Pe urmele fericirii, Nora Roberts

 1-3

Capitolul 1

      Călătoria cu trenul părea că nu se mai sfârșește, iar Serenity era deja obosită din cale-afară.

   Cearta cu Tony din seara precedentă nu-i îmbunătățea câtuși de puțin dispoziția. Nici lungul zbor de la Washington la Paris. Iar acum avea de petrecut ore întregi în trenul aglomerat. Strânse din dinți ca să nu scoată un geamăt de disperare.

   Una peste alta, trebuia să o recunoască: nu era genul de persoană care să îndure ușor călătoriile.

   Plecarea fusese pretextul pentru cearta finală dintre Serenity și Tony. De săptămâni bune, relația lor fusese tensionată și plină de suișuri și coborâșuri. Refuzul ei constant de a ceda presiunilor de a se căsători provocase o serie de certuri minore, dar Tony fusese perseverent, iar rezervele lui de răbdare păreau inepuizabile. Până când anunțul ei că urmează să plece îl făcuse să cedeze nervos.

   - N-ai cum să dai fuga la Paris la o așa-zisă bunică despre care nici nu știai acum câteva săptămâni că există!

   Tony începuse să umble de colo-colo prin cameră. Era vizibil agitat, lucru care se observa mai ales prin faptul că își permisese să-și treacă mâna prin păr, stricându-și freza blondă atent pusă la punct.

   - În Bretania, nu la Paris, spusese Serenity. Și nu contează când am aflat că există. Contează că acum știu.

   - Băbăciunea îți trimite o scrisoare în care spune că e bunica ta și că vrea să te cunoască, iar tu te urci în avion și pleci pur și simplu.

   Era absolut exasperant. Serenity știa că mintea lui care funcționa extrem de logic nu putea înțelege acțiunile făcute sub impulsul momentului. Așa că făcuse eforturi să își păstreze cumpătul și să îi vorbească rațional, cu calm.

   - Tony, e mama mamei mele și singura rudă pe care o mai am pe lume. Așa că am de gând să mă duc să o cunosc. Știi că iar în calcul posibilitatea încă de la prima ei scrisoare.

   - Individa tace mâlc 24 de ani și brusc te convoacă la ea! exclamă el, continuând să se plimbe prin cameră și întorcându-se brusc spre ea. Pentru Dumnezeu, de ce părinții tăi n-au spus niciodată vreo vorbă? De ce n-au pomenit de existența ei? Iar ea de ce a așteptat să moară ei ca să ia legătura cu tine?

   Serenity știa că intenția lui nu fusese să fie crud cu ea. Nu îi stătea în fire. Era pur și simplu un tip logic. Mintea lui de avocat se concentra asupra faptelor și a cifrelor. Nu avea de unde să știe că, la două luni după moartea neașteptată a părinților ei, sufletul îi era chinuit de o durere surdă, aproape mortală. Cu toate că știa că Tony nu intenționa să o rănească, reacționase violent, iar cearta escaladase până când Tony plecase și o lăsase singură, fierbând de furie și plină de resentimente.

   Iar acum, pe măsură ce trenul traversa Bretania, Serenity se vedea nevoită să recunoască faptul că și ea avea unele îndoieli și semne de întrebare.

   Oare de ce bunica ei, această necunoscută contesă Francoise de Kerallen, stătuse la cutie preț de aproape un sfert de secol? Oare de ce mama ei, adorabila, fragila, fascinant de speciala ei mamă, nu menționase că ar avea vreo rudă în îndepărtata Bretanie? Nici măcar tatăl ei, așa volatil și direct și fără menajamente cum era, nu pomenise vreodată de existența vreunei rude de cealaltă parte a Atlanticului.

   Fuseseră atât de apropiați toți trei...

   Serenity oftă amintindu-și de toate lucrurile pe care le făcuseră împreună, ca familie. Când era mică, părinții ei o luaseră la toate evenimentele, la întâlnirile cu senatorii, cu membri ai Congresului și ambasadori.

   Jonathan Smith fusese un artist renumit și foarte căutat. Un portret realizat de el constituia un bun extrem de râvnit. La Washington, lumea se înghesuia de 20 de ani ca să îl atameze. Era respectat nu doar ca artist, ci și ca om, iar farmecul blând și grația soției lui, Gaelle, îi transformase într-un cuplu care se bucura de toată stima în capitală.

   Când Serenity mai crescuse, iar calitățile ei artistice deveniseră vizibile, tatăl ei nici că putuse fi mai mândru. Făceau împreună schițe și picturi, întâi ca tutore și elev, apoi ca artist și artistă, iar faptul că împărtășeau bucuria adusă de pictură îi apropia tot mai mult.

   Mica familie avusese parte de o viață idilică în casa lor elegantă din Georgetown. O viață plină de dragoste și veselie. Până când viața lui Serenity se prăbușise odată cu avionul în care părinții ei se îndreptau spre California. Nu-i venea să creadă că ei nu mai erau, iar ea trăia.

   În primele două săptămâni, Serenity nu suportase nici măcar să vadă pânzele sau pensulele. Nici nu pusese piciorul în atelierul de la al treilea etaj, unde ea și tatăl ei petrecuseră atâtea ore, făcând-o pe mama ei să intre când și când pentru a le reaminti că până și artiștii au nevoie să mănânce.

   Când își făcuse în sfârșit curaj să urce scările și să intre în încăperea inundată de lumină, în locul durerii insuportabile la care se aștepta simțise o pace ciudată și vindecătoare. Soarele pătrundea în voie prin tavanul de sticlă, iar pereții păstrau dragostea și râsetele de odinioară.

   Așa că reîncepuse să trăiască și să picteze, iar Tony fusese blând și atent, ajutând-o să treacă mai ușor peste pierderea suferită. Apoi venise acea scrisoare și iat-o plecând din Georgetown, părăsindu-l pe Tony și începând să-și caute rădăcinile din Bretania și pe acea bunică necunoscută.

   Scrisoarea ciudată, foarte formală care o smulsese de pe străzile liniștite și familiare ale Washingtonului, trecând-o fulgerător în peisajul rural complet necunoscut al Bretaniei, se afla în siguranță împăturită în geanta de piele de lângă ea. Era o scrisoare complet lipsită de afecțiune. Conținea doar faptele și o invitație, una aproape poruncitoare.

   Serenity zâmbi, pe jumătate iritată, pe jumătate amuzată.

   Nota poruncitoare îi făcuse orgoliul să tresară, dar curiozitatea și dorința de a ști mai multe despre familia ei fuseseră mai puternice. Cu impetuozitatea și simțul organizatoric ce o caracterizau, își pregătise plecarea, închisese multiubita casă din Georgetown și o rupsese cu Tony.

   Trenul scârțâia din toate încheieturile în timp ce se pregătea de oprire în stația Lannion. Oboseala provoată de diferența de fus orar începea să se amestece cu o ușoară stare de nerăbdare și anticipație.

   Serenity își luă bagajul de mână și coborî pe peron, aruncând o primă privire atentă țării de baștină a mamei sale. Se uită în jur cu ochii artistului din ea, pierzându-se pentru o clipă în frumusețea simplă și armonioasă și în culorile blânde ale Bretaniei.

   Bărbatul o privea cum stă concentrată, cu buzele întredeschise într-un început de surâs. Ridică ușor sprâncenele, surprins.

   O analiză în detaliu, de la silueta înaltă și suplă la sacoul de un albastru-deschis și fusta care flutura lejer pe lângă picioarele lungi și frumos conturate. Adierea blândă și răcoroasă a vântului își trecea degetele delicate prin părul ei sărutat de soare, lăsându-i descoperit chipul oval, cu osatură delicată. Observă că ochii îi erau mari, de culoarea coniacului, mărginiți de gene lungi și dese, mai închise la culoare decât pletele. Pielea îi părea fină, ca de alabastru, iar combinația dintre toate trăsăturile dădea impresia că privea o creatură diafană, ca o orhidee delicată și fragilă. Avea să descopere cât de curând că aparențele puteau fi adesea teribil de înșelătoare. 

   Se apropie de ea încet, aproape ezitant.

   - Sunteți madmoiselle Serenity Smith? întreabă el într-o engleză cu un ușor accent.

   Serenity tresări când îi auzi vocea, absorbită fiind de peisajul rural. Nici nu observase când bărbatul care tocmai i se adresa se apropiase.

   Își dădu pe spate o șuviță de păr și se întoarse. Atunci întâlni, mult mai sus decât era obișnuită, privirea bărbatului cu ochi căprui închis, cu gene dese și negre.

   - Da, răspunse ea, întrebându-se de ce acei ochi o făceau să se simtă atât de straniu. Sunteți de la chateau Kergallen?

   El ridică încet o sprânceană. Fu singura modificare perceptibilă de expresie.

   - Oui, sunt Christophe de Kergallen. Am venit să vă preiau și să vă conduc la contesă.

   - De Kergallen? repetă ea, ușor surprinsă. Încă o rudă misterioasă?

   Sprânceana rămase ridicată, iar buzele pline și senzuale se arcuiră într-un început aproape imperceptibil de zâmbet.

   - S-ar putea spune, domnișoară, că într-un fel destul de obscur suntem veri.

   - Veri... murmură ea.

   Se studiau reciproc ca doi luptători pe cale să intre în încleștare.

   Părul lui negru și des îi ajungea până la guler, iar ochii închiși la culoare și pătrunzători păreau aproape la fel de negri ca părul, lucru evidențial și de pielea foarte bronzată. Avea trăsături ferme, acviline, care îl făceau să aducă un pic a pirat. Emana un aer extrem de masculin care o atrăgea și îi repugna în același timp.

   Serenity regretă că nu avea la ea caietul de schițe și se întrebă dacă va avea ocazia să capteze cu creionul pe hârtie acea virilitate aristocratică.
   El rămase imperturbabil pe toată durata atentei ei analize. Îi susținu privirea cu calm și cu o oarecare indiferență.

   - Bagajele mai grele vor fi aduse direct la castel, îi spuse el, aplecându-se să ia geanta pe care ea o lăsase pe peron. Contesa e nerăbdătoare să vă cunoască.

   O conduse la un autoturism sedan negru, o ajută să ia loc pe scaunul din dreapta șoferului și-i puse geanta în portbagaj. Gesturile îi erau atât de reci și impersonale, încât Serenity se simtea enervată și curioasă în același timp. Se așeză la volan și începu să conducă în tăcere.

   Ea se întoarse spre el, privindu-l cu îndrăzneală.

   - Și în ce fel suntem veri? vru ea să știe.

   „Oare cum ar trebui să mă adresez? Să-i spun monsieur? Christophe? Hei, tu?”

   - Soțul contesei, adică tatăl mamei tale, a murit când mama ta era mică, începu el, vorbind pe un ton politicos, dar aproape plictisit, care o făcea să-și dorească să-l pună la punct. Câțiva ani mai târziu, contesa s-a măritat cu bunicul meu, contele de Kergallen, care era văduv și avea un fiu, pe tatăl meu. Mama ta și tatăl meu au fost crescuți ca frați, la castel, continuă el, aruncându-i o privire scurtă. Bunicul a murit, apoi tata s-a căsătorit, a trăit îndeajuns cât să mă aibă pe mine, iar la scurt timp s-a împușcat din greșeală, într-un accident de vânătoare. Mama l-a jelit vreme de 3 ani, apoi i s-a alăturat în cripta familiei.

   Relatase totul pe un ton lipsit de orice emoție, iar Serenity nu reuși să simtă compasiunea pe care i-o provocau în mod normal poveștile despre orfani. Îi studie încă un pic profilul.

   - Așadar, tu ești actualul conte de Kergallen și vărul meu prin alianță.

   - Oui, confirmă el, aruncându-i o altă privire scurtă și superficială.

   - Nu pot spune că ambele aspecte mă încântă, comentă ea, cu o undă clară de sarcasm.

