Chimista, Stephenie Meyer

 ..........................................

2-9

     Daniel Beach nu se mișcase.

   Era atât de absorbit de gândurile lui, încât Jesse constată că se relaxează în preajma lui, de parc-ar fi fost singura persoană din tren de care nu trebuia să se ferească. Ceea ce era o prostie. Chiar dacă nu era o capcană, chiar dacă era exact cine i se spusese că ar fi, omul ăsta tot plănuia să devină un asasin în masă în viitorul foarte apropiat.
   Atletul scoase din buzunarul hanoracului nişte căşti pătrăţoase şi-şi acoperi urechile cu ele. Firul ducea în jos, spre buzunar. Probabil la telefonul lui, dar poate că nu.
   Jesse hotărî să facă un test la oprirea următoare.
   Când se deschiseră uşile, se aplecă de parc-ar fi vrut să netezească o cută inexistentă la pantaloni, apoi se îndreptă brusc şi făcu un pas spre uşă.
   Nimeni nu reacţionă. Atletul cu căştile pe cap avea ochii închişi. Oamenii urcau, coborau, dar nimeni nu se uită la ea, nimeni nu încercă să-i blocheze ieşirea sau să ridice brusc mâna ascunsă stângaci sub geacă.
   Dacă inamicii ştiau ce are de gând să facă, o lăsau să acţioneze în felul ei.
   Asta însemna că totul era real sau doar voiau ca ea să creadă că era, deocamdată? Încercarea de a le ghici manevrele îi dădea dureri de cap. Strânse din nou bara când trenul se puse în mişcare.
   - N-a fost staţia ta?
   Se uită în sus şi-l văzu pe Daniel Beach zâmbindu-i - un zâmbet dulce şi sincer, care aparţinea celui mai popular profesor al şcolii, militantului pentru Habitat for Humanity.
   - Ăă, nu, zise ea clipind repede, cu gândurile învârtindu-i-se prin cap.
   Oare ce-ar fi spus un navetist obişnuit?
   - Pentru o clipă... ăăă... am uitat pur şi simplu unde mă aflu. Toate staţiile încep să se-amestece.
   - Ai răbdare. Mai sunt doar 8-9 ore până la weekend.
   Zâmbi din nou, blând. Jesse era mai mult decât incomodată de ideea de a socializa cu subiectul ei, dar Daniel emana o normalitate stranie - posibil contrafăcută - care-i înlesnea asumarea rolului pe care trebuia să-l joace: o navetistă prietenoasă. Un om obişnuit.
   Observaţia lui îi provocă un mic hohot râs. Săptămâna ei de lucru abia începea.
   - Ar fi minunat dacă aş avea weekendurile libere.
   El râse şi apoi oftă.
   - Cam nasol. Avocatură?
   - Medicină.
   - Şi mai rău. Dacă te porţi frumos, te lasă vreodată să-ţi iei liber?
   - Foarte rar. Dar e în regulă. Şi-aşa nu mă prea dau în vânt după petreceri.
   - Şi eu sunt prea bătrân pentru aşa ceva, recunoscu el. Un adevăr de care-mi aduc aminte în fiecare seară, cam pe la 10.
   Jesse zâmbi politicos în timp ce el râdea şi încercă să nu lase să i se vadă privirea neliniştită. Era în acelaşi timp înfiorător şi periculos să fraternizeze cu următoarea ei misiune.
   Niciodată nu i se întâmplase să interacţioneze cu subiecţii ei înainte. Nu-şi putea permite să se uite la el ca la o persoană.
   Trebuia să vadă numai monstrul - cu milionul de morţi posibili - astfel încât să rămână impasibilă.
   - Deşi îmi place câteodată să iau cina în oraş, spunea el.
   - Mmh, murmură ea distrată.
   Îşi dădu seama că sunase ca şi cum ar fi fost de acord.
   - Bună, spuse el. Mă cheamă Daniel.
   Spre surprinderea ei, constată că uitase ce nume trebuia să poarte azi. Bărbatul îi întinse mâna şi ea i-o strânse, fiind extrem de conştientă de greutatea inelului ei otrăvit.
   - Bună, Daniel.
   - Bună..., răspunse el şi ridică din sprâncene.
   - Ăă, Alex.
   Ups, ăsta era un nume mai vechi. Acum, ce era să facă?
   - Încântat de cunoştinţă, Alex. Uite, n-am făcut asta niciodată. Dar... ei bine, de ce nu? Pot să-ţi dau numărul meu de telefon? Poate ne găsim timp să ieşim la o cină liniştită cândva?
   Îl privi de-a dreptul şocată. Omul îi făcea avansuri. Un bărbat îi făcea avansuri. Nu, nu un bărbat. Un viitor criminal în masă care lucra pentru un magnat al drogurilor psihopat. Sau un agent care încerca să-i distragă atenţia?
   - Te-am speriat? Îţi jur că sunt inofensiv.
   - Aă, nu, doar că... nimeni nu mi-a mai făcut vreodată o invitaţie în metrou.
   Ăsta era purul adevăr. De fapt, de câţiva ani, nimeni nu-i făcuse niciun fel de invitaţie.
   - Nu ştiu ce să zic.
   Un alt adevăr.
   - Uite cum facem. O să-mi scriu numele şi numărul de telefon pe bucata asta de hârtie şi-am să ţi-o dau, iar când ajungi în staţie poţi s-o arunci în primul coş de gunoi pe care-1 vezi, pentru că nu-i frumos să faci mizerie pe jos, şi să mă uiţi în secunda următoare. Un inconvenient foarte mic pentru tine - doar câteva secunde pierdute cu coşul de gunoi.
   Zâmbea în timp ce vorbea, dar avea privirea îndreptată în jos, concentrat să scrie pe spatele unei chitanţe, cu un creion.
   - Eşti foarte amabil. Apreciez.
   El ridică privirea, continuând să zâmbească.
   - Sau nu trebuie s-o arunci. Poţi să foloseşti hârtia ca să mă suni şi apoi să petreci câteva ore stând de vorbă cu mine la cina la care o să te invit.
   Vocea monotonă din difuzoare anunţă staţia Penn Quarter şi ea se simţi uşurată. Pentru că începea să se întristeze. Da, avea să petreacă o seară cu Daniel Beach, dar niciunul dintre ei n-o să savureze prea mult întâlnirea.
   Dar tristeţea n-avea ce să caute aici. Atât de mulţi oameni nevinovaţi morţi. Copii, mame şi taţi morţi. Oameni de treabă care n-au făcut niciodată rău nimănui.
   - E o decizie grea, răspunse ea cu glas scăzut.
   Trenul se opri din nou, iar ea se prefăcu împinsă de bărbatul din spatele ei, care cobora din tren. Ţinea deja în palmă acul potrivit. Întinse mâna de parcă ar fi vrut să se prindă de bară şi apucă mâna lui Daniel ca din întâmplare.
   Bărbatul tresări surprins, iar Jesse se ţinu strâns de el, ca şi cum ar fi încercat să-şi menţină echilibrul.
   - Au... scuze, te-am speriat, spuse ea.
   Îi dădu drumul la mână şi lăsă seringa minusculă să-i alunece din palmă în buzunarul sacoului. Avea antrenament în prestidigitaţie.
   - Nu-ţi face probleme. Eşti bine? Individul ăla chiar te-a împins.
   - Da, sunt bine, mulţumesc.
   Vagonul se puse din nou în mişcare şi ea văzu cum culoarea dispare rapid de pe chipul lui Daniel.
   - Hei, dar tu eşti bine? îl întrebă ea. Arăţi cam palid.
   - Aă, ce zici?
   Daniel se uită în jur, confuz.
   - Arăţi de parcă eşti pe cale să leşini. Scuzaţi-mă, îi spuse ea femeii aflate pe scaunul de lângă ei. Îi daţi voie prietenului meu să stea jos? Nu se simte prea bine.
   Femeia făcu o grimasă şi apoi se uită preocupată în cealaltă direcţie.
   - Nu, spuse Daniel. Nu... te deranja pentru mine. Sunt...
   - Daniel? zise ea.
   Bărbatul se legăna puţin acum, alb ca varul.
   - Dă-mi mâna, Daniel.
  Daniel o privi năuc şi-i întinse mâna. Ea îl apucă de încheietură, mişcându-şi buzele în timp ce se uita la ceas şi se prefăcea că numără în gând.
   - Medicină, bâigui el. Eşti doctoriţă.
   Partea asta era mai apropiată de versiunea din scenariu şi Jesse se simţi mai în largul ei.
   - Da, şi nu sunt încântată de starea ta. Te dai jos la staţia următoare cu mine. O să ieşim la aer.
   - Nu pot. Şcoala... nu pot să-ntârzii.
   - Îţi dau eu scutire. Nu mă contrazice, ştiu ce fac.
   - Bine, Alex.
   L'Enfant Piaza era una dintre staţiile cele mai mari şi mai haotice de pe acea linie. Când se deschiseră uşile, Alex îşi puse braţul pe după mijlocul lui Daniel şi îl conduse afară.
   El îi cuprinse umerii cu braţul, pentru sprijin. Asta n-o surprinse. Triptamina pe care i-o injectase îi făcea pe oameni să fie dezorientaţi, docili şi foarte prietenoşi. Drogul aparţinea unei clase de barbiturice numite popular serul adevărului şi avea câteva efecte similare cu ecstasy; ambele erau bune pentru alungarea inhibiţiilor şi inducerea unei atitudini cooperante. Îi plăcea această sinteză anume datorită confuziei pe care o provoca. Daniel se va simţi incapabil să ia vreo decizie şi va face tot ce-i va spune ea până când efectul va dispărea, dacă nu cumva îi va cere un lucru care să-i forţeze limitele zonei de confort.
   Fusese mai simplu decât sperase, mulţumită întâlnirii neaşteptate. Plănuise să-l înţepe mai întâi, apoi să joace scena obişnuită cu „E vreun doctor pe-aici? Păi, da, întâmplător eu sunt doctor!", ca să-l facă să vină cu ea. Ar fi funcţionat, dar el n-ar fi fost la fel de docil.
   - În regulă, Daniel, cum te simţi? Poţi să respiri?
   - Desigur. E bine să respiri.
   Mergea repede, trăgându-1 după ea. Drogul ăsta rareori provoca rău cuiva, dar întotdeauna există şi excepţii.
   Ridică privirea ca să-i verifice culoarea chipului. Era încă palid, dar buzele nu căpătaseră nuanţa aceea verzuie care prevesteşte greaţa.
   - Ți-e rău de la stomac? îl întrebă.
   - Nu, nu, sunt bine...
   - Mă tem că nu prea eşti. Am să te duc la mine la cabinet, dacă n-ai nimic împotrivă. Vreau să mă asigur că nu e ceva grav.
   - Mulţumesc, dar nu... Am ore?
   În ciuda faptului că era dezorientat, ţinea pasul cu ea cu uşurinţă. Avea picioarele de două ori mai lungi decât ale ei.
   - O să sunăm să le spunem ce se-ntâmplă. Ai numărul de la şcoală?
   - Da. Stacey... în birou.
   - Am putea s-o sunăm de pe drum.
   Asta însemna o mică întârziere, dar nu avea de ales; trebuia să-i alunge îngrijorarea ca să rămână supus.
   - Bună idee, zise Daniel.
   Dădu din cap aprobator şi, scoţând un BlackBerry din buzunar, bâjbâi cu butoanele.
   Ea îi luă cu blândeţe telefonul din mână.
   - Care-i numele de familie al lui Stacey?
   - E la „Birou recepţie".
   - Îl văd. Bun, am să formez eu. Uite, spune-i lui Stacey că eşti bolnav şi că te duci la doctor.
   El luă ascultător telefonul şi aşteptă ca Stacey să-i răspundă.
   - Alo, spuse. Stacey, sunt Daniel. Da, domnul Beach. Nu mă simt prea bine, mă duc la doctorul Alex, să mă consulte, îmi pare rău că-ţi dau vestea asta. Scuze şi mulţumesc. Da, mă fac bine, desigur.
   Ea tresări puţin când îl auzi rostindu-i numele, dar de vină era obişnuinţa. Nu conta. Nu va mai fi Alex o vreme, atâta tot.
   Era un risc să-l ia de la şcoală. Enrique de la Fuentes ar fi putut să observe asta dacă nu-1 scăpa din ochi pe mesagerul morţii. Dar în mod cert n-avea să se alarmeze prea tare pentru o absenţă de o zi. Când Daniel va apărea nevătămat luni dimineaţă, magnatul drogurilor se va linişti.
   Luă telefonul lui Daniel şi-l băgă în buzunar.
   - Ţi-1 ţin eu, bine? Te cam datini şi nu vreau să-l pierzi.
   - În regulă.
   Daniel se uită în jur şi se încruntă când văzu tavanul gigantic din beton arcuindu-se deasupra.
   - Unde mergem?
   - La cabinetul meu, ai uitat? O să ne urcăm în trenul ăsta acum.
   Nu văzu niciuna dintre feţele din celălalt tren în acest vagon. Dacă o urmăreau, o făceau de la distanţă.
   - Uite un loc. Poţi să te-odihneşti.
   Îl ajută să se aşeze, lăsând pe furiş telefonul să-i cadă lângă picior şi apoi împingându-1 sub scaun cu vârful pantofului.
   Urmărirea unui telefon mobil era calea cea mai uşoară ca să găseşti pe cineva fără niciun efort. Telefoanele mobile erau o capcană pe care o evita întotdeauna. Era ca şi cum te-ai fi dat singur pe mâna inamicului.
   Pe de altă parte, nici n-avea pe cine să sune.
   - Mulţumesc, spuse Daniel.
   Încă o mai cuprindea cu braţul, deşi acum, când el şedea, iar Alex era în picioare, ajunsese s-o ţină de mijloc.
   Se uită în sus la ea cu o privire tulbure şi zise:
   - Îmi place faţa ta.
   - Oh... ăă... mulţumesc.
   - Îmi place mult.
   Femeia de lângă Daniel se uită la Alex şi-i examină faţa.
   Minunat.
   Femeia nu păru impresionată.
   Daniel îşi rezemă fruntea de şoldul ei şi închise ochii.
   Apropierea era oarecum tulburătoare, dar totodată liniştitoare într-un mod ciudat. Trecuse multă vreme de când o fiinţă umană o atinsese cu afecţiune, chiar dacă acea afecţiune ieşise dintr-o eprubetă. Oricum ar fi fost, nu putea să-l lase să adoarmă, deocamdată.
   - Ce predai tu la şcoală, Daniel?
   Bărbatul îşi ridică faţa pieziş, cu obrazul lipit de şoldul ei.
   - Mai ales engleza. E preferata mea.
   - Serios? Am fost groaznică la toate materiile umaniste. Cel mai mult mi-a plăcut ştiinţa.
   El făcu o grimasă şi zise:
   - Ştiinţa!
   O auzi pe femeia de lângă el murmurând spre alt vecin:
   - E beat.
   - Nu trebuia să-ţi spun că sunt profesor, zise Daniel, oftând adânc.
   - De ce?
   - Femeilor nu le place asta. Cum spunea Randall: „Să nu te oferi niciodată să dai informaţii".
   Felul în care rostise cuvintele arăta clar că-1 citase pe Randall cuvânt cu cuvânt.
   - Dar să fii profesor e o meserie nobilă. Educi viitorii doctori şi oameni de ştiinţă ai lumii.
   El o privi cu tristeţe.
   - Dar se câştigă prost.
   - Nu toate femeile sunt atât de mercantile. Randall ar trebui să se-ntâlnească cu alte femei.
   - Soţiei mele îi plăceau banii. Fostei soţii.
   - Îmi pare rău să aud asta.
   Daniel oftă din nou şi închise ochii.
   - Mi-a frânt inima.
   Încă un acces de milă. De tristeţe. Alex ştia că n-ar fi spus niciodată aceste lucruri dacă n-ar fi fost drogat cu amestecul de ecstasy şi serul adevărului. Acum vorbea mai clar. Nu pentru că drogul nu-şi mai făcea efectul, ci pentru că mintea lui se adapta la situaţie.
   Îl bătu uşor cu palma pe obraz şi-i spuse cu voce veselă:
   - Dacă s-a lăsat cumpărată aşa uşor, probabil că nu merită să plângi pentru ea.
   Ochii lui se deschiseră din nou. Aveau o nuanţă foarte blândă de căprui, un amestec plăcut de verde şi cenuşiu-deschis. încercă să şi-i imagineze având o expresie intensă - asortaţi cu şapca de baseball a unui bărbat sigur pe sine întâlnindu-se cu de la Fuentes - şi nu reuşi.
   Nu ştia ce-ar fi trebuit să facă dacă într-adevăr el ar suferi de o tulburare de identitate disociativă. Nu se confruntase niciodată cu aşa ceva.
   - Ai dreptate, spuse el. Ştiu că ai. Trebuie s-o văd aşa cum era, nu cum mi-am imaginat c-ar fi.
   - Întocmai. Ne facem nişte idei despre oameni, ne creăm o imagine şi apoi încercăm să punem persoana adevărată în interiorul mulajului fals. Şi nu întotdeauna lucrurile ies bine.
   Vorbe goale. Habar n-avea despre ce vorbea. În toată viaţa ei fusese implicată într-o singură relaţie pe jumătate serioasă, care nu durase mult. Şcoala avusese prioritate în faţa tipului, la fel cum, timp de 6 ani, pusese munca înainte de orice altceva. Aşa cum dorinţa de a rămâne în viaţă era acum mai puternică decât orice.
   - Alex?
   - Da?
   - Sunt pe moarte?
   Ea îi zâmbi liniştitor.
   - Nu. Dacă aş fi crezut că eşti pe moarte, aş fi chemat o ambulanţă. O să te faci bine. Vreau doar să mă asigur.
   - În regulă. Va fi nevoie să-mi iei sânge?
   - Posibil.
   - Mi-e cam frică de ace, zise el cu un oftat.
   - O să fie bine.
   Nu-i plăcea că o deranjau minciunile. Dar era ceva legat de încrederea lui simplă, de felul în care accepta fără nicio bănuială orice lucru pe care-1 făcea ea... Trebuia să iasă din starea asta.
   - Mulţumesc, Alex. Mult.
   - Doar îmi fac meseria.
   Iar asta nu era o minciună.
   - Crezi c-ai să mă suni? spuse el cu speranţă în glas.
   - Daniel, nu-ncape îndoială că vom petrece o seară împreună, îi promise ea.
   Dacă n-ar fi fost drogat, ar fi sesizat încordarea din glasul ei şi i-ar fi văzut privirea de gheaţă.

