Chimista, Stephenie Meyer

 .............................................

4-9

      Ajunseră la o poartă înaltă, flancată de un gard cu sârmă ghimpată în partea de sus.

   Gardul părea să se întindă la nesfârşit. Lângă poartă era un indicator pe care scria TRECEREA OPRITĂ, având mai jos un anunţ suplimentar: INTRAŢI PE RISCUL VOSTRU; PROPRIETARII NU SUNT RĂSPUNZĂTORI DE DAUNELE PRODUSE PRIN ÎNCĂLCAREA PROPRIETĂŢII.
   - Subtil, remarcă ea.
   - Are efect, răspunse Kevin.
   Scoase din buzunar o telecomandă şi apăsă un buton.
   Poarta se deschise şi intrară.
   Alex ar fi trebuit să se aştepte ca locul să arate aşa.
   După alţi câţiva kilometri, casa apăru în depărtare ca un miraj, etajul ei cenuşiu fiind învăluit într-o ceaţă uşoară. Ici şi colo, câţiva arbori întunecaţi, înconjuraţi de tufişuri, adăugau puţină textură peisajului. Peste toate, cerul albastru spălăcit se întindea la nesfârşit.
   Nu se simţise niciodată în largul ei în Marile Câmpii.
   De prea multă vreme era o fată de la oraş. Aici erai atât de expus, atât de... vulnerabil. Ca şi cum un vânt puternic ar fi putut să spulbere tot ce întâlnea în cale. Ceea ce probabil că se şi întâmpla în aceste locuri, de două ori pe an. Spera din toată inima să nu fie sezonul tornadelor.
   Restul casei se arătă când ajunseră într-o porţiune mai înaltă a drumului. Era mare, dar dărăpănată, cu două nivele şi o verandă şubredă ce înconjura jumătate din parter. Iarba aspră şi uscată se sfârşea cam la 20 de metri de casă, fiind înlocuită de pietrişul de culoarea nisipului care acoperea pământul până la grilajul crăpat ce încerca să camufleze fundaţia. Monotonia peisajului era spartă de casă, copacii pricăjiţi, cicatricea roşcată a cărării şi de câteva forme nedesluşite aflate în mişcare, alergând pe marginea drumului. La venire văzuse o mulţime de vaci, dar animalele astea păreau prea mici ca să fie vaci. Păreau să aibă blană, culorile variind de la negru la alb, trecând prin maro şi nelipsind nici combinaţiile celor trei.
   Formele începură să se îndrepte spre maşină, mişcându-se mult mai repede decât vacile.
   Einstein se porni să dea din coadă cu atâta furie, încât ai fi zis că pe bancheta maşinii era un mic elicopter.
   - Ce e locul ăsta, Kev?
   - Locul unde vreau să mă retrag la pensie.
   Animalele ajunseră la maşină - 6 câini de dimensiuni diferite. „Grozav", îşi zise Alex. Unul se poate să fi fost fratele geamăn al lui Einstein. Altul era de-a dreptul gigantic, arătând de parcă era înrudit mai degrabă cu cabalinele decât cu specia canină. Recunoscu un doberman, doi rottweileri şi un ciobănesc german.
   Când se apropiaseră, câinii erau tăcuţi şi cu o postură agresivă, dar de îndată ce-1 văzură pe Einstein, toate cozile începură să fluture şi izbucni un cor de lătrături asurzitoare.
   - Antrenez câini pentru pază - proprietarii pot fi persoane private sau firme. De asemenea, vând câteva exemplare şi familiilor care vor doar un animal bine crescut.
   - Cum reuşeşti să te ocupi de asta fără ca ei să afle? vru Alex să ştie.
   - Poţi să mergi mai departe, Danny, or să se dea la o parte, îl instrui Kevin pe fratele său.
   Daniel oprise în clipa în care câinii înconjuraseră maşina. Acum porni cu grijă înainte şi, aşa cum îl asigurase fratele său, câinii trecură pe flancuri şi veniră în urma lor. Apoi Kevin îi răspunse lui Alex:
   - Nimic nu e pe numele meu. Nimeni nu-mi vede niciodată faţa. Am un partener pentru asta.
   În timp ce el vorbea, Alex văzu o siluetă apărând pe verandă - un bărbat corpolent cu o pălărie de cowboy. Nu putea desluşi mai mult de la distanţă.
   - Toată lumea ştie că aici e ferma de câini. Nimeni nu-şi bate capul cu noi. Nu are nicio legătură cu viaţa mea din trecut, spunea Kevin.
   Dar Alex nu-i dădea prea multă atenţie. Ochii ei erau pironiţi asupra bărbatului care-i aştepta.
   Kevin simţi neliniştea ei.
   - Arnie? E un om bun. Bag mâna în foc pentru el.
   Alex se încruntă la auzul expresiei. Daniel o privi şi el.
   - E vreo problemă, Alex? o întrebă cu glas scăzut.
   Alex îl auzi pe Kevin scrâşnind din dinţi în spatele ei. Era evident cât de mult îl deranja faptul că Daniel îi dădea atâta atenţie.
   - E doar...
   Se încruntă, apoi arătă către Daniel şi fratele lui.
   - Voi doi sunteţi deja mult pentru mine. Mi-e greu să am încredere în voi, darămite şi în altă persoană, pentru care doar el garantează.
   Şi arătă spre Kevin, care-i aruncă o privire mânioasă.
   - Ei bine, viaţa e grea, piticanie, zise Kevin. Pentru că asta e opţiunea ta cea mai bună, iar omul pentru care garantez face parte din înţelegere. Dacă vrei să-ţi pui în aplicare planul, va trebui să înghiţi găluşca.
   - O să fie bine, o linişti Daniel, punându-şi mâna dreaptă peste a ei.
   Era o prostie să-şi închipuie că un asemenea gest te putea calma. Daniel nu înţelegea deloc pericolul în care se aflau. Şi totuşi, Alex simţi că pulsul i se domoleşte un pic, iar mâna dreaptă - încleştată din reflex pe mânerul portierei - i se relaxă.
   Daniel conducea încet; câinii ţinură pasul cu ei până când se opriră pe pietriş. Acum Alex putea să se uite mai bine la omul care-i aştepta.
   Arnie era un bărbat înalt, corpolent, un amestec de hispanic şi american. Putea să aibă 45 de ani, dar la fel de posibil era să aibă cu 10 ani mai mult. Avea faţa brăzdată de riduri, care păreau să fi fost provocate mai degrabă de vânt şi soare decât de vârstă. Părul înspicat ieşea câţiva centimetri de sub pălărie. Se uita la ei fără nicio emoţie când opriră. Era exclus să se fi aşteptat la un al treilea musafir.
   Einstein ţâşni din maşină când Kevin deschise portiera şi imediat începu să adulmece şi să se lase adulmecat.
   Daniel şi Kevin coborâră aproape la fel de repede, nerăbdători să-şi întindă picioarele lungi. Alex ezita. Erau o droaie de câini, iar cel cu pete maronii părea să fie mai înalt decât ea. Deocamdată păreau să fie ocupaţi unii cu alţii, dar cine ştie cum puteau să reacţioneze faţă de ea?
   - Nu fi aşa fricoasă, Oleander! ţipă Kevin.
   Câinii tăbărâseră pe el acum, aproape doborându-1 la pământ.
   Daniel ocoli maşina şi îi deschise portiera, apoi îi oferi mâna. Ea oftă, iritată, şi coborî singură. Paşii ei pe pietriş erau destul de zgomotoşi, dar câinii nu dădură semne că ar fi observat-o.
   - Arnie, strigă Kevin peste hărmălaia pe care o făceau câinii. El e fratele meu, Danny. O să stea aici. Şi, ăă, un musafir... temporar, cred. Nu ştiu cum să-i zic altfel. Dar musafir e un cuvânt prea blând, dacă înţelegi ce vreau să spun.
   - Ospitalitatea ta mă lasă fără grai, murmură Alex.
   Daniel râse, apoi urcă treptele din doi paşi iuţi. Întinse mâna spre bărbatul cu chip pe piatră, care nu mai părea atât de înalt lângă Daniel.
   - încântat să te cunosc, Arnie. Fratele meu nu mi-a vorbit deloc despre tine, aşa că aştept cu nerăbdare să te cunosc mai bine.
   - Şi eu, Danny, spuse Arnie cu o voce tunătoare.
   - Iar ea e Alex. Nu-1 asculta pe fratele meu; o să rămână atât cât va dori.
   Arnie o privi concentrat. Alex se aşteptă să reacţioneze cumva văzându-i faţa mutilată, dar el se mulţumi să se uite la ea calm.
   - Încântată, spuse Alex.
   El dădu din cap.
   - Puteţi să vă duceţi lucrurile înăuntru, le spuse Kevin.
   Vru să se ducă spre scară, dar câinii i se împleticeau printre picioare.
   - Hei, golanilor! Atenţiune!
   Ca un mic pluton de soldaţi, câinii se retraseră imediat, aşezându-se în linie, şi încremeniră, cu urechile ciulite.
   - Aşa-i mai bine. Pe loc repaus.
   - Cum am zis, luaţi-vă lucrurile. Danny, e o cameră pentru tine în capul scării pe dreapta. Cât despre tine...
   Se uită de sus la Alex.
   - Ei bine, cred că o să stai în camera de la capătul holului. Nu mă aşteptam la alţi musafiri, aşa că nu e aranjată ca un dormitor.
   - Am un pat de campanie.
   - Eu n-am niciun bagaj, spuse Daniel şi, cu toate că îl ascultase atentă, Alex nu sesiză niciun fel de tristeţe în vorbele lui; se străduia să fie la înălţime. Vrei să te ajut cu ale tale, Alex?
   Ea clătină din cap.
   - Trebuie să duc doar câteva lucruri înăuntru. Am să depozitez restul undeva în spatele gardului.
   Daniel ridică din sprâncene confuz, dar Kevin dădea aprobator din cap.
   - Mi s-a mai întâmplat să fug în toiul nopţii, îi explică ea lui Daniel coborând vocea, deşi Arnie putea s-o audă.
   Habar n-avea cât de multe ştia omul despre vechiul job al lui Kevin.
   - Uneori nu-i aşa de simplu să te-ntorci să-ţi iei lucrurile.
   Daniel se încruntă. O parte din tristeţea pe care ea se aşteptase s-o vadă mai devreme îi străbătu chipul. Aceasta era o lume în care nu mulţi oameni intrau cu bună ştiinţă.
   - Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta aici, spuse Kevin. Suntem în siguranţă.
   Kevin era unul dintre acei oameni care aleseseră această viaţă, motiv pentru care fiecare judecată emisă de el i se părea suspectă.
   - E bine să mă păstrez în formă, insistă ea.
   - Dacă asta vrei, spuse Kevin ridicând din umeri, ştiu un loc potrivit pentru aşa ceva.

