Pe urmele fericirii, Nora Roberts

 ..........................................................

2-3

   - Ce vrei? îl întrebă ea îmbufnată, trăgându-și a doua cizmă.

   - Doar să văd dacă vei fi punctuală, Serenity, răspunse el cu un zâmbet senin, cercetându-i chipul încruntat și trupul zvelt îmbrăcat în blugi și tricou și făcând-o să-și dorească să nu se mai uite la ea de parcă ar vrea să îi memoreze fiecare detaliu.

   - Sunt gata, Căpitane Bligh, spuse ea, ridicându-se în picioare. Mă tem însă că vei constata că nu sunt o elevă prea talentată.

   - Rămâne de văzut, ma cherie, răspunse el și o privi din nou din cap până în picioare, ca și cum ar fi evaluat-o. Pari perfect capabilă să urmezi câteva instrucțiuni simple.

   Ea miji ochii și făcu eforturi să își țină în frâu temperamentul. Individul avea un talent remarcabil în a o provoca.

   - Sunt rezonabil de inteligentă, mulțumesc, dar nu-mi place să fiu ambuscată.

   - Pardon?

   Ea zâmbi când îl văzu în încurcătură.

   - Cred că lecția de azi mă va face să îmi amintesc o mulțime de cuvinte și expresii colocviale, vere. S-ar putea să te înnebunesc de cap.

   Serenity îl însoți pe Christophe la grajduri într-o tăcere deplină, făcând pași mari ca să poată ține pasul cu el și să nu fie nevoită să îl urmeze ca un cățeluș ascultător.

    Când ajunseră în dreptul clădirii, le ieși în întâmpinare un grăjdar care ținea de căpăstru doi cai înșeuați și nerăbdători. Unul dintre ei era de un negru strălucitor, ca pana corbului, iar celălalt era un șarg deschis la culoare, iar lui erenity amândoi i se păreau incredibil de mari. Se opri brusc și se uită încruntată spre cei doi cai.

   „Nu va îndrăzni să mă apuce totuși de păr și să mă târască”, își spuse.

   - Ce-o să faci dacă mă întorc și plec în clipa asta? îl întrebă Christophe.

   - Te-aș aduce pur și simplu înapoi, ma petite.

   Se încruntă și mai tare, iar el ridică o sprânceană în loc de răspuns. Se vedea că îi anticipase întrebarea.

   - Calul negru e evident pentru tine, conte, comentă ea, încercând să nu își trădeze panica ce o cuprindea treptat. Mi te și imaginez în galop, la lumina lunii, cu o sabie strălucindu-ți la șold.

   - Ești foarte vicleană, mademoiselle.

   Luă calul șarg de căpăstru și se apropie de ea. Ea făcu involuntar un pas în spate și înghiți în sec.

   - Bănuiesc că vrei să mă urc pe el.

   - Pe ea, o corectă Christophe, cu un surâs abia mijit în colțurile gurii.

   Ea îi aruncă o privire furioasă. Era speriată și în același timp oripilată de propria slăbiciune.

   - Nu mă interesează dacă e un el sau o ea. Doar că ea... foarte mare, adăugă, înghițind din nou în sec.

   Vocea îi sunase mai slab și ezitant decât sperase.

   - Babette e la fel de blândă precum Korrigan, o asigură Christophe pe un ton neașteptat de răbdător și liniștitor. Îți plac câinii, n`est-ce pas?

   - Da, dar...

   - Uite ce moale e, continuă el, luându-i mâna și îndemnând-o să mângâie botul moale al iepei. E tare bună și își dorește să fie pe plac.

   Avea mâna între pielea moale a animalului și palma fermă a lui Christophe, iar combinația i se părea ciudat de plăcută. Se relaxă și îi îngădui să îi ghideze mâna, mângâind iapa. Își întoarse capul spre el și îi zâmbi.

   - Ce plăcut e, începu ea, dar se opri brusc și se lipi involuntar cu spatele de pieptul lui Christophe când animalul își umflă nările și sforăi cu zgomot.

   - Relaxează-te, cherie, râse el, apucând-o cu brațele de mijloc. E felul ei de a-ți spune că te place.

   - M-a luat prin surprindere, se apără ea, detestându-și slăbiciunea.

   Își spuse că era atunci ori niciodată și se întoarse spre el ca să îi spună că era pregătită de prima ei lecție de călărie. Însă în loc să spună ce avea de spus, se trezi amuțită, cu privirea pierdută în acei ochi întunecați și enigmatici și înlănțuită în brațele lui.

   Simți că inima încetează o clipă să îi bată, apoi își reia bătăile, într-un ritm nebunesc. Avu impresia că el urma să o sărute din nou și constată cu uimire și confuzie că își dorea mai mult ca orice să îi simtă din nou buzele lipite de ale ei.

   Dintr-odată, pe fruntea lui apăru o cută adâncă, iar brațele lui o eliberară aproape cu violență.

   - Să începem!

   Cu un aer controlat și detașat, preluă fără efort rolul de instructor de călărie.

   Orgoliul lui Serenity se activă brusc. Era hotărâtă să fie o elevă sclipitoare. Își stăpâni frica și-i permise lui Christophe să o ajute să încalece. Își dădu seama, relativ surprinsă, că din șa pământul nu era atât de departe pe cât crezuse și își concentră apoi toată atenția asupra instrucțiunilor lui Christophe.

   Ultimul lucru pe care și-l dorea era să se facă din nou de râs în fața lui.

   Serenity îl urmări cum își încalecă armăsarul, fără efort și cu o grație aproape fluidă în mișcări. Îl invidia nespus. Armăsarul negru și temperamental i se potrivea de minune bărbatului brunet și trufaș. Serenity își dădu seama, cam cu îngrijorare, că nici măcar Tony, în momentele lui cele mai pasionale, nu îi provocase vreodată reacțiile pe care acest bărbat ciudat și necunoscut i le provoca doar prin felul direct și învăluitor în care o privea.

   Nu, era cu neputință să fie atrasă de el, își spunea aproape cu furie. Era mult prea imprevizibil și, mai mult de atât, simțea că o putea răni cum niciun alt bărbat nu o putuse răni vreodată.

   „Mai mult”, se încruntă ea, privind coama iepei, „nu-mi place atitudinea lui dominatoare, de superioritate”.

   - Te-ai gândit să ațipești un pic, Serenity?

   Vocea batjocoritoare a lui Christophe o readuse cu picioarele pe pământ.

   - Allons-y, cherie*.

   *Să mergem, dragă.

   O văzu că roșește și surâse în colțul gurii, apoi își struni calul și porni la pas.

   Ea îl urmă și merseră alături, iar după câteva momente Serenity începu să se relaxeze în șa. Îi transmise iepei comenzile pe care le învățase de la Christophe, iar animalul se dovedi extrem de ascultătot. Dobândi tot mai multă încredere și reuși să se relaxeze suficient cât să arunce o privire în jur și să admire peisajul, bucurându-se de mângâierea razelor soarelui și de ritmul calului.

   - Maintenant* pornim la trap, anunță Christophe, iar Serenity ridică repede capul și-l privi cu seriozitate.

   *Acum

   - Cred că fracenza mea nu e foarte bună. Ai spus cumva că pornim la trap?

   - Franceza ta e absolut în regulă, Serenity.

   - Dar îmi place să merg așa, la pas, spuse ea, ridicând din umeri. Nu mă grăbesc deloc.

   - Mișcă-te în funcție de mișcările calului, continuă Christophe, ignorându-i obiecția. Ridică-te și apasă ușor cu călcâiele.

   - Uite ce e...

   - Ți-e frică? o provocă el, ridicând o sprânceană.

   Înainte ca rațiunea să îi țină în frâu orgoliul, Serenity își înfipse călcâiele în mușchii fermi ai calului.

   „Acum știu senzația pe care aș avea-o dacă aș manevra un picamer dintre acelea cu care muncitorii sparg la greu asfaltul în Washington”, își spuse ea în timp ce sălta fără pic de grație pe spinarea iepei.

   - Ridică-te o dată la doi pași, îi ceru Chritophe, dar era prea ocupată să se descurce în șa ca să îi remarce zâmbetul zeflemitor.

   După câteva tentative nereușite înțelese în sfârșit și prinse ritmul.

   - Comment ca va*? între el în timp ce mergeau alături pe poteca bătătorită.

   *Cum merge

   - Acum că nu mi se mai zdruncină oasele la fiecare pas, parcă nu e așa de rău. Ba chiar... e plăcut și amuzant! exclamă ea, aruncându-i o privire mirată.

   - Bon. Acum pornim în galop ușor, spuse el simplu, iar ea îi aruncă o privire enervată.

   - Serios acum, Chritophe, dacă ai de gând să mă omori, încearcă și tu o metodă mai simplă, o otravă, ceva. Sau înfige-mi un cuțit în spate. Scurt și la obiect.

   El își lăsă capul pe spate și râse, un râset plin, sonor, care umplu liniștea dimineții, lăsându-se purtat de ecou. Când se întoarse spre ea și o privi, Serenity simți cum lumea i se clatină, iar inima îi ignoră avertismentele și se pierde.

   - Allons, ma brave*, o îndemnă el pe un ton relaxat, lipsit de griji și molipsitor. Împinge-ți călcâiele și am să te învăț să zbori.

   *Haide, curajoasa mea

   Picioarele ei îi dădură ascultare aproape automat, iar iapa reacționă în consecință, grăbind trapul și trecând într-un galop ușor.

   Vântul i se juca prin păr și îi mângâia obrajii cu degete răcoroase. Se simțea călare pe un nor, dar nu era sigură dacă senzația de imponderabilitate îi veneau de la palele de vânt sau de la amețeala provocată de dragoste. Pe moment, nici că-i păsa și voia să se bucure de amândouă.

   La comanda lui Christophe, trase de căpăstru, iar iapa trecu din galop la trap, apoi la pas, după care se opri.

   Serenity ridică fața înspre cer, scoase un oftat adânc de plăcere și se întoarse spre întoțitorul ei. Vântul și entuziasmul îi coloraseră obrajii, ochii îi erau mari, aurii și strălucitori, iar părul, în dezordine, ca o aură blondă a fericirii.

   - Îți place, mademoiselle?

   Ea îi oferi un zâmbet strălucitor, încă îmbătată de licoarea tare a dragostei.

   - Haide, zi „Ți-am spus eu”. E în regulă.

   - Mais non, cherie, e o plăcere când un învățăcel deprinde lucrurile așa repede și bine. Te miști foarte natural în șa. Poate că, până la urmă, calitățile ecvestre chiar sunt genetice, îi zâmbi și el, iar bariera invizibilă dintre ei începu să dispară.

   - O, monsieur, spuse ea cu prefăcută rușine, fluturând din gene, e doar meritul profesorului.

   - Sângele apă nu se face. Franțuzoaica din tine iese la suprafață, Serenity, dar mai avem de lucrat la tehnică.

   - Nu e prea bună, așa-i? oftă ea, aranjându-și părul ciufulit. Probabil n-o să-mi iasă niciodată cum trebuie. Genele de puritan american din partea tatălui meu sunt prea puternice.

   - Puritan?! exclamă Christophe, al cărui râs sonor umplu din nou aerul. Cherie, nu s-a pomenit un puritan cu sânge atât de fierbinte.

   - Am s-o iau drept compliment, deși mă îndoiesc că intenționai să-mi faci unul.