   El ridică din nou sprânceana și o privi, iar pentru o clipă ea avut impresia că ochii întunecați râdeau. Decise însă că era cu neputință. Bărbatul de lângă ea nu râdea niciodată, era ferm convinsă de asta.

   - Au cunoscut-o pe mama?

   - Oui. Aveam 8 ani când a plecat de la castel.

   - Și de ce a plecat? întrebă Serenity, privindu-l fix în ochi.

   El îi susținu privirea, copleșind-o cu intensitatea ei, apoi se concentră din nou asupra drumului.

   - Contesa îți va spune tot ce va dori să știi.

   - Tot ce va dori să știu?! exclamă Serenity, înfuriată de replica malițioasă. Hai să ne-nțelegem, vere! Am de gând să aflu tot ce e de afla despre motivele pentru care mama a plecat din Bretania și am de gând să înțeleg de ce n-am știut atâta vreme că am o bunică în viață.

   Christophe își aprinse o țigară de foi și expiră frumul. Mișcările îi erau lente și relaxate.

   - Eu nu am ce să-ți spun despre toate astea.

   - Adică nu ai de gând să-mi spui, îl corectă ea, mijind ochii.

   Umerii lui lați se ridicară într-un gest de-o nepăsare pur galică. Serenity se întoarse spre geam, privind peisajul și ratând zâmbetul de pe buzele lui.

   Drumul continuă în tăcere, în afară de momentele când Serenity puse câteva întrebări despre locurile pe lângă care treceau, iar Christophe îi răspunse politicos, dar aproape monosilabic, fără să facă vreun efort să susțină conversația. 

   - Pentru un conte din Bretania, remarcă ea cu o dulceață înșelătoare după încă un răspuns monosilabil, vorbești o engleză remarcabil de bună.

   Sarcasmul ei păru să nu-l atingă nici cât o floare. Ba chiar primi o replică pe măsură.

   - Și contesa vorbește bine engleza, mademoiselle. Dar servitorii vorbesc doar franceza și bretona. Așa că, dacă o să ai vreo problemă, va trebui să apelezi la mine sau la contesă.

   Serenity înclină capul și îl privi. Ochii de culoarea chihlimbarului scăpărau.

   - Ce n`est pas necessaire, monsieur le comte. Je parle bien le francais.*

   *Nu e nevoie, domnule conte. Vorbesc bine franceza.

   - Bon. Asta înseamnă că vizita va fi mai puțin complicată decât credeam.

   - Mai e mult până la castel? întrebă ea, continuând să vorbească în franceză.

   Îi era cald și se simțea obosită. Din cauza călătoriei lungi și a schimbării de fur orar avea senzația că de zile întregi se află într-un mijloc de transport sau altul. Nu-și dorea decât să se vadă cât mai repede într-o cadă plină cu apă fierbinte.

   - Suntem de ceva timp pe proprietatea Kergallen, mademoiselle, îi spune el, cu ochii la drum. Nu mai e mult până la castel.

   Mașina începu să urce o pantă lină. Serenity simți cum începe să-i bubuie capul de durere și închise ochii. Regreta amarnic că misterioasa ei bunică nu locuia undeva mai accesibil, gen statul Idaho sau New Jersey. Când deschise din nou ochii, toată durerea, toată oboseala și toate nemulțumirile dispărură ca prin farmec.

   - Oprește! strigă ea în engleză, punând mâna pe brațul lui Christophe.

   În fața lor, castelul se ridica mândru și solitar. Era un imens edificiu din piatră, dintr-un alt secol, cu turnuri și creneluri și acoperișuri conice care străluceau sub razele soarelui. Numeroasele ferestre înalte și înguste reflectau lumina astrului într-un minunat amestec de culori. Castelul era vechi, semeț și cumva arogant, iar Serenity se îndrăgosti pe loc și iremediabil.

   Christophe urmări expresia de surpriză și plăcere de pe chipul ei. Mâna îi rămăsese pe brațul lui. O șuviță rebelă îi pica pe frunte, iar el întinse mâna cu intenția de a o da la o parte. Se opri la jumătatea gestului uimit și enervat el însuși de ce fusese pe cale să facă.
   Serenity nu observase. Era prea absorbită de imaginea castelului și deja își făcea calcule despre unghiurile pe care le va folosi pentru schițe, imaginându-și, totodată, șanțul care îl înconjurase cândva în scop defensiv.

   - Este minunat, spuse ea într-un târziu, întorcându-se spre însoțitorul ei.

   Își retrase mâna în grabă de pe brațul lui, întrebându-se cum ajunsese acolo.

   - Parcă e desprins din basme. Aproape că aud trompetele, parcă văd cavalerii în armură, domnițele în rochii vaporoase și cu pălării mari și ascuțite. E și vreun balaur prin preajmă? surâse ea, cu chipul luminos și absolut adorabil.

   - Nici unul în afară de Marie, bucătăreasa de la castel, răspunse el, lăsând un pic jos mecanismul de protecție și îngăduindu-i să vadă un pic din zâmbetul largi și dezarmant care îl făcea să pară mai tânăr și mai abordabil.

   „Așadar, e și el un om ca toți oamenii”, concluzionă ea.

   Dar în timp ce inima începu să-i bată mai repede ca reacție la zâmbetul lui, își dădu seama că latura lui umană îl făcea cu mult mai periculos. Privirile li se întâlniră și stăruiră câteva momente, iar Serenity avu senzația ciudată că erau numai ei doi pe lume, că erau complet singuri, că singurătatea încântătoare în care se aflau era tot ceea ce conta pe lume, iar Georgetown părea desprins din altă viață.

   Însoțitorul fermecător fu rapid înlocuit, din nou, de străinul politicos și țeapăn, iar Christophe continuă să conducă în tăcere, o tăcere parcă mai rece și mai densă după acel scurt interludiu prietenos.

   „Ai grijă, Serenity”, își spuse ea, ca un avertisment. „Vezi că imaginația ți-o ia razna din nou. Acest bărbat nu e pentru tne. Clar nu e. Dintr-un motiv neclar, nici măcar nu te place. Faptul că ți-a zâmbit scurt nu înseamnă că e altceva decât se vede, un aristocrat rece și condescendent.”

   Christophe trase mașina pe aleea circulară din fața intrării în castel. Coborî cu mișcări precise și agile, iar Serenity se grăbi să coboare și ea înainte ca el să ocolească mașina și să o ajute.

   Era atât de încântată de atmosfera de poveste că nu remarcă faptul că gestul ei îl făcuse să se încrunte ușor.

   El îi luă brațul și o conduse pe cele câteva trepte ce duceau la ușa de la intrare, o ușă din stejar masiv. Apăsă clanța și, cu o înclinare a capului, o invită să intre.

   Holul era absolut uriaș. Pardoseala strălucea ca o oglindă și din loc în loc era acoperită de covoare colorate extrem de vechi. Un cuier uriaș și o masă, ambele din stejar și purtând patina timpului, scaune tot din stejar, cu tapiserie lucrată manual, și un miros discret de flori proaspete completau încăperea care i se părea, în mod ciudat, teribil de cunoscută. Familiară chiar. De parcă știuse la ce să se aștepte din clipa în care trecuse pragul castelului. Iar camera părea și ea că o recunoaște și că îi spune bun venit.

   - S-a întâmplat ceva? întreabă Christophe, observându-i deruta.

   Ea clătină din cap și simți un mic fior.

   - Am un deja-vu, murmură, întorcându-se spre el. E foarte ciudat, am senzația că am mai fost aici. Că am stat chiar în acest loc unde stau acum. Cu tine, continuă ea, aproape șocată. E foarte ciudat.

   Expiră adânc și ridică din umeri.

   - Așadar ai adus-o, Christophe.

   Serenity își desprinse privirea de ochii lui căprui și intenși. Bunica ei se apropia.

   Contesa de Kergallen era înaltă și aproape la fel de suplă ca Serenity. Avea părul alb, un alb strălucitor, care forma parcă niște nori în jurul chipului cu trăsături ferme, ascuțite, care sfida rețeaua de riduri provocate de vârstă. Privirea îi era limpede, iar ochii de un albastru deschis străluceau sub sprâncenele bine arcuite. Avea o statură aproape imperială, statura unei femei conștiente că cei 60 de ani pe care îi avea nu-i făcuseră frumusețea să pălească.

   Nu arăta tocmai ca bunicuța din povești, își spuse Serenity. Femeia arăta și se purta ca o contesă, din cap până în picioare.

   O scrută pe Serenity cu atenție, până în cel mai mic detaliu, iar tânăra simți cum un crâmpei de emoție i se așterne pe chipul acela demn și ascuțit. Dură doar o clipă, căci fața contesei își recăpătă expresia impasibilă și rezervată. Îi întinse o mână fermă, cu degetele pline de inele.

   - Bine-ai venit la castelul Serenity Smith. Sunt contesa Fracoise de Kerallen.

   Serenity îi luă mâna, neștiind dacă să i-o și sărute sau să facă o reverență. Se rezumă însă la un salut scurt și formal, fără vreo manifestare de afecțiune, fie ea îmbrățișare sau zâmbet de bun venit.

   Serenity nu își trădă dezamăgirea și îi vorbi, la rândul ei, politicos și formal.

   - Mulțumesc, madame. Îmi face plăcere să fiu aici.

   - Cred că ești obosită după călătorie, spuse contesa. Am să te conduc chiar eu la tine în cameră. Cu siguranță vei vrea să te odihnești înainte să te schimbi pentru cină.

   Se îndreptă spre o scară mare, curbată, iar Serenity o urmă. Puse pasul pe prima treaptă și se întoarse spre Christophe, care o urmărea cu privirea, încruntat. Când privirile li se întâlniră, el nu făcu vreun efort să-și schimbe expresia, ala că Serenity se grăbi să întoarcă din nou capul și să o urmeze pe contesă.

   Merseră pe un coridor lung și îngust, cu lămpi din alamă atârnate din loc în loc pe pereți și în locul cărora, presupuse Serenity, pe vremuri fuseseră torțe. Contesa se opri în dreptul unei uși, se întoarse din nou spre Serenity, o studie câteva clipe, apoi deschise și îi făcu semn să intre.

   Camera era mare, spațioasă, cu un plan deschis și, totuși, avea un aer de grație discretă. Mobila era din lemn lucios de cireș, iar piesa centrală era un pat uriaș, cu baldachin, cu cuvertura din mătase. Pe peretele opus era un șemineu din piatră, deasupra căruia se afla o oblindă ce reflecta colecția de bibelouri de Dresda de pe șemineu. Unul dintre pereții camerei era curbat, din sticlă, iar un bovindou invita privitorul să se bucure de priveliștea care-ți tăia răsuflare.

   Serenity simțea că încăperea o atrăgea incontrolabil și că își aminteșe, cumva de aura de iubire, fericire și eleganță discretă pe care îl emana.

   - A fost camera mamei.

   Sesiză din nou acea undă de emoție, ca flacăra unei lumânări în plin curent.

   - Oui. Gaelle a decorat-o când avea 16 ani.

   - Mulțumesc, madame, pentru ocazia de a sta aici. Am să mă simt foarte aproape de ea, zâmbi Serenity.

   Contesa înclină abia perceptivil din cap și apăsă un mic buton aflat lângă pat.

   - Bridget îți va pregăti baia. Bagajele urmează să sosească și te va ajuta să despachetezi. Cinăm la ora 8. Poate vrei să iei o gustare acum.

   - Nu, mulțumesc, contesă, răspunse Serenity, care începea să se simtă ca oaspetele unui hotel bine administrat. E foarte bine la ora 8.

   Contesa se îndreptă spre ușă.

   - După ce te odihnești, Bridget te va îndruma spre salon. La 19.30 servim cocktailurile. Dacă ai nevoie de ceva până atunci, nu trebuie decât să suni.