Capitolul 5

   Restul a mers aproape prea uşor... să fi însemnat asta ceva? Simţea că paranoia ei era deja atât de mare, încât nu mai înţelegea dacă îngrijorarea era reală sau nu.
   Daniel se urcă fără să protesteze în taxi la staţia Rosslyn.
   Alex ştia cum se simţea el acum - împreună cu Barnaby încercaseră cele mai multe dintre preparatele neletale ca să ştie la ce să se aştepte. Substanţa pe care i-o injectase lui Daniel te făcea să te simţi ca atunci când ai un vis plăcut, în care problemele şi grijile le rezolvă altcineva şi n-ai nevoie decât de o mână de care să te ţii şi să fii împins în direcţia corectă. În însemnările lor, numiseră drogul Urmează-ţi liderul, deşi în rapoartele oficiale avea o denumire mai impresionantă.
   Fusese o experienţă relaxantă şi, dacă n-ar fi fost obsesia ei pentru control, chiar şi atunci, în trecut, poate că ar fi repetat-o.
   Îl făcu să vorbească despre echipa de volei pe care o antrena şi tot drumul Daniel i-a povestit despre fetele din echipă, până când Alex a avut impresia că ştia cum le cheamă pe toate şi ce calităţi are fiecare pe teren. Taximetristul nu le dădu nicio atenţie, fredonând o melodie, dar prea încet ca Alex să-şi dea seama care era.
   Daniel nu părea să observe pe unde merg, dar când aşteptară nefiresc de mult la un semafor, ridică privirea şi se încruntă.
   - Cabinetul tău e foarte departe.
   - Da, este, recunoscu ea. Am un traseu groaznic.
   - Unde locuieşti?
   - În Bethesda.
   - E un loc frumos. Columbia Heights nu-i la fel de frumos. Cel puţin, zona în care locuiesc eu.
   Taxiul se puse din nou în mişcare. Alex era încântată.
   Planul mergea foarte bine. Chiar dacă i-ar fi cronometrat cât îi luase să urce şi să coboare din ultimul tren, le-ar fi fost extrem de dificil să urmărească un taxi într-o mare de maşini care îşi încrucişau drumurile în traficul de la ora de vârf. Uneori, pregătirea părea să fie o formulă magică. Îţi lăsa impresia că poţi forţa evenimentele să ia forma pe care o doreşti doar planificându-le îndeajuns de meticulos.
   Daniel nu mai era aşa de vorbăreţ acum. Aceasta era faza a doua, în care urma să se simtă mai obosit. Dar trebuia să-l mai ţină puţin treaz.
   - De ce mi-ai dat numărul de telefon? îl întrebă când observă că ochii încep să i se închidă.
   El zâmbi visător.
  - N-am mai făcut asta niciodată.
   - Nici eu.
   - Probabil că mai târziu am să mă simt jenat c-am făcut-o.
   - Dar nu şi dacă o să te sun, nu-i aşa?
   - Poate. Nu ştiu, nu-mi stă-n fire să mă port astfel.
   - Şi-atunci de ce-ai făcut-o?
   Ochii lui blânzi nu-i părăsiră nicio clipă pe ai ei.
   - Îmi place faţa ta.
   - Ai mai spus asta.
   - Chiar îmi doream să te mai văd o dată. Asta mi-a dat curaj.
   Alex se încruntă, cuprinsă de vinovăţie.
   - Ţi se pare aiurea? întrebă el, îngrijorat.
   - Nu, mi se pare foarte drăguţ. Nu sunt mulţi bărbaţii care i-ar spune unei femei aşa ceva.
   Daniel clipi rar, cu faţa lipsită de expresie.
   - De obicei, nu fac asta. Sunt... prea laş.
   - Mie îmi pari destul de curajos.
   - Mă simt diferit. Cred că datorită tie. M-am simtit altfel de cum ţi-am văzut zâmbetul.
   De îndată ce ţi-am injectat drogul, îl corectă Alex în gând.
   - Ei bine, ăsta chiar e un compliment, spuse ea. Am ajuns, poţi să te ridici?
   - Desigur. Dar aici e aeroportul.
   - Da, aici mi-am lăsat maşina.
   Fruntea lui se încruntă, apoi se destinse.
   - Tocmai te-ai întors dintr-o călătorie?
   - Da, tocmai am ajuns în oraş.
   - Şi eu plec uneori în călătorii. Îmi place să merg în Mexic.
   Alex ridică brusc privirea. Daniel se uita drept înainte, atent pe unde calcă. Pe chip nu i se citea nicio urmă de nelinişte. Dacă începea să-l preseze, docilitatea lui s-ar fi transformat în suspiciune. Putea să se agaţe de un trecător şi să încerce să fugă. Putea să devină agitat şi să atragă atenţia asupra ei.
   - Ce-ţi place la Mexic? întrebă ea cu băgare de seamă.
   - E foarte cald şi aerul foarte uscat. Îmi place asta. N-am stat niciodată într-un loc în care să fie foarte cald, dar cred că mi-ar plăcea. Totuşi, mi se înroşeşte pielea foarte repede. N-am reuşit niciodată să mă bronzez. Tu arăţi de parcă ai stat mult la soare.
   - Nu, aşa m-am născut.
   Moştenise tenul de la tatăl ei absent. În urma unui test genetic aflase că tatăl ei fusese un amestec de coreean, hispanic şi galez. întotdeauna se întrebase cum o fi arătat. Deşi părinţii ei veneau din locuri atât de diferite - mama fiind de origine scoţiană - chipul ei era cât se poate de obişnuit; putea să fie de aproape oriunde.
   - Ce bine de tine. Eu sunt nevoit să folosesc o grămadă de cremă de protecţie solară. Altfel mi se arde pielea. E dezgustător. N-ar trebui să-ţi spun asta.
   - Promit c-am să uit, spuse ea râzând. Ce altceva îţi mai place?
   - Să lucrez cu mâinile. Să ajut la construirea caselor. Nu c-aş fi de meserie. Doar dau cu ciocanul unde mi se spune. Dar oamenii sunt foarte amabili şi generoşi. Îmi place mult asta.
   Totul era foarte verosimil şi Alex simţi un fior de teamă.
   Cum de reuşea să-şi joace în continuare rolul cu atâta uşurinţă, când substanţele chimice acţionau în organismul lui?
   Doar dacă nu cumva căpătase rezistenţă. Doar dacă nu cumva departamentul ei crease un antidot, îl pregătiseră pe Daniel şi acum el era cel care conducea jocul. Simţea cum i se face pielea de găină. Dar nu era obligatoriu ca departamentul să-l fi pregătit. Explicaţia putea fi legătura lui cu de la Fuentes.
   Cine putea să ştie ce efecte stranii aveau drogurile în combinaţie cu substanţa ei? Atinse cu limba coroana falsă de pe măseaua din spate. Departamentul ar fi omorât-o pur şi simplu, dacă ăsta ar fi fost obiectivul. în schimb, de la Fuentes ar fi vrut probabil s-o pedepsească pentru încercarea de a-i dejuca planurile. Dar cum putea să afle dinainte? Cum reuşise Daniel să ghicească atât de repede că era un agent din tabăra adversă? Şi ea nici măcar nu mai lucra pentru cineva acum.
   Nu te abate de la plan, îşi spuse. Urcă-l în maşină şi o să vezi ce-i cu el.
   - Îmi plac şi casele de-acolo, spunea Daniel. Ferestrele nu se-nchid niciodată, laşi pur şi simplu aerul să circule. Unii nici n-au geamuri. îţi spun, e mult mai frumos decât în Columbia Heights. Poate că nu-i mai frumos ca-n Bethesda. Pariez că doctorii locuiesc în case elegante.
   - Eu nu. Stau într-un apartament închiriat, nimic neobişnuit. Dar nu petrec prea mult timp acolo, aşa că nu contează.
   El încuviinţă dând din cap ca un înţelept.
   - Eşti ocupată să salvezi vieţi.
   - Mă rog, nu prea. Nu lucrez la urgenţe sau ceva de genul ăsta.
   - Dar îmi salvezi mie viata.
   Ochi mari, cenuşiu-verzui, încredere totală. Ştia că, dacă acest comportament era sincer, vorbea drogul din el. Dar tot se simţea neliniştită.
   N-avea încotro decât să continue să-şi joace rolul.
   - Doar îţi fac un control. Nu eşti pe moarte.
   Măcar asta era adevărat. Era posibil ca băieţii de la departament să-l ucidă până la urmă pe omul ăsta. Cu toate că ar fi putut să-l scape. Deşi... după ce ea va împiedica dezastrul, Daniel Beach n-avea să mai iasă niciodată din închisoare. Ceea ce o făcea să se simtă...
   Un milion de morţi. Copilaşi nevinovaţi. Bunicuţe simpatice. Primul Călăreţ al Apocalipsei călare pe un cal alb.
   - Oh, uite şi-un autobuz, spuse el cu un glas moale.
   - Asta ne va duce la maşina mea. După care nu va mai trebui să mergi pe jos.
   - Nu mă deranjează. Îmi place să merg cu tine.
   Se uită la ea zâmbind şi urcă împleticit scările. Alex îl prinse înainte să cadă, apoi îl conduse spre cel mai apropiat scaun din autobuzul aproape gol.
   - Îţi plac filmele străine? întrebă Daniel din senin.
   - Hmm, unele, cred.
   - E un cinema bun la universitate. Dacă totul merge bine la cină, am putea merge la un film data viitoare.
   - Uite, facem o înţelegere, spuse ea. În cazul în care o să-ţi placă de mine după o seară împreună, în mod cert o să văd cu tine un film pe care n-o să-l înţeleg.
   Daniel zâmbi, cu pleoapele îngreunate.
   - Tot o să-mi placă de tine.
   Povestea devenea complet ridicolă. Ar fi trebuit să existe o cale prin care să schimbe subiectul. De ce se simţea ea ca un monstru aici? Bine, era un monstru, dar se împăcase cu ideea asta, în mare măsură, şi ştia că e genul de monstru care trebuia să existe pentru binele comun. în unele privinţe era ca un doctor normal - trebuia să producă suferinţă pentru a salva nişte vieţi. Ca atunci când extirpi un membru cangrenos pentru a salva restul corpului, doar că altfel. Suferinţa e aici, salvatorul în altă parte. Iar acolo e mult mai multă nevoie de salvare.
   Gândea raţional, ca întotdeauna, ca să suporte situaţia.
   Cu toate acestea, nu se minţise niciodată întru totul. Ştia că nu exista într-o zonă morală gri; exista în întregime în negru. Mai rău decât ca Alex să-şi facă treaba bine era ca altcineva să o facă prost. Sau nimeni să n-o facă deloc.
   Şi chiar dacă acceptase în totalitate eticheta de monstru, nu era niciodată genul de monstru care ucidea oameni nevinovaţi. N-avea să-l ucidă nici pe ăsta, care era foarte vinovat... şi continua să se uite la ea cu ochii mari, ca de căţeluş.
   Copilaşi morţi, îşi repetă ea. Copilaşi morţi, copilaşi morţi, copilaşi morţi.
   Nu-şi dorise niciodată să fie spion sau să lucreze sub acoperire, dar acum constata că nici emoţional nu era potrivită pentru aşa ceva. Mai mult decât paradoxal, se părea că era capabilă de multă compasiune. Ăsta era motivul pentru care nu stăteai niciodată de vorbă cu subiectul tău înainte de a discuta efectiv cu el.
   - Gata, Daniel, coborâm. Poţi să te ridici în picioare?
   - Îhâm. Oh, uite, lasă-mă să-ţi duc geanta.
   Ridică o mână moale spre servieta ei.
   - Lasă c-o țin eu.
   Deşi, în realitate, simţea numai furnicături în degetele strânse în jurul mânerului.
   - Acum tu trebuie să te concentrezi să-ţi păstrezi echilibrul.
   - Sunt tare obosit.
   - Ştiu, uite, maşina mea e chiar acolo. Cea argintie.
   - Sunt multe maşini argintii.
   Tocmai asta era ideea.
   - E chiar aici. Bun, hai să te pun în spate, ca să te poţi întinde puţin. Mai bine-ţi dai jos haina, că nu vreau să ţi se facă prea cald. Şi pantofii, uite-aşa.
   Ca să aibă mai puţin de furcă mai târziu.
   - Dar îndoaie-ţi genunchii, ca să-ţi încapă picioarele. Perfect!
   Daniel stătea acum cu capul pe rucsac, o poziţie incomodă, dar nu părea să-i pese.
   - Eşti atât de drăguţă, Alex, murmură el, cu ochii închişi. Eşti cea mai drăguţă femeie pe care-am cunoscut-o vreodată.
   - Şi tu eşti drăguţ, Daniel, recunoscu ea.
   - Mulţumesc, abia reuşi el să îngaime şi apoi adormi.
   Repede, Alex luă din portbagaj pătura bej, de aceeaşi culoare ca scaunele, şi îl acoperi cu ea. Apoi scoase o seringă din geantă şi îi înţepă o venă de la gleznă, aplecându-se ca să nu poată vedea nimeni ce făcea. Urmează-ţi liderul avea să-şi piardă efectul cam într-o oră, dar era obligatoriu ca Daniel să doarmă mai mult.
   Nu e un agent, hotărî Alex. Un agent poate că ar fi acceptat să se lase drogat şi răpit, dar niciodată nu i-ar fi dat voie să-l scoată din circuit în felul ăsta. Atunci nu era decât un criminal în masă plătit.