   Întoarse capul și privirea i se opri asupra văii care se întindea sub dealul pe care se aflau.

   - O, cât e de frumos... exclamă.

   Era o scenă din cărțile poștale. Dealuri line pe care pășteau vitele și pe care se profilau acoperișurile unor case risipite ici-colo. Mai departe se distingea un mic sat dominat de o biserică albă a cărei turlă se înălța spre cer.

   - E perfect, decise ea. E ca o întoarcere în timp. Vitele astea sunt ale voastre?

   - Oui, răspunse el.

   - Așadar tot ce se vede de aici face parte din proprietatea voastră? îl întrebă, simțind brusc că se scufundă.

   - E o parte din ea, da, spuse el, ridicând absent din umeri.

   „Călărim de atâta vreme”, își spuse ea, „și tot pe pământurile lui suntem. Dumnezeu știe cât se întind și în celelalte direcții. De ce nu poate fi un bărbat ca oricare altul?”

   Întoarse capul și-i studie profilul acvilin.

   „Nu e câtuși de puțin un bărbat ca oricare altul”, își reaminti ea. „Este contele de Kergallen și trebuie să nu uit asta.”

   Privi din nou în vale și se încruntă mai tare.

   „Nu vreau să mă îndrăgostesc de el.”

   Înghiți în sec, simțindu-și gâtul uscat și își folosi cuvintele drept scut ca să își apere inima.

   - Ce minunat să ai în stăpânire atâta frumusețe!

   El se întoarse spre ea, ridicând o sprânceană. Ceva din tonul vocii ei îl intrigase.

   - Frumusețea nu poate fi stăpânită, Serenity. Poate fi doar îngrijită și prețuită.

   Ea se strădui să ignore căldura pe care i-o declanșaseră cuvintele lui blânde și făcu eforturi să rămână cu privirea ațintită înspre vale.

   - Da? Aveam impresia că tinerii aristocrați iau astfel de lucruri de-a gata, ca și cum ar fi ceva firesc. Până la urmă, tot ce se vede aici îți aparține, spuse ea, făcând un gest larg cu mâna.

   - Îți displac aristocrații, Serenity, dar tu însăți ai sânge albastru.

   Expresia ei mirată îl făcu să zâmbească abia sesizabil.

   - Da, continuă Christophe, tatăl mamei tale era conte, deși proprietățiile erau pustiile în timpul războiului. Tabloul de Rafael a fost unul dintre puținele obiecte de valoare pe care bunica ta le-a putut lua cu ea când a fugit.

   „Din nou, afurisitul de Rafael!” își spuse Serenity.

   Christophe era mânios. Se vedea din uitătura-i severă. Iar furia lui o încânta, în mod ciudat. Îi era mai ușor să își controleze sentimentele câtă vreme el și ea erau pe poziții adverse.

   - Așadar sunt pe jumătate țărancă și pe jumătate aristocrată, replică ea, ridicând din umerii supli. Ei, bine, dragul meu văr, îmi prefer latura de țărancă. Îți cedez ție și partea mea de sânge albastru.

   - Ai face bine să-ți amintești că între noi doi nu există legături de sânge, mademoiselle, replică el cu voce joasă și, când privirea i-o întâlni pe a lui, Serenity simți o tresărire de teamă. Cei din familia de Kergallen sunt celebri pentru că iau întotdeauna ce-și doresc, iar eu nu fac excepție. Așa că ai grijă cu ochii tăi de căprioară!

   - Nu e cazul să mă previi, monsieur. Sunt perfect capabilă să am grijă de mine.

   El afișă un zâmbet leneș, plin de încredere în sine și mai enervant decât cea mai otrăvită replică. Întoarse apoi calul și porni spre castel.

   Parcurseră drumul într-o tăcere întreruptă când și când doar de instrucțiunile lui Christophe. Odată ajunși, el aruncă grăjdarului căpăstrul armăsarului, apoi veni să o ajute. Ea reuși să facă abstacție de amorțeala care îi cuprinsese pricioarele și se lăsă să alunece din șaua iepei.

   Rămaseră așa câteva momente, iar atingerea lui parcă pătrundea prin haine și îi încingea pielea.

   - Du-te și fă o baie fierbinte, aproape că îi ordonă el. Îți va înlătura amorțeala din picioare.

   - Ai o capacitate fantastică de a da ordine, monsieur.

   El miji ochii, apoi o cuprinse rapid cu o mână pe după umeri și o lipi de el, zdrobindu-i buzele cu ale lui într-un sărut care nu-i dădu nici răgazul să protesteze, nici să se retragă. O ținu prizonieră, supusă dorinței lui, pentru o eternitate, în timp ce sărutul devenea tot mai adânc.

   Intensitatea lui trezea în ea ceva primitiv, o dorință, o nevoie cu totul nouă și, abandonând mândria în favoarea dragostei, se predă în fața unor dorințe pe care înțelesese că nu le putea domina.

   Lumea din jur se evaporă, peisajul breton se diluă precum acuarelele în apă și tot ce rămânea erau carne caldă și buze care îi cereau să se predea. Mâna lui alunecă pe curbura fină a șoldului ei, apoi urcă pe șira spinării, cu mișcări sigure și autoritare, lipind-o de el cu o forță care i-ar fi zdrobit oasele, numai că întreaga ei ființă se lichefiase sub fierbințeala dragostei.

   Dragoste. Cuvântul îi făcea mintea să se încețoșeze. Dragostea însemna plimbări în ploaie, însemna seri liniștite în fața șemineului. Cum era posibil să fie o furtună copleșitoare care te lasă slăbit, vulnerabil și fără suflare? Cum era posibil să facă pe cineva să-și dorească acea slăbiciune mai mult ca viața însăși? Așa fusese oare pentru mama ei? Oare asta simțise și ea?

   „Îmi va da drumul la un moment dat?” se întrebă cu disperare, însă trupul ei era de altă părere, căci brațele cuprinseră gâtul bărbatului.

   - Mademoiselle, murmură el vag batjocoritor, cu buzele la câțiva milimetri de ale ei, ai o capacitate fantastică să provoci oamenii să te pedepsească. Găsesc că este imperativ să te disciplinez.

   O eliberă, se întoarse și se îndepărtă de ea cu pași siguri și relaxați, oprindu-se doar ca să îi accepte tovărășia lui Korrigan, care îl urmă credincios.

Capitolul 5

   Serenity și contesa luau împreună prânzul pe terasă, înconjurate de mirosul îmbătător al florilor. Serenity refuză vinul care îi fusese oferit și ceru în schimb o cafea, rămânând indiferentă la nedumerirea deloc mascată a bătrânei.

   „Îmi imaginez că asta mă face, fără îndoială, o filistină”, își spuse, reținându-și un zâmbet și savurând lichidul negru și tare completat de un biscuit aromat.

   - Cred că ți-a făcut plăcere ieșirea de dimineață, spuse contesa după un schimb de replici legat de mâncare și vreme.

   - Spre mirarea mea, chiar a fost foarte plăcut, madame, recunoscu Serenity. Îmi pare rău că nu am învățat să călăresc în trecut. Iar peisajul breton este absolut magnific.

   - Christophe are toate motivele să fie mândru de pământurile lui, comentă contesa, privind vinul alb din pahar. Le iubește așa cum un bărbat iubește o femeie, cu o pasiune intensă. Și, cu toate că pământurile sunt eterne, orice bărbat are nevoie de o femeie. Pământul este ca o iubită rece.

   Serenity rămase surprinsă de franchețea bunicii ei și de modul brusc în care renunțase la a se mai formaliza. Ridică din umeri într-un gest ușor galic.

   - Sunt sigură că Christophe n-are probleme să găsească și iubite calde.

   „Probabil nu trebuie decât să pocnească din degete și-i cad cu zecile în brațe”, adăugă în gând, împunsă de pumnalul geloziei.

   - Naturellement, fu de acord contesa, și o scânteie de amuzament i se ivi în privire. Nici nu s-ar putea altfel.

   Serenity digeră informația încruntându-se, iar bătrâna ridică paharul.

   - Numai că bărbații precum Christophe au nevoie de contanță, nu de permanentă variație. O, seamănă atât de bine cu bunicul lui....

   Privind-o, Serenity observă cum trăsăturile i se îmblânzesc.

   - Bărbații Kergallen sunt spirite puternice, sălbatice, dominante și cu o aroganță masculină ieșită din comun. Femeile care au parte de dragostea lor sunt binecuvântate să aibă parte de rai și de iad deopotrivă, spuse contesa, iar albastrul ochilor ei întâlni cihlimbarul ochilor ei. Femeile lor trebuie să fie puternice ca să nu fie zdrobite, dar trebuie să fie suficient de înțelepte să știe când să fie slabe și vulnerabile.

   Serenity îi asculta cuvintele ca prinsă de o vrajă. Se scutură însă și împinse farfuria. Brusc îi pierise pofta de mâncare.

   - Madame, începu ea, hotărâtă să își facă bine cunoscută părerea, nu am nici cea mai mică intenție să intru în competiția pentru actualul conte. Din punctul meu de vedere, suntem extrem de nepotriviți.

   Își aminti deodată de atingerea buzelor lui, de presiunea trupului lui ferm și o scutură un fior. Ridică privirea înspre bunica sa și dădu din cap, negând cu hotărâre.

   - Nu.

   Nici nu încercă să înțeleagă dacă i se adresa contesei sau inimii sale. Se ridică de la masă și porni degrabă spre castel.

   Luna plină lumina cerul înțesat de stele, iar razele ei argintii pătrundeau prin ferestrele înalte.

   Serenity se trezi din somn. Se simțea nefericită, dezgustată și o durea tot corpul. Cu toate că se dusese la culcare devreme, pretextând o durere de cap ca să se îndepărteze de bărbatul care îi luase în stăpânire  gândurile, somnul nu venise cu ușurință. Iar după doar câteva ore de când adormise, somnul îi sărise iar. Se foi în patul uriaș și scoase un geamăt sonor de durere.

   „E prețul pentru aventura de dimineață”, își spuse.

   Se încruntă și se ridică în capul oaselor cu un oftat adânc.

   „Poate mi-ar prinde bine încă o baie”, își spuse, nu foarte convinsă.

   Se dădu jos din pat, cu toate protestele pe care i le transmiteau picioarele, umerii și spatele. Nu se mai obosit să se aplece după halatul de la marginea patului. Străbătu camera slab luminată până la baie, lovindu-se în drum de un elegant scaun Ludovic al XVI-lea. Înjură printre dinți, durerea amestecându-se cu enervarea. Își frecă bombănind piciorul lovit, sprijinindu-se de spătarul scaunului.

   - Ce e? strigă furioasă auzind o bătaie în ușă.

   Ușa se deschise și în cameră intră Christophe, îmbrăcat cu un halat albastru din mătase. Rămase aproape de prag, privind-o cu atenție.

   - Te-ai lovit, Serenity?

   Nu era nevoie să-l vadă la față ca să își dea seama că o ironiza.

   - A, doar mi-am rupt piciorul se răsti ea. Dar, rogu-te, nu te deranja.

   - Pot să întreb de ce bâjbâi în beznă?

   Se rezemă de tocul ușii. Era calm, controlat și perfect stăpân pe situație, iar aerul lui arogant era întocmai declanșatorul de care avea nevoie temperamentul ei ca să izbucnească.