   Ușa se închise în urma ei, iar Serenity inspiră adânc și se așeză pe pat.

   „De ce-am venit?” se întrebă.

   Închise ochii, cuprinsă brusc de un sentiment de singurătate.

   „Mai bine rămâneam în Georgetown, cu Tony. Mai bine rămâneam în acea lume pe care o cunoșteam și o înțelegeam. Ce caut aici, de fapt?”

   Trase aer în piept, încercă să se scuture de gândurile negre și analiză cu atenție camera.

   „Camera mamei mele”, își reaminti, și dintr-odată se simți purtată de atmosfera blândă și confortabilă pe care o emana încăperea. „Da, asta pot să înțeleg.”

   Serenity se îndreptă spre fereastră și admiră începul apusului și ultimele scânteieri de foc ale soarelui, înainte să lase loc înserării. Un vânt blând parcă înfiora aerul, iar câțiva nori rătăciți parcă se lăsau duși de el, deplasându-se leneș pe cerul ce se întuneca văzând cu ochii.

   Era într-un castel din Bretania. Clătină din cap ca și cum nici ei nu i-ar fi venit să creadă și se așeză în dreptul ferestrei, admirând lăsarea serii.

   Ce căuta Serenity Smith în acel peisaj? Unde îi e locul? Undeva. Se încruntă la acel gând care-i răsărise brusc în minte.

   „Cumva, într-un fel, aparțin acestui loc. Sau cel puțin o parte din mine aparține. Am simțit-o în clipa în care am văzut acele ziduri din piatră și din nou când am intrat în holul castelului.”

   Încearcă să nu se mai gândească la toate acele lucruri și se concentră asupra bunicii ei. Puțin spus că femeia nu fusese copleșită de întâlnire, decise Serenity cu un zâmbet. Sau poate formalismul european era de vină pentru impresia de distanță și răceală pe care i-o lăsase.

   „Nu prea cred că m-ar fi chemat aici dacă nu și-ar fi dorit să mă vadă. Probabil aveam așteptări mai mari pentru că îmi doream mai mult.”

   Își roti ușor umerii.

   „Răbdarea n-a fost niciodată pe lista calităților mele, dar aș putea să mai lucrez la asta. Poate dacă și eu aș fi fost mai binevoitoare și mai amabilă la întâlnirea de pe peron...”

   Se încruntă din nou amintindu-și de comportamentul lui Christophe.

   „Pot să jur că ar fi vrut să mă vadă făcută pachet înapoi în tren încă din clipa în care m-a văzut. A urmat acea discuție enervantă din mașină.”

   Se încruntă tot mai tare și uită să mai admire apusul.

   „Individul e, cu siguranță, frustrant și enervant”, decise, apoi căzu pe gânduri. „E un conte breton tipic. Poate de-asta a avut așa un efect asupra mea.”

   Își sprijini bărbia în palmă și-și aduse aminte de felul în care deveniseră conștienți unul de celălalt atunci, în mașină, la poalele castelului.

   „Nu are legătură cu niciun alt bărbat pe care l-am cunoscut. E elegant și plin de viață în același timp. Învăluite în aerul acela sofisticat ghicesc virilitate, putere.”

   Cuvântul parcă îi fulgeră prin minte.

   „Da”, recunoscu ea, cu o ezitare pe care nu și-o cunoștea. „Există o forță acolo. Și o siguranță de sine.”

   „Pentru un artist, este un subiect remarcabil. Sunt atrasă de el ca artistă, nu ca femeie”, își spuse ea. „O femeie ar trebui să nu fie în toate mințile să se încurce cu un asemenea bărbat. Nebună de legat”, își repetă ea cu insistență.

Capitolul 2

   Oglinda ovală, înaltă și înrămată refleta imaginea unei femei blonde și suple. Rochia fluidă, roz-prăfuit, cu guler înalt, îi punea în valoare piele aproape cremoasă, lăsându-i goi umerii și brațele.

   Serenity întâlni privirea de chihlimbar a propriei reflexii, o fixă și oftă. Sosise momentul să coboare și să își revadă bunica, pe contesa cu aer regal și rezervat, și pe vărul ei, contele de o politețe rece și de o ostilitate stranie.

   Bagajele ei sosiseră în timp ce ea își savura baia pregătită de servitoarea bretonă și minionă. Brodget îi despachetase hainele și pe pusese în dulapuri. La început o făcuse cu timiditate, apoi, pe măsură ce descoperea tot mai multe articole vestimentare, scotea exclamații admirative. Atitudinea ei prietenoasă și simplă contrasta teribil cu atitudinea celor care îi erau rude.

   Încercările lui Serenity de a se odihni un pic în așternuturile răcoroase ale uriașului pat fuseseră zadarnice, căci emoțiile nu îi dădeau pace. Sentimentul că mai fusese cândva în acel loc, primirea rece și formală de care avusese parte din partea buncii, răspunsul intens, aproape visceral pe care-l experimentase față de contele acela distant, toate se îmbinaseră nefericit și o făcuseră neobișnuit de agitată și nesigură de sine. Se trezi că își dorea din nou să-l fi lăsat pe Tony s-o facă să se răzgândească și să fi rămas printre locurile și oamenii pe care îi cunoștea și îi înțelegea.

   Expiră adânc, își îndreptă umerii și își ridică bărbia.

   Își reaminti că nu era vreo școlăriță naivă și ușor impresionabilă căreia să i se taie genunchii la vederea unui castel și în fața unor oameni care se formalizează prea mult. Era Serenity Smith, fiica lui Jonathan și a lui Gaelle Smith, și avea să țină capul sus și să facă față oricărui conte și oricărei contese.

   Bridget bătu discret în ușă, iar Serenity o urmă pe holul îngust și apoi în jos pe scări. Era plină de încredere și sigură de sine.

   - Bonsoir, mademoiselle Smith, o salută Christophe, cu formalismul lui obișnuit, când ajunse la baza scărilor, iar Bridget se retrase aproape neobservată.

   - Bonsoir, monsieur le comte, răspunse Serenity, la fel de politicoasă, în timp ce se studiau reciproc cu mare atenție.

   Costumul negru, de seară, dădea trăsăturilor acviline un aer cumva satanic. Ochi închiși la culoare străluceau, aproape negri ca smoala, iar pielea era impecabil pusă în valoare de haina neagră și cămașa albă.

   Serenity decise că, dacă individul avea în arborele genealogic și ceva strămoși pirați, aceștia fuseseră, fără doar și poate, niște pirați foarte eleganți. Și, se mai gândi ea, în timp ce privirea lui stătuia asupra ei, probabil fuseseră pirați de succes.. pe toate planurile.

   - Contesa ne așteaptă în salon, o informă el după ce o privise după pofta inimii.

   Cu un farmec și o curtoazie neașteptate, îi oferi brațul.
   Contesa îi privi intrând, brăbatul înalt și ușor trufaș și femeia suplă, cu plete aurii, care îl completa perfect. Formau un cuplu incredibil de reușit, își spuse ea, care ar întoarce capetele oriunde ar fi.

   - Bonsoir, Serenity, Christophe.

   Îi salută arătând, la rândul ei, absolut superb într-o rochie albastru-safir, cu un colier de diamante care parcă fulgerau.

   - Mon aperitif, Christophe, s`il te plait*. Serenity, ce dorești?

   *Christophe, aperitivul meu, te rog.

   - Vermut, madame, mulțumesc, răspunse ea, cu un zâmbet bine exersat.

   - Sper că te-ai odihnit, spuse contesa în timp ce Christophe îi înmâna un mic pahar din cristal.

   - Da, foarte bine, madame.

   Se întoarse ca să accepte paharul ce-i era oferit.

   - Eu...

   Cuvintele îi înghețară pe buze când văzu portretul de pe perete. Se întoarse și începu să îl studieze cu atenție.

   Din imagine o privea o femeie cu părul deschis la culoare și pielea ca de porțelan. Chipul parcă îl reflecta pe al ei. În afară de lungimea pletelor aurii care îi cădeau pe umeri, a ochilor care scânteiau lumini albastre, nu de chihlimbar, ca ai ei, femeia din portret parcă era copia lui Serenity: fața ovală, cu contururi delicate și pomeți înalți, frumusețea eluzivă a mamei ei reprodusă în ulei în urmă cu un sfert de secol.

   Era o lucrare a tatălui ei. Serenity o știu instinctiv și imediat. Fără doar și poate. Tușele, felul în care era exploatată culoarea, tehnica individuală din care se simțea imediat stilul lui Jonathan Smith reieșeau clar, înainte de a citi mica semnătură din colțul de jos al lucrării. Ochii i se umplură de lacrimi. Clipi ca să le împiedice să i se scurgă pe obraji.

   Vederea portretului parcă i-i adusese aproape, pentru un moment, pe părinții ei, lucru care o umpluse de căldură și îi dăduse acel sentiment care îi lipsea deja de ceva vreme și cu care începuse să se învețe să trăiască - sentimentul de apartenență, senzația că nu este a nimănui.

   Continuă să privească pictura cu mare atenție, absorbind parcă fiecare detaliu al lucrării tatălui ei: faldurile rochiei de culoarea fildeșului, care părea să fluture sub adierea unui vânt blând, ca o briză, cerceii cu rubine ai mamei ei, contrastul oferit de culoarea lor intensă, care își făcea apoi apariția și pe inelul, tot cu rubine, de pe degetul tinerei femei. Privind tabloul, Serenity simțea ceva, o nedumerire, o neliniște, un gând care nu îi dădea pace. Un mic detaliu nelalocul lui pe care nu reușea să îl identifice și la care renunță apoi să se mai gândească.

   - Mama ta a fost o femeie foarte frumoasă, spuse contesa după o vreme.

   - Așa e, răspunse Serenity cu un aer absent, încă absorbită de strălucirea plină de dragoste și fericire din ochii mamei ei. E incredibil cât de puțin s-a schimbat de la momentul când tata i-a făcut portretul. Câți ani avea?

   - Abia împlinise 20 de ani. Ai recunoscut repede mâna tatălui tău.

   - Normal, spuse Serenity, adresându-i contesei un zâmbet plin de căldură. În calitate de fiică a lui, dar și de colegă de breaslă, îi recunosc imediat stilul și scrisul de mână.

   Se întoarse din nou spre tablou, gesticulând cu o mână suplă, cu degete lungi și fine.

   - Sunt 25 de ani de când a fost pictat, dar e în continuare extrem de viu, de parcă amândoi ar fi alături de noi, chiar acum, în această încăpere.

   - Semeni foarte bine cu ea, observă Christophe, sorbind din paharul cu vin și captându-i atenția de parcă și-ar fi pus mâna peste a ei. M-a frapat asemănarea din clipa în care ai coborât din tren.

   - Doar la ochi nu seamănă, decretă contesa înainte ca Serenity să poată formula un comentariu potrivit. Ochii sunt ai lui.

   Amărăciunea și chiar nemulțumirea ce-i răzbăteau din glas erau fără echivoc. Serenity miji ochii și se întoarse încet spre ea.

   - Da, madame, am ochii tatălui meu. Vă deranjează?

   Contesa ridică elegant din umeri, apoi sorbi din pahar.

   - Părinții mei s-au cunoscut chiar aici, la castel? întrebă Serenity, făcând eforturi să-și ascundă nerăbdarea. De ce au plecat și nu s-au mai întors niciodată? De ce nu mi-au pomenit niciodată despre dumneavoastră?

   Se uită când la bunica ei, când la Christophe, dar întâlni două chipuri reci, lipsite de orice expresie. Contesa își activase scutul de protecție, iar Serenity știu instinctiv că Christophe o va ajuta să-l mențină. El nu avea să îi spună nimic Singura de la care va putea afla ceva avea să fie contesa.

   Serenity deschise gura, gata să spună ceva, dar bunica sa o întrerupse cu un gest scurt din mână.

