Chimista, Stephenie Meyer

 1-9

Capitolul 1

      Sarcina de azi devenise un fapt obișnuit pentru femeia care acum își spunea Chris Taylor.

   Se trezise mult mai devreme decât i-ar fi plăcut, apoi demontase şi pusese în ordine dispozitivele de siguranţă pe care le folosea de obicei în timpul nopţii. Era o mare bătaie de cap să le aranjezi seara, pentru ca la prima oră a dimineţii să le strângi iar, dar nu merita să-şi rişte viaţa pentru un moment de delăsare.
   După această corvoadă zilnică, Chris se urcase în sedanul ei banal - vechi de ani buni, dar fără vreo avarie majoră care l-ar fi făcut să iasă în evidenţă - şi şofase ore în şir.
   Traversase trei graniţe principale şi nenumărate linii minore de pe hartă şi, chiar şi după ce ajunsese îndeajuns de departe, evitase să intre în oraşele întâlnite în cale. Asta era prea mic, ăla avea doar două căi de acces, celălalt părea să aibă atât de puţini vizitatori încât i-ar fi fost imposibil să nu iasă în evidenţă, în pofida tuturor elementelor banale din care-şi alcătuise camuflajul. Memoră câteva locuri în care ar fi putut dori să se întoarcă - un magazin cu materiale de sudură, unul cu articole militare şi o piaţă de legume şi fructe. Se apropia sezonul piersicilor şi trebuia să-şi facă provizii.
   În sfârşit, după-amiaza târziu, ajunse într-un loc aglomerat în care nu mai fusese niciodată. Chiar şi biblioteca publică era plină de oameni.
   Îi plăcea să intre în biblioteci când era posibil, era mai greu să i se ia urma.
   Parcă maşina pe latura vestică a clădirii, dincolo de aria de acoperire a singurei camere de supraveghere instalate deasupra intrării. înăuntru, toate computerele erau ocupate şi în jur mişunau destui care aşteptau să se elibereze vreunul, aşa că-şi ocupă timpul căutând ceva adecvat în secţia de biografii. Constată că deja citise tot ce ar fi putut să-i fie util.
   Apoi găsi ultima carte a autorului ei preferat de romane de spionaj, un fost membru al Navy SEAL, şi mai luă şi câteva titluri de pe raft. În timp ce-şi căuta un fotoliu comod în care să aştepte, avu un sentiment de vinovăţie. Să furi dintr-o bibliotecă i se părea de-a dreptul ruşinos. Dar avea suficiente motive să nu-şi facă o legitimaţie de bibliotecă şi exista o oarecare probabilitate să găsească în acele cărţi lucruri care să-i ofere mai multă siguranţă. Iar siguranţa era întotdeauna mai importantă decât vinovăţia.
   Îşi dădea seama că gestul ei era 99% inutil - era improbabil să găsească ceva de utilitate concretă într-o operă de ficţiune - dar parcursese deja cu mult timp în urmă literatura ştiinţifică disponibilă. În absenţa unor surse de încredere, se mulţumea cu cele mai obscure. Se panica mai mult ca de obicei când nu avea nimic de studiat. Şi chiar găsise o informaţie ce părea utilă în ultima ei captură. începuse deja s-o includă în rutina ei.
   Se aşeză într-un fotoliu ponosit într-un colţ mai ferit de unde putea să vadă destul de bine compartimentele cu computere şi se prefăcu apoi că citeşte cartea de deasupra teancului.
   După cum îşi împrăştiaseră obiectele personale pe birouri - unul chiar se descălţase de pantofi - era clar că utilizatorii computerelor aveau de gând să stea acolo multă vreme. Locul cel mai bun era folosit de o adolescentă care-şi adusese un teanc de enciclopedii şi dicţionare, având pe chip o expresie chinuită. Fata nu părea să fi intrat pe reţelele de socializare - chiar îşi nota conştiincioasă titlurile şi autorii generaţi de motorul de căutare. în timp ce aştepta, Chris îşi ţinea capul aplecat deasupra cărţii, pe care o cuibărise în îndoitura braţului stâng. Cu lama ascunsă în mâna dreaptă, detaşă cu mişcări experte senzorul magnetic lipit de cotor şi îl ascunse între pernă şi braţul capitonat al fotoliului. Prefăcându-se dezinteresată, trecu la următoarea carte din teanc.
   Chris era pregătită, cu cărţile fără etichetele antifurt în rucsac, când adolescenta plecă să găsească altă sursă de informare. Fără să sară brusc în picioare sau să arate că ar fi grăbită, Chris se aşezase pe scaun înainte ca toţi ceilalţi să-şi dea seama măcar că îşi rataseră şansa.
   De obicei, avea nevoie de 3 minute ca să-şi verifice e-mailul.
   După asta, urmau alte 4 ore - dacă nu conducea la întâmplare - în care să se întoarcă la locuinţa ei temporară. Apoi, bineînţeles, reasamblarea dispozitivelor de siguranţă înainte să se poată culca, în sfârşit. Ziua de verificare a e-mailului era întotdeauna lungă.
   Deşi nu exista nicio legătură între viaţa ei prezentă şi acest cont de e-mail - fără adrese de IP repetate, fără discuţii despre locuri sau nume - de îndată ce termina de citit şi, dacă era necesar, de răspuns la e-mail, avea să iasă pe uşă şi să părăsească în viteză oraşul, îndepărtându-se cât mai repede de acea localitate. Pentru orice eventualitate.
   Pentru orice eventualitate devenise mantra involuntară a lui Chris. Ducea o viaţă în care pregătirile erau esenţiale, dar, după cum îşi spunea adesea, fără ele n-ar mai fi avut viaţă deloc.
   Ar fi fost frumos să nu mai fie nevoită să rişte astfel, dar banii n-aveau cum să-i ajungă la nesfârşit. De obicei, găsea câte o slujbă neînsemnată la vreun local de familie, preferabil unul care-şi ţinea situaţia financiară scrisă de mână, dar în genul ăsta de joburi se câştigau bani la limita subzistenţei - pentru hrană şi chirie. Niciodată de ajuns pentru lucrurile scumpe din viaţa ei, cum ar fi documentele de identitate false, aparatura de laborator şi diferiţii compuşi chimici pe care-i strângea. Aşa încât avea o prezenţă cât mai discretă pe internet, unde reuşea să-şi găsească din când în când câte un client care să şi plătească, şi făcea tot ce-i stătea în puteri pentru ca genul ăsta de muncă să n-o aducă în atentia celor care voiau să o vadă moartă.
  Ultimele două zile de e-mailuri nu dăduseră deloc roade, aşa încât văzu cu încântare că avea un mesaj nou în căsuţă, încântarea dură cam două zecimi de secundă, cât îi luă să proceseze adresa expeditorului.
   l.carston.463@dptl 1 a. net
   Fix aşa - adresa lui reală de e-mail, care ducea direct la foştii ei angajatori. în timp ce simţea cum i se zbârleşte părul de pe ceafă şi adrenalina îi inundă corpul - Fugi, fugi, fugi părea că îi urlă în vene - o parte din ea nu reuşi să-şi stăpânească uimirea în faţa unei asemenea aroganţe.
   Întotdeauna subestimase cât de incredibil de nepăsători puteau să fie.
   Nu se poate să fie deja aici, îşi zise ea cuprinsă de panică, căutând deja cu privirea indivizi cu umerii prea laţi pentru costumele închise la culoare, tunsori cazone, pe oricine s-ar fi apropiat de locul în care se afla. Se uită pe geam şi-şi zări maşina - părea intactă, dar, pe de altă parte, nici nu stătuse cu ochii pe ea.
   Deci o găsiseră din nou. Dar nu aveau cum să ştie unde va hotărî să-şi verifice e-mailul. În această privinţă respecta cu religiozitate principiul alegerii întâmplătoare.
   Chiar în acel moment, o alarmă se declanşase într-un birou cenuşiu curat şi ordonat sau în mai multe, posibil cu lumini roşii intermitente. Bineînţeles că această adresă de IP era urmărită cu prioritate. Urmau să fie mobilizate echipele.
   Dar chiar dacă foloseau elicoptere - şi exista această posibilitate - tot mai avea câteva minute la dispoziţie. Suficient cât să vadă ce dorea Carston.
   Subiectul mesajului era N-ai obosit să fugi?
   Nemernicul!
   Deschise mesajul, care nu era lung.
   Politica s-a schimbat. Avem nevoie de tine. Ar fi de ajutor nişte scuze neoficiale? Putem să ne întâlnim? Nu ţi-aş cere asta, dar sunt vieţi la mijloc. Multe, multe vieţi.
   Întotdeauna îi plăcuse de Carston. Părea mai uman decât mulţi dintre cei în costume negre din departament.
   Unii dintre ei - mai ales cei în uniforme - erau de-a dreptul înspăimântători. Dar asta era probabil o ipocrizie, ţinând cont de specificul activităţii în care fusese angrenată.
   Aşadar, era de la sine înţeles că stabiliseră contactul prin intermediul lui Carston. Ştiau că era singură şi speriată şi trimiseseră un prieten vechi ca s-o facă să se simtă în largul ei. Era logic şi probabil că ar fi sesizat manevra şi singură, cu atât mai mult cu cât aceeaşi manevră fusese folosită într-unul dintre romanele pe care le furase.
   Îşi îngădui să tragă aer în piept şi să reflecteze intens o jumătate de minut. Trebuia să se concentreze pe următoarea mişcare - să iasă din biblioteca aia, din oraşul şi din statul ăla, cât mai repede posibil - şi să hotărască dacă acea mişcare era suficientă. Mai era sigură identitatea ei actuală sau avea nevoie de o schimbare?
   Totuşi, ceea ce insinua oferta lui Carston nu o lăsă să se concentreze.
   Şi dacă...
   Dacă asta chiar era o cale prin care să-i convingă s-o lase în pace? Dacă certitudinea că era vorba de o capcană se născuse din paranoia şi din prea multele lecturi de romane cu spioni? Dacă misiunea era îndeajuns de importantă, poate că-i vor da în schimb viaţa.
   Neverosimil.
   Cu toate acestea, nu avea niciun rost să pretindă că e-mailul lui Carston se rătăcise.
   Răspunse aşa cum credea că sperau ei să răspundă, deşi abia dacă-şi schiţase un plan.
   Obosită de multe lucruri, Carston. Unde ne-am întâlnit prima oară, peste o săptămână, la prânz. Dacă văd că eşti însoţit, am dispărut, bla-bla-bla. Nu mă-ndoiesc că ştii care-i mersul. Nu fi prost.
   Aproape instantaneu se răsuci şi se ridică să plece cu o mişcare fluidă pe care şi-o perfecţionase şi care o făcea să pară mult mai relaxată decât era. Număra secundele în minte, estimând timpul necesar unui elicopter ca să parcurgă distanţa dintre Washington DC şi locul în care se afla. Desigur, puteau să alerteze forţele locale, dar nu era stilul lor.
   Nu era deloc stilul lor uzual, şi totuşi... avea senzaţia nefondată, dar apăsătoare, că ei s-ar fi putut plictisi de stilul ăsta. Nu ajunseseră la rezultatele aşteptate şi nu prea aveau răbdare. Erau obişnuiţi să obţină exact ceea ce doreau, fix când doreau. Şi o voiau moartă de 3 ani.
   Acest e-mail semnifica în mod cert o schimbare de politică. Dacă era într-adevăr o capcană.
   Trebuia să presupună că era. Modul ăsta de a vedea lucrurile, de a-şi construi lumea, era motivul pentru care încă mai respira. Dar o mică parte a creierului ei începuse deja să spere prosteşte.
   Ştia că ia parte la un joc cu o miză măruntă. O singură viaţă. Doar viaţa ei.
   Iar viaţa aceasta, pe care o conservase împotriva unor forţe copleşitoare, era doar atât şi nimic mai mult: o viaţă.
   Cel mai elementar dintre lucrurile elementare. O inimă care bate şi doi plămâni care se dilată şi se contractă.
   Era vie, da, şi luptase din răsputeri ca să rămână aşa, dar în nopţile ei cele mai grele se întreba uneori pentru ce anume se lupta. Merita viaţa pe care o ducea toate aceste eforturi? N-ar fi fost liniştitor să închidă ochii şi să nu-i mai deschidă niciodată? Nu era neantul mai suportabil decât teroarea neîncetată şi efortul permanent?
   Un singur lucru o împiedicase să răspundă Da şi să aleagă una dintre soluţiile nedureroase care-i stăteau la dispoziţie pentru a ieşi din scenă, şi anume un simţ de competiţie hiperdezvoltat. Îi folosise mult în şcoală, iar acum o ajuta să rămână în viaţă. Nu voia să-i lase să câştige. Nici prin cap nu-i trecea să-i lase să-şi rezolve problema cu uşurinţă. Probabil că în final aveau să-i vină de hac, dar pentru asta trebuiau să se străduiască, fir-ar să fie, şi să şi sufere pe deasupra.
   Era în maşină acum şi la şase intersecţii de cea mai apropiată intrare pe autostradă. Peste părul scurt îşi pusese o şapcă de baseball neagră, ochelarii bărbăteşti îi acopereau în mare parte faţa şi un hanorac larg îi masca silueta zveltă. Un observator neatent ar fi putut să creadă că e un adolescent.
   Cei care o voiau moartă suferiseră deja puţin şi, amintindu-şi, se pomeni că zâmbeşte. Era ciudat cât de puţin o deranja acum ideea de a ucide oameni, ba chiar cât de multă satisfacţie îi dădea. Devenise însetată de sânge, ceea ce era paradoxal, dacă luai în calcul toate aspectele. Petrecuse 6 ani sub tutela lor şi, în tot acel timp, nu reuşiseră nici pe departe s-o doboare, s-o transforme într-o persoană căreia să-i placă munca pe care o presta. Dar cei 3 ani în care fugise de ei schimbaseră o mulţime de lucruri.
   Ştia că nu i-ar fi făcut plăcere să ucidă o persoană nevinovată. Era sigură că acel prag nu fusese trecut şi nici n-avea să fie. Unii oameni din domeniul ei de activitate - fostul ei domeniu - erau realmente psihopaţi, dar îi plăcea să creadă că tocmai ăsta era motivul pentru care colegii nu erau la fel de buni ca ea. Aveau motivaţii greşite. Faptul că detesta ceea ce făcea îi dădea puterea de a face cel mai bine lucrurile.
   Acum, să ucidă însemna să câştige. Nu tot războiul, doar câte-o bătălie măruntă, dar fiecare dintre ele rămânea o victorie. Inima altcuiva înceta să bată, iar a ei continua să pulseze. Cineva venea să-i facă de petrecanie şi, în loc de o victimă, găsea un animal de pradă. Un păianjen solitar, invizibil în spatele capcanei de funigei.
   În asta o transformaseră. Se întreba dacă se mândreau cât de cât cu realizarea lor sau dacă doar regretau că nu o striviseră la timp.
   După ce străbătu câţiva kilometri pe autostradă, se simţi mai bine. Maşina ei era un model popular, o mie de vehicule identice însoţind-o acum, iar plăcuţele de înmatriculare furate urmau să fie înlocuite de îndată ce găsea un loc ferit în care să se oprească. Nu exista nimic care s-o lege de oraşul din care tocmai plecase. Trecuse de două ieşiri şi o luase pe a treia. Dacă voiau să blocheze autostrada, habar n-aveau unde ar fi trebuit să o facă. Era încă ascunsă. încă în siguranţă. Deocamdată.
   Bineînţeles, nici nu se punea problema să se ducă direct acasă. Drumul de întoarcere dură 6 ore, ocolind pe mai multe autostrăzi şi şosele obişnuite, verificând în permanenţă că n-o urmărea nimeni. Când ajunse în sfârşit la mica ei locuinţă închiriată - echivalentul arhitectural al unei rable - era deja pe jumătate adormită. Se gândi să-şi facă o cafea, comparând în minte beneficiile aduse de cofeină cu povara unei sarcini suplimentare, şi decise să se folosească de ultimele rămăşiţe de energie ca să termine ce avea de făcut.
