Chimista, Stephenie Meyer

 ........................................

3-9

      Cu o mișcare ușoară, îi duse mâinile la spate, prinzându-i încheieturile în mâna dreaptă fără mănușă, probabil ținând pistolul în stânga.

   O împinse în încăpere spre scaunul rabatabil de lângă birou, iar ea se supuse. Simţea respiraţia fierbinte şi grea a câinelui în spate.
   Era aproape 70% sigură că putea să se mişte astfel încât să lipească de pielea lui inelul cu cârlige de la mâna stângă, dar nu încercă. Era un risc, dar voia ca Batman să rămână în viaţă.
   Alex îşi dădea seama că nu prea înţelegea ce se întâmplă, iar Batman deţinea măcar câteva dintre răspunsurile care-i erau necesare. împinse din nou, cu grijă, capacele peste cârlige.
   Nu se opuse când o aşeză - deloc blând - pe scaun, îi trase mâinile în faţă şi i le legă cu o brăţară autoblocantă.
    - Am senzaţia că eşti genul de persoană ale cărei mâini aş vrea să le pot vedea tot timpul, murmură el în timp ce se lăsa în jos ca să-i lege gleznele de picioarele scaunului.
   În tot acest timp, câinele îşi ţinea capul direct în faţa ei, privind-o. Câteva picături de bale fierbinţi îi umeziră mâneca. Scârbos!
   După ce-i legă şi coatele de spătarul scaunului, bărbatul se ridică şi o privi ameninţător. Ţeava lungă, cu amortizor, a pistolului HDS era la doar câţiva centimetri de fruntea ei.
   - Întrerupătorul pentru lumina din tavan e chiar acolo, spuse ea, arătând cu bărbia spre priza multiplă de pe partea din spate a biroului.
   Două prelungitoare standard pentru exterior erau conectate la priză.
   El privi îndelung în acea direcţie şi Alex îşi imagină că examina cu precauţie întrerupătoarele.
   - Uite, orice te poate omorî pe tine o să mă omoare mai întâi pe mine, îi explică ea.
   Bărbatul mormăi ceva, apoi se aplecă şi apăsă butonul. Luminile din tavan se aprinseră.
   Dintr-odată, cortul arăta mai puţin ameninţător. Cu tot echipamentul medical, putea să fie cortul unui medic dintr-o zonă de război. Exceptând, fireşte, instrumentele de tortură din tavă. Îl văzu cum se uită în direcţia lor.
   - Recuzită, îi explică.
   Îi simţi din nou privirea cruntă. Bărbatul se uită spre Daniel, care stătea întins pe masă, gol, dar teafăr. Apoi se uită din nou spre ea.
   - Ce-i cu luminiţa aia care pâlpâie? o întrebă, arătând spre cutiuţa neagră cu tastatură numerică.
   - Îmi arată că uşa e nearmată, minţi ea fără să clipească.
   De fapt, cutia nu era legată la nimic. Era doar o momeală menită să distragă atenţia de la adevărata capcană.
   El acceptă explicaţia cu o mişcare a capului, apoi se aplecă să se uite la computer. Nu existau documente deschise, nici fişiere pe desktop. Fundalul era doar un model geometric palid, mici pătrate albe pe un fond ceva mai întunecat.
   - Unde-s cheile? întrebă el arătând cu capul spre Daniel.
   - Lipite de partea de jos a biroului.
   Bărbatul păru s-o cerceteze din nou prin mască.
   Ea îşi impuse să pară calmă şi docilă. Dă-o jos, dă-o jos, dă-o jos, se rugă în tăcere.
   Agresorul lovi scaunul cu piciorul, răsturnându-1.
   Alex îşi încordă gâtul în timp ce braţul şi coapsa ei stângă se izbiră cu forţă de podea. Abia reuşi să evite să se lovească iar cu capul de pardoseală. Nu era sigură dacă nu suferise deja o contuzie şi chiar avea nevoie de un creier funcţional.
   Individul puse scaunul la loc. În mâna dreaptă ţinea cheile.
   - Nu era nevoie de asta, zise Alex.
   - Einstein, control!
   Câinele iar îi mârâi în faţă şi alte bale i se prelinseră pe piept.
   Batman se întoarse şi desfăcu rapid cătuşele lui Daniel.
   - Ce e în perfuzie?
   - Soluţie salină în cea de sus şi substanţe nutritive în cea de jos.
   - Serios? zise el sarcastic. Ce se întâmplă dacă-i scot tuburile?
   - O să aibă nevoie să bea lichide când o să se trezească. Dar să nu foloseşti sticlele de apă din frigider, cele din stânga. Alea sunt otrăvite.
   Bărbatul se întoarse şi-şi scoase masca de pe faţă ca să sporească efectul privirii încruntate cu care o fixa, trăgându-şi totodată de pe cap şi căciula udă de transpiraţie.
   Daaaa!
   Alex nu lăsă să i se citească uşurarea pe faţă când el aruncă masca pe podea.
   - Ţi-ai schimbat tactica, observă el posac, trecându-şi degetele prin părul scurt şi umed. Sau de fapt sticlele de pe partea dreaptă sunt otrăvite?
   Ea îl privi calmă.
   - Am crezut că eşti altcineva.
   Şi în acel moment chiar se uită la el.
   De data asta nu mai avu puterea să-şi ascundă reacţia.
   Toate teoriile ei fură aruncate din nou în aer.
   Bărbatul arboră un zâmbet încrezut, dându-şi seama ce vedea ea.
   Atât de multe indicii care-i scăpaseră.
   Fotografiile în care era Daniel şi în acelaşi timp nu era.
   Informaţiile incomplete din dosarul ce conţinea povestea lui Daniel, fotografiile lipsă.
   Timpul, datele, datele de naştere - cel mai uşor de schimbat dacă voiai să ascunzi ceva.
   Refuzul ciudat al lui Daniel de a crede ceea ce vedea când se uita la fotografiile făcute de spioni.
   Dorinţa de a fi loial.
   Degetele acelea lungi, lungi.
   - Celălalt Daniel, şopti ea.
   Zâmbetul bărbatului dispăru.
   - Ce?
   Alex nu se putu abţine să nu scoată un oftat şi să-şi dea ochii peste cap. Era mult prea mult, ca într-una dintre telenovelele ridicole ale mamei ei. Îşi aminti cât o frustrau în fiecare vacanţă petrecută cu mama ei după-amiezile irosite cu dramele acelea neverosimile, derulate cu o încetineală incredibilă. Nimeni nu murea cu adevărat; toţi se întorceau. Şi apoi erau gemenii. Întotdeauna erau nişte gemeni la mijloc.
   La drept vorbind, Batman nu semăna aşa de mult cu Daniel, dacă te gândeai la gemeni identici. Trăsăturile lui Daniel erau rafinate, iar el avea o înfăţişare blândă. Batman era numai unghiuri dure şi expresii tensionate. Ochii lui căprui păreau mai întunecaţi, poate doar pentru că sprâncenele lui erau mai joase, umbrindu-i cumva privirea. Părul lui avea aceeaşi culoare şi aceleaşi bucle, dar era tuns scurt, aşa cum te-ai aştepta la un agent. Judecând după ceafa mai groasă, bănuia că Batman avea o musculatură lucrată la sală faţă de constituţia de sportiv a lui Daniel. Nu extrem de solid, căci n-ar fi putut să treacă drept fratele lui în fotografii. Doar mai dur, mai bine definit.
   - Kevin Beach, spuse ea pe un ton neutru. Eşti viu.
   El se aşeză pe marginea biroului. În timp ce-1 urmărea cu privirea, nu zăbovi nicio secundă pe ceasul computerului aflat chiar lângă cotul lui.
   - Pe cine aşteptai?
   - Erau mai multe variante. În toate ne-ar fi vrut morţi pe mine şi pe fratele tău.
   Clătină din cap.
   - Nu-mi vine să cred că m-am lăsat păcălită în halul ăsta.
   - În ce hal?
   - Daniel nu s-a întâlnit niciodată cu Enrique de la Fuentes, nu-i aşa? Întotdeauna ai fost tu.
   Faţa lui, care începuse să se relaxeze, căpătă din nou o expresie precaută.
   - Poftim?
   Alex arătă cu capul spre fotografiile împrăştiate pe podea. Bărbatul păru să le observe pentru prima dată. Se aplecă să examineze una dintre ele, apoi o luă de jos. După care, pe cea de sub ea şi pe următoarea. Le mototoli în mână.
   - De unde le ai?
   - Prin amabilitatea unui mic departament care lucrează pentru guvernul american - complet neoficial. Am fost angajata lor. Mi-au cerut să colaborez.
Faţa lui se schimonosi de furie.
   - Astea-s chestiuni secrete!
   - N-ai să crezi la ce informaţii am acces.
   O înşfăcă de tricou şi o ridică cu tot cu scaun câţiva centimetri de la podea.
   - Cine eşti tu?
   Alex îşi păstră calmul.
   - O să-ţi spun tot ce ştiu. Am fost jucată pe degete şi crede-mă, sunt la fel de furioasă ca tine că situaţia e aşa cum e.
   O lăsă jos. Alex ar fi vrut să numere în gând, să marcheze trecerea timpului, dar se temea ca bărbatul să nu ghicească de ce voia să-i distragă atenţia. Stătea deasupra ei, cu braţele încrucişate.
   - Cum te numeşti?
   Ea vorbi cât putu de rar, dar în aşa fel încât să nu-1 înfurie.
   - Înainte eram dr. Juliana Fortis, dar acum s-a emis un certificat de deces pe acest nume.
   Îi urmări chipul, ca să vadă dacă vreuna dintre aceste informaţii însemna ceva pentru el. Din câte îşi dădea seama, nimic.
   - Am acţionat sub conducerea departamentului - nu are altă denumire. Oficial, nu există. Au colaborat cu CIA şi alte programe de operaţiuni sub acoperire. Specialişti în interogare.
   El se aşeză din nou pe marginea biroului.
   - În urmă cu 3 ani, cineva a decis să lichideze doi dintre oamenii de bază ai departamentului. Adică, pe mine şi pe mentorul meu, dr. Joseph Barnaby.
   Bărbatul încă nu dădea niciun semn că recunoaşte ceva din ce-i spunea.
   - Nu ştiu de ce, dar aveam acces la informaţii extrem de preţioase şi cred că motivul pentru care au luat acea decizie a fost tocmai ăsta. De atunci mă ascund mereu. M-au găsit de 4 ori. De trei ori au încercat să mă asasineze. Ultima oară, şi-au cerut scuze.
   Bărbatul miji ochii, evaluând situaţia.
   - Mi-au spus că se confruntă cu o problemă şi că au nevoie de mine. Mi-au dat un teanc de dosare despre situaţia lui de la Fuentes şi mi-au spus că fratele tău e colaboratorul lui. Mi-au mai spus că în 3 săptămâni Daniel va răspândi virusul în sud-vestul Americii. Mi-au zis că am la dispoziţie 3 zile ca să aflu unde e virusul şi cum să-l opresc pe traficant să-şi pună în aplicare planul.
   Acum el clătina din cap.
   - Ţi-au spus toate lucrurile astea? întrebă neîncrezător.
   - Combaterea terorismului a fost mereu componenta principală a jobului meu. Ştiu unde sunt îngropate toate focoasele nucleare şi bombele murdare.
   Bărbatul îşi ţuguie buzele, părând să ia o decizie.
   - Ei bine, întrucât ştii deja detaliile, cred că nu încalc prea grav politica dacă-ţi spun că am rezolvat situaţia cu de la Fuentes încă de-acum 6 luni. Nu ştie multă lume de moartea lui. Cei rămaşi în cartel păstrează tăcerea ca să nu pară vulnerabili în faţa concurenţei.
   Uşurarea pe care o simţi o surprinse. Faptul de a şti că atâţia oameni erau condamnaţi la o execuţie atât de dureroasă fusese o povară mai grea decât realizase.
   - Da, spuse ea, are logică.
   Se părea că cei din departament nu erau chiar atât de nemiloşi. Se folosiseră de o perspectivă de coşmar ca s-o motiveze, dar nu se jucau cu vieţile unor civili aflaţi încă într-o situaţie periculoasă.
   - Şi Şarpele?
   Bărbatul îi aruncă o privire golită de orice expresie.
   - Scuze, porecla dată de departament. Teroriştii interni?
   - Colaboratorii mei i-au capturat pe doi dintre cei trei lideri ai bandei şi au lichidat întreaga filială din sud-vest. Niciun supravieţuitor.
   Alex se sili să zâmbească.