   Înăuntru, casa era mai drăguţă decât pe afară.
    Se aşteptase la tapet mucegăit, lambriuri din stejar ca-n anii 70, canapele lăsate, linoleum şi pal melaminat. Deşi se vedea încercarea de a sugerea o temă rustică, instalaţiile şi aparatura erau noi şi de ultimă generaţie. Insula pentru bucătărie de sub candelabrul din coarne de elan avea blaturi din granit.
   - Uau! exclamă Daniel.
   - Dar câţi constructori au fost în casa asta? murmură ea pentru sine. Prea mulţi martori.
   Kevin o auzi, deşi ea nu intenţionase asta.
   - Niciunul, de fapt. Arnie a lucrat în construcţii. Am cumpărat toate materialele din statul învecinat şi ne-am făcut treaba chiar noi. Mă rog, mai mult Arnie a muncit. Mulţumită?
   Alex îşi ţuguie buzele umflate.
   - Cum v-aţi cunoscut voi doi? îl întrebă politicos Daniel pe Arnie.
   Alex se gândi că trebuia să-l studieze neapărat pe Daniel, să practice modul lui de a interacţiona. Aşa trebuia să se comporte o persoană normală. Ori nu ştiuse niciodată, ori uitase complet. Avea replicile pregătite pentru slujbele de chelneriţă sau de funcţionară; ştia cum să reacţioneze într-un mediu de lucru în felul cel mai banal. Ştia să discute cu pacienţii când îşi făcea numărul ilicit de doctor. Înainte de asta, învăţase cele mai bune moduri de a smulge răspunsuri de la un subiect. Dar, în afara rolurilor prescrise, întotdeauna evitase interacţiunea socială.
   Kevin răspunse la întrebarea lui Daniel.
   - Arnie a avut nişte probleme legate indirect de un proiect la care lucram. A vrut să iasă din poveste şi mi-a dat nişte informaţii foarte preţioase pentru ca eu să-l ucid.
   Arnie cel tăcut zâmbi larg.
   - Ne-am luat tălpăşiţa, continuă Kevin, şi-am ţinut legătura. Când am decis să mă pregătesc pentru pensionare, l-am contactat. Nevoile şi interesele noastre s-au potrivit foarte bine.
   - O combinaţie perfectă, spuse Alex cu o voce suavă, fără să mai adauge cu glas tare: „Minunat, deci şi pe el s-ar putea să-l caute cineva".
   Fraţii se duseră să ia din dormitorul de la parter un dulap pentru Daniel şi nişte articole de toaletă. Alex urcă la etaj, găsind uşor mica încăpere pe care Kevin i-o oferise.
   Era bună, până la urmă. El o folosea drept magazie, dar era suficient spaţiu pentru patul pliant şi lucrurile ei personale.
   Una dintre lăzile mari din plastic putea să ţină loc de birou. Baia era pe hol şi avea două căi de acces: din hol şi din dormitorul lui Daniel.
   Trecuse multă vreme de când folosise o baie în comun. Cel puţin asta era mai mare şi mai elegantă decât cele cu care era obişnuită.
   Fraţii erau tot ocupaţi când ea se întoarse la maşină ca să-şi sorteze lucrurile. Pe verandă erau trei câini. Unul dintre ei era sigur Einstein, al doilea era un rottweiler negru uriaş, iar al treilea era un roşcat-maroniu cu faţă tristă şi urechi clăpăuge, care-i amintea de câinele care-şi rupe piciorul la finalul filmului animat Doamna şi vagabondul. Asta însemna probabil că era un câine de vânătoare - nu era sigură ce rasă.
   Rottweilerul şi copoiul porniră spre ea mai mult curioşi decât ameninţători, dar nu-i trebui mai mult ca să facă un pas mare înapoi către uşă. Ridicând capul, Einstein scoase un lătrat grav, şi ceilalţi doi se opriră. Rămaseră unde erau, ca atunci când Kevin le dăduse comanda de „pe loc repaus".
   Nu era sigură că Einstein chiar avea autoritatea de a le da comenzi celorlalţi câini - oare câinii recunosc rangurile? - aşa că se mişcă cu grijă de-a lungul verandei, aşteptându-i să atace. Animalele îşi păstrară poziţiile relaxate şi doar o priviră cu interes. Când trecea pe lângă ei, copoiul dădu din coadă şi Alex avu impresia stranie că animalul afişa o privire tristă aşteptând să fie mângâiat. Speră să nu fie prea dezamăgit că ea nu îndrăznea s-o facă.
   Scotoci prin portbagaj, alcătuindu-şi o trusă de urgenţă care ajunse într-un rucsac pe care avea să-l ţină cu ea tot timpul. Îşi luă aproape toate rufele murdare - spera să existe o maşină de spălat - dar lăsă ţinutele business şi celelalte genţi. Într-o noapte memorabilă - după ce al doilea asasin murise gazat când încerca să-i taie beregata - fugise din casă doar în chiloţi şi se văzuse nevoită să fure o salopetă din portbagajul camionetei vecinului. Învăţase acea lecţie. Şi să doarmă întotdeauna în pijamale care să poată trece şi drept haine de zi.
   Cu patul de campanie cu tot, reuşi fără probleme să urce greutatea pe scări. Se întoarse să-şi ia una dintre genţile de voiaj, care conţinea piesele de bază ale echipamentului de laborator. Nu trebuia să irosească timpul când putea să facă pregătirile necesare. Trecând pe lângă dormitorul principal auzi o ciorovăială şi, după cum suna, se simţi fericită că nu era de faţă.
   După atâta antrenament, aranjarea laboratorului devenise un proces rapid. Unul dintre containerele din sticlă era ciobit, dar putea fi încă folosit. Asamblă evaporatorul rotativ şi apoi aranjă câteva condensoare şi două vase din oţel inoxidabil. Terminase aproape toată cantitatea de Supravieţuire şi, după cum se desfăşura săptămâna asta, probabil că urma să mai aibă nevoie de drog. Avea destulă D-fenilalanină, dar rămase dezamăgită când îşi verifică rezerva de opioide. Avea mai puţine decât crezuse. Insuficient ca să mai sintetizeze Supravieţuire şi nu-i mai rămăsese decât o doză.
   Se încruntă nemulţumită, când îl auzi pe Kevin strigând de jos.
   - Hei, Oleander. Tic-tac.
   Până să iasă pe uşa din faţă, Kevin era deja în sedan, cu Daniel pe scaunul din dreapta. Când o văzu şovăind pe verandă, claxonă enervant de mult. Ea merse cât putu de încet până la maşină şi se urcă încruntată pe banchetă - hainele aveau să i se umple de păr de câine.
   Trecând de poartă, merseră pe aceeaşi cărare îngustă pe care veniseră, apoi alţi câţiva kilometri, până cotiră pe un drum care se îndrepta spre vest. Aşa-zisul drum însemna două poteci făcute de roţile maşinilor prin iarbă. Îl urmară ceva mai mult de 10 kilometri, după aprecierea ei. în primii kilometri încă se mai zărea gardul fermei, dar după aceea se îndepărtaseră prea mult ca să-l mai vadă.
   - Şi ăsta e tot pământul tău?
   - Da, am avut grijă să fac totul cât mai discret. Parcela asta e deţinută de o corporaţie care nu e asociată în niciun fel cu ferma. Să ştii că mă pricep la chestiile astea.
   - Bineînţeles.
   În dreapta ei, peisajul începea să se schimbe. Iarba gălbuie-albicioasă se întrerupea brusc şi dincolo de ea se vedea o întindere de pământ roşu, pustiu. Când începură să cotească spre nord, către acea margine, constată cu surprindere că pământul roşu era de fapt un mal de râu. Apa avea aceeaşi culoare şi se mişca lin spre vest, fără vârtejuri sau obstacole.
   Râul avea cam 12 metri lăţime. Privea curgerea apei în timp ce se deplasau aproximativ paralel cu ea, fascinată de existenţa ei aici, în mijlocul păşunii uscate. Deşi lin, râul părea să curgă destul de repede.
   De data asta, niciun gard. Un şopron dărăpănat, decolorat de soare, se afla cam la cincizeci de paşi de drum, arătând de parcă ar fi ajuns la finalul unei vieţi foarte lungi şi nu aştepta decât o conjunctură meteo potrivită care să-i curme suferinţa. Văzuseră sute de asemenea construcţii în turul lor rapid prin Arkansas şi Oklahoma.
   Nu era nici pe departe atât de drăguţ ca şopronul ei pentru vaci.
   Kevin se îndreptă spre el, prin iarbă.
   Aşteptă în maşina cu motorul pornit în timp ce el descuie lacătul masiv antic şi deschise larg uşile. De afară, din lumina strălucitoare, era imposibil să vezi ceva în interiorul întunecat. Kevin se întoarse iute şi conduse maşina în beznă.
   De data asta, interiorul se potrivea cu ceea ce promitea exteriorul. O rază palidă se strecura printre şipcile şopronului şi lumina grămezi de echipament agricol corodat, o parte consistentă dintr-un tractor ruginit, carcasele câtorva maşini străvechi şi o claie imensă de fân prăfos în spate, pe jumătate acoperită cu o prelată. Nimic care să merite furat sau măcar examinat mai atent. Dacă cineva se deranja să intre aici, singurul lucru preţios pe care avea să-l găsească era adăpostul întunericului.
   Când motorul maşinii se opri, Alex avu impresia că distinge şopotul râului. Nu puteau fi mai departe de 200 de metri de el.
   - E bine aici, spuse ea. Îmi ascund undeva lucrurile şi tu poţi să te întorci cu maşina asta.
   - Am înţeles.
   Îşi aşeză cele patru genţi de voiaj într-un ungher, în spatele unei grămezi de lemne de foc.
   Kevin căută într-o grămadă de fier vechi - poate erau piese de la un alt tractor - şi reveni cu o prelată veche şi peticită, pe care o întinse peste genţi.
   - Drăguţ din partea ta.
   - Designul e totul.
   - Bănuiesc că încă n-ai avut timp să renovezi locul ăsta, comentă Daniel şi atinse cu vârfurile degetelor o carcasă de maşină.
   - Îmi cam place cum e acum, spuse Kevin. Hai să ţi-1 arăt. în caz că ai nevoie de ceva cât sunt plecat. N-o să ai, dar totuşi...
   Alex dădu din cap cu un aer gânditor.
   - Pregătirea în amănunt este cheia succesului. E un fel de mantra pentru mine.
   - Atunci o să-ţi placă ce-o să vezi, spuse Kevin.
   Se duse spre carcasa tractorului şi se aplecă să meşterească ceva la şuruburile de prindere din centrul roţii imense.
   - Ai o tastatură numerică în spatele capacului de roată, zise el vorbindu-i direct lui Daniel. Codul este ziua noastră de naştere. Nu-i prea original, dar am vrut să-l ţii minte uşor. Aceeaşi combinaţie şi pentru încuietoarea de la uşa din faţă.
   O secundă mai târziu, întreaga parte frontală a roţii de tractor se rabată spre exterior - nu era făcută din cauciuc, ci din ceva mai rigid şi mai uşor, şi se mişca pe balamale, înăuntru, un întreg arsenal.
   - O, da! exclamă ea. Peştera lui Batman.
   Zări imediat un SIG Sauer care semăna foarte bine cu pistolul pe care i-1 şterpelise pentru scurtă vreme. El n-avea nevoie de două.
   Kevin îi aruncă o privire nedumerită.
   - Batman nu folosea arme.
   - Nu contează.
   Daniel examina balamalele trapei ascunse.
   - E foarte ingenios. Arnie a făcut-o?
   - Nu, eu, mulţumesc.
   - Nu ştiam că eşti aşa îndemânatic. Dar cum ai găsit timp să te ocupi de toate astea, când aveai carteluri de anihilat şi aşa mai departe?
   - În pauzele dintre misiuni. Dacă n-am nimic de făcut, o iau razna.
   Puse la loc anvelopa falsă şi arătă spre carcasa de maşină lângă care stătuse Daniel mai devreme.
   - Trebuie să ridici capacul bateriei şi să tastezi acelaşi cod. Aia e pentru puşti, iar următoarea e pentru lansatoare de rachete şi grenade.
   Daniel râse, apoi surprinse expresia fratelui său.
   - Ia stai aşa, tu vorbeşti serios?
   - Ei îi place să fie foarte bine pregătită. Mie-mi place să fiu extrem de bine înarmat. Bun, iar ce-o să vă arăt acum e ceva ce n-am reuşit să ascund prea bine; oricum, e ceva de care s-ar putea să am nevoie în caz de urgenţă.
   Kevin ocoli uriaşa claie de fân şi ei îl urmară. Pe partea cealaltă, prelata atârna până la pământ. Alex bănuia despre ce era vorba. Kevin ridică prelata ca să scoată la iveală un garaj improvizat, în care se afla un vehicul foarte mare.
   Kevin părea foarte mândru de realizarea lui.
   - La fermă avem o camionetă care se asortează cu decorul, dar pentru situaţii de urgenţă îl avem pe ăsta aici.
   Daniel scoase un fel de sughiţ. Alex îi aruncă o privire şi îşi dădu seama că se străduia să nu râdă. Se prinse imediat de poantă.
   Ani de-a rândul, amândoi avuseseră de-a face cu traficul din Washington DC. Şi, în pofida aglomeraţiei şi a locurilor de parcare puţine şi înguste, apărea mereu câte-un individ care încerca să-şi parcheze matahala de vehicul. Mai bine şi-ar fi făcut rost de plăcuţe de înmatriculare personalizate pe care să scrie TÂMPIT şi să termine povestea.
   Când Daniel se uită la ea, nu mai putu să se stăpânească şi începu să râdă în hohote - era mult mai amuzant decât camionul militar monstruos. Alex chicoti, surprinsă că nu putea să se abţină. Nu mai răsese cu-atâta poftă de foarte multă vreme; uitase cum era să se bucure de o porţie sănătoasă de râs.
   Daniel râdea ţinându-se de burtă. Era cel mai amuzant lucru pe care Alex îl văzuse vreodată.
   - Ce e? întrebă nervos Kevin. Ce e?
   Daniel încercă să se calmeze ca să răspundă, dar hohotele lui Alex îl împiedicau.
   - E un vehicul de asalt de ultimă generaţie, spunea Kevinaproape strigând ca să se facă auzit peste hohotele lor de râs. Are roţi din cauciuc solid şi geamuri antiglonţ. E dotat cu plăci blindate pe care niciun tanc nu le poate străpunge. Jucăria asta ar putea să vă salveze viaţa.
   Nu făcea decât să înrăutăţească situaţia. Cei doi râdeau cu lacrimi. Pe Alex o dureau obrajii, iar Daniel părea să se sufoce.
   Kevin îşi aruncă nervos mâinile în aer şi plecă.
   Ei izbucniră iar în râs.
   Într-un final, Alex simţi că începe să respire normal. Şi Daniel aproape că se liniştise. Obosită, se aşeză pe podeaua plină de fân şi-şi puse capul pe genunchi. Imediat, îl simţi pe Daniel aşezându-se alături şi lăsându-şi uşor mâna pe spatele ei.
   - Ah, aveam nevoie de asta, zise el oftând. începusem să cred că nimic nu va mai fi vreodată vesel.
   - Nu-mi amintesc când am râs ultima oară în halul ăsta. Mă doare stomacul!
   - Şi pe mine.
   Apoi râse din nou.
   - Nu începe! îl imploră ea.
   - Scuze, am să-ncerc. S-ar putea să fiu un pic isteric.
   - Poftim? Poate-ar trebui să ne tragem reciproc câte-o palmă.
   El hohoti iar şi Alex nu se putu abţine să nu chicotească.
   - Gata! îl rugă.
   - Să vorbim despre lucruri triste? întrebă Daniel.
   - Cum ar fi să trăieşti o viaţă în izolare şi frică, simţindu-te vânată în fiecare clipă? sugeră ea.
   În şopronul întunecat se făcu parcă şi mai întuneric şi imediat Alex regretă că vorbise. Chiar dacă o durea stomacul, se simţise atât de bine râzând.
   - E o perspectivă deprimantă, într-adevăr, spuse Daniel liniştit. Eu aş propune alta: cum ar fi să-i dezamăgeşti pe toţi oamenii care s-au bazat pe tine?
   - Nu prea mi se aplică, dar cu siguranţă e ceva trist. Deşi, în cazul tău, mă îndoiesc că vor privi lucrurile astfel. Probabil că-şi vor închipui că ai fost ucis. Toţi vor fi îndureraţi şi vor lăsa flori şi lumânări în faţa intrării în şcoală.
   - Crezi că aşa vor face?
   - Desigur. Probabil că vor aduce şi ursuleţi din pluş.
  - E posibil. Sau poate că nimeni nu-mi va simţi lipsa. Poate că vor spune: „în sfârşit am scăpat de papagalul ăla şi acum putem să angajăm un profesor de istorie adevărat. Dacă tot a plecat, poate că şi echipa de volei ar putea avea o şansă. Ştiţi ceva? Hai să găsim un cimpanzeu să-i facă treaba şi să-i depunem salariul într-un fond de pensii".
   Alex dădu din cap cu falsă gravitate.
   - S-ar putea să ai dreptate.
   Daniel zâmbi, apoi redeveni serios.
   - A aprins cineva lumânări pentru tine?
   - Nu mai rămăsese nimeni căruia să-i pese cu adevărat. Dacă Barnaby mi-ar fi supravieţuit, poate că ar fi aprins o lumânare pentru mine. Eu am făcut-o de câteva ori pentru el, în catedrale. Nu sunt catolică, dar n-am găsit un alt loc în care să fac asta fără să bată la ochi. Ştiu că Barnaby nu era prin preajmă ca să-i pese, dar aveam nevoie de ceva. Să plâng după el, să mă împac cu situaţia, nu ştiu.
   O pauză.
   - L-ai iubit?
   - Da. în afară de munca mea - şi ai văzut ce plăcută e - el era tot ce aveam.
   Daniel încuviinţă.
   - Mi-a cam pierit cheful de râs.
   - Cred că am avut nevoie de puţină eliberare. Acum putem să ne întoarcem la depresia noastră programată.
   - Sună minunat.
   - Hei, Moe şi Curly, strigă Kevin de afară. Sunteţi gata să ne-ntoarcem la muncă sau vreţi să mai chicotiţi un pic ca şcolarii?
   - Ăă... să chicotim, cred? strigă Daniel drept răspuns.
   Ea nu se putu abţine - râse pe înfundate.
   Daniel îi atinse cu blândeţe buza umflată.
   - Gata cu distracţia. Hai să mergem să vedem ce e de făcut.