   Urcă târându-şi picioarele cele două trepte şubrede ale verandei, evitând din reflex locul mâncat de putregai din stânga primeia, şi descuie broasca dublă a uşii blindate pe care şi-o instalase în prima săptămână când se stabilise acolo; pereţii - doar grinzi din lemn, placaj, plăci de rigips şi vinilin - nu ofereau acelaşi grad de siguranţă, dar statisticile arătau că intruşii atacă prima dată uşile. Nici gratiile de la ferestre nu erau obstacole de netrecut, dar erau de ajuns ca să-l îndemne pe eventualul spărgător de locuinţe să caute o ţintă mai uşoară. înainte să răsucească mânerul, apăsă butonul soneriei. Trei apăsări în succesiune rapidă care unui observator i-ar fi părut o apăsare lungă. Pereţii subţiri abia dacă reuşiră să estompeze clinchetul soneriei.
   Intră rapid, ţinându-şi respiraţia, pentru orice eventualitate.
   Nu auzi niciun zgomot de paşi pe cioburi de la vreun geam spart, aşa că expiră şi închise uşa în urma ei.
   Îşi concepuse singură sistemul de siguranţă al locuinţei.
   Profesioniştii pe care-i studiase la început aveau propriile lor metode. Niciunul nu avea metodele ei speciale. Nici autorii diferitelor romane pe care acum le folosea ca manuale neverosimile. Toate celelalte lucruri pe care avusese nevoie să le ştie puteau fi găsite pe YouTube. Câteva piese dintr-o maşină de spălat veche, un microcontroler comandat online, o sonerie nouă şi diverse alte achiziţii îi fuseseră de ajuns ca să-şi instaleze o capcană solidă.
   Încuie uşa şi apăsă pe întrerupătorul cel mai apropiat ca să aprindă luminile. Era montat într-un panou comun cu alte două întrerupătoare. Cel din mijloc era fals. Al treilea, cel mai îndepărtat de uşă, era conectat la acelaşi semnal de tensiune scăzută ca şi soneria. La fel ca acea instalaţie şi uşa, panoul era mai nou cu câteva decenii decât orice altceva din mica încăpere din faţă, care era o combinaţie de cameră de zi, sufragerie şi bucătărie.
   Toate arătau aşa cum le lăsase: mobilier ieftin, redus la minimum, nimic masiv după care să se ascundă un adult - blaturi de bucătărie şi mese goale, fără ornamente sau opere de artă. Un mediu steril. Cu pardoseala în nuanţe avocado şi muştar şi tavanul cu tencuială texturată, semăna puţin cu un laborator.
   Poate că mirosul contribuia la impresia de laborator.
   Camera era atât de meticulos igienizată, încât un intrus probabil s-ar fi gândit că mirosul de substanţe pentru întreţinerea piscinelor venea de la dezinfectantele de curăţenie. Dar numai dacă pătrundea în casă fără să declanşeze sistemul de securitate. Dacă declanşa sistemul, n-ar mai fi avut timp să remarce prea multe detalii legate de încăpere.
   Restul casei era alcătuit dintr-un dormitor mic şi o baie, aranjate în linie dreaptă de la uşa principală la peretele îndepărtat, cu nimic în drum de care să se împiedice. Stinse lumina, ca să nu se mai întoarcă la întrerupător.
   Cu mişcări de somnambul, intră în dormitor. Nu mai aprinse veioza, pentru că prin jaluzele pătrundea suficientă lumină de la neonul roşu al benzinăriei de peste drum. Mai întâi, luă două dintre pernele umplute cu fulgi de pe patul dublu care ocupa cea mai mare parte a spaţiului şi le aranjă astfel încât să semene cu un corp omenesc. Apoi îndesă în feţele de pernă pungile umplute cu sânge fals pentru costumele de Halloween. De aproape, sângele nu arăta prea veridic, dar pungile erau pentru un atacator care spărgea fereastra, dădea la o parte jaluzelele şi trăgea din acel loc.
   În lumina slabă de neon n-ar fi reuşit să detecteze diferenţa, în continuare, se ocupă de cap - masca pe care o folosise era o altă achiziţie de la reducerile de după Halloween, o imitaţie parodică după un politician care se făcuse de râs la alegeri - culoarea pielii era destul de realistă. O umpluse cu cârpe ca să aibă aproximativ mărimea capului ei şi-i cususe o perucă brunetă. Şi cel mai important, ascuns între şuviţele de nailon era un fir conductor subţire, care se strecura printre saltea şi somieră. Un fir identic trecea prin pernă şi străpungea capul aşezat pe aceasta. Trase cearşaful şi pătura de pe pat, aranjă, apoi răsuci laolaltă capetele celor două fire. Joncţiunea era foarte fragilă. Dacă atingea capul, fie şi foarte uşor, sau mişca doar un pic corpul, firele se separau. Se ridică şi îşi verifică opera cu ochii mijiţi. Nu era cea mai reuşită, dar forma din pat semăna cu o persoană care dormea. Chiar dacă un intrus n-ar fi crezut că era Chris, tot trebuia să-l neutralizeze pe cel din pat înainte de a porni în căutarea ei.
   Prea obosită ca să-şi îmbrace pijamaua, îşi dădu doar blugii jos. Era suficient. Luă a patra pernă şi trase de sub pat sacul de dormit; parcă erau mai mari şi mai grele ca de obicei. Le târî în baia minusculă şi le aruncă în cadă. Simţea că nu mai are putere pentru ritualul de seară: nu se mai spălă pe faţă, ci doar pe dinţi.
   Pistolul şi masca de gaze erau sub chiuvetă, ascunse sub un teanc de prosoape. Îşi trase masca pe cap, strânse curelele, apoi îşi puse palma peste filtru şi inhală pe nas, ca să-i verifice etanşeitatea. Masca i se lipi de figură cum trebuia. Întotdeauna se întâmpla la fel, dar nu lăsa niciodată obişnuinţa sau oboseala să o facă să sară peste verificările de siguranţă. Puse pistolul în savoniera montată pe perete, deasupra căzii. Nu-i plăcea să folosească pistolul - ştia să tragă binişor în comparaţie cu un civil complet neantrenat, dar nu ca un profesionist. Totuşi, nu avea de ales. Într-o zi, inamicii ei urmau să-i descifreze sistemul şi cei trimişi să o lichideze aveau să poarte şi ei măşti de gaze.
   Sincer, era surprinsă că şmecheria ei o salvase atâta timp.
   Având ascuns sub breteaua sutienului un tub filtrant sigilat, se târî în dormitor. îngenunche în dreapta patului, lângă gura de ventilaţie din podea, pe care n-o folosise niciodată. Grilajul care o acoperea probabil că nu era atât de prăfuit cât ar fi trebuit, şuruburile din partea de sus erau strânse doar pe jumătate, iar cele de jos lipseau, dar era sigură că o persoană care s-ar fi uitat pe fereastră n-ar fi observat aceste detalii şi nici n-ar fi înţeles ce înseamnă dacă le-ar fi văzut.
   Sherlock Holmes era cam singurul din cauza căruia nu era îngrijorată că ar fi încercat să-i ia viaţa.
   Desfăcu cele două şuruburi şi dădu capacul la o parte.
   Câteva lucruri ar fi fost imediat evidente pentru cel care s-ar fi uitat în interiorul gurii de ventilaţie. Unu, capătul era etanşat, prin urmare nu mai era funcţională. Doi, găleata albă mare şi cutia cu baterii probabil că n-aveau ce să caute acolo. Ridică apoi capacul găleţii şi imediat o întâmpină acelaşi miros chimic care infuzase camera din faţă, atât de familiar încât abia dacă-1 remarcă.
   Căută în spatele găleţii şi scoase mai întâi un mic dispozitiv improvizat alcătuit dintr-o bobină, braţe metalice şi fire electrice subţiri, apoi un flacon din sticlă de mărimea unui deget şi, în sfârşit, o mănuşă de cauciuc. Aşeză bobina - piesa pe care-o recuperase de la o maşină de spălat stricată - astfel încât braţele ce ieşeau din ea să fie pe jumătate cufundate în lichidul incolor din găleată. Clipi de două ori, încercând să rămână trează şi vigilentă, pentru că asta era partea delicată. îşi puse mănuşa pe mâna dreaptă, apoi scoase tubul de sub breteaua sutienului şi îl ţinu pregătit în mâna stângă. Cu dreapta, insera cu grijă flaconul în găurile pe care le făcuse în braţele metalice. Flaconul se afla sub suprafaţa acidului, pudra albă din interiorul lui fiind inertă şi inofensivă. Totuşi, în cazul în care curentul electric care trecea prin firele fixate atât de fragil pe pat era întrerupt, pulsul ar fi declanşat închiderea braţelor metalice acţionate de bobină şi sticla s-ar fi spart. Pudra albă s-ar fi transformat în ceva nici inert, nici inofensiv.
   În esenţă, era aceeaşi instalaţie pe care-o avea şi-n camera din faţă, doar că aici conexiunea era mai simplă. Capcana aceasta era funcţională doar în timp ce dormea.
   Puse la loc mănuşa şi capacul gurii de aerisire şi apoi, fără să se simtă pe deplin uşurată, se întoarse în baie. Uşa, la fel ca gura de ventilaţie, ar fi putut oferi un indiciu cuiva la fel de atent la detalii ca domnul Holmes - benzile de cauciuc moale aplicate pe toate marginile nu erau o dotare standard. Nu izolau complet baia de dormitor, dar aveau să-i ofere un oarecare răgaz.
   Se lăsă uşor în cadă, pe sacul de dormit pufos. Îi luase ceva timp până se obişnuise să se culce cu masca pe faţă, dar acum nici măcar nu se mai gândea la asta în timp ce adormea recunoscătoare.
   Intră în coconul din puf de gâscă şi nailon, până când simţi în şale conturul pătrăţos al iPad-ului. Era conectat la un prelungitor care se alimenta de la cablajul din camera din faţă. Dacă în acel circuit puterea electrică ar fi fluctuat, il’ad-ul ar fi vibrat. Ştia din experienţă că era de ajuns s-o trezească, chiar şi aşa obosită cum era. Mai ştia că putea să desigileze tubul - rămas în mâna ei stângă, strâns la piept ca un ursuleţ de pluş - şi să-l ataşeze la masca de gaze în mai puţin de 3 secunde, în ciuda faptului că ar fi fost pe jumătate trează, pe întuneric şi ţinându-şi respiraţia. Se antrenase de foarte multe ori, apoi îşi dovedise îndemânarea în cele trei situaţii de urgenţă care nu fuseseră antrenamente.
   Supravieţuise. Organismul ei funcţiona.
   Epuizată cum era, trebuia să-şi lase mintea să treacă în revistă părţile rele ale zilei înainte de a-i îngădui să rămână inconştientă. Era groaznic - ca o durere-fantomă a unui membru amputat, care, fără vreo legătură cu corpul ei, era totuşi prezentă - să ştie că o găsiseră din nou. Nici răspunsul pe care-1 dăduse la e-mail n-o mulţumea. Planul îi venise în minte prea impulsiv ca să fie sigură de el. Şi îi impunea să acţioneze mai rapid decât i-ar fi plăcut.
   Ştia teoria - uneori, dacă alergi direct spre tipul care ţine în mână pistolul, poţi să-l iei prin surprindere. Fuga era întotdeauna mişcarea ei preferată, dar de data asta nu vedea o cale de ieşire. Poate mâine, după ce creierul ei obosit îşi va fi revenit.
   Înconjurată de reţeaua ei de protecţie, adormi.

Capitolul 2

   În timp ce aştepta să apară Carston, se gândi la dăţile în care departamentul încercase s-o ucidă.
   Barnaby - doctorul Joseph Barnaby, mentorul ei, ultimul prieten pe care-1 avusese - o pregătise pentru prima tentativă. Dar cu toată prudenţa lui, cu toată planificarea şi paranoia adânc înrădăcinată, numai norocul chior, sub forma unei ceşti de cafea în plus, îi salvase viaţa.
   Începuse să aibă probleme cu somnul. Se împlineau 6 ani de când lucra cu Barnaby şi, cam pe la jumătatea acestei perioade, el îi spusese ce bănuia. La început, n-a vrut să creadă că ar fi putut să aibă dreptate. Doar îşi făceau treaba conform ordinelor primite, şi o făceau bine. Nu te poţi gândi la asta ca la o situaţie pe termen lung, insistase el, deşi lucra în aceeaşi divizie de şaptesprezece ani. Oamenii ca noi, care trebuie să ştim lucruri pe care nimeni nu vrea să le ştim, în cele din urmă devin incomozi. Nu trebuie să faci nimic greşit. Poţi să fii un om cât se poate de loial. Ei sunt cei în care nu poţi avea încredere.
   Aşa îi rezumase ce însemna să lucrezi pentru „băieţii buni".
   Suspiciunile lui au devenit mai conturate, apoi s-au transformat în planificare, iar după aceea în pregătiri fizice.
   Barnaby punea mare preţ pe pregătire, chiar dacă în final nu-i servise la nimic.
   Stresul începuse să se acumuleze în acele ultime luni, pe măsură ce data plecării se apropia, aşa că apăruseră problemele cu somnul. În acea dimineaţă de aprilie, ca să-şi pună creierul în funcţiune, avusese nevoie de două cafele în loc de una. Dacă adaugi încă o cafea la vezica mai mică decât media din corpul ei mignon rezultă un doctor care, în loc să stea la birou, aleargă spre toaletă. Şi acolo era când gazul ucigaş pătrunsese prin gurile de aerisire în laborator.
   Barnaby se aflase exact unde trebuia să fie.
   Ţipetele lui fuseseră cadoul final primit de la el, ultimul avertisment.
   Amândoi fuseseră siguri că, atunci când atacul se va produce, nu va avea loc în laborator. Prea mare încurcătura.
   De obicei, cadavrele provocau suspiciuni, iar asasinii inteligenţi căutau să n-aibă de-a face cu genul acesta de dovezi. Nu atacau când victima se afla chiar în sufrageria lor.
   Ar fi trebuit să ştie că nu era bine să subestimeze niciodată aroganţa oamenilor care-i doreau moartea. Ei nu-şi făceau probleme din pricina legilor. Îi cunoşteau prea bine pe oamenii care făceau acele legi. De asemenea, ar fi trebuit să respecte puterea prostiei pure de a lua prin surprindere o persoană inteligentă.
   În următoarele trei împrejurări, lucrurile se desfăşuraseră mai simplu. Presupunea că angajaseră nişte profesionişti, ţinând cont că fiecare lucrase singur. Numai bărbaţi până acum, deşi în viitor era posibil să apară şi o femeie.
   Unul încercase s-o împuşte, altul s-o înjunghie, iar al treilea să-i crape ţeasta cu levierul. Toate tentativele dăduseră greş pentru că actele de violenţă fuseseră îndreptate asupra pernelor. După care, agresorii muriseră. 
   Gazul invizibil, dar extrem de toxic inundase mica încăpere - dura doar două secunde şi jumătate după ce conexiunea dintre fire era întreruptă. Apoi asasinul putea să spere că va mai trăi aproximativ 5 secunde, în funcţie de înălţimea şi greutatea sa. Cinci secunde deloc plăcute.
   Amestecul pe care-1 preparase nu era identic cu cel folosit de ei la uciderea lui Barnaby, dar era destul de asemănător. Era modul cel mai simplu pe care-1 ştia pentru a ucide pe cineva atât de repede şi atât de dureros. Şi, spre deosebire de multe dintre armele pe care le avea, era o sursă regenerabilă. Nu avea nevoie decât de o rezervă de piersici şi de un magazin cu accesorii pentru piscină. Nimic care să necesite acces restricţionat sau măcar o adresă poştală, nimic pe care urmăritorii ei să-l poată depista.