   - Vom vorbi despre toate astea la momentul potrivit, spuse ea de parcă ar fi citit un decret regal. Acum mergem la cină, continuă, ridicându-se de pe scaun.

   Sufrageria era extrem de mare, ca de altfel totul din acel castel, contată Serenity.

   Tavanul era înalt ca al unei catedrale, iar pereții aveau ferestre largi și înalte cu draperii bogate, din catifea sângerie. Un șemineu uriaș, aproape că acoperea un perete întreg, iar Serenity își spuse că, probabil, când este aprins oferă o imagine cu adevărat extraordinară. Încăperea era luminată de un candelabru uriaș, ale cărui cristale parcă tremurau, împrăștiind nuanțe de curcubeu asupra mobilierului din stejar.

   Primul fel al cinei fu o supă de ceapă bogată, groasă, tipic franțuzească.
   Cât timp serviră supa, cei trei făcură conversație, foarte politicoasă. Din când în când, Serenity îi arunca lui Christophe câte o privire, intrigată, în pofida voinței ei, de trăsăturile lui frumoase și de postura demnă, aproape sfidătoare.

   „Cu siguranță nu semănăm”, își spuse, încruntându-se a nedumerire. „Nu m-a plăcut din clipa în care m-a văzut. Mă întreb de ce.”

   Lăsă deoparte ideea și continuă să guste somonul în sos alb.

   „Poate îi displac femeile, în general.”

   Privirile li se întâlniră, iar forța interacțiunii aproape că provocă o furtună electrică. Serenity simți că îi sare inima din piept.

   „Nu”, își spuse ea, desprinzându-și privirea dintr-a lui.„Nu, nu e genul de bărbat care urăște femeile. Ochii lui vădesc experiență și o bună cunoaștere. Tony nu mi-a provocat niciodată așa o reacție.”

   Ridică paharul și bău cu hotărâre.

   „Nimeni nu mi-a provocat vreodată așa o reacție.”

   - Stevan, du vin pour mademoiselle, ceru contesa.

   Cuvintele ei o readuseră e Serenity cu picioarele pe pământ și îi întrerupseră visare.

   - Mais non, merci. C`est bien*.

   *Nu, mulțumesc, nu e nevoie.

   - Vorbești franceza foarte bine pentru o americancă, Serenity, observă contesa. Sunt mulțumită că ai avut parte de o educație completă, cu toate că ai trăit în acea țară plină de barbari.

   Disprețul din ultimele cuvinte era atât de evident, încât Serenity nu știa dacă să se simtă jignită sau amuzată de trimiterea la naționalitatea sa.

   - Acea țară de barbari, madame, spuse ea pe un ton sec, se numește America și e aproape civilizată în vremurile noastre. De ce spun asta? Ajung să treacă săptămâni întregi între două atacuri ale indienilor.

   Bătrâna doamnă ridică brusc capul, vizibil ofensată.

   - Nu-i nevoie să fii obraznică, domnișoară.

   - Chiar așa? răspunse Serenity cu un zâmbet inocent. Ce ciudat! Avem senzația clară că e nevoie.

   În timp ce ridică paharul, observă, cu surprindere, că Christophe afișă un rânjet scurt.

   - Ai înfățișarea blândă a mamei tale, remarcă bătrâna contesă, dar limba ascuțită a tatălui tău.

   - Mulțumesc, răspunse Serenity, privind aprobator drept în ochii albaștri ai femeii. Mulțumesc pentru ambele complimente.

   Cina a luat sfârșit, iar conversația reveni la generalități. Părea că se ajunsese la un armistițiu, dar Serenity încă nu înțelegea motivele pentru care se declanșase războiul. Reveniră în salon.
   Christophe se așeză relaxat într-un scaun excesiv tapițat, învârtind coniacul în pahar, în timp ce contesa și Serenity își beau cafeaua din căni elegante din porțelan, foarte mici și fragile.

   - Jean-Paul le Goff, logodnicul lui Gaelle, l-a cunoscut pe Jonathan Smith la Paris, începu contesa fră vreun preambul, iar Serenity rămase blocată cu cana de cafea la buze, privind fix chipul ascuțit al femeii. Fusese cucerit de talentul tatălui tău și îl angajase să îi facă portretul lui Gaelle. Urma să fie cadoul lui de nuntă pentru ea.

   - Mama a fost logodită cu un alt bărbat înainte de tata? întrebă Serenity punând jos ceașa cu mare grijă.

   - Oui. Familiile se înțeleseseră de ani buni cu privire la această căsătorie. Gaelle era mulțumită de aranjament. Jean-Paul era un bărbat bun, dintr-o familie bună.

   - Era, așadar, o căsătorie aranjată?

   Cu un gest al mâinii, contesa trată nonșalant dezaprobarea din tonul lui Serenity.

   - Așa se făcea de când e lumea și, cum am spus deja, Gaelle era mulțumită de aranjament. Sosirea la castel a lui Jonathan Smith a schimbat însă totul. Dacă aș fi fost mai atentă, mi-aș fi dat seama de pericol, aș fi sesizat schimburile lor de priviri și roșeața din obrajii ei când îi auzea numele.

   Francoise de Kergallen oftă adânc și privi portrerul fiicei.

   - Nu mi-am imaginat că Gaelle își va încălca promisiunea și va face familia de rușine. Fusese dintotdeauna o copilă dulce și ascultătoare, dar tatăl tău a îndepărtat-o de la îndatoririle care-i reveneau și de la ceea ce se cuvenea să facă.

   Ochi săi albaștri trecură de la tablou la tânăra în carne și oase din fața ei.

   - N-am știut că se petrecea ceva între ei. Nu mi-a destăinuit nimic și nici nu mi-a cerut sfatul, așa cum făcuse mereu până atunci. În ziua în care portretul a fost gata, Gaelle a leșinat în grădină. La insistențele mele să chemăm doctorul, mi-a spus că nu e nevoie. Că nu e bolnavă, ci doar însărcinată.

   Contesa își întrerupse povestea, iar tăcerea se așternu ca o mantie grea în încăpere.

   - Madame, spuse Serenity cu voce clară și controlată, dacă încercați să mă șocați cu informația că am fost concepută în afara căsătoriei, mă tem că veți fi dezamăgită. Mi se pare lipsit de relevanță că părinții mei nu erau căsătoriți atunci. Au trecut vremurile când astfel de lucruri erau înfierate. Cel puțin în țara mea chiar au trecut. Părinții mei s-au iubit, și nu îmi pasă dacă și-au manifestat iubirea înainte sau după jurămintele de nuntă.

   Contesa se lăsă ușor în scaun, își împreună degetele și o privi pe Serenity cu intensitate.

   - Ești foarte directă, n`est-ce pas?

   - Chiar sunt, răspunse Serenity, susținându-i privirea. Încerc, totuși, să mă asigur că stilul meu direct nu îi rănește pe ceilalți.

   - Touche, murmură Christophe.

   Preț de o fracțiune de secundă, contesa se uită înspre el, ridicând o sprânceană, apoi își îndreptă din nou atenția către Serenity.

   - Mama ta se măritase cu o lună înainte să fii concepută, continuă ea, fără ca fața să îi trădeze vreo emoție. Căsătoria s-a făcut în secret, la o capelă din alt sat. Planul lor era să țină totul secret până când tatăl tău va putea să o ia pe Gaelle în America.

   - Înțeleg, surâse Serenity. Apariția mea în peisaj a grăbit un pic lucrurile. Și ce ați făcut, madame, când ați aflat că fiica dumneavoastră se măritase și mai era și gravidă cu un artist obscur?

   - Am dezmoștenit-o și le-am cerut amândurora să plece din casa mea. Din acea zi, nu am mai avut fiică.

   Vorbise repede, pe parcă ar fi vrut să scape de povara acelor cuvinte.

   Serenity nu-și putu reprima un geamăt scurt. Se uită înspre Christophe, dar era ca și cum ar fi privit un zid uriaș. Se ridică încet de pe scaun, copleșită de durere, îi întoarse spatele bunicii și privi zâmbetul blând al mamei sale.

   - Nu mă miră că te-au exclus din viața lor și din a mea, remarcă ea, apoi se întoarse și se uită în ochii contesei, care rămase imapsibilă și căreia doar paloarea feței îi trăda o urmă de emoție. Îmi pare rău pentru dumneavoastră, madame. V-ați răpit singură o șansă la fericire. Dumneavoastră ați fost cea care a trăit de atunci în izolare și singurătate. Părinții mei au împărtășit o dragoste profundă și desăvârșită, în vreme ce dumneavoastră v-ați cramponat de onoare și de mândria rănită. Mama v-ar fi iertat și, dacă ați fi cunoscut-o cât de puțin, ați fi știut asta. Iar tata v-ar fi iertat de dragul ei, pentru că nu îi putea refuza absolut nimic.

   - Să mă ierte?! exclamă contesa, a cărei voce studiată tremura de furie. N-am nevoie de iertarea unui hoț de rând și a unei fiice care și-a trădat familia!

   Ochii ca de chihlimbar ai tinerei începură să ardă, iar obrajii i se îmbujorară vizibil.

   - Hoț? repetă Serenity, cu glas tăios. Madame, vreiți să spuneți că tatăl meu v-a furat ceva?

   - Oui, a furat, răspunse contesa, cu glasul și privirea dure și controlate. Nu i-a fost de ajuns că mi-a răpit copila, fiica pe care o iubeam mai mult decât viața însăși. A adăugat la captură și o pictură, Madonna lui Rafael, pe care familia o deținea de generații întregi. Așa că din pricina acestui indidiv pe care l-am primit în casa mea și în care am avut încredere am pierdut două lucruri neprețuite și de neînlocuit.

   - Un tablou de Rafael? exlamă Serenity confuză, ducând mâna la frunte. Insinuați că tatăl meu a furat un Rafael? Cred că nu sunteți în toate mințile.

   - Nu insinuez, o corectă contesa, ridicând capul precum o regină gata să anunțe o sentință. Spun de-a dreptul că Jonathan Smith le-a luat și pe Gaelle, și pe Madonna. A fost extrem de viclean. Știa că intenționam să donez pictura Muzeului Luvru și s-a oferitsă o curețe. Am avut încredere în el. Numai că s-a folosit de încrederea mea, i-a sucit mințile fiicei mele și a făcut-o să își ignore îndatoririle, iar când a plecat din castelul meu a plecat cu ambele mele comori.

   - E o minciună sfruntată! izbucni Serenity, a cărei furie se acumulase în ea precum o maree furioasă. Tatăl meu n-ar fi furat în viața lui. Niciodată! Dacă ți-ai pierdut fiica, a fost din cauza mândriei tale, pe care ai lăsat-o să te orbească!

   - Dar tabloul de Rafael?

   Întrebarea fusese adresată pe un ton scăzut, dar răsunase în încăpere ca un ecou.

   - N-am idee ce s-a ales de Rafaelul tău, spune Serenity și, uitându-se când la femeia cu chipul de nepătruns, ca o mască, când la bărbatul impasibil, se simți teribil de singură. Tata nu l-a luat. Nu era un hoț. N-a făcut în viața lui nimic necinsitit.

   Începu să se plimbe prin încăpere, dorindu-și să strige, să zbiere, să distrugă cumva acel zid de calm și autocontrol.

   - Dacă erați sigură că prețiosul dumneavoastră tablou era la el, continuă Serenity, de ce nu l-ați denunțat? De ce nu ați cerut să fie arestat? De ce nu ați făcut nimic ca să dovediți că într-adevăr vi-l furase?

   - Cum am spus deja, tatăl tău a fost foarte viclean. Știa că n-aș risca s-o implic pe Gaelle într-un asemenea scandal, chiar dacă mă trădase. Cu sau fără încuviințarea mea, el era soțul fiicei mele și tatăl copilului pe care urma să îl nască. Era în siguranță.

   Serenity se opri și se uită înspre contesă cu o expresie uimită.