Capitolul 13

   În spatele şopronului Kevin avea un poligon de tir, care dădea spre râu. Alex îl examina cu suspiciune, dar trebuia să admită că în nicio parte a lumii nişte focuri de armă întâmplătoare n-ar fi atras mai puţin atenţia decât în ţinuturile pustii din Texas.
   - Când ai ţinut ultima oară un pistol în mână? îl întrebă Kevin pe Daniel.
   - Hmm... eram cu tata, cred.
   - Serios?
   Kevin oftă adânc.
   - Ei bine, să sperăm că-ţi mai aminteşti câte ceva.
   Adusese mai multe arme pe care le înşirase pe un balot de paie. Ţintele erau siluete negre prinse pe nişte stive de baloturi. Erau plasate la distanţe diferite faţă de locul unde se aflau ei, unele atât de departe încât Alex abia le vedea.
   - Am putea începe cu pistoalele, zise Kevin, dar aş vrea să încercaţi mai întâi câteva puşti. Ca să nu păţeşti nimic, cea mai bună cale este să tragi de la o distanţă foarte, foarte mare. Aş prefera să staţi cât mai departe de armele cu rază mică de acţiune.
   - Astea nu seamănă cu niciuna dintre puştile pe care le-am folosit vreodată, spuse Daniel.
   - Sunt pentru lunetişti. Asta - Kevin bătu cu palma peste McMillan-ul pe care-1 purta de-a curmezişul spatelui - a stabilit un record de distanţă. Ucide un om de la peste 1 700 de metri.
   Daniel făcu ochii mari de uimire.
   - Cum naiba poţi să ştii pe cine vrei să ucizi de la distanţa aia?
   - Lunetiştii ştiu, dar nu-ţi bate capul. Nu trebuie să înveţi să tragi de la asemenea distanţe. Vreau doar să poţi sta în ascunzătoare şi să-i nimereşti pe cei care te atacă, dacă se va ajunge la asta.
   - Nu ştiu dacă aş fi în stare să împuşc pe cineva.
   Acum veni rândul lui Kevin să se arate uimit.
   - Ar fi bine să-ţi rezolvi problema asta. Pentru că, dacă nu tragi tu, sunt convins că celălalt n-o să ezite s-o facă.
   Daniel părea gata să riposteze, dar Kevin îl opri cu o fluturare din mână.
   - Uite, hai mai bine să vedem dacă-ţi mai aminteşti cum se trage cu arma.
   Kevin enumeră instrucţiunile de bază şi era evident că Daniel îşi amintea destul de multe. Mânuia arma cu o uşurinţă pe care Alex n-o avusese niciodată. Era clar că avea un simţ înnăscut, care ei îi lipsea.
   După ce trăseseră suficient de multe gloanţe şi se obişnui cu zgomotul, Alex luă SIG Sauer-ul, simţind că poate să-şi învingă reţinerea.
   - Hei, pot să-ncerc chestia asta pe una dintre ţintele mai apropiate?
   - Desigur, spuse Kevin, fără să-şi ia ochii de la linia de ochire a fratelui său. Hai şi tu să te distrezi.
   SIG-ul era mai greu decât pistolul ei I’PK şi avea un recul mai puternic, dar îi plăcea. Îi dădea mai multă siguranţă.
   Irosi câteva gloanţe până se obişnui cu cătarea, dar apoi trase cu aceeaşi precizie pe care o avea când folosea pistolul ei. Se gândi că, pe parcurs, va deveni mai bună. Poate că aici va reuşi să se antreneze serios. De obicei, nu avea timp de aşa ceva.
   Când Kevin puse capăt antrenamentului, soarele coborâse aproape de linia orizontului. Colora în roşu-aprins toată întinderea de iarbă gălbuie, ca şi cum vegetaţia uscată ar fi fost cuprinsă de flăcări.
   Fără tragere de inimă, Alex aşeză SIG-ul în rând cu celelalte arme. Reţinuse codul de acces. Putea să-şi facă nişte provizii mai târziu.
   - Ei bine, Danny, mă bucur să constat că încă n-ai uitat totul... şi că nu e doar o întâmplare că mă pricep la arme. Mama şi tata ne-au transmis nişte gene bune, spuse Kevin pe când se întorceau spre casă.
   - Tot nu cred că aş putea să fac ce faci tu.
   Kevin pufni dispreţuitor.
   - Lucrurile se schimbă când cineva încearcă să te omoare.
   Daniel se uita pe geam şi nu părea deloc convins.
   - OK, oftă Kevin. Gândeşte-te aşa. Imaginează-ţi că în spatele tău e cineva pe care vrei să-l protejezi - mama, de exemplu. Unii începători trebuie să-şi imagineze scena ca să poată intra în starea de spirit necesară.
   - Asta nu seamănă cu situaţia lunetistului, care stă undeva la adăpost şi trage.
   - Atunci gândeşte-te că individul pe care-1 vezi în obiectivul lunetei încearcă să o înghesuie pe mama într-un portbagaj. Foloseşte-ţi imaginaţia.
   - Bine, bine, zise Daniel, dându-se bătut.
   Alex ştia că Daniel încă era foarte sceptic, dar în privinţa asta trebuia să fie de acord cu Kevin. Când cineva vrea să-ţi facă felul, trebuie să-ţi activezi instinctul de supravieţuire. E care pe care. Daniel n-avea cum să ştie ce simţi în astfel de momente şi Alex spera să nu fie nevoit niciodată să afle.
   Kevin va face tot ce va putea, la fel şi ea. Poate că împreună vor reuşi să facă lumea asta să fie un loc mai sigur pentru Daniel Beach.
   După ce se întoarseră la fermă, turul continuă. Kevin îi duse la o anexă modernă şi îngrijită, pe care n-o observai din faţa casei şi care era plină de câini.
   Fiecare avea o boxă separată, cu mediu controlat şi acces propriu la o curte unde putea să alerge. Kevin îi explică lui Daniel programul de antrenament, care câini erau deja vânduţi şi care urmau să fie înregistraţi. Alex se gândi că încerca să-l obişnuiască puţin cu viaţa la fermă. Daniel părea încântat, mângâind toţi câinii şi învăţându-le numele. Câinii adorau să li se dea atenţie. Alex ar fi vrut ca lătrăturile să înceteze măcar câteva clipe. Se părea că toţi câinii lăsaţi liberi încheiaseră programul de antrenament; îl urmau pas cu pas pe Kevin.
   După cum bănuia Alex, Kevin o lăsase să vină cu ei doar ca s-o facă să se simtă stânjenită. Câinele mare cât un cal, cu blana tigrată - rasa Marele Danez, aflase între timp - o urmărea permanent şi era sigură că trebuia să fi primit o comandă subtilă de la Kevin. Simţea în ceafă respiraţia animalului uriaş şi bănuia că avea şi urme de salivă pe tricou.
   Câinele de vânătoare o urmărea şi el, dar nu era neapărat pus de Kevin. Continua să-i arunce o privire tristă de câte ori Alex se întorcea spre el. Ceilalţi câini îi încercuiau pe fraţi, cu excepţia lui Einstein, care stătea lipit numai de Kevin şi părea să ia foarte în serios inspecţia.
   Trecură pe lângă boxe cu ciobăneşti germani, dobermani, rottweileri şi alte câteva grupuri de câini ale căror rase Alex nu le ştia. Mergea pe mijlocul aleii lungi, mărginite de rigole, şi nu atingea nimic. Întotdeauna era bine să minimizeze numărul amprentelor ce trebuiau şterse mai târziu.
   Doi căţeluşi împărţeau o boxă şi Kevin îi spuse lui Daniel că erau puii Lolei, arătând spre câinele de vânătoare care se ţinea pe urmele lui Alex.
   - Oh, deci tu eşti Lola? Scuze, murmură Alex, prea încet ca bărbaţii s-o audă. Am bănuit greşit.
   Lola părea să ştie că i se adresase. Ridică o privire plină de speranţă spre Alex, lovindu-i piciorul cu coada. Alex se aplecă repede ca s-o mângâie pe cap.
   Kevin scoase un sunet dezgustat, iar Alex se ridică şi-l văzu că se uita fix la ea.
   - Lola îndrăgeşte pe toată lumea, îi explică el lui Daniel. Un simţ al mirosului excelent, dar cu cel gustativ stă prost, încerc să ameliorez prin încrucişare incapacitatea de distingere a gusturilor, păstrând însă simţul olfactiv foarte dezvoltat.
   Daniel clătină din cap.
   - E suficient.
   - Nu glumesc. Aştept de la animalele astea să aibă instincte cât mai bune.
   Alex se lăsă pe vine ca s-o mângâie pe Lola, aşa cum îl văzuse pe Daniel făcând şi ştiind că asta-1 va enerva la culme pe Kevin. Lola se întoarse imediat pe spate, oferindu-şi abdomenul. Brusc, câinele uriaş se întinse şi el lângă Alex. Îl bătu uşurel pe blană cu mâna şi câinele nu i-o muşcă. Dimpotrivă, lovi cu coada de două ori în pământ. Ea luă gestul drept încurajare şi-l scărpină în spatele urechilor.
   - Ei, haide, Khan, şi tu acum?! exclamă Kevin.
   Alex şi Marele Danez îl ignorară. Ea îşi schimbă poziţia astfel încât să stea cu picioarele încrucişate şi faţa la ambii câini, dar cu spatele la cei doi fraţi. Dacă urma să fie înconjurată de asasini blănoşi, nu-i strica să aibă de partea ei pe câţiva.
   Lola îi linse dosul palmei. Era dezgustător, dar oarecum plăcut.
   - Se pare că Alex are un fan, spuse Daniel.
   - Mă rog... Uite, aici ţinem hrana. Arnie o aduce săptămânal din Lawton. Avem cam tot ce e nevoie pentru...
   Restul vorbelor lui Kevin fură acoperite de schelălăiturile şi mârâielile câinilor pe care-i lăsară în urmă.
   Alex mai mângâie câinii câteva minute, nefiind sigură cum se vor comporta când va pleca. În cele din urmă se ridică precaută. Lola şi Khan se ridicară şi ei în aceeaşi clipă şi păreau cât se poate de fericiţi să o însoţească. O escortară până la uşă şi se aşezară pe verandă.
   - Bravo, fetiţo, bravo, băiatule! le spuse ea intrând în casă.
   Kevin voise probabil s-o intimideze, dar Alex simţise că, în loc să o supravegheze, câinii avuseseră grijă de ea. Bănuia că pentru aşa ceva fuseseră antrenaţi. Era un sentiment plăcut. Dacă-şi va schimba stilul de viaţă, ar fi drăguţ să-şi ia un câine. Atâta doar că nu ştia unde-ar putea găsi o mască de gaze pentru câini.
   Arnie stătea pe canapea în camera mare de la parter şi se uita la televizor. Avea în poală o cină gătită la microunde din care mânca lacom. Nu reacţionă în niciun fel când Alex intră în încăpere.
   Mirosul de mâncare - macaroane şi friptură Salisbury - era plăcut. Nu era chiar un meniu de restaurant de lux, dar lui Alex chiar îi era foame.
   - Ăă, te deranjează dacă-mi iau şi eu ceva de mâncare? întrebă ea.
   Arnie mormăi ceva fără să-şi ia privirea de la meciul de baseball. Alex spera să fi fost un răspuns afirmativ, pentru că deja se îndrepta spre frigider.
   Frigiderul - impresionant, din oţel inoxidabil - era deprimant de gol. Condimente, câteva doze de băutură energizantă şi un borcan imens de murături. Alex observă că trebuia curăţat. Verifică sertarul congelatorului şi acolo descoperi o comoară: era plin ochi cu mâncăruri ca aceea pe care o înfuleca Arnie. încălzi o pizza cu brânză în cuptorul cu microunde şi o mâncă pe un taburet de bar de lângă blatul de bucătărie. în tot acest timp, Arnie păru să ignore complet prezenţa ei. Ceea ce îi conveni de minune.
   Îi auzi pe bărbaţi întorcându-se, aşa că se duse la etaj.
   Acum, că aveau camere în care să se retragă, puteau să se bucure de mai multă intimitate. Ştia că Daniel şi fratele lui aveau multe de lămurit şi nu voia să tragă cu urechea.
   Erau puţine de făcut în bârlogul ei. Îşi umplu din nou micile seringi cu acid, deşi nu credea că va avea nevoie de ele. Ar fi putut începe să scoată miezul din sâmburii de piersici, dar îi lăsase în şopron. Nu merita să rişte să se conecteze la internet doar ca să aibă ceva de citit pentru următoarea perioadă - în cazul în care urma să rămână acolo o vreme. Se gândise la un proiect, dar apoi respinsese ideea de a pune ceva pe hârtie. Deşi în ultima vreme n-o preocupase în mod special siguranţa naţională, n-avea de gând să pună populaţia în pericol. Iar să-şi scrie memoriile nu era cea mai bună alegere.
   Dar simţea nevoia să analizeze totul metodic. Poate ar fi fost bine să-şi noteze doar câteva cuvinte-cheie care s-o ajute să-şi amintească?
   De un lucru era sigură: atacul din laborator şi toate tentativele de asasinat care urmaseră fuseseră provocate de ceva ce auzise în cei 6 ani în care lucrase împreună cu doctorul Barnaby. Dacă ar fi reuşit să afle despre ce era vorba, şi-ar fi putut face o idee mai clară despre cine se afla în spatele planului diabolic.
  Problema era că auzise o mulţime de lucruri, toate extrem de importante.
  Începu să facă o listă. Mai întâi creă un cod, numerotând problemele cele mai arzătoare, cele nucleare, de la Al până la A4. Patru bombe mari care fuseseră ţinute sub control cât lucrase acolo: cele mai serioase proiecte la care lucrase. Trebuia să fie ceva extrem de grav ca să justifice distrugerea secţiei ei.
   Aşa spera. Dar, dacă era vreun capriciu mărunt al unui amiral trădător care avea impresia că numele lui apărea în vreo anchetă, n-avea nicio şansă să găsească ceva.
   De la TI la T49 erau toate acţiunile teroriste ce nu implicau atacuri nucleare de care-şi amintea. Ştia că mai fuseseră şi acţiuni de mai mică importanţă - unele nefinalizate - de care uitase. Cele majore, numerotate de la TI la T17, cuprindeau atacuri biologice, destabilizare economică şi import de atentatori sinucigaşi.
   Încerca să conceapă un sistem care s-o ajute să diferenţieze clar proiectele (prima literă a oraşului de origine plus prima literă a oraşului-ţintă? S-ar delimita astfel situaţiile suficient? Exista riscul să uite semnificaţia notaţiilor?
   Dar listarea în clar a numelor şi locurilor ar fi însemnat să consemneze în scris prea multe informaţii), când îl auzi pe Kevin strigând-o.
   - Hei, Oleander! Unde te-ai ascuns?
   Închise brusc capacul laptopului şi ieşi în capul scării.
   - Ai nevoie de ceva?
   Se uitară unul la celălalt, păstrând distanţa.
   - Fii atentă că eu o tai de-aici. I-am lăsat lui Daniel un telefon. O să sun când sunt gata, ca să-i trimiţi e-mailul.
   - Telefon cu cartelă preplătită?
   - Crezi că sunt începător?
   - Păi, noroc atunci.
   - Nu-mi transforma casa într-un laborator al morţii cât sunt plecat.
   Prea târziu. Alex îşi înăbuşi un rânjet.
   - Am să-ncerc să mă abţin.
   - Bine, atunci. Aş spune c-a fost o plăcere...
   Ea zâmbi.
   - Întotdeauna am fost sinceri unul cu celălalt. De ce să-ncepem acum să ne minţim?
   Kevin zâmbi la rândul lui, apoi deveni serios:
   - O să ai grijă de el?
   Întrebarea o prinse pe nepregătite. Kevin să i-1 încredinţeze pe fratele lui. Dar şi mai mult o surprinse răspunsul pe care-1 dădu:
   - Fireşte, se grăbi ea să răspundă.
   Era tulburător să realizeze cât de... involuntar şi de sincer fusese răspunsul ei. Bineînţeles că va face tot ce-i va sta în puteri ca Daniel să nu păţească nimic. Nici nu se punea problema. Îşi aminti din nou de sentimentul straniu care o cuprinsese prima oară în laboratorul improvizat - presimţirea că miza se dublase de la o viaţă la două.
   O parte din ea se întreba când o să scape de senzaţia că avea o responsabilitate. Poate că aşa se simţea întotdeauna cineva după ce interoga o persoană inocentă. Sau poate că se întâmpla numai când acea persoană era... care să fie cuvântul potrivit? Cinstită? Virtuoasă? Integră? Cineva atât de bun ca Daniel.
   Kevin mormăi ceva, apoi îi întoarse spatele şi se îndreptă spre camera principală a casei. Nu-1 mai vedea, dar încă îl auzea.
   - Danny, vino aici. Mai avem ceva de făcut.
   Curioasă - şi din dorinţa inconştientă de a mai scăpa puţin de problemele ei - coborî încet scara să vadă ce se întâmplă. Îl cunoştea pe Kevin îndeajuns de bine ca să fie sigură că nu-1 chemase pe Daniel pentru un rămas-bun sentimental, cu îmbrăţişări şi pupături.
   Camera din faţă era goală - Arnie dispăruse - dar auzea voci prin uşa cu plasă de sârmă. Ieşi pe verandă, unde o aştepta Lola. Scărpină absentă câinele pe cap în timp ce urmărea scena, luminată de felinarele de pe verandă şi farurile maşinii.
   Einstein, Khan şi rottweilerul erau aliniaţi în faţa lui Kevin, atenţi, cu urechile ciulite. Părea că lor urma să li se adreseze stăpânul, în timp ce Daniel asista.
   Kevin începu cu elevul său vedetă:
   - Einstein, vino!
   Câinele păşi în faţă. Kevin arătă spre Daniel.
   - Aia-i mierea ta, Einstein. Mierea.
   Einstein alergă la Daniel, dând din coadă, şi începu să-l adulmece. Din expresia lui Daniel reieşea că era la fel de confuz ca şi Alex.
   - În regulă, le spuse Kevin celorlalţi câini. Khan, Gunther, priviţi.
   Se întoarse din nou spre Einstein şi Daniel, flexându-şi uşor picioarele într-o poziţie de luptător şi apropiindu-se lent.
   - Am să-ţi iau mierea, îl tachină el pe câine cu o voce joasă şi ameninţătoare.
   Einstein se răsuci, aşezându-se între Daniel şi Kevin care se apropia. Blana de pe grumaz i se zbârli şi scoase un mârâit fioros. Câinele demon, aşa cum îl văzuse Alex prima oară, se întorsese.
   Kevin fentă spre dreapta, iar Einstein îl blocă. Apoi Kevin dădu să atace din stânga, dar câinele se năpusti asupra stăpânului lui, doborându-1 cu o bufnitură zdravănă, în aceeaşi secundă, Einstein îi prinse gâtul lui Kevin între fălci ca-ntr-un cleşte. Ar fi fost o imagine înfiorătoare dacă bărbatul n-ar fi zâmbit larg.
   - Bravo, băiatu'! Deştept, băiatu’!