   Chiar o călca pe nervi că reuşiseră s-o găsească din nou.
   Fusese furioasă încă de ieri, din clipa în care se trezise şi, cu trecerea orelor, în timp ce-şi făcea pregătirile, mânia îi sporise.
   Se forţase să doarmă după-amiază şi apoi şofase toată noaptea următoare într-o maşină destul de bună, pe care o închiriase cu un act de identitate destul de suspect pe numele unui oarecare Taylor Golding şi un card de credit obţinut de curând pe acelaşi nume. Dimineaţa devreme, sosise în oraşul în care şi-ar fi dorit cel mai puţin să fie, iar asta îi sporise furia. Returnase maşina la o filială Hertz de lângă Aeroportul Naţional Ronald Reagan, după care traversase la o altă companie şi închiriase una nouă, cu plăcuţe de înmatriculare pentru Districtul Columbia.
   În urmă cu 6 luni ar fi procedat altfel. Şi-ar fi strâns lucrurile din căsuţa închiriată, şi-ar fi vândut maşina pe Craiglist, şi-ar fi cumpărat una nouă cu bani gheaţă de la cineva căruia nu-i păsa de acte şi apoi ar fi călătorit la întâmplare câteva zile până ar fi găsit un oraş nu foarte mare, care să i se pară potrivit. Acolo ar fi luat de la capăt procesul de rămânere în viaţă.
   Dar acum apăruse acea speranţă stupidă şi de neînţeles că, în sfârşit, Carston spunea adevărul. O speranţă foarte slabă. Probabil că, în sine, n-ar fi fost o motivaţie suficientă.
   Era altceva - o îngrijorare măruntă, dar care nu-i dădea pace, că avusese o responsabilitate şi nu-i păsase de ea.
   Barnaby îi salvase viaţa. De mai multe ori. De fiecare dată când supravieţuise unei tentative de asasinat, reuşise pentru că el o avertizase, o educase, o pregătise.
   Dacă acum Carston o înşela - lucru de care era 97% sigură - şi îi pregătea o cursă, însemna că tot ce-i spusese era o minciună. Inclusiv faptul că aveau nevoie de ea. Iar dacă n-aveau nevoie de ea, reieşea că găsiseră pe altcineva să le facă treburile, cineva la fel de bun.
   Poate c-o înlocuiseră cu mult timp în urmă, poate că asasinaseră un întreg şir de angajaţi, dar se îndoia. Chiar dacă departamentul avea bani şi acces la informaţii, singura problemă era personalul. Era nevoie de timp ca să găsească, să educe şi să antreneze un om valoros ca Barnaby sau ca ea. Oamenii cu genul ăsta de talente nu creşteau în eprubete.
   Pe ea o salvase Barnaby. Cine avea să-l salveze pe tânărul naiv pe care-1 recrutaseră după ea? Nou-venitul avea să fie strălucit, aşa cum fusese şi ea, dar n-ar fi înţeles elementul cel mai important. Uită de slujeşte-ţi patria, uită de salvarea unor fiinţe nevinovate, uită de tehnologia înaltă şi de ştiinţa revoluţionară sau de bugetul nelimitat. Uită de salariul din şapte cifre. Ce zici de ideea de a nu fi ucis? Fără îndoială că persoana care ocupa vechiul ei post habar n-avea că până şi propria supravieţuire era sub semnul întrebării.
   Ar fi vrut să-l poată preveni pe acel individ. Chiar dacă nu putea să aloce tot timpul pe care Barnaby şi-l dedicase pentru a o ajuta. Chiar dacă nu putea fi vorba decât de o conversaţie: Aşa îi răsplătesc pe oamenii ca noi. Să fii pregătit!
   Dar asta nu era o opţiune.
   Îşi petrecuse dimineaţa organizându-se. Se cază la un hotel mic numit Brayscott, sub numele de Casey Wilson.
   Actul de identitate folosit era la fel de suspect precum cel pe numele de Taylor Golding, dar două dintre liniile telefonice sunau în timp ce era trecută în registru şi recepţionera nu-i acordă prea mare atenţie. în schimb o anunţă că avea camere disponibile la acea oră, dar că va trebui să plătească o zi în plus, întrucât ziua hotelieră începea abia la 3:00 după-masă.
   Casey acceptă fără să protesteze. Recepţionera păru să răsufle uşurată. Îi zâmbi lui Casey, fiind prima oară când se uita la ea cu adevărat. Casey îşi controlă tresărirea. Nu conta dacă fata asta îşi va aminti chipul ei, pentru că în următoarea jumătate de oră avea să-şi construiască o cu totul altă înfăţişare.
   Casey folosea intenţionat nume neutre. Era una dintre strategiile pe care le învăţase din dosarele de caz pe care i le dăduse Barnaby, un lucru pe care-1 făceau spionii adevăraţi, fiind totodată ceva de bun-simţ, la care se gândiseră şi scriitorii de ficţiune. Logica era că oamenii care ar fi căutat-o în hotelul ăsta ar fi început cu numele evident feminine din registru, ca Jennifer şi Cathy. Abia în faza a doua s-ar fi uitat după nume ca Terry, Casey sau Drew. Şi orice răgaz în plus era bun. Un minut suplimentar îi putea salva viaţa.
   Casey îl refuză cu o mişcare din cap pe băiatul care sărise să-şi ofere serviciile şi îşi trase trolerul până la lift. Îşi feri faţa de camera montată deasupra panoului de control.
   Odată ajunsă în cameră, deschise trolerul şi scoase din el o servietă-diplomat mare şi o geantă de voiaj neagră cu fermoar. În afară de aceste două obiecte, valiza ei era goală.
   Dezbrăcă sacoul care, alături de puloverul gri subţire şi pantalonii negri, îi compunea ţinuta profesională şi-l atârnă pe umeraş. Puloverul era prins cu ace la spate ca să stea mulat pe corp. Le scoase; puloverul larg o făcea acum să arate mai mică şi poate puţin mai tânără. Îşi şterse rujul şi aproape tot fardul de pe pleoape, apoi verifică efectul în oglinda mare de deasupra comodei. Mai tânără, vulnerabilă; puloverul larg sugera că se ascundea în el. Se gândi că era de ajuns.
   Dacă ar fi urmat să se vadă cu o femeie manager de hotel, ar fi jucat un rol uşor diferit, poate că ar fi încercat să adauge nişte vânătăi false cu fard de ochi albastru şi negru, dar pe cartea de vizită de la recepţie scria William Green şi nu credea că era nevoie să mai piardă timpul cu aşa ceva.
   Nu era un plan perfect, iar asta o deranja. I-ar fi plăcut să mai aibă la dispoziţie o săptămână ca să poată analiza toate repercusiunile posibile. Dar era cea mai bună opţiune pe care o putea pune în aplicare pe loc. Probabil că era excesiv de complicat, dar era prea târziu să regândească totul.
   Sună la recepţie şi ceru să vorbească cu domnul Green. I se făcu legătura rapid.
   - William Green la telefon... cu ce vă pot fi de folos?
   Vocea era entuziastă şi exagerat de caldă. Îi veni imediat în minte imaginea unui tip cu înfăţişare de morsă şi o mustaţă stufoasă la pachet.
   - Ăă, da, sper că nu vă deranjez...
   - Nu, fireşte că nu, doamnă Wilson. Mă aflu aici ca să vă ajut în orice mod posibil.
   - N-am nevoie de ajutor, dar ar putea să sune puţin cam ciudat... Mi-e greu să vă explic.
   - Nu vă faceţi griji, doamnă, sunt sigur că vă pot fi de folos.
   Părea extrem de sigur pe el. O făcu să se întrebe cu ce fel de solicitări neobişnuite mai avusese de-a face.
   - O, Doamne..., spuse ea ezitând. Poate că mi-ar fi mai uşor să vă vorbesc faţă în faţă.
   Rosti asta astfel încât să sune ca o întrebare.
   - Desigur, doamnă Wilson. Din fericire, voi fi disponibil peste un sfert de oră. Biroul meu e la parter, imediat după recepţie. E bine aşa?
   - Da, vă mulţumesc mult, spuse ea uşurată şi cu un glas tremurător.
   Numără cu atenţie bancnotele de care avea nevoie din teancul aflat în servietă, apoi puse genţile în dulap. Băgă banii în buzunar şi aşteptă treisprezece minute. Coborî pe scări ca să evite camerele din ascensor.
   În timp ce domnul Green o invita în biroul lui fără ferestre, constată amuzată că imaginea pe care şi-o făcuse despre el nu fusese prea departe de adevăr. Fără mustaţă - niciun pic de păr, exceptând nişte vagi sprâncene albe - dar în toate celelalte privinţe arăta ca o morsă.
   Nu-i veni greu să facă pe femeia înspăimântată şi, pe la jumătatea poveştii despre fostul ei iubit care o abuza şi care furase bijuteriile de familie, ştia că manevra reuşise.
   Managerul se zbârli într-un fel foarte masculin, dând impresia că ar vrea să ţină un discurs despre monştrii care lovesc femeile plăpânde, dar în general îşi păstră cumpătul, mulţumindu-se să o asigure că va avea grijă de ea şi că va fi în siguranţă în acel hotel. Ar fi ajutat-o, probabil, şi fără bacşişul generos pe care i-1 dădu, dar nu strica să fie mai sigură.
   El promise să le spună doar angajaţilor care urmau s-o ajute, iar ea îi mulţumi călduros. Managerul îi ură succes şi se oferi să aducă poliţia, dacă i-ar fi fost de folos. Casey îi mărturisi cu mare tristeţe cât de ineficiente fuseseră pentru ea poliţia şi ordinele de restricţie. Lăsă de înţeles că se putea descurca singură dacă beneficia de ajutorul unui bărbat solid şi puternic ca domnul Green. El se arătă măgulit şi se grăbi să iasă ca să facă pregătirile necesare.
   Nu era prima dată când juca această carte. Barnaby i-o sugerase iniţial, când puneau la punct ultimele detalii ale planului lor. La început, ideea o enervase şi se simţi oarecum ofensată, dar Barnaby fusese întotdeauna pragmatic. Era o femeie mignonă; în mintea multora, asta o făcea să pară o victimă. De ce să nu folosească în avantajul ei această supoziţie? Să joace acest rol pentru a nu ajunge să fie o victimă.
   Casey se întoarse în camera ei şi se schimbă în hainele pe care le ţinea în servietă, alegând în locul puloverului un tricou negru cu anchior şi adăugând o centură neagră şi lată cu un model complicat din piele împletită. Tot ce dădea jos trebuia să încapă în servietă, pentru că urma să lase acolo valiza şi să nu se mai întoarcă în hotel.
   Era deja înarmată; nu ieşea niciodată fără să-şi ia măsuri de precauţie. Dar acum trecuse la versiunea de alertă maximă a protecţiei personale, înarmându-se până-n dinţi - la propriu; îşi inserase o coroană falsă plină cu ceva mult mai puţin dureros decât cianura, dar la fel de mortal. Era trucul cel mai vechi dintr-un motiv întemeiat: funcţiona. Uneori ultima mutare care-ţi rămânea era să scapi pentru totdeauna
din mâinile inamicilor.
   Geanta de voiaj neagră avea două piese ornamentale din lemn la mijlocul baretei de umăr. în geantă se aflau bijuteriile ei speciale în cutii mici, capitonate. Fiecare piesă era unică şi de neînlocuit. Nu va mai avea nicicând posibilitatea să-şi procure nişte ornamente ca acestea, aşa că era foarte grijulie cu comoara ei.
   Trei inele - unul din aur roz, altul din aur galben şi ultimul din argint. Toate aveau cârlige mici ascunse sub trape micuţe, ingenios lucrate. Culoarea inelului indica substanţa cu care era placat cârligul. Foarte simplu - era în stilul ei.
   Urmau cerceii, cu care umbla întotdeauna cu mare grijă. N-ar fi riscat să-i poarte în această etapă a călătoriei; avea să aştepte până se apropia de ţintă. După ce-i punea la urechi, trebuia să-şi mişte cu mare atenţie capul. Arătau ca nişte simple globuri din sticlă, care însă era atât de subţire, că un sunet mai puternic ar fi putut s-o spargă, dată fiind presiunea din interiorul micilor sfere. Dacă cineva o înşfăca de ceafă sau de cap, sticla s-ar fi spart cu un pocnet surd. Ea şi-ar fi ţinut respiraţia - putea să facă uşor asta timp de 1 minut şi 15 secunde - şi ar fi închis ochii, dacă era posibil. Atacatorul n-ar fi ştiut să procedeze la fel.
   La gât avea un medalion destul de mare din argint. Era ostentativ şi ar fi atras atenţia oricui ştia cine era ea cu adevărat. Nu conţinea nicio substanţă letală, avea doar rolul de a distrage atenţia de la adevăratele pericole. În interior era fotografia unei fetiţe cu o claie de păr blond. Numele întreg al copilului era scris de mână pe spatele pozei; arăta ca o bijuterie pe care ar purta-o o mămică sau o mătuşă. în orice caz, această fetiţă era singura nepoată a lui Carston. Casey spera că, dacă era prea târziu pentru ea, persoana care i-ar fi găsit cadavrul ar fi fost un poliţist adevărat şi acesta, neavând cum să o identifice, ar fi fost obligat să facă săpături în jurul acestei singure probe, ajungând astfel la cel responsabil de uciderea ei. Probabil că nu l-ar fi afectat prea tare pe Carston, dar ar fi putut să-i creeze o situaţie neplăcută, în care să se simtă ameninţat sau îngrijorat că ea răspândise informaţii şi prin alte locuri.
   Pentru că ştia destule despre catastrofele ţinute sub tăcere şi atrocităţile secrete ca să-i creeze lui Carston mai mult decât o situaţie neplăcută. Dar nici acum, la 3 ani după prima ei condamnare la moarte, nu se obişnuise pe deplin cu ideea de trădare sau cu posibilitatea foarte reală de a cauza panică. Nu avea cum să prevadă ce prejudicii ar fi putut să provoace dezvăluirile ei, răul pe care l-ar putea face unor cetăţeni nevinovaţi. Aşa că se mulţumi doar să-l facă pe Carston să creadă că acţionase atât de necugetat. Poate că îngrijorarea i-ar fi provocat un anevrism. Un medalion drăguţ umplut cu picături de răzbunare care să facă mai suportabilă pierderea jocului.
   În schimb, şnurul pe care era pus medalionul era letal.
   Avea rezistenţa la rupere a unui cablu de frânare de avion şi era îndeajuns de tare ca să stranguleze o persoană. Şnurul se închidea cu un magnet, nu cu o clemă; în niciun caz nu-şi dorea să fie gâtuită cu propria armă. La nevoie, capetele şnurului se puteau introduce şi în fantele ornamentelor din lemn de pe bareta genţii; după ce monta şnurul, piesele din lemn deveneau mânere. Forţa fizică nu era unul dintre atuurile ei, dar miza pe elementul-surpriză. Faptul că era pregătită îi dădea un avantaj.
   În interiorul modelelor complicate ale centurii din piele erau ascunse mai multe seringi acţionate cu arcuri. Le putea extrage individual sau putea să declanşeze un mecanism care să scoată instantaneu toate vârfurile ascuţite dacă un atacator încerca să o imobilizeze. Amestecul de substanţe ar fi creat haos în organismul lui.
   În buzunare ţinea bisturie înfăşurate în bandă adezivă.
   Lame pentru încălţăminte, una care ieşea brusc din bombeu, alta din călcâi.
   Mai avea în geantă două cutii metalice pe care scria SPRAY CU PIPER - una conţinea ceea ce indica eticheta, cealaltă, ceva care provoca o deteriorare permanentă a organismului.
