeaba în vreme ce tu îţi rişti viaţa?
   - Nu. Şi da, o să accepţi.
   - Alex...
   - Ştiu să-mi port de grijă.
   - Da, dar... pur şi simplu, mintea mea refuză să accepte. Cum crezi că aş putea să stau aici şi să aştept, fără să ştiu nimic? Alex, vorbesc serios!
   Daniel spuse toate astea pe un ton imperativ. Alex nu se uita la el; privea drept înainte, la televizor.
   - Alex?
   - Dă sonorul mai tare. Acum.
   Daniel se uită la ecran, încremeni o clipă, apoi sări de pe canapea şi luă telecomanda de pe podea. Apăsă greşit câteva butoane până când vocea crainicului de ştiri se auzi tunător în sistemul de sonorizare home cinema.
   - ...lipseşte de joia trecută, când se crede că a fost răpit de la liceul unde predă. Se oferă o recompensă substanţială pentru orice informaţii ar ajuta la găsirea şi salvarea lui. Dacă l-aţi văzut pe acest bărbat, vă rugăm să sunaţi la numărul de mai jos.
   Pe ecranul mare, faţa lui Daniel era mărită de patru ori. Era un instantaneu, mai degrabă decât o fotografie oficială din anuarul şcolii. Era făcută undeva afară, într-o zi însorită, iar Daniel zâmbea larg şi avea părul ciufulit şi umed de transpiraţie. Îşi ţinea braţele întinse peste umerii a doi oameni mai scunzi, ale căror chipuri fuseseră şterse din imagine. Era o fotografie foarte reuşită. Daniel arăta ca genul de persoană pe care-ai vrea s-o ajuţi. în partea de jos a ecranului era afişat cu cifre mari şi roşii un număr cu apelare gratuită.
   Imaginea dispăru şi îi luară locul un prezentator de ştiri, cam de vârsta a doua, şi o prezentatoare blondă exuberantă.
   „Nefericită întâmplare, Bryan. Să sperăm că vor reuşi să-l aducă înapoi acasă la cei dragi. Acum să vedem cum va fi vremea, cu Marceline. Cum se prezintă situaţia pentru restul săptămânii, Marcie?"
   Imaginea trecu la o brunetă focoasă care stătea în faţa hărţii digitale a întregii ţări.
   - Astea-s ştirile naţionale, şopti Alex.
   Mintea ei începu să analizeze diferitele scenarii. Daniel opri sonorul televizorului.
   - Cred că cei de la şcoală au sunat la poliţie, spuse el.
   Alex îl privi.
   - Ce e?
   - Daniel, ştii câţi oameni dispar în fiecare zi?
   - Oh... şi fotografiile lor nu apar la ştiri, nu-i aşa?
   - Cu atât mai puţin ale bărbaţilor care lipsesc doar de câteva zile.
   Se ridică şi începu să se plimbe de colo-colo.
   - Încearcă să te scoată din ascunzătoare. Ce-nseamnă asta? Unde vor s-ajungă prin asta? Își imaginează oare că m-a ucis Kevin? Sau că am aflat adevărul şi am fugit cu tine? De ce să creadă că te-am luat cu mine? Trebuie să fie legat de Kevin. E şi faţa lui. Îşi închipuie c-am pierdut. Corect? Celor de la CIA le-ar fi fost mult mai uşor să aranjeze ştirea asta decât celor din departamentul meu. Bineînţeles, dacă lucrează împreună...
   - O să vadă Kevin ştirea asta? zise Daniel îngrijorat. E chiar acolo, în Washington.
   - Kevin nu-şi arată faţa, orice-ar fi.
   Se mai învârti prin cameră câteva clipe, apoi se aşeză din nou lângă Daniel. Îşi îndoi picioarele sub ea şi-l luă de mână.
   - Daniel, cu cine ai vorbit ieri?
   El se înroşi.
   - Ţi-am spus. N-am vorbit decât cu persoanele de la casa de marcat.
   - Ştiu, dar ce erau? Bărbaţi, femei, bătrâni, tineri?
   - Păi, casierul de la băcănie era un bărbat mai în vârstă, pe la 50 de ani, hispanic.
   - Era lume multă în magazin?
   - Nu prea. Era singurul casier. Mai erau doi inşi la coadă în spatele meu.
   - Asta-i bine.
   - Prăvălia cu mărfuri de un dolar era mică. Eram singurul client. Dar femeia de la casă avea televizorul pornit - urmărea un concurs televizat. Nu prea s-a uitat la mine.
   - Câţi ani avea?
   - Mai în vârstă decât primul tip. Cu părul alb. De ce? Bătrânii se uită mai des la ştiri, nu-i aşa?
   - Posibil, zise ea ridicând din umeri. Al treilea.
   - Abia ieşită de pe băncile şcolii. Îmi amintesc că m-am întrebat dacă s-or fi terminat cursurile până să-mi dau seama că lucra acolo.
   Alex simţi cum i se strânge stomacul.
   - O tinerică? Şi a fost prietenoasă... foarte prietenoasă.
   Nu fusese o întrebare.
   - Da, de unde ştii?
   - Daniel, zise ea cu un oftat, eşti un bărbat atrăgător.
   - Sunt un om obişnuit, în cel mai bun caz. Şi cam cu 10 ani prea mare pentru o fată de vârsta ei, protestă el.
   - Îndeajuns de vârstnic ca să fii interesant. Uite, nu contează. O să ne luăm singurele măsuri de precauţie pe care le avem. Din acest moment, nu te mai bărbiereşti. Şi nu doar că încercăm să nu facem valuri, ci ne şi dăm la fund. În afară de asta, tot ce putem face e să sperăm că fata nu se uită la ştiri. Şi că ei nu vor răspândi ştirea pe vreunul dintre site-urile de socializare pe care le folosesc tinerii în ziua de azi.
   - Ar face-o?
   - Dacă le vine ideea... Sunt în stare să rişte orice.
   Daniel îşi sprijini capul pe mână.
   - Îmi pare foarte rău.
   - Nu-i nimic. Toţi am făcut greşeli în povestea asta.
   - Tu n-ai făcut. Doar încerci să mă faci să mă simt mai bine.
   - În ultimele săptămâni, am comis câteva erori majore.
   El ridică privirea, uimit.
   - Unu, n-am ignorat din capul locului e-mailul lui Carston. Doi, am căzut în capcană. Trei, nu ţi-am găsit de la bun început dispozitivul de urmărire. Patru, nu mi-am amorsat tavanul şopronului. Şi apoi Kevin a făcut greşeala să-şi dea masca de gaze jos... cred că asta-i singura pe care i-o pot reproşa, împreună cu faptul că nu şi-a asigurat un mijloc de transport la plecare. La naiba, cred că runda asta o câştigă el.
   - Păi trebuie să mai fi făcut o greşeală la început, altfel CIA ar fi crezut că e mort.
   - Bravo. Mulţumesc.
   - Mai rămâne Arnie, spuse el cu tristeţe. Arnie e aproape perfect, n-are nicio bilă neagră.
   - Nu-i aşa că-i deteşti pe perfecţioniştii ăştia nesuferiţi?
   - Din toată inima, zise Daniel râzând.
   Apoi zâmbetul îi dispăru.
   - Nu cred că ai făcut aşa de multe greşeli. Adică, în ce te priveşte, da. Dar legat de mine... Ei bine, sunt bucuros că ai căzut în capcană.
   Alex îi aruncă o privire cruntă.
   - Asta ar însemna să ducem romantismul puţin cam prea departe, nu crezi?
   Îşi dorea să poată distruge complet amintirea primei lor nopţi petrecute împreună. Îşi dorea ca acele imagini să nu fie atât de clare în mintea ei - tendoanele proeminente de pe gâtul lui, ţipetele lui înăbuşite. Se înfioră, întrebându-se cât va dura până când imaginile se vor estompa.
   - Vorbesc serios. Dacă n-ai fi fost tu, ar fi trimis pe altcineva după mine. Şi, dacă acea persoană l-ar fi pus la pământ pe Kevin, m-ar fi omorât apoi şi pe mine, nu-i aşa?
   Alex se uită la chipul lui grav şi se cutremură din nou.
   - Ai dreptate.
   El o privi îndelung, după care oftă.
   - Şi-acum, ce facem?
   - Păi, opţiunile noastre sunt limitate, zise Alex încruntându-se. Faţa mea încă nu s-a vindecat complet ca să pot ieşi în lume. Dar acum ne putem folosi de ea mai mult decât de a ta. Aşa că există varianta să rămânem aici, ascunşi, sau să plecăm spre Nord. Am un loc. Nu are dotări la fel de sofisticate ca ăsta şi nici nu e la fel de bine protejat. Mi-ar fi plăcut să am o peşteră a lui Batman.
   Nu încercă să-şi ascundă invidia cu care rostise ultima frază.
   - Deci tu crezi că suntem mai în siguranţă aici?
   - Depinde. Aş vrea să aflu ce crede Arnie despre varianta cu oraşul înainte de a lua o decizie. Nu strică să aflăm nici părerea lui Kevin. Să sperăm că va suna în curând. Planurile s-au mai schimbat un pic. Cred că o să iasă cum vrea el. în final, victoria va fi a lui.

   Ziua a trecut greu. Alex nu voia să plece din faţa televizorului. Situaţia nu se schimba cu nimic dacă ştia de câte ori se transmisese ştirea şi câte posturi o preluaseră, dar tot trebuia să vadă. Arnie afişă o atitudine stoică, aşa cum se aşteptau; doar privirea uşor încordată îi trăda îngrijorarea.
   Alex voia să-l trimită pe Arnie la peştera lui Batman cu o listă cu tot ce avea nevoie. I-ar fi plăcut să aibă SIG-ul pentru ea şi nişte muniţie suplimentară, iar pentru Daniel, puşca cu ţeavă retezată pe care o văzuse în ascunzătoarea lui Kevin. O puşcă cu lunetă nu era la fel de utilă în confruntările de la mică distanţă ca o puşcă de vânătoare. Cu un singur cartuş tras, ar fi scos din joc mai mulţi atacatori.
   De asemenea, voia să caute măşti de gaze - nu putea să monteze dispozitivele de gazare în casă dacă n-avea o mască şi pentru Arnie. Se îndoia că fratele lui Daniel neglijase o măsură de precauţie atât de evidentă, dar poate că doar ei i se părea evidentă. în lumea lui, Kevin îşi făcea griji probabil numai pentru gloanţe şi bombe.
   Dar, deşi îşi dorea foarte mult aceste lucruri, era posibil să fie prea târziu să-şi ia măsuri preliminare. Dacă tinerica de la casă sunase după ce anunţul fusese difuzat prima oară - şi se putea să fi fost difuzat chiar mai devreme decât îl văzuseră ei sau chiar cu o zi înainte - ar fi durat ceva până când inamicii lor să înceapă căutarea. Cineva trebuia să ajungă acolo, apoi să pună întrebări prin oraş şi în final să investigheze posibilele piste. Dar după aceea, dacă acel cineva avea noroc, supravegherea urma să înceapă. Şi Alex n-avea cum să ştie dacă nu cumva începuse deja.
   Cu toate că ea şi Daniel stăteau în casă cu storurile trase, cineva putea să-l fileze pe Arnie chiar acum. Dacă Arnie s-ar fi dus la depozitul secret, urmăritorul nu l-ar fi scăpat din ochi. Dacă se întâmpla asta, puteau la fel de bine să pună un banner pe care să scrie: FELICITĂRI, AŢI AJUNS ÎN LOCUL POTRIVIT! SERVIŢI-VĂ CU CÂTEVA LANSATOARE DE RACHETE!
   Nu trebuiau să facă nimic care să trădeze existenţa peşterii lui Batman.
   Principalele dispozitive de siguranţă erau la îndemână, iar tot ce era important pusese în rucsac - ordonat pe categorii, în pungi cu fermoar - pentru o retragere rapidă. Îl pusese pe Arnie să mute camioneta în spatele casei, îndeajuns de aproape de fereastra lui încât să se poată furişa cu toţii în cabină dacă ar fi fost cazul.
   Alex aştepta telefonul lui Kevin sau ar fi vrut măcar ca acesta să fi avut suficientă încredere în ei ca să-i dea lui Daniel numărul de la telefonul cu cartelă, pentru situaţii de urgenţă. Era posibil să existe alte măsuri de siguranţă în casă, de care Arnie să n-aibă habar.
   Daniel pregăti cina pentru toţi trei şi, cu toate că atmosfera nu mai era la fel de însufleţită ca în seara precedentă, mâncarea se dovedi a fi la fel de delicioasă. Alex îi spuse s-o lase mai moale cu rezerva de ingrediente. Era posibil să mai dureze până când vreunul dintre ei va putea să meargă la cumpărături - şi asta era valabil chiar şi pentru Arnie.
   Era surprinsă să vadă că Daniel nu părea încurcat de prezenţa lui Arnie. Nu numai atât, dar nu se sfia să o atingă.