   - Îți zic imediat de ce bâjbâi în beznă, ticălos încrezut ce ești! șuieră Serenity. Urma să mă duc să mă înec în cadă ca să curm suferința pe care mi-ai provocat-o azi!

   - Eu? se miră el.

   Privirea lui îi învăluia silueta suplă și aurie, scăldată în razele lunii, cu picioarele ei lungi vizibile sub cămașa scurtă de noapte. Era prea furioasă ca să își dea seama cât de sumar era îmbrăcată și cât de apreciativ o privea el.

   - Da, tu! strigă el. Nu tu m-ai urcat azi pe cal? Iar acum fiecare mușchiuleț în parte îmi spune că mă urăște. S-ar putea să nu mai merg cum trebuie niciodată, se plânse ea, frecându-și spatele.

   - Vai!

   - O, dar câtă semnificație într-o singură silabă! Poți, te rog, să repeți? îi ceru ea, încercând să capete o postură cât de cât demnă.

   - Ma pawvre petite*, murmură el cu o grijă exagerată. Je suis desole.

   *Biata mea micuță

   Dădu să se apropie de ea și în acea clipă ea își dădu seama că era aproape dezbrăcată și făcu ochii mari.

   - Christophe, eu...

   Nu reuși să continue. Mâinile lui coborâră pe umerii ei goi, iar degetele începură să îi maseze spatele.

   - Ai descoperit mușchi pe care nici nu știai că îi ai, nu-i așa? Și nu îți sunt recunoscători pentru asta. Data viitoare nu va mai fi așa greu.

   O duse spre pat și o apăsă pe umeri, făcând-o că se așeze. Ea nu opuse rezistență, bucurându-se de mișcările ferme pe care i le aplica pe gât și umeri. Se așeză în spatele ei, iar degetele lui lungi îi coborâră pe spate, îndepărtând durerea ca prin farmec. Ea oftă din nou, iar trupul i se apropie, involuntar, de al lui.

   - Ai mâini magice, murmură ea, în timp ce o letargie binefăcătoare i se insinua pe măsură ce durerea dispărea. Degetele tale sunt puternice și minunate. Cred că o să încep să torc din clipă-n clipă.

   Fără să-și dea seama, relaxarea se schimbă în fiori și fluturi în stomac, iar masajul lui aplicat se schimbă în mângâieri insistente. Simți cum i se înfierbântă tâmplele și începe să-i vâjâie capul.

   - Mi-e mult mai bine, spuse, încercând să se îndepărteze de el.

   Mâinile lui îi cuprinseră mijlocul, imobilizând-o, iar buzele lui căutară pielea fină a gâtului, mângâind-o cu sărutări delicate. Ea tremură, apoi tresări ca o porumbiță speriată, dar înainte să poată scăpa, el o întoarse spre el, iar buzele le capturară pe ale ei, făcând-o incapabilă să protesteze.

   Serenity încetă să se mai împotrivească, iar scânteia din ea se transformă în vâlvătaie. Îl cuprinse cu brațele după gât, iar el o întinse pe salteaua moale a patului.

   Gura lui parcă o devora pe a ei, iar mâinile urmau conturile blânde ale trupului ei de parcă ar fi făcut dragoste împreună de o mie de ori până atunci. Îi dădu nerăbdător la o parte bretaua de satin de pe umăr, căutând și găsin moliciunea mătăsoară a sânilor. Atingerea lui declanșă o furtună a dorinței, iar ea începu să se miște sub el.

   - Christophe, gemu ea, știind că îi era cu neputință să se lupte și cu el, și cu propriile dorințe. Christophe, te rog, nu mă pot lupta cu tine de data asta. N-aș putea să câștig.

   - Nu te lupta, ma belle, îi șopti el, cu buzele încă lipite de gâtul ei. Și vom avea amândoi numai de câștigat.

   Gura îi puse din nou stăpânire pe a ei, ușor și insistent, făcând ca dorința să se intensifice aproape dureros. Buzele lui începură să îi exploreze chipul, ațâțându-i buzele întredeschise și vulnerabile și apoi cucerindu-le.

   - Christophe, te rog...

   Începu să tremure, deși fierbințeala dintre ei era aproape sufocantă.

   - Te rog, mă sperii. Nu am... Nu am fost niciodată cu un bărbat.

   El se opri brusc, iar tăcerea deveni intenstă. Se ridică ușor și o privi în ochi.

   Razele lunii îi luminau părul răvășit pe pernă, iar ochii îi erau încărcați de pasiune și de teamă, deopotrivă. Scoase un oftat aproape aspru și se ridică de deasupra ei.

   - Scumpă Serenity, ai un simț al sincronizării absolut incredibil.

   - Îmi pare rău, începu ea, ridicându-se în capul oaselor.

   - Pentru ce îți ceri scuze? aproape că o repezi el. Pentru inocența ta sau pentru că mi-ai îngăduit să ajung atât de aproape să ți-o răpesc?

   - E oribil să spui așa ceva! izbucni ea, făcând eforturi să își controleze respirația. S-a întâmplat atât de repede că nici nu am avut timp să gândesc. Dacă aș fi fost pregătită pentru așa ceva n-am fi ajuns niciodată atât  de aproape să...

   - Așa crezi?

   O trase înspre el, făcând-o să îngenuncheze pe pat în fața lui, lipită de el.

   - Uite, acum ești pregătită. Crezi că n-aș putea să te fac a mea într-un minut, iar tu să fii mai mult decât dornică să mi te dăruiești?

   O privi fix. Atmosfera era încărcată. Ochii lui emanau siguranță și furie.

   Serenity nu putea scoate un cuvânt. Era conștientă că era neputincioasă în fața puterii și autorității lui, dar și a dorințelor care o tulburau. Era palidă, cu ochii mari în care sclipeau teama și inocența.

   El înjură în barbă și o împinse ușor.

   - Nom de Dieu*! Te uiți la mine cu ochi de copil. Ai un trup care îți ascunde bine inocența. E o mascaradă primejdioasă.

   *Pentru Dumnezeu

   Se îndreptă spre ușă și se întoarse să privească din nou făptura care, în patul uriaș, părea mult mai mică.

   - Somn ușor, mignonne*, îi spuse, cu o undă de ironie în glas. Data viitoare când te mai lovești de mobilă, să faci bine să încui ușa. Pentru că n-am să mă mai las dus.

   *micuțo

   A doua zi, la micul dejun, Christophe răspunse cu calm salutului rece al lui Serenity.

   Privirile li se intersectară scurt. Ochii lui nu mai păstrau nimic nici din pasiunea, nici din furia de peste noapte. Într-un fel pervers, lipsa lui de reacție o enerva.

   Christophe făcea conversație cu contesa și i se adresa lui Serenity doar când era necesar, și atunci cu o politețe rece pe care doar o ureche extrem de sensibilă o putea sesiza.

   - Sper că nu ai uitat că în seara asta vin la cină Genevieve și Yves? îl întrebă contesa.

   - Mais non, grand-mere, o asigură el, punând ceașca de cafea pe farfurie. Îmi face mereu plăcere să îi văd.

   - Cred că îți va plăcea compania lor, Serenity, îi spuse contesa, scrutându-și nepoata cu ochii ei albaștri. Genevieve era foarte apropiată de vârsta ta, poate un pic mai tânără. E o tânără foarte dulce și manierată. Fratele ei, Yves, e fermecător și atrăgător, surâse ea. Cred că vei găsi compania lor... cu totul aparte. Nu crezi, Christophe?

   - Sunt convins că Yves o să i se pară foarte amuzant.

   Serenity îi aruncă o privire scurtă. Simțise oare un pic de iritare în tonul lui? La cât de calm își savura cafeaua, probabil că se înșelase.

   - Familia Dejot ne este prietenă de mult timp, continuă contesa, iar Serenity își îndreptă atenția asupra ei. Sunt sigură că o să-ți facă plăcere să fii în compania unor persoane aproape de vârsta ta, n`est-ce pas? Genevieve vine des la castel. Când era copil, se ținea după Christophe ca un cățeluș. Bien sur, acum nu mai e nici pe departe copil.

   Aruncă o privire plină de subînțelesuri înspre bărbatul din capul mesei, iar Serenity făcu eforturi supraomenești să nu se încrunte neîncrezătoare.

   - Genevieve a evoluat de la o fetiță cu codițe la o femeie elegantă și încântătoare, răspunse Christophe, cu afecțiune vădită în glas.

   „Bravo ei”, își spuse Serenity, luptându-se să-și păstreze zâmbetul și să pară interesată de subiect.

   - Va fi o soție admirabilă, prezise contesa.

   - Are o frumusețe discretă și o grație firească. Trebuie să o convingem să cânte pentru tine, Serenity. E o pianistă extrem de talentată.

   „Ia de-aici încă o mostră de virtute”, își spuse Serenity, teribil de geloasă pe relația dintre Genevieve cea absentă și Christophe.

   - Sunt nerăbdătoare să vă cunosc prietenii, madame, spuse cu glas tare.

   În sinea ei, se convinsese deja că o va detesta pe Genevieve cea perfectă chiar de la prima vedere.

   Prima parte a dimineții trecu fără incidente, scăldată în razele soarelui.

   O lumină aproape leneșă pusese stăpânire în a doua parte, în timp ce Serenity desena în grădină. Schimbase în prealabil câteva vorbe cu grădinarul, apoi fiecare își văzuse de treaba lui.
   Individul i se păru un subiect interesant, așa că începu să îl deseneze cum se apleca peste tufe, tunzându-și, mustrându-și și lăudându-și prietenii colorați în înmiresmați. Avea un chip fără vârstă, plin de personalitate, cu ochi suprinzători de albaștri și tenul rumen. Pe păru cărunt avea o pălărie neagră, cu boruri largi și panglici care îi atârnau pe spate. Purta o vestă fără mâneci și o pereche de pantaloni vechi, iar Serenity nu putu să nu admire ușurința cu care se mișca, deși purta în picioare o pereche de saboți grei, din lemn.

   Era atât de concentrată să îi redea din creion aura aceea specială de om din lumea veche încât nu auzi pașii care se apropiau din spate.

   Christophe o privi câteva momente cum stătea aplecată asupra caietului de schițe, iar curba grațioasă a gâtului ei îl ducea cu gândul la cea a unei lebede albe plutind mândră pe luciul lacului. Abia când își puse creionul după ureche și-și trecu absentă mâna prin păr își făcu prezența cunoscută.

   - L-ai redat pe Jaques absolut admirabil, Serenity.

   Ridică amuzat o sprânceană când ea tresări, cu inima sărindu-i din piept.

   - Nu știam că ești aici, spuse ea, blestemându-se pentru vocea aproape spartă și tremurată și pentru că inima i-o luase la galop.

   - Erai foarte concentrată și n-am vrut să te deranjez de la lucru, explică el relaxat, așezându-se lângă ea pe banca de marmură.

   „Stai liniștit”, își spuse ea în gând, „m-ai deranja și de la 100 000 de kilometri distranță.”

   Apoi spuse politicos, cu glas tare:

   - Mulțumesc. Ești foarte amabil.

   Apoi își concentră atenția asupra cățelului care li se așezase la picioare.

   - A, Korrigan, comment ca va?

   Începu să îl scarpine după urechi, iar el îi linse adorator mâna.