   Un flacon elegant de parfum, din care ieşea gaz, nu lichid. într-un buzunar, ceva care arăta ca un tub de balsam de buze.
   Şi alte obiecte ciudate, pentru orice eventualitate. Plus lucrurile mărunte pe care le luase în cazul în care - dar era o probabilitate foarte mică - operaţiunea s-ar fi încheiat cu succes. Un bidonaş galben, în formă de lămâie, chibrituri, un stingător de incendii portabil. Şi bani, o mulţime. Puse în geantă şi cârdul de acces; n-avea să revină în acest hotel, dar, dacă lucrurile mergeau bine, altcineva avea s-o facă.
   Echipată cu o astfel de armură trebuia să se mişte cu mare atentie, dar se antrenase suficient ca să aibă încredere că se va descurca. Era liniştitor să ştie că, dacă cineva îndrăznea să-i stea în cale, n-avea să-i fie bine.
   Ieşi din hotel salutând-o din cap pe recepţioneră, cu servieta într-o mână şi geanta neagră pe braţ. Se urcă în maşină şi merse până la un parc aglomerat de lângă centrul oraşului. Lăsă maşina în parcarea unui centru comercial şi intră în parc.

   Îl cunoştea bine; aproape de colţul de sud-est era o toaletă în care intră.
   Aşa cum se aşteptase, fiind dimineaţă şi zi de şcoală, era pustie. Scoase din servietă un alt rând de haine, un rucsac făcut sul şi alte câteva accesorii. Îşi schimbă îmbrăcămintea, punând în servietă hainele pe care le purlase. Apoi puse servieta împreună cu geanta de voiaj în rucsacul mare.
   Când ieşi, înfăţişarea feminină dispăruse. O luă spre marginea sudică a parcului, mergând relaxat şi concentrându-se să nu-şi legene şoldurile, ca să nu se trădeze. Deşi nu erau semne că ar fi urmărit-o cineva, era întotdeauna mai bine să acţioneze ca şi cum chiar asta se întâmpla.
   Se apropia ora prânzului şi parcul începu să se umple de oameni, cum bine ştia. Nimeni nu-i dădea atenţie tânărului androgin care stătea pe o bancă la umbră şi scria concentrat mesaje pe smartphone. Nimeni nu se apropie îndeajuns de mult ca să vadă dacă telefonul era măcar pornit.
   Peste drum era cafeneaua preferată a lui Carston pentru prânz. Nu era locul de întâlnire pe care-1 sugerase ea. De asemenea, era şi cu 5 zile mai devreme.
   Din spatele ochelarilor bărbăteşti, cerceta aleile. Manevra asta se putea să nu funcţioneze. Poate Carston îşi schimbase obiceiurile. În definitiv, erau nişte lucruri periculoase.
   Ca faptul de a aştepta să fii în siguranţă.
   Analizase sfaturile pe care atât poveştile reale, cât şi romanele le dădeau în privinţa deghizărilor, concentrându-se pe cele logice. Nu-ţi pune o perucă platinată şi tocuri înalte doar pentru că eşti o brunetă scundă. Nu te gândi la lucruri pe care în mod clar nu le-ai purta; gândeşte-te la lucruri discrete. Gândeşte-te la ce atrage atenţia - ca blondele şi tocurile cui - şi evită. Valorifică-ţi atuurile. Uneori, ceea ce crezi că te face neatrăgătoare îţi poate salva viaţa.
   Demult, pe când ducea o viaţă normală, o nemulţumea înfăţişarea ei băieţoasă. Acum se folosea de ea. Dacă-ţi puneai un pulover larg şi o pereche de blugi tociţi, cu un număr mai mari, orice ochi care căutau o femeie nu te-ar fi remarcat. Avea părul tuns scurt, băieţeşte, uşor de ascuns sub şapcă, iar adidaşii prea mari şi mersul legănat îi completau aspectul de băiat la vârsta adolescenţei. Cine s-ar fi uitat cu atenţie la faţă ar fi putut observa unele discrepanţe. Dar de ce s-ar fi uitat?
   Parcul se umplea de oameni de vârste şi sexe diferite. Nu ieşea cu nimic în evidenţă şi nimeni dintre cei care o vânau nu s-ar fi aşteptat ca ea să fie aici. Nu mai revenise în Washington DC de la prima încercare a departamentului de a o omorî.
   Asta nu era punctul ei forte - să iasă din culcuş, la vânătoare. Dar măcar era ceva la care se gândise în prealabil. Majoritatea lucrurilor pe care le făcea într-o zi obişnuită îi solicitau doar o mică parte din atenţie şi inteligenţă. Restul minţii analiza în permanenţă posibilităţi şi imagina scenarii. Acum se simţea ceva mai încrezătoare. Lucra pe o hartă mentală pe care o construise mai multe luni.
   Carston nu-şi schimbase obiceiurile. La 12:15 fix se aşeză la masa din fier forjat din faţa cafenelei. Cum se aşteptase Casey, o alesese pe cea orientată astfel încât chipul să-i fie ascuns de umbrela de soare. Cândva, Carston avusese părul roşcat. Acum nu mai avea prea mult păr, dar tenul îi rămăsese acelaşi.
   Chelneriţa îl salută, făcu un semn din cap către carneţelul din mână şi se întoarse înăuntru. Aşadar, comandase ca de obicei. O altă greşeală care-ţi poate veni de hac. Dacă ar fi vrut să-l ucidă pe Carston, ar fi putut s-o facă fără ca acesta să ştie vreodată că ea fusese pe-acolo.
   Se ridică, puse telefonul în buzunar şi-şi atârnă rucsacul pe umăr.
   Aleea ducea în spatele unei movile cu un pâlc de arbori. Carston nu putea s-o vadă. Era timpul pentru un nou costum. îşi schimbă ţinuta. Şapca dispăru. Îşi dădu jos jerseul pe care-1 pusese peste tricou. Strânse centura şi-şi rulă blugii, transformându-i în varianta feminină a unor pantaloni băieţeşti. Adidaşii schimbară locul cu balerinii din rucsac.
   Făcu toate astea relaxat, ca şi cum îi era cald şi mai dădea jos din haine. Avea noroc cu vremea. Poate că spectatorii ocazionali erau surprinşi să vadă o fată apărând de sub îmbrăcămintea masculină, dar se îndoia că avea s-o ţină minte cineva. Astăzi în parc erau prea multe stiluri diferite. Soarele îi scotea întotdeauna la iveală pe ciudaţi în DC.
   Îşi puse din nou geanta pe umăr. Văzând că nimeni nu se uită la ea, lăsă rucsacul în spatele unui copac izolat. Dacă-1 găsea cineva, nu conţinea nimic de care ea să nu se poată lipsi.
   Îndeajuns de sigură că n-o vedea nimeni, îşi puse o perucă, apoi, cu mare grijă, şi cerceii.
   Putea să-l înfrunte pe Carston în haine băieţeşti, dar de ce să-şi dezvăluie secretele? De ce să-l lase să facă legătura cu cel care-1 supraveghease? Asta dacă îl observase pe băiat.
   Era posibil ca în curând să aibă nevoie să fie din nou băiat, aşa că n-avea rost să irosească acea deghizare. Ar fi putut să mai câştige timp purtând costumul de la hotel, dar dacă nu şi-ar fi schimbat deloc înfăţişarea, imaginea înregistrată de camerele de securitate cu circuit închis din hotel ar putea fi uşor legată de materialul filmat de orice cameră publică sau privată care o avea acum în obiectiv. Întârziind mai mult cu schimbarea înfăţişării, eliminase cât mai multe legături care se puteau face; dacă cineva încerca să-l găsească pe băiat ori pe femeia în ţinută business, sau pe vizitatoarea parcului care era acum, ar fi avut de urmat un traseu complicat.
   În ţinuta feminină îi era mai puţin cald. Lăsă adierea de vânt să-i usuce transpiraţia adunată sub jerseu, după care ieşi în alee.
   Se apropie de Carston din spate, urmând acelaşi traseu pe care-1 folosise şi el, câteva minute mai devreme. I se adusese mâncarea - pui cu parmezan - şi părea complet absorbit de ce avea în farfurie. Dar Casey ştia că se pricepea mai bine decât ea să pară ceea ce nu era.
   Se aşeză liniştită pe scaunul din faţa lui. Carston avea gura plină când ridică privirea.
   Ştia că e un actor bun. Presupunea că-şi va ascunde reacţia reală şi va arăta altceva înainte ca ea să sesizeze vreun semn al celei dintâi. Întrucât nu păru deloc surprins, Casey presupuse că-1 luase complet pe nepregătite. Dacă ar fi aşteptat-o într-adevăr, s-ar fi purtat de parcă apariţia ei subită îl şocase. Dar privirea fixă aruncată peste masă, fără să facă ochii mari, mestecând calm - toate astea arătau că omul îşi controla surprinderea. Era aproape 80% sigură.
   Îi înfruntă în tăcere privirea lipsită de expresie în timp ce el termina de mestecat.
   - Probabil c-ar fi prea simplu să ne întâlnim conform planului, spuse el.
   - Prea simplu pentru lunetistul tău, desigur.
   Rostise cuvintele pe un ton firesc, fără să ridice vocea, aşa cum făcuse şi el. Oricine ar fi auzit-o ar fi crezut că e vorba de o glumă. Dar celelalte două grupuri de la mese vorbeau şi râdeau zgomotos. Trecătorii aveau căştile în urechi sau vorbeau la telefon. Nimănui nu-i păsa de ceea ce spusese, cu excepţia lui Carston.
   - Eu n-am făcut niciodată asta, Juliana. Trebuie să ştii acest lucru.
   Era rândul ei să nu pară surprinsă. Trecuse atât de mult de când cineva i se adresase cu numele adevărat, încât părea al unei străine. După surpriza iniţială, simţi un mic fior de plăcere. Era bine că numele ei i se părea străin, însemna că făcea lucrurile cum trebuie.
   Ochii lui remarcară în treacăt peruca, destul de asemănătoare cu părul ei adevărat, dar acum Carston avea să presupună că ea încerca să ascundă cu totul altceva. O privi din nou. Aşteptă încă un moment un răspuns, dar, văzând că ea tace, continuă, alegându-şi cu grijă cuvintele:
   - Ăă... elementele care au hotărât că trebuie să fii... retrasă au... căzut în dizgraţie. Din capul locului n-a fost o decizie populară, iar acum aceia dintre noi care au avut mereu păreri diferite nu mai sunt conduşi de acele elemente.
   Putea să fie adevărat. Dar probabil că nu era.
   Carston răspunse expresiei de scepticism de pe chipul ei.
   - Ai avut vreo... neplăcere în ultimele 9 luni?
   - Şi eu care credeam că în sfârşit te-am întrecut la jocul de-a v-aţi ascunselea.
   - S-a terminat, Julie. Dreptatea a învins puterea.
   - Ce dragi îmi sunt finalurile fericite, răspunse ea cât putu de sarcastic.
   Carston tresări, rănit de tonul ei... sau prefăcându-se că ar fi.
   - Nu e chiar atât de fericit, spuse el fără grabă. Un final fericit ar fi însemnat că eu nu te-aş mai fi contactat. Ai fi fost lăsată în pace pentru tot restul vieţii. Şi ar fi fost o viaţă lungă, în măsura în care asta ar fi stat în puterile noastre.
   Casey dădu din cap ca şi cum ar fi fost de acord, ca şi cum l-ar fi crezut. Pe vremuri, întotdeauna presupusese că individul din faţa ei era ceea ce părea a fi. Multă vreme fusese întruchiparea băieţilor buni. Acum, în mod ciudat şi aproape distractiv, era ca un joc să încerce să descifreze ce însemna de fapt fiecare cuvânt.
   Atâta doar că apoi o voce mică o întreba: „Şi dacă nu e vorba de niciun joc? Dacă e adevărat... şi eu aş putea fi liberă?"
   - Ai fost cea mai bună, Juliana.
   - Doctorul Barnaby a fost cel mai bun.
   - Ştiu că nu vrei să auzi asta, dar el n-a avut niciodată talentul tău.
   - Mulţumesc.
   Carston ridică din sprâncene.
   - Nu pentru compliment, explică ea. Mulţumesc că nu încerci să-mi spui că moartea lui a fost un accident.
   Toate cuvintele rostite pe un ton relaxat.
   - A fost o decizie greşită, cauzată de paranoia şi lipsa de loialitate. O persoană care e în stare să-şi trădeze partenerul îl vede întotdeauna complotând exact la fel. Oamenii lipsiţi de onestitate nu cred că există oameni oneşti.
   Chipul ei rămase împietrit în timp ce-1 asculta.
   Niciodată, în 3 ani de fugă permanentă, nu trădase niciun secret care-i fusese încredinţat. Nici măcar o singură dată nu le dăduse urmăritorilor ei vreun motiv să o creadă trădătoare. Cu toate că încercau s-o ucidă, ea rămăsese loială.
   Iar asta nu contase câtuşi de puţin pentru departamentul ei.
   Nu contau multe pentru ei. Preţ de o clipa, îşi aminti cât de aproape fusese de ceea ce căuta, de locul la care ar fi putut ajunge până acum prin metoda ei cea mai rapidă de cercetare, dacă n-ar fi fost întreruptă. Părea că nici acel proiect nu contase pentru ei.
   - Dar acum cei neloiali sunt într-o situaţie jenantă, continuă Carston. Pentru că n-am găsit niciodată pe cineva la fel de bun ca tine. La naiba, n-am găsit niciodată pe cineva care să fie măcar pe jumătate la fel de bun ca Barnaby. Sunt uluit de cât de uşor uită oamenii că talentul autentic e o marfă rară.
   Aşteptă, evident sperând ca ea să vorbească, sperând că va întreba ceva, că va arăta vreun semn de interes. Dar ea se mulţumi să-l privească politicos, aşa cum cineva s-ar uita la străinul care-i încasează banii la casă.
   Carston oftă şi apoi se aplecă spre ea, părând dintr-odată concentrat.
   - Avem o problemă. Ne trebuie genul de răspunsuri pe care numai tu poţi să ni le dai. Nu există altcineva care să facă treaba asta. Şi e interzis să dăm greş.
   - Voi nu aveţi voie să daţi greş, nu noi, spuse ea simplu.
   - Te cunosc mai bine de-atât, Juliana. îţi pasă de cei nevinovaţi.
   - Pe vremuri. Ai putea spune că partea aia din mine a fost ucisă.
   Carston tresări din nou.
   - Juliana, îmi pare rău. Întotdeauna mi-a părut rău. Am încercat să-i opresc. Mă simţeam atât de uşurat când le scăpai printre degete. De fiecare dată când le scăpai printre degete.
   Nu putea să nu fie impresionată de faptul că el recunoştea totul. Fără să nege, fără să invoce pretexte. Niciuna dintre explicaţiile de genul „A fost doar un accident nefericit în laborator" la care se aşteptase. Sau „N-am fost noi, ci duşmanii statului". Fără baliverne - doar admitea ce se întâmplase.
  - Iar acum ne pare rău tuturor.
   Vocea lui scăzu în intensitate şi ea se văzu nevoită să ciulească urechile ca să audă ce spune.
   - Pentru că nu te mai avem şi or să moară oameni, Juliana. Mii de oameni. Sute de mii.
   De data asta, Carston aşteptă ca ea să reflecteze la spusele lui. Lui Casey îi luă câteva minute să analizeze toate implicaţiile posibile.
   Vorbi cu glas la fel de scăzut, dar se asigură că nu trăda nici interes, nici emoţie. Doar enumera nişte adevăruri evidente pentru ca discuţia să poată continua.
   - Ştii pe cineva care are informaţii de cea mai mare importanţă.
   Carston încuviinţă.
   - Nu-1 poţi lichida, pentru că asta le-ar arăta celorlalţi că ştii ce fac. Ceea ce ar grăbi acel mers al lucrurilor care ai prefera să nu se întâmple.