   - Eşti doar un anchetator, spuse bărbatul cu o voce brusc glacială. Un fel de călău.
   - Da, răspunse ea, ridicând uşor bărbia.
   - Şi l-ai torturat pe fratele meu ca să obţii nişte informaţii pe care nu le avea.
   - Da. Ea început, cel puţin.
   Bărbatul îi trase un dos de palmă. Capul ei se mişcă brusc într-o parte; scaunul se clătină, iar el îl împinse cu piciorul.
   - O să plăteşti pentru asta, îi promise el.
   Alex îşi mişcă maxilarul, ca să vadă dacă nu se rupsese ceva. Când constată mulţumită că nu era nimic grav, răspunse:
   - Nu sunt absolut sigură, dar cred că ăsta-i motivul pentru care i-au făcut asta. Şi pentru care mi-au servit toată această poveste complicată.
   - Ce motiv? întrebă el printre dinţi.
   - N-au prea avut succes în încercarea de a mă ucide. Cred că s-au gândit că tu vei reuşi s-o faci.
   Bărbatul îşi încleştă maxilarele.
   - Ce nu pricep totuşi, continuă ea, e de ce nu ţi-au cerut pur şi simplu s-o faci. Sau de ce nu ţi-au ordonat, mai exact. Decât dacă... nu mai lucrezi pentru CIA?
   Pistolul îl trădase. Conform cercetărilor pe care le făcuse, era sigură că HDS era pistolul cel mai des folosit de agenţii CIA.
   - Dacă nu ştiai despre mine, cum de ştii unde lucrez? o întrebă el.
   Brusc, Alex văzu cu coada ochiului cum dreptunghiul alb luminos se înnegreşte. încercând să nu se dea de gol, trase aer în piept cât putu de adânc.
   - Răspunde! se răsti el, ridicând palma din nou.
   Ea îl privi lung, fără să respire.
   Individul ezită, încreţindu-şi fruntea şi deodată ochii i se făcură mari. Dădu să ia masca de pe podea, dar îşi pierdu cunoştinţa înainte să ajungă la ea.
   Încă o bufnitură - câinele se prăbuşi într-o grămadă de blană lângă scaunul ei.
   Pe când făceau testări, Alex îşi ţinuse o dată respiraţia timp de 1 minut şi 42 de secunde, dar nu mai reuşise niciodată să atingă acel record. De obicei, rămânea fără aer după aproximativ 1 minut şi 15 secunde, încă mult peste medie - capacitatea pulmonară devenise o prioritate în viaţa ei. De data asta, bineînţeles, nu avusese cum să hiperventileze în prealabil. Dar nu avea nevoie de 1 minut întreg.
   Îşi târî scaunul până la trupul inert al lui Batman şi se împinse în faţă, proptindu-şi genunchii în spatele acestuia. Cu mâinile legate în faţă era un pic mai uşor. Kevin Beach lăsase masca lui Daniel pe podea; o agăţă cu un deget, apoi îşi înclină scaunul pe spate până ce acesta se sprijini cu toate cele patru picioare pe podea. Se aplecă în faţă cât putu de mult şi îşi trase masca peste cap, apăsând marginea de cauciuc de faţă pentru a o etanşeiza. Suflă aerul din plămâni cu forţă, curăţând camera de filtrare, apoi trase ezitant puţin aer.
   Dacă mai rămăsese o parte din substanţa chimică, tot ar fi fost bine. Organismul ei era destul de rezistent şi n-ar fi fost inconştientă la fel de mult precum ceilalţi. Dar era foarte bine să aibă un asemenea avans.
   Se mişcă spre birou şi-şi frecă brăţara din jurul încheieturilor de muchia bisturiului din tava cu recuzită. După ce o tăie pe aceasta, se eliberă cu uşurinţă de restul legăturilor.
   Mai întâi, priorităţile. Îşi setă screensaver-ul să intre în funcţiune după 15 minute de inactivitate.
   Nu-1 putea ridica pe Batman, întins cu faţa în jos pe podea lângă fratele lui, dar braţele şi picioarele lui erau destul de aproape de membrele lui Daniel, astfel că putu să-i imobilizeze încheietura şi glezna lui Kevin cu cătuşele fratelui său. Kevin aruncase neglijent cheile pe masă, lângă Daniel, aşa că le luă şi le băgă în buzunar.
   Nu-1 mai legă şi pe Daniel. Poate că era o greşeală, dar deja îi făcuse atât de mult rău, încât pur şi simplu ar fi fost nedrept. Şi, pe lângă toate astea, nu-i era teamă de el. O altă posibilă greşeală.
   Îl deposedă pe Batman de pistoale, apoi scoase cartuşele şi percutoarele din puşcă şi HDS. Blocă piedica SIG Sauer-ului şi-l vârî în partea din spate a centurii. Îi plăcea - arăta mai serios decât PPK-ul ei. Se duse la boxe ca să-şi caute pistolul PPK, pe care-1 băgă tot la centură, lângă SIG Sauer.
   Era mai obişnuită cu al ei şi nu strica să-l aibă la îndemână.
   Îşi găsi pantofii, puse deoparte celelalte arme şi când se întoarse în cort luă şi curelele pentru mutat mobilierul.
   Câinele era prea greu ca să fie cărat cu uşurinţă, aşa că înfăşură curelele în jurul lui şi-l târî în cămăruţa cu patul. La început, doar închise uşa şi plecă - la urma urmei, câinii nu au degete opozabile. Totuşi, după o clipă, se răzgândi. Pe câine îl chema Einstein; cine ştie de ce era capabil? Se uită după un obiect pe care să-l tragă în faţa uşii. Cele mai multe maşini erau prinse de podea cu bolţuri. După câteva secunde de gândire, se duse la sedanul argintiu. Încăpea numai bine între cort şi boxe. Îl duse până la uşa cămăruţei, propti bara de protecţie şi fixă schimbătorul de viteze în poziţia de parcare. Pentru mai multă siguranţă, trase şi frâna de mână. închise uşa şopronului şi o armă din nou. Privi în treacăt afară şi văzu că se apropiau zorii.
   Înapoi la Celălalt Daniel. Dezbrăcarea costumului de Batman se dovedi a fi o corvoadă. Ţesătura dintre plăcile antiglonţ era groasă şi brăzdată de cabluri fine, aproape ca nişte cartilagii. Rupse două lame de bisturiu până reuşi să-l desfacă la talie. Se mulţumi să-i ridice jumătatea de sus şi să-i pipăie crăcii pantalonilor, care n-aveau atât de mult material de protecţie. Găsi un cuţit prins în toc la şale şi câte unul vârât în fiecare bocanc. îi scoase şi ciorapii şi văzu că îi lipsea degetul mic de la piciorul stâng. Nu mai găsi alte arme asupra lui. Nu c-ar mai fi avut nevoie de vreuna dacă reuşea să pună din nou mâna pe aceea care o interesa. Tot corpul lui era brăzdat de muşchi supli şi duri. Avea spatele plin de cicatrici - unele de la gloanţe, altele de la cuţite şi o arsură urâtă - şi încă o cicatrice vizibilă sub linia părului. Şi el îşi scosese dispozitivul de urmărire. Era clar că nu mai lucra pentru CIA. Un trădător? Agent dublu?
   Dar cum de-1 găsise pe fratele lui?
   Îşi aminti huruitul avionului cu elice, bufnitura răsunătoare a aterizării forţate - cineva care se grăbea, crezuse ea. Cineva pentru care timpul era problema cea mai mare.
   Se întoarse spre Daniel; se părea că trebuia să-l examineze din nou. Îi cercetase cu meticulozitate spatele mai devreme, aşa că acum se uită mai atent la abdomenul, vintrele şi coapsele lui. Un lucru pe care-ar fi trebuit să-l facă mai devreme, dar interpretase cât se poate de eronat situaţia.
   Până la urmă, felul grăbit în care Batman sosise şi acţionase o ajută să înţeleagă. Un dispozitiv de urmărire obişnuit ar fi indicat doar unde se afla subiectul, iar Daniel nu era aşa departe de casă, în orice caz nu suficient de departe ca să-l facă pe fratele lui să intre în panică şi să vină tunând şi fulgerând. Aşa încât dispozitivul de urmărire monitoriza şi altceva în afară de poziţie şi trebuia plasat în locul potrivit.
   Îi venea să-şi tragă palme când îl văzu - codiţa roşie a unei cicatrici iţindu-se de sub banda de leucoplast cu care îi prinsese de picior tubul cateterului. Dezlipi banda acum - în orice caz, întotdeauna era mai bine să faci asta în timp ce subiectul era inconştient - şi apoi scoase cateterul. Daniel avea să se trezească în curând.
   Cicatricea era minusculă şi sub piele nu se vedea nicio umflătură. Se gândi că dispozitivul trebuie să fi fost implantat mai adânc, lângă artera femurală, fără doar şi poate.
   Când tensiunea lui arterială o luase razna, la prima rundă a interogatoriului sau poate chiar odată cu frica pe care o simţise când se trezise prima dată, probabil că-i dăduse de veste fratelui său. Şi celorlalţi care îl monitorizau, oricine ar fi fost aceştia. Trebuia să scoată dispozitivul de urmărire.
   Avea suficient timp până să se trezească, aşa încât îşi aduse trusa de prim ajutor. îşi puse mănuşile, amorţi locul şi steriliză un bisturiu - ce bine că nu le rupsese pe toate cu costumul lui Batman. Dezinfectă pielea cu iod, apoi făcu rapid o incizie peste cea veche, deşi un pic mai lungă. N-avea nici forceps, nici pensă, aşa că împunse cu degetul în jur, pe interior şi pe exterior. Când găsi dispozitivul - o capsulă mică de mărimea unui drajeu pentru durerile în gât - apăsă şi-l scoase cu uşurinţă.
   Curăţă locul, apoi lipi marginile.
   După asta, trată pielea rănită de la încheieturi şi glezne, curăţând şi bandajând totul. În sfârşit, îl acoperi cu pătura şi-i puse o pernă sub cap.
   Capsula o lăsă să se răcească pe masa de oţel. Celor care urmăreau dispozitivul le-ar fi apărut pe monitor că Daniel Beach tocmai murise. Avea sentimentul că moartea lui n-avea să tulbure pe nimeni din departament. Acum avea o idee mai clară despre planul celeilalte părţi şi era destul de sigură că nu o privea doar pe ea.
   Ieşi din cort ca să se ocupe de faţa ei, ştergând mai întâi sângele, ca să-şi dea seama cât de gravă era situaţia. Buza îi era umflată şi ruptura avea nevoie de o copcă; aplică o picătură de adeziv. Pielea obrazului îi era sfâşiată şi în jurul ochilor urma să aibă pete vineţii. Avea nasul umflat şi strâmbat, aşa că profită de starea ei curentă în care nu simţea durerea ca să-l readucă la o formă normală, atât cât se pricepu.
   Durerea avea să revină în curând, deşi îşi administrase doza maximă din drogul pe care-1 numea în secret Supravieţuire. Nu fusese conceput să aibă efecte pe termen lung. Era doar pentru a te ajuta să treci printr-un atac precum cel pe care tocmai îl suferise. Asemănătoare cu adrenalina pe care corpul o generează în mod natural, doar că mult mai puternică şi cu nişte opiacee care să blocheze durerea. Supravieţuire nu exista oficial. Fişa postului ei nu indusese crearea de poţiuni anii-tortură, dar se gândise că ar putea avea nevoie cândva de o chestie ca asta şi uite că avusese dreptate.
   Nu era prima oară când îl folosea - reacţionase exagerat la tentativele de asasinat precedente - dar era prima dată când fusese agresată având Supravieţuire în organism. Era încântată de efectele lui.
  Nu avea la dispoziţie nimic cu care să-şi repare nasul, aşa că va trebui să încerce să fie mai atentă cu faţa ei o vreme. Din fericire, obişnuia să doarmă cu faţa în sus.
   Da, faţa avea să fie o problemă, chiar mare. Nu prea mai putea acum să intre într-o băcănie şi să treacă neobservată.
   Se întinse pe pat 10 minute, ca să mai capete putere sau ce mai rămăsese din aceasta. Drogul încă o făcea să se simtă puternică, dar ştia că fusese lovită destul de rău.
   Trebuia să se ocupe de consecinţe. Avea nevoie de timp ca să se odihnească şi să se vindece, un timp pe care nimeni n-avea să i-1 dea.