   - Korrigan e fermecat de tine, observă Christophe, privindu-i degetele lungi și suple. De obicei e mult mai rezervat, dar se pare că l-ai cucerit.

   Korrigan i se prăbuși adorator la picioare.

   - Nu este chiar cel mai atent iubit, râse ea, privindu-și mâna care lucea de la manifestările de afecțiune ale câinelui.

   - E un preț mic pentru asemenea dovezi de devotament, ma belle.

   Scoase din buzunar o batistă, îi luă mâna și începu să i-o șteargă. Gestul și atingerea avură asupra ei un efect aproape violent. Senzații electrizante îi străbăteau vârful degetelor, urcau pe braț și i se răspândeau în întregul corp.

   - Nu e nevoie, am aici o cârpă, spuse ea, arătând înspre cutia cu creioane și cretă și încercând să-și retragă mâna dintr-ale lui.

   El miji ochii și o strânse mai tare, iar ea își dădu din nou seama că nu avea nicio șansă să câștige prin forță în fața lui. Oftă exasperată și își lăsă mâna moale într-a lui.

   - Întotdeauna obții ce vrei, când și cum vrei? întrebă ea, cu privirea întunecată de furia pe care o reprima cu mari eforturi.

   - Bien sur, îi răspunse el cu o încredere în sine de-a dreptul supărătoare, eliberându-i mâna bine ștearsă și privind-o scrutător. Am impresia că tu ești obișnuită să obții ceea ce vrei, când și cum vrei, Serenity Smith. Să ți se facă pe plac. Nu crezi că va fi interesant de văzut care dintre noi îl încalecă pe celălalt, ca să spun așa, până la sfârșitul vizitei tale?

   - Putem ține scorul, șuieră ea, folosindu-și ironia și răceala pe post de scut. În felul ăsta o să știm clar cine câștigă.

   El îi aruncă un zâmbet larg și leneș.

   - Fără doar și poate, verișoară.

   Fură întrerupți de apariția contesei, iar Serenity își controlă imediat expresia, prefăcându-se liniștită și relaxată, ca să evite orice speculație din partea bătrânei.

   - Bună dimineața, copii, îi salută contesa cu un surâs matern care pe Serenity o luă prin surprindere. Văd că vă bucurați de frumusețea grădinii. E momentul din zi în care este neasemuit de strălucitoare și liniștită.

   - E minunată, madame, răspunse Serenity. Parcă nu mai există nimic pe lume în afară de culorile și miresmele din acest loc izolat.

   - Așa simt și eu adesea, spuse bătrâna, ale cărei trăsături ascuțite parcă se îndulciră brusc. Am petrecut aici nenumărate ore de-a lungul timpului.

   Se așeză pe o bancă în apropiere de cea pe care stăteau bărbatul brunet și femeia bălaie și oftă.

   - Ce ai desenat?

   Serenity îi întinse caietul de schițe, iar contesa privi desenul cu atenție, apoi ridică privirea spre ea.

   - Ai moștenit talentul tatălui tău.

   Serenity simți o undă de ciudă în afirmația bătrânei și deschise gura să îi dea replica, însă aceasta continuă să vorbească.

   - Tatăl tău a fost un artist extrem de talentat. Și încep să văd că probabil avea ceva bunătate și ceva calități din moment ce și-a câștigat dragostea lui Gaelle și loialitatea ta.

   - Da, madame, răspunse Serenity, înțelegând că tocmai i se făcuse o concesie dificilă. Era un om foarte bun și un soț și un tată iubitor.

   Rezistă tentației de a aduce în discuție pictura de Rafael, nevoind să strice fragila legătură care începuse să se formeze între ele. Contesa dădu încet din cap apoi se întoarse înspre Christophe și începu o discuție despre cina din acea seară.

   Serenity pregăti altă foaie și începu alene să își deseneze bunica. Vocile zumzăiau în jurul ei, liniștitoare, făcând parte din atmosfera plină de pace a grădinii. Nici nu încerca să urmărească discuția, lăsând doar vocile să o învăluie și începu să se concentreze tot mai intens asupra lucrului.

   Redând chipul cu osatură fină și gura surprinzător de vulnerabilă, văzu mult mai clar asemănarea dintre contesă și mama ei și, implicit, între ea și contesă. Expresia bătrânei părea relaxată. Avea o frumusețe fără vârstă care ieșea la iveală cu mândrie. Dar Serenity vedea de această dată ceva din blândețea și fragilitatea mamei ei, chipul unei femei capabile să iubească profund și, implict, să fie profund rănită.

   Pentru prima dată de când îi primise scrisoarea, Serenity simți primul fior, prima senzație de apropiere, prima tresărire de dragoste față de femeia care îi dăduse viață mamei ei și căreia îi datora astfel și propria existență.

   Serenity nu își dădea seama de variatele expresii care i se perindau pe chip. Uitase și de bărbatul care îi stătea alături și care îi observa metamorfoza în timp ce își vedea de conversație. Când termină desenul, puse caietul pe banscă, își frecă mâinile cu un aer absent și tresări când întoarse capul și întâlni privirea lui Christophe.

   El se uită apoi în poala ei, la schița de pe caiet, apoi o privi din nou cu o sclipire de amuzament în ochi.

   - Ai un dar rar, ma cherie, murmură el.

   Ea se încruntă, neîncrezătoare. Nu își dădea seama din tonul lui dacă era vorba de desenul ei sau de cu totul altceva.

   - Ce ai desenat? vru să știe contesa.

   Serenity își dezlipi cu greu privirea de a lui și-i dădu bunicii sale portretul pe care i-l schițase.
   Contesa îl privi cu atenție câteva momente. Prima reacție fu una de surpriză care, treptat, fu înlocuită de o expresie pe care Serenity nu reușea să o descifreze. Când bătrâna ridică privirea sprea ea, zâmbea.

   - Sunt onorată și flatată. Dacă-mi dai voie, aș vrea să cumpăr schița, îi spuse, cu un zâmbet și mai larg. Parțial pentru că mi-ai mângâiat orgoliul, dar și pentru că mi-ar plăcea să am o lucrare de-a ta.

   Serenity ezită câteva clipe între mândrie și dragoste.

   - Îmi pare rău, madame, spuse clătinând din cap și luând înapoi desenul. Nu-l pot vinde.

   Privi lucrarea, apoi i-o întinse înapoi bunicii sale.

   - Ți-l fac cadou, bunico. Primești?

   Un val de emoție îi făcu bărânei buzele să tremure și ochii să strălucească.

   - Oui, spuse contesa, iar cuvântul sună aproape ca un suspin. Am să prețuiesc acest dar. Îmi va aminti mereu că nu trebuie să îngăduim mândriei să stea în calea dragostei.

   Se ridică și o sărută ușor pe Serenity pe obraz, apoi se îndreptă spre castel. Serenity se ridică la rândul ei, și se îndepărtă puțin de bancă.

   - Ai o abilitate naturală de a provoca afecțiune, spuse Christophe, iar ea se întoarse spre el, emoționată până peste poate.

   - E și bunica mea.

   El observă că glasul îi tremura și că era pe punctul să dea frâu liber lacrimilor și se ridică de pe bancă.

   - Era un compliment.

   - Da? Credeam că e o sentință.

   Voia să fie sigură, dar, în același timp, voia să se rezeme de umărul lui puternic. Și detesta ceața care i se așternuse pe ochi.

   - Ești mereu în defensivă cu mine, Serenity, nu-i așa?

   Mijise ochii ca atunci când era mânios, dar ea era prea ocupată să se lupte cu propriile emoții ca să îi mai pese.

   - Mi-ai dat suficiente motive să fiu în defensivă, replică ea. Din clipa în care am coborât din tren ți-ai făcut bine cunoscute sentimentele. Ne-ai condamnat și pe tata, și pe mine. Ești rece, autocrat, fără pic de compasiune sau înțelegere. Vreau să pleci și să mă lași în pace. Du-te și biciuiește niște țărani sau ceva! Te-ar prinde de minune.

   Se mișcă atât de repede că ea nu avu timp să reacționeze. O cuprinse cu brațele atât de puternic că aproape o frânse în două.

   - Ți-e frică? o întrebă și, înainte să primească un răspuns, îi zdrobi buzele cu ale lui.

   Orice crâmpei de rațiune dispăru pentru amândoi. Serenity gemu, pradă plăcerii și durerii deopotrivă, iar trupul i se lăsă inert în brațele lui. Simțea că o stăpânește cu totul, că îi stăpânește până și răsuflarea.

   „Cum e posibil să urăști și să iubești în același timp?” striga inima către creierul ei amorțit, iar răspunsul se pierdea într-un torent de pasiune turbulentă și triumfătoare.

   Degetele lui Christophe i se înfigeau în păr, împingându-i capul pe spate și devorându-i gâtul. Bluza ei subțire nu o proteja deloc de fierbințeala trupului lui.

   Serenity nu se mai gândea la nimic, lăsându-se în voia lui ca o salcie în vânt.

   Christophe o privi o secundă. Avea ochii întunecați, aproape negri de pasiune și furie. O dorea, iar ea făcu ochii mari, aproape îngrozită de intensitatea cu care dorea să o posede. Nimeni nu o dorise vreodată atât de mult și nimeni nu avusese puterea de a o avea aproape fără pic de efort. Căci știa că avea să i se supună și că el ar fi luat-o în stăpânire chiar dacă nu i s-ar fi supus.

   El citi teama din privirea ei și-i vorbi cu glas jos și periculos.

   - Oui, petite cousine, ai de ce să te temi, pentru că știi foarte bine ce se va întâmpla. Deocamdată ești în siguranță, dar ai grijă cum și când mă vei provoca din nou.

   Îi dădu drumul și porni pe aceeași alee pe care pășise bunica lor. Korrigan se ridică și el, îi aruncă lui Serenity o privire prin care aproape că se scuza și își urmă îndeaproape stăpânul.

Capitolul 6

   Serenity se pregăti cu mare grijă pentru cină și profită de răgaz ca să își pună gândurile și sentimentele în ordine și să se gândească la un plan de acțiune.

   Nici toate argumentele și logica din lume nu puteau însă contrabalansa faptul că se îndrăgostise până peste cap de un bărbat pe care îl cunoștea doar de câteva zile, un bărbat în egală măsură excitant și înspăimântător.

   „Un bărbat arogant, dominator, cumplit de încăpățânat”, își spuse, trăgându-și fermoarul rochiei. „Cum de-am lăsat să se întâmple așa ceva?” se mustră ea. „Cum aș fi putut să împiedic totul?” oftă ea. „Inima m-a trădat, dar capul mi-a rămas pe umeri și trebuie să mi-l folosesc. Refuz să-i îngădui lui Christophe să observe că m-am îndrăgostit de el și să mă expun astfel bătăii lui de joc.”

   Se așeză la măsuța de toaletă și își perie pletele ondulate, apoi se machie discret.

   „Parcă mă pregătesc pentru război”, își spuse, privindu-și imaginea în oglindă. „E o comparație bună. Prefer să fiu în zărboi cu el decât să fiu îndrăgostită de el. Mai ales că trebuie să o înfrunt în seara asta și pe mademoiselle Dejot”, continuă ea în gând, iar zâmbetul i se transformă într-o grimasă încruntată.

   Se ridică și se privi cu atenție în oglindă.