   Laboratorul temporar pe care-1 crease se afla în regiunea rurală a statului Virginia de Vest.
   Închiriase o fermă mică și frumoasă, cu un şopron părăsit, vopsit în alb; în interior, pereţii şi tavanul erau acoperiţi cu aluminiu. Podelele erau din beton, cu guri de drenaj aflate la distanţe potrivite. În spate era o cămăruţă cu un pat; în anunţ se spunea că exista un spaţiu suplimentar pentru musafiri, încântător de rustic. Era sigură că existau mulţi vilegiaturişti naivi care ar fi găsit aspectul rustic fermecător, dar pe ea n-o interesa decât ca apa curentă şi electricitatea să funcţioneze. Ferma şi şopronul erau situate în mijlocul unei livezi de meri de aproape o sută de hectare, care la rândul ei era înconjurată de alte hectare de pădure. Cel mai apropiat vecin se afla cam la 2 kilometri. Proprietarii livezii câştigau bani în afara sezonului închiriind spaţiul orăşenilor dornici să trăiască în mijlocul naturii.
   O costase o avere. Se încrunta de fiecare dată când îşi amintea suma, dar n-avusese încotro. Avea nevoie de o construcţie izolată cu un spaţiu pe care să-l poată folosi.
   Lucrase nopţile ca să pregătească toate cele necesare.
   Ziua, îl filase pe Daniel de la distanţă sigură, apucase să doarmă puţin în maşină în timp ce el îşi ţinea orele. Era complet epuizată, dar tot mai avea o mulţime de făcut înainte ca ziua de lucru să se încheie.
   Prima oprire: o ieşire de pe autostradă care nu se remarca prin nimic, la mai bine de o oră de mers faţă de oraş. Un drum de ţară îngust, ce părea să nu mai fi fost folosit de nimeni de zeci de ani, o purtă departe în pădure. Trebuia să ducă undeva, dar nu merse destul de departe ca să vadă unde. Încetini sub un petic de umbră deasă, opri motorul şi se apucă de treabă.
   Dacă Daniel era angajat de departament sau, mai probabil, de una dintre organizaţiile cu care acesta colabora strâns - CIA, câteva secţii militare, alte organizaţii care efectuau operaţiuni sub acoperire care, la fel ca departamentul, nu aveau denumiri oficiale - trebuia să aibă asupra lui un dispozitiv electronic de urmărire. Aşa cum avusese şi ea cândva. Cu un gest absent îşi trecu degetul peste cicatricea de la ceafă, acoperită de părul scurt. Preferau să-l insereze la cap. Dacă o singură parte a corpului putea fi recuperată, capul era cel mai indicat pentru identificare.
   Deschise portiera din dreapta spate şi îngenunche pe pământul reavăn, lângă capul lui Daniel. începu cu locul unde şi ea, şi Barnaby avuseseră montat dispozitivul, atingând uşor pielea cu vârfurile degetelor, apoi încă o dată, apăsând mai tare. Nimic. Văzuse câţiva subiecţi străini ale căror dispozitive fuseseră scoase din spatele urechilor, aşa că verifică şi acolo. Apoi îşi trecu degetele prin părul lui, pipăindu-i scalpul ca să găsească umflături sau locuri dure.
   Buclele lui erau moi şi miroseau frumos, a citrice. Nu că-i păsa cum mirosea părul lui, dar cel puţin nu era nevoită să-şi bage mâinile într-o claie slinoasă, urât mirositoare.
   Acum urma partea de efort fizic. Dacă de la Fuentes îl ţinea sub supraveghere pe omul ăsta, probabil că dispozitivul era extern. Mai întâi, aruncă pantofii în pădurea de lângă drum - păreau să fie locul cel mai probabil în care să fie ascuns dispozitivul. Mulţi bărbaţi poartă zilnic aceeaşi pereche de pantofi. Apoi îl dezbrăcă de cămaşă, recunoscătoare că avea nasturi, deşi tot era greu să o tragă de sub el. Nu se obosi să-i scoată maioul peste cap. Luă din buzunar o lamă şi tăie ţesătura în trei bucăţi care se puteau desprinde uşor. îi examină pieptul - nu avea cicatrici sau umflături suspecte.
   Pielea de pe trunchi era mai albă decât cea de pe braţe; avea un bronz uşor, pe care fără îndoială îl căpătase când ajutase la construirea caselor în Mexic. Sau când adusese virusuri periculoase din Egipt - şi acolo soarele era foarte puternic.
   Avea mai degrabă muşchi de sportiv decât muşchi formaţi la sală. Nu o musculatură evidentă, doar o suprafaţă netedă care arăta că era activ, fără a fi obsedat de felul cum arată.
   Îl rostogoli cu mare greutate şi el căzu în spaţiul dintre banchete, cu burta pe ridicătura dintre locurile de la picioare. Avea două cicatrici discrete pe omoplatul stâng, paralele şi egale ca lungime. Le exploră cu atenţie, apăsând pielea din jurul lor, dar nu simţi nimic altceva în afara ţesutului fibros hipertrofie, prezent în mod normal acolo.
   Apoi îşi spuse că ar fi trebuit să-i dea jos blugii înainte să-l întoarcă. Fu nevoită să se urce peste el şi să-i cuprindă torsul cu ambele braţe ca să-i desfacă nasturii de la şliţ. Mulţumită că nu purta blugi mulaţi, se mută apoi la cealaltă portieră ca să-i poată trage pantalonii în jos. Nu era surprinsă să vadă că purta boxeri, nu chiloţi normali; se potriveau cu modul lui de a se îmbrăca. îi dădu jos, apoi îi scoase ciorapii şi, adunând toate hainele, le ascunse după un buştean căzut.
   Făcu apoi cale întoarsă ca să aducă şi rucsacul. Laptopul ar fi fost o ascunzătoare foarte potrivită pentru orice dispozitiv electronic de urmărire.
   Nu era prima dată când era nevoită să dezbrace singură ţinta. În laborator avusese oameni care-i pregăteau subiectul - Barnaby îi numea „lachei" - dar ea nu fusese întotdeauna în laborator, aşa că în timpul primei deplasări pe teren, la Herat, în Afganistan, învăţase să le fie profund recunoscătoare lacheilor. Să dezbraci un ins care n-a mai făcut baie de câteva luni nu era deloc plăcut - mai ales în condiţiile în care nici ea n-avea la dispoziţie un duş după aceea. Măcar Daniel era curat. Ea era singura care transpirase de la efortul depus.
   Găsi o şurubelniţă în portbagaj şi schimbă repede plăcuţele de înmatriculare de Washington DC cu cele pe care le furase de la o maşină similară dintr-un depozit de fier vechi din Virginia de Vest.
   Ca să nu-i scape ceva, examină sumar partea din spate a picioarelor, tălpile şi palmele lui Daniel. Nu văzuse niciodată un dispozitiv de urmărire la mâini sau picioare, probabil fiindcă uneori extremităţile sunt tăiate pentru a transmite anumite mesaje. Nu remarcă vreo cicatrice. Nu văzu nici bătături care să sugereze că făcea antrenament de tir sau că folosea frecvent arme. Avea mâini moi de profesor, cu câteva porţiuni de piele tăbăcită de la munca fizică.
   Încercă să-l ridice din nou pe banchetă, dar realiză că era un efort zadarnic. Nu era o poziţie prea comodă pentru somn, dar oricum n-avea să se trezească. Mai târziu, o să aibă dureri, deşi era de-a dreptul ridicol să se gândească la asta. în timp ce-1 înfăşură cu o pătură pe Daniel, îi construia povestea din documentele pe care le citise şi din dovezile din fata ei. 
   După părerea ei, Daniel Beach era un ins plăcut şi în general de treabă. Atracţia pentru fosta nevastă hrăpăreaţă era explicabilă. Probabil că era uşor să te îndrăgosteşti de el. Dar pesemne că după o vreme fosta soţie ajunsese să ia dragostea lui ca pe ceva de la sine înţeles şi începuse să se concentreze pe lucrurile pe care nu le avea - un apartament drăguţ, bijuterii, maşini. Probabil că începuse să invidieze viaţa pe care o duceau ceilalţi şi aşa mai departe.
   Dar în acelaşi timp exista şi o parte întunecată a lui, adânc îngropată, născută probabil din suferinţă şi din faptul că-şi pierduse părinţii, că fusese trădat de soţie şi că apoi îşi pierduse şi fratele. Dar nu lăsa acea parte din el să iasă la suprafaţă, o ţinea departe de viaţa liniştită pe care părea să o ducă. Nici nu era de mirare că putea să vorbească atât de senin despre Mexic. Pentru el existau două versiuni ale Mexicului: cea luminoasă, care-i plăcea profesorului, şi cea periculoasă, în care sălăşluia monstrul. Probabil că în mintea lui ocupau locuri cât se poate de îndepărtate.
   Nu era un psihopat, spera Alex. Doar un ins sfâşiat pe dinăuntru, care nu voia să renunţe la imaginea pozitivă pe care şi-o făcuse despre sine, dar care avea nevoie de eliberarea pe care i-o oferea partea sa întunecată.
   Alex simţea că îl evaluase corect, ceea ce îi schimbă puţin planul. Ce făcuse ea însemna o mare performanţă. La unii subiecţi, cele mai bune rezultate le obţinea personajul clinic şi lipsit de emoţii -halat alb, mască chirurgicală şi otel inoxidabil lucios; la altele, ameninţarea sadicului nebun (deşi Barnaby avusese întotdeauna mai mult succes cu acel rol; avea şi înfăţişarea potrivită pentru asta - smocuri rebele şi dezordonate de păr alb, ca şi cum tocmai ar fi fost electrocutat). Fiecare situaţie era uşor diferită - unii se temeau de întuneric, alţii, de lumină. Alex plănuise să meargă pe aspectul clinic - era rolul cel mai confortabil din arsenalul ei - dar acum decise că Daniel va avea nevoie să fie înconjurat de întuneric ca să lase acea parte din el să iasă la suprafaţă. Cu Daniel întunecatul avea nevoie să vorbească.
   Până să ajungă acolo, condusese la întâmplare. Dacă cineva urmărise hainele sau obiectele personale ale lui Daniel, nu voia ca acea persoană să-i însoţească mai departe.
   Se gândi pentru a mia oară la cele două liste de posibilităţi din mintea ei. Prima era o capcană foarte complexă. A doua însemna o poveste adevărată şi în joc erau un milion de vieţi. La care se adăuga şi a ei, desigur. în timpul lungului drum cu maşina, balanţa se înclină în sfârşit şi rămase definitiv într-o parte. Cel aflat în maşina ei nu era agent guvernamental, de asta era sigură. Iar dacă era un cetăţean nevinovat, ales la întâmplare ca s-o atragă în cursă, rataseră deja cele mai bune ocazii s-o anihileze.
   Nu avusese loc niciun atac, nicio tentativă de a o urmări... pe care s-o fi remarcat.
   Se gândi la tonele de informaţii incriminatoare despre Daniel Beach şi nu se putu abţine. Era o credulă. Aşa că mai bine se apuca de salvarea vieţilor.
   Parcă pe aleea fermei în jur de 11:00, moartă de oboseală şi de foame, dar 95% sigură că nu lăsase nicio urmă care să-i aducă pe cei de la departament sau pe de la Fuentes în pragul uşii. Cercetă repede din priviri casa, încercând să-şi dea seama dacă cineva intrase (şi murise, cum ar fi păţit când ar fi deschis uşa), şi apoi, după ce-şi dezactivă dispozitivele de siguranţă, duse maşina în şopron. De îndată ce trase uşa şopronului şi resetă „alarma", se apucă să-l pregătească pe Daniel.
   Toate celelalte sarcini fuseseră îndeplinite. Cumpărase cronometre de la un magazin Home Depot din Philadelphia şi conectase la ele becuri în mai multe camere ale casei. Ca un călător care pleacă pentru câteva săptămâni, luase măsuri ca locul să pară ocupat. Un radio conectat la unul dintre cronometre asigura zgomotul de fond necesar. Casa era o momeală bună. Orice intrus s-ar fi ocupat mai întâi de ea înainte să avanseze spre şopronul întunecat.
   Acesta avea să rămână în întuneric. Construise un fel de cort în mijloc, ca să ascundă lumina şi să amortizeze sunetul, împiedicându-1 totodată pe Daniel să vadă împrejurimile. Structura rectangulară avea puţin peste 2 metri înălţime, 3 metri lungime şi 4 metri şi jumătate lungime. Era construită din ţeavă de PVC, prelată neagră şi corzi de bungee-jumping, fiind căptuşită la interior cu două straturi de spumă poliuretanică lipită cu bandă adezivă. Rudimentar, e drept, dar mai funcţional decât o peşteră, iar în trecut se descurcase bine cu asta.
   În centrul cortului se afla o placă metalică supradimensionată cu picioare negre tip armonică, reglabile pe înălţime. 
   Fusese lăsată la vedere în şopron - pentru autenticitate, fără îndoială - şi era un fel de masă de operaţii de uz veterinar.
   Era mai mare decât avea nevoie - veterinarul ăsta avusese de-a face cu vaci, nu cu mâţe - dar rămânea o achiziţie pe cinste. Era unul dintre obiectele care o determinaseră să închirieze această capcană exorbitantă pentru turişti. Mai era o masă cu blat metalic, pe care o amenajase ca birou, cu computer, monitoare şi o tavă cu obiecte care, spera ea, aveau să servească doar ca elemente de decor. Suportul pentru perfuzii era aproape de capătul mesei, având atârnată o pungă cu soluţie salină. Alături, un cărucior metalic cu rotile, luat din bucătărie; o mulţime de seringi micuţe, dar cu aspect ameninţător erau aliniate pe o tavă din oţel inoxidabil. O mască de gaze şi un tensiometru se aflau pe un suport din sârmă sub seringi.
   Şi, bineînţeles, elementele de imobilizare pe care le cumpărase de pe eBay, potrivite pentru închisori sau unităţi medicale, şi pe care le fixase cu ajutorul unor găuri realizate cu dificultate în placa din inox. Nimeni nu scăpa de ele fără ajutor din afară. Iar cel care l-ar fi ajutat ar fi avut nevoie de o lampă de sudură.
   Îşi lăsă două ieşiri, nişte deschizături în prelată. Lângă cort avea un pat, sacul de dormit, o plită, un frigider mic şi toate celelalte lucruri necesare. De cămăruţa cu pat era ataşată o baie, dar era prea departe ca să doarmă în ea şi oricum n-avea cadă, doar un duş. Trebuia să renunţe la aranjamentele ei obişnuite în acest weekend.
   Cu ajutorul unor curele dintre cele folosite la mutarea mobilei reuşi să extragă din maşină corpul inert al lui Daniel şi să-l pună pe un mic şasiu rulant, lovindu-1 la cap de câteva ori. Probabil nu atât de tare încât să-i provoace o comoţie. Apoi îl cără la masa coborâtă la înălţimea cea mai joasă, şi-l rostogoli pe aceasta. Era încă sub influenţa drogurilor. Îl aşeză pe spate, cu braţele şi picioarele desfăcute cam la 45 de grade de corp, apoi ridică masa. Blocă pe rând elementele de imobilizare. N-avea să se mişte din acea poziţie o vreme. Urma să-i pună perfuzia.
   Din fericire, era foarte bine hidratat sau poate doar avea venele foarte vizibile. Introduse acul cu uşurinţă şi porni perfuzia. Lângă soluţia salină adăugă o pungă de nutriţie parenterală. Asta va fi toată hrana de care va avea parte în următoarele trei zile, dacă dura atât de mult. O să i se facă foame, dar va rămâne cu mintea ageră când va dori ea să fie aşa. îi puse pulsoximetrul pe degetul mare de la picior - ar fi reuşit să-l scoată de pe unul dintre degetele de la mână - şi electrozii uscaţi pe spate, câte unul sub fiecare plămân, pentru monitorizarea respiraţiei. Trecu rapid termometrul electric peste fruntea lui Daniel şi constată că avea o temperatură normală.
   Nu era la fel de expertă cu cateterul pentru vezică, dar era o procedură destul de simplă, iar el nu era în stare să protesteze dacă ceva nu mergea cum trebuia. Va avea şi-aşa destul de curăţat, n-avea nevoie şi de urină.
   Gândindu-se la asta, aşeză material absorbant pe podea, de jur împrejurul mesei de operaţii. în mod sigur va fi şi vomă, dacă era nevoie să treacă de faza întâi. Dacă va fi şi sânge, depindea de felul cum răspundea la metodele ei normale. Bine măcar că avea aici un drenaj funcţional.
   Se făcuse răcoare în şopron, aşa că-1 acoperi cu o pătură.
   Trebuia să mai rămână adormit o vreme, iar răcoarea în contact cu pielea goală nu era un lucru bun. După o clipă de ezitare, luă o pernă de pe patul din cămăruţă şi i-o aşeză sub cap.
   E doar pentru că nu vreau să se trezească, îşi dădu ea asigurări. Nu pentru că părea să stea într-o poziţie incomodă.
   Inseră o seringă mică în perfuzie şi-i administră încă o doză de somnifer. Erau asigurate cel puţin încă patru ore de somn.
   Faţa inconştientă a lui Daniel era tulburătoare. Prea... senină, într-un fel. Nu-şi amintea să fi văzut vreodată o îmbinare de trăsături cu o expresie atât de nevinovată. Era greu de imaginat că genul ăsta de linişte interioară exista în aceeaşi lume în care trăia şi ea. Pentru un moment, se temu din nou că avea de-a face cu o tulburare mentală ce depăşea toate experienţele ei anterioare. Pe de altă parte, dacă Enrique de la Fuentes căutase pe cineva în care alţii să aibă instinctiv încredere, aceasta era exact genul de înfăţişare pe care şi-ar fi dorit-o. Aşa se explica poate de ce magnatul drogurilor îl alesese pe acest profesor de şcoală.
   Îi puse masca de gaze la care înşurubă un cartuş filtrant.
   Dacă măsurile ei de siguranţă îl ucideau pe Daniel, nu mai putea obţine informaţiile de care avea nevoie.
   Făcu un ultim rond în perimetru. în casă erau aprinse toate luminile programate. În liniştea nopţii, i se păru că aude acordurile pop ale emisiunii Top 40.
   După ce se asigură că toate punctele de acces erau blocate, mâncă un baton proteic, se spălă pe dinţi în baie, fixă alarma la ora 3:00, pipăi pistolul de sub pat, strânse tubul filtrant la piept şi se cuibări în sacul de dormit. Corpul ei era deja adormit, iar creierul începuse a gândi cu încetinitorul.
   Abia avu timp să-şi pună masca de gaze înainte să rămână complet inconştientă.