Capitolul 9

   Hotărî să-l trezească pe Daniel.
   După ce Batman îşi revenea - ceea ce urma să se întâmple cam într-un sfert de oră - conversaţia n-avea să fie una prea plăcută. Îşi dorea o şansă ca să se explice - şi să se scuze - înainte să-nceapă zbieretele şi ameninţările cu moartea.
   Resetă IP-ul computerului.
   Amestecul chimic din aer se dispersase, aşa că nu mai avea nevoie de mască de gaz în cort. O luă şi pe cealaltă şi îşi legă la centură ambele măşti, ca să le aibă la îndemână.
   Mai întâi, îi scoase lui Daniel perfuzia. Nu voia să fie legat la niciun tub când se trezea. Îi ajunsese cât suferise.
   Venele lui arătau încă bine. Era uşor să-i injecteze soluţia în fosa antecubitală a celuilalt cot. Se aşeză pe marginea mesei, pe care o lăsase atât de jos încât aproape stătea pe podea. îşi cuprinse genunchii cu braţele şi aşteptă.
   El îşi reveni încet, clipind din cauza luminilor din tavan. Îşi duse mâna la ochi şi deodată îşi recăpătă cunoştinţa. Se uită la mâna lui - liberă, bandajată - apoi îşi roti ochii prin camera luminată.
   - Alex? întrebă încet.
   - Sunt aici.
   Se întoarse uşor spre ea, mişcându-şi picioarele sub pătură, ca să vadă dacă mai era legat.
   - Ce se-ntâmplă acum? întrebă cu precauţie, chinuindu-se să-şi concentreze privirea.
   - Cred că mi-ai spus adevărul. Şi-mi pare foarte rău pentru ce ți-am făcut.
   Îl privi cum analizează vorbele ei. Cu grijă, Daniel se ridică într-un cot, apoi trase de pătură, dându-şi seama din nou că era gol. Era interesant cum reacţionau la asta cei din afara profesiei medicale. în general, doctorii erau cât se poate de relaxaţi în privinţa nudităţii. Ea avea faţă de nuditate aceeaşi atitudine ca orice alt doctor, dar Daniel n-avea cum să ştie asta. Ar fi trebuit să-şi pună halatul de doctor.
   - Mă crezi? o întrebă el.
   - Da. Ştiu că nu eşti persoana care credeam că eşti. Am fost...
   Se ridică mai mult, mişcându-se prudent, aşteptându-se să-l doară ceva. Trebuia să se simtă bine, totuşi - doar obosit din pricina spasmelor musculare. Iar partea de sus a coapsei avea să-l doară când anestezicul local îşi pierdea efectul.
   - Eu..., dădu el să spună şi deodată îngheţă. Ce s-a-ntâmplat cu faţa ta?
   - E o poveste lungă. Pot să spun ceva înainte?
   Expresia lui era plină de îngrijorare. Din cauza ei? Nu, nu era deloc corect.
   - Bine, acceptă el nesigur.
   - Uite, Daniel, ce ţi-am spus înainte a fost adevărat. Nu-mi place să-i fac pe oameni să sufere. Nu mi-a plăcut să te fac să suferi. Fac asta doar atunci când cred că cealaltă opţiune e mult mai rea. Niciodată în viaţa mea n-am mai făcut asta... să rănesc o persoană complet nevinovată. Niciodată. Nu toate persoanele pe care mi s-a cerut să le interoghez erau la fel de josnice ca restul, dar toţi făceau măcar parte din scenariu. Mi-am dat seama de multă vreme că foştii mei şefi nu se vor da în lături de la aproape nimic, dar tot nu-mi vine să cred că m-au făcut să interoghez pe cineva care e complet nevinovat.
   Daniel se gândi la spusele ei câteva secunde.
   - Îmi ceri să te iert?
   - Nu, nu-ţi cer asta. Niciodată n-aş cere aşa ceva. Dar am vrut doar să ştii. Nu ţi-aş fi făcut niciodată vreun rău dacă n-aş fi crezut cu adevărat că prin asta salvez nişte vieţi. Îmi pare foarte rău.
   - Şi cum rămâne cu traficantul de droguri? Cu virusul? întrebă el neliniştit.
   Alex se încruntă şi-i răspunse:
   - Am primit nişte informaţii noi. Se pare că de traficant s-a ocupat deja cineva.
   - Şi nimeni n-o să moară?
   - Nu din cauza unui virus transformat în armă de un magnat al drogurilor.
   - Deci, asta e de bine, nu?
   - Mda, spuse ea oftând. Cred că asta-i partea bună a ceea ce s-a întâmplat aici.
   - Acum o să-mi spui ce-ai păţit la faţă? Ai avut un accident?
   Vocea lui Daniel era din nou îngrijorată.
   - Nu. Rănile mele sunt legate de acele informaţii noi, despre care am vorbit.
   Nu era sigură cum era mai bine să-i dea vestea.
   O indignare subită. Umerii lui se încordară.
   - Cineva ţi-a făcut asta intenţionat? Pentru că mi-ai făcut rău?
   Cu siguranţă că mintea lui nu funcţiona ca a unuia care activa în aceeaşi branşă ca ea. Lucruri care ar fi fost evidente pentru oricine participase vreodată la vreo misiune de genul ăsta lui îi erau cu totul străine.
   - Oarecum, îi răspunse ea.
   - Dă-mi voie să vorbesc cu el, insistă Daniel. Şi să ştii că te cred. Sunt convins că n-ai vrut s-o faci. Ai încercat să fii de ajutor.
   - Nu asta-i problema reală. Daniel, mai ştii când îţi arătam pozele alea şi ai recunoscut persoana din ele, dar nu voiai să-mi spui cine este?
   Expresia lui deveni opacă. Dădu din cap.
   - Poţi să te relaxezi. Nu-ţi cer să mărturiseşti nimic; nu apelez la vreo stratagemă acum. N-am ştiut că ai avut un frate geamăn. Mi-au ascuns asta în dosar ca să nu...
   - Nu, dar nu era Kevin, o întrerupse el. Asta nu înţelegeam. Semăna la perfecţie cu el, dar e imposibil. Kevin e mort. A murit în închisoare anul trecut. Nu ştiu cine-ar putea fi, în afară de cazul în care de fapt am fost tripleţi, şi cred că mama ar fi observat asta...
   Daniel lăsă fraza în aer, observând că expresia ei se schimbase.
   - Ce e? o întrebă.
   - Nu sunt sigură cum să-ţi spun.
   - Ce să-mi spui?
   Alex ezită un moment, apoi se ridică şi dădu ocol mesei.
   Ochii lui o urmăriră, apoi Daniel se ridică în capul oaselor, adunându-şi pătura în jurul mijlocului. Ea se opri şi privi în jos. Ochii lui îi urmăriră privirea.
   Faţa lui Kevin Beach era întoarsă spre masa pe care stătea întins Daniel. Era ciudat cât de bine semăna cu fratele lui când era inconştient şi toată tensiunea din expresia lui dispăruse.
   - Kevin, şopti Daniel, albindu-se la faţă, apoi înroşindu-se puternic.
   - Ai ştiut că fratele tău lucra în cadrul CIA? îl întrebă Alex pe un ton calm.
   Daniel ridică privirea, înspăimântat.
   - Nu, nu, era în puşcărie pentru trafic de droguri. După moartea părinţilor noştri, lucrurile au mers rău. Kev a luat-o pe o cale greşită. S-a autodistrus. Adică, după West Point...
   - West Point?
   - Da, spuse el, cu o expresie neutră.
   Era evident că-i scăpa semnificaţia acestui detaliu.
   - Înainte de droguri era alt om. A absolvit printre primii în clasa lui. A fost acceptat la şcoala de soldaţi de elită...
   Daniel lăsă fraza neterminată, cercetând chipul ei încruntat.
   Bineînţeles. Alex îşi înăbuşi un oftat, supărată că nu-şi făcuse griji cu privire informaţiile lipsă din dosare, pentru că nu-şi găsise timp să ajungă la o bibliotecă unde să cerceteze în siguranţă toate legăturile de familie ale lui Daniel.
   - E mort, nu-i aşa? zise Daniel privindu-şi din nou fratele.
   - E doar adormit. O să se trezească în câteva minute.
   - Cu ce e îmbrăcat? întrebă Daniel, încruntându-se.
   - Un fel de uniformă militară blindată, cred. Nu mă pricep foarte bine.
   - CIA, şopti el.
   - Operaţiuni sub acoperire, îmi închipui. Fratele tău nu s-a autodistrus, doar a schimbat taberele. De aceea a avut de-a face cu acel magnat al drogurilor.
   Ochii lui mari deveniră serioşi.
   - Îl ajuta pe acel magnat să răspândească virusul? întrebă el în şoaptă.
   - Nu. De fapt, l-a anihilat. Practic, suntem de aceeaşi parte a baricadei, deşi nu ţi-ai da seama dacă te-ai uita la noi.
  Împunse cu vârful piciorului trupul întins pe jos.
   Daniel întoarse brusc capul spre ea.
   - Kevin ţi-a făcut asta la faţă?
   Ciudat, dar părea mai îngrijorat de starea ei decât de ideea că fratele lui era un criminal.
   - Da, iar eu i-am făcut asta, zise ea, împungându-1 din nou cu piciorul.
   - Dar o să se trezească?
   Alex încuviinţă. Faptul că Batman avea să se trezească în scurt timp declanşase în ea un conflict interior. N-avea să fie deloc frumos. Iar Daniel era atât de drăguţ în toate privinţele şi mai ales în privinţa ei. Asta probabil că se va schimba când fratele lui va începe să vorbească.
   Daniel zâmbi uşor, uitându-se lung la spinarea expusă a fratelui său.
   - Deci, ai câştigat?
   - Deocamdată, spuse ea râzând.
   - Dar e mult mai solid ca tine.
   - Aş spune că am fost mai isteaţă, însă am făcut câteva greşeli uriaşe în sistemul de securitate pe care l-am instalat aici. Cred că de data asta am fost doar mai norocoasă.
   Daniel dădu să se ridice, dar se opri.
   - Ştii cumva dacă hainele mele sunt pe-aici pe undeva?
   - Îmi pare rău, dar nu sunt. M-am temut să nu fie dispo- zitive de urmărire în ele. A trebuit să ţi le scot şi să le arunc.
   El se înroşi din nou la faţă şi mai jos, până la pata aceea mică de pe piept. Îşi drese glasul şi spuse:
   - De ce să mă urmărească cineva pe mine?
   - Păi, atunci credeam că magnatul drogurilor vrea să te monitorizeze. Sau că erai de fapt o momeală pe care departamentul meu o folosea ca să-mi urmărească mie mişcările. Ceea ce, la drept vorbind, e mai aproape de adevăr.
   - Sunt atât de derutat, spuse el încruntat.
   Alex încercă să-i explice cât mai succint posibil. În timp ce vorbea, Daniel se ridică în picioare, cu pătura înfăşurată în jurul taliei ca un prosop uriaş, şi începu să se plimbe încolo şi-ncoace prin faţa fratelui său adormit.
   - Au încercat să te ucidă de 4 ori? întrebă el la final.
   - Acum cred că de 5 ori, răspunse Alex, uitându-se cu subînţeles la Batman.
   - Nu-mi vine să cred că-1 văd pe Kevin în viaţă.
   Daniel oftă. Îşi îndoi picioarele lungi sub pătură şi se aşeză pe podea lângă fratele său.
   - Nu-mi vine să cred că m-a minţit. Nu pot să cred că m-a lăsat să cred că e un infractor... Nu pot să cred că m-a făcut să-mi închipui că a murit... Nu-mi vine să cred de câte ori l-am vizitat... Ştii cât de mult durează să ajungi cu maşina din Washington în Milwaukee?
   Daniel se uita în tăcere la fratele lui. Alex îl lăsă în pace.
   Nu-şi imagina cum s-ar simţi dacă Barnaby ar apărea din nou în viaţa ei pe neaşteptate. Cum reacţionezi la ceva de genul ăsta?
   - Când o să se trezească, murmură cu blândeţe Daniel, am să-i trag un pumn în beregată.
   Ei bine, ăsta era un posibil mod de a reacţiona.
   - De ce l-ai legat cu cătuşele? întrebă Daniel.
   - Pentru că, de îndată ce-şi va recăpăta cunoştinţa, o să-ncerce să mă ucidă.
   Daniel făcu din nou ochii mari.
   - Poftim?
   - Nu e greu de înţeles. Tot ce ştia când a pătruns aici prin acoperiş era că cineva îţi face ţie rău. M-a lăsat în viaţă doar pentru că nu era sigur că eşti cu adevărat teafăr. De exemplu, ca să mă pună să-ţi dau un antidot sau ceva de genul ăsta. Sunt foarte sigură că, dacă n-aş fi fost foarte atentă, în clipa în care te-ai fi trezit, m-ar fi împuşcat.
   Vedea că Daniel n-o credea. Clătina supărat din cap.
   Câţiva zulufi îi căzură pe frunte, părul fiindu-i încă uşor umed de transpiraţie. Era uimitor cât de puţin timp trecuse de fapt, dar cum totul se schimbase. Iar ea avea nevoie de un plan nou.
   Oare era în siguranţă dacă se întorcea la locuinţa ei cea mai recentă, în care era când o contactase Carston? Bineînţeles că aşa i-ar fi fost cel mai uşor. Avea mâncare şi nimeni n-avea să-i vadă faţa până nu-şi recăpăta înfăţişarea normală.
   Nu voia să compromită acea locuinţă.
   Dar pe urmă? Cât irosise din banii puşi deoparte pentru această capcană stupidă? Cât va mai putea să-şi ducă zilele cu ce-i mai rămăsese?
   Carston ştia că fusese activă în mediile online, aşa că ar fi fost riscant să-şi caute o slujbă adevărată pe internet.
   Ca s-o ţină cu mâinile legate, departamentul nu trebuia să ştie unde e.
   Ceva îi atinse piciorul şi tresări. Era doar mâna lui Daniel.
   - N-am vrut să te sperii, scuză-mă.
   - Nu-ti cere scuze.
   - Doar că păreai aşa de preocupată. Nu trebuie să fii. Pot să vorbesc eu cu Kevin.
   Ea zâmbi fortat.
   - Mulţumesc, dar în clipa asta nu-mi fac griji în privinţa lui Lazăr.
   - Eşti îngrijorată din pricina departamentului tău.
   Alex se întoarse într-o parte, se duse la computer şi-şi sprijini palma pe bara de spaţiu. Spera ca mişcarea să nu pară deliberată.
   - Mda, spuse fără să se uite la el. Poţi să spui şi-aşa.
   Cu coada ochiului, observă că respiraţia lui Kevin se opri o clipă, înainte de a deveni din nou regulată. Era bine că se îndepărtase. Categoric nu voia să se afle acum în raza lui de acţiune.
   - Există... nu ştiu... există ceva cu care-aş putea să te ajut? întrebă Daniel preocupat.
   Alex îl privi lung, surprinsă să simtă cum lacrimi adevărate îi inundă ochii.
   - Nu cred că merit ajutorul tău, Daniel.
   El pufni exasperat.
   - Şi, serios, continuă Alex, ai şi-aşa destule probleme pe cap.
   Era clar că el nu se gândise la implicaţiile pe termen lung ale celor întâmplate.
   - Ce vrei să spui?
   - Acum şi tu eşti o ţintă. Tocmai ai aflat o mulţime de lucruri pe care nu trebuia să le ştii. Dacă te duci acasă, dacă te-ntorci la viaţa ta normală, ei or să-i pună capăt.
   - Să... nu... mă-ntorc?
   Era înmărmurit. Alex simţi cum o copleşeşte mila. Încă o dată îşi aminti cât de diferit era modul lui de viaţă de al ei. Daniel se gândise probabil că putea să rezolve totul angajându-şi un avocat sau scriindu-i congresmanului său.
   - Dar, Alex, trebuie să mă-ntorc. Echipa mea e în turneul pentru campionat!
   Nu se putu abţine. începu să râdă, lacrimile îi curgeau pe obraz. Daniel îi văzu expresia şi dădu din mână încercând să se scuze.
   - Iartă-mă, spuse ea printre hohote. Nu e amuzant deloc. Îmi cer scuze. Cred că analgezicele mele încep să-şi piardă efectul.
   El se ridică repede în picioare.
   - Ai nevoie de ceva? De o aspirină?
   - Nu, sunt bine. Doar că trebuie să-mi revin de sub efectul drogului.
   Daniel se apropie şi-şi lăsă uşor mâna pe braţul ei. Ea simţi înţepătura, rana devenise sensibilă. Avea să fie o zi foarte grea.
   - Eşti sigură? întrebă el. Nu vrei să-ţi aduc ceva?
   - De ce eşti atât de bun cu mine?
   Daniel o privi mirat.
   - Oh. Cred că-nţeleg ce vrei să spui.
   În sfârşit, îşi zise ea. Începuse să se teamă că poate drogul pe care-1 folosise când îl răpise - Urmează-ţi liderul - avea efecte neurologice permanente pe care nu le descoperiseră în faza experimentală.