   - Ucide! Ucide! rosti Alex în şoaptă.
   Einstein îl eliberă pe Kevin şi începu să dea din nou din coadă. Făcu câţiva paşi încolo şi-ncoace, gata să se joace.
   - OK, Khan, e rândul tău.
   Încă o dată, Kevin îl numi pe Daniel mierea Marelui Danez, prefăcându-se apoi că-1 atacă. Einstein rămase lângă Khan; ca să-l supravegheze, îşi imagină Alex. Kevin atacă, iar câinele uriaş nu făcu decât să-i proptească o labă imensă în piept, răsturnându-1 pe spate; îl ţintui la pământ în timp ce Einstein îl ataca la jugulară.
   - Ucide! spuse ea din nou, mai tare.
   De data asta, Kevin o auzi şi-i aruncă o privire care spunea limpede: Dacă n-ar trebui să-i învăţ pe câinii ăştia ceva foarte important, i-aş pune să te sfâşie în bucăţi.
   La runda următoare, Khan rămase spectator, în vreme ce Einstein supraveghea din nou. Rottweilerul lat în piept îl doborî pe Kevin şi mai dur decât o făcuse Einstein. Alex auzi bufnitura; cu siguranţă că-1 duruse rău. Zâmbi.
   - Nu te supăra, poţi să-mi spui şi mie ce înseamnă povestea asta? întrebă Daniel, când Kevin se ridică opintindu-se şi începu să se scuture de praf.
   - E vorba de câinii dresaţi pentru protecţie personală. De acum, câinii ăştia trei te vor păzi cu preţul vieţii lor. De asemenea, aşteaptă-te să ţi se încurce mai tot timpul printre picioare.
   - Şi de ce miere mă rog?
   - E doar un cuvânt. Dar, ca să fiu sincer, mi-am imaginat că e mai potrivit pentru femei şi copii...
   - Mersi! ripostă Daniel.
   - Ei haide, nu te bosumfla. Ştii că n-am făcut-o intenţionat. Gândeşte-te la o comandă mai bună şi o vom folosi la generaţia următoare.
   Urmă o pauză stânjenitoare. Kevin se uită la maşină, apoi din nou la fratele său.
   - Uite, o să fii în siguranţă aici. Dar să ţii câinii aproape. Şi pe fetiţa cu otrăvurile. E o tipă dură. Doar să nu mănânci nimic din ce încearcă să-ţi dea.
   - Sunt sigur c-o să fiu bine.
   - Dacă se-ntâmplă ceva, îi dai lui Einstein comanda asta.
   Îi întinse un bileţel, pe care Daniel îl luă şi-l băgă în buzunar, fără să se uite. Lui Alex i se păru ciudat că evitase să spună cu glas tare comanda. Sau poate că o scrisese pe hârtie doar pentru că n-avea încredere că Daniel o va ţine minte.
   Acum Kevin părea că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze pe fratele lui, dar Daniel era destul de reticent. Kevin se îndreptă spre maşină.
   - Vorbim mai multe când mă-ntorc. Ţine telefonul la tine. Te sun după ce pun totul în ordine.
   - Ai grijă.
   - 'nţeles.
   Kevin urcă în maşină şi porni motorul. Dădu cu spatele şi ieşi pe drum. Nu se mai uită la fratele lui. Apoi luminile roşii se pierdură în depărtare.
   Odată cu plecarea lui, Alex simţi o mare uşurare.
   Daniel privi maşina câteva clipe, cu câinii credincioşi la picioare. Apoi se întoarse şi urcă gânditor treptele verandei. Câinii îl însoţiră. Kevin nu exagerase când zisese că i se vor încurca printre picioare. Daniel putea să se considere norocos că Marele Danez stătea în spatele lui, altfel n-ar mai fi putut să vadă pe unde merge.
   Se opri lângă Alex şi se întoarse cu faţa în aceeaşi direcţie în care privea ea, contemplând întunericul nopţii. Câinii se aşezară la picioarele lor. Lola se trezi împinsă de rottweiler şi scoase un scheunat în semn de protest. Daniel se prinse strâns cu mâinile de balustrada verandei.
   - E rău că mă simt uşurat că a plecat? întrebă. Dar pur şi simplu e... prea mult pentru mine, ştii? Nu pot să fiu atent la toate când vorbeşte întruna.
   Îşi lăsă mâna dreaptă pe spatele ei într-un gest aproape inconştient.
   Felul în care o atingea îi amintea lui Alex de fiecare dată de experimentele pe care ea şi Barnaby le efectuaseră cu ani în urmă cu bazinele de deprivare senzorială. Era un mijloc eficient de a face pe cineva să vorbească fără să laşi urme, dar una peste alta, dura prea mult ca să fie opţiunea cea mai bună.
   Oricine intra în bazin totuşi - oricare ar fi fost nivelul lui de rezistenţă - avea aceeaşi reacţie când era eliberat: tânjea după contactul fizic ca narcomanul după doză. Se gândi la o experienţă memorabilă cu un caporal din armată - un voluntar cu care lucraseră în faza de testare iniţială - şi la îmbrăţişarea exagerat de lungă şi cumva nepotrivită pe care i-o dăduse când ieşise din bazin. Fuseseră nevoiţi să cheme paza ca să-l desprindă de ea.
   Probabil că Daniel se simţea ca acel soldat. Zile în şir fusese lipsit de contactul cu ceea ce considera că înseamnă o viaţă normală. Acum avea nevoie de asigurarea că o altă fiinţă umană se afla în preajma lui.
    Desigur, şi pentru Alex lucrurile stăteau la fel; în cazul ei, ruptura de viaţa normală fusese mai lungă decât la Daniel. Deşi se obişnuise să-i lipsească, tânjea de mult după contactul cu cineva. Poate că din cauza asta era atât de liniştită ori de câte ori o atingea.
   - Nu cred că-i rău, îi răspunse ea. E firesc să ai nevoie de spaţiu ca să poţi face faţă tuturor acestor probleme.
   Daniel râse forţat.
   - Atâta doar că n-am nevoie de spaţiu decât în privinţa lui, zise oftând. Kev a fost mereu aşa, chiar şi când eram copii. Trebuie să fie el şeful, să fie în centrul atenţiei.
   - Ciudate trăsături pentru un spion.
   - Cred că a găsit o cale prin care să-şi controleze pornirile astea când lucrează, dar în rest le dă frâu liber.
   - Nu ştiu cum e... am fost singură la părinţi.
   - Ce noroc pe tine, zise el, oftând iar.
   - Probabil că nu-i aşa de rău.
   De ce îi lua apărarea lui Kevin? se întrebă. Poate doar încerca să-l înveselească pe Daniel.
   - Dacă n-ai fi fost captiv în această situaţie-limită, ar fi fost mai uşor să te împaci cu el.
   - Aşa e. Ar trebui să-ncerc să fiu corect. Cred că sunt... supărat. Foarte supărat. Ştiu că n-a făcut-o intenţionat, dar alegerile pe care le-a făcut el în viaţă mi le-au distrus dintr-odată pe ale mele. Ăsta e stilul lui.
   - Durează o vreme să accepţi ceea ce ţi s-a întâmplat, spuse Alex, vorbind rar. Probabil c-o să rămâi supărat, dar devine tot mai uşor. În cea mai mare parte a timpului, uit cât de supărată sunt. Totuşi, la mine e diferit. Oamenii care mi-au făcut asta au fost nişte necunoscuţi, nu rude apropiate.
   - Dar inamicii tăi chiar au încercat să te omoare. Asta-i mai rău; nici să nu încerci să compari ce ţi s-a întâmplat ţie cu ce mi s-a întâmplat mie. Kevin n-a vrut nicio clipă să-mi facă rău. E doar greu, ştii? Am senzaţia că am murit, dar că trebuie să continui să trăiesc. Şi nu ştiu cum.
   Ea îl bătu uşor pe mână, amintindu-şi cât de bine o făcuse să se simtă în maşină gestul lui asemănător. Observă cât de strâns se ţinea de balustradă.
   - O să-nveţi aşa cum am învăţat şi eu. Devine o rutină. Viaţa pe care ai avut-o înainte... se estompează. Şi devii un fel de filosof. Oamenii au parte de necazuri tot timpul. Care-i diferenţa între a trece prin aşa ceva şi situaţia în care un război îţi distruge ţara? Sau oraşul tău e distrus de un tsunami? Totul se schimbă şi nimic nu mai e la fel. Oricum, acea siguranţă n-a fost decât o iluzie... Scuze, cred că a fost cel mai jalnic discurs de încurajare din lume.
   - Nu chiar cel mai jalnic, zise el râzând. Chiar mă simt puţin-puţin mai bine.
   - Păi, atunci cred că misiunea mea s-a încheiat.
   - Cum ai început să te implici în toată povestea asta?
   Daniel rostise întrebarea pe un ton relaxat, ca şi cum ar fi fost vorba de ceva banal.
   - La ce te referi? întrebă ea după o scurtă ezitare.
   - De ce ţi-ai ales această... profesie? Înainte ca ei să încerce să te omoare, mai exact. Lucrai în armată? Te-ai oferit voluntar?
   Şi de data asta Daniel vorbise pe un ton liniştit, de parcă s-ar fi interesat cum devenise consultant financiar sau decorator de interioare. Chipul lui nu trăda nicio emoţie. Privea în întuneric.
   De data asta, nu evită să răspundă. Dacă soarta i l-ar fi trimis drept însoţitor pe unul dintre colegii ei, şi ea ar fi fost curioasă să afle. La rândul ei, îl întrebase acelaşi lucru pe Barnaby în primele zile ale colaborării lor. Răspunsul lui fusese foarte diferit de al ei.
   - De fapt, n-am ales-o niciodată, îi explică ea fără grabă. Şi nu, n-am fost în armată. Când m-au abordat, eram la facultatea de medicină. Iniţial, fusesem interesată de patologie, dar pe urmă m-am concentrat pe altceva. Începusem să mă specializez într-un domeniu aparte de cercetare - cred că ar putea fi numit controlul chimic al minţii. Nu erau mulţi cei care făceau exact ceea ce făceam eu şi întâlneam tot felul de piedici în cale: lipsa finanţării, a instrumentelor, a subiecţilor pentru experimente... mă rog, de fapt totul se reducea la finanţare. Profesorii sub îndrumarea cărora lucram nici măcar nu înţelegeau pe deplin în ce constau studiile mele, aşa că nu m-au ajutat cine ştie ce.
   Făcu o pauză şi continuă:
   - La un moment dat, şi-au făcut apariţia nişte oficiali guvernamentali misterioşi şi mi-au oferit o şansă. Mi-au achitat împrumutul studenţesc enorm cu care mă împovărasem. Am reuşit astfel să-mi termin şcoala conducându-mi totodată cercetarea spre obiectivele stabilite de noii mei şefi. După absolvire, m-am dus să lucrez în laboratorul lor, unde aveam la dispoziţie cea mai modernă tehnologie, iar banii n-au fost niciodată o problemă. Era evident ce mă puneau să creez. Nu m-au minţit. Ştiam pentru ce lucram, dar aşa cum îmi descriau ei situaţia, părea ceva nobil. îmi ajutam ţara...
   Daniel o asculta, continuând să privească înainte.
   - Nu m-am gândit că tot eu voi fi cea care efectiv va testa pe un subiect ceea ce crease. Am crezut că eu doar voi furniza instrumentele de care aveau nevoie...
   Clătină încet din cap.
   - Dar lucrurile n-au mers aşa. Anticorpii pe care îi creasem erau deosebiţi - doctorul care i-ar fi administrat trebuia să înţeleagă cum funcţionau. Aşa că rămânea doar o singură persoană potrivită pentru misiunea asta.
   Mâna de pe spatele ei nu se mişcă - părea că încremenise acolo.
   - Singura persoană care s-a aflat vreodată în camera de interogatoriu alături de mine, în afară de subiect, a fost Barnaby. Iniţial, el punea întrebările. Am fost înspăimântată la început, dar s-a dovedit a fi o persoană tare blândă... Stăteam mai tot timpul în laborator - inventam şi experimentam chestii. Interogatoriile propriu-zise însemnau doar 5% din jobul meu.
   Trase adânc aer în piept.
   - Dar adesea, când apărea câte-o criză, aveau nevoie să desfăşoare mai multe interogatorii simultan; viteza era crucială. Trebuia să fiu în stare să lucrez singură. N-am vrut, dar am înţeles de ce trebuia s-o fac. Şi a fost destul de uşor faţă de cum mă aşteptam. Partea grea a fost să-mi dau seama cât de bună eram. Asta m-a speriat. Şi n-a încetat nicio clipă să mă sperie.
   Barnaby fusese singurul căruia-i mărturisise acest lucru.
   El îi spusese să nu se-ngrijoreze, făcea parte din acea categorie de oameni care erau foarte buni în orice făceau. Străluciţi.
   Alex îşi drese glasul, simţind un nod în gât de emoţie.
   - Dar am obţinut rezultate. Am salvat o mulţime de vieţi. Şi n-am ucis niciodată pe nimeni cât am lucrat pentru guvern.
   Acum şi ea privea lung în întuneric. Nu voia să vadă reacţia lui Daniel.
   - Întotdeauna m-am întrebat dacă asta era de-ajuns ca să nu fiu chiar un monstru.
   Era cât se poate de sigură totuşi că răspunsul era negativ.
   - Hmmm...
   Daniel scoase doar un sunet grav, prelung.
   Alex privea în continuare întunericul. Nu încercase niciodată să explice cuiva această alegere - şirul pieselor de domino a căror cădere succesivă dusese la ce era ea acum. Iar acum nu credea că-i ieşise prea bine.
   Deodată Daniel chicoti uşor, făcând-o să se întoarcă şi să-l privească uluită. Se chinuia să-şi reţină un zâmbet.
   - Mă pregătisem sufleteşte pentru ceva cu adevărat tulburător, dar totul a sunat mult mai rezonabil decât mă aşteptam.
   Alex se încruntă. Adică povestea ei i se păruse rezonabilă?
   Lui Daniel îi chiorăi stomacul. Râse din nou, iar atmosfera apăsătoare păru să se risipească odată cu acel zgomot.
   - Păi nu te-a hrănit Kevin? întrebă Alex. Din câte văd, aici fiecare se serveşte.
   - Nu mi-ar strica să mănânc ceva, admise el.
   Se duseră în bucătărie, iar Alex încercă să nu arate cât de surprinsă era că Daniel se purta la fel de firesc cu ea. Simţise că e periculos să spună toate acele lucruri cu glas tare. Dar, pe de altă parte, bănuia că el cunoştea deja părţile cele mai rele, le aflase în modul cel mai brutal cu putinţă. Aşa că explicaţiile ei deveneau inutile.
   Oricât de înfometat era, Daniel nu se arătă prea încântat de proviziile pe care le aveau. Alese fără entuziasm o pizza - la fel ca ea - bombănind despre cât de nepriceput era Kevin la gătit. Discuţia se desfăşura cu uşurinţă, ca şi cum, pentru el, Alex nu era decât o persoană obişnuită.
    - Nu ştiu de unde-şi ia toată energia aia uriaşă, spuse Daniel. Când mănâncă numai prostii din astea.
   - Nici Arnie nu cred că-i un bucătar prea priceput. Apropo, unde-a dispărut?
   - S-a dus la culcare înainte să plece Kev. Bănuiesc că se trezeşte dis-de-dimineaţă. Cred că are camera acolo, în spate.
   Daniel arătă în direcţia opusă scării.
   - Nu ţi se pare un pic cam ciudat?
   - De ce, pentru că nu zice nimic? Mă gândesc că tocmai de-asta pot locui împreună. Dacă vrei să fii prieten cu Kev, trebuie să fii în stare să-l asculţi pe unul care vorbeşte nonstop. Nu e loc să te mai bagi şi tu în seamă.
   Alex chicoti.
   - Sub pizza era nişte îngheţată. Vrei? o întrebă el.
   Voia, aşa că începu să caute nişte boluri. Daniel descoperi o lingură specială pentru îngheţată şi nişte linguri de supă, dar se văzură nevoiţi să pună îngheţata în căni de cafea. În timp ce-1 privea cum ia îngheţata din cutie, lui Alex îi trecu ceva prin minte.
   - Tu eşti stângaci?
   - Ăă, da.
   - Oh. Mi s-a părut că fratele tău e dreptaci, dar dacă sunteţi gemeni identici, asta nu înseamnă că...
   - Ba da, de obicei, o întrerupse Daniel, întinzându-i prima cană.
   Îngheţata era simplă, de vanilie, nu preferata ei, dar orice desert era bine-venit acum.
   - De fapt, suntem un caz deosebit. Adică ceea ce se cheamă gemeni în oglindă. Cam douăzeci la sută dintre gemenii identici - se crede că cei la care ovulul se divizează mai târziu - se dezvoltă asimetric. Aşa încât feţele noastre nu sunt chiar identice, decât dacă te uiţi la unul ca la o reflexie a celuilalt. Nu înseamnă cine ştie ce, mai ales pentru Kevin.
   Daniel savură prima lingură de îngheţată, apoi zâmbi.
   - Pe de altă parte, o să fie cam complicat pentru mine dacă vreodată o să am nevoie de un transplant de organe. Toate organele mele sunt aşezate invers, aşa încât un transplant ar fi aproape imposibil. Doar dacă se găseşte un organ de la un alt geamăn „inversat", care, întâmplător, să fie şi compatibil genetic cu mine. Cu alte cuvinte, sper să n-am niciodată nevoie de un ficat nou.
   Mai luă o lingură de îngheţată.
   - Mie mi s-ar fi părut mult mai logică situaţia în care Kevin le-ar fi avut pe toate de-a-ndoaselea.
   Râseră amândoi, de data asta mult mai reţinut. Păreau mai liniştiţi acum.
   - Ce scrie pe biletul cu comanda pentru câine?
   Daniel scoase biletul din buzunar, se uită la el şi apoi i-1 dădu.
   Pe bilet scria, cu majuscule: PLAN DE URGENŢĂ.
   - Crezi că s-ar întâmpla ceva rău dacă am rosti cuvintele astea tare? întrebă ea.
   - Se poate. După ce i-am văzut bârlogul secret, cred că orice e posibil.
   - Kevin chiar ar trebui să angajeze pe cineva care să-i găsească nişte nume mai reuşite pentru comenzi. Nu e foarte priceput la chestia asta.
   - Cred că asta ar putea fi misiunea mea acum, zise Daniel oftând. Chiar îmi plac câinii. Ar putea fi distractiv.
   - E tot un fel de muncă de profesor, nu-i aşa?
   - Dacă o să mă lase Kev.
   Daniel se încruntă.
   - Mă întreb dacă nu cumva se gândeşte să mă pună doar să fac curat în boxe. Îl cred în stare.
   Apoi oftă din nou.
   - Măcar toţi elevii par să fie foarte inteligenţi. Crezi că aş putea să-i învăţ să joace volei?
   - Păi... la drept vorbind, da. Am impresia că au voie să facă aproape orice.
   - Cred că n-ar fi aşa de rău, nu?
   - Nu, n-ar fi, spuse ea încrezătoare.
   Apoi îşi spuse în gând că e o mincinoasă.