   - Credeți că s-a încurcat cu ea ca să fie în siguranță? Ca măsură de protecție? Nu aveți nicio idee ce era între ei, ce relație au avut. O iubea mai mult decât iubea viața. O iubea mai mult decât 100 de tablouri de Rafael.

   - Când am descoperit că pictura a dispărut, reluă bătrâna ca și cum Serenity nici n-ar fi vorbit, m-am dus la tatăl tău și i-am cerut să-mi explice ce s-a întâmplat. Deja se pregăteau de plecare. Când l-am acuzat că e furat tabloul, am văzut schimbul de priviri dintre ei, dintre bărbatul în care avusesem încredere și propria fiică. Mi-am dat seama că el luase tabloul și că Gaelle, cu toate că știa că e un hoț, îi ținea partea în fața mea. S-a trădat pe sine, și-a trădat familia și țara.

   Ultimele cuvinte fură spuse aproape în șoaptă, iar pe chipul atent controlat fu vizibilă o undă de durere.

   - Ați discutat suficient în seara asta, interveni Christophe, ridicându-se și turnându-i contesei încă un pahar de coniac, pe care i-l oferi murmurându-i ceva în bretonă.

   - Nu l-au luat ei.

   Serenity făcu un pas spre contesă, dar Christophe o opri, apucând-o de braț.

   - Discuția se încheie aici pentru azi.

   Ea se smuci și începu să își verse furia asupra lui.

   - Nu-mi spui tu când să vorbesc și când să tac! N-am să permit să se spună despre tatăl meu că era un hoț. Ia spune-mi tu, domnule conte, dacă într-adevăr tata a luat tabloul, atunci unde e? Ce a făcut cu el?

   Christophe a ridicat o sprânceană și o privi drept în ochi într-un fel lipsit de echivoc. Serenity păli, apoi culoarea îi reveni violent în obraji. Deschise gura, apoi înghiți în sec și vorbi pe un ton clar și calm.

   - Dacă eram bărbat, amândoi ați fi plătit pentru că mi-ați insultat părinții și pe mine.

   - Alors, mademoiselle, replică el, dând din cap, norocul meu că nu ești bărbat.

   Serenity ignoră batjocura din vocea lui și i se adresă contesei care le urmărise în tăcere schimbul de replici.

   - Madame, dacă m-ați chemat aici crezând că știu unde vă este tabloul dispărut, sunt nevoită să vă dezamăgesc. Nu știu absolut nimic. Și sunt dezamăgită, la rândul meu, pentru că am venit crezând că voi găsi niște legături de familie care să mă readucă aproape de mama. Acum nu avem încotro decât să învățăm să trăim cu aceste dezamăgiri.

   Le întoarse spatele și părăsi încăperea fără să privească în urmă.

   Trânti ușa camerei ei, gest care îi produse o mare satisfacție, apoi își scoase valizele din dulap și le puse pe pat. Cuprinsă de o furie de-a dreptul înnebunitoare, începu să scoată hainele atent puse pe umerașe și să le arunce în valizele care semănau că niște uriașe guri căscate.

   - Pleacă! strigă ea fără pic de politețe când cineva îi bătu la ușă.

   Se întoarse și-i aruncă lui Christophe o privire ucigașă pentru că îi nesocotise cu nonșalanță cererea.

   El nu făcu eforturi să-și mascheze dezaprobarea față de tehnica ei de a face bagajele, apoi închise ușa în urma lui.

   - Așadar, mademoiselle, ai decis să pleci.

   - Impecabilă putere de deducție!

   Aruncă o bluză roz peste grămada colorată de pe pat și îi întoarse spatele lui Christophe.

   - Ai luat o decizie înțeleaptă, spuse el, ignorând faptul că era tratat cu spatele. Era și mai bine dacă nu veneai deloc.

   - Mai bine? repetă ea, întorcându-se spre el și simțind cum furia începe să-i dea în clocot. Mai bine pentru cine?

   - Pentru contesă.

   Ea se apropie de el încet, mijind ochii, de parcă s-ar fi pregătit pentru o bătălie.

   - Contesa m-a invitat. Pardon, m-a convocat! se corectă ea, ridicând un pic tonul. Da, convocat e termenul potrivit. Cum îndrăznești să vii aici și să-mi vorbești de parcă aș fi comis cine știe ce impietate!? Nici măcar nu știam de existența acestei femei. Iar, când am primit scrisoarea ei, am fost naiv de fericită, neștiind la ce să mă aștept!

   - Era mai prudent dacă doamna contesă te-ar fi lăsat în naivitatea ta.

   - E puțin spus, domnule conte! Extrem de puțin spus. Mă bucur că înțelegi că mi-aș fi putut vedea de viața mea fără să știu vreodată de rădăcinile mele bretone.

   Serenity își întoarse din nou spatele și reluă împachetatul, vărsându-și furia pe bietele haine.

   - Poate că lupta se va dovedi, până la urmă, simplă, din moment ce nu veți ajunge să petreceți mult timp împreună.

   - Vreți să plec, nu-i așa? întrebă ea, întorcându-se din nou spre el și simțind cum și ultima fărâmă de demnitate i se spulberă. Ascultă aici, domnule conte de Kergallen, prefer să stau într-un cort la marginea drumului decât să vă accept ospitalitatea atât de amabilă. Mai bine m-ai ajuta să fac bagajul, încheie ea, aruncând o fustă înflorată în direcția lui.

   El se aplecă, ridică fusta și o așază pe spătarul unui scaun. Mișcările lui calme, controlate, elegante nu făceau decât să o înfurie și mai tare.

   - Am s-o trimit pe Bridget. Pari să ai nevoie de ajutor.

   Politețea aproape înghețată din tonul lui o făcea pe Serenity să regrete că nu are la îndemână un obiect ceva mai greu cu care să arunce înspre el.

   - Să nu îndrăznești să trimiți pe cineva! strigă ea în timp ce el se îndrepta deja spre ușă.

   Christophe se opri și se întoarse din nou spre ea.

   - Cum dorești, mademoiselle, spuse înclinându-și capul. Starea propriei garderobe te privește în totalitate.

   Serenity simți brusc nevoia să-l provoace. Să îl facă să renunțe la acel formalism fără cusur care o scotea din minți.

   - Am să mă ocup singură de bagaj, vere, când voi decide să plec.

   Alese special o piesă de lenjerie din grămadă și o ridică spre el.

   - Poate mă răzgândesc și mai rămân o zi-două. Am auzit că peisajul rural breton are mult farmec.

   - Desigur că poți rămâne, mademoiselle, replică el, cu o undă de iritatre în ton care o făcu pe Serenity să afișeze un surâs victorios. Însă nu aș recomanda, date fiind circumstanțele.

   - Nu mai spune?

   Ridică din umeri.

   - Pentru mine e un argument în plus să rămân.

   Serenity observă că vorbele și gesturile ei atingeau o coardă sensibilă. Ochii bărbatului se înecau de furie, cu toate că expresia îi rămânea calmă și controlată. Serenity se întreba cum reacționează când își dă cu adevărat frâu liber temperamentului.

   - Faci cum dorești, mademoiselle.

   Ceea ce urmă o luă prin surprindere. Christophe se apropie de ea și-i prinse ceafa cu degetele lui puternice. Atingerea lui o făcu să își dea seama că nu era prea departe de punctul când avea să-și dea frâu liber temperamentului.

   - Dar e posibil, continuă el, să nu ai parte de o ședere foarte confortabilă.

   - Pot foarte bine să fac față disconfortului, săuse ea, încercând fără succes să se elibereze din strânsoare.

   - Posibil, dar o persoană inteligentă ar ști să evite disconfortul. Și aș spune că ești inteligentă, mademoiselle, chiar dacă nu tocmai înțeleaptă.

   Zâmbetul lui politicos era deopotrivă amenințător, iar Serenity se încordă și încercă din nou să se retragă din strânsoarea lui. Era hotărâtă să nu cedeze în fața sentimentului de teamă care o cuprindea treptat, așa că îl privi și îi vorbi cu tot calmul de care era capabilă.

   - Dacă plec sau rămân nu e o decizie pe care să o discut cu tine. Mă voi gândi până mâine, când voi face și aranjamentele necesare. Sigur, dacă între timp nu mă legați cu lanțuri în pivniță.

   - O alternativă interesantă, zâmbi el, pe jumătate în batjocură, pe jumătate amuzat sincer, și o eliberă din strânsoare. Mă voi gândi până mâine, când voi face și aranjamentele necesare.

   Rosti cuvintele în timp ce se îndrepta spre ușă și le încheie cu o scurtă plecăciune înainte de a închide în urma lui.

   Frustrată că fusese jucată, Serenity aruncă furioasă un pantof în ușă.

Capitolul 3

   Liniștea o făcu pe Serenity să se trezească.

   Deschise ochii și privi nedumerită în jur, fără să înțeleagă unde era și ce căuta în acea încăpere inundată de soare. Se ridică în capul oaselor și ascultă. Tăcere, o tăcere profundă, minunată, întreruptă ocazional de ciripitul vreunei păsări. Lipseau cu totul sunetele și zgomotele orașului în mișcare cu care se obișnuise de o viață.

   Decise că îi plăcea schimbare. Îi plăcea noua atmosferă. Ceasul mic și bogat ornamentat de pe biroul din lemn de cireș arăta că era abia 6.00, așa că se întinse ca o pisică în patul cu așternuturi și perne elegante și se lăsă pradă unei dulci lenevii.

   Cu toate că avea mintea plină de informațiile și acuzațiile aflate de la bunica ei, oboseala provocată de lunga călătorie își spusese cuvântul și în noaptea precedentă adormise aproape instantaneu, un somn profund și liniștitor în patul care fusese cândva al mamei sale. Începu să se uite la tavan, derulând în minte evenimentele din ajun.

   Contesa era acră și supărată. Toată spoiala aristocratică și toate straturile de comportament îndelung exersat în societate nu puteau ascunde acest lucru. La fel cum nu reușeau să ascundă suferința autentică pe care Serenity, chiar dacă era furioasă, o ghicise în sufletul bătrânei. Cu toate că spusese cuvinte grele la adresa fiicei sale, contesa păstrase portretul, iar contradicția însemna, în opinia lui Serenity, că poate inima nu îi era atât de împietrită ca orgoliul.

   În schimb, atitudinea lui Christophe o deruta. Avea impresia că luase deja deciziile în ceea ce o privea. Că, asemenea unui judecător părtinitor, era gata să o condamne fără ca procesul să fi început.

   „Ei, bine”, își spuse „am și eu mândria mea și n-am să accept cu lașitate ca numele tatălui meu să fie astfel întinat, iar eu să fiu pusă la zid. Și eu pot juca jocul ăsta al politeții reci. N-am să dau fuga acasă, la adăpost, ca un cățeluș rănit. O să rămân aici.”

   Privi peisajul însorit de afară și oftă adânc.

   - C`est un neouveau jour, maman*, rosti cu voce tare.

   *E o nouă zi, mamă

   Se ridică din pat și se duse la fereastră. Dedesubt, grădina se întindea precum un dar prețios.

   - O să ies la plimbare în grădină, maman, și ceva mai încolo voi face o schiță a fostei tale case. După care poate că eu și contesa vom cădea la pace, oftă ea, întinzându-se după halat.

   Se spălă și se îmbrăcă degrabă. Alese o rochie pastelată, de vară, care îi lăsa umerii goi și brațele descoperite.

   Castelul era cufundat în tăcere când coborî la parter și ieși sub lumina și căldura dimineții de vară.

   „Ce straniu”, își spuse, făcând roată cu privirea, „să nu se vadă nici mașini, nici alte clădiri și nici măcar alți oameni”.

   Aerul era proaspăt și ușor parfumat. Îl inspiră adânc, cu poftă, și începu să înconjoare castelul îndreptându-se spre grădină. Văzută de aproape, era chiar mai uimitoare decât de la fereastră.