   - Uite cum stau lucrurile, spuse. O să am o mică discuţie cu Kevin, apoi o să-mi strâng lucrurile şi-o să-ţi dau cheia cu care să-l eliberezi pe fratele tău, după ce mă urc în maşină.
   - Dar unde-o să te duci? Cum rămâne cu rănile tale?
   - Iar eşti drăguţ, Daniel.
   - Scuze.
   Alex râse din nou, dar râsul i se transformă într-un suspin.
   - Serios, totuşi, spuse el, nu trebuie să pleci imediat. După cum arăţi, ţi-ar prinde tare bine să dormi şi să primeşti îngrijiri medicale.
   - Nu figurează pe agenda mea.
   Se relaxă în scaunul de birou, sperând că el n-o să observe cât de obosită era.
   - Aş vrea să putem sta mai mult de vorbă, Alex. Nu ştiu ce-o să fac acum. Dacă ai vorbit serios că nu pot să mă întorc... Sunt complet confuz.
   - Am vorbit cât se poate de serios. Şi-mi pare rău. Dar cred că fratele tău o să-ţi poată da toate detaliile. Îmi imaginez că se pricepe mai bine să se ascundă decât mine.
   Daniel se uită cu îndoială la fratele lui îmbrăcat pe jumătate în costumul de Batman.
   - Crezi?
   - Nu eşti de-acord, Kevin? întrebă Alex, fiind sigură că el era treaz de cel puţin câteva minute.
   Daniel se lăsă în genunchi lângă fratele său.
   - Kev?
   Încet, cu un geamăt, Kevin îşi întoarse capul ca să se uite la fratele lui.
   - Salut, Danny.
   Daniel se aplecă şi-l îmbrăţişă cu stângăcie. Cu mâna liberă, Kevin îl bătu uşor cu palma pe braţ.
   - De ce, Kev, de ce? întrebă Daniel, îngropându-şi faţa în părul lui Kevin.
   - Am vrut să te feresc de rele, băiete. Departe de oameni ca...
   Şi adăugă câteva descrieri deloc măgulitoare pentru ea; Alex ştia toate cuvintele separat, dar combinaţia era de-a dreptul neobişnuită.
   Daniel se smulse din îmbrăţişare şi-i arse lui Kevin o palmă peste cap.
   - Nu vorbi aşa!
   - Glumeşti? Psihopata aia te-a torturat!
   - Nu aşa de mult timp. Şi a făcut-o doar pentru că...
   - O aperi pe...
   O nouă revărsare de creativitate. Daniel îl pocni din nou. Nu tare, dar Kevin n-avea chef de joacă. îi apucă mâna lui Daniel şi i-o suci într-o poziţie dureroasă. Îşi propti genunchiul drept sub el şi încercă să se desprindă de masă.
   Roţile blocate scrâşniră pe podea când placa metalică se deplasă câţiva centimetri.
   Alex făcu ochii mari. Masa aia trebuia să cântărească aproape 200 de kilograme. Îşi trase scaunul mai în spate.
   Daniel se luptă încercând să se elibereze din strânsoarea fratelui său.
   - O să te adorm din nou dacă nu-i dai drumul, îi promise ea lui Kevin. Vestea proastă e că substanţa pe care o folosesc are câteva efecte secundare negative. La fiecare folosire, omoară un procentaj mic din celulele cerebrale, dar în timp toate astea se adună.
   Kevin lăsă mâna lui Daniel, se uită o dată urât la ea şi apoi se concentră asupra fratelui său.
   - Danny, ascultă ce-ţi spun, şuieră el. Eşti mai puternic decât ea. Ia cheile şi dă-mi drumul din...
   Deodată, faţa îi îngheţă, se făcu roşie ca sfecla şi venele de pe frunte pulsară în ritm cu vorbele lui.
   - Unde e câinele meu?! urlă către ea.
   Masa se mai deplasă doi-trei centimetri scrâşnind pe podea.
   - Doarme în camera din spate, zise Alex, străduindu-se să nu ridice tonul. Cântăreşte mai puţin decât tine; durează mai mult până trece efectul gazului.
   Daniel îşi freca încheietura mâinii şi părea confuz.
   - Câinele?
   - Dacă nu e sută la sută..., ameninţă Kevin.
   - Stai liniştit, o să fie bine. Acum trebuie să-ţi pun câteva întrebări.
   Daniel se uită la ea cu o privire înfricoşată.
   - Ce?
   Alex îl privi şi clătină din cap.
   - Nu în felul ăla. Doar un schimb de informaţii normal.
   Se întoarse spre Kevin.
   - Putem să vorbim calm câteva minute, te rog? Pe urmă o să te las în pace.
   - Poate-n visele tale! Noi doi avem de terminat nişte treburi.
   Alex ridică din sprâncene.
   - Atunci putem să discutăm câteva minute înainte să te fac să intri într-o comă indusă prin mijloace medicale?
   - De ce-aş face eu ceva pentru tine?
   - Pentru că la mijloc e siguranţa fratelui tău şi pot să-mi dau seama că e important pentru tine.
   - Tu eşti cea care l-a atras pe Danny în chestia...
   - Asta nu-i întru totul adevărat. Povestea asta are tot atâta legătură cu tine cât are şi cu mine, Kevin Beach.
   El îi aruncă o privire cruntă.
   - Deja nu-mi placi, don'şoară. Cred că nu vrei să-ţi faci situaţia şi mai complicată.
   - Relaxează-te, secretosule. Ascultă-mă până la capăt.
   Daniel se uita dintr-o parte în alta, ca un spectator la un meci de tenis. Kevin avea o expresie furioasă.
   - CIA crede că eşti mort? întrebă Alex.
   El mormăi ceva nedesluşit.
   - Am să iau asta drept un da.
   - Mda, e un da, la naiba...
   Daniel îi trase lui Kevin o palmă peste cap şi fugi repede în timp ce fratele său încerca să-l prindă. Apoi Kevin se concentră din nou asupra ei.
   - Şi lucrurile aşa vor rămâne. M-am retras.
   Alex dădu din cap, reflectând. Deschise un document nou pe computer şi tastă la întâmplare un şir de termeni medicali.
   - Ce tot scrii acolo?
   - Însemnări. Mă ajută să gândesc.
   De fapt, era sigură că el ar fi băgat de seamă în cazul în care continua să atingă „accidental" computerul ca să-l menţină în funcţiune şi nu era exclus să mai aibă nevoie azi de capcana aceea.
   - Deci, de ce e important lucrul ăsta? Am murit. Danny n-ar mai trebui să fie o ţintă.
   - Am fost o ţintă? întrebă Daniel.
   Kevin se sprijini pe cotul drept şi se aplecă spre fratele lui.
   - Am lucrat sub acoperire, băiete. Oricine făcea legătura între mine şi tine te-ar fi folosit. E unul dintre dezavantajele jobului. De-aia am trecut prin toată farsa aia cu închisoarea. Atâta timp cât, pe hârtie, Kevin Beach era dispărut, băieţii cei răi n-aveau să afle despre tine. N-am mai fost Kevin de multă vreme.
   - Dar când te-am vizitat la...
   - Agenţia m-a pus în legătură cu directorul închisorii. Când veneai să mă vizitezi, dacă puteam, luam avionul şi mă prezentam la întâlnirea cu tine. Dacă nu eram disponibil...
   - Deci, de-aia erai tu închis. Sau aşa-mi spuneau că ai fi. Nu pentru că te-ai fi bătut.
   - Da.
   - Nu-mi vine să cred că m-ai minţit în faţă atâţia ani.
   - Era singurul lucru pe care-1 puteam face pentru ca tu să fii în siguranţă.
   - Şi ce s-ar fi întâmplat dacă-ţi luai un job diferit?
   Alex interveni când venele de pe fruntea lui Kevin începură să pulseze din nou.
   - Ăă, credeţi c-am putea să trecem în stand by această dramoletă de familie? Cred că am dezlegat ghicitoarea. Ascultă-mă, te rog, şi-o să-mi spui tu dacă greşesc, sunt sigură.
   Două feţe aproape identice o priviră cu expresii aproape opuse.
   - În regulă, continuă ea. Deci, Kevin, ţi-ai simulat moartea - imediat după misiunea cu de la Fuentes, corect?
   Kevin nu-i răspunse, aşa încât Alex vorbi mai departe:
   - Aşa cum ai spus, asta s-a-ntâmplat în urmă cu 6 luni. Nu pot decât să trag concluzia că Agenţia a fost îngrijorată de lipsa unui cadavru...
   - Oh, dar a existat un cadavru.
   - Apoi au fost îngrijoraţi de neconcordanţele legate de acel cadavru, replică ea răstit. Şi s-au gândit la un plan ca să te scoată din joc, pentru orice eventualitate.
   Kevin se încruntă. Îi ştia pe foştii lui şefi întocmai cum şi ea îi cunoştea pe ai ei.
   - Daniel e punctul tău slab - aşa cum ai spus, e pârghia pe care o folosesc împotriva ta. Ei ştiu asta. Au decis să-l răpească, să vadă ce se întâmplă. Dar ştiu de ce eşti în stare şi nimeni nu vrea să tragă ponoasele dacă tu apari bine-mersi în viaţă.
   - Dar..., vru să spună Kevin, însă tăcu, dându-şi seama probabil că orice argument ar fi adus n-ar fi stat în picioare.
   - Eşti o problemă pentru CIA. Eu sunt o problemă pentru departamentul meu. Cei aflaţi la conducere în fostele noastre locuri de muncă sunt destul de încordaţi. Aşa că mi-au oferit un târg: „Acceptă o misiune pentru noi şi oprim vânătoarea". Probabil că au pregătit totul în amănunt înainte să mă contacteze. Au prelucrat dosarele, au plănuit să-mi servească povestea cu criza, ca să nu-i pot refuza. Niciunul dintre ei nu face vreo mişcare împotriva mea, pentru că deja şi-au sacrificat trei oameni încercând să mă lichideze şi nu vor alte pierderi. Ştiau că o să vin pregătită pentru orice încercare de acest gen. Dar, dacă tu erai chiar aşa de bun, poate că n-aş fi fost suficient de pregătită pentru tine.
   Expresia lui Kevin se schimbă în timp ce ea îşi expunea argumentaţia.
   - Şi-ntr-un caz, şi-n celălalt, conchise el, o problemă e rezolvată.
   - E o chestie complexă. Dac-ar fi să ghicesc, pare să fie mai mult agenţia ta decât a mea.
   - Mda, la drept vorbind, se pare că e vorba de ei, admise Kevin fără tragere de inimă.
   - Aşadar, ne-au pus împreună ca pe doi scorpioni într-un borcan şi au scuturat borcanul, spuse Alex. într-un fel sau altul, ei ies victorioşi în documentele oficiale. Şi poate, dacă sunt foarte, foarte norocoşi, ne lichidăm unul pe celălalt. Sau măcar învingătorul iese şifonat din confruntare. Nicio şansă ca ei să sufere vreo pierdere.
   Şi chiar reuşiseră s-o facă mai vulnerabilă - îi diminuaseră resursele şi o vătămaseră fizic. Un succes parţial pentru ei.
   - Şi nu-i deranjează că fratele meu e şi el prizonier în bocan, spuse el furios. Doar că el e o furnică, nu un scorpion. L-au azvârlit pur şi simplu în poveste, fără să le pese că e complet neajutorat.
   - Hei! protestă Daniel.
   - Nu trebuie să te simţi jignit, Daniel, dar eşti la fel de periculos ca o pereche de ciorapi tricotaţi de-o bunică.
   Daniel deschise gura să răspundă, dar îl întrerupse un vaiet venit dinspre camera cu patul. Apoi se auziră nişte mârâituri furioase şi câteva lătrături puternice, urmate de zgârieturi în uşa din lemn.
   Era bucuroasă că luase măsuri suplimentare în privinţa câinelui.
   - E supărat, spuse Kevin acuzator.
   - Câinele e bine. E şi o toaletă acolo, aşa că n-o să fie nici măcar deshidratat.
   Kevin se mulţumi să ridice din sprâncene, fără să pară prea îngrijorat din pricina animalului. Zgârieturile şi mârâitul nu încetară.
   - Tu chiar ţi-ai adus un câine aici? întrebă Daniel.
   - Mai degrabă un partener, spuse Kevin şi apoi se uită la ea. Ei, şi-acum? Planul lor a eşuat.
    - Au fost la un pas de a reuşi.
   - Am putea să mai trecem printr-o rundă, zise el rânjind.
   - Oricât de mult mi-ar plăcea să-ţi injectez câteva chestii în corp, aş prefera să nu le dau această satisfacţie.
   - Ai dreptate.
   Câinele zgâria şi mârâia întruna. O călca pe nervi.
   - Şi chiar am un plan.
   Kevin îşi dădu ochii peste cap.
   - Pariez că mereu ai un plan, nu-i aşa, piticanie?
   - Pentru că nu mă pot baza pe muşchi, mă bazez pe creier, ripostă ea, privindu-1 calm. Se pare că tu ai problema opusă.
   Batman râse dispreţuitor.
   - Ăă, Kev, interveni Daniel. Aş vrea să-ţi amintesc că eşti legat cu lanţuri de podea.
   - Taci din gură, Danny.
   - Vă rog, băieţi, sunteţi drăguţi să-mi mai acordaţi puţin din timpul vostru?
   Aşteptă până când amândoi se uitară la ea.
   - Uite care-i planul. Am să-i scriu un e-mail fostului meu şef. Am să-i spun că ştiu adevărul şi că amândoi aţi fost scoşi din joc. Chiar îmi displace manipularea. Dacă încearcă să mă mai contacteze în orice fel, am să-i fac o vizită personală în cămara cu alimente.
   - Adică îţi asumi victoria? întrebă Kevin neîncrezător. Te rog!
   - Legat cu lanţuri de podea, murmură Daniel cu glas scăzut.
   - Îţi fac un cadou, replică ea. În felul ăsta, ajungi să fii mort din nou. Nimeni n-o să vă mai caute, pe niciunul dintre voi.
   Expresia cinică a lui Kevin dispăru. Preţ de o secundă, asemănarea dintre gemeni deveni mai evidentă.
   Mârâitul câinelui continua să se audă din camera alăturată. Alex nu plănuise să mai zăbovească acolo ca să-şi recupereze garanţia, dar opţiunea asta era exclusă acum.
   - De ce-ai face asta pentru noi? o întrebă Kevin.
   - O fac pentru Daniel. Îi sunt datoare. Trebuia să fiu mai deşteaptă. Nu trebuia să muşc momeala.
   Totul era cât se poate de evident: uşurinţa cu care păcălise metodele lor de supraveghere - pentru că nu existase aşa ceva. Cât de simplu îi fusese să-l răpească pe Daniel - pentru că nimeni nu încerca s-o împiedice. Stângăcia cu care-i fixaseră un termen-limită foarte lejer pentru ca ea să acţioneze. Era de-a dreptul jenant.
   - Şi cu tine ce-o să se-ntâmple? întrebă Daniel.
   Hărmălaia făcută de câine aproape c-o obligă să-i citească vorbele pe buze.
   - Încă nu m-am hotărât.
   Din acest exerciţiu de naivitate aflase câteva lucruri, pe care poate că ei n-ar fi vrut să le ştie.
   Nu vor folosi elicoptere sau echipe de eliminare. Carston - singurul nume de care putea să fie absolut sigură în acel moment - şi oricine altcineva o voia moartă trimiseseră câte-un asasin singuratic pentru că doar atât aveau la dispoziţie. Inamicii ei fuseseră forţaţi să apeleze la aceste colaborări imprudente şi nu pentru că departamentul n-ar fi avut resurse — ştia asta. Singurul motiv plauzibil era faptul că de existenţa ei nu ştiau prea mulţi. Iar Carston şi oricare ar mai fi fost complicii lui nu-şi puteau permite să devină cunoscută.
   Când văzuse necrologul pentru Juliana Fortis şi citise despre incinerare, presupusese că toţi cei implicaţi ştiau de înşelătorie. Dar dacă ştiau doar câţiva oameni-cheie? Poate Carston le promisese superiorilor că misiunea va fi îndeplinită şi pe urmă se temuse să admită că ratase prima lovitură?
   Sau - iar asta era inedit - dacă majoritatea oamenilor din departament credeau că a fost un accident de laborator? Că ea şi Barnaby încurcaseră eprubetele şi o mierliseră amândoi? Dacă superiorii lui Carston nu-i doriseră moartea? Dacă doar câţiva indivizi-cheie doriseră acest lucru şi acum acţionau în secret pentru a rezolva lucrurile? Asta ar schimba totul.
   Ipoteza era plauzibilă. Se potrivea cu faptele. O făcea să se simtă mai puternică.
   Cei care puseseră la cale moartea ei se temuseră de ceea ce ştia, dar nu se temuseră niciodată de ea. Poate că era timpul ca acest aspect să se schimbe.
   Deodată, se auzi un zgomot asurzitor de lemn spart şi apoi mârâitul furios, mult mai aproape.