Capitolul 6

   La 3:00 dimineaţa era trează, îmbrăcată şi hrănită, încă epuizată, dar gata să înceapă.
   Daniel continua, să doarmă, nepăsător şi liniştit. Când se va trezi, avea să se simtă odihnit, dar dezorientat. Habar nu va avea ce oră sau măcar ce zi era. Disconfortul era un instrument valoros în activitatea ei.
   Îi luă perna şi pătura, simţind o undă de regret. Dar acest aspect era important. Oricât de bine antrenat ar fi fost, orice subiect simţea un mare disconfort când apărea gol şi neajutorat în faţa inamicului. Regretul va fi ultimul sentiment pe care şi-l va permite timp de câteva zile. Blocă restul. Trecuseră mai bine de 3 ani, dar putea să simtă cum înlăuntrul ei lucrurile se blocau. Corpul ei îşi amintea cum să facă asta. Ştia că deţinea tăria de care avea nevoie.
   Avea părul încă ud de la colorarea rapidă şi-şi simţea fardul gros pe faţă, deşi în realitate îşi pusese foarte puţin.
   Nu ştia cum să facă un machiaj complicat, aşa că aplicase un fard de pleoape închis, rimei gros şi un ruj roşu-întunecat. N-avusese de gând să-şi schimbe atât de repede culoarea părului, dar părul negru şi camuflajul de pe faţă făceau parte din noua strategie. Halatul de laborator şi salopeta bleu pe care le adusese stăteau frumos împăturite în geantă. în schimb, acum era îmbrăcată din nou în cămaşa neagră strâmtă şi în jeanşi negri. Era bine că în casă existau o maşină de spălat şi un uscător. Cămaşa va trebui spălată curând. De fapt, ar fi trebuit spălată de ieri.
   Era straniu felul în care puţină pudră colorată şi nişte cremă grasă puteau să schimbe percepţia despre tine a unui observator. Se privi în oglinda din baie şi se declară încântată de cât de dură şi de rece îi arăta faţa. îşi pieptănă părul pe spate, apoi străbătu şopronul spre camera de interogatoriu.
   Montase reflectoare care atârnau de structura din PVC de deasupra, dar pe moment le lăsă stinse, aprinzând doar două lămpi portabile. Banda adezivă neagră şi spuma poliuretanică gri păreau să aibă aceeaşi culoare în întuneric. Temperatura aerului scăzuse în timpul nopţii. Pe braţele şi pe stomacul subiectului pielea se făcuse ca de găină. Îi aplică din nou termometrul pe frunte. Tot în limite normale.
   În sfârşit, porni computerul şi-şi setă protocoalele. Va trece pe economizorul de ecran după 20 de minute de inactivitate. în cealaltă parte a computerului era o cutie neagră mică având o tastatură numerică deasupra şi o luminiţă roşie pe o parte, dar o ignoră deocamdată şi trecu la treabă.
   O încercă un sentiment ciudat în timp ce injecta perfuzia cu substanţa care urma să-l trezească pe subiect, dar şi-l reprimă cu uşurinţă. Dacă Daniel Beach avea două personalităţi, şi ea avea. Acum era persoana pe care departamentul o numea Chimista, iar Chimista era o maşină. Implacabilă şi neîndurătoare. Monstrul ei era liber acum.
   Şi spera ca şi al lui să iasă la iveală pentru joc.
   Noul drog picură în venele lui, iar Daniel începu să respire întretăiat. O mână cu degete lungi se strânse şi trase de cătuşe. Deşi încă era în mare parte inconştient, se încruntă uşor când încercă să se întoarcă pe-o parte. Îşi răsuci genunchii, trăgând de piedicile de la glezne, şi deodată ochii i se deschiseră.
   Alex stătea tăcută la capul mesei şi-l privea cum intră în panică; respiraţia i se accelerase, pulsul îi crescuse şi corpul i se zbătea în chingi. Privea cu disperare în întuneric, încercând să înţeleagă unde se afla, să găsească ceva familiar. Se opri dintr-odată, ascultând încordat.
   - Hei? şopti el.
   Alex rămase nemişcată, aşteptând momentul prielnic.
   Timp de 10 minute, Daniel se zbătu sălbatic în chingile care-1 imobilizau, încercând totodată să desluşească şi altceva în afară de zgomotul strident al propriei respiraţii.
   - Ajutor! strigă el în sfârşit. E cineva aici?
   - Salut, Daniel, răspunse ea cu glas scăzut.
   Capul lui se mişcă brusc în spate, întinzându-şi gâtul ca să vadă de unde venea vocea. Nu era instinctul unui soldat profesionist, observă Alex, să-şi expună gâtul în felul ăsta.
   - Cine-i acolo? Cine eşti?
   - Nu prea contează cine sunt, Daniel.
   - Unde mă aflu?
   - La fel de irelevant.
   - Ce vrei? aproape că strigă el.
   - Ei, uite - te-ai prins. Asta-i întrebarea care contează.
   Ocoli masa pentru ca el să o poată vedea mai bine, deşi, fiind luminată din spate, faţa îi rămânea ascunsă în umbră.
   - N-am nimic, protestă el. N-am nici bani, nici droguri. N-am ce să-ţi dau.
   - Nu vreau lucruri, Daniel. Vreau... nu, am nevoie de informaţii. Şi singura cale ca tu să ieşi de-aici este să mi le dai.
   - Nu ştiu nimic... nimic important! Te rog...
   - Încetează! se răsti ea pe neaşteptate, făcându-1 să-şi înghită vorbele, şocat.
   - Mă asculţi acum, Daniel? Partea asta e crucială.
   El încuviinţă, clipind repede.
   - Trebuie să obţin aceste informaţii. Nu există altă opţiune. Şi, dacă voi fi nevoită, Daniel, te voi face să suferi până când îmi vei spune ceea ce trebuie să aflu. Te voi răni grav. Nu vreau neapărat să fac asta, dar nici nu mă deranjează. Îţi spun lucrurile astea ca să poţi lua o decizie acum, înainte să încep. Spune-mi ce vreau să ştiu şi te voi elibera. E simplu, îţi promit că nu-ţi voi face rău. Eu voi câştiga timp, iar tu vei scăpa de multă suferinţă. Ştiu că nu vrei să-mi spui, dar te rog să înţelegi că oricum ai să-mi spui. Poate c-o să dureze un timp, dar în cele din urmă n-o să te mai poţi opri. Toţi cedează. Aşa că alege acum. O să-ţi pară rău dacă n-o faci. Ai înţeles?
   Le ţinuse acelaşi discurs multor subiecţi în cariera ei şi de obicei era destul de eficient. Cam în 40% dintre cazuri, ăsta era momentul în care subiectul începea să mărturisească. Nu se-ntâmpla des să-şi termine confesiunea, fireşte, şi întotdeauna mai rămânea ceva de cercetat, dar exista o şansă reală ca subiecţii să-şi recunoască încă de la început vinovăţia şi să ofere nişte informaţii parţiale. Statisticile variau în funcţie de persoana căreia i se ţinea discursul; în cazul celor proveniţi din mediul militar, cam în jumătate dintre situaţii prima divulgare avea loc înainte să le provoace durere. Doar între 5 şi 10% dintre spionii adevăraţi spuneau ceva fără ca Alex să apeleze la suferinţa fizică. La fel stăteau lucrurile şi în cazul fanaticilor religioşi. Pentru linguşitorii de joasă speţă, discursul dădea rezultate în sută la sută dintre cazuri. Omul aflat la conducere nu mărturisea niciodată un sigur detaliu fără suferinţă.
   Spera cu adevărat ca Daniel să fie doar un linguşitor supraestimat.
   Daniel o privea fix în timp ce vorbea, cu o expresie de groază pe chip. Apoi, în timp ce Alex se apropia de final, chipul îi căpătă o expresie confuză. Nu asta aştepta Alex.
   - M-ai înţeles, Daniel?
   - Alex? Alex, tu eşti? spuse el şocat.
   Tocmai acesta era motivul pentru care nu trebuie să intri în contact cu ţinta înainte. Acum era nevoită să renunţe la scenariu.
   - Bineînţeles că ăla nu e numele meu adevărat, Daniel. Ştii asta.
   - Ce?
   - Numele meu nu e Alex.
   - Dar... eşti doctor. M-ai ajutat.
   - Nu sunt genul ăla de doctor, Daniel. Şi nu te-am ajutat. Te-am drogat şi apoi te-am răpit.
   Chipul lui deveni sobru.
   - Te-ai purtat frumos cu mine.
   Ea îşi înăbuşi un oftat.
   - Am făcut ceea ce trebuia ca să te aduc aici. Acum vreau să te concentrezi, Daniel. Am nevoie să-mi răspunzi la întrebare. O să-mi spui ce vreau să aflu?
   Văzu din nou îndoiala apărând pe chipul lui. Neputinţa de a crede că ea chiar îl va face să sufere, că toate astea i se întâmplă cu adevărat.
   - O să-ţi spun tot ce vrei să ştii. Dar, îţi repet, nu ştiu nimic important. N-am niciun număr de cont bancar sau, nu ştiu, vreo hartă a vreunei comori sau altceva. Cu siguranţă nimic care să merite toate astea. 
   Încercă să gesticuleze cu mâna legată strâns şi brusc păru să-şi dea seama pentru prima oară că era dezbrăcat.
   Pielea i se înroşi - faţa, gâtul şi o porţiune de pe piept - şi trase din reflex de curele ca şi cum ar fi încercat să se acopere. Respiraţia şi pulsul începură să i se accelereze din nou.
   Fie că era vorba de agenţi sub acoperire sau doar de comisionari mărunţi ai teroriştilor, cu toţii urau să se trezească goi în faţa ei.
   - Nu vreau nicio hartă cu vreo comoară. Nu fac asta pentru mine, Daniel. O fac pentru a proteja nişte vieţi nevinovate. Hai să vorbim despre asta.
   - Nu înţeleg. Cum pot eu să te ajut? De ce n-aş vrea s-o fac?
   Nu-i plăcea cum se desfăşurau lucrurile. De multe ori, cei care se încăpăţânau să-şi susţină ignoranţa şi nevinovăţia cedau mai greu decât cei care-şi asumau vina, dar erau hotărâţi să nu-şi vândă guvernul, jihadul sau camarazii.
   Se duse la birou şi luă prima fotografie. Era un prim-plan cu Enrique de la Fuentes.
   - Să-ncepem cu acest om, spuse Alex, ţinând fotografia la nivelul ochilor lui şi luminând-o cu una dintre lămpile mobile.
   Faţa perfect inertă, absolut nicio reacţie. Semn rău.
   - Cine-i ăsta?
   Alex oftă exasperată.
   - Faci o alegere greşită, Daniel. Te rog să te gândeşti bine.
   - Dar nu ştiu cine-i omul ăsta!
   Ea îl fixă cu o privire resemnată.
   - Sunt absolut sincer, Alex. Nu-1 cunosc pe omul ăsta.
   Un nou oftat.
   - Atunci cred că trebuie să începem.
   Expresia de stupefacţie apăru iarăşi pe chipul lui. Nu mai avusese niciodată de-a face cu aşa ceva într-un interogatoriu, îşi zise ea. Toţi ceilalţi care se aflaseră pe masa ei ştiuseră de ce se află acolo. Se confruntase cu teroare, rugăminţi şi, uneori, sfidare stoică, dar niciodată cu atitudinea asta neobişnuită, încrezătoare: N-o să-mi faci rău.
   - Chestia asta e un fel de... fantezie cu fetişuri? întrebă el cu glas scăzut, părând uşor stingherit, în pofida situaţiei. Nu prea cunosc regulile pentru chestiile astea...
   Se întoarse ca să-şi ascundă un zâmbet nepotrivit.
   Vino-ţi în fire, îşi porunci ea. Apoi se duse spre birou. Apăsă o tastă oarecare, ca să ţină computerul pornit, după care luă tava cu recuzită. Era grea şi câteva obiecte se ciocniră între ele când o mişcă. Aduse tava lângă el, aşezând-o lângă  seringi şi potrivind lumina astfel încât instrumentele metalice să lucească puternic.
   - Îmi pare rău că treaba asta te dezorientează, spuse ea pe un ton neutru. Vorbesc cât se poate de serios, te asigur. Vreau să te uiţi la instrumentele mele.
   El le privi şi ochii i se măriră. Alex se strădui să vadă dacă cealaltă latură a lui Daniel cel întunecat ieşea la suprafaţă, dar nu sesiză nimic. Ochii lui rămăseseră tot blânzi, chiar dacă era cumplit de speriat. Nevinovat. Prin minte îi trecu fulgerător replica lui Norman Bates din filmul lui Hitchcock: Cred că am una dintre feţele alea pe care nu poţi să nu le crezi.
   Se cutremură, dar el nu remarcă, rămăsese cu privirea fixată pe instrumente.
   - Nu trebuie să folosesc foarte des chestiile astea, îi spuse, atingând cleştele uşor, apoi plimbându-şi degetul pe bisturiul supradimensionat. Mă cheamă când vor ca subiectul să rămână mai mult sau mai puţin... intact.
   Mângâie cleştele gură-de-lup când rosti ultimul cuvânt.
   - Dar oricum n-am nevoie cu adevărat de instrumentele astea.
   Lovi cu unghia canistra lămpii de sudură, care scoase un zgomot metalic ascuţit.
   - Bănuieşti de ce?
   Încremenit de groază, el nu-i răspunse. începea să înţeleagă acum: da, era real ce i se întâmpla.
   Numai că Daniel cel întunecat trebuia să fi ştiut asta deja. Atunci de ce nu se arăta? Credea că putea fi păcălită? Sau că purtarea lui galantă din tren îi topise inima slabă de femeie?
   - Am să-ţi spun eu de ce, zise Alex cu o voce atât de joasă încât se auzi aproape ca o şoaptă.
   Se aplecă spre el cu un aer conspirativ şi schiţând un zâmbet suav, plin de regret. Dar privirea îi rămase serioasă.
   - Pentru că ceea ce fac eu doare... muuult... mai... rău.
   Ochii lui Daniel păreau gata să-i sară din cap. Asta, cel puţin, era o reacţie familiară.
   Alex luă tava de pe masă, lăsându-1 să observe şirul lung de seringi care scânteiau în lumină.
   - Prima oară va dura doar 10 minute, îi spuse, tot cu faţa întoarsă în timp ce aşeza instrumentele la loc pe birou.
   Se răsuci spre el.
   - Dar o să ai senzaţia că durează mult mai mult. Asta va fi doar o degustare - poţi s-o priveşti ca pe un semnal de avertizare. Când se va termina, vom încerca să vorbim din nou.
   Luă seringa de la capătul îndepărtat al tăvii, împinse pistonul până când o picătură de lichid apăru în vârful acului, apoi o scutură cu un gest teatral, ca o asistentă medicală dintr-un film.
   - Te rog! şopti Daniel. Te rog, nu ştiu despre ce e vorba. Nu am cum să te-ajut. Îţi jur că dacă aş putea, aş face-o.
   - Ai s-o faci, îi promise ea şi înfipse acul în muşchiul triceps brahial.
   Daniel reacţionă aproape instantaneu, smucind de cătuşe, iar braţul stâng îi fu scuturat de un spasm violent, în timp ce el îşi privea îngrozit muşchii cuprinşi de convulsii, Alex luă altă seringă şi trecu în partea cealaltă.
   - Alex, te rog! ţipă Daniel.
   Ea îl ignoră şi-i injectă doza de acid lactic în quadricepsul drept. Genunchiul i se îndreptă, muşchii ridicându-i laba piciorului de pe masă. Daniel icni de durere, apoi gemu.
   Alex se mişca acum cu grijă, nici prea repede, dar nici prea încet. Încă o seringă. Având braţul stâng deja imobilizat, Daniel nu mai încercă să i se opună. De data asta, Alex injectă acidul în bicepsul braţului stâng. Imediat, muşchiul triceps opus începu să se contracte, parcă luându-se la întrecere cu bicepsul.
   Daniel icni din nou, ca şi cum tocmai primise un pumn în burtă, dar ea ştia că durerea era mult, mult mai puternică decât orice lovitură.
   Încă o injecţie, de data asta în bicepsul femoris al piciorului drept. Aceeaşi luptă pentru supremaţie care avea loc în braţ începu acum în picior. Odată cu ea, începură şi ţipetele.
   Alex se postă lângă capul lui, privindu-i detaşată tendoanele umflate ale gâtului. Când Daniel deschise gura să ţipe din nou, îi puse un căluş. Dacă-şi muşca limba, nu mai putea să-i spună nimic.
   Se duse agale spre scaunul de la birou în timp ce zbieretele înăbuşite erau absorbite de stratul dublu de spumă, se aşeză şi-şi încrucişă picioarele. Se uită la monitoare - toţi parametrii erau crescuţi, dar nu ajunseseră la valori periculoase. Un corp sănătos poate să suporte mult mai multă durere decât credem înainte ca organele importante să fie într-un pericol serios. Atinse touch pad-ul laptopului ca să menţină ecranul luminat. Apoi scoase din buzunar ceasul de mână şi-l întinse pe genunchi. Acest detaliu era menit doar să sporească dramatismul situaţiei. Putea la fel de bine să urmărească ceasul computerului sau monitoarele.
   Aştepta, cu faţa spre el cu o expresie calmă şi ceasul strălucind pe jeanşii ei negri. Subiecţii erau de regulă năuciţi de faptul că era în stare să-şi privească atât de detaşat opera. Aşa că se uită fix la el, cu o expresie politicoasă, ca un spectator la o piesă de teatru mediocră, în vreme ce corpul lui se zvârcolea şi se contorsiona pe masă, iar zbieretele lui se auzeau înăbuşit. Uneori, ochii lui o fixau, imploratori şi chinuiţi, iar alteori se roteau nebuneşte prin încăpere.
   Zece minute putea fi un interval foarte lung. Muşchii lui începură să aibă spasme independente unul de altul, unii blocându-se, alţii părând că vor să se smulgă de pe os.
   Transpiraţia îi curgea pe faţă, întunecându-i părul. Ţipetele scăzură în tonalitate; acum se auzeau răguşit, părând a fi mai degrabă animalice decât umane.
   Încă 6 minute.
   Şi astea nu erau nici măcar drogurile bune.
  Oricine ar fi avut mintea îndeajuns de bolnavă putea să reproducă durerea pe care o provoca ea acum. Acidul pe care-1 folosea nu era o substanţă controlată. Era destul de uşor de cumpărat de pe internet, chiar dacă se întâmpla să fii urmărit de „burta" întunecată a guvernului american.
   Pe când se afla la apogeul activităţii ei de interogare, când avea laboratorul frumos şi bugetul generos, secvenţiatorul şi reactorul ei, era în măsură să creeze nişte preparate cu adevărat unice.
   Chimista nu era deloc un nume de cod potrivit pentru ea. Totuşi, Biologul Molecular ar fi fost probabil prea lung. Barnaby fusese expertul în chimie şi de la el învăţase nişte lucruri care-i salvaseră viaţa după ce rămăsese fără laborator, în final, devenise propriul ei nume de cod. Dar, la început, cercetările ei teoretice cu anticorpi monoclonali o aduseseră în atenţia departamentului. Ce păcat că nu putea să-l ducă pe Daniel la laborator. Această operaţie ar fi produs rezultate mult mai rapid.
   Şi ajunsese atât de aproape să elimine durerea din ecuaţie. Ăsta fusese pentru ea Sfântul Graal, deşi nimeni nu părea prea dornic să-l vadă realizat. Era sigură că, dacă ar fi lucrat în laborator în ultimii trei ani, în loc să fugă ca să-şi salveze viaţa, până acum ar fi creat cheia care putea descuia orice ar fi trebuit descuiat în mintea umană. Fără tortură, fără orori. Doar răspunsuri scurte, date pe un ton agreabil, urmate de un drum la fel de agreabil ori către o celulă, ori spre execuţie.