   Rochia de culoarea chihlimbarului, exact în nunanța ochilor ei, dădea o strălucire caldă pielii ei mătăsoase. Bretelele subțiri îi scoteau în evidență umerii frumos rotunjiți. Fusta plisată îi aluneca până la glezne, iar transparența materialului și culoarea neutră completau frumusețea fragilă, aproape nepământeană.

   Se încruntă la vederea imaginii de ansamblu.

   Voise să fie trufașă și sofisticată, dar i se părea că impresia pe care o creează este de fragilitate. Se uită la ceas, își dădu seama că nu mai avea timp să încerce alte ținute, așa că se încălță, pulveriză un nor de parfum și ieși degrabă din cameră.

   Auzint murmurul din salonul principal, Serenity își dădu seama, nemulțumită, că musafirii sosiseră deja.

   Ochiul ei de artist schiță imediat tabloul care o întâmpină când intră în încăpere: podeaua lucioasă, ferestrele înalte, uriașul șemineu din piatră sculptată, toate formau decorul ideal pentru cele patru persoane extrem de elegante din salonul castelului, dintre care contesa era, indiscutabil, regina, într-o ținută maiestuoasă din mătase roșie. Negrul intens al costumului lui Christophe accentua albul strălucitor al cămășii, precum și pielea bronzată. Yves Dejot purta tot un costum negru, doar că pielea lui era mai degrabă aurie decât de nuanța bronzului, iar părul era de un castaniu frumos.

   Însă ce îi atrase privirile și admirația fu femeia dintre cei doi bărbați.

   Dacă bunica ei era regina serii, o avea cu siguranță în față pe prințesa moștenitoare. Plete negre ca pana corbului încadrau un chip îngust, aproape nepământean de frumos. Ochii migdalați, de un căprui-închis, reprezentau trăsătura dominantă, iar rochia verde-închis îi complimenta de minune pielea aurie.

   Cei doi bărbați se ridicară când Serenity intră în salon, iar ea îi acordă toată atenția musafirului, perfect conștientă de obișnuita privire scrutătoare a lui Christophe.

   Se făcură prezentările, iar ea se trezi pierzându-se în acei ochi căprui, în aceeași nuanță cu a părului lui. Citea în ei interes pur masculin, dar și un aer poznaș, jucăuș.

   - Nu mi-ai spus, mon ami, că verișoara ta e o zeiță aurie, spuse el, sărutându-i mâna. Ar trebui să vin mai des la castel, mademoiselle, câtă vreme veți fi aici.

   Ea îi zâmbi, sincer amuzată de cuvintele lui, concluzionțnd că Yves Dejot era deopotrivă fermecător și inofensiv.

   - Sunt convinsă că șederea mea va fi mai plăcută astfel, monsieur, răspunse ea pe același ton, fiind răsplătită cu un zâmbet captivant.

   Christophe continuă să facă prezentările, iar Serenity se trezi cu mâna prinsă într-o strânsoare ezitantă și slabă.

   - Mă bucur mult să vă cunosc în sfârșit, mademoiselle Smith.

   Genevieve o întâmpină cu un surâs cald.

   - Semănați atât de bine cu portretul mamei dumneavoastră... Am senzația că pictura prinde viață.

   Vocea îi era sinceră, iar Serenity își dădu seama că, oricât s-ar fi străduit, nu avea cum să o antipatizeze pe femeia din fața ei, care o privea cu ochi de cocker spaniel.

   Conversați fu foarte plăcută la aperitive și pe toată durata cinei, stridiile și șampania fiind cadrul ideal pentru atmosfera serii. Frații Dejot se arătară interesați de America și de viața lui Serenity în capitală, iar ea se strădui să le descrie cât ma bine contrastele țării ei natale la un pahar de Chablis. Le vorbi despre clădirile care adăposteau instituțiile guvernamentale, despre liniile elegante și coloanele Casei Albe.

   - Din păcate, a avut loc o amplă modernizare în care monstruozități din oțel și sticlă au luat locul multor clădiri vechi. Multe zone au devenit curate, vaste și lipsite de orice fel de farmec. Au rămas însă numeroase teatre și cinematografe, de la Ford, unde a fost asasinat fostul președinte Abraham Lincoln, la centrul Kennedy.

   Continuă să le povestească despre uluitoarea eleganță a străzilor cu ambasade până la suburbii, de la muzee și galerii la Dealul Capitolului.

   - Noi locuiam în Georgetown, o altă lume față de restul Washingtonului. Cele mai multe case sunt standard, cu două sau trei etaje, cu garduri joase din cărămidă lângă care sunt plantate azalee și alte flori. Unele străzi lăturaknice sunt pietruite și păstrează un farmec ușor demodat.

   - Pare un oraș încântător, comentă Genevieve. Probabil viața de aici ți se pare mult prea liniștită. Nu-ți lipsesc animația și activitatea de acasă?

   Serenity își privi ușor încruntată paharul cu vin, apoi clătină din cap.

   - Nu, răspunse, surprinsă ea însăși de concluzia la care ajunsese. E ciudat, probabil, continuă ea, privind-o pe tânăra așezată de cealaltă parte a mesei. Mi-am petrecut toată viața acolo și am fost foarte fericită, dar nu-mi lipsesc acele lucruri. Din clipa în care am pus piciorul în acest castel am avut o senzație ciudată de afinitate și de apartanență. Parcă aș fi recunoscut locul. Și mă simt foarte bine aici.

   Observă că privirea lui Christophe era ațintită asupra ei, îndrăzneață și penetrantă, și simți un fior de panică.

   - Sigur, e reconfortant că am scăpat de competiția zilnică pentru un loc de parcare, continuă ea, încercând să destindă atmosfera. Locurile de parcare sunt aur curat în Washington. La volan, până și cea mai amabilă și manierată persoană devine capabilă de crimă pentru așa ceva.

   - Ai recurs și tu la astfel de tactici, ma cherie? întrebă Christophe, țintuind-o cu privirea în timp ce ducea paharul la gură.

   - Mă înfior când mă gândesc la crimele pe care le-am comis, răspunse ea, ușurată că încercarea ei de a muta conversația pe un teren lejer avusese succes. Nici nu îndrăznesc să mărturisesc la ce m-am dedat ca să obțin câțiva metri pătrați de spațiu liber. Pot fi teribil de agresivă.

   - Mi-e imposibil să cred că o ființă delicată ca o salcie poate fi capabilă de agresivitate, declară Yves, învăluind-o într-un zâmbet fermecător.

   - Ai fi foarte surprins, mon ami, comentă Christophe, înclinând capul. Salcia are o mulțime de calități surprinzătoare.

   Serenity se încruntă spre el, iar contesa interveni schimbând cu abilitate subiectul.

   Salonul era luminat discret, oferind o senzație de confort și intimitate. Grupul își savura cafeaua și coniacul de după cină, iar Yves se așeză lângă Serenity și începu să-și exercite farmecul galic de care dispunea din plin.

   Ea observă, cu o undă de neplăcere pe care fu nevoită să o interpreteze drept ceea ce era, și anume gelozie pură, cum Christophe își dedica tot timpul lui Genevieve. Vorbeau despre părinții ei, care erau plecați într-un tur al insulelor grecești, despre cunoștințe comune și prieteni vechi. O asculta cu atenție când spunea câte o anecdotă, o complimenta, o tachina, râdea și, în general, avea o atitudine de gentleman și o blândețe pe care Serenity nu le remarcase până atunci la el.

   Era limpede că aveau o relație specială, atât de apropiată și de durată încât Serenity simți că o cuprinde disperarea.

   „Se poartă de parcă ar fi din sticlă, iar cu mine se poartă de parcă aș fi de piatră... tare, dură și plicticoasă.”

   Totul ar fi fost mult mai ușor pentru ea dacă i-ar fi displăcut cealaltă femeie, dar sentimentul natural, firesc de prietenie era mai puternic decât gelozia și, pe măsură ce trecea timpul, îi simpatiza tot mai mult pe frații Dejot.

   După câteva insistențe din partea contesei, Genevieve fu de acord să le cânte ceva la pian. Muzica plutea în încăpere la fel de dulce și fragilă precum cea care o interpreta.

   „E perfectă pentru el”, își spuse Serenity. „Au atâtea lucruri în comun, iar ea reușește să îi scoată la suprafață o tandrețe care îl va împiedica să o rănească.”

   Se uită spre el. Stătea foarte relaxat pe canapea, iar ochii lui întunecați și fascinanți erau ațintiți asupra femeii de la pian.

   Simți o varietate de emoții - dor, disperare, ură, toate contopindu-se într-o ceață deznădăjduită a disperării. Își dădea seama că, oricât de potrivită ar fi fost Genevieve pentru el, nu va fi niciodată bucuroasă să îl vadă pe Christophe curtând o altă femeie.

   - Ca artist, mademoiselle, e nevoie de inspirație, n`est ce pas? o întrebă Yves când reprezentația se încheie.

   - Într-un fel sau altul, răspunse ea, zâmbindu-i.

   - Grădina castelului e o fanstastică sursă de inspirație la lumina lunii, surâse el.

   - Mă simt foarte dornică de inspirație, decise ea, impulsiv. Aș putea să te rog să mă însoțești?

   - Aș fi onorat, răspunse el încântat.

   Yves îi anunță pe ceilalți cu privire la intențiile lor, iar Serenity îi acceptă brațul fără să remarce privirea întunecată pe care i-o aruncă unicul bărbat rămas în salon.

   Grădina era, într-adevăr, o sursă de inspirație. Bogăția de culori era estompată de strălucirea lunii. Mirosurile se amestecau într-un parfum minunat care transforma seara caldă de vară în decorul perfect pentru îndrăgostiți.

   Ea scoase un oftat, cu gândul la bărbatul rămas în salonul castelului.

   - Sper că e un oftat de plăcere, mademoiselle, spuse Yves în timp ce se plimbau pe alee.

   - Bien sur, răspunse ea, scuturându-se de gândurile neplăcute și oferindu-i însoțitorului ei un zâmbet strălucitor. Sunt copleșită de atâta frumusețe.

   - Ah, mademoiselle, exclamă el, ducându-i mâna la buze, frumusețea acestor flori pălește în fața ta. Ce trandafir și-ar putea compara petalele cu aceste buze? Ce gardenie s-ar putea compara cu așa o piele?

   - Cum reușesc bărbații francezi să facă dragoste din vorbe?

   - E ceva ce învățăm încă din fașă, mademoiselle, o informă el cu prefăcută seriozitate.

   - Ce dificil e, ca femeie, să reziști la așa ceva, suspină Serenity. O grădină în lumina lunii în dreptul unui castel breton, aer plin de miresme și un bărbat chipeș și plin de poezie.

   - Helas! ostă Yves, la rândul lui. Mă tem că vei reuși să reziști.

   Ea clătină din cap, cu prefăcută durere.

   - Din nefericire, sunt o persoană extrem de puternică, iar tu... ești un lup breton fermecător, adăugă cu un surâs.

   Râsul lui umplu liniștea nopții.

   - Dacă n-aș fi simțit din clipa în care ne-am cunoscut că suntem predestinați să fim prieteni, nu iubiți, aș face eforturi mai mari să te cuceresc. Dar noi, bretonii, credem în destin.

   - Și e atât de dificil să fii și prieten, și iubit.

   - Mais, oui.

   - Atunci, vom fi prieteni, spuse ea, întinzându-i mâna. Am să-ți spun Yves, iar tu îmi vei spune pe nume, Serenity.