Capitolul 10

   Îi luă doar o clipă să-nţeleagă ce se-ntâmplase: fiara turbată năvălea în cort.
   Se părea că încă-i mai rămăsese în corp un surplus de adrenalină. Alex se cocoţă pe birou înainte ca animalul să ajungă la ea şi din instinct se aruncă spre structura din PVC din plafon. Ţinându-se cu ambele mâini, îşi ridică picioarele şi-şi încrucişă gleznele în jurul ţevii, după care îşi înfăşură strâns şi coatele. Întoarse capul şi văzu că fiara se afla chiar dedesubt, cu labele uriaşe pe birou şi gata să-şi înfigă colţii în ea. Răsturnă tastatura, ceea ce era destul de nasol. O mică emanaţie de gaze ar fi fost de mare folos acum, iar Alex îşi recuperase deja ambele măşti.
   Câinele mârâia şi făcea spume la gură în timp ce Alex încerca să se ţină strâns. Folosise o conductă groasă, cu diametrul de 12 centimetri, clasa 200, dar sub acţiunea greutăţii brusc ataşate de ea începuse să se zgâlţâie. Alex era sigură că-i va susţine greutatea... în afară de cazul în care cineva îi ataca baza. Spera ca lui Kevin să nu-i vină o astfel de idee.
   Kevin începu să râdă. Alex îşi dădea seama cât de caraghios arăta.
   - Ei, cine-i acum legat cu lanţuri de podea? întrebă el.
   - Tot tu, murmură Daniel.
   Auzind vocea stăpânului, câinele scoase un mic scâncet şi se uită în jur. Sări de pe birou şi veni să-l amuşine pe Kevin. Bărbatul îl mângâie pe cap în timp ce animalul îl lingea, continuând să scâncească agitat.
   - Sunt bine, băiete. Sunt bine.
   - Seamănă cu Einstein, zise Daniel, uimit.
   Câinele ridică privirea, alertat de sunetul unei voci noi.
   Kevin bătu cu palma piciorul lui Daniel.
   - E băiat bun, e de treabă. E de treabă.
   Suna ca o nouă comandă.
   Şi, cum era de aşteptat, fiara încetă să scâncească şi se duse la Daniel, dând din coadă. Daniel mângâie capul uriaş, ca şi cum ar fi făcut cel mai firesc gest din lume.
   - El e Einstein al Treilea, spuse Kevin în loc de explicaţie.
   Daniel scărmănă cu degetele coama deasă şi spuse pe un ton admirativ:
   - E splendid!
   Alex simţea că braţele începeau să-i obosească. încercă să-şi schimbe puţin poziţia - fără să scape animalul din priviri - dar câinele sări din nou pe birou, începând să mârâie.
   - Crezi că ai putea să-ţi potoleşti câinele? întrebă cât de calm putu.
   - Posibil. Dacă-mi arunci cheile.
   - Şi dacă-ţi dau cheile, n-o să mă omori?
   - Am spus deja c-o să potolesc câinele. Nu te lăcomi.
   - Atunci mai bine rămân aici, sus, până când gazul o să vă adoarmă pe toţi. Daniel probabil că mai are încă destule celule cerebrale.
   - Ştii, cred c-o să mă descurc. Pentru că, deşi Einstein nu poate să ajungă la tine, Daniel poate. Iar dacă gazul ajunge la tine după ce el îţi va lua măştile alea... ei bine, evident că n-o să mori când o să cazi inconştientă la podea, dar nici bine n-o să-ţi fie.
   - De ce-aş face asta? întrebă Daniel.
   - Ce?! exclamă Kevin pe un ton mustrător.
   - E de partea noastră, Kev.
   - Hei, opreşte-te! Ai înnebunit? Băiete, aici sunt două tabere adverse. Fratele tău e într-o parte, iar sadica şi nebuna care te-a torturat, în cealaltă. Tu de care parte eşti?
   - De partea raţiunii, cred.
   - E bine, mormăi Kevin.
   - Ăă, aia nu e partea ta, Kev.
   - Ce?
   - Calmează-te. N-aş vrea să vă certaţi - haideţi să ajungem la un armistiţiu.
   - Nu-mi vine să cred că nu urci acolo sus ca s-o strângi de gât cu mâinile tale.
   - N-a făcut decât ce-ai fi făcut şi tu, în locul ei. Fii sincer - dacă ai fi ştiut că un străin are de gând să omoare milioane de oameni şi-ar fi trebuit să afli cum să-l opreşti, ce-ai fi făcut?
   - Aş fi găsit altă soluţie. Cum am şi găsit. Ascultă-mă, Daniel - situaţia asta te depăşeşte. Îi cunosc pe oamenii ca ea. Sunt bolnavi. Suferinţa altora le oferă un soi de plăcere perversă. Sunt ca şerpii veninoşi; nu te poţi întoarce cu spatele la ei.
   - Ea nu-i aşa. Şi, oricum, ce te priveşte pe tine? Eu am fost cel torturat. Ce ştii tu despre asta?
   Kevin se holbă la el un moment, cu chipul golit de orice expresie, apoi arătă cu mâna stângă încătuşată spre piciorul stâng, care era şi el imobilizat. Îşi mişcă cele 4 degete.
   Dură câteva secunde până când Daniel înţelese despre ce este vorba, după care icni îngrozit.
   - Amatori, spuse Alex dispreţuitor.
   - Nu ştiu, zise Kevin calm. Mie mi s-a părut că erau destul de buni.
   - Au obţinut ce voiau?
   - Glumeşti? făcu el pe un ton stupefiat.
   - Atunci rămâne cum am zis, replică ea, ridicând dintr-o sprânceană.
   - Şi tu m-ai fi putut face să vorbesc?
   - Oh, da, răspunse Alex cu un zâmbet trist.
   Cu coada ochiului, îl zări pe Daniel cutremurându-se.
   Câinele era tăcut acum, dar vigilent. Părea să nu înţeleagă ce se întâmplă - de ce stăpânul lui vorbea atât de calm cu cea pe care era pus s-o păzească.
   - Hei, ştiu cine eşti, spuse dintr-odată Kevin. Mda, fata aia. Am auzit zvonuri legate de tine. Exagerări. Spuneau că n-ai dat greş niciodată. Că obţineai punctajul maxim.
   - Nu era o exagerare.
   Kevin avu o expresie sceptică.
   - Ai lucrat cu bătrânul ăla, Savantul Nebun îi ziceau. Cei din Agenţie te numeau Oleander. Sincer, nu m-am prins de la început, fiindcă am auzit că aţi murit amândoi într-un accident de laborator. în plus, mereu mi-am închipuit că Oleander era o ţipă drăguţă.
   Daniel vru să intervină, dar ea îl întrerupse.
   - Oleander? E pur şi simplu groaznic.
   - Poftim?
   - O floare? zise ea, gemând exasperată. E atât de pasivă. Nu otrava e cea care ucide, e doar un factor neutru.
   - Cei din unitatea ta cum îţi ziceau?
   - Chimista. Şi doctorul Barnaby nu era un savant nebun. Era un geniu.
   - Tot un drac, spuse Kevin.
   - Să revenim la armistiţiul de care vorbeam, interveni Daniel.
   După felul în care se uita la mâinile şi picioarele ei, Alex se gândi că trebuie să fi ghicit cât de tare o dureau.
   - Alex o să-mi dea cheile, iar tu, Kevin, o să-l potoleşti pe Einstein. Când o să fiu sigur că totul e sub control, îţi dau drumul. Alex, ai încredere în mine?
   O privi cu ochii lui căprui, mari şi limpezi, în vreme ce Kevin bolborosea furios.
   - Cheile sunt în buzunarul din stânga faţă al blugilor. Ţi le-aş da, însă mă tem că o să cad.
   - Ai grijă, o să te-njunghie!
   Daniel nici măcar nu dădu vreun semn c-ar fi auzit avertismentul fratelui său. Când se urcă pe scaun, era mai sus decât ea. Se văzu nevoit să stea aplecat, cu capul lipit de tavanul din spumă poliuretanică. O sprijini şi căută cu delicateţe cheia în buzunarul blugilor.
   - Îmi cer scuze pentru comportamentul fratelui meu, îi spuse el în şoaptă. Mereu a fost aşa.
   - Nu-ţi cere scuze pentru mine, tâmpitule! ţipă Kevin de jos.
   Daniel îi zâmbi, apoi luă cheia şi coborî de pe scaun.
   La drept vorbind, Alex era de acord cu Kevin. Cum putea Daniel să se poarte aşa cu ea? Unde erau resentimentele fireşti? Unde era dorinţa de răzbunare tipic umană?
   - Am cheile, Kevin. Ai o lesă pentru câine?
   - O lesă? Einstein n-are nevoie de aşa ceva.
   - Atunci ce sugerezi?
   Kevin se uită la el încruntat, dar cu tristeţe.
   - Bine. Oricum prefer s-o ucid chiar eu.
   Fluieră către câine.
   - Pe loc repaus, Einstein!
   Câinele, care-1 urmărise agitat pe Daniel când luase cheile, se duse calm lângă stăpânul lui şi se aşeză, cu limba atârnând într-o expresie ce părea a fi un zâmbet. Un zâmbet colţos.
   - Dă-mi drumul.
   - Doamnele au prioritate, zise Daniel căţărându-se din nou pe scaun şi oferindu-i mâna. Ai nevoie de ajutor?
   - Aă, cred că mă descurc, spuse Alex.
   Îşi coborî picioarele şi îşi întinse braţele în timp ce încerca să atingă biroul cu vârfurile pantofilor.
   Cum reuşise să urce până acolo? Mâinile obosite începeau să alunece.
   - Uşurel.
   Daniel o prinse de mijloc în cădere şi o aşeză cu grijă în picioare pe birou. Pătura cu care era înfăşurat începu să se desfacă, dar el o apucă repede şi o strânse mai bine.
   - Nu pot să cred! bombăni Kevin.
   Alex se uită precaută la câine.
   - Dacă încearcă ceva, murmură Daniel către ea, o să-i distrag atenţia. Câinii mă iubesc.
   - Einstein nu e prost, ripostă Kevin.
   - Nu vrem să vedem de ce e în stare. Acum e rândul tău.
   Se dădu jos de pe scaun şi se lăsă pe vine lângă Kevin.
   Alex coborî de pe birou cât mai liniştit cu putinţă, întinzând o mână spre tastatură. Câinele nu reacţionă; se uita la Daniel, care-i elibera stăpânul. Alex intră în setări. Screensaver-ul nu era singura modalitate de declanşare a gazului somnifer şi cele două măşti erau tot la ea.
   Dar ştia că asta n-ar fi făcut decât să îngreuneze situaţia.
   Deocamdată trebuia să aibă încredere că Daniel va putea să-l ţină în frâu pe Kevin. Se aşeză pe scaun.
Daniel începuse cu glezna şi se mişca încet, fiind nevoit să ţină pătura cu o mână.
   - Dă-mi-le mie, mă ocup eu, spuse Kevin.
   - Ai răbdare.
   Kevin oftă zgomotos.
   Cheia se răsuci şi Kevin se ridică imediat în picioare.
   Smulse cheia din mâna lui Daniel şi-şi eliberă încheietura în mai puţin de o secundă. Îşi întinse gâtul, apoi îşi încorda şi-şi relaxa de câteva ori muşchii spatelui. Costumul de Batman îi atârna în faţă ca o fustă extravagantă. Câinele stătea nemişcat la picioarele lui. Kevin se întoarse spre Alex.
   - Unde sunt armele mele?
   - Pe bancheta din spate a maşinii.
   Kevin ieşi din cort fără un cuvânt, urmat îndeaproape de câine.
   - Nu deschide nicio uşă sau fereastră! strigă ea în urma lui. Totul e amorsat.
   - Ai pus vreo bombă în maşină? strigă şi el la fel de tare.
   - Nu.
   Iar apoi:
   - Unde-s încărcătoarele? Hei, unde-s percutoarele?
   - Percutoarele în frigider, gloanţele în toaletă.
   - Oh, dă-o-ncolo de treabă!
   - Scuze.
   - Vreau înapoi SIG Sauer-ul meu.
   Ea se încruntă, dar nu-i răspunse. Se ridică ţeapănă. Putea la fel de bine să dezarmeze capcanele. Era timpul să plece.
   Daniel stătea în mijlocul cortului, uitându-se la masa argintie. Strângea cu o mână suportul perfuziei, ca şi cum s-ar fi sprijinit de el. Părea confuz. Alex se apropie de el cu mişcări şovăielnice.
   - Crezi c-o să fii bine? îl întrebă.
   - Habar n-am. Nu pot să-nţeleg ce-ar trebui să fac mai departe.
   - Fratele tău o să aibă un plan. Are unde să se adăpostească, o să-ţi găsească şi ţie un loc.
   - E greu? întrebă el, privind-o.
   - Ce?
   - Să fugi? Să te ascunzi?
   Alex deschise gura să spună ceva liniştitor, dar se răzgândi.
   - Mda, e destul de greu. Dar te obişnuieşti. Partea cea mai rea e singurătatea, iar tu n-o să te confrunţi cu aşa ceva. Prin urmare, ai un mic avantaj.
   Se abţinu să adauge că singurătatea ar putea fi un tovarăş preferabil lui Kevin Beach.
   - Tu ai parte de multă singurătate?
   Alex încercă să glumească:
   - Doar când nu sunt speriată. Deci, nu, nu aşa de des.
   - Te-ai hotărât ce-o să faci în continuare?
   - Nu... Felul cum arăt e o problemă. Nu pot să umblu prin lume în halul ăsta. Nu sunt în siguranţă dacă oamenii îşi aduc aminte de mine. Va trebui să mă ascund pe undeva până când dispar umflăturile şi rănile se vindecă suficient ca să le pot acoperi cu fard.
   - Unde te ascunzi? Nu-nţeleg cum funcţionează chestia asta.
   - S-ar putea să fiu nevoită să stau într-un cort o vreme. Am o grămadă de provizii cu mâncare şi multă apă - apropo, să nu bei apa din frigider până nu mă întrebi mai întâi pe mine, sticlele din stânga conţin apă otrăvită. Oricum, s-ar putea să găsesc un loc izolat şi să dorm în maşină până când se vindecă rănile.
   Daniel clipi surprins de câteva ori, probabil din pricina amănuntului legat de apa otrăvită.
   - Ar fi bine să facem ceva ca să nu mai ieşi tu aşa de tare în evidenţă, spuse Alex pe un ton mai relaxat, atingându-i pătura cu un deget. Cred că am putea găsi nişte haine în casă. Mă-ndoiesc că ţi se potrivesc, dar sunt mai bune decât ce ai acum.
   Un val de uşurare traversă chipul lui Daniel.
   - Ştiu că e un lucru mărunt, dar cred că ar fi util.
   - Bun. Mă duc să dezactivez capcana cu gaz letal.

