Un strop de sânge, Stephen King - Telefonul domnului Harrigan

 .......................................

2.

      I-am povestit absolut tot.

   Despre cum luasem telefonul domnului Harrigan și apoi i-l băgasem în buzunarul de la haină. Pentru că telefonul ăla ajunsese să fie foarte important pentru el, am spus eu. Și pentru că era ceva ce-i dădusem eu lui. I-am spus cum am sunat în toiul nopții și am închis și după aia am sunat din nou și i-am lăsat un mesaj în mesageria vocală.
   N-a mai fost nevoie să-i arăt mesajul de răspuns, pentru că îl văzuse deja. Îl studiase, de fapt.

   Untul din tigaie începuse să se ardă. Tata s-a ridicat și a luat tigaia de pe foc.

   - Nu cred că mai vrei să mănânci ouă, a spus el.

   S-a întors la masă, dar, în loc să se așeze vizavi, la locul lui obișnuit, s-a așezat lângă mine și mi-a acoperit mâna cu palma lui.

   - Ascultă cu atenție ce-ți spun eu acum.

   - Știu că a fost o chestie sinistră, am zis eu, dar n-am fi aflat niciodată dacă n-aș fi făcut-o. Trebuie să...

   - Fiule...

   - Nu, tată, ascultă-mă! Trebuie să trimitem imediat acolo pe cineva! Cu un buldozer, un excavator, chiar și niște tipi cu lopeți! S-au putea să fie încă în...

   - Craig, încetează! Ai fost victima unei escrocherii cibernetice.

   Am rămas cu gura căscată. Știam ce-i aia o escrocherie ciberetică, dar nici prin cap nu-mi trecuse că mi s-ar fi putut întâmpla mie una ca asta, și tocmai în miez de noapte.

   - Se întâmplă tot mai des, a continuat tata. Am avut chiar o ședință pe tema asta la fabrică. Cineva a avut acces la telefonul mobil al lui Harrigan. Și l-a clonat. Înțelegi ce spun?

   - Da, sigur, dar tată...

   M-a strâns de mână.

   - Poate a fost cineva care voia să fure anumite informații confidențiale despre afacerile lui.

   - Dar era la pensie!

   - Da, însă ți-a spus că era la curent cu tot ce se întâmpla. Sau poate a vrut să obțină informațiile de pe cardul lui bancar. Și persoana respectivă a primit mesajul tău pe telefonul clonat și s-a hotărât să-ți facă o farsă.

   - N-ai de unde să știi. Trebuie să verificăm, tată!

   - Ba nu trebuie și am să-ți explic de ce. Domnul Harrigan a fost un om foarte bogat, care a murit singur în casa lui și care nu mai fusese de ani buni la doctor, deși sunt aproape sigur că Rafferty i-a făcut capul țambal pe chestia asta, fie doar și din cauză că nu putea să-i actualizeze asigurarea în așa fel încât să acopere mai multe taxe de moștenire. Din aceste motive, s-a efectuat o autopsie. Și așa s-a aflat că a murit din cauza unei boli cardiace foarte avansate.

   - L-au tăiat?

   Mi-am adus aminte că-i atinsesem în treacăt pieptul atunci când îi pusesem telefonul în buzunar. Erau cusături acolo, sub cămașa albă și apretată și cravata cu nod elegant? Dacă tata avea dreptate, atunci da Erau acolo niște tăieturi în formă de „Y” care fuseseră apoi cusute. Văzusem chestia asta la televizor. În serialul CSI.

   - Da, a răspuns tata. Nu-mi place că mă obligi să-ți spun asta, nu vreau să te afecteze, dar e mai bine decât să te gândești că a fost îngropat de viu. Nu a fost. Nici nu se putea. Este mort. Înțelegi ce-ți spun?

   - Da.

   - Vrei să rămân azi acasă? Dacă vrei, pot să aranjez asta.

   - Nu, e în regulă. Ai dreptate. Am fost victima unei escrocherii cibernetice.

   Și m-am speriat îngrozitor de tare. Da.

   - Ce vrei să faci azi? Pentru că tot cred că ar trebui să-mi iau liber dacă ai de gând să taci și să te lași în voia gândurilor negre. Negre și morbide. Am putea să mergem la pescuit.

   - N-o să zac și n-o să am niciun gând de-ăsta. Dar ar trebui să mă duc acolo să ud florile.

   - Ți se pare o idee bună?

   Tata mă privea cu îngrijorare.

   - I-o datorez. Plus că vreau să vorbesc cu doamna Grogan. Să aflu dacă e în testament și o chestie din aia pentru ea.

   - Chestia aia se cheamă clauză. Și e foarte frumos din partea ta. Desigur că s-ar putea să-ți zică să-ți vezi de treburile tale. E o cucoană dură și de modă veche.

   - Dacă nu i-a lăsat nimic, aș vrea să-i dau din banii mei, am spus eu.

   A zâmbit și m-a pupat pe obraz.

   - Ești un copil tare bun. Mama ar fi foarte mândră de tine. Ești sigur că totul e în regulă acum?

   - Da.

   Și am mâncat niște ouă cu pâine prăjtă doar ca să i-o dovedesc, pentru că nu-mi era nici poftă și nici foame.

   Cu siguranță tata avea dreptate - o parolă furată, un telefon clonat, o farsă sinistră. Precis mesajul ăla nu fusese trimis de domnul Harrigan, căruia îi fuseseră scoase mațele și îi fusese înlocuit sângele cu nu știu ce lichid de îmbălsămare.