   El îi ținu câteva clipe mâna într-a lui.

   - Trebuie să mă mulțumesc să fiu doar prieten cu o femeie ca tine, o femeie de o frumusețe eluzivă care captează mintea unui bărbat și îl face în permanență conștient de sine. E, asta-i viața, ridică el din umeri cu acel gest galic care spunea mai multe decât un discurs de 3 ceasuri.

   Serenity încă râdea când intrară în castel.

   A doua zi de dimineață, Serenity îi însoți pe bunica ei și pe Christophe la slujba de la biserica din satul pe care îl văzuse de pe deal.

   O ploaie ușoară, dar persistentă începuse întainte de răsăritul soarelui. Zgomotul o trezise, dar reușise să adoarmă la loc, legănată de ritmicitatea cu care micile picături loveau fereastra.

   Ploaia continua și în timp ce se îndreptau cu mașina spre micul sat. Apa îngreuna frunzele copacilor și florile din răsaduri, făcându-le să se aplece parcă, astfel că întreaga natură părea smerită într-o rugăciune.

   Serenity remarcase, destul de uimită, că Christophe rămăsese ciudat de tăcut încă din seara precedentă. La scurt timp după ce ea și Yves se întorseseră de la plimbare, frații Dejot plecaseră. Christophe își luase rămas-bun de la musafiri cu multă prietenie și amabilitate, dar evitase să i se adreseze direct lui Serenity. Singura formă de comunicare dintre ei fusese prin intermediul unei priviri scurte, cu aer de interdicție, pe care el i-o aruncase și pe care o mascase degrababă. Acum vorbea aproape numai cu contesa.

   Capela era punctul central al micului sat.

   Era o clădire albă, iar structura ei nu tocmai solidă făcea un contrast aproape amuzant cu curtea atent îngrijită. Acoperișul purta urmele mai multor rânduri de reparații, iar ușa din stejar de la intrare, bătută de vânt și udată de neumărate ploi, purta și ea, urmele timpului.

   - Christophe s-a oferit să finanțeze construcția unei noi capele, comentă contesa. Dar sătenii nu vor. Aici s-au rugat de secole părinții și bunicii lor și aici vor și ei să se roage până când o să se prăbușească peste ei.

   - E fermecătoare, spuse Serenity, care găsea că aerul cam dărăpănat al bisericii are o anumită demnitate și trăinicie și mândria de a fi asistat la generații de botezuri, nunți și înmormântări.

   Ușa aproape gemu când Christophe o deschise, făcându-le loc celor două femei. Înăuntru era întunecat și domnea liniștea. Tavanul înalt, cu bârne, crea iluzia de spațiu.

   Contesa se îndreptă către unul dintre scaunele înalte rezervate de secole celor din familia Kergallen. Serenity le aruncă o privire furișă lui Yves și Genevieve, apoi le zâmbi larg. Drept răspuns, Genevieve îi surâse încântată, iar Yves îi făcu abia perceptibil cu ochiul.

   - Nu e locul potrivit pentru flirturile tale, Serenity, îi șopti Christophe la ureche în timp ce o ajuta să își dea jos haina udă de ploaie.

   Ea roși, simțindu-se ca un copil prins cu minciuna. Întoarse capul ca să îi răspundă, dar chiar atunci preotul, care părea de aceeași vârstă cuc apela, se apropie de altar, iar slujba începu.

   O cuprinse un sentiment de liniște și pace. Ploaia lovea ritmic acoperișul, sporind parcă atmosfera specială și, culmea, liniștea din interior. Vocea joasă a preotului și răspunsurile credincioșilor, câte un scâncet de copil, o tuse înăbușită, ferestrele pe care se scurgeau șiroaie de apă... toate se îmbinau și dădeau senzația unui spațiu aflat în afara timpului.

   Așezată în vechea strană, Serenity simțea magia acelui loc, a acelei biserici, precum și refuzul sătenilor de a renunța la vechea clădire în favoarea uneia mai solide și mai noi. Aici simțea pacea și seninătatea de la care își primise și numele. O continuitate a trecutului și o verigă de legătură cu viitorul.

   Când se încheie slujba, se opri și ploaia, iar o rază timidă de soare lumină fereastra. Când ieșiră în fața bisericii, aerul era proaspăt, curățat de ploaie. Picăturile de ploaie încă erau aninate de frunzele proaspăt spălate, lucind ca niște lacrimi pe verdele crud.

   Yves o salută pe Serenity cu o plecăciune curtenitoare și îi sărută mâna.

   - Ai făcut să iasă soarele, Serenity.

   - Mais oui, confirmă ea, zâmbind și privindu-l în ochi. Am cerut ca zilele pe care le petrec în Bretania să fie senine și însorite, fără excepție.

   Își retrase mâna dintr-a lui și îi zâmbi lui Genevieve, care arăta ca o narcisă în rochia ei galbenă și cu pălăria asortată, cu boruri înguste. Se salutară cu toții, iar Yves se aplecă ușor înspre Serenity, cu un aer conspirativ.

   - Poate ți-ar plăcea să profiți de soare, cherie, și să facem împreună o plimbare cu mașina. Peisajul rural e încântător după ploaie.

   - Mă tem că Serenity e ocupată azi, interveni Christophe înainte ca ea să poată accepta sau refuza propunerea. Azi ai a doua lecție, i se adresă el direct, ignorând fulgerele din privirea ei aurie.

   - Lecție? repetă Yves cu un surâs malițios. Și ce o înveți pe încântătoarea ta verișoară, Christophe?

   - Să călărească. Atât, deocamdată, îi spuse Christophe cu un zâmbet identic.

   - O, nici că puteai avea parte de un instructor mai bun, interveni și Genevieve, atingându-i ușor brațul lui Christophe. Pe mine m-a învățat când Yves și tata renunțaseră deja, considerându-mă o cauză pierdută. Are atâta răbdare...

   Serenity își înăbuși un hohot de râs. Ultimul lucru pe care l-ar fi spus despre Christophe era că ar fi un tip răbdător. Era arogant, pretențios, mult prea plin de încredere în sine. Cinic, dominator. Trecându-i în revistă, în gând, atributele, Serenity deveni absentă la convesația din jur.

   Privirea i se opri deodată asupra unei fetițe care stătea pe un petic de iarbă alături de un cățeluș negru și creț. Animalul ba o lingea entuziast pe față, ba făcea ture frenetice în jurul ei. Hohotele ei de râs răsunaru în întreaga vale. Era o imagine atât de relaxantă și nevinovată, încât Serenity avu nevoie de câteva seunce în plus ca să reacționeze la ceea ce urmă.

   Cățelul o zbughi spre stradă, iar copila se ridică și o luă la fugă după el, strigându-l. Serenity privea lipsită de reacția mașina care se apropia. Apoi o cuprinse un fior de groază, realizând că fetița continua să alerge spre mașină.

   Fără să mai stea pe gânduri, porni în fugă după ea, strigându-i să se oprească, numai că fetița nu mai era atentă decât la cățel. Alergă mai repede, exact când copila ajunse în calea mașinii. Serenity auzi scrâșnetul frânelor chiar când cuprindea cu brațele mijlocul copilului. Simți cum mașina o atinge pe șold și reuși să facă un salt, cu copilul în brațe, până de cealaltă parte a drumului, unde se prăbușiră în iarbă.

   Urmară câteva momente de liniște absolută, apoi se declanșă haosul.

   Cățelușul, peste care Serenity aterizase din greșeală, își făcea cunoscută nemulțumirea, iar indignarea animalului era dublată de strigătele și plânsul fetiței care își striga mama. Brusc, voci agitate și un amestec de limbi se alăturară micului cor, amețind-o și mai rău pe Serenity. Nu avea putere să se dea la o parte și să elibereze cățelul fugar.

   Fetița se ridică din iarbă și din brațele ei și alergă spre mama ei care se apropia palidă și înlăcrimată. Două brațe puternice și hotărâre o ridicară pe Serenity în picioare și o prinseră de umeri. Ridicând capul, întâlni privirea întunecată și neliniștită a lui Christophe.

   - Te-ai lovit?

   Ea clătină din cap, iar el continuă să îi vorbească pe un ton nervos, dar controlat.

   - Nom de Dieu! Cred că ești nebună! exclamă el, scuturând-o ușor și amețind-o și mai tare. Putea să mori! E un miracol că nu te-a lovit mașina.

   - Se jucau așa frumos, șopti ea. Și la un moment dat cățelul ăla zăpăcit a luat-o la fugă direct spre drum. Vai, mie, oare l-am rănit cumva? Am stat chiar pe el. Bietul animal, nu cred că i-a plăcut.

   - Serenity! o întrerupse el. Mon Dieu! Chiar încep să cred că ești nebună.

   - Îmi pare rău murmură ea.

   Se simțea ușoară ca un fulg. Și goală pe dinăuntru.

   - Ce prostie din partea mea să îmi fac griji pentru câine înainte să mă gândesc la fetiță. E teafără? continuă Serenity.

   Christophe lăsă să îi scape un șir lung de înjurături înainte să îi răspundă.

   - Da, e teafără. E cu mama ei acum. Te-ai mișcat ca un ghepard. Dacă nu erai așa rapidă, niciuna dintre voi n-ar mai îndrugat acum verzi și uscate.

   - A fost de la adrenalină, spuse ea și se retrase din strânsoarea lui. Dar trece.

   O prinse din nou de umeri și o privi.

   - O să leșini? se încruntă el.

   - Bineînțeles că nu, încercă ea să protesteze ferm și demn, dar nu reuși decât să pară chiar mai fragilă și gata să pice din picioare.

   - Serenity...

   Genevieve se apropie și îi luă mâna, uitând să se mai formalizeze, și o sărută pe obrajii palizi.

   - Ce gest curajos ai făcut!

   În ochii căprui înotau lacrimi.

   - Ești teafără? întrebă și Yves.

   - Sunt bine, îl asigură ea, rezemându-se fără să își dea seama de Christophe. Cățelușul cred că a avut parte de experiența cea mai urâtă, pentru că am cam aterizat peste el.

   „Nu vreau decât să mă așez”, își spuse în gând. „Să stau jos până când lucrurile nu se mai învârtesc în jurul meu.”

   Brusc, se trezi abordată de mama copilului.

   Vorbea repede, în bretonă, și aproape că plângea. Serenity constată că îi era aproape imposibil să-și dea seama ce i se spune. Dialectul era foarte pronunțat. Femeia își tot ștergea ochii cu o batistă făcută ghem, apoi îi luă mâna și i-o acoperi cu sărutări.

   Christophe îi adresă scurt câteva cuvinte, iar mama fetei se retrase, își luă copila de mână și se amestecă în mulțime.

   - Vino, îi spuse el simplu, ținând-o de mijloc.

   Mulțimea le făcu loc să treacă, separându-se precum Marea Roșie.

   - Cred că și tu, și javra aia mică trebuie să fiți ținuți în lesă, comentă el în timp ce se apropiau de biserică.

   - Ce drăguț din partea ta să ne bagi în aceeași oală, mormăi ea.

   Mai făcură câțiva pași și Serenity o văzu pe bunica ei stând nemișcată pe o bancă de piatră. Era palidă și părea îmbătrânită dintr-o dată.

   - Am crezut că o să mori, spuse contesa, iar Serenity îngenunche în fața ei.