   De două ori o luă de mână; o dată o sărută pe creştet în timp ce trecea prin dreptul ei cu vasele. Arnie nu reacţiona în niciun fel, dar Alex nu putea să nu se întrebe ce credea el despre asta.
   Arnie îi anunţă că pusese câinii să patruleze prin rotaţie de-a lungul gardului împrejmuitor - pe toată distanţa de circa 10 kilometri - cât era lumină afară, adică în intervalul în care urmăritorii ar fi supravegheat locul cu binoclul. Dacă un intrus ar fi fost ascuns suficient de aproape ca să ţină casa sub supraveghere, câinii l-ar fi alertat pe Arnie. După ce le spuse toate astea, bărbatul se duse la culcare devreme, urmându-şi programul normal. Alex şi Daniel rămaseră să vadă ştirile de seară.
   Daniel se cuibări lângă ea pe canapea atât de firesc, încât lui Alex i se păru că făcuseră asta dintotdeauna. Nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de relaxată cu cineva. Până şi maică-sa o îmbrăţişa cu reţinere, rareori exprimându-şi afecţiunea prin cuvinte sau gesturi. Iar de Barnaby se apropiase emoţional, niciodată fizic. Aşadar, îşi imagina că ar trebui să se simtă stânjenită că-şi întinsese picioarele peste Daniel şi-şi rezemase capul de umărul lui, în timp ce el o cuprinsese cu braţele, dar se simţea ciudat de liniştită. Ca şi cum faptul că stăteau atât de aproape unul de celălalt le alunga toată încordarea.
   Ştirea legată de Daniel se transmise din nou, dar mai târziu în cadrul programului, şi se vedea de la o poştă că prezentatorul era plictisit de anunţ. Agenţia putea să manipuleze transmiterea unei ştiri o perioadă scurtă, dar nu putea să împiedice reţelele de televiziune să ignore un subiect mărunt. Iar acum, asta se întâmpla.
   - Probabil c-ar trebui să te previn... dacă nu te-ai gândit deja la asta, spuse Alex.
   Daniel încercă să pară detaşat, dar ea îi sesiză îngrijorarea.
   - Sunt sigur că nu m-am gândit.
   - Păi, dacă rezultatele întârzie să apară, vor trebui să mărească miza pentru ca presa să colaboreze în continuare cu ei.
   - Ce-nseamnă „să mărească miza"?
   Alex se trase puţin în spate ca să-l poată privi pe Daniel în ochi; nu-i plăcea deloc ceea ce urma să spună.
   - Vor face ca povestea să fie mai sordidă cumva. De exemplu, că eşti suspectat de o crimă. Sau să inventeze o elevă pe care ai răpit-o sau de care ai abuzat. Ceva de genul ăsta, probabil. Deşi s-ar putea să fie mai inventivi.
   Ochii lui se întoarseră de la faţa ei către ecranul televizorului, deşi prezentatorul trecuse la subiectul alegerilor locale. Se înroşi la faţă, apoi se făcu palid. Alex îl lăsă să se gândească la ceea ce-i spusese. îşi imagina cât de greu îi venea unui om bun să-şi dea seama că urma să fie transformat într-un răufăcător.
   - Nu pot să fac nimic în privinţa asta, spuse el cu glas scăzut.
   Nu era o întrebare.
   - Într-adevăr, nu ai ce să faci.
   - Bine că măcar părinţii mei nu mai trăiesc ca să vadă toate astea. Sper că... prietenii mei nu vor crede aşa ceva despre mine.
   - Eu n-aş face-o, zise Alex.
   Daniel îi zâmbi şi spuse:
   - La un moment dat, nu demult, erai convinsă că am de gând să omor vreo două milioane de oameni.
   - Pe atunci nu te cunoşteam.
   - Da, aşa e.
   După ce ştirile se terminară, îşi urară noapte bună, iar Alex se apucă să strângă. Era posibil să plece în mare grabă, îşi puse în ordine toate instrumentele de laborator, apoi se schimbă în colanţi şi un tricou negru - voia să aibă pe ea nişte haine comode dacă asta era noaptea cea mare.
   Ştia că era obosită, dar creierul ei nu dădea semne că ar funcţiona mai lent. De data asta, nu voia să lase să-i scape nimic. Nu era exclus ca Daniel să fi avut dreptate - poate că greşelile de la început de fapt îi salvaseră lui viaţa. Dar nu-şi putea permite alte erori. Acum nu mai era doar viaţa ei în joc. Alex oftă adânc. Să ai o responsabilitate aducea unele avantaje, dar povara era fără doar şi poate mai grea.
   O uşoară bătaie în uşă îi întrerupse gândurile.
   - Nu intra! strigă Alex, ridicându-se iute în capul oaselor.
   Patul de campanie se legănă sub ea.
   După o scurtă pauză, Daniel întrebă:
   - Ţi-ai pus cumva o mască de gaze?
   - Da.
   - M-am gândit eu. Vocea îţi sună înăbuşit.
   Altă pauză.
   - Sistemul tău de securitate e greu de dezamorsat? întrebă Daniel.
   - Aşteaptă puţin.
   Securiză repede firele, îşi ridică masca de gaze pe creştet şi deschise uşa. Daniel stătea acolo. Nu-1 vedea foarte bine în întuneric, dar i se păru că arată obosit... şi trist.
   - Eşti foarte îngrijorată, remarcă el, întinzând mâna ca să-i atingă uşor masca.
   - De fapt, aşa dorm mereu. M-aş simţi ciudat dacă n-aş avea-o. S-a întâmplat ceva?
   - Ce-ar mai fi putut să se întâmple? Nu. Eram doar... singur. Nu puteam să dorm. Voiam să fiu cu tine.
   Ezită.
   - Pot să intru?
   - Aă, bine.
   Alex făcu un pas înapoi şi aprinse lumina.
   Daniel se uită uimit în jur.
   - Asta e camera pe care ţi-a dat-o Kevin? De ce n-ai spus nimic? Ar trebui să stai în camera mea.
   - Mă simt bine aici, îl asigură ea. Oricum nu mă dau în vânt după paturi. E mai sigur să dormi iepureşte.
   - Nu ştiu ce să zic. Nu pot să dorm într-un ditamai patul ştiind că tu stai înghesuită aici.
   - Serios, îmi place.
   Daniel îi aruncă o privire neîncrezătoare, care deveni dintr-odată sfioasă.
   - Aveam de gând să mă invit la tine, dar văd că abia încapi tu aici.
   - Am putea să mutăm câteva lăzi...
   - Am o idee mai bună. Vino cu mine.
   Îi întinse mâna. Ea i-o luă fără să se gândească la ce face. O conduse de-a lungul holului întunecat, pe lângă uşa de la baie, până în camera lui. Singura lumină venea de la veioza de pe noptieră.
   Era o cameră foarte drăguţă, mai potrivită cu gusturile lui Kevin decât cămăruţa ei. În centru se găsea un pat imens, acoperit cu o cuvertură albă, care se sprijinea pe un cadru cu aspect rustic. O pătură aurie, asortată cu nuanţa lemnului, atârna la picioarele patului.
   - Vezi? spuse el. Mi-ar fi imposibil să mai dorm aici după ce am văzut în ce condiţii dormi tu. M-aş simţi foarte prost.
   - Păi, să ştii că nu fac schimb. Mi-am pregătit deja camera.
   Rămaseră stingheri în prag un moment.
   - Nu voiam să vorbim despre ceva anume. Doar să fiu în acelaşi loc cu tine.
   - Nu-i nicio problemă. Nici eu nu dormeam.
   - Hai să nu dormim împreună, spuse el, apoi roşi şi râse stânjenit. Asta n-a sunat bine deloc.
   O trase din nou de mână, spre patul uriaş.
   - Uite, promit să fiu un gentleman perfect, spuse el. Mă linişteşte doar să te văd.
   Alex se aşeză lângă Daniel pe cuvertura albă şi groasă, râzând de stângăcia lui şi întrebându-se dacă într-adevăr îşi dorea ca el să fie un gentleman perfect. După care îşi reaminti cu severitate că nu era un moment potrivit pentru asemenea gânduri. Poate cândva, în viitor, când vieţile lor n-ar mai fi fost în pericol. Dacă acea zi va veni vreodată.
   Daniel o luă de mână. Se întinseră amândoi pe spate.
   Daniel îşi puse mâna liberă sub ceafă şi se uită la ea.
   - Da, vezi? Acum e mai bine.
   Şi era. N-avea nicio logică - Alex nu se afla la adăpostul camerei ei securizate - dar, paradoxal, se simţea mai în siguranţă.
   - Da, recunoscu ea.
   Îşi scoase masca de gaze şi o aşeză pe pat.
   - Ai mâna rece.
   Înainte ca Alex să răspundă, Daniel se ridică, luă pătura de la picioarele patului şi o întinse peste ei. Apoi se trase mai aproape. Umărul lui îl atingea pe-al ei, iar braţul lui se sprijinea pe mâna ei.
   Alex se întrebă de ce era atât de conştientă de aceste gesturi mici în situaţia în care se aflau.
   - Mulţumesc, spuse ea.
   - Să nu mă-nţelegi greşit - o spun ca pe un compliment şi nu sunt deloc ironic - dar cred că aş putea chiar să dorm cu tine aici.
   - Ştiu ce vrei să spui. A fost o zi lungă.
   - Aşa e, zise el. Te simţi bine?
   - Da. Să nu mă-nţelegi tu greşit acum, dar s-ar putea ca la un moment dat să-mi pun masca la loc. E doar un obicei ciudat legat de somn.
   - Ca şi cum ai ţine în braţe un ursuleţ de pluş, zise el zâmbind.
   - Exact aşa, doar că nu e o mască adorabilă.
   Daniel îşi rezemă fruntea de tâmpla ei. Alex îi simţi bătaia pleoapelor pe obraz când închise ochii. Braţul lui îi cuprinse mijlocul.
   - Eu cred că tu eşti adorabilă, spuse Daniel şoptit.
   Părea pe cale să adoarmă.
   - Şi îngrozitor de letală, desigur, adăugă el cu un căscat.
   - Foarte drăguţ, spuse Alex, fără să fie sigură că o auzise.
   Respiraţia lui se linişti, iar Alex se gândi că adormise deja.
   Aşteptă câteva momente şi apoi, cu grijă, întinse mâna şi-i atinse buclele. Erau atât de moi. Îi urmări cu degetele trăsăturile, desăvârşit de calme. Era acelaşi chip inocent şi senin care nu aparţinuse niciodată lumii ei. Nu credea că văzuse vreodată ceva atât de frumos.
   Adormi aşa, cu palma aşezată protector pe ceafa lui şi cu masca de gaze uitată undeva în spate.

Capitolul 1 7

   Kevin nu sună.
   Lui Daniel nu i se părea ciudat, dar Alex vedea că Arnie era din ce în ce mai tensionat. Trecuse prea mult timp.
   Pentru Alex, lucrurile stăteau în felul următor: Kevin nu trebuia decât să ajungă într-un loc de unde să-l poată urmări pe singurul om despre care ştiau sigur că e implicat: Carston. Putea să ajungă cu maşina la Washington în două zile, chiar fără să se grăbească. Alex îi indicase exact unde să-l găsească pe fostul ei şef după ce ajungea acolo. N-ar fi trebuit să dureze mai mult de câteva ore. înţelegerea fusese că, dacă nu-1 găsea pe Carston în locul cu pricina, Kevin avea să le dea un telefon. Oare ce se întâmplase? Păţise ceva? Cât ar fi trebuit Alex să aştepte înainte de a vorbi cu Daniel?
   Simţea că devine şi mai paranoică. Întinse un fir suplimentar în afara uşii ce dădea în camera ei, astfel încât să poată fi amorsat în timp ce ea se afla în altă parte a casei.
   Era atât de frustrant că nu putea să întindă fire în tot parterul. Îi lipsea o singură mască de gaze.
   Dar exista şi o parte bună: cu fiecare oră în care stătea ascunsă, faţa ei se refăcea. în lumină slabă şi dacă-şi dădea cu mult fard, putea să scape neobservată câteva clipe.
   Aşteptarea era un amestec ciudat de plictiseală, stres şi o fericire dintre cele mai stranii. O fericire condamnată, o fericire cu termen-limită, dar care n-o făcea mai puţin... desăvârşită. Chiar în clipa asta ar fi trebuit să se afle într-un loc foarte întunecat, cu pulsul accelerat de adrenalina vânătorii, dar constată că acum îi venea mereu să zâmbească.
   N-o ajuta să-şi schimbe starea nici veselia nepotrivită a lui Daniel. Vorbiră despre asta în după-amiaza următoare, în timp ce se uitau la ştiri.