   Ar fi trebuit s-o lase să muncească.
  Încă 4 minute.
   Ea şi Barnaby discutaseră diferite strategii ce se puteau aplica în aceste interogatorii. Barnaby îi spunea poveşti, îşi amintea basmele din copilărie şi se gândea la versiuni moderne sau finaluri alternative ori ce s-ar fi întâmplat dacă personajele ar fi schimbat locurile între ele. Spunea că unele dintre ideile care-i veneau atunci erau destul de bune şi că o să le pună pe hârtie când va avea timp. Ea, în schimb, simţea că pierdea timpul dacă nu făcea ceva practic. Plănuia lucruri. La început, plănuia să fabrice noi versiuni de anticorpi monoclonali, care urmau să controleze răspunsul creierului şi să blocheze receptorii neurali. Mai târziu, îşi planifica viaţa de fugar, gândindu-se la tot ce putea să meargă rău, la scenariile cele mai sumbre şi la ce-ar putea să facă pentru a nu cădea în capcanele care i se întindeau.
   Apoi, cum să scape după ce căzuse pe jumătate în capcană.
   Pe urmă, după ce capcana se declanşa. încerca să prevadă toate posibilităţile.
   Barnaby îi spunea că trebuie să mai ia câte-o pauză mentală din când în când. Să se distreze, să se simtă bine, altfel, ce rost mai avea să trăieşti?
   Doar să trăieşti, hotărâse ea. Nu cerea decât să trăiască.
   Aşa încât făcuse toate eforturile mentale necesare pentru ca acest lucru să fie posibil.
   Astăzi se gândea la pasul următor. în noaptea asta, mâine-noapte sau, Doamne ajută, în noaptea următoare, Daniel o să-i spună totul. Toţi cedează. Era un adevăr cât se poate de simplu: o fiinţă umană nu poate să reziste la durere atât de mult. Unii rezistă mai bine la un tip de durere sau altul, dar asta însemna doar că va trece la un alt fel de suferinţă. La un moment dat, dacă nu va vorbi, îl va rostogoli pe burtă - ca să nu se înece cu propria vomă - şi-i va administra ceea ce numea „acul verde", deşi serul era de fapt transparent, la fel ca toate celelalte. Dacă nici asta nu dădea rezultate, avea să încerce un halucinogen. Exista întotdeauna un fel nou de a simţi durerea. Corpul percepe stimulii în foarte multe moduri.
   După ce va obţine informaţiile, va pune capăt suferinţei lui, îi va administra un drog, apoi îi va trimite lui Carston un e-mail de la această adresă de IP şi-i va spune tot ce va fi aflat. Apoi se va urca în maşină şi nu se va opri multă vreme.
   Poate că de data asta Carston şi compania nu vor veni după ea. Poate că vor veni. Iar ea s-ar putea să nu afle niciodată, pentru că, foarte probabil, va continua să se ascundă până va muri - spera, din cauze naturale.
   Înainte de scurgerea celor 9 minute, doza începu să-şi piardă efectul. Fiecare reacţiona diferit, iar Daniel înclina spre valorile mai mari. Ţipetele lui se transformară în gemete, corpul i se prăbuşi epuizat într-o masă de carne, după care tăcu. îi scoase căluşul, iar el trase zgomotos aer în piept. O privi cu groază şi teamă şi deodată începu să plângă.
   - Am să-ţi dau câteva minute, să-ţi aduni gândurile, spuse Alex.
   Dispăru în dosul prelatei, unde se întinse pe pat şi-l ascultă cum plânge cu sughiţuri.
   Plânsul era normal şi de regulă era semn bun. Dar nu încăpea îndoială că Daniel Profesorul era cel care plângea.
   Daniel cel întunecat încă nu dădea niciun semn. Oare ce l-ar putea atinge? Dacă era vorba cu adevărat despre o tulburare de identitate disociativă, putea ea să facă să apară cu forţa acea latură a lui pe care o voia? Ar fi avut nevoie de un psiholog astăzi. Dacă ar fi revenit docilă în laborator, aşa cum ar fi vrut ei, probabil că ar fi reuşit să-i găsească unul în clipa în care l-ar fi cerut. Ei bine, acum nu mai putea să facă nimic în privinţa asta.
   Mâncă în tăcere un baton proteic pentru micul dejun, aşteptând ca respiraţia lui să devină regulată, apoi mai mâncă unul. încheie masa cu sucul de mere dintr-o cutie scoasă din minifrigider.
   Când intră din nou în cort, Daniel privea disperat tavanul din spumă poliuretanică. Ea se duse tăcută la computer şi apăsă o tastă.
   - Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta, Daniel.
   N-o auzise când intrase. Vocea ei îl făcu să se tragă cât mai departe de ea posibil.
   - Hai să nu repetăm faza, bine? spuse Alex, lăsându-se pe spătarul scaunului. Şi eu vreau să merg acasă.
   Era un fel de minciună, dar în acelaşi timp şi în mare măsură un adevăr, chiar dacă imposibil.
   - Şi, cu toate că s-ar putea să nu mă crezi, nu sunt o sadică de fapt. Nu-mi place să te văd suferind. Dar pur şi simplu n-am încotro. N-am să îngădui ca toţi oamenii ăia să moară.
   El îi răspunse cu o voce răguşită:
   - Nu... ştiu... despre ce vorbeşti.
   - Ai fi surprins să ştii cât de mulţi oameni spun asta - şi o tot repetă iar şi iar, după ce trec prin ce-ai trecut tu sau mai rău! Şi deodată, la unul după a zecea rundă, la altul după a şaptesprezecea, adevărul iese brusc la lumină. Iar eu le spun băieţilor buni unde să găsească focoasele nucleare sau bomba chimică sau agentul biologic. Şi oamenii rămân în viaţă, Daniel.
   - N-am omorât pe nimeni, răspunse el aproape ţipând.
   - Dar plănuieşti asta, iar eu am să te fac să-ţi schimbi planul.
   - N-aş face niciodată aşa ceva.
   Alex oftă şi spuse:
   - Treaba asta o să dureze mult, nu-i aşa?
   - Nu pot să-ţi spun nimic din ceea ce nu ştiu. Ai prins persoana greşită.
   - Şi asta am auzit de nenumărate ori, spuse ea aproape cu veselie, dar răspunsul lui îi atinsese o coardă sensibilă.
   Dacă nu reuşea să-l facă pe celălalt Daniel să apară, atunci nu cumva tortura pe cine nu trebuia?
   Luă pe loc decizia de a se abate din nou de la scenariu, deşi bolile mentale erau departe de a fi specialitatea ei.
   - Daniel, ţi se-ntâmplă vreodată să ai amnezii?
   O pauză lungă.
   - Ce?
   - De exemplu, te-ai trezit undeva fără să ştii cum ai ajuns acolo? Ţi-a spus cineva vreodată că ai făcut sau ai spus ceva despre care nu-ţi aminteşti să fi făcut sau să fi spus?
   - Mm... Nu. Mă rog, azi. Adică, la asta te referi, da? Când spui că plănuiesc să fac ceva groaznic, dar nu ştiu despre ce e vorba.
   - Ai fost diagnosticat vreodată cu tulburare de identitate disociativă?
   - Nu! Alex, nu eu sunt persoana nebună din această încăpere.
   Asta nu ajuta la nimic.
   - Vorbeşte-mi despre Egipt.
   Daniel întoarse capul spre ea. Expresia lui făcea ca vorbele pe care le gândea să fie la fel de clare ca şi cum le-ar fi rostit: Mă iei peste picior, femeie?
   Ea se mulţumi să aştepte. Daniel scoase un mic oftat îndurerat.
   - Ei bine, Egiptul are una dintre cele mai lungi istorii dintre toate civilizaţiile moderne. Există dovezi potrivit cărora egiptenii trăiau pe malurile Nilului încă din mileniul al zecelea înainte de Hristos. Pe la anul 6000 înainte de Hristos...
   - În regulă, Daniel, ne-am amuzat destul. Putem vorbi serios acum?
   - Nu ştiu ce vrei! Mă testezi să vezi dacă sunt într-adevăr profesor de istorie? Nici măcar nu-mi dau seama!
   Putea să audă cum vocea îi redevenea mai puternică.
   Partea frumoasă legată de drogurile pe care le folosea era că efectul lor trecea repede. Putea să aibă o conversaţie concentrată între runde. Şi constatase că subiecţii se temeau mai mult de durere atunci când nu o simţeau.
   Apăsă o tastă a computerului.
   - Vorbeşte-mi despre călătoria ta în Egipt.
   - N-am fost niciodată în Egipt.
   - Nu te-ai dus acolo acum 2 ani cu Habitat for Humanity?
   - Nu, în ultimele 3trei veri am fost în Mexic.
   - Ştii că sunt oameni care urmăresc genul ăsta de lucruri, da? Că seria paşaportului tău este înregistrată într-un computer şi că există o evidenţă a locurilor în care ai fost?
   - Tocmai de-aia ar trebui să ştii că am fost în Mexic!
   - Unde te-ai întâlnit cu Enrique de la Fuentes.
   - Cu cine?
   Alex clipi leneş de câteva ori, cu o expresie extrem de plictisită.
   - Ia stai, spuse Daniel, privind în tavan ca şi cum acolo ar fi fost scrisă o explicaţie. Cu ceva timp în urmă... în legătură cu nişte ofiţeri de la anti.. ştiu numele ăsta. L-am auzit la ştiri... Droguri care au dispărut. E un traficant de droguri, aşa-i?
   Alex îi arătă din nou fotografia lui de la Fuentes.
   - El e?
   Alex încuviinţă.
   - De ce crezi că-1 cunosc?
   - Pentru că am şi poze cu voi doi împreună, răspunse ea, accentuând cuvintele. Şi pentru că în ultimii 3 ani omul ăsta ţi-a dat 10 milioane de dolari.
   El rămase cu gura căscată şi bâigui, uluit:
   - Pof... tim??!!
   - Zece milioane de dolari pe numele tău, plasaţi prin Insulele Cayman şi băncile elveţiene.
   Daniel o privi fix încă o secundă şi deodată mânia îi schimonosi faţa, iar vocea îi deveni aspră:
   - Dacă am 10 milioane de dolari, de ce locuiesc într-un apartament amărât năpădit de gândaci în Columbia Heights? De ce folosim la volei acelaşi echipament peticit pe care şcoala îl are din 1973? De ce fac naveta cu metroul în vreme ce noul soţ al fostei mele soţii umblă prin oraş cu Mercedesul? Şi de ce risc să fac rahitism pentru că mănânc numai tăiţei japonezi?
   Îl lăsă să se descarce. Dorinţa de a vorbi era un pas mic în direcţia potrivită. Din păcate, acest Daniel furios era tot versiunea „profesor de şcoală", doar că nu unul foarte fericit.
   - Ia stai aşa - cum adică ai poze cu mine şi cu individul ăsta?
   Alex se duse la birou şi luă fotografia corespunzătoare.
   - În El Minya, Egipt, cu de la Fuentes, îi răspunse în timp ce-i ţinea poza în faţa ochilor.
   În sfârşit, o reacţie.
   Capul lui Daniel zvâcni în spate; ochii i se îngustară, apoi i se deschiseră larg. Alex aproape că-i putea urmări gândurile care-i treceau prin minte şi i se aşterneau pe chip.
   Daniel analiza ceea ce văzuse şi făcea un plan.
   Celălalt Daniel încă nu se arăta, dar măcar bărbatul părea să recunoască faptul că exista şi o altă latură a sa.
   - Vrei să-mi vorbeşti despre Egipt acum, Daniel?
   - N-am fost niciodată acolo, răspunse el cu buzele strânse. Nu sunt eu ăla.
   - Nu te cred, zise Alex oftând. Ceea ce e mare păcat, pentru că trebuie să mergem mai departe cu povestea asta.
   Teama reveni, iute şi în forţă.
   - Alex, te rog, îţi jur că nu sunt eu ăla. Te rog, n-o face!
   - Asta e misiunea mea, Daniel. Trebuie să aflu cum pot să-i salvez pe oamenii ăia.
   Toată reticenţa lui dispăru.
   - Nu vreau să fac rău nimănui. Şi eu vreau să-i salvez.
   Era mai greu acum să nu-1 creadă pe cuvânt.
   - Poza aia a însemnat ceva pentru tine.
   El clătină din cap o dată, expresia de pe chipul lui devenind opacă.
   - N-am fost eu.
   Trebuia să admită că era fascinată. Era ceva cu totul nou. Cât de mult şi-ar fi dorit să se poată consulta cu Barnaby! Din păcate, era contracronometru. N-avea timp să-şi dorească lucruri. Îşi aşeză seringile în palma stângă, una câte una. Opt, de data asta.
   El o privea lung, cu groază şi... tristeţe. Dădu să spună ceva, dar nu ieşi niciun sunet. Alex se opri, cu primul ac pregătit în mâna dreaptă.
   - Daniel, dacă vrei să spui ceva, spune repede.
   - N-are să ajute la nimic, zise el descurajat.
   Alex mai aşteptă o secundă, iar Daniel o privi ţintă.
   - Mă uit la faţa ta, spuse el. E la fel ca înainte... exact la fel.
   Alex tresări, apoi se întoarse şi făcu câţiva paşi în lungul mesei până lângă capul lui. Daniel încercă să se tragă într-o parte, dar asta nu făcu decât să-i expună mai bine muşchiul sternocleidomastoidian. De obicei, păstra acest muşchi pentru o fază ulterioară a interogatoriului; era unul dintre lucrurile cele mai dureroase pe care putea să i le facă unui subiect în condiţiile actuale. Dar voia să plece repede, aşa că înfipse acul în partea laterală a gâtului şi apăsă pistonul. Fără să se uite la el, îi puse căluşul de îndată ce bărbatul deschise gura. Apoi, lăsând din mână celelalte seringi, ieşi iute din încăpere.