   Flori luxuriante dădeau senzația unei explozii de culori, iar mirosurile amețitoare se îmbinau într-o aromă unică, exotică, deopotrivă dulce și ușor înțepătoare. Mai multe poteci străbăteau aranjamentele florale bine îngrijite, iar lespezi netede din piatră captau căldura și lumina soarelui.

   O apucă pe o potecă, la întâmplare, bucurându-se de liniște și de singurătate, în timp ce sufletul ei de artist savura bogăția de forme și culori.

   - Bonjour, mademoiselle.

   Vocea joasă și sonoră sparse liniștea, iar Serenity se întoarse și tresări, luată prin surprindere și întreruptă brusc din starea de contemplație.

   Christophe se apropie de ea încet. Era înalt, suplu, iar micșările lui îi aminteau de un balerin rus plin de el pe care îl cunoscuse la o petrecere în Washington. Plin de grație, de încredere și de masculinitate.

   - Bonjour, monsiuer le comte.

   Nu se obosi să îi zâmbească, dar îl întâmpină, totuși, cu o cordialitate prudentă. Era îmbrăcat într-o cămașă gălbuie și blugi maro și, dacă înainte i se păruse că aduce a corsar, Serenity nu mai avea de-acum nicio îndoială.

   Apropiindu-se, Christophe îi aruncă obișnuita privire scrutătoare, cu care aproape o scana.

   - Așadar, obișnuiești să te trezești devreme. Îmi imaginez că ai dormit bine.

   - Foarte bine, mulțumesc, îi răspunse ea, nemulțumită că trebuie să își înfrunte nu doar animozitatea față de el, ci și atracția. Grădina e încântătoare și ademenitoare.

   - Sunt pasionat de tot ce e încântător și ademenitor.

   Ochii lui căprui-închis cu reflexii de chihlimbar o priveau fără echivoc.

   Serenity, simți dintr-odată că nu mai poate respira și își lăsă privirea în jos, ca să se sustragă forței lui.

   - Ei, salut!

   Vorbiseră până atunci în franceză, dar văzând câinele care tocmai apăruse lângă Christophe, Serenity continuă în engleză.

   - Cum te cheamă?

   Se aplecă și apoi mângâie blana deasă și moale a animalului.

   - Korrigan, răspunse Christophe, privind-o cum stătea ghemuită, iar soarele îi transforma cârlionții într-un mănunchi auriu.

   - Korrigan, repetă ea, încântată de câine și uitând de enervarea pe care i-o provoca stăpânul lui. Ce rasă e?

   - Prepelicar breton.

   Korrigan începu să îi întoarcă afecțiunea, lingând-o pe obraji. Înainte ca stăpânul să-i ceară să înceteze, Serenity izbucni în râs și-și îngropă fața în blana animalului.

   - Trebuia să-mi dau seama. Am avut și eu un câine cândva. L-am găsit pe stradă și m-a urmat acasă, spuse ea, ridicând capul spre Christophe, în timp ce Korrigan continua să o lingă. Recunosc că și eu l-am încurajat să mă urmeze. L-am botezat Leonardo, dar tata îi spunea Urâtul, și așa i-a rămas numele. Oricât l-am fi spălat și periat, tot arăta ca ultimul răpănos.

   Se ridică, iar Christophe îi întinse mâna să o ajute. Atingerea lui era fermă și tulburătoare. Ea își controlă impulsul de a se trage înapoi de lângă el, se eliberă din strânsoare și își continuă plimbarea. Câinele și stăpânul i se alăturară.

   - Văr că te-ai mai calmat. Mi s-a părut surprinzător că într-o făptură atât de fragilă zace un temperament atât de periculos.

   - Mă tem că te înșeli, răspunse ea, aruncându-i o privire scurtă. Nu în legătură cu temperamentul, ci cu fragilitatea. Sunt destul de rezistentă și nu mă dau bătută cu una cu două.

   - Poate nici n-ai avut adversari pe măsură, replică el, iar ea mimă un interes deosebit față de o tufă de trandafiri. Așadar, ai decis să mai rămâi?

   - Da, recunoscut ea, întorcându-se ca să îl poată privi în ochi. Deși am impresia că ai prefera să nu rămân.

   El ridică din umeri.

   - Mais, non, mademoiselle. Ești bine-venită să rămâi oricât îți va fi plac.

   - Entuziasmul tău e copleșitor, mormăi Serenity.

   - Pardon?

   - Nimic, oftă ea, apoi îl privi cu îndrăzneală. Spune-mi, monsieur, îți displac pentru că îl consideri pe tata un hoț sau îți sunt, pur și simplu, antipatică?

   El își menținu expresia detașată și controlată în timp ce o privi în ochi.

   - Regret dacă ți-am lăsat o asemenea impresie. Probabil că manierele mele lasă de dorit. Voi încerca să fiu mai politicos.

   - Uneori ești teribil de politicos, atât de politicos că ești aproape obraznic, izbucni ea, pierzându-și controlul și bătând nervos din picior.

   - Poate ți-ar fi mai pe plac obrăznicia? întrebă el, absolut impasibil în fața furiei ei.

   - Oh! Mă scoți din sărite!

   Se întoarse și rupse aproape cu furie un fir de trandafir.

   - La naiba! exclamă, când un ghimpe i se înfipse în deget. Uite ce-am pățit din cauza ta.

   Își duse degetul la gură, în timp ce privirea îi arunca fulgere spre Christophe.

   - Mii de scuze, spuse el, cu o sclipire ironică în ochi. A fost foarte urât din partea mea.

   - Ești arogant, batjocoritor și... împăiat! îi trigă Serenity, aruncându-și pletele pe spate într-un gest nervos.

   - Iar tu ai un temperament infernal, ești răsfățată și încăpățânată, replică el, mijind ochii și încucișându-și brațele.

   Se măsurară unul pe altul preț de câteva clipe. Atitudinea lui politicoasă era vizibil fisurată, iar Serenity putea vedea crâmpeie din bărbatul dur, fără scrupule și teribil de interesant care se ascundea sub spoaiala de detașare și indiferență.

   - Ei, bine, se pare că avem o părere deosebită unul despre celălalt, deși ne cunoaștem de atât de puțină vreme, remarcă el, netezindu-și buclele. Dacă o să mai petrecem mult timp împreună, o să ne amorezăm de-a dreptul.

   - Interesantă concluzie, mademoiselle.

   Făcu o mică plecăciune și porni înapoi spre castel. Serenity simți dintr-odată o senzație de pierdere. Neașteptată, dar parcă tangibilă.

   - Christophe!

   Îl strigase fără să-și dea seama, dintr-un impuls. Voia, nici ea nu știa de ce, să lămurească lucrurile între ei. El se întoarse spre ea, cu sprânceana ridicată întrebător, iar ea făcu un pas spre ea.

   - N-am putea fi prieteni?

   El o privi în ochi câteva momente, o privire atât de profundă și de intensă, încât Serenity se simți cu sufletul dezgolit în fața lui.

   - Nu, Serenity, mă tem că nu vom fi niciodată prieteni.

   Serenity privi cum silueta înaltă se îndepărta cu pași mari și cu câinele pe urmele sale.

   O oră mai târziu, se alătură buncii ei și lui Christophe ca să ia micul dejun.

   Contesa îi puse obișnuitele întrebări legate de cum dormise. Conversația era pașnică și civilizată, chiar dacă insipidă, iar Serenity simți că bătrâna face eforturi să detensioneze lucrurile după confruntarea din seara precedentă. Serenity ajunse la concluzia că poate ciondăneala și croasanții nu făceau casă bună împreună în aristocrația franceză.

   „Ce lume civilizată!”

   Se abținu să zâmbească ironic și continuă să imite comportamentul tovarășilor ei de masă.

   - Vei dori să vizitezi castelul, Serenity, n`est-ce pas? întreabă contesa, ridicând privirea asupra ei în timp ce își amesteca cafeaua, evidențiindu-și manichiura perfectă.

   - Da, madame, mi-ar plăcea, răspunse Serenity, afișând zâmbetul civilizat corespunzător situației. Mai târziu aș vrea să îi fac și câteva schițe din exterior, dar mai întâ m-aș bucura să am ocazia să îl vizitez.

   - Mais, oui. Christophe, i se adresăă contesa bărbatului brunet care sorbea nepăsător din cafea, trebuie să o conducem pe Serenity prin castel în dimineața asta.

   - Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, grand-mere, răspunse el, punând ceașca la loc pe farfuria de porțelan. Dar din păcate sunt ocupat în dimineața asta. Urmează să ne sosească taurul cumpărat din străinătate și trebuie să supervizez transportul.

   - Ah, vitele, oftă contesa. Te gândești prea mult la ele.

   Era prima afirmație spontană pe care Serenity o auzise din gura ei și nu o lăsă să treacă neobservată.

   - Creșteți vite, să înțeleg?

   - Da,confirmă Christophe, privind-o în ochii întrebători pe care-i ațintise asupra lui. Este sursa de venit a castelului.

   - Serios? exclamă ea cu o surpriză exagerată. N-aș fi crezut că familia de Kergallen are și preocupări atât de lumești. Îmi imaginam că nu fac decât să stea și să-și numere șerbii.

   Buzele lui schițară un zâmbet.

   - Doar o dată pe lună. Șerbii au tendința să fie extrem de prolifici.

   Serenity se trezi râzând cu ochii într-ai lui. Apoi privi din nou ceașca de cafea, cu un aer preocupat.

   Într-un final, contesa o conduse ea însăși într-un tur al castelului, povestindu-i despre istoricul acestuia pe măsură ce treceau dintr-o sală uluitoare în alta.

   Castelul fusese ridicat la sfârșitul secolului al XVII-lea și, având mai puțin de 300 de ani, nu trecea drept vechi, după standardele bretone. Clădirea și proprietățile care țineau de ea aparținuseră și fuseseră transmise, din generație în generația, către fiul cel mai mare al familiei. Cu toate că lucrurile se mai modernizaseră, regula rămăsese cam aceeași de când primul conte de Kergallen își trecuse mireasa de porțile castelului.

   Pentru Serenity reprezenta esența unor vremuri apuse, de un farmec infinit, iar afecțiunea instantanee și încântarea pe care le simțise din prima clipă în care văzuse castelul creșteau pe măsură ce îl explora mai atent.

   În galeria cu portrete descoperi trăsăturle brune și fascinante ale lui Christophe traversând secole întregi. Deși chipurile variau de la o generație la alta, în trăsături se regăseau aceeași mândrie, același aer aritocratic și de mister, totodată.

   Se opri câteva momente în dreptul unui strămoș din secolul al XVIII-lea a cărui asemănare cu Chritophe era atât de izbitoare, încât Serenity făcu un pas mai aproape ca să studieze mai bine portretul.

   - Îl găsești interesant pe Jean-Claude, Serenity? întrebă contesa, urmărindu-i privirea. Christophe îi seamănă foarte bine, n`est-ce pas?

   - Da, asemănarea e remarcabilă.

   Serenity observă că ochii emanau o mare siguranță de sine și erau extrem de vii. Și, dacă nu cumva se înșela, acea gură cunoscuse numeroase femei.

   - Se spune că era ușor... hm... nestăpânit și rebel, continuă contesa pe un ton ușor admirativ. Se pare că ocupația lui preferată în timpul liber era contrabanda. Era un om al mării. Se spune că, pe când era în Anglia, s-a îndrăgostit de o femeie de pe acele meleaguri și, pentru că nu avea răbdare să aștepte și să o curteze cum cerea obiceiul, a răpit-o și a adus-o la castel. S-au căsătorit, desigur. Uite-o aici! Nu pare tocmai nefericită, comentă contesa arătând înspre portretul unei tinere englezoaice, la vreo 20 de ani, cu tenul proaspăt și obrajii rumeni.