   Alex o lăsase pe Lola înăuntru, după ce Arnie ieşise pentru o rundă de antrenament - nu-i plăcea că n-aveau voie să lase câinii în casă; părea un gest lipsit de politeţe. Odată cu Lola, intraseră şi Einstein şi Khan. Acum parcă erau prea mulţi câini înăuntru. Spera ca Arnie să nu se supere. Cu siguranţă îi mai lăsau uneori în casă, altfel n-ar fi existat acea uşiţă specială din spălătorie. Nu ştia dacă regula de a ţine animalele afară făcea parte din antrenament, era o măsură de precauţie - câinii ar fi simţit primii dacă ar fi apărut vreun pericol - sau o stabiliseră doar pentru că Arnie era alergic - deşi, dacă era vorba de ultima variantă, nu era o ocupaţie potrivită pentru el.
   Lola îşi lăsă botul pe coapsa lui Alex - cu siguranţă, iar avea s-o umple de bale. Einstein sări direct pe canapea lângă Daniel, dând vesel din coadă; părea entuziasmat că încălca regula de a nu intra în casă. Khan se întinse cât era de lung în faţa canapelei. După reportajul plicticos care deschise programul de ştiri - despre politică, bineînţeles - Daniel îşi lăsă picioarele lungi pe spinarea lui Khan, iar uriaşul nu dădu vreun semn că s-ar sinchisi. Alex mângâia absentă urechile Lolei, care lovea podeaua cu coada, mulţumită că primeşte atenţie.
   Totul îi dădea lui Alex o senzaţie de confort şi de familiaritate, deşi nu se aflase într-o situaţie ca asta niciodată în viaţa ei. Nu fusese nicicând înconjurată de atâtea fiinţe vii - pe care să le atingă şi să le audă respirând - darămite să se mai şi ţină de mână cu un bărbat care credea că e ado- rabilă... şi letală. Iar faptul că acest bărbat încă se uita la ea aşa cum se uita, deşi îi cunoştea întreaga poveste...
   În timp ce se gândea la toate astea, îl privi brusc pe Daniel şi descoperi că şi el o privea. Îi oferea zâmbetul lui larg şi deschis - barba nerasă de două zile îi dădea o înfăţişare neaşteptat de severă - iar Alex îi zâmbi la rândul ei. Emoţii năvalnice îi răscoleau pieptul şi îşi dădu seama că era, probabil, cel mai frumos sentiment pe care-1 cunoscuse vreodată.
   Oftă, apoi scoase un geamăt.
   Daniel aruncă o privire spre ecranul televizorului, crezând că ceva din ce se difuza acolo o făcuse să ofteze, dar se dădeau reclame.
   - Ce este?
   - Mă simt ca o toantă, recunoscu ea. Stupidă. Euforică. De ce privesc totul cu atâta optimism? Deşi nu pot să leg două idei coerente. încerc să-mi fac griji şi mă pomenesc zâmbind. Poate că-mi pierd minţile şi nu-mi pasă de asta atât cât ar trebui. îmi vine să-mi trag o palmă ca să mă trezesc, dar în sfârşit faţa mea începe să se vindece.
   - Asta-i unul dintre neajunsurile de care ai parte când te-ndrăgosteşti, cred, zise Daniel râzând.
   Din nou, fiorii din trup.
   - Asta crezi tu că se-ntâmplă cu noi?
   - Aşa mi se pare.
   - Nu am cu ce să compar, zise ea încruntându-se. Şi dacă, de fapt, o iau razna?
   - Categoric, eşti sănătoasă la cap.
   - Dar nu cred că oamenii se pot îndrăgosti atât de repede.
   La drept vorbind, Alex nu credea deloc în dragoste, în iubire romantică. Reacţii chimice, desigur; atracţie sexuală, da. Compatibilitate, da. Prietenie. Loialitate şi responsabilitate. Dar dragostea parcă semăna prea mult cu un basm.
   - Mie... în fine, nu mi s-a întâmplat niciodată, zise Daniel. Adică, întotdeauna am crezut în atracţie la prima vedere. Am trecut prin asta. Şi cu siguranţă e o parte din ce mi se întâmplă acum.
   Zâmbi larg din nou.
   - Dar dragoste la prima vedere? Eram sigur că e doar o fantezie.
   - Bineînţeles că este.
   - Atâta doar...
   - Nu există „atâta doar...", Daniel.
   - Atâta doar că s-a întâmplat ceva cu mine în acel metrou, ceva care a depăşit cu totul puterea mea de înţelegere.
   Alex nu ştia ce să-i răspundă. Privi spre ecranul televizorului tocmai când se încheia jurnalul de ştiri. Daniel se uită şi el.
   - Am ratat-o?
   - Nu, n-au dat-o.
   - Iar asta nu e bine, remarcă el, cu o nuanţă de iritare în glas.
   - Îmi vin în minte două explicaţii posibile. Unu: au făcut în aşa fel încât ştirea să fie transmisă peste tot şi, dacă n-au obţinut rezultate, au lăsat-o să moară. Doi: ştirea e pe cale să se schimbe.
   Trupul lui Daniel se încordă într-o atitudine defensivă.
   - Cât de curând crezi că vom vedea versiunea următoare?
   - Foarte curând, dacă aşa stau lucrurile.
   Exista şi o a treia posibilitate, dar nu era pregătită s-o spună cu glas tare. Ştirea va dispărea definitiv, dacă obţinuseră ce avuseseră nevoie de pe urma ei. Adică, dacă-1 aveau pe Kevin.
   Credea că-i ghicise destul de bine caracterul lui Kevin ca să fie cât se poate de sigură că nu va ceda uşor. Era îndeajuns de inteligent ca să meargă pe cea mai credibilă versiune a poveştii în cazul în care departamentul l-ar fi prins: ajunsese prea târziu ca să-l mai salveze pe Daniel şi - după ce o ucisese pe Oleander - se dusese la Washington ca să se răzbune. Alex spera că nu se va abate de la acea poveste o vreme. Nu ştia cine se ocupa acum de interogatorii. Dacă acea persoană era cât de cât pricepută - ei bine, în cele din urmă Kevin avea să spună adevărul. Chiar dacă nu era cea mai mare admiratoare a lui Kevin, i se făcea rău când se gândea la ce-avea să păţească.
   Desigur, se putea să fi fost pregătit să fie prins, aşa cum ar fi fost şi ea. Putea să fie mort deja.
   Cu sau fără peştera lui Batman, în cazul în care Kevin nu suna până la miezul nopţii, sosise timpul să plece. Îşi dădea seama când îşi forţa norocul.
   Brusc, toată euforia se potoli. Măcar ăsta era un semn că nu înnebunise complet. Încă.
   Scoaseră câinii pe verandă înainte ca Arnie să se întoarcă, deşi mirosul de animal rămăsese în încăpere.
   Daniel începu să pregătească un sos cu carne pentru spaghete, iar Alex îl ajută să deschidă conservele şi să aleagă condimentele. Când lucrau împreună, totul părea uşor şi plăcut, de parcă făceau asta de ani de zile. Să fi fost ăsta sentimentul despre care vorbea Daniel? Cât de firească era intimitatea lor? Deşi nu credea în teoria lui, se văzu nevoită să admită că nici nu avea argumente să o combată.
   În timp ce trebăluia, Daniel fredona un cântec care lui Alex i se părea cunoscut, dar nu ştia de unde. După câteva clipe însă, se pomeni că-1 fredonează şi ea. Fără să pară că-şi dea seama ce face, Daniel începu să cânte versurile.
   - „Picioarele vinovate nu simt ritmul"', cântă el.
   - Auzi, dar cântecul ăsta nu-i mai bătrân decât tine? întrebă Alex după un moment.
   - Oh, cântam cu voce tare? zise Daniel, părând surprins. Scuze, am tendinţa să fac asta când gătesc.
   - De unde ştii versurile atât de bine?
   - Trebuie să te anunţ că, până în ziua de astăzi, Careless Whisper a rămas un cântec foarte popular în circuitul de karaoke. Îi rup pe toţi în seara dedicată anilor '80.
   - Te duci la concursurile de karaoke?
   - Hei, cine spune că profesorii nu ştiu să se distreze?
   Daniel se îndepărtă de aragaz, cu lingura plină de sos în mâna dreaptă, şi o trase cu stânga într-o îmbrăţişare lejeră.
   Făcură împreună câţiva paşi de dans, Daniel lipindu-şi obrazul aspru de al ei, în timp ce cânta: „Doar suferinţă vei găsi..."
   Apoi se întoarse la aragaz, continuând să cânte vesel despre cum nu va mai dansa el niciodată.
   „Nu fi idioată", îi spunea mintea lui Alex în timp ce un zâmbet tâmp i se întindea din nou pe faţă.
   „Taci din gură", îi răspundea corpul.
   Daniel n-avea o voce pe care să vrei s-o asculţi la radio, dar avea un timbru plăcut, iar entuziasmul cu care cânta îi sporea farmecul. Când auziră câinii întâmpinându-1 pe Arnie la uşă, erau în toiul unui duet pasional pe piesa Total Eclipse ofthe Heart. Alex se opri din cântat imediat, roşie la faţă, dar Daniel nu păru să bage în seamă nici că ea se ruşinase, nici că Arnie intrase în casă.
   - „Chiar am nevoie de tine în noaptea asta!" răcnea el tocmai când Arnie intra pe uşă, clătinând din cap.
   Alex se întrebă dacă Arnie şi Kevin se distrau vreodată sau discutau numai treburi serioase.
   Fără să comenteze, Arnie trase plasa de sârmă în urma lui, pala de aer curat care pătrunse în încăpere amestecându-se cu mirosul de mâncare. Acum, că era întuneric afară şi lumină înăuntru, Alex trebuia să se asigure că Arnie închisese uşa înainte să-i observe cineva.
   - Au simţit câinii ceva? îl întrebă pe Arnie.
   - Nu. I-aţi fi auzit dacă ar fi găsit ceva.
   - Ştirea n-a mai fost transmisă, spuse ea, încruntându-se.
   Alex şi Arnie schimbară o privire. Ochii lui Arnie îl săgetară pe Daniel, apoi se întoarseră la ea. Alex ştia ce voia să întrebe şi îl opri cu un semn din cap. Nu, nu discutase cu Daniel despre Kevin şi despre ce ar putea să însemne tăcerea lui. Arnie miji ochii - părea să fie singurul gest care-i trăda neliniştea.
   Pentru binele lui, trebuiau să plece de-acolo cât mai curând posibil. în cazul în care cineva ar fi făcut legătura între Daniel, Alex şi această casă, Arnie ar fi fost în pericol.
   Alex spera că va înţelege de ce se gândiseră să ia camioneta.
   Cina avu loc într-o atmosferă liniştită. Până şi Daniel păru să-şi dea seama care e dispoziţia generală. Alex hotărî să-i vorbească despre temerile ei legate de Kevin de îndată ce rămâneau singuri. Ar fi fost frumos să-i mai ofere o noapte de somn odihnitor, dar probabil că vor fi nevoiţi să plece înainte să se lumineze de ziuă.
   După ce terminară de mâncat - şi nu mai rămăsese nici urmă de spaghete; măcar momentele astea aveau să-i lipsească lui Arnie - Alex îl ajută pe Daniel să strângă, în vreme ce Arnie se duse să dea drumul la televizor. Se repetau aceleaşi ştiri. Alex putea să recite textul cuvânt cu cuvânt împreună cu prezentatoarea. Arnie nu apucase să vadă de trei ori ştirile azi, aşa că se aşeză pe canapea.
   Alex clătea farfuriile şi i le dădea lui Daniel să le pună în suport. Unul dintre câini scheună; probabil Lola. Alex spera că nu-i răsfăţase prea mult în după-amiaza aceasta. Nu se considerase niciodată o iubitoare de câini, dar îşi dădea seama că avea să ducă dorul tovărăşiei lor calde şi prietenoase. Poate cândva - în cazul în care Kevin rămăsese totuşi în viaţă şi planul lor devenea funcţional până la urmă - îşi va lua un câine. Dacă lucrurile aveau să iasă bine, poate că i-o va vinde pe Lola. Dar probabil că îşi făcea iluzii...
   O bufnitură surdă îi întrerupse gândurile - era un sunet ciudat pentru acel loc. Chiar în momentul în care privirea ei se mută spre Daniel, căutând sursa zgomotului - vreo ustensilă de bucătărie scăpată pe jos sau o uşă de dulap trântită, mintea ei făcea un salt înainte. Corpul nu apucă să răspundă comenzilor creierului, că un lătrat asurzitor se auzi dinspre verandă, însoţit de un mârâit feroce, încă o bufnitură, acoperită de hărmălaia stârnită de câini, şi lătratul se transformă într-un scheunat şocat şi plin de suferinţă.
   Alex îl trânti pe Daniel la podea în timp ce acesta se întorcea spre uşă. Era mult mai greu decât ea, dar se dezechilibra şi lui Alex îi fu mai uşor să-l pună la pământ.