   În final, fu nevoită să renunţe la SIG Sauer, deşi regreta, îi plăcea greutatea armei. Trebuia să-şi găsească şi ea una.
   Lucrurile proprietarilor fermei erau depozitate în mansardă, în câteva comode vechi de 60-70 de ani.
   Bărbatul era evident mult mai scund şi mai lat în umeri decât Daniel. îl lăsă pe Daniel să se descurce, iar ea se duse în şopron ca să-şi pregătească maşina de drum.
   Kevin era acolo când intră, înfăşurând strâns o bucată mare de pânză. Lui Alex îi luă un moment ca să-şi dea seama că materialul era de fapt o paraşută. Păstră distanţa în timp ce el termina ce avea de făcut, dar armistiţiul părea solid.
   Din cine ştie ce motiv, Daniel devenise un fel de tampon între ei. Nici ea şi nici Kevin nu înţelegeau de ce făcea asta, dar Kevin ţinea prea mult la Daniel ca să-i înşele încrederea astăzi. Mai ales când în spate aveau atâţia ani de minciuni. Cel puţin asta-şi spunea Alex, ca să-şi adune curajul necesar pentru a trece pe lângă câine, în drum spre maşină.
   Avea suficientă experienţă în pregătirea bagajelor, aşa că nu-i luă foarte mult. Înainte de întâlnirea cu Carston, îşi pusese lucrurile deoparte şi dezactivase sistemul de securitate al casei închiriate, pentru eventualitatea în care nu s-ar mai fi întors. (Unul dintre coşmarurile ei era că departamentul i-ar putea veni de hac când era plecată pentru ca apoi un proprietar neştiutor, care nu bănuia nimic, ar fi intrat în locuinţă şi-ar fi murit.) Depozitase toate lucrurile undeva în apropiere de Washington şi le luase de acolo când începuse pregătirile pentru Proiectul Interogarea Profesorului. Acum îndesa totul în genţile de voiaj negre şi uzate - canistrele presurizate, kilometrii de cabluri electrice, bateriile, flacoanele cu componente ambalate în huse de cauciuc, seringile, ochelarii de protecţie, mănuşile groase, perna şi sacul de dormit.
   Îşi împachetă şi recuzita şi câteva dintre noile lucruri achiziţionate. Cătuşele erau o descoperire bună, iar patul de campanie era destul de comod şi se plia într-un dreptunghi mic. îşi puse computerul în husă, luă şi cutiuţa neagră care era doar o momeală, la fel ca medalionul, trase în jos cablurile lungi şi înfăşură prelungitoarele. Era nevoită să renunţe la lumini, ceea ce nu-i convenea deloc, pentru că nu fuseseră ieftine. Demontă cortul, lăsând în urmă doar o grămadă informă de spumă şi conducte din PVC, şi împinse masa în locul în care o găsise. Cât despre pereţii găuriţi, nu avea ce face.
   Nu putea decât să spere că făcuse destulă dezordine încât proprietarii să fie doar derutaţi şi supăraţi din pricina stricăciunilor şi să nu suspecteze că acolo avuseseră loc nişte fapte abominabile. Exista riscul să-l reclame autorităţilor pe chiriaşul vandal, dar nici poliţia locală n-ar fi putut să deducă nimic din harababura aia. Câtă vreme nu apăreau în raport anumite cuvinte, nu exista niciun motiv să se alarmeze cineva din guvern. Era convinsă că pe site-urile de închirieri de locuinţe existau poveşti despre case vandalizate mult mai rău decât aceasta.
   Clătină din cap când se uită la uşa ce dădea spre cămăruţă. Câinele făcuse o gaură înaltă de 60 de centimetri şi lată de 30, chiar în mijloc. Bine măcar că sărise peste maşină şi nu-şi croise drum muşcând din ea.
   Terminase de încărcat portbagajul când Daniel îşi făcu apariţia.
   - Mişto nădragi, comentă Kevin, în timp ce înfăşură cablul ancorei cu gheare de pisică într-un colac frumos aranjat.
   Alex se întrebă dacă se căţărase din nou pe acoperiş ca să-l recupereze şi, dacă da, cum de nu-1 văzuse.
   Pantalonii îi ajungeau lui Daniel doar până la jumătatea gambei. Cămaşa din bumbac era cu câteva numere prea largă, iar mânecile erau probabil prea scurte - le suflecase până la coate.
   - Dac-aş avea măcar o bucăţică dintr-un costum de scafandru, oftă Daniel. Atunci m-aş simţi pregătit să înfrunt lumea.
   - Aş fi avut un costum întreg, dacă dementa asta n-ar fi fost atât de perversă, bombăni Kevin.
   - Nu te amăgi, căutam arme.
   Daniel o privea în timp ce închidea portbagajul.
   - Pleci?
   - Da. Trebuie să ajung undeva unde să pot dormi în siguranţă.
   Îşi imagină că arăta îndeajuns de răvăşită ca explicaţia să fie uşor inutilă.
   - Mă gândeam..., începu Daniel, apoi ezită.
   Kevin ridică privirea, alertat de tonul lui Daniel.
   - La ce te gândeai? întrebă cu suspiciune.
   - Păi, mă gândeam la scorpionii din borcan. Alex a spus că ar fi doar două variante - unul îl ucide pe celălalt sau mor amândoi. Şi îmi imaginez că oamenii care au vrut să te ucidă s-au gândit la fel.
   - Şi? spuse Kevin.
   - Şi mai există o a treia opţiune, interveni ea, ghicind spre ce bătea Daniel. Scorpionii îşi iau tălpăşiţa. Ei n-or să se aştepte la asta. Aşa ai fi în siguranţă, Daniel.
   - Dar mai există şi a patra opţiune, răspunse Daniel. La asta mă gândeam.
   Kevin îşi lăsă capul într-o parte, era clar că nu se prinsese. Însă Alex înţelese, chiar înainte ca Daniel să-o spună cu voce tare.
   - Ce-ar fi dacă scorpionii şi-ar uni forţele?
   Alex îşi ţuguie buzele, dar pielea crăpată o făcu să tresară de durere.
   - Încetează cu prostiile, Danny! gemu exasperat Kevin.
   - Vorbesc serios. Ei nu s-ar aştepta la asta, iar noi am fi de două ori mai în siguranţă, pentru că am avea ambele creaturi periculoase în aceeaşi echipă.
   - Exclus!
   - E o idee deşteaptă, Daniel, spuse Alex apropiindu-se, dar cred că unele probleme legate de personalul implicat ar putea fi prea mari pentru a fi depăşite.
   - Kev nu-i aşa de rău. O să te obişnuieşti cu el.
   - Eu nu sunt rău? pufni Kevin, ducând puşca la ochi.
   Daniel o privi ţintă pe Alex.
   - Te gândeşti să te întorci, nu-i aşa? Că ai spus ceva despre o vizită într-o cămară.
   Perspicace pentru un civil.
   - Da, ar fi o opţiune.
   Kevin devenise foarte atent.
   - Propui o contralovitură?
   - S-ar putea să funcţioneze, spuse ea. Am remarcat că există un plan... şi, după ce l-am studiat, cred că e posibil să nu ştie mulţi de mine. De-aia s-au dat peste cap să mă lichideze, chiar dacă nu erau întru totul siguri de reuşită. Cred că existenţa mea e secretă, aşa că, dacă pot să scap de cei care ştiu secretul... atunci nimeni n-o să mă mai caute.
   - Chestia asta e valabilă şi pentru mine? vru Kevin să ştie. Dacă ei se bazează pe asta ca să ajungă la mine, crezi că şi pe mine m-au trecut la categoria secret?
   - E logic.
   - Cum ai să ştii cine e implicat?
   - Dacă aş putea să fiu în Washington când îi trimit scrisorica lui Carston, aş putea să văd la cine se duce fuga-fuga să-l anunţe. Dacă e într-adevăr un secret, n-or să poată s-o facă în birou.
   - Vor şti că eşti pe-aproape... adresa de IP o să te trădeze.
   - Poate că am putea colabora într-o manieră limitată. Unul dintre voi ar putea trimite e-mailul în locul meu, de la distantă.
   - Ce experienţă ai în operaţiunile de supraveghere? o întrebă brusc Kevin.
   - Ăă... am făcut mult antrenament în ultimii ani...
   - Ai făcut un antrenament oficial?
   - Sunt om de ştiinţă, nu agent operativ.
   - Am s-o fac eu, spuse Kevin.
   - Eşti mort din nou, ai uitat? Tu şi Daniel o să dispăreţi acum. Calul de dar nu se caută la dinţi.
   - Asta-i un proverb stupid. Dacă troienii s-ar fi uitat în gura calului primit în dar, poate c-ar fi câştigat acel război.
   - Să lăsăm proverbul. Încercam să pun ordine în lucruri pentru Daniel.
   Daniel asculta în tăcere acest nou schimb de replici.
   - Uite, Oleander, eu am făcut un astfel de antrenament. Multă vreme. Nimeni n-o să mă prindă în timp ce-i supraveghez şi o să văd mai multe lucruri decât tine. Am unde să-l adăpostesc pe Danny ca să fie în siguranţă, aşa că asta nu-i o problemă. Şi, dacă ai dreptate, iar acest Carston se duce fuga-fuguţa la complicii lui, o să-mi arate şi cine din Agenţie a gândit schema asta. O să văd şi eu cine l-a pus în primejdie pe Danny ca s-ajungă la mine. Pe urmă, eu îmi fac curăţenie în ograda mea şi tu într-a ta.
   Alex reflectă la situaţie, încercând să fie obiectivă. Era greu să nu se lase influenţată de antipatia pe care o simţea faţă de fratele lui Daniel. Dar ştia că era nedreaptă. N-ar fi simţit şi ea la fel dacă i-ar fi găsit pe fratele sau pe sora ei legaţi cu cătuşe de o masă? N-ar fi procedat la fel?
   Dar tot îşi dorea să-i injecteze o substanţă care să-i provoace durere, măcar o dată.
   - În primul rând, să nu-mi mai zici Oleander, spuse ea.
   Kevin îi zâmbi cu superioritate.
   - În al doilea rând, înţeleg ce spui. Dar cum ne coordonăm? Trebuie să mă ascund o vreme, spuse Alex, arătând spre faţa sa.
   - Îi eşti dator pentru chestia aia, interveni Daniel. Dacă ai o ascunzătoare sigură pentru mine, poate că şi Alex ar trebui să meargă acolo. Măcar până i se vindecă rănile.
   - Nu-i sunt dator cu nimic - poate doar cu încă un pumn în fată! se răsti Kevin.
    Daniel îşi ieşi din fire şi făcu un pas spre fratele lui, dar Kevin ridică mâinile în semn de capitulare şi spuse oftând:
   - Dar va trebui să ne mişcăm repede, aşa că ăsta s-ar putea să fie aranjamentul cel mai comod. Şi-apoi ne poate duce cu maşina. Avionul e trecut la pierderi - am fost nevoit să renunţ la el când am sărit cu paraşuta. Acum o să plecăm de-aici cu autostopul.
   Daniel făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă. Kevin râse când îi văzu expresia, apoi se întoarse către Alex cu un zâmbet. Se uită la câine, din nou la ea, şi zâmbetul i se lăţi pe faţă.
   - Cred că s-ar putea să-mi placă să te am musafir la fermă, Oleander.
   Alex scrâşni din dinţi. Dacă într-adevăr Kevin avea o ascunzătoare, s-ar rezolva o mulţime dintre problemele ei. Şi, înainte de plecare, i-ar putea condimenta mâncarea cu un laxativ puternic.
   - O cheamă Alex, îl corectă Daniel. Adică, ştiu că nu aşa o cheamă, dar ăsta-i numele pe care-1 foloseşte acum.
   Se uită la ea.
   - Alex e bine, da?
   - E un nume la fel de bun ca oricare altul. Deocamdată nu mi-1 schimb.
   Se uită la Kevin.
   - Tu şi câinele staţi în spate.