   Tata a plecat la serviciu și eu m-am dus acasă la domnul Harrigan.

   Doamna Grogan dădea cu aspiratorul în loving. Nu mai cânta ca de obicei, dar părea destul de calmă; și, după ce am terminat de udat florile, m-a întrebat dacă vreau să merg în bucătărie și să beau o ceașcă de ceai (pronunța apăsat cuvintele, cu acent englezesc) împreună cu ea.

   - Avem și fursecuri, a mai zis.

   Am intrat în bucătărie, ea a pus ceainicul pe foc și eu i-am povestit despre scrisoarea domnului Harrigan și despre banii pe care mi i-a lăsat pentru studii.

   Doamna Grogan a dat din cap, de parcă nici nu s-ar fi așteptat la altceva, și mi-a spus că și ei îi dăduse domnul Rafferty un plic asemănător.

   - Patronul m-a aranjat pe viață. Mi-a lăsat mai mult decât speram. Probabil mai mult decât merit.

   I-am zis că și eu am același sentiment.

   Doamna G. a pus pe masă cănile cu ceai, câte una mare pentru fiecare. Și între ele a așezat o farfurie cu fursecuri din ovăz.

   - Tare mult îi mai plăceau, a spus ea.

   - Da. Zicea că-i pun mațele în mișcare.

   Doamna Grogan a râs. Eu am mușcat dintr-un fursec.

   - Și de Pete a avut grijă, a spus doamna Grogan.

   Adică de Pete Bostwick, grădinarul.

   - Frumos! am zis eu și mi-am mai luat un fursec. Nu-i așa că a fost un om bun?

   - Nu-s prea sigură, a zis ea. Da, era foarte corect, dar nu-ți doreai să-i cazi în dizgrație. Nu-l știi pe Dusty Bilodeau, nu? Nu, nici n-ai de unde. Nu începuseși să vii pe aici.

   - Rudă cu Bilodeau din parcul de rulote?

   - Da, din ăla de lângă magazin, dar nu cred că Dusty mai e pe acolo. Probabil că și-a luat de mult tălpășița. El a fost grădinar înainte de Pete și lucra aici doar de 8 luni când domnul Harrigan l-a prins furând și l-a zburat de-aici. Nu știu cât a furat sau cum de l-a prins domnul Harrigan, dar lucrurile nu s-au terminat aici. Știu că ai aflat câte a oferit domnul H. acestui orășel și cât a făcut pentru el, dar Mooney n-a pomenit nici măcar jumătate. Poate din cauză că nu știa sau poate din cauză că trebuia să se încadreze într-un timp limitat. Filantropia îți face bine la suflet, dar îți și dă o putere foarte mare, iar domnul Harrigan s-a folosit de puterea asta împotriva lui Dusty Bilodeau.

   Și a clătinat din cap. Cred că și de admirație, într-o oarecare măsură. Era dură cucoana, la fel ca strămoșii care au colonizat America.

   - Măcar să fi șterpelit câteva sutici din birou sau din sertarul cu șosete al domnului Harrigan sau de unde o fi furat el banii ăia, pentru că alții n-a mai văzut în orașul Harlow, comitatul Castle, statul Maine. N-a mai reușit să se angajeze nici măcar ca să adune găinațul din cotețul de găini al babei Dorance Marstellar. A avut grijă domnul Harrigan de asta. Da, a fost un om corect, dar, dacă nu-i răspundeai în același fel, atunci să te păzească Dumnezeu. Haide, mai ia un fursec!

   Am mai luat un fursce.

   - Și bea-ți ceaiul, băiete!

   Mi-am băut ceaiul.

   - Cred că acum mă duc să fac curat la etaj. Poate am să schimb și așternuturile. Tu ce crezi că o să se întâmple cu casa asta?

   - Habar n-am.

   - Nici eu nu știu. N-am nici cea mai vagă idee. Nu-mi închipui că ar cumpăra-o cineva. Domnul Harrigan era unic în felul lui, la fel și...

   A întins brațele.

   - ...tot ce e aici.

   M-am gândit la liftul cu pereți din sticlă și i-am dat dreptate.

   Doamna G. a mai mâncat un fursec.

   - Ce-o să facem cu florile dinăuntru? Ai vreo idee?

   - Aș lua eu vreo două, dacă îmi dați voie, am spus eu. Nu știu ce să facem cu celelalte.

   - Nici eu nu știu. Și frigiderul e plin. Cred că am putea să împărțim între noi tot ce-i acolo: tu, eu și Pete.

   „Luați, mâncați”, mi-am spus eu. „Întru pomenirea mea.”

   A oftat.

   - Habar n-am ce să fac. Trag de treburile pe care le mai am ca să treacă timpul mai repede. Nu știu ce-o să fac mai departe, ăsta-i purul adevăr. Și tu, Craig? Tu ce-ai de gând să faci?

   - Am să mă duc la subsol să-i stropesc puțin ciupercile, am zis eu. Și, dacă spuneți că e în ordine, aș lua acasă măcar violeta africană.

   - Sigur că-i în ordine. Ia câte flori vrei tu.

   Doamna Grogan s-a dus la etaj, iau eu am coborât la subsol, unde erau câteva lăzi în care domnul Harrigan își ținea ciupercile.