   - Ssst, îi şuieră la ureche, apoi se târî peste el până lângă corpul central din bucătărie şi aruncă o privire în jur.
   Nu-1 zărea pe Arnie. Se uită la plasa pentru ţânţari - o gaură mică şi rotundă apăruse în jumătatea de sus. Încercă să desluşească dincolo de lătrăturile câinilor şi de zgomotul televizorului, dar nu se auzea nimic dinspre locul unde ar fi trebuit să fie Arnie.
   Probabil se trăsese de la distanţă, altfel câinii ar fi simţit imediat prezenţa vreunui intrus.
   - Arnie! strigă ea şoptit.
   Niciun răspuns.
   Se târî până la masă; rucsacul ei stătea rezemat de piciorul scaunului. Scoase PPK-ul din punga cu fermoar, apoi îl trimise alunecând pe podea spre Daniel. Avea nevoie de amândouă mâinile.
   Daniel prinse pistolul când acesta ajunse la jumătatea distanţei şi se înclină pe după margine. Nu se antrenase cu armele de mână, dar de la distanţa asta n-avea să conteze prea mult.
   Alex îşi puse inelele pe degete şi-şi strânse centura pe talie.
   Daniel sări în picioare într-o fracţiune de secundă, sprijinindu-şi coatele pe blat. Părea hotărât să folosească arma.
   În timp ce Alex se furişă spre pragul care dădea în camera mare, văzu o mână împingând mânerul uşii în jos - dar nu era o mână. Era o labă de câine acoperită de o blană neagră.
   Deci Kevin avusese şi alte motive în afară de cele estetice ca să aleagă pentru uşi modelul clasic de clanţă.
   Alex răsuflă uşurată când Einstein năvăli în cameră, urmat îndeaproape de Khan şi de rottweiler. Dar strânse furioasă din pumni auzind-o pe Lola gemând de durere.
   În timp ce câinii se adunau în tăcere în jurul lui Daniel, formând un fel de scut, ea îşi puse încălţămintea specială, băgă şnurul de strangulat într-un buzunar şi mânerele în celălalt.
   - Dă comanda, îi şopti lui Daniel.
   Trăgătorul urma să atace acum, deşi trebuia să se păzească de câini. Şi poate că avea să schimbe puşca cu lunetă cu ceva care să provoace găuri mai mari. Câinii antrenaţi astfel nu renunţau să atace chiar şi când erau răniţi.
   - Plan de urgenţă? şopti Daniel nesigur.
   Einstein ciuli urechile. Lătra scurt, apoi alergă spre celălalt capăt al bucătăriei şi scoase un scheunat.
   - Du-te după el, îl îndemnă Alex pe Daniel, apoi, stând aplecată, parcurse în fugă spaţiul dintre perete şi corpul central din bucătărie.
   Daniel începu să se ridice, dar, înainte ca Alex să poată spune ceva, Einstein se apropie de el şi, apucându-1 cu botul de mânecă, îl trase jos la podea.
   - Stai jos, traduse ea în şoaptă.
   Einstein îi conduse spre spălătorie, aşa cum se aştepta Alex. Khan şi rottweilerul veneau în urma lor. În timp ce ieşea din camera mare în holul întunecat, Alex îl căută cu privirea pe Arnie. La început, nu zări decât o mână nemişcată, dar apoi văzu că peretele din spate era împroşcat cu ceva. Evident - materie cerebrală amestecată cu sânge. Aşadar, n-avea niciun rost să încerce să-l ia cu ei. Era prea târziu pentru Arnie. Iar trăgătorul era fără doar şi poate un lunetist.
   Da... numai veşti bune.
   Alex fu surprinsă când Einstein se opri şi lovi cu laba uşa unui dulap de pe hol. Daniel o deschise, iar Einstein trase de ceva dinăuntru. Când Alex se apropie să vadă despre ce e vorba, o grămadă grea de blană căzu peste ea.
   - Ce-i asta? o întrebă Daniel în şoaptă.
   - Cred că e o haină de blană, zise ea, încercând să dea haina la o parte. Dar mai e ceva. E prea grea...
   Îşi plimbă repede mâinile peste blană, de-a lungul mânecilor; pe dedesubt se simţea ceva rigid. Îşi strecură degetele în mânecă, încercând să-şi dea seama despre ce anume era vorba. În sfârşit, înţelese. Nu era sigură că ar fi ştiut dacă n-ar fi examinat de curând costumul de Batman al lui Kevin.
    Einstein trase peste ei încă o grămadă de blană.
   - Sunt căptuşite cu plăci antiglonţ din kevlar, şopti ea.
   - Ar trebui să le punem pe noi.
   Alex se chinui să îmbrace haina în timp ce întrebările i se învârteau în minte. Faptul că era căptuşită cu fibră antiglonţ avea logică, dar de ce era atât de grea? Îi antrenase Kevin pe câini când era frig afară? Sau era vorba despre o măsură de prevedere pentru condiţii meteo neprielnice?
   Oare aici era frig vreodată? Dar în timp ce-şi sufleca mânecile - prea lungi, desigur - observă că haina lui Daniel se asorta cu blana lui Einstein, aşa încât nu se mai vedea unde se termină una şi unde începe cealaltă. Camuflaj.
   Haina avea şi o glugă căptuşită cu kevlar, pe care o trase peste cap. Acum ea şi Daniel erau doar nişte forme blănoase în întuneric.
   Einstein trecu direct prin uşiţa pentru câini de la celălalt capăt al spălătoriei şi Daniel îl urmă. Alex simţea în spate respiraţia fierbinte a lui Khan. După ce ieşi, îl văzu pe Einstein trăgându-1 pe Daniel înapoi la pământ, când acesta încercă să se ridice în poziţie ghemuit.
   - Mergi târâş, îi explică ea.
   Înaintarea era exasperant de înceată. Cu fiecare pas, haina devenea mai grea şi mai încinsă şi sub palme şi genunchi simţea pietrişul ca pe nişte vârfuri de cuţit. După ce ajunseră la porţiunea cu iarbă, deplasarea deveni mai puţin dureroasă, dar Alex aproape că nici nu-şi dădu seama, era nerăbdătoare să scape. în timp ce Einstein îi conducea spre anexa unde erau adăpostiţi câinii, se gândea că încearcă să-i ducă la camioneta pe care Arnie, la rugămintea ei, o mutase de acolo. Dar camioneta nu era un mijloc prea grozav de evadare. Trăgătorul putea să rămână pe poziţii, aşteptând pur şi simplu ca un vehicul să iasă pe singurul drum existent. Sau poate că era un scenariu diferit, în care tovarăşii lui pătrundeau în casă şi le scoteau pe victime afară în timp ce el aştepta.
   Alex auzea hărmălaia pe care o făceau câinii din adăpost: erau agitaţi şi alarmaţi de ceea ce se întâmpla. Străbătuseră trei sferturi din distanţă când un glonţ trecu razant, ridicând un nor de ţărână drept în faţa ei. Einstein lătră ascuţit şi Alex auzi cum unul dintre câinii din spatele ei se desprinde de micul lor grup, scoţând un mârâit înfundat.
   După zgomotul puternic al labelor şi mersul susţinut, nu se îndoia că era rottweilerul. Altă bufnitură, mai îndepărtată, dar mârâitul nu încetă. Auzi ceva, poate o înjurătură înăbuşită, după care o rafală de gloanţe care sigur nu proveneau de la o puşcă de lunetist. Muşchii i se încordară, în timp ce se târa cât de repede putea în urma lui Daniel, aşteptându-se să audă scheunăturile rottweilerului. Nu le auzi, dar mârâitul încetă. Ochii i se umplură de lacrimi.
   Khan se mută lângă ea, în partea dinspre trăgător, şi-l văzu pe Einstein asigurându-i lui Daniel acelaşi tip de protecţie. Kevin avusese dreptate când spusese că aceşti câini erau în stare să-şi dea viaţa pentru Daniel. Probabil că l-ar fi enervat să afle că făceau acelaşi lucru şi pentru ea.
   Kevin. Ei bine, acum erau şanse şi mai mari ca el să fie în viaţă. Motivul pentru care mass-media nu mai dădea ştirea nu era că Agenţia îl găsise pe Kevin, ci că reuşise să-l localizeze pe Daniel.
   Ajunseră la anexă. Alex se târî recunoscătoare în întunericul învăluitor. Câinii scheunau şi lătrau neliniştiţi. Luptându-se cu haina grea, încercă să se ridice, dar stând tot uşor aplecată. Daniel o imită, uitându-se în acelaşi timp la Einstein ca să vadă dacă insista ca ei să revină în poziţia culcat. Dar Einstein nu era atent la Daniel în acel moment.
   Împreună cu Khan, alerga frenetic de-a lungul şirului de boxe, oprindu-se la fiecare uşă şi apoi la următoarea. Iniţial, Alex se gândi dacă nu cumva ar fi trebuit să fugă şi ea, dar pe urmă îşi dădu seama ce făceau. Boxele aflate cel mai aproape de ei se deschiseră, apoi şi următoarele. Kevin îi învăţase pe câinii lui extraordinari să deschidă boxele din afară.
   Câinii eliberaţi tăcură imediat. Prima pereche era alcătuită din doi ciobăneşti germani. Cei doi câini ieşiră pe uşa şopronului, îndreptându-se spre nord. Înainte să se facă nevăzuţi, trei rottweileri sprinţară pe lângă Alex către sud.
   Urmară un doberman şi patru ciobăneşti germani, fiecare îndreptându-se într-o direcţie diferită. Câinii începură să iasă din clădire atât de repede încât Alex le pierdu complet şirul. Erau peste 30 de animale, unele dintre ele încă foarte tinere. O parte din ea ar fi vrut să strige Pe ei, băieţi!, pe când cealaltă parte ar fi vrut să-i prevină: Aveţi grijă!
   Zări căţeluşii Lolei trecând în goană pe lângă ea şi ochii i se umplură din nou de lacrimi.
   În noaptea întunecată, se auzi un strigăt panicat. Focuri de armă, apoi ţipete. Un zâmbet trist se aşternu pe faţa ei.
   Dar imediat auzi focuri de armă din altă direcţie. Categoric, erau mai mulţi atacatori.
   - Pistolul? îl întrebă pe Daniel cu glas şoptit.
   El dădu aprobator din cap şi scoase arma de la cureaua blugilor. I-o întinse, dar Alex clătină din cap. Voia doar să ştie dacă o mai avea. Haina din blană o făcea să transpire abundent. îşi dădu gluga pe spate şi-şi şterse fruntea cu braţul.
   - Ce facem acum? murmură el. Stăm aici şi aşteptăm?
   Alex tocmai se pregătea să-i spună că a evada dintr-un loc însemna altceva, când Einstein se întoarse şi-l trase din nou în jos pe Daniel. Se lăsă şi ea în patru labe şi-l urmă pe Einstein, care-i conduse afară pe uşa pe care intraseră. Khan le asigura din nou spatele. De data asta, Einstein îi duse spre nord, deşi Alex nu ştia să mai fie vreo anexă în partea aceea, îşi dădu seama că urma o lungă deplasare târâş, iar mâinile ei aveau deja zgârieturi adânci. Încercă să-şi protejeze palmele cu manşetele hainei, dar părţile acelea nu erau căptuşite, aşa că nu-i fură de cine ştie ce folos. Măcar acum erau prea multe siluete blănoase în întuneric pentru ca trăgătorul să mai piardă vremea cu patru care nu-1 atacau. Nu se vedea nicio lumină aprinsă. Încă nu începuseră să se ocupe de casă.
   Sunetele scoase de câini se auzeau în continuare: mârâieli îndepărtate, scheunatul căţeilor Lolei şi lătrături răzleţe.
   Alex pierdu noţiunea timpului, conştientă doar de cantitatea de transpiraţie pe care o producea, de sunetul aspru al propriei respiraţii, de faptul că urcaseră o pantă uşoară până atunci şi Daniel încetinise puţin. Îşi simţea palmele străpunse de crengile uscate, deşi erau învelite în blană. Nu credea că înaintaseră prea mult, iar Daniel tuşi uşor şi se opri. Se târî lângă el.
   Ajunseseră la gardul care mărginea ferma la nord. Îl căută cu privirea pe Einstein - întrebându-se ce trebuiau să facă acum -  apoi îşi dădu seama că el trecuse deja în partea cealaltă. Câinele se uită la ea şi-şi lăsă botul spre marginea de jos a gardului. Alex pipăi locul şi descoperi că pământul era înclinat; ceea ce crezuse că e o umbră era de fapt o adâncitură în roca închisă la culoare. Spaţiul era suficient de mare ca Alex să se strecoare fără probleme. Daniel o apucă de gleznă, ţinându-se după ea. După ce trecură amândoi, Alex se întoarse şi-l văzu pe Khan chinuindu-se să-şi facă loc. Se înfioră, ştiind că marginea de jos a plasei de sârmă îi zgâria de bună seamă pielea. Dar câinele nu protestă deloc.