Capitolul 14

   Când se trezi, Alex simţea durere în tot corpul.
    Orele de somn o ajutaseră să scape o vreme de chin, dar acum, trezirea la realitate era şi mai rea.
   În cameră era beznă. Probabil că exista o fereastră undeva în spatele cutiilor, dar cu siguranţă era acoperită cu o pânză de camuflaj. Kevin nu voia prea multe geamuri luminate noaptea. Mai bine să lase impresia că doar o parte din acea casă era locuită. Din câte ştiau localnicii, Arnie era singurul ei locatar.
   Alex se dădu jos din patul de campanie - gemând când umărul şi şoldul stâng i se loviră de muchia de lemn - apoi ajunse pe pipăite la întrerupător. îşi eliberase un spaţiu destul de mare de la pat la uşă, ca să nu se accidenteze când bâjbâia pe întuneric. După ce aprinse lumina, dezamorsă firele şi-şi scoase masca de gaze. Dat fiind că acolo erau oameni pe care nu voia să-i ucidă, folosise o canistră presurizată cu gaz de neutralizare.
   Holul era pustiu, iar uşa de la baie, deschisă. Un prosop umed atârna pe suport, aşa că Daniel trebuia să se fi trezit deja. Lucrase până târziu la lista ei de memorat, dorindu-şi cu ardoare, chiar în timp ce tasta la calculator, să-şi poată aminti şi peste o săptămână ce însemna oricare dintre notiţele ei criptice. în timp ce lucra, remarcă o mulţime de secrete care ar fi justificat uciderea cuiva, dar niciunul care să-i privească direct pe ea şi pe Barnaby. Dacă oricare dintre acele secrete ar fi fost sursa problemei, victimele ar fi fost altele. Din ce reuşise să găsească în presă, moartea ei şi a lui Barnaby nu fusese corelată cu alte nume pe care să le recunoască. Nimic public, în orice caz.
   În timp ce-şi spăla părul, se gândi la cum ar putea să-şi restrângă căutările la o perioadă limitată. De obicei, ideile cele mai bune îi veneau la duş.
   Barnaby fusese întotdeauna paranoic, dar nu începuse să se comporte ca un paranoic decât cu doi ani înainte de a muri. Îşi aminti de acea discuţie iniţială, prima dată când îşi dăduse seama că era într-un pericol real. Era toamna târziu, aproape de Ziua Recunoştinţei. Dacă acea schimbare nu fusese întâmplătoare, dacă existase un soi de catalizator, poate că Barnaby reacţionase la cazul care constituia problema. Nu putea fi sigură de poziţionarea exactă în timp, dar era absolut sigură ce interogatorii avuseseră loc după acea schimbare - în memoria ei, toate erau trecute prin sita noilor motive de stres şi de distragere a atenţiei. Aşa că puteau fi eliminate. Şi îşi amintea cu uşurinţă toate cazurile din primul ei an, când totul părea înfiorător de nou şi de penibil; şi acelea puteau fi eliminate.
    Chiar dacă îi rămâneau de sortat trei ani de muncă şi două dintre evenimentele nucleare înspăimântătoare, era mulţumită că-şi stabilise cât de cât intervalul temporal.
   Se bucură de prosoapele pufoase din baie. Se părea că lui Kevin îi plăcea confortul casnic. Sau poate că lui Arnie îi plăceau obiectele de lux. în orice caz, baia avea toate articolele de toaletă pe care le găseai într-un hotel, doar că în sticle de mărime normală. Găsise şampon şi balsam pentru păr în cabina de duş. Pe blat erau pastă de dinţi, loţiune şi apă de gură. Drăguţ.
   Şterse cu prosopul oglinda aburită şi dintr-o privire îşi dădu seama că încă nu putea ieşi în lume. În jurul ochilor avea acum pete de un verde bolnăvicios, cu nuanţe de violet pe la colţurile interioare. Buza începea să se dezumfle, dar asta scotea şi mai mult în evidenţă lipitura cu adeziv. Vânătăile de pe obraji abia începeau să se îngălbenească pe margini.
   Oftă. Trebuia să mai treacă cel puţin o săptămână până când putea să-şi arate faţa, iar atunci doar cu un strat sănătos de machiaj.
   După ce îşi puse nişte haine cât de cât curate, Alex le adună pe celelalte şi le strânse într-un tricou, ca într-un săculeţ de haine. Apoi se duse să caute maşina de spălat. La parter era pustiu şi linişte. Auzea lătrături în depărtare. Probabil că Daniel şi Arnie ieşiseră în curte, la câini.
   Găsi spălătoria încăpătoare - se afla în spatele bucătăriei. Localiză uşa dosnică - întotdeauna era bine să ştie unde se aflau ieşirile de urgenţă - şi ceva ce semăna cu o trapă în jumătatea inferioară a acesteia. Abia după câteva clipe îşi dădu seama că era o uşiţă pentru câini - dar una suficient de mare ca să poată trece şi Khan prin ea. Până în acel moment, nu văzuse niciun câine în casă, dar bănuia că uneori erau lăsaţi înăuntru. Porni maşina încărcată cu rufele ei şi se duse să caute ceva pentru micul dejun.
   Dar dulapurile din bucătărie arătau la fel de dezolant precum frigiderul. Jumătate dintre ele erau pline de cutii cu hrană pentru câini, iar restul erau în mare parte goale.
   Slavă Domnului că mai rămăsese puţină cafea într-un ibric pe blat. Mai găsi şi o rezervă de prăjiturele pe care le şterpeli.
   Se părea că Arnie şi Kevin se îngrijeau mai mult de prosoape decât de mâncare. Găsi o cană de la o tabără de cercetaşi din anul 1983, ciobită şi având culorile şterse. Era imposibil ca vreunul dintre bărbaţii care locuiau acolo să fi fost în acea tabără - aşadar, cana era o achiziţie second-hand. Totuşi, se dovedi cât se poate de funcţională. După ce o folosi, Alex o puse în maşina de spălat vase şi se duse să vadă ce se întâmplă afară.
   Lola şi Khan erau pe verandă împreună cu rottweilerul al cărui nume nu şi-l mai amintea. Toţi se ridicară ca şi cum pe ea ar fi aşteptat-o şi o urmară în timp ce se îndrepta spre şopron. O mângâie pe Lola de câteva ori din mers; aşa i se părea politicos.
   Curtea mare era plină de animale, cu Arnie în mijlocul lor, strigând comenzi către câinii jucăuşi. Doar câţiva păreau să-l asculte. Daniel nu se vedea nicăieri. Alex intră în anexă şi o străbătu până la cămara cu provizii. în privinţa asta, Kevin şi Arnie aveau mai multă grijă de animale decât de ei înşişi. Daniel nu era nici acolo.
   Ieşi agale în curte - nu mai ştia ce să facă. Avea o senzaţie ciudată; era obişnuită să fie singură mereu. Dar acum, când Daniel lipsea, se simţea dintr-odată pierdută.
   Arnie, bineînţeles, nu-i dădu niciun pic de atenţie când ajunse la gard şi-şi strecură degetele printre ochiurile plasei.
   Lucra cu un ciobănesc german tânăr - cu labe supradimensionate şi urechi clăpăuge - şi Alex îşi zise că ea şi-ar fi pierdut de mult răbdarea. Cei doi pui ai Lolei se lipiseră de gard şi o implorau pe mama lor să-i alinte. Ea îi linse de câteva ori, apoi lătră la ei scoţând un sunet ciudat, care o făcu pe Alex să se gândească la mama ei când îi amintea că trebuie să înveţe după cină. Cum era de aşteptat, cei doi căţeluşi se întoarseră agale spre omul cu recompensele.
   Poate că Daniel se dusese la poligonul de trageri. Kevin spusese că în preajmă era şi o camionetă, dar nu văzuse nici urmă de aşa ceva. I-ar fi plăcut ca Daniel s-o aştepte. Voia să se mai joace cu SIG-ul. Şi, sincer, nu i-ar fi stricat să mai exerseze cu PPK-ul. În trecut, viaţa ei nu depinsese niciodată de cât de bine ştia să tragă cu arma, dar s-ar fi putut să-i folosească în viitor. Nu voia să irosească acest prilej neaşteptat de a se perfecţiona.
   Privi încă o jumătate de oră cum Arnie încerca să dreseze câinii. În cele din urmă, îl întrerupse; simţea că începe să se plictisească.
   - Hei, strigă ea, încercând să acopere lătrăturile. Arnie?
   Bărbatul se uită în direcţia ei, fără ca faţa lui să trădeze vreo urmă de interes.
   - A luat cumva Daniel camioneta ca să se ducă la poligon? La ce oră a plecat?
   El dădu uşor din cap, apoi ridică din umeri. Alex încercă să ghicească ce anume însemna asta, dar renunţă repede.
   Va trebui să pună întrebări mai simple.
   - A luat camioneta? spuse ea.
   Arnie se concentră din nou asupra câinilor, dar îi dădu un răspuns.
   - Cred că da. Ultima oară când m-am dus în şopron, nu era acolo.
   - Cât de departe e poligonul? întrebă Alex.
   I se păruse că era o distanţă prea mare pentru a o parcurge pe jos, dar nu strica să întrebe.
   - Vreo 8 kilometri, în linie dreaptă.
   Nu era aşa departe cum credea. În plus, Daniel avea rezistenţă fizică - doar făcea jogging în fiecare zi. Poate că nu luase camioneta. în sfârşit, poate că şi ea ar fi fost în stare să dea o fugă până acolo, dar probabil că până ajungea Daniel ar fi fost înapoi.
   - Şi nu ştii pe la cât a plecat?
   - Nu l-am văzut. A fost înainte de 9, totuşi.
   Deci, de mai bine de o oră. Cu siguranţă se va întoarce în curând. Hotărî să aştepte.
   Era bine că Daniel era interesat să se antreneze. Poate că înţelesese ceva din ce încercaseră să-i spună ea şi Kevin. Alex n-ar fi vrut ca el să fie nevoit să trăiască în frică, dar aşa era cel mai bine. Frica avea să-l ţină în viaţă.
   Îi mulţumi lui Arnie cu un gest din mână, apoi se întoarse în casă pentru a termina cu spălatul rufelor, urmată îndeaproape de alaiul blănos.
   O oră mai târziu, purta haine curate pentru prima oară după câteva zile, ceea ce o făcea să se simtă fantastic. Puse în maşina de spălat hainele pe care le purtase până atunci, fericită la gândul că întreaga ei garderobă va mirosi din nou frumos. Apoi, timp de o jumătate de oră, se gândi la proiectul ei legat de memorie; măcar îşi amintea notaţiile după douăsprezece ore. încerca să ordoneze lucrurile cât mai cronologic cu putinţă, deşi sistemul ei de numerotare se baza pe gravitate. Poate că făcea lucrurile mai derutante decât ar fi trebuit, dar n-avea niciun chef să reorganizeze totul acum.
   În dimineaţa asta, lucrase la cazurile cu numerele 15 şi 3 - o tentativă de atentat cu bombă în metrou şi furtul unei arme biologice - încercând să-şi amintească orice nume care apăruse în context. Teroristul şi profitorii ruşi de la numărul cincisprezece fuseseră rezolvaţi, aşa încât probabil că nu era nimic legat de aceştia. îi notă totuşi.
   NY era o abreviere prea evidentă, aşa că folosi MB pentru Manhattan-Bronx; Trenul 1 fusese ţinta. TT pentru facţiunea care pusese la cale atentatul, KV pentru Kalasha Valley, VR pentru rusul care le vânduse materialele. Câţiva spectatori, care ajutaseră şi instigaseră acţiunea: RP, FD, BB.
   Numărul 3 avea câteva piste nerezolvate, din câte-şi amintea, dar acelea fuseseră transferate la CIA. Se uită la literele ei: J, I-P pentru Jammu, India, la graniţa cu Pakistan.
   CT, ciuma din Tacoma, cum o numiseră. Fusese dezvoltată de o celulă teroristă cunoscută pornind de la însemnările unui om de ştiinţă american, furate dintr-un laborator din apropiere de Seattle. Celula-fiică, FA, era şi ea implicată în evenimentele TIO şi T13. Departamentul încă îi mai ajuta pe cei de la CIA să obţină informaţii despre rămăşiţele celulei pe vremea când fusese „concediată". Se întrebă dacă CIA reuşise s-o anihileze complet. Kevin fusese probabil prea ocupat în Mexic ca să-i poată da răspunsul. Îşi notă iniţialele câtorva nume implicate. DH era savantul american a cărui formulă fusese furată, iar OM era un membru al celulei teroriste pe care ea îl interogase. Se gândea că mai exista un american implicat cumva - nu un participant la eveniment. Sau numele acela era legat de numărul patru?
   Nu-şi mai amintea decât că numele era scurt, parcă retezat... începea cu P?
  Nu i se permisese niciodată să păstreze însemnări, bineînţeles, aşa că nu avea ce materiale să consulte. Era frustrant. Îndeajuns ca să renunţe şi să se ducă să caute ceva de mâncare. Prăjiturelele nu fuseseră prea săţioase.
  În timp ce intra în camera mare de la parter, auzi de afară huruitul unui motor şi zgomotul scrâşnit al cauciucurilor pe pietriş. În sfârşit.
   Din obişnuinţă, se duse la uşă ca să se asigure că era Daniel. Exact când o deschidea, zgomotul de motor se opri.
   O camionetă Toyota model vechi, albă şi prăfuită, cu o carcasă de rulotă în partea din spate, la fel de veche şi de prăfuită, era parcată în locul în care lăsaseră sedanul cu o seară înainte, iar Daniel cobora de la volan. Einstein sări pe uşă imediat după el.
   Tocmai când admira exteriorul banal al vehiculului - perfect pentru a nu se face remarcat - o senzaţie de groază începu să-i urce lent pe şira spinării, făcându-i pielea ca de găină. îngheţă, ochii mari mişcându-se neliniştiţi în toate direcţiile, asemenea unui iepure speriat care încearcă să se prindă din ce direcţie vine pericolul. Ce observase subconştientul, iar ea nu sesizase?
   Îşi aţinti privirea pe punga de hârtie pe care Daniel o ţinea în căuşul braţului stâng. în timp ce ea privea, el trase scaunul în faţă şi luă altă pungă. Einstein ţopăia fericit în jurul picioarelor lui. Khan şi rottweilerul coborâră treptele verandei ca să se alăture bucuriei generale.
   Momentul de şoc trecu şi ea se puse în mişcare. O luă repede pe urmele câinilor, simţind cum sângele îi pulsează în obrajii răniţi.
   - Hei, Alex, strigă voios Daniel. Mai sunt câteva pungi în spate, dacă vrei...
   Se opri brusc când îi văzu expresia.
  - Ce s-a-ntâmplat? Kevin...
   - Unde-ai fost? îl întrebă ea răstit, cu dinţii încleştaţi.
   El clipi surprins şi spuse:
   - Am dat o fugă până-n orăşelul ăla prin care-am trecut când am venit aici. Childress.
   Alex îşi strânse pumnii, fără să spună nimic.
   - Am luat câinele cu mine, încercă el să se justifice. Nu s-a-ntâmplat nimic.
   Alex îşi lipi un pumn de gură, se înfioră şi încercă să se calmeze. Nu era vina lui. Pur şi simplu nu înţelegea. Ea şi Kevin ar fi trebuit să-l instruiască mai bine. Greşise când îşi zisese că o parte din acea instruire necesară avusese loc când ea dormise în maşină. Dar dacă Kevin nu-1 pregătise pe Daniel pentru această viaţă nouă, atunci ce vorbiseră ei în toate acele ore?
   - Te-a văzut ci... bineînţeles că te-a văzut. Ai cumpărat lucruri. Câţi oameni te-au văzut?
   El clipi din nou.
   - Am făcut ceva greşit?
   - Te-ai dus în oraş? se auzi din spatele ei o voce gravă şi tunătoare.
   Daniel îşi mută privirea spre un punct de deasupra capului ei.
   - Mda... m-am gândit că voi aici nu prea aveţi de mâncare. Am vrut doar să aduc şi câteva chestii necongelate, ştii. Păreaţi ocupaţi mai tot timpul...
   Alex se-ntoarse să se uite la Arnie. Faţa lui era impasibilă, dar acum o cunoştea îndeajuns de bine ca să vadă micile fisuri din faţadă - ridurile din jurul ochilor, o venă de pe frunte ceva mai proeminentă.
   - Ai cum să-l contactezi pe Kevin? îl întrebă.
   - Adică pe Joe?
   - Probabil. Pe fratele lui Daniel.
   - Nu.
   - Ce-am făcut? întrebă Daniel pe un ton rugător.
   Alex oftă şi se-ntoarse din nou spre el.
   - Îţi aminteşti când Kevin a spus că nimeni de pe-aici nu i-a văzut vreodată faţa? Ei bine... acum au văzut-o.
   Culoarea din obrajii lui Daniel începu să dispară în timp ce analiza vorbele lui Alex.
   - Dar... am folosit un nume fals. Am... am spus că sunt în trecere.
   - Cu câţi oameni ai vorbit?
   - Doar cu casiera de la magazinul alimentar şi cu cea de la...
   - În câte magazine ai intrat?
   - Trei...
   Alex făcu schimb de priviri cu Arnie. A ei era oripilată, a lui, mai greu de pătruns.
   - Kevin mi-a lăsat bani pentru lucruri de care aş putea avea nevoie - am presupus că s-a referit la chestii de mâncare, cum ar fi ouă sau lapte, spuse Daniel.
   - S-a referit la documente de identitate false, îi zise Alex răstit.
   Daniel se albi complet la faţă şi rămase cu gura căscată.
   Se uitară la el un moment lung.
   Daniel trase aer în piept, încercând în mod vizibil să se liniştească.
   - Bun, am dat-o în bară. Putem să ducem cumpărăturile în casă înainte de a-mi spune cât de grav e? Sunt alimente perisabile în camionetă şi n-are rost să adăugăm alte pagube la greşeala mea.
   Cu buzele strâns lipite - ignorând picătura iritantă de adeziv - Alex aprobă cu o mişcare a capului şi se duse în spatele camionetei ca să ajute la descărcat. Când văzu toate pungile adunate acolo, simţi din nou cum sângele îi pulsează în spatele vânătăilor.
   Bineînţeles, ca şi cum nu era de-ajuns că se dusese în oraşul cel mai apropiat, cumpărase mâncare cât să hrănească o armată. Şi, dacă mai exista un alt lucru care să-l facă mai uşor de ţinut minte, probabil că-1 făcuse şi pe ăla.
  Într-o tăcere rău prevestitoare, Alex şi Arnie aduseră în casă toate pungile şi le aşezară pe blat. Daniel se agita între dulapuri şi frigider, punând fiecare obiect la locul potrivit.
   Alex ar fi putut să creadă că nu prea lua povestea asta în serios dacă n-ar fi văzut cum se succedau culorile pe faţa lui. Deşi expresia îi rămânea constantă, obrajii şi gâtul ba se înroşeau brusc, ba se albeau din nou.
   Răgazul de calmare fusese probabil o idee bună. Îi oferi lui Alex şansa să treacă în revistă toate aspectele şi să fie realistă în privinţa pericolelor implicate. Fusese cât pe ce să-i fure camioneta lui Arnie şi să dispară, dar ştia că asta ar fi fost o reacţie excesivă. Uneori, reacţiile exagerate îţi salvau viaţa, alteori, nu făceau decât să te pună-ntr-o primejdie şi mai mare. Nu trebuia să uite cum arăta faţa ei; să fugă acum nu i-ar fi adus decât probleme în plus.
   Daniel aşeză în frigider ultima legumă şi închise uşa.
   Nu se întoarse; rămase acolo cu capul uşor aplecat spre uşa din otel inoxidabil.
   - Cât de grav e? întrebă el spăşit.
   Alex se uită la Arnie, care nu părea dornic să vorbească.
   - Spune-mi c-ai plătit cu bani gheaţă, începu ea.
   - Da.
   - Ei bine, măcar e ceva.
   - Dar nu totul, făcu Daniel o presupunere.
   - Nu. Childress e un oraş foarte mic.
   - Cu puţin peste şase mii de locuitori, mormăi Arnie.
   Era mai rău decât crezuse; ştia licee în care numărul elevilor era mai mare.
   - Deci, apariţia unui străin în oraş este un eveniment neobişnuit. Ai fost remarcat.
   Daniel se întoarse spre ea. Avea faţa perfect calmă, dar în ochi i se citea tulburarea.
   - Da, îmi dau seama, admise el.
   - Erai în camioneta lui Arnie, cu câinele lui Arnie, spuse Alex. Cineva ar putea să facă legătura dintre tine şi Arnie.
   - Einstein a rămas în maşină, spuse Daniel. Nu cred că m-a văzut cineva intrând sau ieşind.
   - Sunt sute de camionete asemănătoare în oraş. Cinci sunt acelaşi model, au aceeaşi culoare şi sunt din acelaşi an; dintre astea, două au carcase de rulotă în spate, zise Arnie, adresându-se lui Alex, nu lui Daniel. Jumătate din oamenii ăia au un câine cu ei.
   - Asta e de folos, îi spuse ea lui Arnie. Voi doi aţi făcut o alegere bună în cazul ăsta.
   - Cât de mult te afectează pe tine? îl întrebă Daniel.
   - N-am de unde să ştiu, zise Arnie ridicând din umeri. Oamenii uită lucrurile destul de repede când nu au un motiv real ca să le ţină minte. Dacă stăm în banca noastră, probabil că n-o să se-ntâmple nimic.
   - În orice caz, ce s-a făcut s-a făcut, reflectă Alex. Va trebui să fim extrem de prudenţi.
   - Kevin o să fie furios, zise Daniel cu un oftat.
   - Dar când nu e el furios? întrebă Alex, iar Arnie chicoti scurt. Oricum, el e de vină că nu ţi-a explicat totul. O greşeală pe care n-am s-o repet.
   Îi făcu semn cu mâna spre canapea.
   Arnie dădu din cap ca pentru sine, după care ieşi pe uşa din faţă şi se întoarse la treburile lui. Kevin îşi alesese un partener excelent. Se gândi că ar fi preferat ca Arnie să fi fost fratele lui Daniel în locul lui Kevin. Cu Arnie era mult mai simplu să ai de-a face.
   - Ce-ar fi să pregătesc eu masa cât timp tu îmi predai lecţia? se oferi Daniel. Sunt mort de foame. Nu ştiu cu ce supravieţuieşte Arnie pe-aici.
   - Desigur, spuse ea.
   Luă un taburet şi se aşeză lângă el.
   - Sincer, am crezut că sunt şi eu de folos, murmură Daniel în timp ce se ducea la frigider.
   - Ştiu, Daniel, ştiu. Şi mi-e foame şi mie, mărturisi ea.
   - Data viitoare am să întreb, promise el.
   - Ăsta-i un început, zise Alex oftând.