   În timp ce le stropeam m-am gândit la mesajul primit după miezul nopții de la regelepirat 1. Tata avea dreptate, precis că fusese o farsă. Dar, dacă tot voia să mă sperie tipul ăla care mi-a făcut-o, n-ar fi trebuit oare să-mi fi scris ceva cât de cât mai inteligent, de genul „Nu mă deranja, sunt închis într-o cutie”? Sau, și mai bine, „Mă descompun, nu mă deranja”?

   Și de ce tipul cu farsa a trimis și doi de „a”, care, când îi pronunți legați, sună ca un fel de horcăit? Și de ce tipul cu farsa a scris după mesaj și inițiala numelui meu? Și nu o dată sau de două ori, ci de 3?

   Până la urmă am luat 4 dintre plantele domnului Harrigan - violeta africană, floarea-flamingo, peperomia și dieffenbachia.

   Le-am aranjat în diverse locuri la noi în casă și mi-am pus dieffenbachia la mine în cameră pentru că era preferata mea. Însă și eu trăgeam de timp și îmi dădeam seama de asta. După ce am terminat cu plantele, mi-am scos din frigider o sticlă cu suc Snapple, am pus-o în geanta de la bicicletă și am plecat la Cimitirul Ulmului.

   Era o dimineață fierbinte de vară și cimitirul era pustiu. M-am dus direct la mormântul domnului Harrigan. Piatra funerară era la locul ei - o bucată de granit simplă și deloc pretențioasă, cu numelelui și anii de viață.

   Erau foarte multe buchete de flori, încă proaspete (deși aveau să se ofilească în curând), cele mai multe cu cărți de vizită în ele. Cel mai mare dintre toate, făcut chiar din florile care creșteau în grădina domnului Harrigan - semn de respect, nu de zgârcenie - era de la familia lui Pete Bostwick.

   M-am așezat în genunchi, dar nu voiam să mă rog. Mi-am scos telefonul din buzunar. Atât de tare îmi bătea inima că parcă vedeam punctișoare negre în fața ochilor.

   Am intrat în agendă și l-am sunat. După aceea, am lăsat telefonul jos și mi-am lipit obrazul de pământul afânat, așteptând să o aud pe Tammy Winette.

   Și chiar am avut impresia că o aud, deși probabil că mi s-a părut. Ca să-l pot auzi eu, sunetul telefonului ar fi trebuit să treacă prin stofa sacoului, prin capacul sicriului și prin aproape 2 metri de pământ.
   Dar mi s-a părut că aud. Ba nu, nu-i adevărat - am fost convins că aud. Telefonul domnului Harrigan cânta de jos, din mormânt, „Stand By Your Man”.

   Iar cu cealaltă ureche, urechea nelipită de sol, am auzit și vocea lui, foarte slabă, dar perfect inteligibilă în neclinitrea cimitirului: „Nu răspund acum la telefon. Am să vă sun eu, dacă mi se pare indicat”.

   Dar nu va suna, indiferent dacă i se părea indicat sau nu. Pentru că era mort.

   M-am dus acasă.

   În septembrie 2009, am început cursurile la gimnaziul din Gates Falls, alături de prietenii mei - Margie, Regina și Billy. Ajungeam acolo cu un autobuz mic și vechi, care i-a făcut imediat pe puștii din Gates să-și bată joc de noi și să ne poreclească „Cocliții”.

   La un moment dat am început să iau și eu în înălțime (deși m-am oprit la 1 metru 77, chestie care m-a întristat destul de tare), dar, în acea primă zi de școală, eu am fost cel mai scund copil din clasa a VIII-a. Și așa s-a făcut că am devenit ținta predilectă a lui Kenny Yanko, un huligan mătăhălos, care rămăsese repetent în anul precedent și a cărui poză ar fi trebuit să fie pusă în dicționar lângă cuvântul bătăuș.

   Prima oră de curs n-a fost de fapt o oră de curs, ci o adunare școlară destinată elevilor nou-veniți din așa-zisele „orașe-satelit”: Harlow, Motton și Shiloh Church.

   În anul acela (și încă mulți ani de atunci încolo) director era un domn înalt și cam împiedicat, cu o chelie atât de netedă și lucioasă, încât ziceai că și-o dăduse cu lac. Acesta era domnul Albert Douglas, căruia copiii îi ziceau ori Alkie Al, ori Dipso Doug. În realitate, niciun elev nu-l văzuse vreodată beat, dar la vremea respectivă toată lumea nutrea convingerea că trăgea la măsea într-un mare fel.

   A luat cuvântul, a urat bun venit la gimnaziul din Gates Falls „acestui nou grup de elevi extrem de buni” și a început să ne înșire toate lucrurile minunate de care urma să avem parte în acel an școlar.

   Printre acestea se numărau o orchestră, un cor, un club de dezbateri, un cerc de fotografie, un club de agricultură și toate sporturile pe care le iubeam (cu condiția să fie doar baseball, atletism, fotbal european sau hochei pe iarbă). Ne-a explicat cum stă treaba cu Vinerea Elegantă, care avea loc o dată pe lună, când băieții trebuiau să poarte cravate și sacouri sport, iar fetele trebuiau să fie îmbrăcate în rochițe (cu doar 5 centimetri deasupra genunchilor, vă rog frumos).
   În ultimul rând, ne-a anunțat că nu avea să fie niciun fel de ceremonial de inițiere a elevilor din alte orașe. Adică noi. Se pare că, în urmă cu 1 an, un elev transferat aici din Vermont a ajuns la spital după ce fusese obligat să bea pe nerăsuflate 3 sticle de băutură energizantă Gatorade, iar acum această tradiție a fost interzisă.