   Ieşiră pe culmea unei râpe stâncoase, puţin adânci.
   N-o văzuseră până acum, fiindcă era ascunsă de o mică ridicătură de teren. Alex nu-şi imaginase că acele câmpii ce se întindeau la nord, spre Oklahoma, s-ar fi putut sfârşi undeva. Einstein cobora deja râpa pe o potecă îngustă. Khan o îmboldi de la spate.
   - Să mergem! şopti ea.
   Se ridică puţin, cu genunchii îndoiţi şi, văzând că Einstein nu obiectează, începu să coboare cu grijă panta. Simţea că Daniel o urmează îndeaproape. Într-adevăr, părea să fie o potecă, deşi putea să fie şi o cărare făcută de animalele sălbatice. în întuneric se auzi un nou sunet, un şopot blând pe care nu reuşi să-l identifice imediat. Nu-şi dăduse seama că râul trecea atât de aproape de casă.
   Până la fundul râpei nu erau nici 5 metri şi, când ajunseră acolo, Alex îşi zise că acum erau în siguranţă şi putea să-şi îndrepte corpul. Apa curgea liniştită pe lângă ei, în întuneric. I se păru că distinge celălalt mal; râul era mult mai îngust aici decât lângă şopron. Einstein trăgea de ceva aflat într-un loc în care apa săpase în mal. Se duse să-l ajute şi constată entuziasmată că era o mică barcă cu vâsle. Abia acum putea spune că înţelesese planul de urgenţă.
   - N-am să-l mai înjur niciodată pe fratele tău, se grăbi ea să spună în timp ce scoteau barca din ascunzătoare.
   În cazul în care Kevin ar mai fi fost în viaţă - şi dacă ea şi Daniel supravieţuiau până dimineaţă - nu se îndoia că-şi va încălca promisiunea, dar pentru moment era plină de recunoştinţă.
   Daniel prinse de marginea cealaltă a bărcii şi împreună, în câteva secunde, o împinseră pe apa care le ajungea până la genunchi. Haina lui Alex se îmbibase deja cu apă la poale, îngreunându-se cu fiecare pas. Curentul era mai puternic decât lăsa să se vadă suprafaţa lină şi se văzură nevoiţi să ţină bine de barcă atunci când cei doi câini săriră în ea. Greutatea lui Kahn făcu partea din spate a bărcii să se încline periculos de aproape de apa învolburată, aşa că amândoi se urcară în partea din faţă, lângă Einstein. Mai întâi Alex - în timp ce Daniel ţinea barca - apoi sări şi el. Barca ţâşni din loc ca o săgeată.
   Alex îşi dădu jos haina grea, în care simţea că ia foc.
   Oricum n-ar fi putut înota îmbrăcată cu ea, dacă ar fi fost cazul. Daniel se grăbi să şi-o dea jos şi el, fie pentru că se gândise la acelaşi pericol, fie pentru că avea încredere că Alex ştia ce face.
   Curentul puternic îi împinse cu repeziciune spre vest.
   Alex bănuia că asta făcea parte din plan. Kevin nu le lăsase vâsle. După vreo 10 minute, ajunseră într-o porţiune unde curenţii nu mai erau atât de puternici şi râul se lăţea în jurul unei cotituri domoale. Ochii ei se adaptaseră îndeajuns cu întunericul ca să poată desluşi marginea îndepărtată a apei.
   Curentul îi împingea spre malul sudic, acelaşi de la care porniseră. Einstein stătea neliniştit în partea din faţă a bărcii, cu urechile ciulite şi muşchii încordaţi. Alex nu era sigură după ce anume se uita, dar, când trecură de ceea ce bănuia că era o graniţă invizibilă, câinele sări brusc în apă. Părea destul de adâncă, pentru că Einstein începu să înoate, dar nu se vedea cât de jos era fundul albiei. Câinele se uită în spate la ei şi lătră scurt.
   Dându-şi seama că ar fi probabil o idee bună să i-o ia înainte lui Khan, Alex sări din barcă o secundă mai târziu.
   Apa rece îi trecu peste cap câteva momente, până ieşi din nou la suprafaţă. Auzi cum ceva cădea în apă în spatele ei - mai întâi un plescăit uşor, urmat de unul puternic, ce împrăştie în jur valuri care-i acoperiră din nou capul.
   Khan o întrecu înot, apa formând o spumă albă în jurul lui, şi atinse cu labele fundul nisipos cu doar un moment înaintea ei. Alex se întoarse şi-l văzu pe Daniel încercând să tragă barca spre mal. Nu putea să-l ajute dacă rămânea în apă prea adâncă, aşa că se deplasă în josul râului şi îl aşteptă în vad. Apucă de partea din faţă, iar el împinse de la mijloc, cu mâna trecută pe sub banchetă. Ajunseră imediat la mal, unde câinii se scuturau de apă. Scoaseră barca din apă, târând-o cam 3 metri, după care Daniel o lăsă jos şi-şi cercetă mâinile. Alex făcu la fel. Lemnul aspru nu-i cruţase palmele deja rănite; acum sângerau de-a binelea.
   Daniel îşi şterse mâna dreaptă pe blugi, lăsând o dâră de sânge, apoi recuperă din barcă pistolul şi un obiect mai mic - un telefon; trebuie să fi fost cel primit de la Kevin.
   Daniel avusese inspiraţia să le protejeze de apă pe amândouă - un lucru remarcabil, dată fiind tensiunea sub care se aflaseră amândoi. Din fericire, tot ce se găsea în rucsacul ei era ambalat atent în pungi etanşe.
   Alex îi cercetă rapid faţa. Nu părea să cedeze nervos curând, dar era posibil ca semnele să nu apară atât de devreme.
   Daniel luă hainele, dar abia putea să le ţină în braţe.
   Alex tocmai se pregătea să-i spună să le lase în barcă, însă îşi dădu seama că în viitorul apropiat urma să se ancheteze o crimă. Era mai bine să ascundă pe cât posibil orice dovezi.
   - Aruncă-le în râu... şi ar trebui să scăpăm şi de barcă, şopti ea. Nu e bine să le găsească cineva.
  Fără să ezite, Daniel se duse la mal şi aruncă hainele în apă. Grele cum erau, în scurt timp dispărură în adâncuri.
   Alex începu să împingă barca, iar Daniel sări să o ajute. În câteva clipe, ambarcaţiunea plutea pe apa întunecată. Alex ştia că era plină de sângele şi amprentele lor, dar, cu puţin noroc, ajungea în noaptea asta destul de departe pentru ca, dimineaţă, nimeni să nu mai facă legătura între ea şi casa lui Kevin. Barca era veche, cu lemnul aproape putred şi cu siguranţă nu valora mai nimic. Pesemne că oamenii care o vor găsi nu vor vedea nimic ciudat la ea.
   Alex şi-i imagină pe Kevin şi Einstein ieşind cu barca pe apa roşiatică în timpul zilei şi parcurgând traseul pentru antrenament. Trebuie să fi făcut multe asemenea curse.
   Faptul că pierduseră barca, indiferent de valoarea ei, probabil că-1 va supăra pe Kevin.
   Alex şi Daniel se întoarseră pe mal. De unde stăteau, era uşor să distingă şopronul, fiind singura formă înaltă de pe întinderea cufundată în beznă. În timp ce alergau spre el, o siluetă îndesată şi pătrăţoasă apăru pe neaşteptate. Alex tresări surprinsă, aşteptându-se ca Einstein şi Khan să reacţioneze. Apoi ochii ei desluşiră forma - era una dintre clăile de fân de pe poligonul de tragere. Trase adânc aer în piept ca să se calmeze şi continuă să alerge.
   Ocoliră şopronul ca să meargă la uşile din faţă. Fiindcă avea picioare lungi, Daniel ajunse primul şi deja descuiase când ea îl ajunse din urmă. Deschise uşa larg, aşteptă ca Alex şi câinii să intre, după care o închise la loc.
   Era întuneric beznă.
   - O clipă, spuse Daniel.
   Alex nu putea să-şi dea seama ce face din pricina sângelui care-i vuia în urechi şi a zgomotului pe care-1 făceau câinii. Se auzi un scârţâit slab, apoi un zgomot metalic. O lumină verde slabă se aprinse în dreapta ei. Abia reuşea să distingă silueta lui Daniel - mâna lui se lumină când atinse o tastatură numerică. O lumină albă, puternică se ivi brusc printr-o fantă lungă de lângă el. După ce Daniel lărgi fanta şi locul fu inundat de lumină, Alex reuşi să-şi dea seama ce făcea. Meşterea la una dintre maşinile vechi puse pe butuci.
   Desfăcuse bateria falsă, introdusese codul format din data naşterii, iar motorul fals se deschisese, lăsând să se vadă ascunzătoarea cu puşti, iluminată de dinăuntru.
   - Pune câteva din alea în Humvee, îi şopti ea lui Daniel.
   Probabil că nu era nevoie să vorbească în şoaptă, dar pur şi simplu nu putea rosti cuvintele mai tare.
   Lumina era destul de puternică pentru ca spaţiul din jurul lui să fie vizibil pe o rază de cam 4 metri şi jumătate. Cei doi câini stăteau de pază lângă uşă, ca şi cum ar fi pândit apariţia unor intruşi.
   Alex se duse repede spre genţile ei de voiaj şi dădu la o parte prelata veche. Desfăcu fermoarul de pe partea laterală a genţii de jos şi luă de-acolo o pereche de mănuşi din latex.
   Le trase peste mâinile care-i sângerau. Luă încă o pereche şi o vârî pe jumătate în buzunarul din faţă al blugilor.
   Între timp, Daniel trecuse deja la cauciucul de tractor fără cameră. Avea două puşti atârnate la spate, iar în îndoitura braţului ţinea două Glock-uri şi arma automată pe care Alex şi-o dorise. Luă şi SIG Sauer-ul cu care o văzuse antrenându-se. Deşi venise de curând în lumea ei, Daniel părea să ştie ce trebuie făcut.
   Alex îşi duse pe rând genţile în vehiculul ascuns îndărătul baloturilor de paie. Când trecu pe lângă Daniel, îi întinse mănuşile. El şi le trase pe mâini fără să ceară vreo explicaţie. Constată mulţumită că luminile interioare ale maşinii fuseseră stinse. După ce-şi aşeză genţile, aduse şi grenadele, dar fără lansatoarele de rachetă - nu era sigură că ar fi ştiut cum să le folosească fără să-i explodeze în faţă.
   - Banii? o întrebă Daniel.
   - Da, toţi.
   Daniel se execută fără întârziere şi, preţ de o clipă, Alex avu o senzaţie de deja-vu. Lucrau bine împreună - ca atunci când spălau vase.
   Era acolo şi o rezervă de costume din kevlar. Alex îmbrăcă o vestă şi strânse curelele la maximum, dar tot îi era puţin largă. Nu era foarte grea, aşa încât bănui că avea plăci din ceramică. Mai scoase una pentru Daniel. Văzu şi două costume „de Batman", dar erau prea mari pentru ea şi probabil că lui Daniel i-ar fi luat prea mult ca să-l îmbrace.
   Zâmbi când găsi două şepci groase de baseball. Auzise despre ele, dar crezuse că doar cei de la Secret Service le foloseau.
   Îşi trase una pe cap, iar pe cealaltă i-o întinse lui Daniel, împreună cu vesta.
   El se echipă. Era palid, dar avea o expresie hotărâtă. Alex se întrebă cât o să reuşească Daniel să-şi păstreze cumpătul, sperând ca adrenalina naturală să-şi menţină efectul până scăpau de-acolo.
   Alex îşi prinse de coapsă un cuţit lung şi subţire, sub centura ei obişnuită din piele îşi puse o curea cu toc pentru pistol, apoi îşi aruncă şi una peste umăr. Luă din Humvee un Glock şi îl fixă la şoldul drept. Prinse SIG-ul sub un braţ şi PPK-ul sub celălalt. Apoi puse puşca cu ţeava retezată în tocul de pe şoldul stâng.
   - Muniţie?
   Daniel dădu aprobator din cap. Îşi lăsase puşca preferată petrecută peste umăr. Alex arătă cu bărbia către armă.
   - Ţine aia la tine şi ia şi un pistol.
   Daniel luă celălalt Glock şi îl strânse în mâna înmănuşată.
   - Trebuie să ştergem tot ce-am atins.
   Nu apucă să termine, că el se şi puse în mişcare. Luă prelata sub care fuseseră ascunse genţile ei şi rupse două fâşii lungi. Îi aruncă lui Alex una, iar el ieşi să cureţe lacătul, Einstein urmându-1 ca o umbră. Alex începu cu prima maşină pe care o deschisese Daniel. Terminară treaba în scurt timp.
   Bucăţile de prelată erau pătate cu sânge, aşa că Alex le îndesă şi pe ele în partea din spate a vehiculului.