   O nouă încuviinţare mută.
   - Vorbim aici despre chestiile urâte, da?
   Un oftat.
   Nimic nu punea pe jar departamentul ca terorismul.
   Fusese recrutată înainte ca pulberea uitării să se aşeze în întregime în jurul hăului unde Turnurile Gemene se înălţaseră cândva. Prevenirea terorismului fusese întotdeauna componenta principală a misiunii ei - cea mai solidă justificare. în acelaşi timp, ameninţarea terorismului fusese manipulată şi transformată în cu totul altceva, până când în final aproape că încetase să mai creadă în ideea că făcea munca unui patriot.
   - Şi ceva de proporţii, spuse ea - dar nu fu o întrebare.
   Dintotdeauna, cea mai mare sperietoare fusese că, la un moment dat, cineva care ura cu adevărat Statele Unite avea să pună la cale un atac nuclear.
   Asta fusese umbra întunecată care ţinuse ascunsă de ochii lumii profesia ei, care o făcuse indispensabilă, oricât de mult ar fi vrut Cetăţeanul Joe să creadă că ea nu există.
   Şi chiar se-ntâmplase - de mai multe ori. Oamenii ca ea împiedicaseră acele situaţii să se transforme în imense tragedii umane. Era un troc. Un fapt abominabil de mică amploare versus un măcel generalizat. 
   Carston clătină din cap şi dintr-odată avu o privire hăituită. Casey nu-şi putu înăbuşi un fior când îşi dădu seama că era vorba de varianta numărul doi. Nu existau decât două temeri atât de mari.
   E un atac biologic. Nu rosti cuvintele cu glas tare, doar le articulă mişcând din buze.
   Primi drept răspuns expresia sumbră a lui Carston.
   Casey privi în jos o clipă, formând în mintea ei liste de posibilităţi, pe două coloane. Coloana numărul unu: Carston era un mincinos talentat care spunea lucruri despre care credea că ar motiva-o să viziteze un loc în care oamenii erau mai bine pregătiţi să se descotorosească de Juliana odată pentru totdeauna. Individul avea o gândire rapidă, ştiind să apese butoanele cele mai sensibile. Coloana numărul doi: cineva avea o armă biologică de distrugere în masă, iar cei aflaţi la putere nu ştiau unde era şi nici când urma să fie folosită. Dar cunoşteau pe cineva care ştia.
   Casey îşi dădea seama că era puţin vanitoasă. Ştia că era bună. Probabil nu găsiseră pe cineva mai bun. Totuşi, avea să parieze pe coloana numărul unu.
   - Jules, nu vreau să mori, spuse el cu glas scăzut, ghicindu-i parcă gândurile. Dacă mi-aş fi dorit asta, nu te-aş fi contactat. N-aş fi ţinut să mă-ntâlnesc cu tine. Pentru că sunt sigur că în clipa asta ai asupra ta cel puţin 6 mijloace de a mă ucide şi toate motivele din lume ca să foloseşti măcar unul dintre ele.
   - Chiar crezi că veneam aici doar cu 6 mijloace? întrebă ea.
   Carston se încruntă neliniştit o clipă, apoi decise să râdă.
   - Exact ce-ţi spuneam. Nu sunt sinucigaş, Jules. Îţi vorbesc la modul cel mai sincer.
   Se uită la medalionul de la gâtul ei şi Casey se abţinu să zâmbească. Reveni la tonul ei relaxat.
   - Aş prefera să-mi spui doctor Fortis. Cred c-am trecut de punctul în care ne spuneam pe numele mici.
   Carston afişă o expresie rănită.
   - Nu-ţi cer să mă ierţi. Ar fi trebuit să fac mai mult.
   Casey dădu din cap, deşi, din nou, nu era de acord cu el, doar participa la conversaţie.
   - Îţi cer să mă ajuţi. Nu, nu pe mine. Ci pe oamenii ăia nevinovaţi care or să moară dacă nu faci ceva.
   - Dacă oamenii ăia mor, nu e vina mea.
   - Ştiu, Ju... doctor Fortis. Ştiu. Vina o să cadă asupra mea. Dar pentru ei n-o să mai conteze cine e de vină. Pentru că vor fi morţi.
   Ea îi susţinu privirea.
   Expresia lui se schimbă într-una mai întunecată.
   - Ai vrea să auzi ce ar păţi acei oameni?
   - Nu.
   - Ar fi prea mult chiar şi pentru stomacul tău.
   - Mă îndoiesc. Dar chiar nu contează. Ce s-ar putea întâmpla e neesenţial.
   - Aş vrea să ştiu ce e mai important decât sute de mii de americani morţi.
   - O să ţi se pară oribil de egoist, dar pentru mine faptul că respir e mai important decât orice altceva.
   - Moartă nu ne poţi ajuta, ripostă Carston direct. Ne-am învătat lecţia. Asta n-o să fie ultima dată când vom avea nevoie de tine. Nu vom mai repeta greşeala.
   Îi displăcea să se lase convinsă, dar balanţa se mai înclină puţin. Ceea ce spunea Carston avea logică. Fără doar şi poate că nu era străină de schimbările politice. Şi dacă totul era adevărat? Putea să se prefacă indiferentă, dar Carston o cunoştea bine. I-ar fi fost foarte greu să se împace cu ideea în cazul unui dezastru de o asemenea amploare, dacă ar fi crezut că ar fi avut o şansă să facă ceva. Tot aşa procedaseră la început, când o ademeniseră în cea mai groaznică profesie din lume.
   - Presupun că n-ai dosarele la tine, spuse ea.

Capitolul 3

   În seara asta se numea Alex.
   Alesese să se îndepărteze puţin de Washington DC şi ajunsese într-un mic motel la nord de Philadelphia, unul dintr-un şir de 6 aliniate pe autostradă, la ieşirea din oraş. Unui urmăritor i-ar fi luat ceva timp să le verifice pe toate, chiar dacă mai întâi şi-ar fi restrâns cumva căutările la această parte a oraşului. Nu lăsase nicio urmă ca să-l aducă măcar pe posibilul urmăritor în Pennsylvania. Şi totuşi, avea să doarmă în cadă în noaptea asta, ca de obicei.
   În camera mică nu era nicio masă, aşa că întinse dosarele pe pat. Numai să se uite la ele o epuiza. Nu fusese simplu să le primească - să-i spună lui Carston să i le trimită prin curier sau ceva de genul.
   Informaţiile erau pregătite, îi spusese Carston. Sperase că ea va veni la întâlnire şi ar fi adus dosarele în ziua stabilită. Ea insistase să primească acele copii pe hârtie, iar Carston acceptase. Apoi îi dăduse instrucţiunile de livrare.
   Dificultatea consta în ştergerea urmelor la ambele capete.
   De exemplu, nu putea pur şi simplu să-l pună pe Carston să lase dosarele într-un tomberon şi să angajeze pe cineva să i le-aducă - mişcarea nu putea trece neobservată.
   Urmăritorii aveau să-l vadă pe cel care lua dosarele şi apoi să nu-1 mai scape din ochi. Acea persoană putea să ducă dosarele într-o altă ascunzătoare, înainte ca ea să ajungă undeva în apropiere, dar ochii nevăzuţi aveau să fie deja la pândă. Undeva pe traseu pachetul trebuia să iasă din câmpul lor vizual suficient de mult pentru ca ea să poată efectua mica manevră prin care să-i păcălească.
   Aşa încât Carston îi lăsase, conform instrucţiunilor, o cutie la recepţia hotelului Brayscott. Domnul Green era pregătit. Credea despre Carston că era un prieten care furase înapoi acele bijuterii de familie de la fostul soţ violent, care cu siguranţă îl urmărea. Prin urmare, domnul Green îi dăduse codul pentru ca ea să poată viziona dintr-o cafenea cu internet aflată la câţiva kilometri de hotel imaginile transmise de camera de supraveghere. Doar pentru că nu văzuse oameni care să-l urmărească pe Carston nu însemna că nu erau acolo, dar el a părut că lasă pur şi simplu cutia şi pleacă. Managerul respectă fidel toate instrucţiunile primite, cel mai probabil pentru că ştia că ea urmăreşte totul.
   Cutia ajunse în ascensorul de serviciu şi cobori la spălătorie, de unde, transferată în căruciorul unei cameriste, îi fu adusă în cameră şi apoi pusă în valiza neagră banală de către mesagerul motociclist, căruia-i dăduse cârdul de acces şi 500 de dolari. Mesagerul o luase pe o rută ocolitoare, respectând instrucţiunile pe care ea i le dăduse de la un telefon cu cartelă ajuns deja la gunoi, şi în cele din urmă lăsase cutia la vânzătoarea confuză de la centrul de copiat acte aflat vizavi de cafenea.
   Cei care o urmăreau, spera ea, erau încă la hotel, aşteptând-o să intre pe uşa din faţă. Probabil că erau mai inteligenţi, dar chiar dacă ar fi fost o echipă din 10 oameni, n-ar fi fost de ajuns ca să-i urmărească pe toţi necunoscuţii care ieşeau din hotel. Dacă vreunul ar fi luat-o pe urmele mesagerului ei, i-ar fi fost greu să ţină pasul. Nu putea decât să se roage că nimeni n-o urmărea acum.
   Trebuia să se mişte repede. Următoarea oră era partea cea mai periculoasă a planului.
   Bineînţeles, ştia că în materialele trimise era ascuns un dispozitiv de urmărire. îi spusese lui Carston că le va scana ca să vadă dacă exista aşa ceva, dar el probabil bănuia că nu va avea aparatura necesară. Făcu un set de copii color cât putu de repede. Dură 15 minute: mult prea mult. Copiile ajunseră în valiză, iar originalele, într-o pungă de hârtie pe care i-o dăduse fata de la recepţie. Lăsă cutia în coşul de gunoi de acolo.
  Timpul se scurgea împotriva ei acum. Se urcă într-un taxi şi-i spuse şoferului să meargă spre o zonă destul de rău famată a Washingtonului, căutând primul loc care să-i ofere izolarea de care avea nevoie. Nu era timp pentru ezitări, aşa că-1 puse pe taximetrist s-o aştepte la capătul unei alei dubioase. Era genul de comportament pe care şoferul avea să şi-l amintească în mod cert, dar n-avea încotro. Deja era posibil ca ei s-o urmărească. Se grăbi spre celălalt capăt al aleii înfundate - cum ar fi să fie prinsă într-un loc ca ăsta! - se ascunse în spatele unui tomberon şi curăţă cu piciorul un loc de pe asfaltul crăpat.
  Zgomotul venit din spate o făcu să sară ca arsă şi să se întoarcă instantaneu, cu mâna pe centura neagră, degetele ei căutând din reflex seringa ascunsă în partea stângă.
   Pe cealaltă parte a aleii, un individ buimac, întins pe un pat din cutii de carton şi cârpe, se uita la ea cu o expresie fascinată, dar nu zise nimic şi nici nu dădu vreun semn c-ar vrea să se apropie sau să plece de-acolo. Nu avea timp să se gândească la ceea ce urma să vadă el. Pândindu-1 totuşi cu coada ochiului, se concentră asupra pungii cu documente originale. Scoase din geantă bidonaşul în formă de lămâie şi stropi punga de hârtie. Mirosul de benzină umplu aerul din jurul ei. Expresia individului nu se schimbă. Apoi ea aprinse chibritul.
   Supraveghe atentă mica vâlvătaie, ţinând stingătorul pregătit, pentru eventualitatea în care flăcările ar fi început să se împrăştie. Omul fără adăpost păru plictisit de această parte. Se întoarse cu spatele la ea.
   Aşteptă până când şi ultima bucăţică de hârtie se făcu scrum şi abia apoi stinse focul. încă nu ştia ce se afla în dosare, dar cu siguranţă erau informaţii de foarte mare însemnătate. Nu lucrase niciodată la un proiect care să nu fie aşa. îşi plimbă vârful pantofului prin cenuşă, frecând-o de asfalt. Nu mai rămăsese niciun fragment, era sigură de asta. Îi aruncă o bancnotă de 5 dolari omului străzii înainte să fugă înapoi la taxi.
   De acolo, urmară câteva taxiuri, două drumuri cu metroul şi câteva străzi parcurse pe jos. Nu putea fi sigură că scăpase de urmăritori. Putea doar să facă tot posibilul ca să fie pregătită. Ultimul taxi o duse în Alexandria, unde închine o a treia maşină cu un al treilea cârd de credit nou-nouţ.
   Iar acum se afla lângă Philadelphia în această cameră, în care un odorizant puternic se lupta cu mirosul stătut de fum de ţigară, în timp ce ea privea gânditoare teancul de hârtii de pe pat.
   Numele subiectului era Daniel Nebecker Beach.
   Avea 29 de ani. Ten palid, înalt, constituţie medie, păr lung, şaten - din cine ştie ce motiv, lungimea părului o surprinse, probabil pentru că avea foarte des de-a face cu militari. Ochi căprui. Se născuse în Alexandria, fiul lui Alan Geoffrey Beach şi al Tinei Anne Beach, născută Nebecker. Un frate, Kevin, mai mare cu 1 an şi jumătate. Familia lui trăise în Maryland aproape în toată perioada copilăriei sale, exceptând un răstimp scurt petrecut în Richmond, Virginia, unde mersese la liceu timp de 2 ani. Daniel a urmat cursurile Universităţii Towson, având engleza ca specializare secundară. La 1 an după absolvire, şi-a pierdut ambii părinţi într-un accident de maşină. Şoferul care-i lovise a murit şi el; avea o concentraţie de alcool în sânge de 0,21 g/1. La 5 luni după înmormântare, fratele lui Daniel a fost condamnat din cauza drogurilor - fabricare de metamfetamină şi vânzare către minori - la 9 ani de închisoare în Departamentul de Corecţie din Wisconsin. Daniel s-a căsătorit 1 an mai târziu, dar a divorţat după 2 ani; fosta soţie s-a recăsătorit aproape imediat după ce divorţul grăbit s-a pronunţat şi a făcut un copil cu noul soţ - un avocat - la 6 luni de la nuntă.
   Nu era greu de ghicit ce se întâmplase de fapt. În acelaşi an, fratele a murit în urma unei încăierări, în închisoare.
   O lungă perioadă dificilă.
   În prezent, Daniel preda istoria şi engleza la un liceu într-o zonă rău famată a Washingtonului. De asemenea, antrena echipa de volei a fetelor şi coordona un consiliu al elevilor. Doi ani consecutiv elevii îl votaseră Profesorul Anului. În ultimii 3 ani, adică de când divorţase, Daniel îşi petrecuse verile lucrând pentru Habitat for Humanity, mai întâi în oraşul mexican Hidalgo şi apoi în Egipt, în El Minya. În a treia vară îşi împărţise timpul între cele două.
   Nicio fotografie a părinţilor decedaţi sau a fratelui. Era una cu fosta soţie - un portret de nuntă. Era brunetă şi nu puteai să nu o remarci - era punctul focal al fotografiei.
   Daniel stătea discret în spatele soţiei şi prezenţa ei îl punea în umbră, cu toate că zâmbetul lui larg era mai sincer decât expresia ei atent studiată.
   Lui Alex i-ar fi plăcut ca dosarul să fie complet, dar ştia că, obsedată de detalii cum era, uneori aştepta prea mult de la cei mai puţin perfecţionişti.
   În aparenţă, Daniel era întru totul curat. Familie decentă (comportamentul autodistructiv şi apoi moartea fratelui erau justificate de accidentul în urma căruia îşi pierduse părinţii). Victimă în căsnicia eşuată (nu era neobişnuit ca soţia unui profesoraş militant să-şi dea seama că salariul acestuia n-avea să susţină un stil de viaţă luxos). Preferatul copiilor săraci. Altruist în timpul liber.
   Dosarul nu preciza ce anume atrăsese prima oară atenţia agenţiei guvernamentale, dar, după ce săpaseră puţin, apăruseră şi neregulile.