   Temerile mele că mă voi pierde în școala asta enormă s-au dovedit neîntemeiate pentru că nu era deloc mare. Iar toate orele, cu excepția celor de engleză, le aveam la etajul I. Plus că îmi plăceau toți profesorii. Îmi fusese tamă de orele de mate, dar am continuat cam de acolo unde ne opriserăm în cealaltă școală, așa că nici aici nu am avut vreo problemă.

   În cea mai mare parte a timpului mă simțea bine și în largul meu. Mai puțin în pauza de 4 minute dintre ora a șasea și a șaptea, când trebuia să schimb clasa.

   M-am întreptat atunci spre scară, pe lângă alți copii care trânteau ușile dulapurilor sau se hârjoneau între ei. Mirosul macaroanelor cu carne de la cantină umplea clădirea.

   Am ajuns în capul scării și atunci m-a înșfăcat o mână.

   - Unde te grăbești așa, prospătură?

   M-am întors și am văzut un trol de aproape 2 metri, cu mutra plină de acnee. Părul negru îi atârna până pe umeri în șuvițe încurcate și slinoase. Mă examina cu niște ochi mici și negri, abia deslușiți sub fruntea proeminentă. Iar ochii ăia erau plini de veselie prefăcută. Purta jeanși strâmți și bocanci scâlciați, de motociclist. Într-o mână avea o pungă de hârtie.

   - Ia asta!

   Neștiind ce mă așteaptă, am luat-o. Ceilalți copii se grăbeau să treacă cât mai repede pe lângă noi, iar unii aruncau priviri înfricoșate la puștiu cel mare, cu păr lung și negru.

   - Uită-te înăuntru!

   M-am uitat. În pungă erau o cârpă, o perie și o cutie cu cremă de ghete Kiwi. Am vrut să i-o dau înapoi.

   - Trebuie să ajung la oră.

   - Nțțț, prospătură! Ai să te duci după ce-mi lustruiești bocancii.

   Acum știam. Era unul dintre ritualurile de inițiere, interzise în mod expres de director chiar în dimineața aceea. Dar mie mi-a dat prin cap să mă conformez. Însă apoi m-am gândit la toții copiii care treceau pe lângă noi. L-ar fi văzut pe micuțul țăran din Harlow în genunchi, cu cârpa și peria și cutia cu cremă. Iar vestea s-ar fi răspândit foarte repede. Și totuși mă gândeam să mă supun pentru că băiatul ăla era mult mai mare decât mine și nici nu-mi plăcea privirea lui.

   Și apoi m-am gândit ce-ar fi spus domnul Harrigan dacă m-ar fi văzut în patru labe, lustruind ca o slugă umilă bocancii mitocanului.

   - Ba nu, am spus eu.

   - Nu vrei să-mi răspunzi așa, a zis băiatul. Că nu mă joc.

   - Băieți? Hai, băieți! S-a întâmplat ceva?

   Era domnișoara Hargensen, profesoara mea de Științele pământului.

   Drăguță și atât de tânără, că nu părea să fi terminat facultatea de prea multă vreme. Însă încrederea în sine pe care o emana îți spunea foarte clar că nu tolera niciun fel de măgărie.

   Zrahonul a clătinat din cap: nu, nu s-a întâmplat nimic.

   - E totul în ordine, am spus eu, întinzând punga proprietarului ei.

   - Cum te cheamă? a întrebat domnișoara Hagernsen.

   Nu la mine se uita.

   - Kenny Yanko.

   - Și ce ai tu în punga aia, Kenny?

   - Nimic.

   - Nu care cumva e un set de inițiere, nu?

   - Nu e, a mormăit malacul. Tre` să mă duc la oră.

   Și eu trebuia să ajung în clasă. Erau din ce în ce mai puțini copii pe scară și foarte curând avea să sune de intrare.

   - Sunt convinsă, Kenny, dar te rog să aștepți puțin.

   Acum s-a uitat la mine.

   - Tu ești, Craig, da?

   - Da, doamnă.

   - Ce este în punga aceea, Craig? Vreau să știu și eu.

   M-am gândit să-i spun. Nu îndemnat de vreo aiureală de aia de cercetaș cum că adevărul este cea mai bună politică, ci pentru că tipul mă speriase și acum aveam draci pe mine. Plus că (de ce să n-o recunosc) acum era și un adult de față care să mă apere la nevoie.

   După care m-am întrebat: „Oare cum ar acționa domnul Harrigan într-o asemenea situație? L-ar pârî?”

   - Ce i-a mai rămas din mâncarea de la prânz, am spus eu. Jumătate de sandvici. M-a întrebat dacă nu-l vreau eu.

   Am fi dat amândoi de necaz dacă profesoara s-ar fi uitat în pungă, dar n-a făcut-o... deși sunt aproape convins că știa că mint. Ne-a spus doar să mergem la clasă și s-a îndepărtat, țăcănind pe coridor cu tocurile ei de înălțime medie, perfect adecvate unei instituții de învățământ.

   Am vrut să cobor, dar Kenny Yanko m-a apucat de umăr.

   - Ar fi trebuit să mi-i lustruiești, prospătură!

   Faza asta m-a scos și mai tare din sărite.

   - Tocmai ce ți-am salvat pielea. Ar trebui să-mi mulțumești.