   Bătrâna merse mai departe, lăsând-o pe Serenity cu ochii la chipul zâmbitor al unei mirese furate.

   Sala de bal era uriașă, iar peretele din capăt era plin de ferestre care dădeau senzația de spațiu. Unalt perete era plin de oglinzi care reflectau luminile celor 3 candelabre care, la petreceri, probabil aruncau scântei strălucitoare din tavanul înalt. Scaune stil Regency, cu spătar rigid și tapițerie elegantă, erau plasate strategic pentru invitații care doreau doar să urmărească din priviri cuplurile care se roteau pe podeaua lustruită cu grijă.

   Se întrebă dacă Jean Claude dăduse un bal pentru soția lui furată ca în răpirea sabinelor și decise că în mod sigur evenimentul avusese loc.

   Contesa o conduse apoi pe un coridor îngust până la o scară de piatră care ducea la cel mai înalt turn al castelului. Următoarea încăpere era complet goală, dar Serenity scoase imediat un strigăt de încântare, grăbindu-se să ajungă în mijlocul camerei și privind în jur de parcă ar fi fost înțesată de comori.

   Era mare, aerisită și complet circulară, iar ferestrele înalte îngăduiau razelor soarelui să sărute fiecare centimetru al suprafeței. Se imagină, fără pic de efort, pictând în acea cameră, ore în șir, într-o singurătate absolută și delicioasă.

   - Tatăl tău a folosit camera drept atelier, o informă contesa, căreia îi revenise tonul înțepat.

   Serenity se întrerupse din visare și se întoarse spre bunica ei. Dorea să-i spună exact ce avea de spus.

   - Madame, dacă doriți să rămân aici o vreme, trebuie să ajungem la o înțelegere. Dacă nu reușim să găsim teren comun, nu voi avea de ales și voi fi nevoită să plec.

   Vorbise cu glas ferm, controlat și de o politețe aproape înghețată, dar ochii îi trădau lupta interioară și eforturile pe care le făcea să nu-și dea frâu liber temperamentului.

   - Mi-am iubit tatăl foarte mult, cum, de altfel, și mama l-a iubit. N-am să tolerez tonul pe care îl folosiți când vorbiți despre el.

   - Se obișnuiește la tine în țară ca tinerele să li se adreseze astfel persoanelor în vârstă?

   Contesa ținea capul sus, într-o atitudine de regină, și nu făcea eforturi să-și ascundă dezaprobarea.

   - Nu pot vorbi decât în numele meu, madame, replică ea, stând dreaptă în lumina aurie a soarelui. Iar eu, una, consider că vârsta nu presupune neapărat și înțelepciune. Și nu sunt suficient de ipocrită cât să stau și să accept să insultați un om pe care l-am iubit și respectat mai mult decât pe oricine altcineva.

   - Poate ar fi mai bine să nu discutăm prea mult despre tatăl tău cât timp ne vei fi oaspete la castel.

   Nu era o constatare, ci, în mod evident, o poruncă, iar Serenity scăpăra de furie.

   - Am de gând să îi mai menționez numele, madame. Și, mai ales, am de gând să descopăr exact ce s-a întâmplat cu Madonna lui Rafael și să înlătur anatema pe care e limpede că ați aruncat-o asupra tatălui meu.

   - Și cum intenționezi să faci asta?

   - Nu știu, aruncă ea în grabă, dar am s-o fac.

   Începu să se plimbe de colo-colo prin încăpere, gesticulând fără să își dea seama, în cel mai pur stil franțuzesc.

   - Poate e ascuns undeva în castel. Poate l-a luat atcineva. Sau poate...

   Se întrerupse și se întoarse brusc înspre bătrână, cuprinsă brusc de furie.

   - Poate l-ați vândut în secret și ați dat vina pe tata!

   - Mă insulți! exclamă contesa, ai cărei ochi albaștri aruncau săgeți de mânie.

   - Spuneți că tatăl meu e un hoț și tot dumneavoastră sunteți cea insultată? replică Serenity, aruncând, la rândul ei, flăcări din priviri. L-am cunoscut pe Johathan Smith, contesă, și știu că nu a fost un hoț. Pe dumneavoastră nu vă cunosc.

   Timp de câteva secunde, contesa o privi în tăcere pe tânăra furioasă. Mânia din ochi i se domoli, făcând loc unei expresii ce aducea a respect.

   - Adevărat, recunoscu ea. Nu mă cunoști și nici eu nu te cunosc. Și, din moment ce suntem niște străine una față de cealaltă, nu e drept să dau vina pe tine pentru nimic. În niciun caz pentru lucruri care s-au întâmplat înainte să te fi născut.

   Se apropie de o fereastră și privi afară în tăcere.

   - Nu mi-am schimbat părerea despre tatăl tău, reluă ea, după câteva momente, întorcându-se spre Serenity, care se pregătea să îi dea replica. Dar nu am fost corectă în privința fiicei lui. Ai venit în casa mea, chemată chiar de mine, o străină, iar eu nu te-am primit cum se cuvine. Iar pentru asta îmi cer scuze. Dacă ești și tu de acord, nu mai discutăm despre trecut până nu ajungem să ne cunoaștem, încheie ea, iar buzele îi schițară un surâs.

   - Prea bine, madame, răspunse Serenity, simțind că atât propunerea, cât și scuzele erau modul contesei de a-i întinde ramura de măslin și de a cădea la pace.

   - Ai un temeperament vulcanic, dar o inimă bună, remarcă bătrâna, iar în ton se simțea vag o undă aprobatoare. E o combinație bună. Dar ești și cam iute la mânie, n-est-ce pas?

   - Evidemment, recunoscu Serenity.

   - Și Christophe are izbucniri temperamentale și e uneori prost dispus, o informă contesa, schimbând neașteptat subiectul. Este un bărbat puternic și încăpățânat și are nevoie de o femeie la fel de puternică, dar bună la inimă.

   Serenity își privi bunica, derutată de afirmația ei ambiguă.

   - Îmi pare rău pentru biata femeie, începu ea, apoi miji ochii, căci în minte îi încolțise îndoiala. Madame, ce treabă am eu cu nevoile lui Christophe?

   - E la o vârstă când bărbații trebuie să se însoare, spuse contesa simplu. Iar tu ai depășit deja vârsta la care majoritatea femeilor bretone sunt măritate și au copii.

   - Sunt doar pe jumătate bretonă, se apără ea, apoi făcu ochii mari. Nu cumva... nu cumva vă gândiți că eu și Christophe... Doamne, e adorabil de ridicol!

   Izbucni în râs, un râs plin, care răsună în toată încăperea.

   - Madame, regret să vă dezamăgesc, dar contelui nici că-i pasă de mine. M-a displăcut din clipa în care m-a văzut, și sunt nevoită să recunosc că nici el nu-mi e prea simpatic.

   - Ce importanță are? făcu bătrâna, cu un gest scurt din mână.

   Serenity încetă să râdă. Clătină încet din cap, nevenindu-i să creadă ce îi auzeau urechile.

   - Deja ați discutat cu el despre asta?

   - Oui, d`acord, confirmă contesa.

   Serenity închise ochii, copleșită de un sentiment de umilință și furie.

   - Nu-i de mirare că m-a respins din prima secundă... cu toată povestea asta, plus ceea ce crede despre tatăl meu!

   Se întoarse cu spatele la bunica ei, făcu câțiva pași, apoi se îndreptă din nou spre ea, roșie de indignare.

   - Ați depășit limita, contesă! A trecut de mult vremea căsătoriilor aranjate!

   - Ei, asta-i bună. Christophe e prea independent ca să fie de acord cu ceva pus la cale de alții și văd că nici tu nu ești mai prejos. Dar... zâmbi ea, ești foarte frumoasă, iar Christophe este atrăgător și viril. Poate, cine știe, natura își va urma cursul.

   Serenity o privea neîncrezătoare, cu ochii mari și gura căscată. Chipul bunicii ei era imposibil de citit. Și imposibil de calm.

   - Vino, spuse contesa, pornind spre ușă. Mai sunt multe de văzut.

Capitolul 4

   După-amiaza era caldă, iar Serenity dădea în clocot. Furia și indignarea la adresa bunicii ei se transferaseră și asupra lui Christophe, iar pe măsură ce se enerva tot mai tare, răbufnea tot mai mult asupra lui.

   „Aristocrat nesuferit și plin de el!”

   Creionul i se mișca cu repeziciunea pe caietul de schițe pe care contura imaginea turnurilor castelului.

   „Mai degrabă m-aș mărita cu Attila Hunul decât cu împăiatul ăsta nesuferit!”

   Izbucni într-un râs cristalin care umplu aerul după-amiezii.

   „Probabil că madame își imaginează zeci de mici conți și contese jucând jocuri de societate pe peluză și ducând mai departe, ca adulți, linia imperială în cel mai pur stil breton.”

   Se auzi un oftat atând, iar Serenity tresări o clipă, înainte să își dea seama că pornise chiar de pe buzele el. Se încruntă.

   „Contesa Serenity de Kargallen”, își spuse, în sinea ei, apoi se încruntă și mai abitir. „Cum ar fi?!”

   Observă o mișcare și se întoarse. Duse mâna streașină la ochi și îl văzu pe Christophe apropiindu-se. Pașii îi erau ampli și siguri, într-o etalare fără cusur de forță și eleganță.

   „Pășește de parcă toată lumea e a lui”, observă ea cu o admirație amestecată cu ciudă. 

   Când el ajunse la ea, ciuda ieșise învingătoare.

   - Tu! exclamă ea fără vreun preambul, ridicându-se din iarbă.

   În lumina soarelui semăna cu un înger al dreptății, pregătit de luptă. El o măsură cu privirea, mijind ochii, dar vocea îi răsună calmă și controlată.

   - Te supără ceva, mademoiselle?

   Răceala din tonul lui nu făcu decât să îi întețească focul și o făcu să lase deoparte orice precauție și orice tentativă de a-și păstra demnitatea.

   - Da, mă supără! Și o știi foarte bine! De ce mama naibii nu mi-ai spus până acum de ideea asta ridicolă a contesei?

   - A! făcu el, ridicând sprâncenele și afișând un zâmbet diavolesc. Alors, grand-mere te-a informat, așadar, despre planurile pentru fericirea noastră conjugală. Spune-mi, dragostea mea, când ai prefera să facem anunțul?

   - Ați complotat... pufni ea, fără să poată găsi insultele cele mai nimerite. Poți să-ți bagi undeva afurisitele de anunțuri! Nu m-aș mărita cu tine nici moartă!

   - Bon, răspunse el, dând din cap. În sfârșit, suntem de acord. Nici eu n-am de gând să mă leg la cap cu o răsfățată cu limba ascuțită. Când ți-au ales numele Serenity (Seninătate) n-au avut câtuși de puțin putere de anticipație.

   - Ești cel ai demn de dispreț om pe care l-am cunoscut vreodată! strigă ea, remarcând că explozia ei de furie contrasta teribil cu calmul lui. Nu suport să te văd în fața ochilor!

   - Deci ai decis să-ți scurtezi vizita și să te întorci în America?

   Ea ridică hotărâtă capul și clătină din cap, aproape amenințător.

   - O, nu, domnule conte, o să rămân aici. Motivele să mai stau sunt mai puternice decât sentimele față de tine.

   Ochii lui deveniră două fante subțiri în timp ce-i studiau cu atenție chipul.

   - S-ar zice că contesa a plusat cu câțiva franci ca să te facă mai agreabilă.

   Serenity îl privi uluită până când înțelese sensul cuvintelor lui. Culoarea i se scurse din obraji, iar privirea i se întunecă. Ridică mâna și îl lovi peste față cu toată forța, apoi se întoarse pe călcâie și o luăă la fugă spre castel.