   Se opri să asculte un moment. Nimic în afară de patru animale agitate, stând la pândă.
   - Unde mergem acum? întrebă Daniel cu un glas mai încordat ca de obicei, dar nu părea să-şi fi pierdut stăpânirea de sine. La ascunzătoarea ta din Nord?
   - Nu încă, îi răspunse Alex, ştiind prea bine că avea pe chip o expresie dură, care poate îl speria.

Capitolul 18

   - Te întorci, spuse el în şoaptă.
   Alex încuviinţă cu o mişcare din cap.
   - Crezi că Arnie ar putea să mai...
   - Nu. E mort.
   Daniel tresări observând siguranţa detaşată cu care ea rostise cuvintele.
   - Atunci n-ar fi mai bine să fugim? N-ai zis tu că, dacă vin după noi, fugim?
   Daniel avea dreptate şi da, îi intrase şi ei fuga în sânge.
   Se întrebă dacă aşa simt acele mame despre care citeşti în ziare că au săltat dubiţa prăbuşită peste copilul lor. Disperate, îngrozite, dar totodată puternice ca un supererou.
   Alex avea modul ei de a face lucrurile: planuri, planuri, planuri pentru fiecare posibilitate şi apoi, când se producea dezastrul, punea în aplicare planul cel mai potrivit situaţiei date. Nu lua decizii sub impulsul momentului. Nu făcea lucruri din instinct. Nu se lupta; fugea.
   Dar în noaptea asta nu trebuia să se protejeze doar pe ea. Avea o dubiţă de ridicat.
   Nu era niciun plan, doar instinctul.
   Iar instinctul îi spunea că avea loc un atac serios, bine coordonat şi pus la cale de oameni care deţineau mai multe informaţii decât ar fi trebuit. Ea şi Daniel puteau să fugă, dar cine ştie ce le mai pregătiseră cei care-i vânau? Putea să fie altă capcană.
   Dacă reuşea să afle cine erau şi ce ştiau, evadarea lor avea mai multe şanse de reuşită.
   În definitiv, specialitatea ei era să afle lucruri.
   Să atace nu era, dar asta însemna doar că nu se aştepta nimeni la un atac din partea ei. La naiba, chiar şi ea era surprinsă.
   Vânătorii nu ştiau despre peştera lui Batman, altfel ar fi aşteptat-o aici. Prin urmare, nu aflaseră de resursele la care avea ea acces.
   Dacă ar fi analizat toate aspectele, probabil că s-ar fi răzgândit. Dar acum era impulsionată de adrenalină şi încerca să ia decizii inteligente. Decizii care să-i salveze nu doar în noaptea asta, ci şi a doua zi şi a treia. Iar dacă nu avea informaţiile necesare, nu putea să ia decizii corecte.
   - Fuga ar fi probabil cea mai sigură variantă pe termen scurt, răspunse Alex într-un final.
   - Şi atunci?
   - N-am avut până acum şansa asta - să-l interoghez pe vreunul dintre asasinii trimişi să-mi vină de hac. Cu cât ştiu mai multe despre cine sunt, cu atât vom fi mai în siguranţă pe viitor.
   În clipa următoare, Daniel vorbi pe un ton neutru:
   - Nu mă laşi aici.
   - Nu, am nevoie de ajutorul tău. Dar cu o condiţie.
   El aprobă.
   - Trebuie să faci întocmai ce-ţi spun. Nu-mi pasă dacă-ţi place sau nu.
   - De acord.
   - Trebuie să rămâi în maşină.
   Daniel tresări aproape insesizabil şi strânse din buze.
   - Întocmai ce-ţi spun, repetă Alex.
   El dădu iar din cap, deloc încântat. Alex nu era convinsă că avea să se ţină de cuvânt.
   - Am nevoie să mă acoperi, îi explică ea, iar pentru asta cel mai bine e să stai în Humvee. Nu poţi să mă păzeşti dacă cineva te împuşcă. Treaba asta o să fie urâtă. Te descurci?
   - Da, am mai avut de-a face cu chestii urâte.
   - Nu ca asta, zise Alex şi se opri o clipă. Sunt aproape sigură că indivizii ăştia cred că au venit aici pentru Kevin şi pentru tine. Din punctul de vedere al celor care iau deciziile, există o şansă ca eu să fi murit deja. Asta înseamnă că trebuie să procedez altfel decât de obicei. Pot să fac doar acele lucruri pe care le-ar face Kevin. O să fie ceva de şcoală veche şi n-o să putem lăsa niciun supravieţuitor.
   Daniel înghiţi în sec, dar dădu încă o dată din cap în semn de aprobare.
   - În regulă, ia-ţi ochelarii pentru vedere nocturnă când şofezi.
   Şi-ar fi dorit din toată inima ca el să nu fie nevoit să asiste la ce avea să urmeze - s-o vadă aşa cum va fi obligată să fie - dar acum nu mai exista cale de întoarcere.
   În timp ce ieşeau din şopron cu băgare de seamă, câinii stând tăcuţi în spatele vehiculului, doar respiraţia lor grea auzindu-se din când în când, Alex simţea cum se schimbă, se transformă. Avea să fie urât, dar şi foarte, foarte murdar.
   Asta dacă nu-i făceau ei felul mai întâi.
   Scoase o seringă mică dintr-o pungă aflată în rucsac. Era ultima dar, dacă n-o folosea acum, risca să nu mai apuce să aibă nevoie altă dată.
   - Ai încredere-n mine? îl întrebă.
   - Da.
   Felul în care o spusese dădea o greutate neobişnuită acelei simple afirmaţii.
   - Mi-a mai rămas doar doza asta, aşa că va trebui să o-mpărţim, ca drogaţii. Sângele meu e curat, îţi garantez.
   Îşi înfipse acul în picior şi apăsă pistonul până goli mai puţin de jumătate. Daniel era mai solid decât ea.
   - Ce-i asta? întrebă el neliniştit.
   Alex uitase că lui Daniel nu-i plăceau acele.
   - O sinteză între o dextroamfetamină şi un opioid - un fel de... adrenalină şi analgezic. Te va ajuta să funcţionezi dacă eşti împuşcat.
   Oriunde în afară de cap sau inimă - o precizare peste care Alex sări.
   El dădu din cap, privind ţintă în faţă şi nu tresări când Alex îl înţepă în coapsă şi goli seringa. Doza urma să aibă efect maximum 30 de minute.
   - Cât de bine vezi?
   - Surprinzător de bine.
   - Putem să mergem mai repede?
   În loc de răspuns, el apăsă pedala acceleraţiei.
   - Când stai pe loc, îl instrui ea, te duci pe bancheta din spate şi deschizi puţin gemuleţele astea laterale. Împuşti orice fiinţă umană în afară de mine. Nu-i greu să mă deosebeşti - o să fiu mult mai mică decât orice alt biped pe care-o să-l vezi.
   Daniel strânse din buze.
   - Rămâi aici orice-ar fi, ai înţeles?
  El aprobă cu o mişcare din cap.
   - O să ai vreo problemă să-i împuşti pe oamenii ăştia?
   - Nu, spuse Daniel cu convingere, apoi îşi încleştă dinţii.
   - Bun. Dacă ceva merge prost - ţi se blochează pistolul, cineva pătrunde nu ştiu cum în Humvee, orice-ar fi - arunci o grenadă pe geam. Ăsta-i semnalul că ai nevoie de ajutor. Ştii să foloseşti o grenadă?
   - Semnalul tău care e?
   - Poftim?
   - Dacă o să ai nevoie de ajutor, care-i semnalul tău?
   - Semnalul meu e „rămâi în maşină, Daniel". Grenada?
   - Cred că da, bombăni el.
   - Treaba asta s-ar putea să dureze o vreme, aşa că nu te nelinişti. N-o să încep un interogatoriu până când nu-mi iau toate măsurile de siguranţă. A, şi scoate-ţi ochelarii înainte de a arunca grenada sau închide ochii. Fereşte-te de lumina puternică - o să te orbească.
   - Am înţeles.
   Deodată, sună un telefon.
   Daniel tresări violent, lovindu-se cu capul de plafonul jos.
   - Ce dracu-i asta? urlă Alex.
   - E telefonul lui Kevin, spuse Daniel, pipăindu-şi agitat vesta.
   Scoase telefonul dintr-un buzunar pentru muniţie.
   Văzându-1 cum se chinuia să-l manevreze, Alex i-1 luă din mână.
   Pe ecran apărea un număr necunoscut. Apăsă butonul de răspuns.
   - Danny? urlă Kevin în urechea ei.
   - Prost ales momentul, Beach! Te sună el mai târziu!
   - Dă-mi-1 la telefon...
   Alex închise şi opri telefonul de tot.
  - Concentrează-te. Îl suni când terminăm.
   - Nicio problemă.
   Ei bine, Kevin era viu. Îşi zise că asta era o veste bună.
  Atâta doar că va trebui să-i spună cineva că planurile lui de pensionare se duseseră pe copcă, iar prietenul lui murise.
   - Ce-ai de gând să faci? întrebă Daniel. Spune-mi care-i planul ca să ştiu la ce să fiu atent.
   - O să intri direct prin poartă, dacă au închis-o între timp. Asta le va atrage atenţia. Vom modifica din mers planul dacă cei care ne aşteaptă sunt mai mult de patru. Accelerezi până aproape de casă şi apoi întorci la dreapta, astfel încât să rămână expusă partea dinspre tine a vehiculului. Dacă sunt patru sau mai puţini, încetineşti, dar nu te opreşti. Eu mă dau jos. Sper să rămână concentraţi pe tine. Mai mergi câţiva metri, apoi te opreşti şi-ncepi să tragi. Eu o să-i lovesc din lateral. Scopul tău e să-i ucizi. Eu o să încerc să-l pun la pământ pe unul pe care să-l interoghez după aceea. Şi sper să găsesc pe cineva leşinat în camera mea de la etaj. Am să-l iau pe Einstein ca să-i ţină pe ceilalţi câini departe de mine. Khan rămâne cu tine. Dacă stau ascunşi în casă, mă-ntorc şi intrăm prin zid.
   - Văd poarta. E deschisă.
   - Calc-o până la casă.
   Daniel acceleră.
   - Lumini! îi spuse el în aceeaşi clipă în care le zări şi ea.
   Faruri care se apropiau de ei pe drum, deplasându-se cu repeziciune.
   - Scoate-ţi ochelarii! Schimbăm planul. Loveşte-i! Treci peste ei, dacă poţi. Ţine-te bine de volan, nu pierde controlul maşinii.
   Alex se prinse de bord cu o mână şi cu cealaltă de scaun.
   Daniel îşi ridică ochelarii pe frunte şi apăsă pedala acceleraţiei până la podea. Alex ar fi vrut să-i poată proteja pe câini de ce avea să urmeze.
   Cealaltă maşină nu reacţionă la asaltul lor decât în ultima secundă, ca şi cum ocupanţii ei ar fi fost atenţi la ce se întâmpla în spatele lor, nu în faţă. Sau poate că, având toate luminile stinse şi vopseaua neagră, mată, vehiculul militar era invizibil în noapte.
   Era un SUV alb, de mărime medie. De cum îi văzu, şoferul coti spre partea în care stătea Alex. Daniel trase de volan şi maşina lor lovi ca un buldozer partea din dreapta a SUV-ului. Se auziră în acelaşi timp un zgomot asurzitor de tablă ruptă şi pocnetul exploziv al sticlei securizate sparte.
   Şocul îi catapultă pe câini în faţă. O succesiune rapidă de bufnituri şi zăngănituri metalice se auzi în clipa în care corpul lui Khan se izbi de scaunele din faţă. Proiectată înainte, Alex ajunse cu capul la câţiva centimetri de bord când centura de siguranţă o trase brusc înapoi. SUV-ul se ridică în aer un metru sau doi, se balansă o secundă pe două roţi, după care căzu la pământ pe partea stângă. Farul de pe partea dreaptă se făcu ţăndări. Khan şi Einstein scheunară când căzură pe podeaua maşinii.
   - Încă o dată! ţipă Alex.
   Daniel lovi cu botul maşinii şasiul SUV-ului. Metalul protestă cu un sunet strident. SUV-ul alunecă de parcă ar fi fost o cutie de carton. Alex îşi dădu seama că n-or să-l poată răsturna. Nu exista niciun punct de sprijin, doar o întindere nesfârşită de iarbă.
   - Acoperă-mă! zise ea şi-i smulse ochelarii de pe cap. Foloseşte luneta de vedere nocturnă a puştii. Einstein, vino!
   Alex nu aşteptă un răspuns. Coborî din Humvee înainte ca acesta să se oprească. Einstein se grăbi s-o însoţească, zgâriindu-i cu ghearele partea din spate a blugilor uzi. Trebuia să se mişte rapid, înainte ca indivizii din maşină să-şi revină în urma impactului. Înainte să fie în stare să-şi folosească armele automate.