   S-a făcut roșu la față, chestie care nu-i înfrumuseța deloc vulcanii cu puroi de pe obraji și frunte.

   - Să mi-i lustruiești, asta trebuia să faci tu.

   Și s-a întors să plece, dar mi-a aruncat o ultimă privire:

   - Fac ceva pe mulțumirile tale, prospătură! Și fac ceva și pe tine!

   După o săptămână, Kenny Yanko s-a luat la harță cu domnul Arsenault, profesorul de tâmplărie, și a aruncat în el cu un aparat de sablat.

   În cei 2 ani petrecuți la gimnaziul Gates Falls, Kenny fusese suspendat de 3 ori, iar după confruntarea noastră de pe scară am aflat că era un fel de legendă a școlii. Dar evenimentul din atelierul de tâmplărie a fost ultima picătură. A fost exmatriculat și eu am crezut că n-o să mai am niciodată probleme cu el.

   La fel ca în majoritatea școlilor de provincie, și în gimnaziul Gates Falls abundau tradițiile. Vinerea Elegantă era doar una dintre ele.

   Mai aveam și Micii Finanțatori (adică trebuia să stăm în fața supermaketului și să cerem oamenilor să doneze bani pentru detașamentul de pompieri) și Mâncăm Pământul (nu mâncam nimic, dar trebuia să alergăm de 20 de ori în jurul sălii de sport la orele de educație fizică) și intonarea imnului școlii la adunările lunare.

   O altă tradiție era Balul Toamnei, o chestie gen Sadie Hawkins, când fetele trebuiau să invite băieții ă le însoțească. Pe mine m-a invitat Margie Wahburn și desigur că am acceptat, pentru că voiam să fim în continuare prieteni cu toate că n-o plăceam în sensul ăla, știți voi care. L-am rugat pe tata să ne ducă cu mașina și a fost foarte bucuros să ne ajute.

   Regina Michaels l-a rugat pe Billy Bogan să vină cu ea, așa că a fost o întâlnire dublă.

   M-am distrat foarte bine până la prima pauză, când am plecat din sala de sport ca să scap de punciul pe care-l vârâsem în mine.

   Am ajuns doar până la ușa toaletei pentru băieți și atunci m-a înșfăcat cineva de curea cu o mână și de ceafă cu cealaltă și m-a îmbrâncit pe coridor spre ieșirea laterală care dădea în parcare.
   Dacă n-aș fi întins o mână să împing ușa, Kenny m-a fi izbit cu fața de ea.

   Mi-amintesc absolut tot ce a urmat. Nu știu de ce îmi sunt atât de clare toate amintirile urâte din copilărie și începutul adolescenței, dar uite că așa sunt. Iar amintirea aceasta este una foarte urâtă.

   După căldura din sala de sport (ca să nu zic nimic de umiditatea emanată de toate trupurile acelea aflate la pubertate), aerul serii mi s-a părut cumplit de rece.

   Vedeam lumina lunii scânteind pe cromul celor două mașini care aparțineau profesorilor supraveghetori - domnul Taylor și domnișoara Hargensen. Auzeam păcănitul supărat al tobei de eșapament de la o mașină care trecea pe Autostrada 96. Și am simțit usturimi în palme atunci când Kenny Yanko mi-a dat un brânci puternic și am căzut pe asfaltul parcării.

   - Scoală-te de acolo! mi-a ordonat el. Ai o treabă de făcut.

   M-am ridicat. Mi-am privit palmele și am văzut că sângerau.

   Pe capota uneia dintre mașini era o pungă. A luat-o și mi-a întins-o.

   - Lustruiește-mi bocancii! Și o să fim chit.

   - Du-te dracu`! i-am zis și i-am tras un pumn în ochi.

   Mi-amintesc absolut tot, da?
   Mi-amintesc fiecare lovitură pe care am primit-o: 5 cu totul. Mi-amintesc cum ultima m-a trimis până în zidul din beton al clădirii și cum mi-am implorat picioarele să mă țină și ele m-au refuzat, iar eu am alunecat încet până am ajuns cu fundul pe macadam. Mi-amintesc că-i auzeam pe rapperi de la Black Eyed Peas - slab, dar foarte limpede - interpretând „Boom Boob Pow”. Mi-amintesc cum stătea Kenny deasupra mea, răsuflând cu zgomot și zicându-mi:

   - Ești mort dacă spui cuiva.

   Însă cel mai bine îmi amintesc - îmi amintesc și păstrez cu sfințenie această amintire în adâncul sufletului meu - satisfacția sublimă și primitivă pe care am avut-o când l-am pocnit cu pumnul în ochi. A fost unica lovitură pe care i-am putut-o da, dar a fost una a naibii de puternică.

   Bum bum poc!

   După ce a plecat, mi-am scos telefonul din buzunar. Mai întâi am verificat să nu fie spart, după aceea l-am sunat pe Billy. N-am știut ce altceva să fac.

   Mi-a răspuns la al treilea țârâit și a început să zbiere ca să se facă auzit în răcnetele rapperului Flo Rida. I-am cerut să iasă în parcare și s-o aducă și pe domnișoara Hargensen.

   Nu voiam să implic un profesor în toată povestea asta, dar, chiar dacă eram considerat un elev destul de bun, știam că se va ajunge aici la un moment dat, așa că mi s-a părut indicat să iau eu inițiativa.

   - De ce? Care-i treaba, frate?

   - M-a bătut un puști, a, zis eu. Nu cred că-i nimerit să mai intru. Nu arăt prea bine.