Capitolul 7

   Îşi ieşise din formă, asta era tot. În definitiv, trecuseră 3 ani. Ăsta era motivul pentru care simţea lucruri.
   De-aia acest subiect o tulbura. Nu era alt motiv în afară de faptul că ieşise din joc atâta vreme. încă mai putea să-şi intre în ritm.
   Reveni în cameră o singură dată în timpul şedinţei ca să menţină computerul în funcţiune, dar nu rămase să privească. Se întoarse din nou doar după ce efectul dozei începuse să se atenueze, cam după un sfert de oră.
   El zăcea acolo, icnind. Nu mai plângea, deşi ea ştia că durerea fusese mult mai rea decât înainte. Sângele de pe pielea zdrenţuită pătase cătuşele şi picura pe masă. Era posibil să fie nevoie să-l neutralizeze pentru următoarea rundă, astfel încât rănile să nu i se agraveze. Şi ăsta era un sentiment înspăimântător; putea să fie de ajutor.
   Daniel începu să tremure. Alex se întoarse spre ieşire o fracţiune de secundă până să-şi dea seama că se ducea să-i aducă o pătură. Ce naiba se-ntâmpla cu ea?
   Concentrează-te!
   - Ai ceva de spus? îl întrebă cu blândeţe când respiraţia lui se mai linişti.
   Daniel îi răspunse printre gemete epuizate, întretăiate.
   - Nu sunt eu. Jur. Nu... plănuiesc... nimic. Nu-1 ştiu pe insul cu drogurile. Aş vrea să te pot ajuta. Serios îţi spun... aş vrea să te pot ajuta. Serios.
   - Hmm. Văd că opui rezistenţă la metoda asta, aşa că poate încercăm ceva nou.
   - Re... zistenţă? gemu el, nevenindu-i să creadă. Ai impresia... că eu re... zist?
   - Sinceră să fiu, mă cam îngrijorează ideea de a-ţi zăpăci creierul cu halucinogene - se pare că ai deja destule probleme acolo, sus.
   În timp ce vorbea, îi lovi uşor cu degetele scalpul transpirat.
   - Poate că nu vom avea de ales decât să aplicăm metodele de şcoală veche...
   Continuă să bată cu degetele în scalpul lui, aruncând o privire spre tava cu instrumente de pe birou.
   - Ţi se face uşor greaţă?
   - De ce... mi se-ntâmplă... asta?
   Era o întrebare complet retorică, nu aştepta un răspuns la şoapta lui întretăiată. Alex îi răspunse totuşi.
   - Pentru că exact asta se-ntâmplă când plănuieşti răspândirea în 4 state americane a unui virus de gripă letal, care poate să ucidă un milion de cetăţeni. Guvernul dezaprobă genul ăsta de comportament. Şi m-a trimis pe mine ca să te fac să vorbeşti.
   O privi concentrat, şocul fiind dintr-odată mai mare decât groaza.
   - Ce... m am a... dracului!
   - Da, ştiu, e oribil, e înspăimântător şi malefic.
   - Alex, serios, e o nebunie! Cred că tu ai o problemă.
   Îşi apropie faţa de el.
   - Problema mea e că nu-mi spui unde e virusul. îl ai deja? E încă la Enrique de la Fuentes? Când urmează să acţionaţi? Unde este?
   - E o nebunie. Tu eşti nebună!
   - Probabil că m-aş bucura mai mult de viaţă dacă ar fi adevărat. Dar încep să cred că au trimis un doctor nepotrivit. Avem nevoie aici de un doctor pentru descreieraţi. Nu ştiu cum să-l fac pe celălalt Daniel să iasă la lumină!
   - Celălalt Daniel?
   - Cel pe care-1 văd în pozele astea!
   Se întoarse brusc şi luă un teanc de fotografii de pe birou, în trecere apăsând furioasă o tastă a computerului.
   - Uite! spuse, împingându-i-le în faţă, luându-le una câte una şi lăsându-le să cadă pe podea. E corpul tău - îl lovi cu o poză pe umăr înainte s-o lase să cadă - e faţa ta, vezi? Dar nu e expresia care trebuie. E altcineva care priveşte prin ochii tăi, Daniel, şi nu sunt sigură dacă eşti sau nu conştient de prezenţa acelei persoane.
   Dar iată că apăru din nou un semn de recunoaştere.
   Ştia ceva.
   - Uite, în clipa asta, m-aş mulţumi să-mi spui ce vezi în această fotografie.
   Ridică poza de deasupra: Celălalt Daniel, pândind în uşa din spate a unui bar mexican.
   El o privi cu o expresie sfâşiată.
   - Nu pot... să-ţi explic... nu are nicio noimă.
   - Vezi ceva ce eu nu văd. Ce este?
   - El...
   Daniel încercă să clatine din cap, dar abia dacă reuşi să-l mişte, atât îi erau de obosiţi muşchii.
   - Seamănă cu...
   - Cu tine.
   - Nu, spuse el şoptit. Adică, da, desigur că seamănă cu mine, dar pot să văd diferenţele.
   Felul cum o spusese. Desigur că seamănă cu mine. Acea sinceritate limpede, din nou, dar încă rămânea ceva nespus...
   - Daniel, ştii cine e omul ăsta?
   O întrebare reală de data asta, nu în zeflemea, nici retorică. Nu făcea pe psihiatrul acum. Pentru prima oară de când începuse interogatoriul, simţea cu adevărat că era pe cale să afle ceva.
   - Nu se poate, şuieră el, închizând ochii - nu atât din pricina epuizării, se gândi ea, ci mai mult ca să nu mai vadă poza aceea. E imposibil.
   - Spune-mi, murmură Alex, aplecându-se în faţă.
   Daniel deschise ochii şi o privi iscoditor.
   - Eşti sigură? Chiar o să ucidă oameni?
   Atât de firesc felul în care folosise persoana a treia.
   - Sute de mii de oameni, Daniel, îl asigură Alex, văzându-1 cât de dornic era să afle.
   Apoi şi ea folosi persoana a treia:
   - Are acces la un virus mortal pe care-o să-l răspândească la ordinele unui magnat al drogurilor psihopat. Deja şi-a făcut rezervări la hotel - pe numele tău. Vrea să facă asta în trei săptămâni.
   - Nu cred, răspunse el în şoaptă.
   - Nici eu nu vreau să cred. Virusul ăsta... e unul diabolic, Daniel. O să ucidă mult mai mulţi oameni decât o bombă. Nu va exista nicio modalitate de a controla răspândirea lui.
   - Dar cum ar putea să facă asta? De ce?
   În acest moment, era aproape 65% convinsă că nu discutau despre una dintre personalităţile multiple ale lui Daniel.
   - E prea târziu pentru asta. Tot ce contează acum este să-l oprim. Cine e omul ăsta, Daniel? Ajută-mă să-i salvez pe acei nevinovaţi.
   Un alt fel de suferinţă îi schimonosi trăsăturile. Alex mai văzuse asta înainte. Dacă ar fi fost vorba de alt subiect, ar fi ştiut că dorinţa lui de a fi loial se lupta cu dorinţa de a evita alte torturi. În cazul lui Daniel, credea mai degrabă că războiul se purta între loialitate şi dorinţa de a face ceea ce era bine.
   În liniştea deplină a nopţii, în timp ce aştepta răspunsul lui, prin bariera fonică slabă a spumei poliuretanice auzi cu claritate un mic avion cu elice zburând pe deasupra. La înălţime foarte joasă.
   Daniel se uită în sus.
   Timpul îşi încetini scurgerea în timp ce ea analiza situaţia.
   Daniel nu părea nici surprins, nici uşurat. Zgomotul nu părea să semnaleze pentru el că veniseră să-l salveze sau să-i atace. Îl remarcase aşa cum cineva ar sesiza declanşarea unei alarme de automobil. Nerelevant pentru el, dar îi distrăsese atenţia.
   Alex avu senzaţia că se mişcă cu încetinitorul când sări în picioare şi alergă spre birou ca să ia seringa de care avea nevoie.
   - Nu trebuie să faci asta, Alex, spuse Daniel, resemnat. Am să-ţi spun.
   - Ssst, şopti ea, aplecându-se peste capul lui în timp ce-i injecta drogul - în tubul perfuziei, de data asta. Doar te adorm, pentru moment.
   Îl bătu uşor cu palma pe obraz.
   - Fără dureri, promit.
   Înţelegând ce se întâmplă, ochii lui Daniel se luminară în timp ce făcea legătura între sunet şi comportamentul ei.
   - Suntem în primejdie? întrebă el tot şoptit.
   Suntem. Hm. Altă alegere interesantă a pronumelui. Nu mai avusese niciodată un asemenea subiect.
   - Nu ştiu dacă tu eşti, spuse ea în timp ce ochii lui se închideau. Dar eu sigur sunt.
   Se auzi un zgomot puternic, nu chiar lângă şopron, însă mult prea aproape ca să rămână calmă.
   Aşeză cu grijă masca de gaze pe faţa lui Daniel, după care şi-o puse pe-ă ei şi înşurubă tubul filtrant. De data asta, nu mai era un exerciţiu de antrenament. Aruncă o privire spre computer - mai avea cam 10 minute. Nefiind sigură că era de-ajuns, atinse bara de spaţiu. Apoi apăsă un buton pe cutiuţa neagră şi lumina de pe peretele lateral al acesteia începu să clipească rapid. Aproape din reflex, îl acoperi din nou pe Daniel cu pătura.
   Stinse luminile, astfel că în încăpere rămase doar strălucirea albă a ecranului computerului, şi ieşi din cort.
   În interiorul şopronului, totul era întunecat. Cu mâinile întinse în faţă, căută până găsi geanta de lângă pat şi, mulţumită atâtor ani de antrenament, se echipă rapid cu armura ei, deşi nu vedea nimic. Vârî pistolul în partea din faţă a centurii. Luă o seringă din geantă, înfipse acul în coapsă şi apăsă pistonul. Se furişă apoi în colţul din spate al cortului şi se ascunse în locul în care ştia că va fi cel mai întunecat, dacă ar fi intrat cineva cu o lanternă. Scoase pistolul, trase piedica şi îl strânse cu ambele mâini. Apoi îşi lipi urechea de cusătura cortului şi ascultă, aşteptând să deschidă cineva uşa sau o fereastră a şopronului şi să moară.
   În timp ce aştepta să treacă secundele lente, mintea ei analiza în mare viteză situaţia.
   Nu era o operaţiune de proporţii. Era exclus ca vreo echipă trimisă să o prindă sau să o elimine să-şi fi anunţat sosirea cu un avion zgomotos. Existau modalităţi mai eficiente, mai discrete. Iar dacă era o echipă mare, de tip SWAT, trimisă după ea fără instrucţiuni detaliate, care-şi croia drum prin forţă brută, ar fi venit cu un elicopter. După zgomot, păruse un avion foarte mic - cu cel mult trei locuri, probabil doar cu două.
   Dacă un asasin singuratic venea din nou după ea, aşa cum se întâmplase mereu în trecut, nu ştia ce era în capul lui. De ce să se trădeze aşa? Doar cineva căruia-i lipseau resursele şi se grăbea foarte tare ar fi folosit un avion, cineva pentru care timpul era mult mai important decât secretul operaţiunii.
   Cine era? Nu Enrique de la Fuentes.
   În primul rând, un mic avion cu elice nu părea a fi modus operandi al unui magnat al drogurilor. Îşi imagina că, în cazul lui de la Fuentes, ar fi fost vorba de o flotă de SUV-uri şi o bandă de gorile cu pistoale-mitralieră.
   În al doilea rând, instinctul îi spunea ceva despre operaţiunea asta.
   Nu, nu era un detector de minciuni. Mincinoşii buni, profesionişti, puteau să păcălească pe oricine: om sau maşină. Misiunea ei nu fusese niciodată să ghicească adevărul din privirea agitată a subiectului sau din contradicţiile încâlcite pe care le debita. Misiunea ei era să facă zob subiectul până nu mai rămânea nimic în afară de un trup docil şi o singură poveste. Nu era cea mai bună pentru că ştia să deosebească adevărul de minciună, ci pentru că înţelegea foarte bine de ce era capabil corpul uman şi era un geniu al laboratorului. Ştia exact ce putea să suporte un corp şi cât putea să-l împingă spre acea limită.
   Aşa încât instinctul nu era punctul ei forte şi nici nu-şi mai amintea când simţise ultima dată ceva de genul ăsta.
   Credea că Daniel spune adevărul. Asta era motivul pentru care experimentul pe care-1 făcuse pe el o iritase atât de mult - pentru că nu minţea. Nu venise de la Fuentes după el. Nimeni nu venea după Daniel, pentru că el nu era nimic altceva decât ceea ce spunea că este - un profesor de engleză şi de istorie, un antrenor de volei. Cel care venise o căuta pe ea.
   Dar de ce acum? O urmărise departamentul toată ziua şi abia acum o descoperise? încercau să-i salveze viaţa lui Daniel, după ce înţeleseseră prea târziu că nu el era omul?
   Exclus. Ar fi ştiut asta înainte de a o mobiliza. Aveau acces la prea multe informaţii ca să se lase păcăliţi. Dosarul nu era întru totul fals, dar era manipulat. Doriseră ca ea să ajungă la persoana greşită.
   Pentru o clipă, avu o senzaţie puternică de greaţă. Torturase un om nevinovat. Dar alungă repede din minte gândul.
   Avea timp pentru regrete mai târziu, dacă nu murea acum.
   Listele din mintea ei se inversară din nou. O capcană complicată, nu o criză reală. Deşi credea că povestea cu de la Fuentes era reală, nu mai credea că era atât de urgentă pe cât i se spusese. Timpul era cel mai uşor de modificat într-un dosar. Termenul-limită scurt era o distorsiune. Din nou, o miză mică - avea de salvat viaţa ei. Şi pe-a lui Daniel, dacă putea.
   Încercă să scape de gândul - era aproape ca o presimţire sumbră - că miza ei se dublase. Nu avea nevoie de acea povară suplimentară.
   Poate că altcineva - acel tânăr strălucit şi încrezător, care-i luase locul în cadrul departamentului - se ocupa acum de adevăratul terorist. Poate nu mai credeau că Alex încă mai putea obţine ceea ce voiau. Dar atunci de ce s-o mai fi adus aici? Poate că teroristul era mort şi voiau un ţap ispăşitor. Poate că descoperiseră această dublură cu săptămâni în urmă şi-l ţinuseră în rezervă. O obligăm pe Chimistă să facă pe cineva să mărturisească ceva şi punem cruce unei situaţii neplăcute?
   Totuşi, asta n-ar fi explicat apariţia vizitatorului.
   Trebuia să fie aproape 5:00 dimineaţa. Poate că era doar un fermier căruia-i plăcea să-şi înceapă ziua devreme şi ştia zona atât de bine, încât nu-1 deranja să zboare fără radar printre copacii înalţi în noaptea neagră ca smoala şi apoi să aterizeze forţat undeva pentru un plus de adrenalină...
   Auzea respiraţia lui Daniel şuierând prin filtrul măştii de gaze. Se întrebă dacă procedase bine adormindu-1. Era atât de... expus. Neajutorat. Departamentul arătase deja cât de preocupat era de starea de bine a lui Daniel Beach. Iar ea îl lăsase drogat şi lipsit de apărare în mijlocul încăperii, o pradă uşoară. îi datora mai mult de atât. Dar prima ei reacţie fusese să-l neutralizeze. Ştia că n-ar fi fost sigur să-l elibereze.
   Bineînţeles că ar fi atacat-o, încercând să se răzbune. Iar în cazul unei confruntări pur fizice, el ar fi fost avantajat. Şi nu voia să fie nevoită să-l otrăvească sau să-l împuşte. Măcar în felul ăsta moartea lui nu i-ar fi pătat mâinile.
   Încă se simţea vinovată, iar gândul că Daniel stătea acolo, vulnerabil, în întuneric, nu-i dădea pace, alungându-i concentrarea.
   Dar era prea târziu pentru regrete.
   Auzi sunete slabe afară. Şopronul era înconjurat de tufişuri cu frunze ţepene, foşnitoare. Cineva era în tufişuri acum, uitându-se înăuntru pe geam. Dacă începea pur şi simplu să tragă cu un Uzi printr-un perete al şopronului?
   În mod evident, zgomotul nu-1 îngrijora.
   Oare ar fi trebuit să lase masa pe care se afla Daniel cât mai jos, în cazul în care cortul ar fi fost secerat de gloanţe?
   Lubrifiase bine baza armonicii, dar nu era sigură că n-avea să scârţâie.
   Se duse repede la masă şi o coborî cât mai aproape de podea. Instalaţia scoase nişte gemete joase, ca de bas, dar nu credea că se auzeau până afară, mai ales prin bariera de spumă. Se întoarse în ascunzătoarea ei şi ciuli urechile.
   Alte foşnete. Intrusul era la altă fereastră, în cealaltă parte a şopronului. Firele ataşate la capcanele instalate de ea nu erau nici la vedere, dar nici cu totul invizibile. Spera că intrusul căuta doar o ţintă în interior. Se apropiase mai întâi de casă? De ce nu intrase?
   Sunete afară, la altă fereastră.
   Deschide-o, îşi zise ea în gând. Strecoară-te înăuntru.
   Auzi brusc un sunet despre care nu-şi dădu seama ce poate fi - un şuierat, urmat de un zăngănit greu. Apoi nişte bubuituri atât de puternice încât şopronul părea să se zgâlţâie. Mai întâi se gândi că fuseseră nişte explozii mici şi se ghemui din reflex, dar în secunda următoare îşi dădu seama că zgomotele nu fuseseră chiar atât de puternice, era doar contrastul cu liniştea de dinainte. Nu se auzea niciun zgomot specific unei pătrunderi prin forţă - nici sticlă spartă, nici metal sfărâmat. Era reverberaţia suficientă pentru a întrerupe conexiunile din jurul ferestrelor şi uşilor? Se îndoia că aşa era.
   Apoi îşi dădu seama că bufniturile din perete urcau şi se opriră. Deasupra ei.
   O problemă majoră: intrusul venea prin acoperiş.
   Se ridică în picioare într-o secundă, cu un ochi la cusătura din cort. Era prea întuneric ca să vadă ceva. Deasupra ei, zgomotul unei lămpi de sudură. Şi intrusul avea una.