   Se îndreptă direct spre parbriz, ţinând pistolul Glock cu ambele mâini. Era mai familiarizată cu SIG Sauer, dar confruntarea urma să se producă de la o distanţă foarte mică şi probabil că era bine să arunce arma după aceea.
   Prin lentilele ochelarilor de noapte totul se vedea incredibil de clar, în nuanţe de verde cu contraste intense. Farul dinspre partea şoferului era încă aprins, dar, cum stătea îngropat în pământ, emitea doar o lumină slabă şi ceţoasă.
   Din parbriz nu mai rămăsese decât rama, iar Alex văzu doi bărbaţi în scaunele din faţă. Airbagurile declanşate la ciocnirea iniţială stăteau atârnate peste capotă. Şoferul era o masă însângerată, cu creştetul proptit în cadrul portierei şi gâtul gros îndoit într-un unghi imposibil. Un ochi era deschis şi privea direct spre ea, fără s-o vadă. Părea tânăr, abia trecut de 20 de ani, cu pielea arămie, părul blond şi avea genul de constituţie masivă construită cu steroizi. Ar fi putut fi un agent, doar că restul înfăţişării sale nu se potrivea cu slujba asta. Avea părul lung cam de 20 de centimetri şi în lobul urechii se vedea înfipt ostentativ un diamant. Era sigură că omul fusese angajat strict pentru jobul ăsta. Nu părea să fi fost un agent cu putere de decizie.
   Pasagerul se mişca încet, clătinând confuz din cap, ca şi cum atunci îşi revenea. Era mai vârstnic decât celălalt, cam pe la 35 de ani, oacheş, cu obrajii acoperiţi de peri ţepoşi, solid, un tip care ridica greutăţi mari. Putea să parieze că, în picioare, era zdravăn ca un taur. Purta un costum lucios bine croit, ce părea nepotrivit pentru genul ăsta de operaţiuni, dar care îi oferea lui Alex câteva indicii, încă prins cu centura de scaun, se afla chiar la nivelul ochilor ei. Se apropie rapid şi-i înfipse în frunte ţeava pistolului, privind în jos ca să vadă ce făcea cu mâinile. Dar nu ţineau nicio armă şi păreau şi lipsite de vlagă.
   - Tu eşti şeful? întrebă ea autoritar.
   Individul scoase un geamăt.
   - Cine-i şeful tău?
   - Accident. Am suferit un accident, doamnă ofiţer, îi spuse individul, clipind în întuneric.
   Ochii lui păreau să se mişte uşor desincronizat.
   Alex îşi schimbă abordarea, retrăgându-şi pistolul şi îndulcindu-şi glasul.
   - Ajutoarele sunt pe drum. Trebuie să ştiu câţi sunteţi.
   - Ăă, şase...
   Asta însemna că mai erau patru, care probabil că auziseră zgomotul impactului şi veneau acum spre ei. Câinii începeau să se strângă în jurul ei, dar rămâneau cu toţii tăcuţi din pricina lui Einstein. Se întrebă dacă ar mai fi recunoscut-o în cazul în care Einstein n-ar fi fost lângă ea.
   - Domnule? întrebă, încercând să-şi imagineze cum ar vorbi un poliţist cu o persoană implicată într-un accident rutier. Unde sunt ceilalţi?
   - Autostopişti, spuse el în timp ce privirea începea să i se limpezească. Ceilalţi sunt autostopişti. Am cules de pe drum patru oameni şi i-am lăsat aici. Pe urmă au apărut câinii - nişte câini demenţi care ne-au atacat. Am crezut c-or să ne sfâşie cauciucurile.
   Începea să-şi recapete controlul, spunând cu grijă povestea. Îşi strânse degetele, apoi le relaxă. Alex ridică din nou pistolul, fără să-i scape mâinile din ochi.
   - Aceşti... autostopişti au fost răniţi în timpul atacului?
   - Aşa cred. Mi se pare că doi dintre ei. Ceilalţi au intrat în casă.
   Deci putea să spere că mai rămăseseră doar doi. Dar era individul ăsta şeful? Avea vârsta potrivită; totuşi, cât stătuse la Chicago, învăţase câteva lucruri. într-un atac organizat, de obicei tipii rămaşi în maşină se află mai jos în ierarhie.
   Şoferul era secundar. Vedeta show-ului era cel cu care se încheiase contractul. Cel cu talentele.
   - Cred că am nevoie de un doctor, se plânse individul.
   - Am chemat şi o ambulanţă, e pe drum.
   Lumina pe care o răspândea celălalt far al SUV-ului era aproape complet blocată de iarba deasă şi praful din aer, dar suficientă ca ochii lui să înceapă să se adapteze. Alex văzu cum i se dilată pupilele când îşi dădu brusc seama că avea un pistol în faţă.
   Duse mâna la interiorul sacoului. Alex îl împuşcă în umărul drept; nu voia să tragă în mână şi să rişte ca glonţul să treacă printr-un organ vital. Încă nu terminase cu el.
   Individul ţipă şi braţul drept îi zvâcni, cuprins de un spasm dureros, iar gâtul şi bărbia lui Alex fură împroşcate cu sânge. Pistolul scos din haină îi alunecă individului dintre degete, căzu pe faţa însoţitorului său mort, după care ricoşă din maşină pe pantoful ei. Alex ştia că asta nu era singura lui armă, aşa că îndreptă pistolul în jos şi-l împuşcă în mâna stângă.
   Tipul urlă din nou şi se împinse în centura de siguranţă ca şi cum ar fi încercat să se arunce spre ea prin rama goală a parbrizului. Ceva era în neregulă cu picioarele lui - nu reuşea să-şi găsească un punct de sprijin.
   Agitaţia îi stârni pe câini, care mârâiau cu toţii acum.
   Einstein se aruncă spre portiera dreaptă a maşinii. Sprijinindu-se cu ghearele pe rama geamului spart, îşi întinse gâtul şi prinse cu fălcile lui masive umărul drept al bărbatului - cel în care Alex tocmai trăsese un glonţ.
   - Ia-1 de pe mine! Ia-1 de pe mine! ţipa individul, cuprins de o groază cumplită.
   Alex profită de momentul ăsta şi luă de jos pistolul. Era un 38 ieftin, cu siguranţa deblocată.
   - Einstein, control! ordonă Alex.
   Era singura comandă pe care şi-o amintea în afară de plan de urgenţă şi pe loc repaus, iar control părea cea mai apropiată de ceea ce voia. Einstein dădu drumul umărului, dar îşi arătă colţii, lăsând să-i curgă din bot dâre de salivă amestecată cu sânge.
  - Cine eşti? ţipă individul.
   - Sunt persoana care o să-i ordone acestui câine să-ţi sfâşie faţa dacă în următoarele 30 de secunde nu-mi spui ce vreau să ştiu.
   - Ţine-1 departe de mine!
   - Cine-i şeful?
   - Hector! El ne-a adus aici!
   - Unde e acum?
   - În casă! A intrat acolo şi n-a mai ieşit. Angel s-a dus după el şi n-a mai ieşit nici el. Câinii erau gata-gata să rupă uşile maşinii! Am şters-o de-acolo!
   - Cine a tras cu puşca cu lunetă? Hector?
   Einstein mârâi la câţiva centimetri de faţa bărbatului.
   - Da! Da!
   Lui Alex nu-i trecuse niciodată prin minte să folosească animalele la interogatorii, dar iată că Einstein era un ajutor neaşteptat de eficient.
   - Hector urma să dea lovitura finală?
   - Da!
   - Cine era ţinta?
   - Nu ştiu! Noi trebuia doar să-i aducem cu maşina şi să tragem în oricine încerca să fugă.
   - Einstein, pe el!
   Nu era cea mai bună improvizaţie. Einstein se uită scurt la ea, clar derutat. Dar pentru omul din SUV nu conta.
   - Nu, nu! zbieră el. Jur! Hector nu ne-a spus. Asasinii ăştia portoricani nu le spun nimic outsiderilor.
   - Cum aţi găsit locul ăsta?
   - Hector ne-a dat adresele!
   Plural?
   - Au fost mai multe?
   - Pe listă erau 3 case! Am trecut pe la prima mai devreme. Hector a spus că nu e aia care trebuie!
   - Ce-aţi făcut acolo?
   - Hector a intrat. După 5 minute, a ieşit. Ne-a spus să mergem la următoarea.
   - Asta-i tot ce ştii?
   - Da! Da! E tot!
   Îl împuşcă în cap de două ori, cu propriul lui pistol.
   În mintea ei se derula o numărătoare inversă. Habar n-avea cât durase să dea drumul la câini, să fugă cu barca pe râu şi să încarce toate obiectele în vehiculul militar. Nu ştia când intrase Hector în casă şi cât timp îi luase ca s-ajungă în camera ei. Ceea ce ştia era că butelia cu gaz presurizat pe care o lăsase amorsată acolo va continua să emane în linişte substanţele chimice cu care era umplută vreme de 15 minute după deschiderea uşii. După ce se termina gazul, mai avea la dispoziţie cam 30 de minute - în funcţie de cât de corpolentă era persoana implicată - până ce prada ei se ridica în picioare. Avea să fie pe muchie de cuţit.
   Sări în Humvee, ţinând portiera deschisă astfel încât Einstein să se caţăre peste ea. Îi aruncă ochelarii înapoi lui Daniel, abia întrezărindu-i faţa. Nu remarcă decât că avea o expresie încordată.
  - Du-ne până la casă. Dacă iese careva, aplicăm planul de dinainte. Opreşti suficient de departe ca să vezi toate părţile casei; te uiţi să nu apară cineva de după colţ.
   - Câinii or să-mi dea de ştire dacă e ceva.
   - Corect, admise Alex.
   Câinii erau de un real ajutor, îşi zise ea.
  Îşi scoase PPK-ul din toc şi în locul lui puse Glock-ul.
   Prinse în cureaua pantalonilor pistolul de calibru .38, aruncă PPK-ul în geanta de la picioare şi scoase din ea pe pipăite lucrurile de care avea nevoie. Schimbă şapca antiglonţ cu masca de gaze, pe care o întinse rapid peste gură şi nas, înşuruba filtrul, apoi luă alte două butelii presurizate, brăţări autoblocante, mănuşi subţiri şi cutia ei cu cercei. Le îndesă pe toate în buzunarele vestei. Scoase la final cleştele gură-de-lup şi-l prinse la centură lângă tocul rămas liber, cu un mâner pe dinăuntru, iar celălalt pe dinafară. Deşi cleştele era compact pentru ceea ce putea să facă, mânerele tot îi ajungeau aproape de genunchi. Asta avea să-i îngreuneze puţin mişcările, dar dacă lucrurile mergeau aşa cum voia, va avea nevoie de el.
   Nu avea timp să se gândească la ce-i trecea prin minte lui Daniel în acel moment - ce părere avea el despre faptul că o văzuse omorând un om lipsit de apărare.
   Casa apăru în câmpul lor vizual, toate ferestrele vizibile de la parter fiind luminate. Cele de la etaj erau prea bine camuflate ca să-şi poată da seama dacă luminile erau aprinse sau nu.
   - Vezi pe cineva?
   - Un cadavru - acolo, zise Daniel arătând spre anexă.
   - Trebuie să ne asigurăm că e într-adevăr aşa.
   Mai rămâneau trei inşi despre care nu ştiau nimic. Cu cât erau mai puţini în viaţă, cu atât şansele lor de reuşită erau mai mari.
   - Sunt destul de sigur că-i mort. Pare să nu fie... întreg.
   Vocea lui suna puţin dogită. A ei era normală.
   - Bun.
   Nu vedea pe nimeni în apropierea casei. Se pare că nu erau chiar aşa de proşti încât să dea fuga afară să vadă ce se-ntâmplă. Nicio siluetă nu apăru la ferestre. Cu siguranţă că ar fi stins luminile dacă aveau de gând să tragă de la vreuna dintre ele. Poate la etaj... ferestrele erau atât de bine acoperite, încât nu putea să-şi dea seama nici măcar unde erau situate. Sau, la fel de bine, materialul de camuflaj fusese dat la o parte şi cineva îi urmărea dintr-o încăpere întunecată.
   - Poţi să vezi geamurile de la etaj?
   - Toate sunt acoperite, îi spuse Daniel.
   - În regulă, poţi să începi să încetineşti. La două secunde după ce plecăm, te opreşti şi te pregăteşti să tragi.
   - Înţeles, răspunse el confirmând cu o mişcare a capului.
   - Einstein, vino aici! Fii pregătit.
   Daniel orientă maşina astfel încât partea din stânga să fie îndreptată spre luminile casei. Alex spera să fie invizibilă pe partea întunecată a vehiculului. Deschise portiera şi se lăsă înspre iarba care se unduia molcom. încercă să imite mişcarea pe care o văzuse în sute de filme: căzu în genunchi, apoi se rostogoli pe o parte, în timp ce Einstein sări peste ea. Era sigură că o executase greşit, dar n-avea să ştie cât de greşit până când nu trecea efectul drogului Supravieţuire.