   În doar 3 minute a fost afară. Și n-a adus-o doar pe domnișoara Hargensen, ci și pe Regina și Margie.

   Prietenii mei s-au uitat îngroziți la buza mea spartă și la sângele care-mi curgea din nas. Și hainele îmi erau mânjite cu sânge, iar cămașa (nou-năuță) era sfâșiată.

   - Veniți cu mine! a spus domnișoara Hargensen.

   Nu părea deloc deranjată de sânge, de julitura de pe obraz sau de rapiditatea cu care mi se umfla buza.

   - Nu vreau să intru acolo, am zis eu - adică în sala de sport, unde erau toți copiii. Nu vreau să se holbeze lumea la mine.

   - Nu te condamn, mi-a răspuns ea. Pe aici!

   Ne-a consud la o ușă pe care scria INTRAREA ANGAJAȚILOR, a scos o cheie, a deschis și ne-a dus în cancelarie.

   Nu era cine știe ce. Văzusem piese de mobilier mai frumoase vândute de localnicii din Harlow pe peluzele lor. Dar erau multe scaune și m-am așezat pe unul. Domnișoara profesoară a găsit pe undeva o trusă de prim-ajutor și a trimis-o pe Regina la toaletă ca să ude o cârpă cu apă rece pe care voia să mi-o pună pe nasul care nu credea că era spart.

   Regina s-a întors gâfâind de emoție.

   - Am văzut cremă de mâini lângă chiuvetă!

   - E a mea, a spus domnișoara Hargensen. Poți să te dai cu ea dacă vrei. Pune-ți asta pe nas, Craig. Ține-o acolo. Cine v-a adus?

   - Tatăl lui Craig, a răspuns Margie.

   Se uita cu ochi mari la ținutul necunoscut din jur. Se lămurise că nu urma să mor, așa că voia să țină minte cât mai multe detalii, ca să aibă ce să discute mai încolo cu prietenele ei.

   - Sună-l! a zis domnișoara Hargensen. Dă-i telefonul tău lui Margie, Craig.

   Margie l-a sunat pe tata și i-a spus să vină să ne ia. Tata a zis ceva. Margie a ascultat și apoi a răspuns:

   - Au fost niște probleme.

   A ascultat din nou ce zicea tata.

   - Păi...

   Billy i-a luat telefonul din mână.

   - L-a bătut un tip, dar e bine.

   A ascultat și el, apoi mi-a întins telefonul.

   - Vrea să vorbească cu tine.

   Normal că voia și, după ce m-a întrebat dacă sunt bine, a vrut să știe cine a fost. I-am spus că nu știu, dar că am impresia că era un elev de liceu care poate că a încercat să ne strice distracția.

   - N-am pățit nimic, tată. Hai să nu facem un capăt de țară din asta, da?

   Tata a spus că este un capăt de țară. Eu am spus că nu e. El a spus că ba da, este. Și ne-am tot contrazis așa câteva secunde. După care el a oftat și a zis că o să ajungă cât de repede poate. Am închis telefonul.

   Atunci domnișoara Hargensen a spus:

   - Nu-mi este permis să-ți dau nimic pentru durere, doar asistenta de la cabinetul medical are voie și numai cu consimțământul părinților, dar ea nu-i aici, așa că...

   Și-a luat geanta din cuierul unde îi atârna pardesiul și s-a uitat înăuntru.

   - Aveți de gând să mă pârâți și să mă faceți să-mi pierd slujba?

   Cei trei prieteni ai mei au clătinat cu vehemență din cap. La fel și eu, numai că nu prea vehement, că mă cam durea. Kenny îmi dăduse un pumn zdravăn de tot în tâmpla stângă. Sper că-l durea mâna și pe bătăușul ăla nesimțit.

   Domnișoara Harrigan a scos din geantă un flacon mic de Aleve.

   - Rezerva mea. Adu-i niște apă, Billy!

   Billy mi-a adus un pahar din plastic cu apă. Am înghițit pastila și m-am simțit imediat mult mai bine. Uite, atât de mare e puterea sugestiei, mai cu seamă atunci când te îndeamnă o tânără superbă.

   - Voi trei puneți-vă repede pe treabă, le-a spus domnișoara Hargensen prietenilor mei. Tu, Billy, du-te în sala de sport și anunță-l pe domnul Taylor că vin și eu în 10 minute. Voi, fetelor, ieșiți și așteptați-l pe tatăl lui Craig. Când îl vedeți, faceți-i semn să tragă în fața intrării profesorilor.

   Au plecat.

   Domnișoara Hargensen s-a aplecat spre mine atât de mult, încât îi simțeam mirosul parfumului - minunat. Și m-am îndrăgostit instantaneu de ea. Știam că-i o tâmepnie, dar n-am avut ce face. A ridicat două degete în fața ochilor mei.

   - Te rog frumos să-mi spui dacă vezi trei sau patru.

   - Doar două.

   - În regulă.

   S-a ridicat și m-a întrebat:

   - Yanko a fost? Nu-i așa că el a fost?

   - Nu.

   - Crezi că sunt proastă? Spune-mi adevărul!

   Nu puteam, chiar dacă mi se părea superbă.

   - Nu, nu sunteți, dar nu Kenny a fost. Și asta-i bine. Că, dacă ar fi fost el, sunt convins că ar fi arestat, că oricum e exmatriculat de la noi. Și după aia ar fi un proces și eu ar trebui să mă duc la tribunal să povestesc cum m-a bătut. Și ar afla toată lumea. Gândiți-vă ce rușine mi-ar fi.