   Se părea că începuse în Mexic. Pe atunci nu-1 urmăreau, aşa că s-au orientat doar după situaţia lui financiară. Contabilii criminalişti au alcătuit un istoric bine documentat.
   Mai întâi, contul lui bancar, în care după divorţ erau doar vreo 200 de dolari, a cunoscut dintr-odată un plus de10 mii. După alte câteva săptămâni, încă 10 mii. La sfârşitul verii se adunaseră 60 de mii. S-a întors să lucreze în State, iar cele şaizeci de mii au dispărut. Poate o plată în cash pentru un apartament ori o maşină extravagantă? Nu, nimic vizibil, nimic care să reiasă din documente. Anul următor,pe când se afla în Egipt, n-au mai apărut creşteri bruşte ale veniturilor. Să fi jucat la cazino? O moştenire? 
   În sine, istoricul ăsta n-ar fi fost de ajuns să atragă atenţia cuiva fără să fi primit un pont de undeva, dar Alex nu reuşi să găsească în dosar vreun indiciu. Chiar dacă primise un pont explicit, cineva de la Departamentul de Contabilitate trebuie să fi lucrat ore suplimentare sau să fi fost foarte, foarte plictisit, pentru că, deşi cazul nu era urgent, analistul urmărise cele şaizeci de mii de dolari cu înverşunarea unui copoi. în cele din urmă, i-a găsit într-un cont bancar nou din Insulele Cayman. Alături de altă sută de mii.
   Atunci, numele lui Daniel a fost pus pe o listă care nu ţinea de CIA, FBI sau NSA, ci de IRS. Nici măcar nu era o listă prioritară. Numele lui nu era printre primele; era doar o persoană a cărei situaţie urma să fie verificată.
   Alex se întrebă pentru o clipă în ce fel îl afectase moartea fratelui. Se părea că Daniel îl vizitase destul de des, fiind singura rudă pe care o mai avea. Soţia îl părăseşte, fratele moare, îndeajuns să împingă pe cineva s-o apuce pe căi greşite.
   Sumele din cont continuau să crească şi nu se potriveau deloc cu ceea ce ar fi câştigat un cărăuş de droguri sau chiar un dealer. Niciuna dintre aceste ocupaţii nu era plătită atât de bine.
   Apoi banii au început să se mişte şi au devenit mai greu de urmărit, dar în total s-au adunat cam 10 milioane de dolari pe numele lui Daniel Beach, plimbaţi din Caraibe în Elveţia, de acolo în China şi înapoi. Poate era o manevră de faţadă, cineva folosindu-se de numele lui ca să-şi ascundă averea, dar, ca regulă generală, interlopii nu-şi încredinţau fondurile unor profesoraşi neavizaţi.
   Ce putea să facă el ca să câştige atât?
   Bineînţeles că au început să verifice cu cine se asociază şi rezultatele n-au întârziat să apară. Un ins cu numele Enrique de la Fuentes apărea într-o imagine alb-negru neclară, înregistrată de camera de supraveghere din parcarea motelului din Ciudad de México în care se cazase Daniel Beach.
   Alex ieşise din joc de câţiva ani, astfel că numele acesta nu însemna nimic pentru ea. Chiar dacă ar fi continuat să lucreze în departament, probabil că nu s-ar fi numărat printre cazurile ei obişnuite. Lucrase ocazional la problema cartelurilor, dar drogurile nu făceau niciodată să se aprindă luminile roşii şi să declanşeze sirenele aşa cum o făceau potenţialele războaie şi actele de terorism.
   Enrique de la Fuentes era un magnat al drogurilor, iar aceştia - chiar şi cei mai bătăioşi, dornici să urce în ierarhie - rareori ajungeau în atenţia departamentului. În general, guvernului american nu-i prea păsa dacă magnaţii drogurilor se omorau între ei şi, de obicei, războaiele lor aveau un impact foarte redus asupra vieţii americanului de rând. Traficanţii de droguri nu voiau să-şi ucidă clienţii, pentru că asta ar fi dăunat afacerii.
   În toţi anii petrecuţi în cadrul departamentului, deşi avea acces la informaţii de înaltă securitate, Alex nu auzise nici măcar o dată de vreun magnat al drogurilor care să fie interesat de armele de distrugere în masă. Desigur, dacă se putea scoate un profit, nu puteai să excluzi pe nimeni. Totuşi, una era să vinzi droguri şi alta era să porneşti un război.
   Enrique de la Fuentes pusese stăpânire pe o bandă columbiană medie printr-o preluare ostilă (eufemistic vorbind) pe la mijlocul anilor '90 şi apoi încercase de câteva ori să înfiinţeze o bază de operaţii la sud de graniţa cu Arizona. De fiecare dată fusese respins de un cartel învecinat, care ocupase ambele părţi ale frontierei dintre Texas şi Mexic. Îşi pierduse răbdarea şi începuse să caute metode din ce în ce mai neortodoxe ca să scape de inamici. Şi în sfârşit găsise un aliat.
   Alex trase adânc aer în piept.
   Ăsta era un nume pe care-1 cunoştea - îl cunoştea şi-l detesta. Să fii atacat din afară e şi-aşa abominabil. Simţea cea mai profundă repulsie faţă de genul de persoană care se naşte având libertatea şi privilegiile unei naţiuni democratice şi apoi se foloseşte exact de acele privilegii şi de acea libertate pentru a ataca sursa acestora.
   Această organizaţie teroristă internă avea mai multe nume. Departamentul o numea Şarpele, ca urmare a unui tatuaj pe care-1 avusese unul dintre foştii ei şefi, mort acum, şi a versului din Regele Lear: „Mai tăios decât dintele de şarpe....".
  Jucase un rol important în anihilarea câtorva dintre conspiraţiile lor cele mai mari, dar cea pe care reuşiseră să o ducă la capăt încă îi provoca reale coşmaruri din când în când. Dosarul nu preciza cine făcuse primul contact, ci doar că se ajunsese la un acord. Dacă de la Fuentes se achita de partea lui de înţelegere, urma să primească suficienţi bani, oameni şi arme ca să scoată din joc cartelul mai mare. Iar teroriştii primeau ce-şi doreau - destabilizarea naţiunii americane, teroare, distrugere şi toată atenţia presei la care visaseră vreodată.
   Situaţia era foarte gravă.
   Căci ce instrument mai potrivit să creezi haos puteai folosi decât un virus de gripă mortal, creat în laborator? Mai ales unul pe care puteai să-l controlezi.
   Alex sesiză când spionii intrară pe fir. Explicaţiile erau mult mai clare.
   Spionii o numeau TCX-1 (în dosar nu se menţiona ce însemnau literele şi, cu toată pregătirea medicală, nici ea nu avea habar). Guvernul ştia de existenţa virusului gripal TCX-1, dar se credea că fusese eradicat în timpul unui raid secret în nordul Africii. Laboratorul fusese distrus, indivizii prinşi (şi executaţi, aproape toţi), iar de TCX-1 nu se mai auzise niciodată.
   Până a reapărut în Mexic, cu câteva luni în urmă, împreună cu o rezervă de vaccin salvator de vieţi, care se găsea deja într-un medicament prototip.
   O apucase încă o migrenă, de genul celor localizate, căci simţea o durere ascuţită în tâmpla stângă. Dormise câteva ore după ce se cazase şi înainte de a începe să studieze dosarele, dar nu fusese de ajuns. Se duse până la baie şi scoase din gentuţa de cosmetice cutia cu Motrin, înghiţind p pastile fără apă. Îşi dădu seama două secunde mai târziu că avea stomacul absolut gol şi pastilele aveau să i-1 perforeze fără doar şi poate. În geanta de voiaj avea întotdeauna o rezervă de batoane proteice, aşa că înfulecă la repezeală unul şi se întoarse la citit.
   Teroriştii ştiau că erau supravegheaţi în permanenţă, aşa încât i-au dat lui de la Fuentes informaţii. Acesta avea să le furnizeze efectivele - preferabil, alcătuite din oameni care nu ies cu nimic din comun.
   Aici a intrat în scenă profesorul de liceu.
    Din ce reuşiseră să deducă analiştii, Daniel Beach, băiatul bun în toate privinţele, se dusese în Egipt şi procurase virusul TCX-1 pentru un magnat al drogurilor însetat de putere şi imprevizibil. Şi, în mod clar, încă făcea parte din scenariu.
   Din dovezile disponibile, reieşea că el urma să fie cel care avea să răspândească virusul TCX-1 pe pământ american.
   Formula de inhalant care conţinea vaccinul era deja pusă în circulaţie. Clienţii graşi n-aveau să fie nicio clipă în pericol şi poate că asta era a doua parte a scenariului.
   Până şi cel mai imprevizibil dintre magnaţii drogurilor trebuia să fie pragmatic când era vorba de bani. Prin urmare, poate că cei care nu erau clienţi aveau să afle unde era salvarea - iar asta avea să creeze o clientelă nouă şi disperată. Daniel Beach era fără îndoială imun deja. Să pună virusul în circulaţie nu era o misiune dificilă. Nu trebuia decât să şteargă cu un tampon infectat o suprafaţă folosită cu regularitate - o clanţă, o tejghea, o tastatură. Virusul fusese conceput a se răspândi cu iuţeala fulgerului - nici măcar nu era necesar să expună prea mulţi oameni. Câţiva în Los Angeles, câţiva în Phoenix, câţiva în Albuquerque şi câţiva în San Antonio. Daniel îşi făcuse deja rezervări la hoteluri în fiecare dintre aceste oraşe. Peste 3 săptămâni urma să pornească în această călătorie fatală - chipurile, pentru a vizita mai multe sedii ale organizaţiei Habitat for Humanity şi a-şi pregăti deplasarea pe teren din toamna viitoare.
   Şarpele şi de la Fuentes încercau să organizeze cel mai devastator atac întreprins vreodată pe teritoriul american. Şi, dacă era adevărat că traficantul deţinea deja virusul transformat în armă şi vaccinul, aveau mari şanse de reuşită.
   Carston nu glumise. Ceea ce Alex crezuse iniţial că era doar o prefăcătorie menită să-i provoace compasiune părea acum să fi fost o uluitoare demonstraţie de autocontrol.
   Dintre toate dezastrele posibile care-i poposiseră pe birou - pe vremea când avea unul - acesta era cel mai cumplit şi văzuse destule la viaţa ei. La un moment dat, mai fusese vorba de o armă biologică având potenţialul de a provoca un astfel de dezastru, dar nu ieşise niciodată din laborator. Aici era un plan fezabil aflat deja în desfăşurare. Şi nu era vorba despre câteva sute de mii de oameni care urmau să moară - numărul victimelor urma să se apropie de 1 milion, poate depăşind acest prag, până când Centrul pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor avea să gestioneze situaţia. Carston ştiuse că ea va descoperi toate aceste lucruri. Diminuase intenţionat proporţiile dezastrului ca să pară mai realist. Uneori, adevărul era mai urât decât ficţiunea.
   Miza era mai mare decât se aşteptase. Ştiind asta, îi venea mai greu să-şi justifice jocul mărunt, cu miză mică.
   În faţa acestui dezastru se mai putea gândi oare să-şi salveze propria viaţă? Făcuse pe neînduplecata cu Carston, dar dacă exista vreo şansă ca povestea asta să nu fie doar o capcană, putea alege altceva decât să încerce s-o oprească?
   Dacă Daniel Beach dispărea, Enrique de la Fuentes ar fi aflat că cineva era cu ochii pe el. Exista riscul să acţioneze mai curând decât plănuise. Daniel trebuia să vorbească şi trebuia să o facă repede. Apoi trebuia să se întoarcă la viaţa lui obişnuită, să fie văzut şi să-l tempereze pe magnatul megaloman până când băieţii cei buni i-ar veni de hac.
   La început era o procedură standard ca subiecţii lui Alex să fie lăsaţi în libertate pentru o perioadă scurtă. Era un aspect important al specializării ei; Alex se pricepea cel mai bine să obţină informaţii fără să facă rău subiectului, (înaintea ei, Barnaby fusese cel mai bun şi singurul om care făcea asta.) CIA, NSA şi majoritatea secţiilor guvernamentale similare aveau propriile echipe pentru interogarea subiecţilor care erau programaţi pentru eliminare după aflarea informaţiilor. Cu timpul, fiindcă se dovedise mai eficientă chiar decât cele mai bune echipe, Alex avusese şi mai mult de lucru. Deşi celelalte secţii preferau să rămână izolate, ţinându-şi informaţiile doar pentru oamenii lor, rezultatele vorbeau de la sine.
   Oftă şi se concentră din nou pe prezent. Unsprezece fotografii cu Daniel Beach erau înşirate pe perne. Cele două ipostaze erau greu de pus laolaltă. în primele imagini semăna cu un cercetaş, părul uşor ondulat sugerând cumva inocenţă şi intenţii curate. Dar, deşi era evident acelaşi chip în fotografiile spionilor, totul era diferit. Părul era mereu ascuns sub glugi sau şepci de baseball (pe care le folosea şi ea în mod frecvent); postura era mai agresivă; expresiile erau reci şi profesionale. Mai avusese de-a face cu profesionişti.
   Era nevoie de timp, probabil mai mult de un weekend. Se uită din nou la cele două feţe asemănătoare, dar incompatibile şi se întrebă în treacăt dacă Daniel suferea de fapt de o tulburare psihică sau dacă ceea ce vedea era o transformare totală, iar fiinţa inocentă nu mai exista.
   Nu că ar fi contat - deocamdată.
   Durerea de cap îi sfredelea parcă interiorul globului ocular. Ştia că nu orele de lectură o provocaseră. Nu, sursa durerii era decizia pe care o avea de luat.
   Adună dosarele şi le îndesă într-o valiză. Subiectul legat de decimarea populaţiei din sud-vestul Americii avea să ia o pauză de câteva ore.

   Acum se afla în altă maşină decât cea în care fusese dimineaţă.
   Înainte de a se caza la motel, o returnase pe cea închiriată în Baltimore, apoi luase un taxi până în York, Pennsylvania. Taximetristul o lăsase la câteva minute de mers pe jos de casa în care un bărbat cu numele de utilizator Stubbins îşi vindea maşina Toyota Tercel veche de 3 ani, după cum suna anunţul pe Craiglist. Plătise cu bani gheaţă folosind numele Cory Howard, după care mersese cu noua maşină până în Philadelphia. Era o pistă care putea fi urmărită, dar nu le-ar fi fost deloc uşor.
   Se îndepărtă câţiva kilometri de motel, apoi alese o speluncă ce părea să aibă destui clienţi. Era o opţiune bună din două motive. Unu, avea să se remarce mai puţin în aglomeraţie. Doi, mâncarea era probabil comestibilă.
   Zona unde erau mesele era plină, aşa că mâncă la barul mic. Oglinzile din spatele barului îi permiteau să vadă uşa şi ferestrele fără să se întoarcă. Era un loc bun. Comandă un hamburger unsuros, rondele de ceapă şi cremă de ciocolată.
   Toate, delicioase.
   Încercă să nu se mai gândească la nimic în timpul mesei, în ultimii 9 ani devenise expertă în a-şi separa foarte clar gândurile. În timp ce se concentra asupra mâncării şi-i urmărea din priviri pe oamenii din jurul ei, durerea de cap se domoli până la o pulsaţie surdă. Treptat, medicamentul îşi făcu efectul şi durerea dispăru complet. Comandă şi o felie de plăcintă - cu nuci pecan - deşi se săturase deja şi doar ciuguli din desert. Trăgea de timp. După ce termina de mâncat, trebuia să ia o decizie.
   Durerea de cap reveni când ajunse în maşină, aşa cum prevăzuse, deşi nu era la fel de intensă ca înainte. Conduse la întâmplare pe străduţele liniştite din zona rezidenţială unde, dacă ar fi urmărit-o cineva, ar fi sărit imediat în ochi.