   Toate măsurile ei de precauţie dădeau greş. Aruncă o privire în spate, spre Daniel. Cu masca pe faţă, n-avea să păţească nimic. Apoi ieşi în spaţiul mai mare al şopronului, aplecată şi cu mâinile întinse în faţă ca să găsească obiectele din cale, mişcându-se cât mai repede spre lumina slabă a lunii ce pătrundea prin fereastra cea mai apropiată. Trebuiau ocolite boxele pentru muls, dar se sili să-şi amintească traseul cel mai liber. Aproape alergând, ajunse în spaţiul deschis dintre cort şi boxe şi găsi cu mâna instalaţia de muls.
   O ocoli şi se îndreptă spre fereastră...
   Ceva teribil de dur şi de greu o trânti la pământ cu faţa-n jos, lăsând-o fără aer şi ţintuind-o la podea. Pistolul îi zbură din mână. Se izbi cu capul de beton, cu un bufnet răsunător.
   O mulţime de puncte luminoase îi împânzi privirea.
   Cineva o înşfăcă de încheieturi şi-i trase braţele la spate, împingându-i-le apoi în sus până simţi că umerii îi sunt pe cale să i se disloce. Un geamăt îi ieşi din plămâni când noua poziţie o forţă să sufle aerul afară. Cu degetele mari, răsuci iute inelele de pe ambele mâini, scoţând cârligele minuscule.
   - Ce-i asta? rosti o voce de bărbat de deasupra ei - accent american.
   Îi prinse încheieturile cu o singură mână, cu cealaltă smulgându-i masca de gaze de pe faţă.
   - Aşadar, până la urmă poate că nu eşti un atentator sinucigaş, spuse el gânditor. Lasă-mă să ghicesc, firele alea electrice nu sunt conectate la explozibile, nu-i aşa?
   Alex se zvârcoli sub el, sucindu-şi încheieturile, încercând să aducă inelele în contact cu pielea lui.
   - Încetează! îi ordonă bărbatul.
   O izbi în ceafă cu ceva dur - probabil cu masca de gaze - şi faţa i se lipi de podea. Alex simţi sânge în gură, de la buza spartă.
   Se ţinu tare. Probabil că individul îi va secţiona carotida cu o lamă. Sau o va strangula cu un cablu. Spera să aleagă lama. Nu va simţi durerea tăieturii - nu cu dextroamfetamina special concepută care-i curgea în acele clipe prin vene - dar probabil va simţi cablul care-o va strânge.
   - În picioare!
   Individul o ridică, apucând-o de încheieturi. Alex îşi trase picioarele sub ea cât mai repede cu putinţă, ca să scape de presiunea din articulaţiile umerilor. Trebuia să-şi poată folosi braţele.
   Bărbatul stătea în spatele ei şi Alex îşi dădu seama că era înalt. O trase de încheieturi până o ridică pe vârfuri; abia reuşea să menţină contactul cu podeaua.
   - În regulă, piticanie, acum o să faci ceva pentru mine.
   Nu era fizic pregătită să-l învingă într-o încăierare şi n-avea nici destulă putere ca să se elibereze. Tot ce putea face era să pună în aplicare variantele pe care le pregătise.
   Îşi lăsă corpul moale timp de o secundă cât îi luă să lovească podeaua cu bombeul pantofului stâng, îndeajuns de tare pentru a elibera lama din călcâi. Apoi execută stângaci o mişcare cu piciorul în spate, spre locul unde bănuia că sunt picioarele individului. El se feri de lovitură, slăbind strânsoarea şi dându-i posibilitatea să se elibereze, să se rotească pe loc şi să încerce să-i aplice o lovitură cu palma deschisă. Era prea înalt; nu-i nimeri faţa şi cârligul din inel zgârie ceva dur de pe pieptul lui - armura de corp. Făcu un pas în spate, evitând lovitura pe care o anticipase şi ţinându-şi mâinile întinse în faţă în încercarea de a atinge pielea neprotejată.
   Ceva îi seceră picioarele. Lovi pământul şi se rostogoli într-o parte, dar bărbatul se aşeză imediat călare pe ea. O înşfăcă de păr şi-i lovi din nou faţa de pardoseală. Nasul îi plesni şi sângele îi inundă buzele şi bărbia.
   Individul se aplecă şi-i vorbi direct în ureche:
   - Joaca s-a terminat, drăguţă.
   Alex încercă să-l izbească cu capul în faţă. Ceafa ei intră în contact cu ceva, dar nu era o faţă - spirale inegale, metalice...
   Ochelari de vedere nocturnă. Nu era de mirare că intrusul reuşise să controleze atât de bine lupta.
   O plesni cu palma peste ceafă.
   Dacă şi-ar fi pus cerceii...
  - Vorbesc serios, opreşte-te. Uite, am să mă ridic de pe tine. Eu te văd, tu nu mă vezi. Am un pistol şi-o să trag fix în rotulă dacă mai încerci vreo şmecherie stupidă, ai înţeles?
   În timp ce vorbea, întinse mâna la spate şi o descălţă pe rând de pantofi. Nu-i controla buzunarele, aşa încât mai avea bisturiele şi acele din centură. Se ridică de pe ea. Îl auzi îndepărtându-se şi trăgând piedica pistolului.
   - Ce vrei... să fac? îl întrebă, străduindu-se să imite cât mai bine un glas de fetiţă înspăimântată.
   O ajuta şi buza plesnită. îşi imagină că avea faţa distrusă. Când efectul drogurilor va trece, durerea va fi greu de suportat.
   - Dezarmează-ţi capcanele şi deschide uşa.
   - O să am... nevoie - zise ea smiorcăindu-se - de lumină.
   - Nicio problemă. Oricum voiam să schimb ochelarii ăştia cu masca ta de gaze.
   Alex îşi lăsă capul în jos, sperând să-şi ascundă expresia. După ce individul îşi punea masca, 90% dintre mijloacele ei defensive deveneau inutile.
   Şchiopătă - prea teatral? - până la panoul de lângă uşă şi aprinse lumina. în acel moment nu se putea gândi la nicio altă opţiune. N-o ucisese imediat, ceea ce însemna că nu era subordonat direct departamentului. De bună seamă că avea un plan. Trebuia să-şi dea seama ce voia şi apoi să încerce să preia controlul asupra situaţiei.
   Vestea proastă era că, dacă avea nevoie să deschidă uşa, probabil că nu voia asta doar ca să aibă pe unde fugi mai uşor. însemna că are întăriri, ceea ce nu-i sporea şansele de reuşită. Sau pe-ale lui Daniel, adăugă o voce în mintea sa. De parcă nu avea destule probleme. însă Daniel se afla aici din cauza ei. Se simţea responsabilă pentru el. îi era datoare.
   Când se întoarse - luminile puternice din tavan făcând-o să clipească - bărbatul se afla cam la 6 metri de ea. Avea între 1 metru 90 şi 1 metru 93, iar pielea de pe gât şi de pe maxilar era evident albă, însă astea erau singurele lucruri de care putea fi sigură. Un costum de luptă îi acoperea corpul - aproape ca un costum pentru scafandri, dar cu aspect neregulat, din pricina plăcilor proeminente din kevlar. Trunchiul, braţele şi picioarele erau blindate în întregime. Părea să fie destul de musculos, poate şi din cauza costumului. Era încălţat cu bocanci negri grei, cu talpă groasă, iar pe cap avea o căciulă neagră de lână.
   Masca ei de gaze îi ascundea faţa. Pe umăr îi atârna o puşcă McMillan de asalt cu lunetă, de calibru .50. Îşi făcuse lecţiile; nu era greu să devii expert în aproape orice domeniu când îţi petreci tot timpul studiind. Mărcile şi modelele de arme îi puteau spune multe despre un agresor sau despre orice individ suspect de pe stradă. Cel din faţa ei avea mai multe arme; într-un toc la şold avea un HDS performant, iar în mâna dreaptă ţinea un SIG Sauer P220, îndreptat spre genunchiul ei. Dreptaci, remarcă ea. Nu avea nicio îndoială că putea să-i nimerească rotula de la distanţa aceea. Cu arma pe care o ţinea în mână putea să-i nimerească orice parte a corpului ar fi vrut şi de la orice distanţă ar fi avut chef.
   Îi amintea de Batman, dar fără pelerină. De asemenea, avu impresia că-şi aminteşte un amănunt despre Batman, care nu folosea niciodată arme. Deşi, dacă ar fi făcut-o, presupunând că ar fi avut gusturi şi s-ar fi priceput, probabil că le-ar fi ales pe acestea.
   Dacă nu reuşea să-i smulgă masca de gaze, n-ar mai fi contat câţi prieteni supersoldaţi l-ar fi aşteptat afară. Ar fi omorât-o de îndată ce ar fi obţinut ce-şi dorea.
   - Dezarmează-ţi capcanele.
   Ea se prefăcu uşor ameţită în timp ce şchiopăta spre uşa şopronului, încercând să câştige cât mai mult timp pentru a analiza situaţia. Cine o voia în viaţă? Era un fel de vânător de recompense? Credea că poate s-o vândă departamentului?
   Dacă ar fi trimis un asasin plătit, era convinsă că tot ce i-ar fi cerut ar fi fost capul ei. Aşadar, un şantajist sau un vânător de recompense? Am ceea ce vreţi, dar, dacă nu dublaţi suma, am să-i dau drumul vie, în lumea largă. Deştept. Fără doar şi poate că departamentul ar fi sărit cu banii.
   Asta era cea mai bună supoziţie pe care reuşi s-o facă până când ajunse la uşă.
   Sistemul nu era complicat. Erau trei seturi de fire pentru fiecare zonă de acces. Primul era afară, în tufişurile din stânga uşii, ascuns sub un strat subţire de pământ. Urma firul de declanşare, care traversa cusătura cortului când uşa se deschidea, legat îndeajuns de slab ca să se desfacă la cea mai mică tentativă de efracţie. Al treilea era siguranţa, ascunsă sub lambriul din spatele uşii; firele expuse erau separate de un spaţiu de doi centimetri şi jumătate. Curentul rămânea stabil doar dacă cel puţin două dintre conexiuni erau legate. Se întrebă dacă ar trebui să facă în aşa fel încât procesul să pară mai complicat decât era de fapt, dar îşi dădu seama că n-are niciun rost. Tot ce avea de făcut asasinul era să examineze montajul câteva secunde ca să-l înţeleagă.
   Împreună capetele celui de-al treilea circuit, apoi rămase pe loc.
   - E... oprit.
   Încercă să vorbească cu un glas stins, sperând să-l facă să creadă că reuşise s-o pună cu botul pe labe.
   - Vrei să faci onorurile? îi sugeră bărbatul.
   Alex se duse şchiopătând spre cealaltă parte a uşii şi o trase înapoi, scrutând bezna, acolo unde presupunea că vor fi capetele întunecate ale însoţitorilor lui. Nu văzu nimic în afară de casa îndepărtată. Deodată, îşi coborî privirea şi încremeni.
   - Ce-i asta? şopti.
   De fapt, nu era o întrebare pentru el, doar dăduse glas şocului pe care-1 simţi.
   - Asta, răspunse el pe un ton greţos de infatuat, sunt 55 de kilograme de muşchi, gheare şi colţi.
   Trebuie să fi făcut un semn - Alex nu-1 văzu, privirea ei rămânând aţintită asupra „întăririlor" individului - pentru că animalul fu dintr-un salt lângă el. Arăta ca un ciobănesc german, unul foarte mare, dar Alex îşi amintea că rasa aceea avea blana colorată altfel. Câinele ăsta avea blana complet neagră. Putea să fie un lup?
   - Einstein, îi spuse el animalului, care se uită în sus, cu o privire ageră.
   O arătă cu degetul şi următorul cuvânt fu evident o comandă:
   - Control!
   Câinele - lupul? - alergă spre ea cu părul de pe ceafă zbârlit. Alex se dădu înapoi până se lipi cu spinarea de uşa şopronului şi-şi ţinu mâinile în aer. Câinele se încordă cu botul la câţiva centimetri de abdomenul ei, dezvelindu-şi colţii lungi, albi şi ascuţiţi. Un mârâit ameninţător începu să iasă din gâtlejul animalului.
   Intimidează ar fi fost o comandă mai potrivită.
   Se gândi să încerce să înfigă unul dintre cârlige în pielea câinelui, dar se îndoia că erau îndeajuns de lungi ca să treacă de blana groasă. Şi nu părea că dihania ar fi stat cuminte, la mângâiat.
   Batman se relaxă un pic sau cel puţin aşa i se păru ei. Era greu să-i ghiceşti postura sub armură.
   - În regulă, acum, că am spart gheaţa, să stăm de vorbă.
   Alex aşteptă.
   - Unde-i Daniel Beach?
   Simţi cum chipul îi capătă o expresie şocată chiar în timp ce încerca să-şi înăbuşe reacţia. Toate teoriile ei fuseseră aruncate în aer.
   - Răspunde!
   Nu ştia ce să spună. Oare departamentul îl voia mort pe Daniel mai întâi? Să se asigure că firele răzleţe erau toate legate frumos şi ordonat? Se gândi la Daniel, expus şi inconştient în mijlocul cortului - care nu era tocmai o ascunzătoare reuşită - şi simţi că i se face rău.
   Batman se apropie mânios de ea. Câinele reacţionă, făcându-i loc stăpânului, în timp ce mârâitul lui crescu în volum. Bărbatul îi înfipse lui Alex ţeava pistolului SIG Sauer sub bărbie, izbind-o cu capul de uşa şopronului.
   - Dacă e mort, şuieră el, o să-ţi doreşti să fi murit şi tu. O să te fac să mă implori să te ucid.
   Aproape că pufni dispreţuitor. Bruta asta probabil c-ar fi lovit-o de câteva ori - şi poate, dacă ar fi avut vreun pic de creativitate, i-ar fi făcut câteva tăieturi - apoi ar fi împuşcat-o. Habar n-avea cum să provoace şi să menţină o durere adevărată.
   Dar ameninţările lui sugerau ceva - se părea că-1 voia pe Daniel viu. Aşa că aveau un lucru în comun. În orice caz, în acel moment nu trebuia să dea dovadă de rezistenţă. Alex avea nevoie ca bărbatul să creadă că ea ieşise din joc şi să lase puţin garda jos. Şi trebuia neapărat să se întoarcă la computerul ei.
   - Daniel e în cort, zise Alex, făcând un semn cu bărbia şi ţinând mâinile ridicate. E bine.
   Batman păru să se gândească o clipă.
  - Bine, doamnele au prioritate. Einstein! strigă el. Turma.
  Arătă cu degetul spre cort.
   Câinele îi răspunse cu un lătrat şi se postă lângă ea. O împunse cu botul, apoi o apucă uşor cu colţii.
   - Au! se plânse Alex, sărind cât colo.
   Câinele ajunse în spatele ei şi o împunse din nou cu botul.
   - Nu trebuie decât să mergi încet spre cortul ăla al tău şi n-o să-ţi facă nimic.
   O enerva câinele din spatele ei, dar ascultă ordinul, prefăcându-se în continuare că şchioapătă. Se uită în urmă la animal ca să vadă ce făcea.
   - Nu-ţi fie frică, spuse Batman, amuzat. Carnea de om n-are un gust prea bun. Nu vrea să te mănânce. O va face doar dacă-i spun eu.
   Alex ignoră replica sarcastică şi se mişcă încet spre intrarea în cort.
    - Ţine chestia aia desfăcută ca să mă pot uita înăuntru, îi ordonă el.
   Prelata era ţeapănă din pricina straturilor de spumă.
  Alex o trase într-o parte cât putu de mult. înăuntru era beznă, aproape peste tot. Ecranul computerului ei clipea în întuneric şi monitoarele emiteau o lumină verzuie estompată. Întrucât cunoştea foarte bine locul, putea să desluşească silueta lui Daniel sub pătură, la doar 30 de centimetri de podea, pieptul lui ridicându-se şi coborând regulat.
   Urmă un lung moment de tăcere.
  - Vrei... să aprind... luminile? întrebă ea.
   - Stai pe loc.
   Îl simţi cum se apropie din spate şi apoi ţeava rece a pistolului îi apăsă ceafa.
   - Ce-i asta? murmură el.
   Alex rămase perfect nemişcată în timp ce degetele înmănuşate îi atinseră pielea de pe ceafă. Derutată la început, îşi dădu seama că bărbatul observase cicatricea de acolo.
   - Hm, mormăi el şi lăsă mâna jos. În regulă, unde-i întrerupătorul?
   - Pe birou.
   - Unde-i biroul?
   - Cam la 3 metri în interior, pe dreapta. Unde se vede ecranul computerului.
   Îşi va scoate masca de gaze ca să-şi pună din nou ochelarii?
   Alex nu mai simţi pistolul în ceafă. Îşi dădu seama că bărbatul se îndepărtase de ea, deşi câinele continua să o păzească.
   Ceva traversă şuierând podeaua. Se uită în jos şi văzu firul negru de alimentare al lămpii de lucru aflate cel mai aproape, apoi trecu pe lângă piciorul ei. Auzi bufnitura când obiectul se răsturnă, dar nu sesiză niciun zgomot de sticlă spartă.
   Bărbatul trase lampa pe lângă ea, apoi acţionă comutatorul. Pentru o fracţiune de secundă, speră că spărsese becul, dar lumina se aprinse.
   - Control! îi comandă el câinelui.
   Mârâitul începu din nou, iar ea rămase cât putu de nemişcată.
   Ţinând lampa în faţa lui, bărbatul păşi în cort. Alex văzu fasciculul larg măturând pereţii, apoi oprindu-se pe forma din mijloc.
   Bărbatul se mişca silenţios şi uşor prin încăpere. Avea, evident, multe talente. Ocoli trupul de pe podea, verifică încăperea mai ales în colţuri, probabil în căutare de arme, apoi se concentră asupra lui Daniel. Se lăsă pe vine, trase pătura, examină cătuşele însângerate şi perfuzia, urmări traseul senzorilor la monitoare şi se uită la ele un moment.
   Puse sursa de lumină jos, îndreptând-o spre tavan. în sfârşit, trase cu grijă masca de pe faţa lui Daniel şi o lăsă pe podea.
   - Danny, îl auzi ea şoptind.