   - Sunt indestructivilă, grand-mere, spuse ea cu un zâmbet plin de încredere. E o trăsătură din ambele familii.

   Mâna subțire și osoasă o strânse pe a ei.

   - Ești foarte imprudentă și încăpățânată, declară contesa cu voce fermă. Și te iubesc foarte mult.

   - Și eu te iubesc, mărturisi Serenity simplu.

Capitolul 7

   Serenity insistă ca lecția de călărie să aibă loc după masa de prânz. Refuză atât propunerea de a se odihni câteva ore, cât și pe cea de a trimite după un medic.

   - Nu am nevoie de doctor, grand-mere, și nici de odihnă. Sunt absolut în regulă. Am doar câteva vânătăi. Ți-am spus doar că sunt indestructibilă.

   - Încăpățânată, asta ești, o corectă contesa, iar Serenity zâmbi și ridică din umeri.

   - Ai avut parte de o experiență dificilă, interveni Christophe, studiind-o cu o privire atentă și critică. Ți-ar prinde bine o activitate mai puțin solicitantă decât călăria.

   - Pentru Dumnezeu, nu începe și tu! exclamă ea, împingând nervoasă ceașca de cafea. Nu sunt vreo domniță din epoca victoriană, care are nevoie la fiecare pas de săruri contra leșinului și care cerșește în permanență îngrijiri și atenție. Dacă nu vrei să mergem călare, o să îl sun pe Yves și o să-i accept invitația de a ne plimba cu mașina. Invitație pe care ai refuzat-o în numele meu. Nu mă duc la culcare în miezul zilei, ca un copil mic!

   Pe față i se citea hotărârea.

   - Prea bine, acceptă Christophe, iar privirea i se înnegură. O să-ți primești lecția de călărie, chiar dacă nu va fi atât de stimulatoare cum intenționase Yves.

   Ea îl privi câteva momente, apoi roși violent.

   - Serios?! E ridicol ce spui.

   - Ne vedem la grajduri în jumătate de oră.

   Christophe se ridică de la masă și ieși din încăpere înainte ca ea să-i poată da replica. Serenity se întoarse spre bunica ei, cu fața aproape crispată de indignare.

   - De ce e așa de nesuferit și nepoliticos cu mine?

   Contesa ridică din umeri.

   - Bărbații sunt niște creaturi complicate, cherie.

   - Într-o bună zi, prezise Serenity cu o încruntătură atotștiutoare, într-o bună zi n-o să mai plece înainte să audă ce am de spus.

   Serenity veni la grajduri la ora stabilită de Christophe și-și folosi toată energia ca să deprindă tehnica sportului pe care abia îl descoperise. Încălecă iapa concentrată și cu încredere, apoi își urmă instructorul tăcut care își îndreptă calul în direcția opusă celei în care se plimbaseră data trecută.

   Când el porni într-un galop ușor, ea îi copie gesturile, bucurându-se de aceeași libertate pe care o simțise încă de la prima lecție. Însă el nu îi mai zâmbea, nu mai râdea, nu o mai tachina, iar ea își spuse că era cu atât mai bine. Din când în când îi dădea instrucțiuni, iar ea le urma imediat, dornică să își dovedească și să îi dovedească și lui că era capabilă să învețe.

   „Doamne, ține-mă!”, suspină ea, învinsă, în sinea ei. „O să mă bântuie toată viața. O să ajung o fată bătrână și acră și o să-i compar pe toți bărbații care-mi vor ieși în cale cu acela pe care nu l-am putut avea. Mai bine nu-l vedeam niciodată!”

   - Poftim?

   Vocea lui Christophe o smulse din lumea ei. Tresări, dându-și seama că probabil mormăise ceva cu voce tare.

   - Nimic, se bâlbâi ea. Nu... nu am zis nimic.

   Se încruntă brusc.

   - Pot să jur că miroase a mare.

   El mână calul la pas, iar ea îl urmă. În zare se auzea ca un fel de tunet slab.

   - Tună? întrebă ea, privind cerul pe care nu se vedea un nor. A! E marea! exclamă, uitând de animozitatea dintre ei. Suntem aproape? Pot să o văd?

   El nu îi răspunse. Opri calul și descălecă, sub privirea ei exasperată.

   - Christophe, pentru numele lui Dumnezeu! Christophe!

   El legă armăsarul de un copac, iar ea dădu să sară din șa, mai mult rapid decât elegant. El o prinse de braț când puse picioarele pe pământ și-i legă și ei calul, apoi porni pe potecă.

   - Folosește ce limbă vrei, dar vorbește odată cu mine până nu-mi pierd mințile!

   El se opri, se întoarse, o trase spre el și o sărută scurt.

   - Vorbești prea mult, îi spuse, apoi își văzu mai departe de drum.

   - Serios? începu ea, dar se opri când el se întoarse din nou spre ea și o privi.

   Serenity tăcu, iar el, mulțumit, o conduse mai departe, înspre zgomotul care se auzea tot mai aproape și persistent. Când se opriră din nou, Serenity simți că i se taie respirația la vederea priveliștii ce i se deschidea în fața ochilor.

   Marea se întindea cât putea cuprinde cu privirea, iar razele soarelui dansau pe suprafața de un verde intens. Valurile parcă mângâiau stâncile de la mal, iar spuma semăna cu o dantelă bogată. Cuprindeau malul, se retrăgeau și apoi reveneau, ca o iubită cochetă.

   - E minunat, oftă ea, bucurându-se de aerul aspru și sărat și de briza care îi gonea prin păr. Tu ești, probabil, obișnuit cu așa o frumusețe. Mă îndoiesc că eu m-aș putea plictisi vreodată de o asemenea priveliște.

   - Mă uit mereu cu mare plăcere la mare, răspunse el, privind înspre linia orizontului, unde cerul albastru întâlnea apele verzui. Are fel și fel de stări. Poate de aceea pescarii o compară cu o femeie. Azi e calmă și blândă, dar când e furioasă, e o minunăție să-i vezi temperamentul dezlănțuit. E magnifică.

   O luă de mână, cu un gest simplu și intim la care nu se aștepta din partea lui, iar inima începu să îi bată nebunește.

   - Când eram copil, visam să fug pe mare, să-mi petrec viața în larg, în fucție de toanele ei.

   Îi mângâia palma cu degetul mare, iar Serenity fu nevoită să tragă aer în piept ca să poată articula.

   - Și de ce n-ai făcut-o?

   El ridică din umeri, iar ea se întrebă o clipă dacă nu cumva el uitase de existența ei.

   - Am descoperit că și pământul, uscatul, are magia lui - iarba viu colorată, solul fertil, strugurii negr, turmele care pasc. Să gonesc călare pe lungi întinderi de uscat e la fel de incitant ca navigatul pe valurile mării. Pământul e datoria mea, plăcerea mea, destinul meu.

   El îi privi ochii ca mierea, larg deschiși și fixați asupra lui, iar între ei trecu deodată ca un fel de curent electric, un magnetism care se tot extinse până când Serenity se simplu copleșită de forța lui.

   Se trezi lipită de pieptul lui Christophe, în bătaia vântului în timp ce cura lui îi cerea capitulare necondiționată. Se agăță de al și, pe măsură ce vuietul mării se intensifica, creștea și dorința ei de a primi mai mult.

   Marea era liniștită și blândă, dar el era într-o cu totul altă dispoziție.

   Neputincioasă în fața propriilor dorințe, ea savura felul sălbatic în care gura lui o poseda pe a ei, insistența înfierbântată a mâinilor lui pe trupul ei. Tremura, dar nu de teamă, ci din dorința de a oferi, și se lipi și mai mult de el, îndemnându-l să ia ceea ce îi oferea.

   El se desprinse câteva secunde, dar ea clătină din cap în semn de refuz și-i trase din nou fața spre a ei, cu buzele tânjind să redevină una cu ale lui. Degetele ei se înfipseră în mușchii puternici ai umerilor lui, iar forța îmbrățișării lui se intensifică. O săruta cu patimă, cu foame, de parcă ar fi flămânzit pentru totdeauna dacă nu o savura pe ea. Serenity știu atunci că a pășit dincolo de marginea abisului și că nu va mai regăsi niciodată pământul sigur sub picioare.

   O eliberă atât de brusc, că ar fi căzut din picioare dacă mâinile lui n-ar fi susținut-o.

   - Trebuie să ne întoarcem spuse el de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Se face târiu.

   Ea își strânse pletele ondulate care i se răvășiseră peste obraji și peste buze. Ridică privirea spre el, cu ochi mari, nedumeriți și rugători.

   - Christophe...

   Aproape că îi șopti numele și se trezi incapabilă să mai scoată un alt cuvânt.

   - Se face târziu, Serenity, repetă el, iar unda de furie din tonul lui nu făcu decât să o uimească și mai mult.

   Brusc, simți că i se face frig. Își strânse bațele în jurul pieptului, ca să se oprească din tremurat.

   - Christophe, de ce te-ai supărat pe mine? N-am greșit cu nimic.

   - Zici?

   El miji ochii, iar privirea lui căpătă acea negură bine cunoscută. Respingerea de care tocmai avusese parte își spunea însă cuvântul și asupra dispoziției ei. Nu voia să se lase mai prejos.

   - Chiar că nu am făcut nimic. Ce-aș fi putut face? Ești într-atât de enervant de superior, acolo, sus, pe tronulețul tău de aur. O aristocrată doar pe jumătate, ca mine, n-ar avea cum să ajungă la nivelul tău nici măcar ca să te supere cu ceva.

   - Limba ta ascuțită te va băga în mari necazuri, Serenity, dacă nu vei învăța să o stăpânești.

   Vocea îi era precisă și parcă prea controlată, dar Serenity nu-și mai găsea latura rațională. Era copleșită de furie.

   - Ei, bine, până o să fac asta, poate îmi voi folosi limba ascuțită ca să-ți zic cam ce cred despre atitudinea ta arogantă, agresivă, dominatoare și enervantă față de viață în general și de mine în mod special.

   - O femeie, începu el cu o voce mult prea blândă și învăluitoare, o femeie cu temeperamentul tău, ma petite cousine, trebuie să înțeleagă cine e stăpânul. Unei astfel de femei trebuie să i se reamintească în mod constant cine conduce.

   O apucă de braț și o trase după el, departe de mare.

   - Am spus că plecăm.

   - Tu, monsieur, protestă ea, rămânând pe loc, cu ceva efort, n-ai decât să te duci unde poftești.

   Ieșirea ei nervoasă dură doar până când o pereche de brațe îi apucară umerii și o întoarseră spre chipul care fierbea de furie.

   - Mă faci să mă gândesc din nou să lovesc o femeie.

   Gura lui puse repede stăpânire pe a ei, mai brutal decât prima dată, iar Serenity simți un val de durere, căci buzele lui aveau doar gustul furiei, nu și pe cel al dorinței. Degetele lui îi apăsau umerii, dar ea alese să nu se împotrivească și, în același timp, să nu răspundă. Rămase pasivă în brațele lui, iar curajul o părăsi, transformându-se în deznădejde.

   Când el o eliberă, îl privi în ochi, detestând lacrimile care îi încețoșau ochii.

   - Avantajul e de partea ta Christophe, și vei ieși mereu învingător din confruntările astea fizice, îi spuse ea cu glas calm și măsurat.