   Mica suburbie era întunecată şi pustie. După câteva minute, ajunse aproape de oraş.
   În mintea ei rămăseseră două coloane cu posibilităţi.
   Prima coloană, cea în care Carston o minţise ca s-o atragă în capcană, începea să pară tot mai puţin probabilă, totuşi, trebuia să rămână vigilentă. Întreaga poveste putea fi inventată. Toate dovezile, departamentele coordonate şi analiştii cu stiluri de scris diferite, alături de fotografiile din toată lumea puteau face parte dintr-o lucrătură foarte minuţioasă şi complexă. Şi nici măcar nu era lipsită de riscul eşecului, pentru că n-aveau de unde şti că ea nu va refuza, pur şi simplu.
   Dar de ce să fi pregătit Carston toate aceste informaţii dacă sperase s-o aducă la o întâlnire aranjată dinainte?
   Puteau s-o ucidă uşor fără toată această mistificare. N-ai nevoie decât de un teanc de foi albe când te aştepţi să vezi creierii ţintei tale împrăştiaţi pe asfalt înainte să aibă şansa de a deschide servieta. Cât de repede putea fi pus la cale aşa ceva? Apariţia ei bruscă nu-i dăduse timp să fabrice şmecheria pe genunchi. Cine era Daniel Beach în acest scenariu?
   Unul de-ai lor? Sau un civil neştiutor plimbat prin decoruri exotice cu ajutorul Photoshopului? Ei ştiau de bună seamă că putea verifica unele informaţii.
   În ultimul dosar îi propuseseră şi un plan de acţiune, în 5 zile, cu sau fără ea, aveau să-l salte în timp ce ieşea să alerge, un obicei pe care-1 urma cu regularitate sâmbăta dimineaţa. Nimeni n-avea să-i sesizeze lipsa până la reluarea cursurilor, luni. Dacă se întâmpla totuşi să-l caute cineva, putea lăsa impresia că-şi luase o mică vacanţă. Dacă ea era de acord să-i ajute, va avea la dispoziţie două zile ca să obţină informaţiile necesare, după care ar fi fost liberă să plece.
   Sperau că va consimţi să păstreze legătura cu ei. O adresă de e-mail pentru situaţii de urgenţă, un site de socializare, chiar şi rubrica de mică publicitate a unui ziar.
   Dacă nu accepta să preia misiunea, urmau să se descurce fără ea, cât puteau de bine. Dar să încerce să nu lase urme fizice asupra informatorului avea să fie greu... foarte greu.
   Iar eşecul era greu de acceptat.
   Se gândi cu nerăbdare la toate bunătăţile care o aşteptau în laborator. Lucruri pe care n-ar fi putut să le obţină niciodată în lumea reală. Secvenţiatorul ADN şi aparatul de reacţie în lanţ prin polimerază. Anticorpii gata fabricaţi cu care-şi putea umple buzunarele, dacă invitaţia era pe bune.
   Desigur, în eventualitatea în care Carston fusese onest, n-ar fi avut nevoie să mai şterpelească acele lucruri.
   Încercă să-şi imagineze cum ar fi să doarmă din nou într-un pat. Să nu mai care tot timpul o ditamai farmacia de toxine. Să folosească în fiecare zi acelaşi nume. Să intre în contact cu alte fiinţe umane într-un fel care să nu provoace moartea nimănui.
   Nu te baza pe asta, îşi spuse. Nu lăsa ideea să-ţi intre-n cap şi să-ţi afecteze judecata. Nu te lăsa prostită de speranţă.
   Oricât de plăcute erau unele dintre închipuiri, se lovi de un zid când încercă să vizualizeze paşii pe care va trebui să-i facă pentru a le transpune în realitate. Îi era imposibil să se vadă întorcându-se prin uşile de oţel lucios în locul în care Barnaby murise urlând. Mintea ei refuza categoric să construiască imaginea.
   Vieţile a un milion de oameni erau o povară grea, dar, în multe privinţe, rămâneau o idee abstractă. Nu avea senzaţia că exista ceva care să-i dea impulsul necesar ca să treacă prin uşile acelea.
   Trebuia să meargă pe căi ocolite, cum s-ar spune.
   Doar 5 zile.
   Avea atâta treabă de făcut.

Capitolul 4

   Operaţiunea asta o lăsa fără banii puşi deoparte pentru zilele negre.
   Gândul nu-i dădea pace, era fără încetare undeva, într-un ungher al minţii. Dacă scăpa cu viaţă până săptămâna viitoare şi nimic nu se schimba în relaţia de lucru cu departamentul, urma să aibă probleme financiare serioase. Nu era ieftin să-ţi schimbi viaţa de 3 ori pe an.
   Chiar şi obţinerea fondurilor disponibile fusese o procedură majoră, din capul locului. Avusese bani - salariul fusese fără doar şi poate un factor în decizia de a accepta postul la început - şi, înainte de asta, moştenise o sumă frumuşică la moartea mamei, din asigurarea ei de viaţă. Dar când lucrezi pentru nişte paranoici puternici care probabil notează în dosarul tău şi când schimbi mărcile de pastă de dinţi, nu ai cum să-ţi retragi pur şi simplu toţi banii şi să-i ascunzi într-o cutie de pantofi sub pat. Dacă încă nu aveau de gând să-ţi facă ceva, puteai să le oferi un motiv. Dacă aveau de gând, nu făceai decât să-i determini să se grăbească. Puteai să-ncerci să-ţi retragi toţi banii la plecarea din oraş, dar asta-ţi limita capacitatea de a plăti pentru pregătirile în avans.
   Ca atâtea altele, fusese stratagema lui Barnaby. Nu-i explicase detaliile ca să-l protejeze pe prietenul sau prietenii care-1 ajutaseră să aranjeze lucrurile.
   În autoservirea situată la câteva etaje deasupra laboratorului, ea şi Barnaby se lăsaseră ascultaţi în timp ce discutau despre nişte investiţii promiţătoare. De fapt, Barnaby le numise promiţătoare şi îşi dădea silinţa, chipurile, s-o convingă. Conversaţia lor nu avea nimic ieşit din comun.
   Probabil că, în diferite versiuni, aceeaşi discuţie avea loc pe lângă automatele de apă din mai multe birouri obişnuite.
   Ea se prefăcea că se lasă convinsă, iar Barnaby îi promitea cu glas tare că va aranja totul. A trimis banii prin virament , la o firmă de investiţii sau o companie care părea să aibă denumirea unei firme de investiţii. După câteva zile, acei bani au fost depuşi - minus un „comision" de 5% pentru a-i recompensa pe prieteni pentru timpul şi efortul lor - într-o bancă din Tulsa, Oklahoma, pe numele Fredericka Noble. Ea a primit înştiinţarea despre acest nou cont într-un plic nemarcat, ascuns într-un exemplar din revista Extranodal Lymphomas la biblioteca districtuală. Tot în plic a găsit şi un permis de conducere pe numele Fredericka Noble, cu fotografia ei.
   Nu ştia unde era ascunzătoarea lui Barnaby. Nu ştia nici care urma să fie noul său nume. Ar fi vrut să plece împreună cu Barnaby - pe atunci, singurătatea uriaşă pe care o presupunea stilul ei de viaţă îi provoca deja coşmaruri - dar el considerase că ar fi fost lipsit de înţelepciune. Amândoi aveau să fie mai în siguranţă dacă plecau separat.
   Alte investiţii, alte plicuri mici. Câteva alte conturi au fost create pentru Freddie, dar au mai fost şi conturi şi acte de identitate pentru Ellis Grant din California şi Shea Marlow din Oregon. Toate cele trei identităţi erau creaţii solide, care aveau să reziste la o verificare atentă. Freddie a fost dată în vileag prima dată când departamentul a găsit-o, dar asta i-a sporit precauţia. Ellis şi Shea erau încă sigure. Erau posesiunile ei de preţ şi le folosea rar şi cu mare grijă, astfel încât asocierea cu dr. Juliana Fortis să nu le contamineze.
   De asemenea, a început să cumpere bijuterii - chestii veritabile şi, cu cât mai mici, cu atât mai bine. Diamante galbene care i se părea că n-ar fi mai de soi decât nişte safire galbene, dar care costau de 10 ori mai mult. Lanţuri groase din aur; pandantive din aur solide şi grele. Mai multe pietre preţioase disparate, pe care pretindea că are de gând să le monteze în bijuterii. Ştiuse tot timpul că n-avea să obţină nici jumătate din cât plătise pe ele, dar bijuteriile puteau fi transportate uşor şi ulterior convertite în lichidităţi, fără ştirea nimănui.
   De la un telefon public, Freddie Noble a închiriat o căsuţă în apropiere de Tulsa, folosind un card de credit nou ataşat contului bancar din oraş. Căsuţa a venit la pachet cu un proprietar în vârstă şi foarte amabil, bucuros să-i aducă toate cutiile pe care le expediase prin poştă - lucrurile de care urma să aibă nevoie când o va lăsa în urmă pe Juliana Fortis, de la prosoape şi perne la pietrele ei preţioase nemontate, condensatoarele de reflux şi recipientele pentru fierbere - şi-şi încasa chiria fără să comenteze absenţa ei. Îi mai lăsa ici şi colo câte-un indiciu că intenţiona să iasă dintr-o relaţie cu probleme, iar proprietarului îi era de ajuns. Proviziile le-a comandat de la computerele bibliotecii, dând o adresă de e-mail pe care n-o accesa niciodată de pe laptopul de-acasă.
   A făcut tot posibilul să fie pregătită, după care a aşteptat ca Barnaby să dea semnalul. În final, i-a comunicat într-adevăr că era timpul să fugă, dar nu aşa cum plănuiseră.
   Banii, adunaţi cu atâta grijă într-un timp atât de lung, îi zburau acum printre degete de parcă ar fi fost moştenitoarea răsfăţată a unei averi. Şi-au făgăduit că va fi doar o sesiune de shopping în speranţa că-şi va câştiga libertatea incertă. Ştia câteva metode ca să câştige bani adevăraţi, dar erau periculoase şi implicau riscuri pe care nu şi le permitea.
   Oamenii aveau nevoie de medici dispuşi să încalce regulile. Unii voiau doar un doctor care ştia să supravegheze administrarea unui tratament neaprobat de Food and Drug Administration, ceva provenit din Rusia sau Brazilia. Alţii aveau nevoie să le fie extrase gloanţele din corp, dar nu voiau să facă asta într-un spital, unde poliţia avea să fie înştiinţată imediat.
   Nu avea o activitate constantă pe internet. Câţiva clienţi o contactaseră la ultima ei adresă de e-mail, care acum nu mai exista. Ar fi trebuit să se-ntoarcă pe forumurile unde era cunoscută şi să-ncerce să ia legătura cu câţiva oameni, fără să lase vreo urmă nouă. Era dificil; dacă departamentul îi găsise acele e-mailuri, probabil că ştiau şi despre restul.
   Măcar clienţii ei înţelegeau. Mare parte din ceea ce făcea pentru ei se încadra de la semilegal la complet ilegal şi n-ar fi fost surprinşi de dispariţiile ei ocazionale şi de numele noi sub care apărea.
   Bineînţeles, să lucreze de partea întunecată a legii însemna alte pericole pe lângă cele existente. Ca bossul mafiot căruia serviciile ei i se păruseră foarte convenabile şi considerase că ar fi trebuit să se stabilească permanent în Illinois. Ea a încercat să-i spună lui Joey Giancardi povestea ei fabricată, pe care o turuia de fiecare dată, fără să se compromită - în definitiv, dacă se puteau câştiga bani din vânzarea de informaţii, Mafia nu era renumită pentru loialitatea faţă de outsideri - dar tipul a fost insistent, ca să nu spunem mai mult. I-a dat asigurări că, beneficiind de protecţia lui, n-avea să mai fie niciodată vulnerabilă. în final, a fost nevoită să distrugă acea identitate, o viaţă atent construită sub numele de Charlie Peterson, şi să fugă. Nu era exclus să existe membri ai Familiei care s-o caute şi acum. Dar nu era ceva care să-i dea mari bătăi de cap. Când era vorba ele efective şi de resurse, Mafia nu putea să se compare cu guvernul american.
   Şi poate că Mafia nici n-avea timp de pierdut cu ea.
   Erau o mulţime de doctori pe lume, şi cei mai mulţi dintre ei coruptibili. E drept că, dacă i-ar fi ştiut adevărata specializare, Joey G s-ar fi străduit mai mult s-o păstreze.
   Măcar Joey G îi fusese de folos la schimbarea bijuteriilor în bani gheaţă. Iar cursul scurt de traumatologie n-avea să-i prindă rău. Un alt avantaj al faptului de a lucra în clandestinitate: nimeni nu se supăra prea tare dacă rezultatele nu erau excepţionale. Moartea era ceva obişnuit şi nu era necesară o asigurare de malpraxis.
   Ori de câte ori se gândea la Joey G, îşi amintea şi de Carlo Aggi. Nu-i fusese un prieten adevărat, doar un apropiat. În acea perioadă fusese omul de legătură şi prezenţa cea mai constantă din viaţa ei. Deşi avea înfăţişarea tipică a unui mardeiaş, întotdeauna se purtase frumos cu ea, tratând-o ca pe o soră mai mică. Aşa încât o duruse mai mult decât în celelalte cazuri când nu fusese în stare să facă nimic pentru Carlo. Un glonţ îi ajunsese în ventriculul stâng. Era prea târziu pentru Carlo cu mult înainte să-i fie adus trupul neînsufleţit, dar Joey G nu-şi pierduse speranţa; Charlie făcuse treabă bună pentru el în trecut. A avut o replică de-a dreptul filosofică atunci când Charlie a declarat decesul: Carlo a fost cel mai bun. Ce să-i faci, uneori câştigi, alteori pierzi. Urmată de o ridicare din umeri.
   Nu-i plăcea să-şi amintească de Carlo.
   Ar fi preferat să aibă la dispoziţie câteva săptămâni în plus ca să se gândească la celelalte lucruri - să-şi elaboreze stratagema, să-şi analizeze punctele slabe, să-şi perfecţioneze pregătirea fizică - dar planul lui Carston îi fixase un termen-limită. Trebuia să-şi împartă timpul scurt între supraveghere şi organizarea spaţiului de lucru, aşa că niciuna dintre sarcini nu fusese îndeplinită perfect.
  Probabil că o supravegheau în eventualitatea în care ar încerca să facă o mişcare fără ei. După vizita neaşteptată pe care i-o făcuse lui Carston, aveau să anticipeze aşa ceva.
   Dar ce variantă avea? Să se prezinte la muncă aşa cum se aşteptau?
   Văzuse destul ca să fie sigură că Daniel urma să aibă acelaşi program astăzi ca în ultimele 3 zile. Ceva legat de ţinutele sale aproape identice - blugi, cămaşă cu nasturi, haină sport, toate având doar mici diferenţe de nuanţe - o făcea să presupună că omul era un tipicar. După orele de şcoală, rămânea să stea de vorbă cu elevii şi să lucreze la planul de lecţii pentru a doua zi. Apoi, cu câteva dosare şi laptopul în rucsacul purtat pe umărul stâng, părăsea şcoala, făcându-i secretarei semn cu mâna din mers. Traversa 6 intersecţii şi lua metroul la Congress Heights în jur de 6:00, când valul de navetişti atingea punctul culminant. Avea de mers direct pe Linia Verde până la Columbia Heights, unde era micul său apartament. Ajuns acolo, mânca o cină semipreparată, scoasă din congelator, şi corecta lucrările elevilor. Se culca în jur de 10:00, fără să pornească niciodată televizorul, din câte văzuse ea. Era mai greu de urmărit dimineaţa - avea storuri din trestie care erau practic transparente când lumina venea din interior, dar opace în lumina matinală. Ieşea în stradă la 5:00 pentru o primă tură de alergat, se întorcea după o oră şi apoi ieşea din nou după alte 30 de minute, îndreptându-se spre staţia de metrou aflată la 3 străzi distanţă, cu părul lung şi ondulat încă ud după duş.