   Uitase să-i spună lui Daniel să închidă şi să blocheze toate portierele, dar era logic, iar el părea să aibă mintea ageră în noaptea asta. Poate că şi asta se datora moştenirii genetice - era la fel de bine înzestrat pentru astfel de situaţii ca şi fratele lui. în orice caz, cineva care ar fi încercat să urce în maşină ar fi dat nas în nas cu Khan. Îşi putea imagina ce-ar fi simţit un ins care fusese deja hărţuit de zeci de câini agresivi când s-ar fi găsit în faţa lui Khan, aflat pe o poziţie mai înaltă. Era imposibil ca asta să nu-i afecteze timpul de reacţie sau precizia cu care ţintea.
   Cu toate că-şi pusese mănuşile, mersul târâş pe pietriş ar fi fost extrem de dureros dacă nu s-ar fi drogat în prealabil. În timp ce se grăbea să se îndepărteze de vehiculul lor militar, auzea agitaţia haitei care se apropia printre tufişurile uscate - nu doar Einstein, ci şi zecile de animale supravieţuitoare. Nu avusese parte niciodată de o asemenea acoperire. Unui lunetist aflat la etaj i-ar fi fost foarte greu să o separe de masă.
   Când ajunse lângă verandă, se ridică pe vine. Vehiculul era oprit acum. Auzi portiera închizându-se. Un scâncet uşor, foarte aproape de capul ei, o făcu să îngheţe. Scâncetul se repetă. Nu era un sunet uman.
   Se ridică pe verandă, se rostogoli sub balustradă şi apoi rămase jos, sub nivelul ferestrelor. Lola era acolo, ghemuită într-un colţ. Alex ştia că, şi rănită, Lola ar fi dat alarma dacă altcineva era în apropiere. Se târî până la câine, mâinile înmănuşate alunecând pe o dâră de sânge. Lola ridică un pic capul şi mişcă din coadă o dată, fără vlagă.
   - O să fie bine, Lola. Mă-ntorc imediat. Tu să te ţii tare aici, da?
   O mângâie pe ureche şi Lola gemu încetişor.
   Einstein aştepta în umbră, lângă uşă. Alex se târî până la el.
   - Stai cu Lola, Einstein.
   Nu reuşi să vadă privirea câinelui. Spera că înţelesese.
   De data asta, trebuia să intre singură în casă.
   Dacă scăpa cu viaţă după noaptea asta, va căuta o mască de gaze pentru câini.
   Alex se ghemui lângă uşă şi îşi puse cu grijă cerceii. Aşa înzorzonaţi cum erau, nu se potriveau cu echipamentul ei, dar n-avea timp să fie preocupată de felul în care arăta şi, pe de altă parte, era foarte posibil să se ajungă la o confruntare fizică. Luă recipientul mai mare din buzunarul din faţă al vestei, îi desfăcu capacul şi, după ce deschise uşa, o aruncă înăuntru.
   Nu se produse nicio reacţie. Nici strigăte, nici zgomot de paşi în retragere în timp ce gazul umplea camera. Aşteptă două secunde, apoi se ridică puţin şi, intră aplecată pe uşă, cu Glock-ul în dreapta şi puşca cu ţeava retezată în stânga. Nu se folosea prea bine de mâna stângă, dar cu o armă ca asta nu era necesar să tragi cu precizie, mai ales la distanţe mici.
   Nu se obosi să caute la parter. În cazul în care cineva încerca să vină după ea în următoarele 5 minute şi n-avea mască de gaze, ar fi fost anihilat pe loc. În timp ce se ducea spre scară, derulă în minte filmul acţiunii. Hector intrase în casă, căutându-1 pe Daniel sau pe Kevin, ori pe amândoi. Pentru că intrase singur, bănuia că nu căutase decât doi oameni. Arnie fiind deja lichidat, crezuse că va fi o confruntare unu la unu. Chiar şi aşa, trebuie să fi fost foarte încrezător în forţele lui dacă venise singur.
   Ar fi trebuit să controleze toate camerele de la parter.
   Apoi ar fi încercat uşile de la etaj.
   Alex era deja pe la jumătatea scării. Vaporii erau denşi, nu urcau până la ea. Ridicând privirea, văzu că uşa lui Daniel era deschisă, la fel şi uşa de la baie. Lumina venea dinspre colţul îndepărtat din dreapta. Nu putea fi decât cămăruţa ei.
   Puse puşca în toc, se furişă până în capul scărilor, îşi sprijini coatele pe prima treaptă şi se întinse pe după marginea balustradei.
   Un bărbat era lungit pe hol, îmbrăcat în pantaloni negri, dintr-un material aspru, şi încălţat cu bocanci militari. Stătea cu capul pe picioarele altui individ, care ieşeau din camera ei, îmbrăcate în pantaloni asemănători, dar în loc de bocanci văzu adidaşi negri.
   Hector trebuia să fie cel întins pe podeaua camerei ei, dacă bărbatul în costum spusese adevărul. Deschisese uşa, aprinsese lumina şi se prăbuşise. După câteva minute, Angel venise să vadă dacă avea nevoie de ajutor, îi văzuse picioarele şi se furişase pe lângă zid cu pistolul în mână până când gazul îl sufocase şi pe el.
   Nu putea şti de cât timp erau inconştienţi.
   Până în acel moment, bărbatul în costum n-o minţise.
   Se simţi îndeajuns de în siguranţă ca să-şi pună Glock-ul în toc şi să se-apuce de treabă. Mai întâi, luă pistolul aflat în mâna primului bărbat şi-l aruncă peste balustradă, pe podeaua parterului. Mai era un pistol ascuns în spatele pantalonilor - şi acesta zbură peste balustradă. N-avea timp pentru o percheziţie mai amănunţită. Ar fi vrut să-i poată face o injecţie care să-l liniştească, dar, spre deosebire de gaz, sedarea de lungă durată s-ar fi putut depista în sânge şi ar fi fost un indiciu clar pentru oricine ar fi bănuit că ea trecuse pe-acolo. îi legă mâinile la spate, apoi şi gleznele, folosind brăţările autoblocante.
   Hector era mai mărunt decât Angel, care semăna cu blondul mort din SUV, exceptând culoarea pielii. Hector şi Angel erau amândoi bruneţi, aşa cum se aşteptase după descrierea tipului în costum. Hector avea înălţime medie, era suplu, bine clădit, dar nu într-un fel în care să iasă în evidenţă pe stradă. Se bărbierise de curând şi avea pielea lipsită de semne particulare, cel puţin în părţile vizibile. Purta un tricou de atletism cu mâneci lungi. Angel avea tatuaje pe trei dintre degetele de la mâini şi unul pe o parte a gâtului.
   Hector era mai inteligent. Dacă îţi câştigai existenţa din asasinate, era mai bine să te pierzi în peisaj, să eviţi trăsăturile pe care orice martor le-ar putea descrie cu uşurinţă desenatorului însărcinat cu alcătuirea portretului-robot.
   Un Magnum uriaş, cu amortizor, stătea la câţiva centimetri de mâna dreaptă a lui Hector. Puşca cu lunetă era prinsă în toc la spate. Alex scoase încărcătorul din puşcă, luă şi pistolul masiv şi le duse în hol ca să le arunce peste balustradă. Le auzi căzând pe podeaua de la parter; unul dintre ele scoase un clinchet metalic când se lovi de armele aruncate mai devreme.
   Se întoarse ca să-l imobilizeze pe Hector.
   Corpul care zăcuse în cămăruţa ei dispăruse.
   Trase puşca din toc şi-şi lipi spatele de zidul de lângă uşă. Nu se auzea niciun zgomot. Individul trebuia să intre pe uşă. Când ar fi apărut, ar fi tras în el. Împuşcat în picioare, chiar şi cel mai experimentat asasin ar fi fost pus în dificultate.
   Atacul nu avu loc prin uşă. Angel începu să se zvârcolească, mormăind ceva în spaniolă. În fracţiunea de secundă în care mişcarea îi distrase atenţia lui Alex, o umbră se desprinse de corpul lui Angel şi se năpusti direct către ea, aruncându-i puşca din mâini şi trimiţândii-i pe amândoi la podea. Alex se încordă în aşteptarea impactului chiar în timp ce se lupta cu mâinile care încercau să-i smulgă pistolul de la şold. Individul avea mâinile mai puternice, dar când ei se prăbuşiră, globuleţele minuscule se sparseră.
   Simţi cum gazul îi opăreşte gâtul, pielea expusă de sub baza măştii, ştiind că probabil va arăta acolo ca arsă de soare timp de câteva ore, dar ochii şi plămânii ei erau protejaţi.
   În schimb, agresorul ei nu era pregătit. Se sufocă, mâinile i se duseră singure spre gât şi ochii orbiţi. Alex se învârti pe loc, cu pistolul deja scos din toc, şi trase, ţintind la rotulă. îl nimeri în coapsă.
   Individul se prăbuşi şi se rostogoli peste Angel, care se zvârcolea agitat acum, chinuindu-se să-şi rupă brăţările din plastic de la încheieturi. Erau nişte brăţări foarte rezistente, dar el era un bărbat puternic.
   Nu putea să se descurce cu amândoi. Trebuia să aleagă. Repede.
   Capul lui Angel era cel mai aproape. Trase de două ori în creştet. Angel rămase nemişcat.
   Hector tuşea şi se freca la ochi; încerca totodată să se îndepărteze de ea rostogolindu-se către scară. Se năpusti după el, lipită de perete ca să nu ajungă în raza lui de acţiune. încă nu-şi recăpătase controlul suficient ca să încerce s-o prindă. Alex scoase cleştele gură-de-lup de la cingătoare şi-l izbi în ceafă. Individul rămase nemişcat.
   Tot efortul depus s-ar fi irosit dacă-1 ucidea, dar trebuia să-l imobilizeze înainte de a-i controla măcar pulsul.
   Pentru mai multă siguranţă, îi mai trimise un glonţ în rotula stângă, apoi aruncă pistolul de calibru .38 peste balustradă. Oricum îi mai rămăsese un singur glonţ. Îi prinse cu brăţări autoblocante glezna şi genunchiul drept care era teafăr, apoi braţul drept la încheietură şi la cot. Nu prea mai putea să-şi folosească piciorul stâng. Fiindcă nu avea o opţiune mai bună, îi legă mâna stângă de bocancul mare al lui Angel. Trupul inert al lui Angel trebuia să cântărească pe puţin 120 de kilograme. Era mai bine decât nimic. Pipăi încheietura lui Hector, parţial mulţumită să sesizeze un puls stabil. Era viu. Trebuia să aştepte şi să vadă dacă funcţia cerebrală era intactă.
   Hotărî să dubleze legăturile, pentru orice eventualitate, în timp ce strângea a doua brăţară în jurul bocancului lui Angel, sesiză o schimbare în ritmul respiraţiei lui Hector, semn că îşi revenea. Individul nu ţipă, deşi durerile trebuiau să fie uriaşe. Asta nu era bine. Interogase şi alţi militari căliţi, care-şi controlau bine reacţiile la durere. Dura mult până-i făcea să cedeze.
   Dar oamenii ăia erau loiali camarazilor sau misiunilor pe care le aveau de îndeplinit. Era convinsă că Hector acţiona ca mercenar, astfel că nu le datora nimic oamenilor care-i încredinţaseră misiunea.
   Se îndepărtă câţiva paşi, ţinând strâns în mâini Glock-ul, atentă să vadă cât de bine funcţiona sistemul ei de imobilizare a adversarului. Era prea întuneric. Se ridică şi înaintă cu spatele spre uşa băii, fără să scape din priviri silueta de pe podea. Pipăi cu mâna în spate până găsi întrerupătorul şi aprinse lumina.
   Hector stătea cu faţa întoarsă spre ea; ochii lui negri, deşi încă lăcrimau, priveau concentraţi. Chipul lui nu trăda durerea pe care o simţea. Era o privire deconcertantă, cu toate că faţa lui era, în alte privinţe, una dintre cele mai banale pe care le văzuse vreodată. Trăsăturile erau uniforme şi greu de definit. Nu era nici atrăgător, dar nici urât. Era genul de figură pe care cu greu ai fi remarcat-o într-un grup.
   - De ce nu m-ai omorât? întrebă el, cu glasul îngroşat din pricina substanţelor chimice.
  Altfel nici vocea nu i se distingea prin nimic. N-avea niciun fel de accent. Ar fi putut să fie prezentator de ştiri - inflexiunile glasului nu-i trădau locul de origine.
   - Vreau să aflu cine te-a angajat.
   Din cauza măştii, vocea ei suna uşor distorsionat. Părea mai puţin umană. Spera ca asta să-l deruteze.

............................................