   El se încruntă ușor, ca și cum reacția ei l-ar fi luat prin surprindere. Degetele lui șterseră o lacrimă care începuse deja să-i curgă pe obraz, dar ea se smuci, ștergându-se singură și forțându-se să nu dea frâu liber suferinței care o copleșea.

   - Mi-am luat porția de umilință pe ziua de azi și n-am de gând să mă înec în lacrimi pentru tine.

   Vocea îi devenea tot mai fermă pe măsură ce își recăpăta controlul, iar spatele i se îndrepta. Christophe îi urmărea transformarea în tăcere.

   - Cum spuneai, se face târziu, continuă ea, apoi îi întoarse spatele și porni pe potecă înspre locul unde își lăsaseră caii.

   Zilele treceau în liniște, zile de vară blânde, însorite și pline de miasma florilor.

   Serenity își petrecea cea mai mare parte a timpului pictând, reproducând pe pânză liniile semețe ale castelului. Remarcase, mai încât cu disperare, apoi cu furie crescândă, că Christophe o evita în mod voit și calculat. Din acea după-amiază când stătuseră pe malul stâncos al mării, abia dacă vorbise cu ea, iar când o făcuse, folosise un ton rece și politicos.

   Contesa nu mai spusese nimic despre tabloul de Rafael, lucru care lui Serenity îi convenea , pe moment, căci le ajuta să își consolideze legătura înainte de a relua subiectul neplăcut al acuzațiilor care i se aduceau tatălui ei.

   Era absorbită de munca ei. Își petrecea zilele îmbrăcată în blugi și bluze pătate de vopsea, cu părul în dezordine.

   Într-o astfel de zi o văzu pe Genevieve străbătând peluza și apropiindu-se. Arăta ca o diafană zână bretonă, mică și adorabilă în jacheta ei de călărie și pantalonii maro-închis.

   - Bonjour, Serenity, i se adresă când Serenity ridică mâna și o salută cu căldură. Sper că nu te deranjez.

   - Firește că nu. Mă bucur să te văd.

   Cuvintele îi veneau cu ușurință pe buze pentru că erau adevărul adevărat. Zâmbi și lăsă pensula deoparte.

   - Vai, te-am întrerupt... se scuză Genevieve.

   - Ba deloc. Mi-ai oferit scuza ideală să iau o pauză, o corectă Serenity.

   - Pot să văd la ce lucrezi? Sau preferi să nu arăți nimănui până nu e gata?

   - Sigur că poți să te uiți. Chiar te rog să îmi spui părerea ta.

   Genevieve se așeză lângă Serenity.

   Fundalul era complet: cerul ca de azur, norii pufoși, copacii falnici. Castelul prindea treptat formă. Zidurile gri străluceau ca niște perle, ferestrele sclipeau în bătaia soarelui, turnurile se înălțau semețe. Mai era mult de lucru, dar chiar și în acea fază incipientă pictura reușea să surpindă acel aer de poveste pe care Serenity dorise să îl redea.

   - Am iubit dintotdeauna acest castel, spuse Genevieve, cu privirea ațintită spre pânză. Văd că și tu îl îndrăgești. I-ai surprins căldura și aroganța, deopotrivă. Mă bucur să constat că și tu îl vezi cu aceiași ochi ca mine.

   - M-am îndrăgostit de el din clipa în care l-am văzut, recunoscu Serenity. Și cu cât rămân pentru mai multă vreme, cu atât mai mult mă face să mă pierd.

   Suspină, conștientă că vorbele ei descriau nu doar castelul, ci și pe bărbatul care locuia în el.

   - Ești norocoasă că ai fost dăruită cu un astfel de talent. Sper că nu îți vei face o părere proastă despre mine dacă-ți voi mărturisi ceva.

   - Sigur că nu, o asigură Serenity, deopotrivă surprinsă și intrigată.

   - Te invidiez teribil, spuse ea repede, de parcă s-ar fi temut că o părăsește curajul.

   Serenity o privi mirată.

   - Tu? Tu să mă invidiezi pe mine?

   - Oui.

   Genevieve ezită o clipă, apoi începu să vorbească rapid.

   - Nu doar pentru talentul artistic, ci și pentru încrederea și independența ta.

   Serenity continuă să o privească uimită, cu gura căscată.

   - Ai ceva ce îi face pe oameni să vină înspre tine. Un fel deschis de a fi, o anumită căldură în privire care îndeamnă omul să își deschidă sufletul în fața ta, căci simte că va fi înțeles.

   - Extraordinar, murmură Serenity. Dar, Genevieve, tu ești atât de plină de căldură, ești adorabilă, cum ai putea să invidiezi pe cineva, în special pe cineva ca mine? Mă faci să mă simt ca o amazoană.

   - Bărbații te tratează ca pe o femeie, explică ea, cu o vagă undă de disperare în glas. Te admiră nu doar pentru cum arăți, ci pentru ceea ce ești.

   Se întoarse ușor într-o parte și-și trecu degetele prin păr.

   - Ce-ai face dacă ai fi îndrăgostită de un bărbat, continuă ea, dacă l-ai iubi de când te știi, cum iubește o femeie un bărbat, dar el te-ar privi doar ca pe o copilă simpatică și agreabilă?

   Serenity simți un pumnal în inimă.

   „E vorba despre Christophe”, concluzionă ea. „Dumnezeule mare, îmi cere sfatul în legătură cu Christophe.”

   Își înfrână dorința de a izbucni într-un râs isteric.

   „Așteaptă de la mine ponturi despre cum să-l cucerească pe bărbatul pe care îl iubesc. Oare mi-ar cere sfatul dacă ar ști ce crede el despre mine și despre tatăl meu?”

   O privi pe Genevieve, ai cărei ochi căprui-închis erau ațintiți asupra ei cu o expresie de speranță și încredere. Oftă adânc.

   - Dacă aș fi îndrăgostită de un astfel de bărbat aș face tot ce ține de mine să îl fac să își dea seama că nu mai sunt o copilă, ci o femeie, și că vreau să mă vadă ca pe o femeie.

   - Bine, dar cum? întrebă Genevieve, întinzând mâinile cu un gest disperat. Sunt atât de lașă. Mă tem că risc să îi pierd prietenia.

   - Dacă îl iubești cu adevărat trebuie să îți asumi riscul sau să îți petreci restul vieții doar ca prietenă. Când bărbatul respectiv te mai tratează ca pe un copil, trebuie să îi spui că ești o femeie. Să i-o spui în așa fel încât să nu mai încapă îndoială. Și să fie limpede și la ce te referi. Iar ce va urma depinde de el. Mingea va fi în terenul lui.

   Genevieve trase adânc aer în piept.

   - O să mă gândesc la ce mi-ai spus. Îți mulțumesc că m-ai ascultat și că îmi ești prietenă, adăugă ea, privind-o pe Serenity cu ochii ei calzi și blânzi.

   Serenity o urmări depărtându-se, o siluetă mică și plină de grație.

   „Ești o martiră adevărară, Serenity”, își spuse. „Credeam că sacrificiul de sine îi face pe oameni să se simtă iluminați și plini de căldură interioară. Eu mă simt doar înfrigurată și distrusă.”

   Începu să-și strângă lucrurile, căci soarele și lumina nu-i mai făceau nicio plăcere.

   „Mai bine renunț la martiriu și mă apuc să execut silit văduve și orfani. Nu cred că m-aș simți mult mai rău ca acum.”

   Tristă și îngândurată, Serenity ajunse în camera ei și-și lăsă vopselurile, pensulele și pânzele. Făcu un efort herculean, sau cel puțin așa îl resimți, ca să îi zâmbească menajerei care era ocupată să împăturească în dulap lenjeria proaspăt spălată.

   - Bonjour, mademoiselle!

   Bridget o salută pe Serenity cu un zâmbet atât de strălucitor încât clipi din ochiii de culoarea mierii.

   - Bonjour, Bridget. Pari foarte bine dispusă. E o zi frumoasă, n-am ce zice, răspunse Serenity, privind cum razele soarelui pătrund în încăpere.

   - Oui, mademoiselle. Quel jour*! exclamă fata, gesticulând înspre fereastră. Cred că n-am văzut soarele să zâmbească mai dulce.

   *Ce zi!

   Serenity nu putu rămâne în starea depresivă în fața unei asemenea bune dispoziții, așa că se așezară pe un scaun și-i zâmbi cameristei.

   - Dacă nu cumva mă înșel în ce te privește, am sentimentul că dragostea e cea care zâmbește dulce.

   Bridget roși și își întrerupse lucrul ca să surâdă larg înspre Serenity. Chipul ei tânăr radia de fericire.

   - Oui, mademoiselle, sunt foarte îndrăgostită.

   - Și din ce văd, continuă Serenity cu o und de invidie față de încrederea tinerească pe care o emana Bridget, pare-se că și el e foarte îndrăgostit de tine.

   - Oui, mademoiselle, recunoscu Bridgett, iar razele soarelui și fericirea îi confereau o aură adorabilă. Eu și Jean-Paul ne căsătorim sâmbătă.

   - Vă căsătoriți? repetă Serenity, uimită. Dar câți ani ai, Bridget?

   - Am 17, răspunse ea cu un aer serios.

   - Brusc, mă simt de 92, replică Serenity cu un oftat amuzat.

   - Ne căsătorim la biserica din sat, povesti Bridget, încurajată de interesul lui Serenity. Apoi invitații vor veni la castel și vom cânta și dansa în grădină. Contele a fost foarte amabil și generos. A spus că vom bea cu toții șampanie.

   - Amabil, murmură ea, sucind și răsucind cuvântul în gând.

   „N-aș fi spus despre Christophe că are calitatea asta.”

   Oftă adânc și își aminti de atitudinea lui blândă și atentă față de Genevieve.

   „E clar, pur și simplu nu reușeșsc eu să scot la suprafață latura asta a lui.”

   - Mademoiselle, aveți atâtea lucruri frumoase.

   Bridget împăturea cu grijă un neglijeu alb și mătăsos ca spuma mării și îl privea cu ochi visători.

   - Îți place?

   Se ridică și-și trecu degetele peste material, amintitndu-și de felul în care îi atingea pielea.

   - Ți-l fac cadou, continuă Serenity.

   Bridget se întoarse și o privi cu ochi mari.

   - Pardon, mademoiselle?

   - Ți-l fac cadou, repetă ea, zâmbind. Cadou de nuntă.

   - Vai, dar nu... nu pot să accept, este mult prea frumos!

   Vocea tinerei se transformă în șoaptă. Privea lenjeria cu uimire și dorință.

   - Mademoiselle, nu cred că vă îndurați să vă despărțiți de așa ceva.

   - Ba bineînțeles că pot. E un dar și nimic nu m-ar bucura mai mult decât să știu că îți face plăcere.

   Bridget strânse la piept mătasea albă, iar Serenity oftă cu un amestec de invidie și deznădejde.

   - E făcut să fie purtat de o mireasă. Vei arăta superb în el. Lui Jean-Paul al tău n-o să-i vină să creadă.

   - Am să-l prețuiesc cât voi trăi! exclamă Bridget, stăpânindu-și cu greu lacrimile.

   La vederea bucuriei tinerei fete, lui Serenity îi reveni buna dispoziție. O lăsă pe Bridget să admire neglijeul și să viseze la noaptea nunții și ieși din cameră.

..........................................................