   Cu două dimineţi înainte îl urmase pe traseul de alergare de la o distanţă sigură. Bărbatul menţinea un ritm alert şi rapid, fiind evident un alergător experimentat.
   În timp ce-1 privea, a constatat că-şi dorea să fi avut mai mult timp pentru alergat. Nu-i plăcea să alerge aşa cum părea să le placă altora - întotdeauna se simţea foarte expusă pe marginea drumului, fără nicio maşină cu care să poată fugi - dar era important. N-avea să fie niciodată mai puternică decât persoana pe care o trimiteau după ea. Şi, cu picioarele ei scurte, n-avea să fie nici mai rapidă şi nu exista nicio artă marţială pe care s-o înveţe şi care să-i ofere un avantaj în faţa unui ucigaş profesionist. Dar rezistenţa îi putea salva viaţa.
   Dacă trucurile ei puteau să-i asigure depăşirea momentului de criză, trebuia să fie în stare să continue să fugă mai mult decât o putea urmări ucigaşul. Ce mai mod de a muri - cu răsuflarea tăiată, cu muşchii cedând la efort, paralizată de propria lipsă de pregătire. Nu voia să iasă din scenă în felul acesta. Aşa că alerga cât de des putea şi făcea exerciţiile pe care reuşea să le facă în locuinţele ei mici. îşi promise că, atunci când operaţiunea asta se va fi terminat, avea să găsească un loc bun pentru jogging - unul cu multe rute de scăpare şi ascunzători.
   Dar traseul lui de alergare, ca şi apartamentul şi şcoala erau locuri prea expuse pentru ca ea să acţioneze. Cea mai simplă cale de a face asta ar fi fost să-l ridice de pe stradă când îşi termina tura de alergat, epuizat şi neatent, dar băieţii răi ar fi ştiut şi ei. Ar fi fost pregătiţi să o contracareze.
   Acelaşi lucru era valabil şi pentru porţiunea parcursă pe jos până la şcoală. Aşa că operaţiunea trebuia să aibă loc în metrou. Ei ştiau că metroul era o altă opţiune posibilă, dar nu puteau să acopere toate liniile, toate staţiile, supraveghind totodată şi fiecare porţiune a traseului lui Daniel.
   Peste tot erau instalate camere video, dar prea multe nu putea să facă în privinţa asta. Când avea să se termine, inamicii ei vor fi avut un milion de imagini clare din care să vadă cum arăta faţa ei acum, după trei ani. Nu surveniseră multe schimbări, după părerea ei, dar fără doar şi poate că i-ar actualiza dosarul. Totuşi, asta era tot ce puteau să facă.
   Cât lucrase în cadrul departamentului, învăţase ce însemna să răpeşti o ţintă de pe stradă, aşadar ştia că dificultăţile erau mult mai mari decât te-ar fi făcut să crezi serialele TV cu spioni. Scopul camerelor video din metrou era să ajute la prinderea unui suspect după comiterea infracţiunii. Ar fi fost imposibil ca ei să aibă resursele şi efectivele necesare pentru a acţiona în timp real pe baza filmărilor. Aşa încât camerele nu le puteau indica decât unde fusese, nu unde avea să fie, şi fără acea informaţie filmarea era inutilă. Tot ce puteai afla cu ajutorul înregistrărilor - cine era, de unde obţinuse informaţia, care-i era motivaţia - erau lucruri pe care le ştiau deja.
   Oricum, nu-i venea în minte o opţiune mai puţin riscantă.
   Astăzi se numea Jesse. Alesese o ţinută profesională -— costumul negru, tricoul cu anchior dedesubt şi, desigur, centura din piele. Avea o altă perucă, cu un aspect mai natural; părul tuns drept avea o altă nuanţă, castaniu-deschis. Îşi pusese o bentiţă neagră simplă, iar ochelarii cu rame metalice subţiri nu-i ascundeau chipul, dar îi mascau subtil forma pomeţilor şi fruntea. Faţa ei era simetrică, cu trăsături delicate; nimic nu ieşea în evidenţă. Ştia că în general oamenii n-o remarcau. Dar mai ştia şi că nu avea o înfăţişare atât de comună încât cineva care o căuta să n-o recunoască. Avea să-şi ţină capul jos ori de câte ori va putea.
   Îşi luase servieta în locul genţii de voiaj. Ornamentele din lemn de la bareta de umăr erau aplicate acum pe mânerul servietei. Aceasta avea un cadru metalic, era grea, şi, la nevoie, se putea folosi de ea ca să se apere. Medalionul, inelele, dar nu şi cerceii. Având în vedere ceea ce urma să facă, cerceii ar fi fost periculoşi. Lamele din pantofi, bisturiele, balsamul pentru buze, diferitele spray-uri... armura aproape completă. Astăzi toate astea n-o făceau să se simtă mai încrezătoare. Partea asta a planului ieşea din zona ei de confort. Nu-şi imaginase vreodată că va fi nevoie să răpească pe cineva. În ultimii trei ani nu se gândise la vreun scenariu care să nu se reducă la a ucide sau a fugi.
   Jesse căsca în timp ce conducea maşina pe străzile întunecate. Nu dormise destul şi se părea că nici în următoarele zile nu urma să aibă parte de prea mult somn. Avea câteva substanţe care s-o ţină trează, dar prăbuşirea putea fi întârziată doar cel mult 72 de ore. Trebuia să fie foarte bine ascunsă când acea prăbuşire se va produce. Spera că nu va fi necesar să le folosească.
   Erau o mulţime de locuri goale în parcarea pentru navetişti de la Ronald Reagan. Parcă aproape de o staţie de autobuz şi aşteptă sosirea autobuzului. Cunoştea aeroportul ăsta ca pe propriul buzunar. Se simţea năpădită de o senzaţie care-i lipsise multă vreme - confortul oferit de împrejurimile familiare. Alţi doi pasageri apărură înainte de venirea autobuzului, ambii cu bagaje şi feţe obosite. Aceştia o ignorară. Ea luă autobuzul până la terminalul 3, după care se întoarse pe podul pietonal la staţia de metrou. Parcurse această rută în circa 15 minute, în pas vioi. Un lucru drăguţ legat de aeroporturi - toată lumea mergea repede.
   Se gândise să poarte cizmele platformă, ca să pară mai înaltă, dar apoi îşi zisese că avea să meargă pe jos - şi poate chiar să fugă, dacă lucrurile ieşeau rău - prea mult astăzi.
   Purta pantofii negri fără toc, care erau aproape ca nişte adidaşi.
   În timp ce se alătura mulţimii care cobora pe peroane, încercă să-şi ascundă faţa de camerele din tavan. Căută cu privirea un grup căruia să i se alăture. Jesse era sigură că urmăritorii vizau o femeie singură. Un grup mai mare - orice grup - era un paravan mai bun decât machiajul sau peruca.
   Erau câteva grupuri de oameni care se îndreptau spre linii împreună cu ea în timp ce primul val al orei de vârf începea să umple scările rulante. Alese un mic grup alcătuit din doi bărbaţi şi o femeie, toţi în costume business negre şi cu serviete. Femeia avea părul blond lucios şi, încălţată cu pantofi cu toc cu vârfuri ascuţite, era mai înaltă decât Jesse cu aproape 25 de centimetri. Jesse îşi făcu loc pe după alţi câţiva oameni până ajunse să fie cumva ascunsă între femeie şi peretele din spatele lor. Oricine ar fi examinat noul grup ar fi remarcat-o în mod firesc pe blonda înaltă, în afara cazului în care ar fi căutat-o pe Juliana Fortis.
  Grupul lui Jesse se mişcă hotărât prin mulţime, alegând să aştepte într-un loc aproape de marginea peronului.
   Niciunul dintre ceilalţi călători nu părea să o fi remarcat pe femeia scundă care se mişca în tandem cu ei. Înghesuiala era prea mare.
  Trenul îşi făcu apariţia, trecând iute pe lângă ei şi apoi oprindu-se brusc. Grupul lui Jesse ezită, căutând un vagon mai puţin aglomerat. Se gândi să-i părăsească, dar blonda era şi ea nerăbdătoare şi-şi croi drum în cel de-al treilea vagon. Jesse se ţinu aproape de ea, având acum trupul lipit atât de blondă, cât şi de o femeie corpolentă din spatele ei. Între ele, avea să fie aproape invizibilă, oricât de incomodă ar fi fost poziţia.
   Merseră pe Linia Galbenă până la staţia Chinatown.
   Acolo Jesse părăsi grupul şi se alătură unui cuplu, două femei care puteau să fie secretare sau bibliotecare, în bluzele lor cu nasturi şi ochelarii de vedere cu rame în formă de ochi de pisică. Merseră împreună pe Linia Verde până la staţia Shaw-Howard, Jesse stând cu capul înclinat către bruneta mai scundă, prefăcându-se absorbită de povestea despre recepţia de nuntă din ultimul weekend, care nu avusese inclus un bufet suedez, ce mizerie! Pe la mijlocul relatării, le lăsă pe secretare în tren şi se contopi cu mulţimea care ieşea din metrou. Execută o întoarcere rapidă prin aglomeraţia de la toaleta pentru femei şi apoi se alătură mulţimii care cobora pe peron ca să prindă următorul tren. Acum sincronizarea avea să însemne totul. N-avea cum să se ascundă în turmă.
   Şuieratul trenului care intra în staţie o făcu să-i sară inima în piept. Se concentră cât putu de tare. Avea senzaţia că e ca un sprinter care aşteaptă în blocstart să audă focul de pistol. Apoi metafora care-i trecuse prin minte o făcu să se cutremure - era foarte posibil ca un pistol să fie în realitate gata să tragă, doar că ăsta ar fi avut gloanţe adevărate şi n-ar fi fost îndreptat spre cer.
   Trenul se opri scrâşnind şi Jesse o luă din loc.
   Înaintă în forţă de-a lungul vagoanelor, făcându-şi loc cu coatele prin valul de pasageri format la deschiderea uşilor. Căută cu privirea silueta înaltă cu păr ondulat. Erau atât de multe corpuri care treceau pe lângă ea, blocându-i vederea. Încercă să pună mental câte-un X pe fiecare cap care nu se potrivea. Se mişca prea repede? Nu îndeajuns de repede? Trenul plecă din staţie când ajunse la ultimul vagon şi nu putea fi sigură că omul ei nu fusese în el; totuşi, nu credea că fusese. După calculele ei, cel mai probabil era în următorul tren. Îşi muşcă buza când uşile se închiseră. Dacă rata ocazia asta, trebuia să încerce din nou la următorul lui drum. Nu voia să fie nevoită să facă asta. Planul lui Carston urma să fie pus în aplicare, iar situaţia avea să fie cu atât mai periculoasă.
   Continuă să meargă grăbită spre ieşire.
  Făcu din nou circuitul prin toaletă, trăgând puţin de timp şi prefăcându-se că-şi verifică machiajul pe care nu-1 avea. După ce numără în gând până la 90, se alătură din nou şuvoiului de navetişti care se îndrepta spre peroane.
   Acum aglomeraţia era şi mai mare. Jesse îşi alese un loc aproape de un grup de bărbaţi la capătul îndepărtat al peronului şi încercă să se facă nevăzută printre sacourile lor negre. Bărbaţii vorbeau despre acţiuni şi tranzacţii la bursă, lucruri ce păreau atât de îndepărtate de viaţa lui Jesse, încât puteau foarte bine să ţină de domeniul SF-ului. Se anunţă sosirea următorului tren şi Jesse se pregăti din nou să cerceteze mulţimea cât mai repede. Păşi pe lângă brokeri şi examină primul vagon care se oprise în dreptul lor.
   Mişcându-se iute, ochii lui Jesse trecură în revistă următorul vagon. Femeie, femeie, bătrân, prea scund, prea gras, prea brunet, fără păr, femeie, femeie, copil, blondă... Vagonul următor...
   Era ca şi cum el o ajuta, ca şi cum ar fi fost de partea ei. Stătea chiar lângă geam, privind afară, înalt, cu părul ondulat pe care-1 remarcai pe loc.
   Jesse îi cuprinse cu privirea pe ceilalţi pasageri în timp ce se îndrepta spre uşile deschise. Mulţi inşi îmbrăcaţi în costume business - oricare dintre ei putea fi angajat al departamentului. Dar nu observă niciunul dintre semnele evidente, nu văzu umeri prea laţi înghesuiţi în costumele făcute pentru oameni normali, nici căşti în urechi, nici porţiuni umflate ale sacourilor, nici contacte vizuale între călători. Nimeni nu purta ochelari de soare.
   Asta e partea, îşi zise ea în gând, în care or să-ncerce să ne-nhaţe pe amândoi şi să ne ducă la laborator. Doar dacă nu cumva e o capcană, caz în care Daniel, cu părul lui ondulat şi înfăţişarea inocentă, ar fi unul dintre ei. Poate că e chiar cel care mă va împuşca. Sau mă va înjunghia. Sau vor încerca să mă dea jos din tren ca să mă-mpuşte într-un loc mai ferit. Sau să mă facă knockout şi să mă arunce pe şine.
   Dar, dacă toată povestea e adevărată, or să vrea să rămânem amândoi în viaţă. Vor încerca probabil ceva similar cu ceea ce mă pregătesc să-i fac lui Daniel. Apoi mă vor căra la laborator, iar şansele mele de a mai ieşi vreodată de-acolo sunt... nu tocmai încurajatoare.
   Prin minte îi trecură o mie de alte finaluri nefericite în timp ce uşile se închideau. Se apropie repede de Daniel, prinzându-se de aceeaşi bară ca să-şi păstreze echilibrul, degetele ei mai jos de ale lui, palide şi mult mai lungi. Îşi simţea inima ca strânsă în pumn de cineva; durerea creştea invers proporţional cu proximitatea faţă de ţintă. El nu părea s-o observe, continuând să se uite pe geam cu o expresie absentă, care nu se schimbă când pătrunseră în întunericul unui tunel şi nu putea să vadă decât reflexiile din interiorul vagonului. Nimeni din vagon nu făcu nicio mişcare către ei.
   Nu reuşea să-l vadă în Daniel Beach pe celălalt tip din fotografiile din Mexic şi Egipt, care-şi ţinea părul sub şapcă şi emana o siguranţă de sine agresivă. Bărbatul absent de lângă ea putea să fie un poet din Lumea Veche. Trebuia să fie un actor desăvârşit... sau era posibil oare să fie un psihopat cu acte, suferind de tulburare de identitate disociativă?
   Nu ştia ce să creadă în privinţa asta.
   Jesse se încordă când se apropiară de staţia Chinatown.
   Trenul se zgâlţâi la intrarea în staţie şi trebui să strângă mai tare bara ca să nu se lase împinsă în Daniel Beach.
   Trei oameni - doi bărbaţi şi o femeie - coborâră din tren, dar niciunul nu se uită la Jesse. Trecură repede pe lângă ea, ca şi cum s-ar fi grăbit să ajungă la slujbă. Alţi doi bărbaţi urcară în vagon. Unul îi atrase atenţia lui Jesse - un bărbat solid, cu o constituţie de atlet profesionist, purtând un hanorac cu glugă şi pantaloni de trening. Îşi ţinea ambele mâini în buzunarul din faţă al hanoracului şi, exceptând cazul în care ar fi avut nişte mâini uriaşe, ţinea ceva în ele.
   Nu se uită la Jesse când trecu pe lângă ea, mulţumindu-se să se ducă în spatele vagonului, unde se agăţă de un mâner.
   Jesse îi urmări reflexia cu coada ochiului, dar individul nu părea interesat nici de ea, nici de ţintă.

...................................