Capitolul 11

   Odată, pe când era o fată pe care o chema Juliana, lui Alex îi plăcea să-şi imagineze cum pleacă în călătorii cu maşina, împreună cu mama ei.
   Luaseră întotdeauna avionul în cele câteva vacante în care plecaseră - dacă vizitele din datorie făcute bunicilor din Little Rock puteau fi numite vacanţe. Mamei sale, Judy, nu-i plăcea să conducă maşina pe distanţe lungi; îi dădea o stare de agitaţie. Judy spunea mereu că mult mai mulţi oameni mureau în accidentele rutiere decât în cele aviatice, deşi nici în avion nu era prea calmă. Juliana crescuse neafectată de pericolele asociate cu călătoriile sau cu microbii, ori cu rozătoarele, spaţiile strâmte sau cu oricare dintre nenumăratele lucruri care o deranjau pe Judy. Prin definiţie, ea trebuia să fie cea cu capul pe umeri.
   Ca majoritatea copiilor singuri la părinţi, Juliana credea că fraţii sau surorile ar fi fost antidotul singurătăţii din lungile după-amiezi în care-şi făcea temele la masa din bucătărie în timp ce-o aştepta pe Judy să vină acasă de la cabinetul stomatologic pe care-1 conducea. Juliana aştepta cu nerăbdare facultatea, căminele şi colegii de cameră ca pe un vis menit să-i alunge singurătatea. Doar că, atunci când a ajuns acolo, a constatat că solitudinea şi responsabilităţile o maturizaseră şi simţea că nu suportă să locuiască împreună cu cei de vârsta ei. Aşa încât fantezia cu fraţii şi surorile a suferit o revizuire drastică şi, prin anul al treilea de facultate avea propria garsonieră.
   Totuşi, fantezia legată de o lungă şi frumoasă călătorie cu maşina împreună cu familia supravieţuise. Până astăzi.
   La drept vorbind, probabil că s-ar fi aflat într-o dispoziţie mai bună dacă nu şi-ar fi simţit tot corpul ca pe o vânătaie imensă, care pulsa. în acelaşi timp, ea fusese cea care provocase prima dispută, deşi fără absolut nicio intenţie.
   După ce trecură în celălalt district, coborî geamul şi aruncă micul dispozitiv de urmărire pe care-1 extrăsese din piciorul lui Daniel. Nu voia să-l poarte asupra ei prea mult timp - pentru orice eventualitate - dar nici n-ar fi fost bine să-l lase chiar în mijlocul ultimei sale baze de operaţiuni. Credea că eliminase majoritatea dovezilor, dar nu puteai fi niciodată sigur. Ori de câte ori avea ocazia să-i inducă în eroare, nu stătea pe gânduri.
   În oglinda retrovizoare îl văzu pe Kevin aplecându-se în faţă.
   Reuşise să recupereze rucsacul pe care-1 aruncase din avion când sărise cu paraşuta. Acum el şi Daniel arătau destul de normal în blugi şi tricouri cu mânecă lungă - unul negru, altul gri - iar Kevin avea două pistoale noi.
   - Ce-a fost aia? întrebă el.
   - Dispozitivul de urmărire al lui Daniel.
   - Ce? întrebară Kevin şi Daniel într-un glas.
   Apoi începură să vorbească amândoi.
   - Adică eu am avut un astfel de dispozitiv? întrebă Daniel.
   - De ce-ai făcut asta? vru Kevin să ştie.
   Câinele deveni atent la tonul vocii lui Kevin, dar până la urmă păru să decidă că totul era în regulă şi-şi scoase din nou capul pe geam.
   Alex se întoarse mai întâi către Daniel, privindu-1 de sub cozorocul şepcii care trebuia să-i ţină ascunsă faţa făcută zob.
   - Cum crezi că te-a găsit fratele tău?
   - M-a urmărit? Dar... unde era dispozitivul?
   - Un punct dureros pe interiorul coapsei drepte. Să cureţi incizia. încearcă să n-o laşi să se infecteze.
   - Ştii ce greu a fost să-l pun în locul ăla? bombăni Kevin.
   - Dacă tu poţi să-l urmăreşti, şi alte persoane ar putea. N-am vrut să risc în privinţa poziţiei noastre.
   Daniel se întoarse în scaun ca să se uite la fratele lui.
   - Cum ai... Cum de n-am ştiut nimic despre asta?
   - Mai ţii minte, cam la 2 ani după ce ştoarfa aia te-a părăsit, o blondă trăsnet cu crăcii lungi, la barul ăla unde te duci când eşti deprimat, cum îi zice...
   - Lou's. De unde naiba ştii de barul ăla? Nu ţi-am spus niciodată... ia stai, ai pus pe cineva să mă urmărească?
   - Îmi făceam griji pentru tine după ce ştoarfa...
   - O cheamă Lainey.
   - Nu contează. Niciodată nu mi s-a părut potrivită pentru tine.
   - Dar când ţi s-a părut vreodată că o fată ar fi potrivită pentru mine? Din câte-mi amintesc, nu ţi-au plăcut decât fetele care te voiau pe tine. O luai ca pe-o insultă dacă vreuna mă prefera pe mine.
   - Ideea e că nu mai erai tu. Dar faptul că am pus pe cineva să te urmărească n-a avut nicio legătură cu...
   - Cine m-a urmărit?
   - A fost vorba doar de câteva luni.
   - Cine?
   - Nişte amici de-ai mei - nu din Agenţie. Câţiva poliţişti pe care-i cunoşteam şi, pentru o scurtă perioadă, un detectiv particular.
   - Ce anume urmăreau?
   - Doar se asigurau că eşti în regulă, că nu ai de gând să te arunci de pe un pod sau mai ştiu eu ce.
   - Nu pot să cred. Din toate... ia stai aşa. Blonda, ai zis? Vrei să spui fata aia, cum o chema, Kate? Cea care mi-a făcut cinste la bar... era spioană?
   Alex văzu în oglinda retrovizoare rânjetul lui Kevin.
   - Nu, de fapt chiar era o prostituată. Kate nu e numele ei adevărat.
   - Din câte-mi dau seama, în afară de mine, nimeni de pe planeta asta nu-şi foloseşte numele adevărat. Trăiesc într-o lume de minciuni. Nu ştiu nici măcar care-i numele de botez al lui Alex.
   - Juliana, spuse ea în acelaşi timp cu Kevin.
   Cei doi îşi aruncară priviri iritate.
   - Adică, el ştia? o întrebă Daniel, jignit.
   - I-am spus când tu erai inconştient. E numele care mi s-a dat la naştere, dar în realitate nu mai e al meu. Nu înseamnă cine ştie ce pentru mine. Acum sunt Alex.
   Daniel se încruntă - nu era întru totul mulţumit de explicaţie.
   - Oricum, continuă Kevin cu tonul cuiva care spunea un banc de care era realmente încântat, blonda trebuia să ajungă la tine acasă, dar tu i-ai spus că divorţul nu s-a finalizat încă şi că n-ar fi fost corect.
   Kevin râdea în hohote.
   - Nu mi-a venit să cred când am auzit. Dar era atât de tipic pentru tine, încât nici măcar nu ştiu de ce-am fost aşa de surprins.
   - Într-adevăr, foarte amuzant. Dar nu văd cum acel mic schimb de replici a făcut ca în piciorul meu să apară un dispozitiv de urmărire.
   - Păi, nu s-a întâmplat atunci. Doar că mi-a plăcut la nebunie povestea aia. Cu prostituata a fost uşor de aranjat. Iar dacă ai fi dus-o acasă, inserarea dispozitivului ar fi fost măcar ceva plăcut pentru tine. Mi-a dat mult mai mult de furcă să te aduc la cabinetul medicului tău. Dar în cele din urmă am pus un stagiar de la recepţie să te convoace pentru un control. Când ai ajuns acolo, te-a luat în primire un doctor nou. Un tip pe care nu-1 mai văzuseşi până atunci.
   Daniel rămase cu gura căscată.
   - Mi-a spus că am o tumoare!
   - O tumoare benignă. Pe care a extirpat-o pe loc, în cabinet, cu un anestezic local, şi te-a asigurat apoi că n-a fost nimic. Nici măcar nu ţi-a luat bani pentru operaţie. Şi nu face din ţânţar armăsar.
   - Vorbeşti serios? Cum ai putut...
   Daniel urla din răsputeri acum.
   - Cum ai putut să te împaci cu tot ce mi-ai făcut? Cu toţi anii ăştia în care m-ai manipulat? Şi m-ai tratat ca pe un animal de laborator care există doar pentru amuzamentul tău!
   - Nici pomeneală, Danny. Mi-am riscat pielea încercând să te feresc de pericole. Agenţia a vrut ca eu să fac pe mortul de la bun început, dar eu nu am putut, mai ales după ce mama şi tata... Aşa că mi-am luat o mulţime de angajamente şi mi-am petrecut toate weekendurile libere zburând în Milwaukee ca să joc rolul infractorului condamnat.
   Vocea lui Daniel era mai calmă când îi răspunse:
   - Eu am venit cu maşina. Şi chiar au fost necesare toate astea?
   - Întreab-o pe fetiţa cu otrăvuri. Slujbele de genul ăsta nu-s pentru oamenii cu familie.
   Daniel se uită la Alex.
   - E-adevărat?
   - Da. Preferă să recruteze orfani.,., copii singuri la părinţi. Cum ţi-a spus şi fratele tău, băieţii răi profită de relaţiile de rudenie.
   Tonul lui se îmblânzi şi mai mult.
   - Tu eşti orfană?
   - Nu sunt sigură. Nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. Ar putea să fie încă în viaţă cine ştie pe unde.
   - Dar mama ta...
   - Cancer uterin. Aveam 19 ani.
   - Îmi pare rău.
   Ea dădu încet din cap.
   Urmă un moment scurt şi foarte plăcut de tăcere. Alex îşi ţinu respiraţia şi se rugă să dureze cât mai mult.
   - Când în sfârşit te-am făcut să crezi că sunt mort..., începu Kevin.
   Alex porni radioul şi începu să caute posturi. Kevin nu pricepu sugestia. Daniel privea în faţă, prin parbriz.
   - .. .tocmai începeam operaţiunea cu Enrique de la Fuentes. Mi-am dat seama din primele zile că situaţia avea să scape de sub control. Ştiam ce le făcuse individul celor înrudiţi cu duşmanii lui. Era timpul să te eliberez.
   - Mai exact, să te eliberezi pe tine de farsa cu vizitele, bombăni Daniel.
   Alex găsi un post cu muzică clasică şi dădu volumul mai tare, astfel încât să nu mai audă vocea lui Kevin.
   - Atunci ţi-am pus dispozitivul de urmărire. Trebuia să ştiu că eşti bine. Nimeni nu te mai urmăreşte acum în afară de mine.
   Daniel oftă, încă nefiind în stare să creadă ce auzea.
   Muzica răsuna prea tare şi Alex simţea că îi înrăutăţeşte durerea de cap. Dădu radioul mai încet.
   - S-a sfârşit... rău pentru Agenţie. Planul era să aştepte până se linişteau lucrurile şi lumea mă uita, după care urma să-mi aranjeze faţa. În cele din urmă, m-aş fi întors la tine, frăţioare. Nu m-ai fi recunoscut din prima, dar n-aveam de gând să te las să crezi c-ai rămas singur pentru tot restul vieţii.
   Daniel privea drept înainte. Alex se întrebă dacă într-adevăr credea ceea ce-i spunea fratele lui. Era copleşit de atâtea trădări.
   - Ce s-a-ntâmplat cu Agenţia? zise ea.
   Chiar n-ar fi dorit să se amestece în conversaţia asta, dar nu părea că Daniel ar vrea să audă mai multe. Înainte de a intra în această alianţă neobişnuită, pentru Alex nu contase prea mult în ce fel părăsise Kevin CIA. Acum această informaţie era importantă, pentru că o afecta şi pe ea.
   - Când misiunea cu virusul s-a încheiat şi de la Fuentes a fost scos din joc, Agenţia a vrut să mă retrag, dar rămăseseră nişte lucruri nefinalizate care mă călcau pe nervi. Voiam să las totul în ordine. N-ar mai fi durat mult şi, pe lângă asta, mă aflam într-o poziţie de forţă unică în cartel. De asemenea, era un bun prilej de a influenţa ce se întâmpla acolo - cine prelua şefia, care ar fi fost planurile lor - şi de a obţine informaţii importante privind noua structură. Nu-mi venea să cred că Agenţia mă chema din nou. Am refuzat să plec. Am crezut că le explicasem suficient de clar, dar... nu m-au crezut. S-au gândit probabil că vreau să merg pe cont propriu, că am dat cu banul şi am ales cartelul. Nici acum nu pot să înţeleg.
   Clătină din cap.
   - Credeam că mă cunosc mai bine.
   - Ce-au făcut? întrebă Daniel.
   - M-au dat în vileag. M-au demascat ca agent, le-au spus oamenilor că eu l-am ucis pe de la Fuentes. Şi oamenii ăia au venit să se răzbune.
   - Şi, din câte ştie CIA, chiar s-au răzbunat.
  - Exact.
   - L-ai omorât? întrebă Daniel. Pe Enrique de la Fuentes?
   - Făcea parte din misiune.
   - Ai omorât mulţi oameni?
   - Chiar vrei să ştii?
   Daniel aşteptă în tăcere, fără să se uite în spate.
   - Bine. Am să-ţi spun. Am omorât poate... 45 de oameni, poate mai mulţi. Nu pot să fiu sigur în privinţa numărului, pentru că n-ai întotdeauna timp să verifici pulsul. Înţelegi de ce a trebuit să fac în aşa fel încât să nu ai nicio legătură cu viaţa mea?
   Daniel se uită la Alex.
   - Tu ai omorât vreodată pe cineva?
   - De 3 ori.
   - Trei... oh! Oamenii trimişi de către departamentul tău ca să te lichideze?
   - Da.
   - Nu te purta ca şi cum asta ar face-o mai bună decât mine, interveni Kevin, supărat.
   - Dar nu..., începu Daniel să spună.
   Era rândul lui Kevin să urle.
   - Întreab-o pe câţi i-a torturat înaintea ta. Şi cât de mult pe fiecare dintre ei. Câte ore... sau câte zile? Eu doar îi împuşc. Curat şi repede. N-aş face niciodată ce face ea. Nimănui, mai ales unor civili nevinovaţi ca...
   - Gura! se răsti Daniel. Nu despre ea discutăm acum. Nu uita că, indiferent câtă durere mi-a provocat ea, tu mi-ai făcut mult mai mult rău. A fost mult mai dureros şi a durat mult mai mult. Spui că ai avut motive întemeiate. Şi ea a avut. Nu ştia c-a fost minţită, c-a fost manipulată. Ştiu cum te face să simţi asta.
   - Ca şi cum ar fi doar un spectator nevinovat în povestea asta.
   - Ţi-am zis să taci!
   Daniel rosti ultimele două cuvinte aproape ţipând. Alex se chirci în scaun. Câinele scânci, privind lung la stăpânul lui.
   - Uşurel, spuse Kevin, dar poate se adresase câinelui.
   Daniel observă reacţia ei.
   - Eşti bine?
   - Să-ţi spun drept, pe lângă multe alte răni deloc plăcute, mai am şi o durere de cap groaznică.
   - Îmi pare rău.
   - Nu-ţi face probleme.
   - Arăţi de parcă nu mai ai mult şi te prăbuşeşti - la propriu şi la figurat. Vrei să conduc eu? Ai putea să tragi un pui de somn.
   Alex se gândi la asta câteva clipe. Întotdeauna fusese nevoită să se descurce singură, dar era în regulă, pentru că ştia că lucrurile erau făcute cum trebuie. Nu avea cu cine să facă schimb de locuri la volan, dar şi asta era în regulă, fiindcă nu trebuia să aibă încredere în nimeni. Încrederea însemna moarte sigură.
   Totuşi, îşi cunoştea limitele. Ideea de a dormi şi de a călători în acelaşi timp era de-a dreptul irezistibilă. Şi avea încredere că Daniel nu-i va face rău şi nici n-o va trăda. Ştiind că putea fi o greşeală uriaşă, tot avea încredere în el.
   - Mulţumesc, spuse ea. Ar fi tare drăguţ. O să trag pe dreapta la prima ieşire de pe autostradă.
   Cuvintele îi sunau ciudat, ca nişte vorbe spuse de cineva străin la televizor, replici rostite de un actor către un altul. Dar presupunea că aşa sunau în general discuţiile dintre oamenii normali. Atâta doar că nu avea prea mulţi în viaţa ei.
   În maşină se lăsase o linişte foarte plăcută în cele două minute până la cea mai apropiată ieşire de pe autostradă.
   Atmosfera paşnică o făcea şi mai somnoroasă. Pleoapele ei deja clipeau lent când trase pe marginea drumului.
   Schimbară locurile în tăcere. Kevin moţăia pe banchetă, cu ochii închişi. Daniel o atinse în treacăt pe umăr. Deşi era foarte obosită, nu adormi imediat. La început, se gândi că de vină era situaţia neobişnuită: maşina se deplasa fără contribuţia ei, dar din reflex corpul îi semnala că e la volan şi era interzis să adoarmă. Se uită de câteva ori la Daniel pe furiş, pentru mai multă siguranţă. Daniel ştia să conducă, nu era nicio problemă să se relaxeze. Desigur, scaunul era cam incomod, dar nu era mai rău decât condiţiile în care era ea obişnuită să doarmă. Învăţase să se odihnească pe unde putea. Numai că... îşi simţea capul prea uşor. De îndată ce-şi dădu seama de asta, ştiu că-i lipsea masca de gaze. Devenise o componentă a ritualului ei de dormit.
   Îşi trase şapca de baseball peste faţa rănită şi îşi impuse să se relaxeze. Astăzi n-avea să mai cupleze niciun fir. Niciun gaz otrăvitor nu o ameninţa. Totul era în regulă, îşi zise.