   Câteva momente mai târziu, două mâini grele o prinseră de umeri și o întoarseră, lipind-o de trupul lui înalt și ferm. Buzele lui coborâră spre ale ei și i le devorară într-un sărut brutal, de pedeapsă. Șocul fu electrizant, ca un fulger luminos.

   Pentru câteva secunde Serenity rămase inertă. Îi era cu neputință să iasă din starea în care o aruncase sărutul lui. O beznă încărcată de dorință. Răsuflarea parcă nu mai era a ei și își dădu brusc seama că el îi răpise până și asta. Începu atunci să îl împingă, apoi să îl lovească în piept cu pumnii, înspăimântată că va rămâne veșnic captivă în acea beznă.
   Brațele lui o cuprinseră, iar trupul ei molatic se lipi de părțile puternice și intense ale trupului lui. Păreau îmbinați într-unul, într-o formă unică și pasională. Degetele lui îi cuprinseră ceafa, ținându-i capul nemișcat. Celălalt braț îi cuprinse talia, blocând-o cu totul, controlând-o pe deplin. Toate eforturile ei de a se desprinde din strânsoare parcă se prelingeau pe lângă el, ca apa pe o stâncă. Deveneau vizibile forța și violența care-i mocneau sub aparența de calm.

   Buzele lui le desprinseră pe ale ei cu forța și își continuară asaltul, explorându-i gura fără milă sau compasiune. Aroma lui de mascul, care semăna cu cea de mosc, îi împresura simțurile și îi amorțea creierul și voința de a se împotrivi.
   Își aminti ca prin vis felul în care bunica ei îl descrisese pe acel conte de mult mort cu care Christophe semăna atât de bine. Sălbatic, așa spusese despre el. Sălbatic.

   El îi eliberă gura și o apucă de umeri, privind-o drept în ochii încețoșați și derutați. Timp de câteva clipe, tăcerea deveni asurzitoare. Și fierbinte.

   - Cine ți-a permis să faci asta? întrebă ea, cu glas aproape tremurat, ducându-și mâna la frunte, căci simțea că i se învârte capul.

   - Aveam de ales între asta și a-ți întoarce palma, mademoiselle, o informă el pe un ton și cu o expresie ce arătau clar că transformarea din pirat în artistocrat nu era încă desăvârșită. Din păcate, am rețineri când e vorba să dau în femei, chiar și când o merită cu vârf și îndesat.

   Serenity se smuci din strânsoarea lui. Simțea cum lacrimi trădătoare dau să îi umple ochii, cerând disperat să fie lăsate să se prelingă pe obraji.

   - Data viitoare, lovește-mă. Prefer să dai în mine.

   - Dacă mai ridici vreodată mâna asupra mea, dragă verișoară, fii sigură că nu te vei alege doar cu mândria rănită, o asigură el.

   - O căutai cu lumânarea, îi aruncă ea, dar curajul ei declarat era contrazis de expresia ochilor mari, aurii, în care străluceau lacrimile. Cum îndrăznești să mă acuzi că am acceptat bani ca să rămân aici? Te-ai gândit vreo clipă că poate vreau să folosesc ocazia de a-mi cunoaște bunica de care nu am știut ov iață? Te-ai gândit vreo clipă că poate vreau să aflu mai multe despre locurile unde părinții mei s-au cunoscut și s-au îndrăgostit? Sau că trebuie să rămân ca să dovedesc că tata e nevinovat?

   Lacrimile începură să-i curgă spre obraji, provocându-i lui Serenity un crunt dispreț față de ea însăși.

   - Păcat că nu te-am putut lovi mai tare. Tu ce-ai fi făcut dacă cineva te acuza că ai fost cumpărat ca o vită la târg?

   El urmări traseul unei lacrimi care i se desprinse de pe pleoapă, alunecă pe pielea ca de satin și în colțul gurii îi apăru un zâmbet.

   - L-aș fi bătut măr pe individ, dar cred că lacrimile tale sunt o pedeapsă mai eficientă decât cel mai puternic pumn.

   - Nu folosesc plânsul pe post de armă, spuse ea, ștergându-se la ochi cu dosul palmei.

   - Așa e. Și de aceea e atât de eficient.

   Un deget lung și bronzat șterse o lacrimă de pe pielea mătăsoasă, de culoarea fildeșului, iar contrastul nuanțelor de piele o făcea pe Serenity să pară și mai delicată și vulnerabilă. El își retrase mâna degrabă și îi vorbi pe un ton aparent firesc.

   - Am fost nedrept în ce am spus și îmi cer scuze. Amândoi ne-am primit pedeapsa, așa că suntem... cum se spune... suntem chit.

   El îi adresă unul dintre rarele sale zâmbete fermecătoare, iar ea îl privi fix, atrasă de forța lui și încântată de schimbarea în bine pe care zâmbetul o dădea întregii lui făpturi. Și zâmbi, la rândul ei, un surâs ca un curcubeu după o ploaie torențială.

   El scoase un sunet scurt, parcă trădând nerăbdarea, de parcă și-ar fi regretat scăparea de moment. Apoi înclină capul și se îndepărtă.

   Serenity îl urmări cu privirea.

   În cursul cinei, conversația fu din nou strict de circumstanță, de parcă discuția din turn și ciocnirea din grădină nu ar fi avut loc.

   Serenity se minună de cât de bine se puteau controla tovarășii ei, care discutau despre nimicuri în timp ce li se servea langustă cu sos alb.

   Dacă nu i-ar fi simțit încă atingerea buzelor pe ale ei, aproape că ar fi jurat că acel sărut furtunos, care îi tăiase răsuflarea, fusese doar în imaginația ei. Sărutul lui Christophe o răscolise și-i provocase dorința de a-i răspunde. O zdruncinase mai mult decât îi făcea plăcere să recunoască.

   „Nu însemnase nimic”, își tot repeta în gând, în timp ce-și punea în farfurie bucăți suculente de homar.

   Mai fusese sărutată până atunci și avea să mai fie sărutată și în viitor. N-avea de gând să-i permită unui tiran cu toane să-i mai dea bătăi de cap. Decise să își reia rolul de musafir care respectă normele sociale și face conversații de complezență. Sorbi din pahar și comentă calitatea vinului.

   - Îl găsești agreabil? îi răspunse Christophe. E un muscadet făcut chiar aici, pe proprietatea castelului. Anual producem o cantitate mică pentru consumul nostru și al celor din imediata vecinătate.

   - Îl găsesc foart agreabil, adăugă Serenity. Mi se pare grozav să ai vin produs din via proprie. N-am mai gustat ceva asemănător.

   - Muscadetul e singurul vin produs în Bretania, o informă contesa zâmbind. Provincia e mai degrabă una a mării și a dantelei.

   Serenity își trecu degetele peste fața de masă de un alb strălucitor.

   - Da, dantela de aici este deosebită. Pare atât de fragilă, iar anii nu fac decât să îi sporească frumusețea.

   - Ca la femei, murmură Christophe, iar Serenity ridică ochii și privirile li se întâlniră. Dar să nu uităm de vite.

   Ea preluă repede subiectul ca să își mascheze confuzia.

   - A, vitele.

   Buzele lui schițară un surâs, iar Serenity avu senzația deloc plăcută că era perfect conștient de efectul pe care îl avea asupra ei.

   - Toată viața am trăit la oraș, așa că sunt complet neștiutoare în privința creșterii vitelor. Sunt sigură că e o priveliște deosebită să le vezi păscând pe întinderile acestea verzi, continuă ea, nesigură, intimidată de privirea lui scrutătoare.

   - Trebuie să îți facem cunoștință cu zona rurală bretonă, spuse contesa, distrăgându-i lui Serenity atenția de la Christophe. N-ai vrea să mergi mâine călare și să vizitezi proprietatea?

   - Mi-ar făcea plăcere, madame. Sunt sigură că va fi o plăcută variație de la trotuarele și instituțiile guvernamentale cu care m-am obișnuit acasă.

   - M-aș bucura să-mi dai ocazia să te însoțesc, Serenity, se oferi Christophe, spre marea ei surpriză.

   Se întoarse spre el, iar chipul îi trăda întocmai gândurile. El zâmbi și înclină capul.

   - Ai vreo ținută potrivită pentru o astfel de ieșire?

   - Ținută potrivită? repetă ea, iar surpriza i se transformă degrabă în confuzie.

   - O, da.

   Christophe părea că se amuză pe seama frecventelor ei schimbări ale expresiei și îi zâmbi și mai larg.

   - Ai gusturi impecabile în materie de vestimentație, dar cred că ți-ar fi greu să călărești într-o rochie ca aceasta.

   Îi măsură cu privirea rochia unduitoare, de un verde crud, apoi ridică înspre ea o privire amuzată.

   - Să călăresc? întrebă ea încruntându-se.

   - Nu poți face turul proprietății cu mașina, ma petite. Calul este mai potrivit. Mai versatil.

   Ea se îndreptă de spate, cu toate că privirea lui amuzată o făcea să se fâstâcească.

   - Mă tem că nu știu să călăresc.

   - C`est impossible! exclamă contesa, nevenindu-i să creadă. Gaelle era o călăreață desăvârșită.

   - Poate că abilitățile ecvestre nu sunt genetice, madame, sugeră Serenity, amuzată de expresia bunicii sale. Nu mă pricep absolut de loc. Nu sunt în stare să strunesc nici măcar un căluț de lemn.

   - Te învăț eu.

   Nu fusese o propunere, ci o afirmație, iar ea se întoarse spre Christophe.

   - Ești amabil, dar nu am nicio dorință să învăț. Nu te deranja.

   - Chiar și așa, tot o vei face, comentă el, ridicând paharul. Vei fi gata la ora 9.00, n`est-ce pas? Va fi prima lecție.

   Ea îl fixă cu privirea, uimită de modul în care îi ingorase pur și simplu refuzul.

   - Tocmai ți-am spus că...

   - Încearcă să fii punctuală, cherie, o avertiză el cu o lentoare înșelătoare, în timp ce se ridica de la masă. Vei vedea că e mai simplu să mergi pe picioarele tale până la grajduri în loc să fii târâtă de cosițele astea aurii.

   El zâmbi de parcă imaginea l-ar fi încântat din cale-afară.

   - Bonne nuit, grand-mere, mai spuse Christophe, cu afecțiune, apoi ieși din încăpere, lăsând-o pe Serenity furioasă și pe bunica ei încântată până peste poate.

   - Ce tupeu incredibil are! izbucni ea imediat ce își regăsi vocea, privind-o sfidător pe bătrână. Dacă își imaginează că am să-l ascult orbește și că...

   - Ai face bine să-l asculți, orbește sau nu, pentru că, odată ce Christophe și-a pus în minte să facă ceva... o întrerupse contesa, ridicând din umeri. Bănuiesc că ai măcar o pereche de pantaloni. Iar mâine-dimineață Bridget îți va aduce o pereche de cizme de călărie care au fost ale mamei tale.

   - Madame, începu Serenity rar și răspicat, nu am nici cea mai mică intenție să mă urc pe vreun cal mâine dimineață.

   - Nu te prosti, copilă, comentă bătrâna, întinzând mâna elegantă spre paharul cu vin. E mai mult decât capabil să-și pună amenințarea în practică. Christophe e un bărbat din cale-afară de încăpățânat. Poate chiar mai încăpățânat decât tine, adăugă cu un zâmbet în care Serenity simți, pentru prima dată, sinceritate și căldură.

   Serenity își trase cizmele, mormăind blesteme amare. Încălțările care fuseseră ale mamei ei erau proaspăt curățate și lustruite și i se potriveau de parcă ar fi fost făcute pentru picioarele i mici.

   „Parcă până și tu complotezi împotriva mea, mamă”, își spuse în gând.

   Apoi îi strigă să intre persoanei care bătea la ușă. Numai că în cameră nu intră Bridget, camerista cea mărunțică, ci Christophe, arătând incredibil de bine în pantalonii de călărie din piele de căprioară și cămașă albă din bumbac.

..........................................