   - Și dacă mai bate și pe alții?

   Iarăși m-am gândit la domnul Harrigan - am încercat să mă pun pe aceeași lungime de undă cu el, cum s-ar zice.

   - E problema lor. Pe mine mă interesează doar că a terminat cu mine.

   Domnișoara profesoară a încercat să se uite dezaprobator la mine. Nu i-a ieșit. În schimb, i-a ieșit un zâmbet larg, iar eu am simțit că o iubesc și mai mult - dacă se poate așa ceva.

   - Ești rău.

   - Nu vreau decât să mă înțeleg bine cu toată lumea, am spus eu.

   Iar ăsta era adevărul adevărat.

   - Știi ceva, Craig? Mi se pare că așa va fi.

   Când a ajuns tata, mai întâi s-a uitat bine la mine, după care a felicitat-o pe domnișoara Hargensen pentru felul în care m-a doftoricit.

   - În viața anterioară am fost doctorul unui boxer, a spus ea.

   Și tata a izbucnit în râs. Nu a fost nimeni de părere să mergem la spital. Mare ușurare pentru mine.

   Tata ne-a dus acasă pe toți patru, așa că am pierdut a doua parte a reuniunii. Dar nu ne părea rău. Billy, Margie și Regina avuseseră parte de o experiență mult mai palpitantă decât dacă și-ar fi fluturat mâinile în aer pe cântecele lui Beyonce și Jay-Z. Iar eu retrăiam iar și iar momentul acela fantastic când îl lovisem cu pumnul în ochi pe Kenny Yanko. Parcă și acum îmi mai vibra brațul.

   Urma să aibă o vânătaie splendidă, iar eu mă întrebam cum o va explica.

   Când am ajuns acasă, tata m-a întrebat din nou dacă îl cunoșteam pe cel care mă bătuse. I-am zis că nu.

   - Nu te cred, fiule.

   N-am spus nimic.

   - Vrei s-o lași moartă? Asta încerci să-mi spui?

   Am dat din cap că da.

   - Bine, a oftat el. Înțeleg. Și eu am fost tânăr. Știi, chesta asta o spun toți părinții la un moment dat, dar mă cam îndouesc că e vreun copil care să-i creadă.

   - Eu te cred, am zis eu.

   Și chiar îl credeam, deși era nostim să-mi imaginez cum ar fi arătat tata pe vremea telefoanelor fixe - o piticanie de doar 1 metru 50 și un pic.

   - Te rog doar să-mi spui un singur lucru. Maică-ta s-ar supăra pe mine că te întreb, dar ea nu e aici, așa că... măcar l-ai pocnit și tu?

   - Da. O singură dată, dar tare.

   A zâmbit satisfăcut.

   - Bravo! Însă trebuie să înțelegi că, dacă se mai ia de tine, o să chem poliția. Ai priceput?

   Am spus că da.

   - Profesoara aia a ta - e tare simpatică și cumsecade - mi-a zis că trebuie să nu te las să te duci la culcare cel puțin o oră și să te supraveghez ca să mă asigur că nu te ia cu amețeală. Vrei o bucată de plăcintă?

   - Sigur.

   - Și o ceașcă de ceai?

   - Evident.

   Așa că am mâncat amândoi plăcintă și am băut ceai și tata mi-a povestit niște întâmplări care n-aveau nimic de-a face cu telefoanele cuplate și nici cu școlile cu o singură sală de clasă unde te încălzeai la o sobă cu lemne și nici cu televizoarele la care nu prindeai decât 3 posturi (sau niciunul dacă îți dărâma vântul antena de pe acoperiș).

   M-am dus în camera mea de la etaj simțindu-mă mai bine, dar începea deja să treacă efectul antiinflamatorului pe care mi-l dăduse domnișoara Hargensen și, în timp ce mă pregăteam de culcare, starea de bine a dispărut și ea.

   Eram destul de sigur că am scăpat de Kenny Yanko, dar nu eram absolut convins. Dacă amicii lui începeau să facă mișto de ochiul învinețit? Dacăse înfuria și mai tare și urma o a doua rundă? Acum putea să mă bage în spital, dacă nu și mai rău.

   M-am spălat pe ochi (foarte ușor), m-am spălat pe dinți, m-am băgat în pat, am stins lumina și apoi am stat și am retrăit toate cele întâmplate. Șocul pe care l-am avut când m-am simțit înșfăcat pe la spate și îmbrâncit pe coridor. Lovitura în piept. Lovitura în gura. Cum îmi rugam picioarele să mă țină și picioarele îmi ziceau „poate mai târziu”.

   Atunci, pe întuneric, mi-am dat seama că este foarte probabil ca tipul să nu-și fi încheiat socotelile cu mine. De fapt, mi se pare chiar logic, așa cum ți se par o grămadă de chestii mult mai aiurea decât asta atunci când stai singur pe întuneric.

   Așa că am aprins lumina și l-am sunat pe doomnul Harrigan.

   Nici nu mă mai așteptam să-l aud, voiam doar să mă prefac puțin că vorbesc cu el. Mă așteptam să dau doar peste o tăcere prelungă sau un mesaj înregistrat care să mă anunțe că numărul apelat nu mai este alocat.