   Când se trezi, era întuneric.
   Înţepenise, avea dureri groaznice şi îi era foame. În plus, avea nevoie să meargă la toaletă. Îşi dorea să fi putut dormi mai mult ca să evite toate aceste senzaţii neplăcute, dar fraţii se certau din nou.
   O lăsaseră să se odihnească, aşa că nu putea să le reproşeze că uitaseră de ea, dar parcă ar fi preferat să nu-i audă la trezire certându-se din pricina ei.
   - .. .dar nu-i frumoasă, spunea Kevin în timp ce-şi revenea din toropeală.
   - Nici măcar nu ştii cum arată! ripostă supărat Daniel. I-ai măcelărit faţa înainte să ai ocazia să te prezinţi.
   - Nu-i vorba doar de faţă, frăţioare. Are constituţia unui băieţel slăbănog de 10 ani.
   - Din cauza ta cred femeile că toţi bărbaţii sunt nişte porci. În plus, termenul e silfidă.
   - Ai citit prea multe cărţi.
   - Tu n-ai citit destule.
   - Eu îţi spun cum arată.
   - Ai o percepţie limitată.
   - Hei, e în regulă, îi întrerupse Alex.
   N-avea cum să intervină elegant în această conversaţie, dar nici nu voia să se prefacă adormită.
   - Nu mă simt jignită.
   Îşi ridică şapca de pe faţă şi-şi şterse saliva care i se prelinsese de pe buza rănită.
  - Scuze, bâigui Daniel.
   - Nu-ţi face probleme. Trebuia să mă trezesc.
   - Nu, pentru el.
   - Părerea proastă a fratelui tău despre farmecul meu personal este modul lui special de a-mi face complimente.
   - Bine punctat! spuse Daniel râzând.
   Kevin pufni dispreţuitor.
   Alex se întinse şi gemu.
   - Lasă-mă să ghicesc. Când ţi-o imaginai pe partenera Savantului Nebun, misterioasa Oleander, vedeai o blondă, aşa-i?
   Se uită la faţa lui, devenită deodată rigidă.
   - Da, categoric o blondă. Una cu ţâţe mari, picioare lungi şi bronzate, buze pline şi ochi albaştri imenşi, ca de căprioară. Am enumerat toate detaliile? Sau mai era şi accentul franţuzesc?
   Kevin nu-i răspunse. Ea îl privi din nou; bărbatul se uita pe geam, ca şi cum nici n-ar fi ascultat-o.
   - Am ghicit din prima, spuse ea şi râse.
  - Întotdeauna i-au plăcut lucrurile evidente, spuse Daniel.
   - N-am întâlnit niciodată o tipă din asta care să aibă o astfel de slujbă, îi spuse Alex lui Daniel. Nu zic că n-ar avea inteligenţa necesară, dar serios, de ce să petreci zeci de ani îngropat în cercetări ştiinţifice plicticoase când ai alte opţiuni?
   - Ba eu am văzut ţipe din astea în Agenţie, bombăni Kevin.
   - Desigur, agenţi, admise Alex. E o ocupaţie sexy. Palpitantă. Dar, crede-mă, halatele de laborator nu scot atât de bine în evidenţă formele, deşi există şi varianta costumului provocator de infirmieră.
   Kevin privi iar pe geam.
   - Cum te simţi? întrebă Daniel.
   - Au!
   - Oh, scuze.
   Alex ridică din umeri.
   - Trebuie să găsim un loc unde să facem o pauză. N-am să pot mânca într-un restaurant fără să nu cheme cineva poliţia să vă aresteze. Va fi nevoie să găsim un motel undeva şi pe urmă cineva trebuie să meargă să cumpere de mâncare.
   - Nu putem apela la room-service? întrebă Daniel.
   - Personalul din hotelurile de genul ăla observă când plăteşti cu bani gheaţă, se grăbi să-i explice Kevin. Îmi pare rău, frăţioare. Va trebui să stăm în condiţii modeste în noaptea asta.
   - Ai condus toată ziua? îl întrebă ea pe Daniel.
   - Nu, am schimbat locurile cu Kev de vreo două ori.
   - Nu-mi vine să cred c-am dormit atât.
   - Bănuiesc că aveai nevoie.
   - Cred că mi-am epuizat toate rezervele.
   - Atât de puţin timp, murmură Kevin, şi-atât de mulţi de torturat.
   - Adevărat, admise ea relaxată, doar ca să-l enerveze.
   Daniel râse.
   Părea atât de blând şi de amabil - nu cunoscuse pe nimeni ca el - dar cu siguranţă era un tip ciudat. Era posibil să fie labil psihic.
   Găsiră un mic motel la periferia oraşului Little Rock.
   Alex îşi zise c-ar trebui să recunoască oraşul cât de cât, dar nimic nu-i amintea de vizitele la bunici din copilărie. Poate că oraşul se dezvoltase foarte mult de când nu mai fusese acolo. Poate că se afla pur şi simplu într-o zonă care nu-i era familiară. Undeva, în apropiere, erau îngropaţi mama şi bunicii ei. Se întrebă dacă asta ar trebui s-o facă să simtă ceva. Dar locul nu conta cu adevărat. Nu se simţea mai aproape de ei doar pentru că undeva pe-acolo se aflau rămăşiţele lor.
   Kevin insistă să facă el aranjamentele la recepţie. Probabil era cel mai bine ca el să preia conducerea acum; Alex nu putea din cauza feţei şi, chiar dacă ar fi arătat bine, tot el rămânea expertul. Ea ştia doar ce învăţase din cercetările teoretice şi din propriile greşeli. Kevin primise un instructaj mult mai complex şi îşi dovedise priceperea pe teren. Daniel ieşea din discuţie. Faţa lui nu era lovită, dar îi lipsea total intuiţia necesară într-o astfel de situaţie.
   Drept dovadă, protestase când văzuse că fratele lui închiriase o singură cameră pentru toţi 3. Nu-i trecuse prin minte că era mai probabil ca recepţionera să-şi amintească de un bărbat care venise singur, dar plătise cu bani gheaţă pentru două camere. Iar când Kevin a parcat la 3 uşi mai încolo de camera lor, Daniel n-a înţeles de ce. Pentru inducerea în eroare a adversarului, i-au explicat ei, dar Daniel habar n-avea ce înseamnă asta. Gândea ca un om normal, care nu avusese niciodată nimic de ascuns. Erau foarte multe lucruri pe care trebuia să le înveţe.
   Chiar a întrebat dacă n-ar trebui să ceară voie înainte de a aduce câinele în cameră.
   Era un singur pat, dar Alex apucase să doarmă 12 ore neîntrerupt, aşa că se oferi bucuroasă să stea de veghe. Kevin ieşi pentru o jumătate de oră şi se întoarse cu sendvişuri, sucuri şi o pungă mare cu hrană pentru câini.
   Alex înfulecă sendvişul, după care înghiţi un pumn de pastile de Motrin. Einstein mâncă la fel de lacom ca ea - direct din pungă - dar Kevin şi Daniel atacară mâncarea ceva mai relaxaţi. Alex ratase şi două opriri la nişte localuri de pe marginea drumului.
   O verificare rapidă în oglinda zgâriată din baie nu se dovedi încurajatoare. Avea nasul roşu şi foarte umflat. Dar măcar, după ce se vindeca, ar putea avea înfăţişarea puţin schimbată, aşa cum îşi dorea. Rezultatul n-avea să fie pesemne la fel de reuşit ca după o operaţie estetică, dar era mai puţin dureros sau măcar mai rapid. în jurul ochilor avea un curcubeu - de la galben strident la verde şi violet.
   Pe buza umflată i se formase o crustă şi până atunci nici nu ştiuse că puteai să ai răni înăuntrul gurii. Avusese totuşi şi un dram de noroc: încă avea toţi dinţii. Ar fi fost foarte complicat să-şi pună o punte dentară.
   Trebuia să treacă o vreme până când lucrurile urmau să intre în normal. Îşi dorea foarte tare ca acea ascunzătoare a lui Kevin să fie aşa cum spunea el. O îngrijora că se îndrepta spre necunoscut. Nu făcuse niciun fel de pregătiri, iar asta era din cale-afară de neliniştitor.
   Făcu un duş şi se spălă pe dinţi - un chin - apoi îşi puse colanţii negri şi un tricou alb curat. Erau ultimele haine curate pe care le mai avea. Spera ca în casa lui Kevin să fie şi o maşină de spălat.
   Când ieşi din baie, Daniel dormea deja întins pe burtă, cu o mână sub pernă şi cu celălalt braţ atârnând peste marginea patului, atingând cu degetele lungi covorul tocit.
   Faţa lui adormită era cu totul schimbată. Ca şi mai devreme, când era inconştient, inocenţa şi seninătatea lui păreau să fie din altă lume.
   Nici câinele, nici Kevin nu erau în cameră. Deşi ştia că îngrijorarea ei era exagerată, Alex nu se linişti până nu se întoarseră.
   Kevin nu o băgă în seamă, dar câinele o adulmecă o dată în trecere. Bărbatul se întinse pe spate, cu braţele lipite de corp, şi închise imediat ochii. Timp de 6 ore, nu se mai mişcă deloc. Câinele sări pe capătul patului şi se făcu covrig, cu coada pe picioarele lui Daniel şi capul pe picioarele lui Kevin.
   Alex se aşeză pe singurul scaun din încăpere - covorul era prea dubios - şi începu să citească ştirile pe laptop.
   Nu era sigură când va fi observată dispariţia lui Daniel sau dacă, atunci când ar fi remarcat-o cineva, ar fi fost pomenită.
   Probabil că nu. Oamenii pleacă mereu de-acasă. De exemplu, tatăl ei. Astfel de lucruri se întâmplau prea frecvent ca să facă valuri, doar dacă nu apărea vreun detaliu senzaţional - cum ar fi ca poliţia să găsească părţi dezmembrate ale corpului în apartamentul lui.
   Încă nu găsise un articol amplu despre prăbuşirea unui avion de mici dimensiuni în Virginia de Vest - deocamdată nu erau nici morţi, nici răniţi, iar autorităţile încercau să dea de urma proprietarului - dar se îndoia că ştirea ar merita mai mult decât o însemnare scurtă într-un ziar online local. Şi chiar dacă o să apară, n-o să atragă atenţia cuiva din Washington DC.
   Încetă să mai caute informaţii care-i puteau pune în pericol. Se părea că, deocamdată, n-aveau probleme. La ce se gândea oare Carston în acest moment? Ce punea la cale?
   Alex trebuia să-l ducă înapoi pe Daniel până luni, înainte de începerea orelor, şi era sâmbătă - în sfârşit, aproape duminică. Departamentul ştia că Alex n-o să-l chinuiască inutil pe Daniel - pentru că bărbatul n-avea nimic de mărturisit.
   Cu siguranţă bănuiseră că, în cele din urmă, Alex va afla de existenţa gemenilor identici. Şi probabil erau la curent şi cu situaţia lui Kevin. Se aşteptaseră ca el să fie scos din ascunzătoare încă de la începutul jocului şi nu se înşelaseră în privinţa asta. Singurul lucru pe care nu-1 prevăzuseră era că torţionarul şi asasinul ar putea avea o discuţie.
   Dar asta nu s-ar fi putut întâmpla niciodată dacă la mijloc nu ar fi fost Daniel. Fusese doar o stratagemă pentru ei, un pion de care se folosiseră pentru a atrage jucători mai importanţi în centrul tablei de joc. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că tocmai el va fi cel care va face ca lucrurile să ia o cu totul altă turnură.
   Alex avea de gând să-şi respecte partea de înţelegere - îşi va asuma rolul învingătorului (deşi, în realitate, era un rol de perdant) şi îi va lăsa pe Daniel şi pe Kevin să rămână morţi. În cazul lui Kevin, mort din nou. Dar cât şi-ar fi dorit ca ea să fie cea care să moară. N-ar fi fost mai uşor pentru departament să creadă că un ins de calibrul lui Kevin Beach - care anihilase un cartel - reuşise acolo unde ei dăduseră greş? Şi atunci n-ar fi fost logic ca ei să înceteze s-o mai caute? Cum ar fi fost să dispară, dar de data asta fără ca nimeni să mai încerce s-o găsească?
   Oftă. Fanteziile astea nu făceau decât să îngreuneze lucrurile; n-avea niciun sens să se lase în voia lor. Bărbaţii erau amândoi sub efectul drogului, era sigură, aşa încât căută în geantă şi scoase canistra presurizată pe care o alesese mai devreme. Avea doar două măşti de gaze, aşa încât nimic letal în noaptea asta, doar tubul cu spray paralizant pe care-1 conectase la computerul ei încă de ieri. Era de ajuns, îi permitea să controleze situaţia dacă cineva îi descoperea.
   După ce întinse firele - un circuit dublu, în noaptea asta nu trebuia să amorseze sau să dezamorseze de afară - se aşeză din nou în fotoliu. Se uită la cei doi fraţi. Amândoi dormeau profund şi liniştit. Se întrebă dacă ăsta era un obicei sănătos pentru un spion. Poate că de fapt Kevin chiar avea încredere în ea - că e în stare măcar să dea alarma şi poate să rezolve ceva fără să-i ucidă pe toţi. Ea şi cei doi fraţi erau într-adevăr nişte parteneri neobişnuiţi.
   Ce ciudat era să-i vegheze pe amândoi. Se simţea ciudat şi se aşteptase la asta. Dar în acelaşi timp se simţea bine, fiindu-i satisfăcută o nevoie de existenta căreia nici măcar nu ştiuse, iar la asta nu se aşteptase.
   O vreme se gândi la analiza pe care o făcuse situaţiei, căutând hibe în teoria ei, însă, cu cât o examina mai mult, cu atât i se părea mai logică. Până şi jalnica prestaţie a aşa-zişilor ei asasini - pe la a treia încercare, cineva ar fi trebuit să-şi dea seama de sistemul ei defensiv şi să schimbe abordarea - era explicabilă din această perspectivă. Nu existase niciodată vreo operaţiune, doar nişte oameni de sacrificiu trimişi după ea şi având un instructaj minim sau chiar deloc. Mai trecu în revistă fiecare teorie de 2 sau de 3 ori şi se simţi mai încrezătoare ca oricând că în sfârşit îi înţelesese pe cei care o vânau.
   Apoi simţi că se plictiseşte.
   Ar fi vrut să se logheze la site-ul cursului de patologie al Universităţii Columbia şi să citească ultimele teze de doctorat, dar era riscant să facă asta cât timp departamentul încă încerca s-o localizeze, lucru pe care era sigură că-1 făceau.
   Departamentul nu putea să urmărească tot ce avea legătură cu vechile ei pasiuni, dar asta era prea evidentă. Cu un oftat, îşi puse căştile, deschise YouTube şi începu să se uite la un tutorial despre cum se dezasamblează o puşcă. Probabil că nu conţinea nicio informaţie de care-ar fi avut nevoie vreodată, dar rău nu putea să-i prindă.
   Kevin se trezi la 5:30 fix. Se ridică în capul oaselor ca şi cum cineva l-ar fi pus în funcţiune acţionând un întrerupător. Bătu uşurel câinele pe cap o dată şi se îndreptă spre uşă.
   Îi luă doar o secundă ca să observe masca de gaze pe care ea o purta şi se opri brusc. Câinele, care-1 urma îndeaproape, se opri şi el şi-şi îndreptă botul în direcţia ei, încercând să ghicească ce anume îl tulburase pe stăpân.
   - O secundă, te rog, spuse Alex.
   Se ridică greoi în picioare, având încă dureri în tot corpul - mai mari sau mai mici decât la începutul serii, nu-şi dădea seama - şi se îndreptă ţeapănă spre uşă ca să dezactiveze dispozitivele de securitate.
   - N-am spus că poţi să faci asta, zise Kevin.
   - Nici nu ţi-am cerut voie, spuse Alex fără să se uite la el.
   Kevin gemu exasperat.
   Lui Alex îi luă doar câteva secunde ca să-i elibereze calea. Îşi scoase masca şi arătă cu ea către uşă.
   - Facă-se voia ta.
   - Facă-se nevoia mea, i se păru că-1 aude bombănind în timp ce trecea pe lângă ea, dar vorbise prea încet ca să fie sigură.
   Câinele îl urmă, dând vesel din coadă. Alex îşi imagină că la ora aia cel de la recepţie nu era prea atent, dar, după părerea ei, Kevin le forţa puţin norocul. O ceartă aprinsă cu conducerea hotelului n-avea să-i ajute să rămână incognito.
   Scotoci prin ce adusese Kevin de mâncare. Sendvişurile nu mai erau la fel de ademenitoare cum fuseseră cu 8 ore în urmă, dar găsi o cutie cu prăjiturele cu vişine, pe care n-o văzuse înainte. Tocmai mânca a doua prăjitură din ambalaj când Kevin şi câinele se întoarseră.
   - Vrei să prinzi câteva ore de somn? o întrebă el.
   - Dacă nu te deranjează să conduci, pot să dorm iar în maşină. E mai bine s-ajungem la destinaţie.
   Kevin dădu aprobator din cap, după care se duse lângă pat şi-l atinse uşor cu piciorul pe fratele lui.
   Daniel mormăi şi se rostogoli pe spate, ascunzându-şi capul sub pernă.
   - Chiar trebuie să-l trezeşti? întrebă ea.
   - Aşa cum ai spus, e mai bine să plecăm. Danny a avut întotdeauna o problemă cu trezitul.
   Kevin smulse perna de pe capul lui Daniel.
   - Hai să mergem, frăţioare.
   Daniel clipi buimac câteva secunde, apoi Alex îl văzu cum se schimbă la faţă când începu să-şi aducă aminte unde era şi de ce. Era dureros să vezi cum se trezea din somnul lui liniştit într-o realitate de coşmar. Ochii lui rătăciră prin încăpere până o găsiră pe Alex. Ea încercă să-şi ia o expresie liniştitoare, dar chipul tumefiat n-o ajuta prea tare. Căută ceva de spus, ceva care să facă lumea mai puţin neagră şi mai puţin înspăimântătoare pentru el.
   - O prăjitură? făcu ea o ofertă.
   Daniel clipi din nou şi zise:
   - Mm, de acord.

Capitolul 12

   Ascunzătoarea lui Kevin nu era pe placul lui Alex.
   Ajunseră acolo după-amiaza târziu. Dormise doar 4 ore în timpul călătoriei, pentru că nu voia să rămână veşnic de pază noaptea. Era trează când ieşiră de pe autostradă pe un drum cu două benzi, apoi pe unul şi mai îngust, până când în sfârşit ajunseră pe o cărare din pământ bătătorit, cu o singură bandă - nu putea fi numită cale de acces.
   Sigur, era greu de găsit, dar, după ce o găseai... ei bine, nu exista decât o singură cale de ieşire. N-ar fi ales niciodată să trăiască retrasă într-un cotlon ca ăsta.
   - Relaxează-te, disperato, îi spuse Kevin când ea începu să se plângă. Nimeni nu ne caută aici.
   - Trebuia să schimbăm plăcuţele de înmatriculare.
   - Ne-am ocupat de asta în timp ce sforăiai de zor.
   - De fapt, nu sforăiai, spuse Daniel.
   El era la volan, în timp ce Kevin îi dădea indicaţii.
   - Dar e-adevărat că ne-am oprit la un cimitir de maşini şi-am şterpelit câteva plăcuţe de înmatriculare.
   - Deci suntem blocaţi aici, la capătul unui drum înfundat în timp ce domnul Smith se duce la Washington.
   - E o ascunzătoare sigură, se răsti Kevin pe un ton menit în mod clar să pună capăt discuţiei. Aşa că să nu te prind că începi să-ţi instalezi capcanele mortale în casa mea.
   Alex nu-i răspunse. O să-şi facă treaba în lipsa lui.
   Măcar era departe de orice aşezare umană. Merseră cu maşina cel puţin un sfert de oră pe cărare fără să vadă nici ţipenie de om. Asta era bine - daunele colaterale ar fi fost minime, dacă, din cine ştie ce motiv, Alex ar fi simţit nevoia să incendieze totul până-n temelii.

......................................