Capitolul 8

   Batman îşi smulse mănuşa neagră şi lipi două degete de carotida lui Daniel. Se aplecă să-i asculte respiraţia.
   Alex examină mâna atacatorului - pielea palidă, degete atât de lungi încât ai fi zis că are o încheietură în plus. Păreau... familiare.
   Batman zgâlţâi uşor umărul lui Daniel şi întrebă ceva mai tare:
   - Danny?
  - E sedat, se oferi Alex să dea lămuriri.
   Faţa lui se-ntoarse brusc către ea şi îi simţi, fără s-o vadă, privirea cruntă. Dintr-odată se ridică în picioare, repezindu-se la ea. O prinse de braţe şi i le ridică din nou deasupra capului, lipindu-şi chipul acoperit de mască de faţa ei.
   - Ce i-ai făcut? strigă.
   Grija ei pentru siguranţa lui Daniel se risipi. Danny avea să fie foarte bine. Cea pentru care trebuia să-şi facă griji era chiar ea.
   - Nu e nimic în neregulă cu el, spuse calm, renunţând la rolul de demoazelă rănită. O să se trezească din starea asta cam peste două ore şi-o să se simtă excelent. Pot să-l trezesc şi mai devreme, dacă vrei.
   - Nu-mi vine să cred, zise el.
   Se înfruntară din priviri câteva secunde, fără ca ea să ştie dacă învinsese sau pierduse. Nu-şi vedea decât propriul chip reflectat în geamul măştii de gaze.
   - Bun, spuse el. Acum trebuie să te poziţionez.

............................................