   Deşi nu voia să recunoască, sendvişul mare pregătit de Daniel îi mai îndulci perspectiva asupra incidentului.
   Îi expuse elementele de bază în timp ce mâncau - va fi timp pentru mai multe detalii când vor avea de îndeplinit o sarcină specifică - iar el o ascultă cu atenţie.
   - Nu ştiu cum să văd lumea în felul ăsta, mărturisi el. Totul pare că ține de paranoia.
   - Da! Paranoia este exact ce trebuie. Paranoia e bună.
   - Asta intră puţin în contradicţie cu felul în care e descrisă în lumea reală, dar am să mă străduiesc să-mi schimb perspectiva. Ştiu că măcar atât pot să fac - să te întreb pe tine ori de câte ori vreau să fac ceva. Chiar şi înainte de a respira.
   - O să-ncepi să te prinzi. După o vreme, devine obişnuinţă. Dar renunţă la ideea că lumea pe care o cunoşteai înainte ar fi reală. Lucrurile care se-ntâmplă în lumea asta sunt mult mai reale şi permanente. E ceva primitiv - instincte de supravieţuire. Ştiu că le ai, pentru că te-ai născut cu ele. Doar că va trebui să sondezi acea parte din tine.
   - Trebuie să gândesc ca o persoană hăituită. încerca să-şi păstreze o expresie cât mai degajată, dar era evident tulburat de situaţie.
   - Da. De fapt, chiar eşti o persoană hăituită. Ca şi mine. Ca şi fratele tău. Şi, la naiba, ca şi Arnie. Văd că toată lumea e aşa pe-aici.
   - Dar tu, spuse el încet, şi fratele meu şi, probabil, chiar şi Arnie sunteţi totuşi animale de pradă. Eu sunt doar o pradă.
   Alex clătină din cap.
   - La început, şi eu eram o pradă. Am învăţat. Tu ai avantaje pe care eu nu le-am avut niciodată. Ai exact acelaşi cod genetic ca şi fratele tău, animalul de pradă suprem. Te-am văzut la poligon - după ce instinctele îşi vor spune cuvântul, vei fi în stare să ai grijă de tine.
   - Spui asta doar ca să mă faci să mă simt mai bine.
   - Spun asta pentru că te invidiez. Dacă aş fi mai înaltă, mai puternică şi aş avea un talent înnăscut în folosirea armelor, jocul ăsta şi-ar schimba regulile.
   - Dacă aş fi deştept şi paranoic, n-aş mai crea situaţii periculoase pentru noi toţi.
   - Nu se compară, spuse Alex zâmbind. Tu ai posibilitatea să înveţi. Eu n-o să fiu niciodată mai înaltă.
   Daniel îi răspunse cu un zâmbet larg.
   - Dar, aşa cum eşti, te poţi ascunde mult mai uşor.
   - Îhh, gemu ea. Hai mai bine să facem ceva productiv şi să-mpuşcăm câteva baloturi de paie.
   - De acord, dar va trebui să mă-ntorc până... - aruncă o privire la ceasul de perete - cel târziu la ora 6.
   Alex îl privi derutată.
   - De ce, dau ăştia la televizor emisiunea ta preferată sau ce?
   - Nu, dar îţi sunt dator cu o cină şi mă tem că n-am să pot să te invit în oraş.
   Zâmbi cu aerul că-şi cerea scuze.
   - Ăsta-i unul dintre motivele pentru care m-am dus la cumpărături.
   - Hmm...
   - Te-am invitat la cină, mai ţii minte?
   - Oh, ţin minte. Doar că, după părerea mea, cred că suntem chit în legătură cu orice ofertă mi-ai făcut înainte să te răpesc.
   - N-o să mă simt bine dacă nu mă revanşez. Oricum, cineva trebuie să gătească şi aş putea spune că mă pricep. Ştim deja că Arnie şi Kevin sunt varză la capitolul ăsta.
   - Cred că şi eu sunt la fel, zise Alex cu un oftat.
   - Atunci rămâne aşa. Şi-acum să mergem să ne antrenăm la tir.

   Daniel învăţa atât de repede încât nu era de mirare că fratele lui, Kevin, fusese recrutat. În timp ce se antrenau, Daniel îi povesti lui Alex despre aptitudinile sportive ale lui Kevin şi mai ales despre talentul deosebit la tir. Se părea că băieţii şi tatăl lor participaseră la multe concursuri şi aproape întotdeauna Kevin câştigase locul întâi.
   - Am făcut greşeala să-l întrec o dată, când aveam nouă ani. Am regretat amarnic. Din acel moment, am continuat să mă duc la tir doar ca să nu-1 supăr pe tata, dar mi-a pierit elanul competiţional. Mi-am găsit alte domenii de interes, lucruri cu care Kevin nici măcar nu-şi bătea capul. Cum ar fi cărţile. Implicarea în comunitate. Alergările pe distanţe mari. Cursuri de gătit. Chestii de fete, după cum avea grijă să-mi amintească des.
   Alex puse un încărcător nou. Consumau muniţia lui Kevin pe pâine, dar nu-i păsa. Kevin putea să-şi permită completarea rezervelor.
   Făcuse o percheziţie atentă a şopronului şi găsise câteva ascunzişuri cu bani. Se părea că o parte din banii din droguri se întorsese acasă cu el. Ca regulă generală, evita să fure ceva până nu epuiza celelalte opţiuni, dar era foarte tentată acum să înhaţe cât putea să care. în definitiv, era parţial şi vina lui Kevin că acum era mult mai săracă decât fusese luna trecută.
   - Mă-ntreb ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aş fi avut un frate care să fie mai bun ca mine la chimie şi biologie în liceu, zise ea. Aş fi renunţat şi m-aş fi făcut contabil?
   Trase un foc şi zâmbi. Direct în inimă.
   - Poate că ai un instinct competiţional mai dezvoltat decât mine. Poate că te-ai fi luptat până la capăt pentru coroană.
   Se înclină alene în poziţia de tragere şi trase un glonţ într-un balot situat cu o sută de metri mai departe decât al ei.
   Alex trase din nou şi zise:
   - Poate c-aş fi fost mai fericită dacă mă făceam contabil.
   - S-ar putea să ai dreptate, zise Daniel oftând. Eram destul de fericit ca profesor. Nu era o carieră extraordinară, dar uite că şi banalul cotidian poate să-ţi ofere satisfacţii. De fapt, în general se pune prea puţin preţ pe a fi un om obişnuit.
   - N-am de unde să ştiu. Dar sună bine.
   - Tu n-ai fost niciodată un om obişnuit.
   Nu fusese o întrebare.
   - Nu, admise ea. Nu prea. Din păcate, după cum s-a dovedit.
   Faptul că fusese mereu atât de deşteaptă îi făcuse un deserviciu, deşi îi luase ceva timp ca să vadă lucrurile prin prisma asta. Îşi nimeri ţinta în cap de două ori în succesiune rapidă.
   Daniel se îndreptă şi-şi rezemă pe umăr puşca lungă.
   Einstein ajunse la picioarele lui şi-şi întinse spinarea.
   - Ei bine, am avut şi eu câteva domenii în care am depăşit nivelul obişnuit, spuse el, iar Alex îşi dădu seama din tonul lui că însenina în mod intenţionat atmosfera. Şi, spre marele tău noroc, continuă el, în seara asta ai şansa să mă vezi acţionând în domeniul meu preferat.
   Alex lăsă SIG-ul jos şi se întinse, cam cum făcuse şi câinele. Muşchii îi înţepeneau mai rapid din cauza vătămărilor suferite. Nu se mişca la fel ca de obicei; îşi proteja părţile lovite. Trebuia să se forţeze să-şi folosească membrele în mod egal.
   - Sună palpitant. Şi mi-e şi foame, aşa că sper din toată inima că domeniul despre care vorbeşti are legătură cu bucătăria.
   - Are, într-adevăr. Mergem?
   Făcu un gest larg cu mâna liberă în direcţia camionetei.
   - De îndată ce ne curăţăm jucăriile.

   Daniel părea să fie foarte în elementul lui, fredonând în timp ce toca legumele, presăra condimente şi prăjea chestii.
   Bineînţeles, nu-i scăpă faptul că multe dintre instrumentele cu care lucra păreau a fi nou-nouţe şi nici nu fuseseră prin dulapuri atunci când se uitase ea mai devreme. Avea să amâne lecţia în care oamenii aflaţi în trecere printr-un oraş rareori cumpără ustensile de bucătărie. Mirosurile începeau să devină uluitoare şi nu voia să strice nimic.
   Stătea pe canapea, cu picioarele îndoite sub ea, urmărind în acelaşi timp ştirile şi pe Daniel. Nimic interesant la televizor - multe informaţii locale şi câte ceva despre alegerile primare, până la care mai erau cam 9 luni. Tot procesul ăsta electoral o cam irita pe Alex. Probabil că va fi nevoită să renunţe la urmărirea ştirilor când va începe cu adevărat campania. Ca una care ştia mai bine decât majoritatea ce fel de lucruri întunecate se petreceau în culise şi cât de firavă era legătura dintre deciziile importante şi liderul pe care-1 alegeau oamenii, îi venea greu să mai fie interesată de stânga sau de dreapta.
   Arnie mâncase încă o cină congelată şi se retrăsese pe la 7 şi jumătate, aşa cum părea să-i stea în obicei. Alex încercase să-l convingă că o cină gătită în casă merita aşteptarea, dar el nici măcar nu se obosise să răspundă la tentativa ei de ademenire. Constată cu surprindere că Daniel nu făcuse nicio încercare în acest sens, dar probabil că fusese prea concentrat asupra pregătirilor. Se oferise să dea o mână de ajutor o dată sau de două ori, dar i se spusese cât se poate de răspicat că singura activitate permisă pentru ea era să mănânce.
   Daniel bombăni nemulţumit în timp ce aşeza pe masă farfurii care nu se asortau, precum şi veselă şi căni de cafea.
   Va trebui să-i aducă aminte că era exclus să mai plece la shopping ca să găsească porţelanuri cu monogramă. El aduse toate mâncărurile pe masă şi Alex se ridică nerăbdătoare, înfometată şi aproape înnebunită de toate aromele care pluteau prin încăpere. Daniel îi ţinu scaunul ca să se aşeze, gest care-i aminti de scenele din filmele vechi. Aşa procedau oamenii normali? Nu era sigură, dar nu prea-i venea să creadă. Cel puţin nu în locurile unde se ducea ea să mănânce.
   Cu un gest teatral, scoase o brichetă şi aprinse lumânarea cu picăţele albastre şi roz modelată în forma cifrei 1 pe care o înfipsese într-o chiflă.
   - Asta a fost cea mai apropiată de ideea de lumânare festivă, din câte-am găsit, îi explică el când îi văzu expresia. Iar ăsta a fost cel mai apropiat de ideea de vin, continuă el, arătând spre sticla destupată de lângă cana ei de cafea.
   Cuvintele de pe etichetă îi erau toate necunoscute.
   - Este produsul cel mai select din supermarketurile americane.
   Dădu să-i toarne vin, dar Alex acoperi din reflex cana cu palma.
   - Nu beau.
   El ezită, apoi îşi turnă puţin.
   - Am luat nişte suc de mere azi-dimineaţă. Sau să-ţi aduc nişte apă?
   - Un suc ar fi minunat.
   Se ridică şi se duse la frigider.
   - Pot să-ntreb? Alcoolicii Anonimi sau o preferinţă religioasă?
   - Siguranţa. De 4 ani nu m-am mai atins de nimic care-ar putea să-mi întunece percepţia.
   El se întoarse şi-i umplu pe jumătate cana cu suc de mere înainte de a se aşeza faţă în faţă cu ea. Avea o expresie de o nonşalanţă studiată.
   - Nu ziceai c-ai început să fugi acum 3 ani?
   - Ba da. Dar după ce-am înţeles că în orice clipă cineva ar putea încerca să mă ucidă, mi-a fost greu să mă mai gândesc la altceva. Nimic nu trebuia să-mi distragă atenţia. Riscam să-mi scape ceva. Şi cred că ceva chiar mi-a scăpat. Dacă aş fi fost cu ochii-n patru, poate că Barnaby ar mai fi fost în viaţă acum. Nu trebuia să aşteptăm.
   - Nu te simţi în siguranţă aici?
   Alex ridică privirea spre el, surprinsă de întrebare. Răspunsul era atât de evident.
   - Nu.
   - Pentru că am fost prost de dimineaţă?
   Alex clătină din cap.
   - Nu, nici vorbă. Niciodată, nicăieri nu mă simt în siguranţă.
   Auzi cât de blazate sunaseră vorbele, modul în care desigur părea să fie înglobat în răspunsul ei şi văzu cum îi cade puţin faţa drept răspuns.
   - Hei, dar probabil că sufăr de tulburare de stres posttraumatic. Nu e neapărat să se-ntâmple aşa. Sunt sigură că altcineva ar putea să se descurce mai bine decât mine.
   El ridică dintr-o sprânceană.
   - Da, Kevin pare complet normal.
   Râseră din nou. Nu mai răsese atât în ultimii 3 ani.
   Daniel ridică furculiţa şi zise:
   - Începem?

Capitolul 15

   - Nu, nu exagerez deloc. Sunt foarte sigură că asta a fost cea mai savuroasă cină de care am avut parte în toată viaţa mea. E drept, în general mănânc de la fast-food, aşa că n-am gusturi prea rafinate, dar vorbesc cât se poate de serios.
   - Ei bine, e un compliment minunat şi-ţi mulţumesc.
   - Cum ziceai că se numeşte chestia asta?
   Împunse cu furculiţa desertul din farfurie; deşi se simţea plină, ar fi vrut să mai poată mânca puţin.
   - Tort Bananas Foster.
   - Adică...
   Alex se hotărî să mai ia o înghiţitură.
   - Unde-ai învăţat să faci asta?
   - Am urmat nişte cursuri de gătit în colegiu. În weekenduri mă uit la Food NetWork şi, când pot, încerc şi eu reţetele de-acolo.
   - Da, cel mai plăcut mod de a-ţi petrece timpul liber. Totuşi, cred că ţi-ai greşit vocaţia.
   - Pe vremuri, am lucrat în câteva restaurante. Dar îmi lua tot timpul. în perioada în care mă întâlneam cu fosta... mă rog, nu-i convenea deloc programul meu. Jobul meu de zi ne permitea să petrecem mai mult timp împreună.
   - Nu oricine ar face un astfel de sacrificiu.
   - La drept vorbind, n-a fost un sacrificiu. Lucrul cu copiii mi s-a părut întotdeauna cel mai important. Îmi plăcea şi îmi place enorm. Şi nu mă oprea nimeni să gătesc acasă. Aşa că o vreme le-am făcut pe amândouă.
   - Până te-ai oprit?
   - Păi, când a plecat Lainey..., spuse el oftând. Ca să evit un scandal, am lăsat-o să ia tot ce-a vrut.
   Alex îşi imagina cu uşurinţă cum se desfăşuraseră lucrurile. Văzuse contul bancar al lui Daniel de după divorţ.
   - Ţi-a golit buzunarele.
   - Cam aşa. De unde şi dieta cu tăiţei japonezi.
   - Asta e strigător la cer, zise Alex, în timp ce privea cu jind la ce mai rămăsese din prăjitură.
   - Aşa-i viaţa, spuse el. Şi tu ai avut partea ta de suferinţă.
   - Sincer, au fost prea multe poveşti tragice, prea multă teroare, şi oricum eram pregătită să renunţ. N-a fost niciodată ceea ce aş fi vrut să fac cu viaţa mea; era doar ceva la care mă pricepeam foarte bine.
   Ridică din umeri.
   - Am plătit cu vârf şi-ndesat pentru meseria pe care mi-am ales-o.
   - Nici nu pot să-mi imaginez. Dar... mă refeream la partea sentimentală.
   Alex îl privi lung, fără să înţeleagă.
   - Sentimentală?
   - Păi, aşa cum ai zis, s-a sfârşit cu o tragedie.
   - Viaţa mea, desigur. Dar...?
   - Mă gândeam, după felul cum ai vorbit despre el, că trebuie să fi fost groaznic să-l pierzi pe... doctorul Barnaby, aşa cum s-a întâmplat. N-ai spus niciodată care era numele lui mic.
   - Joseph. Dar eu întotdeauna i-am zis Barnaby.
   Luă o gură de suc.
   - Şi te-ai îndrăgostit de el... de la început?
   La auzul întrebării neaşteptate, Alex aproape se înecă.
   Daniel sări în picioare şi-o bătu pe spate în timp ce ea se chinuia să respire. După câteva clipe, îl linişti cu un gest al mâinii.
   - Mi-a trecut, zise ea tuşind. Stai jos.
   Daniel se aşeză lângă ea.
   - Eşti sigură?
   - Aproape. M-ai luat prin surprindere. De Barnaby?
   - Am crezut că ieri ai spus...
   Alex trase aer adânc în piept, apoi mai tuşi o dată.
   - Că l-am iubit.
   Se înfioră.
   - Scuze, dar nu pot să mă gândesc la el aşa. Barnaby mi-a fost ca un tată. A fost un tată bun - singurul pe care l-am cunoscut, de altfel. Mi-a fost teribil de greu şi îi simt foarte mult lipsa. Aşa că da, a fost groaznic. Dar nu în sensul ăla.
   Daniel rămase pe gânduri câteva clipe, apoi întrebă:
   - Cu cine altcineva a mai trebuit să întrerupi complet legătura când ai dispărut?
   Alex îşi putea imagina şirul lung de chipuri care se perindau prin mintea lui în acel moment, ca la o paradă.
   - Partea asta n-a fost aşa de grea pentru mine. Sună cam jalnic, dar Barnaby a fost singurul meu prieten adevărat. Munca îmi acaparase viaţa în întregime şi oricum, în afară de el, nu aveam voie să vorbesc cu nimeni. Am dus o existenţă foarte izolată. Erau şi alţii în preajmă... de exemplu, subalternii care pregăteau subiecţii. Ştiau în mare ce se întâmplă, dar nu deţineau detalii despre informaţiile secrete pe care încercam să le obţinem. Şi, mă rog, erau îngroziţi de mine. Ştiau care e misiunea mea. Aşa că nu prea intram în vorbă cu ei. Erau câţiva asistenţi de laborator care îndeplineau diverse sarcini în afara camerelor de interogatorii, dar ei nu ştiau ce făceam noi şi trebuia să am grijă să nu spun ceva care să le dea de bănuit. Uneori, veneau oameni de la diferite agenţii ca să monitorizeze un anumit interogatoriu, dar nu intram în contact cu ei decât, poate, ca să primesc instrucţiuni legate de aspectele care trebuiau clarificate. De cele mai multe ori, ei priveau din spatele unor geamuri unidirecţionale, iar eu primeam informaţiile direct de la Carston. înainte, credeam că acest Carston mi-era un fel de prieten, dar tocmai a încercat să mă ucidă... Aşa că nu prea pot să-mi imaginez ce înseamnă să pierzi când renunţi Ia ceva. Evident, n-am avut prea multe de pierdut. Chiar şi înainte de a fi recrutată... Cred că pur şi simplu nu reuşesc să mă ataşez de alţi oameni ca o persoană normală. Cum ziceam, e jalnic.
   - N-am remarcat că ai avea lipsuri în privinţa asta, îi spuse el zâmbind.
   - Mulţumesc. E târziu. Dă-mi voie să te ajut la curăţenie.
   - Desigur.
   Alex se ridică în picioare şi se-ntinse, apoi începu să pună farfuriile teanc. Trebuia să se mişte repede, Daniel era mai eficient decât ea.
   - Dar e încă devreme, remarcă el, şi acum am de gând să mă ocup de partea a doua a înţelegerii noastre.
   - Poftim?
   Daniel râse. Avea braţele încărcate, aşa că deschise ea maşina de spălat vase. Alex umplu sertarul de jos în vreme ce el se ocupă de cel de sus şi aşeză obiectele mai mari în chiuvetă.
   - Nu-ţi mai aminteşti? Serios, au trecut doar câteva zile. Recunosc, am impresia că a trecut mult mai mult. Parcă au fost săptămâni întregi.
   - Habar n-am despre ce vorbeşti.
   El închise maşina de spălat vase şi se rezemă cu spatele de blat, încrucişându-şi braţele. Alex aşteptă.
   - Gândeşte-te mai bine. înainte ca lucrurile să devină... ciudate. Mi-ai promis că, dacă tot o să-mi mai placă de tine după ce vom lua cina împreună...
   O privi cu sprâncenele ridicate, aşteptând ca ea să continue fraza.
   Oh. Vorbea despre discuţia lor din metrou. O uimea că putea să vorbească atât de relaxat despre acea întâmplare.
   Fusese ultima zi din viata lui normală, înainte ca totul să-i fie furat. Şi, deşi nu ea pusese la cale acel furt, fusese mâna de care se folosiseră ceilalţi.
   - Ăă... ceva despre un film la cinematograful de la universitatea de lângă tine, nu-i aşa?
   - Da... mă rog, nu ştiam că o să reţii toate detaliile. în momentul ăsta, sala de proiecţii de la universitate nu e o opţiune. Totuşi...
   Deschise dulapul din spate, se întinse şi luă ceva de pe raftul cel mai de sus. Se întoarse spre ea cu un zâmbet larg şi-i arătă o carcasă de DVD. Coperta ştearsă prezenta imaginea unei femei frumoase îmbrăcate într-o rochie roşie şi care avea pe cap o pălărie cu boruri largi, neagră.
   - Ta-daa! făcu el.
   - De unde naiba l-ai luat?
   Zâmbetul îi dispăru un pic.
   - Din al doilea magazin în care am intrat. Mărfuri la mâna a doua. Am avut mare noroc. Ăsta e un film excepţional.
   Se opri şi o privi întrebător.
   - îţi citesc gândurile. Îţi spui: „O fi rămas vreun loc în care idiotul ăsta nu s-a dus? O să fim morţi până dimineaţă".
   - Ei, nici chiar aşa. Şi, dacă mi s-ar părea că situaţia e atât de gravă, am dispărea în clipa asta cu camionul furat de la Arnie.
   - Totuşi, cu toate că-mi pare foarte, foarte rău pentru purtarea mea pripită, sunt extrem de fericit că am găsit această bijuterie. O să-ţi placă, ai să vezi.
   Alex clătină din cap - nu ca să-şi exprime dezacordul, ci doar întrebându-se cum de-au ajuns lucrurile să fie atât de ciudate în viaţa ei. O mişcare greşită şi dintr-odată ajungea să se uite la filme împreună cu cea mai blândă şi mai... nevinovată persoană pe care-o cunoscuse vreodată.
   Daniel făcu un pas spre ea.
   - Nu poţi să mă refuzi. Am făcut o înţelegere şi intenţionez să te fac s-o respecţi.
   - Bine, bine, de acord. Doar că va trebui să-mi explici de ce încă mă mai placi, spuse ea încheind fraza pe un ton mai ursuz decât o începuse.
   - Cred că pot să-ţi explic.
   Daniel făcu încă un pas în faţă, lipind-o cu spatele de blat. Cum stătea atât de aproape, Alex îi simţea mirosul curat al părului şi observă că se bărbierise de curând - avea obrazul neted şi sub bărbie se întrezărea o iritaţie de la lama de ras.
   Apropierea fizică o bulversă, dar fără s-o înspăimânte, aşa cum s-ar fi întâmplat probabil cu oricine altcineva.
   Daniel nu prezenta un pericol pentru ea, ştia asta. Nu înţelegea ce face totuşi nici măcar când îşi apropie uşor faţa de a ei, închizând ochii. Nu-i trecu nicio clipă prin minte că el se pregătea s-o sărute; îşi dădu seama de asta doar când buzele lui întredeschise ajunseră foarte aproape de ale ei.
   Fu teribil de şocată. Iar când era luată prin surprindere, avea reacţii adânc înrădăcinate, care se manifestau inconştient.
   Se aplecă pe sub braţul lui, eliberându-se. Se îndepărtă câţiva paşi, apoi se ghemui la pământ. Mâinile ei ajunseră automat la talie, căutând centura pe care n-o purta.
   Când văzu expresia îngrozită a lui Daniel, îşi dădu seama că reacţionase ca şi cum el ar fi ameninţat-o cu un cuţit. Se ridică şi îşi lăsă mâinile pe lângă corp, aprinsă la față.
   - Aă, scuză-mă. Te rog să mă scuzi! M... m-ai luat pe nepregătite.
   Groaza de pe chipul lui Daniel se preschimbă în uimire.
   - Uau. N-am crezut că mă mişc aşa de repede, dar poate că m-am înşelat.
   - Păi... scuză-mă, dar ce-a fost asta?
   Pe chipul lui se citi o expresie de iritare.
   - Ei bine, mă pregăteam să te sărut.
   - Aşa mi s-a părut şi mie, dar... de ce? Adică, să mă săruţi pe mine? Nu prea... înţeleg.
   Daniel clătină din cap şi se sprijini cu spatele de blat.
   - Hm. Chiar am crezut că suntem pe aceeaşi lungime de undă, dar se pare că nu e aşa. Ce ţi-ai imaginat că se întâmplă aici? Cu invitaţia la cină şi cu lumânarea aia tristă? zise, arătând cu mâna spre masă.
   Apoi se apropie de Alex, iar ea îşi impuse să nu se retragă. Dincolo de faptul că gestul lui o luase prin surprindere, ştia că reacţia ei sălbatică fusese exagerată. Nu voia să-i rănească sentimentele. Chiar dacă el nu părea să fie în toate minţile.
   - Nu se poate..., zise Daniel şi oftă. Nu se poate să nu fi observat cât de des doar... te-am atins.
   În acel moment se apropiase îndeajuns ca să-i atingă braţul cu degetele, arătându-i astfel ce voia să spună.
   - Pe planeta de unde vin eu, asemenea gesturi trădează un interes romantic.
   Se aplecă spre ea, cu ochii mijiţi.
   - Te rog să-mi spui: pe planeta ta ce înseamnă?
   Alex trase adânc aer în piept.
   - Daniel, ceea ce ţi se-ntâmplă acum este un gen de reacţie la deprivarea senzorială, îi explică ea. M-am mai întâlnit cu astfel de reacţii, în laborator...
   Daniel făcu ochii mari; avea o expresie de totală consternare.
   - E o reacţie firească la experienţa prin care ai trecut şi, în condiţiile date, este de fapt o reacţie foarte moderată, continuă ea. Te descurci uimitor de bine. Mulţi oameni s-ar fi confruntat până acum cu o prăbuşire nervoasă totală. E posibil ca această reacţie emoţională să semene cu ceva ce ai mai trăit, dar pot să te asigur că ceea ce simţi tu în clipa asta nu este un interes romantic.
   Daniel îşi recăpătă stăpânirea de sine în timp ce îi asculta explicaţia, dar nu părea nici lămurit, nici mulţumit de concluziile ei. Chipul îi căpătă o expresie de nervozitate.
   - Şi eşti sigură că-mi cunoşti sentimentele mai bine decât mine pentru că...
   - Aşa cum am spus, am mai văzut ceva de genul ăsta în laborator.
   - „Ceva de genul ăsta"? repetă el în loc de răspuns. Îmi închipui c-ai văzut multe lucruri în laboratorul ăla al tău, dar totodată sunt sigur că ştiu cel mai bine când am un interes romantic fată de cineva.
   Părea supărat, dar zâmbea şi se apropia tot mai mult de ea în timp ce vorbea.
   - Aşa încât, dacă singurul tău argument este empiric...
   - Nu e singurul meu argument, îl întrerupse ea timid. Poate c-am fost... absorbită de munca mea, dar n-am fost complet absentă. Ştiu ce văd oamenii când se uită la mine, cei care ştiu ce sunt... aşa cum ştii şi tu. Şi înţeleg acea reacţie. Nu o contest. Atitudinea ostilă a fratelui tău - e o reacţie normală, logică. Am întâlnit-o de multe ori - e provocată de teamă, aversiune, de dorinţa de a domina din punct de vedere fizic. Eu sunt sperietoarea dintr-o lume foarte întunecată şi înfricoşătoare. îi înspăimânt pe oamenii care nu se tem de nimic altceva, nici măcar de moarte. Pot să-i deposedez de toate lucrurile cu care se mândresc. Pot să-i fac să trădeze tot ce e sacru pentru ei. Sunt monstrul pe care-1 văd în coşmarurile lor.
   Era o versiune despre sine pe care Alex ajunsese s-o accepte, dar nu fără o strângere de inimă.
   Totodată, ştia că cei din afară, oamenii care n-o cunoşteau, o vedeau ca pe o femeie, şi nu ca pe un demon. Când avea nevoie, ştia să se folosească de abilitatea ei de a părea delicată şi feminină, aşa cum făcuse cu omul-morsă, managerul de hotel. îi reuşea, aşa cum îi venea uşor să se deghizeze în băiat. Ambele ipostaze erau menite să inducă în eroare. Dar nici cei care o vedeau ca pe o femeie nu se uitau la ea cu... dorinţă. Nu era genul ăla de fată, şi asta i se părea în regulă. Era mulţumită de calităţile ei şi oricum nu poţi să le ai pe toate.
   Daniel o asculta răbdător, cu o expresie neutră. Alex avu impresia că nu reacţionează suficient de puternic la vorbele ei.
   - Tu înţelegi ce-ţi spun eu? îl întrebă. Este exclus să fiu obiectul unui interes romantic.
   - Te înţeleg. Doar că nu sunt de acord.
   - Iar eu nu pricep cum se face că, dintre toţi oamenii, tu nu poţi fi de acord.
   - Mai întâi, nu mi-e frică de tine.
   Ea pufni, nerăbdătoare.
   - De ce nu ti-e frică?
   - Pentru că acum, când ştii cine sunt, nu mai vrei să-mi faci rău.
   Alex se încruntă şi-şi ţuguie uşor buzele. Avea dreptate... dar nu asta era cu adevărat problema.
   - În al doilea rând, cred că ţi-ai petrecut timpul cu un gen nepotrivit de bărbat. îmi imaginez că a fost un risc asumat ce ţinea de meseria ta specială.
   - Posibil. Dar ce vrei de fapt să-mi spui?
   Daniel se apropie iarăşi de ea.
   - Ce simt eu. Ce simţi tu.
   Alex se ţinu tare.
   - Şi cum poţi să fii sigur de ceea ce simţi? Treci prin cea mai traumatizantă experienţă din viaţa ta. Lumea ta s-a întors pe dos. Tot ce ţi-a rămas e un frate în care nu ai încredere deplină, persoana care te-a răpit şi te-a torturat şi Arnie. Aşa încât şansele erau egale ca tu să te ataşezi ori de mine, ori de Arnie. Daniel, asta e o formă a sindromului Stockholm. Sunt singura fiinţă umană de sex feminin din viaţa ta - nu mai există alte opţiuni. Gândeşte-te la asta în mod raţional, gândeşte-te că nu e deloc momentul potrivit pentru asemenea afirmaţii. Nu te poţi încrede în sentimente născute în toiul unei suferinţe fizice şi mentale severe.
   - Poate ai dreptate, exceptând un singur detaliu.
   - Şi care-i ăla?
   - Te-am dorit înainte să rămâi singura fiinţă umană de sex feminin din viaţa mea.
   Replica lui o tulbură, iar Daniel îşi aşeză uşor mâinile pe umerii ei. Simţindu-i căldura palmelor, Alex îşi dădu seama că i se făcuse frig. Se înfioră.
   - Mai ţii minte când ţi-am spus că n-am invitat niciodată o femeie la o întâlnire în metrou? A fost doar o jumătate de adevăr. De obicei, am nevoie cam de 3 săptămâni în care să interacţionez destul de regulat - împreună cu o cantitate jenantă de încurajări din partea fetei - înainte de a-mi aduna curajul ca să invit pe cineva la o cafea măcar. Dar din clipa în care ţi-am văzut chipul, am fost dispus să ies cu totul din zona mea de confort ca să fiu sigur că o să-l văd din nou.
   - Daniel, te-am sedat, zise ea clătinând din cap. Erai sub efectul puternic al unui compus chimic asemănător cu ecstasy.
   - Nu, atunci nu eram. Îmi amintesc. Am simţit diferenţa dintre cum eram înainte şi după ce m-ai sedat. Deja se întâmpla ceva cu mine. Încercam să găsesc o modalitate de a coborî la staţia ta, fără să pară că mă ţin de capul tău.
   Alex nu ştia ce să-i răspundă. Apropierea lui fizică o tulbura. Continua s-o ţină cu blândeţe, apropiindu-şi uşor faţa de a ei.
   Alex începu să se gândească serios la cuvintele lui. Până atunci, comportamentul lui i se păruse rezultatul experienţei traumatizante prin care trecuse. Îl analizase ca pe un subiect, cu detaşare. Pentru că nu era vorba de implicare personală.
   Şi toate reacţiile lui se înscriau în parametrii normali. încercă să-şi amintească de ultima oară când un bărbat se uitase la ea în felul ăsta şi nu găsi nimic.
   În ultimii 3 ani, fiecare persoană pe care o întâlnise, bărbat sau femeie, fusese o sursă potenţială de pericol. Timp de şase ani înainte de asta, aşa cum explicase cu multă tristeţe, fusese o pacoste pentru fiecare bărbat cu care interacţionase. Nici cele câteva relaţii scurte din timpul facultăţii nu avuseseră prea mult romantism. Era înainte de toate un om de ştiinţă, iar bărbaţii de care se ataşase fuseseră şi ei la fel.
   Ceea ce îi aducea împreună erau nenumărate ore petrecute în laborator şi o serie de preocupări foarte aparte, pe care oamenii obişnuiţi nu aveau cum să le înţeleagă. De fiecare dată, se acceptau reciproc în mod implicit. Nu era de mirare că acelor relaţii le lipsise pasiunea.
   Şi niciunul dintre bărbaţii cu care fusese nu avusese vreodată expresia asta. Uimire, fascinaţie şi înflăcărare în timp ce-i privea faţa... lovită şi umflată. Era prima dată când se simţea ruşinată de înfăţişarea ei dintr-un motiv complet stupid. Mâinile îi atârnau fără vlagă pe lângă corp. Încercă să-şi ascundă faţa.
   - Să ştii că m-am tot gândit la asta, spuse Daniel şi zâmbi uşor. Ştiu ce vorbesc.
   Alex clătină din cap.
   - Bineînţeles, toate astea ies din discuţie dacă tu nu simţi la fel. Cred că în seara asta am fost exagerat de încrezător.
   Daniel se opri o clipă.
   - Ţinând cont că n-am vorbit deloc aceeaşi limbă, nu-i aşa? Te-am citit greşit.
   Se opri din nou, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns, dar ea habar n-avea ce să spună.
   - Ce vezi când te uiţi la mine? o întrebă.
   Alex îşi lăsă mâna în jos şi ridică privirea spre acelaşi chip năucitor de sincer pe care încercase să-l citească încă de la început. Ce fel de întrebare era asta?
   - Nu ştiu cum să răspund.
   Daniel o privi un moment cu intensitate. Alex îşi dori ca el să facă un pas înapoi astfel încât s-o lase să gândească mai limpede. Deodată el păru să se încordeze, ca şi cum s-ar fi pregătit să primească o lovitură.
   - Până la urmă, de ce să nu vorbim pe şleau? Reformulez: Care e lucrul cel mai rău pe care-1 vezi când te uiţi la mine?
   Răspunsul cel mai sincer îi ieşi pe gură înainte să aibă timp să se gândească:
   - O responsabilitate.
   După expresia lui Daniel, Alex îşi dădu seama că fusese un răspuns nemilos. Acum el îi oferi spaţiul pe care şi-l dorise, iar Alex regretă. De ce se făcuse atât de frig în încăpere?
   Daniel dădea din cap ca pentru sine în timp ce se retrăgea.
   - E-adevărat, cât se poate de adevărat! E limpede că sunt un idiot. Nu pot să uit că te-am pus în pericol. De asemenea, faptul că...
   - Nu!
   Făcu un pas şovăielnic spre el, dornică să-i explice.
   - Nu asta am vrut să spun.
   - Nu trebuie să fii amabilă. Ştiu că sunt inutil în toată povestea asta.
   Făcu un gest vag spre uşă, spre lumea ostilă de afară.
   - Nu eşti. Să fii un om normal nu-i un lucru rău. Vei învăţa restul. Vorbeam despre... pârghie.

.............................................