   Însă a sunat. N-ar fi trebuit să sune, asta era în contradicție cu orice principiu științific. Dar uite că în adâncul pământului din Cimitirul Ulmului, la 5 kilometri depărtare de casa mea, Tammy Wynette cânta „Stand By Your Man”.

   La jumătatea celui de-al cincilea țârâit, am auzit vocea ușor dogită de om bătrân, cu același mesaj sec și la obiect, fără măcar să-i ceară celui care sunase să lase vreun număr de telefon sau să-i comunice motivul pentru care-l sunase:

   „Nu răspund acum la telefon. Am să vă sun eu dacă mi se pare indicat.”

   A urmat semnalul sonor și m-am pomenit vorbind. Nu-mi amintesc să mă fi gândit dinainte ce urma să spun; gura mea părea să funcționeze de una singură.

   - M-a bătut un băiat în seara asta, domnule Harrigan. Un băiat mare și prost, pe care-l cheamă Kenny Yanko. Voia să-i lustruiesc bocancii și eu n-am vrut s-o fac. Nu l-am pârât pentru că am crezut că o să mă lase în pace după asta. Am încercat să gândesc ca dumneavoastră, dar încă mi-e frică. O, ce mult mi-aș dori să pot vorbi cu dumneavoastră!

   O pauză și am adăugat:

   - Mă bucur că încă vă merge telefonul, deși nu pricep cum e posibil.

   Altă pauză.

   - Mi-e dor de dumneavoastră. La revedere!

   Și am închis.

   M-am uitat la apelurile recente ca să mă conving că-l sunasem de-adevăratelea. Și, da, numărul lui era acolo, alături de ora la care fusese făcut apelul - 23:02. Mi-am închis telefonul și l-am pus pe noptieră. Am stins veioza și am adormit imediat.

   Asta s-a întâmplat vineri seara. În seara următoare - sau poate duminică dimineața devreme - a murit Kenny Yanko. S-a spânzurat. Încă eu am aflat lucrul ăsta, împreună cu alte detalii, abia peste 1 an.

   Necrologul lui Kenny James Yanko a apărut în ziarul „Sun” din Lewiston abia marți și în el nu scria decât atât: „moarte neașteptată, produsă în urma unui accident tragic”; însă vestea s-a aflat la școală încă de luni și imediat s-a pus în funcțiune mașinăria de zvonuri.

   Inhala aurolac și a făcut un atac cerebral.

   Curăța una dintre puștile tatălui său (se spunea că domnul Yanko avea un adevărat arsenal în casă) și s-a descărcat.

   Juca ruleta rusească cu unul dintre pistoalele tatălui său și și-a tras un glonț în cap.

   S-a îmbătat, a căzut pe scară și și-a rupt gâtul.

   Niciuna dintre poveștile astea nu era adevărată.

   Pe mine m-a anunțat Billy Bogan de îndată ce s-a urcat în rabla noastră de autobuz. Ardea de nerăbdare să-mi dea vestea.

   Mi-a zis că una dintre prietenele mamei lui din Gates Falls o sunase și îi spusese. Prietena asta locuia vizavi de familia Yanko și a văzut cadavrul scos pe targă și a văzut o mulțime de rude care plângeau și urlau de durere în jurul lui.

   M-am gândit imediat, cuprins de un sentiment de vinovăție, la telefonul dat domnului Harrigan. Mi-am spus că era mort și nu putea să aibă nicio legătură cu asta. Mi-am spus că, în ciuda faptului că nu doar în benzile desenate horror se pot întâmpla astfel de chestii sinistre, eu nu spusesem că îi doresc moartea lui Kenny, ci doar că vreau să mă lase în pace, însă scuza asta părea un pic cam avocățească. Și îmi tot aminteam ceva ce mi-a spus doamna Grogan în ziua de după înmormântare, atunci când eu am zis că domnul Harrigan a fost un om bun pentru că ne-a trecut în testament.

   „Nu-s prea sigură. Da, era foarte corect, dar nu-ți doreai să-i cazi în dizgrație.”

   Dusty Bilodeau îi căzuse în dizgrație domnului Harrigan și sunt convins că la fel s-a întâmplat și cu Kenny Yanko pentru că m-am bătut pentru că am refuzat să-i lustruiesc bocancii.

   Numai că acum nu mai aveau cum să-i cazi în dizgrație domnului Harrigan. Nu ai cum să le cazi în dizgrație morților. Dar, pe de altă parte, nici telefoanele neîncărcate de 3 luni nu pot să mai sune și să redea mesaje... dar telefonul domnului Harrigan sunase, iar eu îi auzisem vocea ruginită de bătrânețe. Așa că mă simțeam deopotrivă vinovat și ușurat. Kenny Yanko nu mă va mai bate niciodată. Dispăruse din viața mea.

   Tot în aceeași zi, mai târziu, când aveam oră liberă, domnișoara Hargensen a coborât în sala de sport unde eu exersam aruncarea la coș și m-a scos pe culoar.

   - Ai fost supărat astăzi, mi-a zis ea.

   - Ba nu, n-am fost.

   - Ba ai fost și eu știu de ce, dar altceva vreau să-ți spun acum. Copiii de vârsta ta au o concepție ptolemeică asupra universului. Sunt încă tânără și îmi amintesc că așa am fost și eu.

   - Nu înțeleg...

   - Ptolemeu a fost un matematician și astrolog din Imperiul Roman, care credea că pământul e centrul universului, un punct fix, în jurul căruia s-ar roti toate celelalte planete. Copiii cred că lumea se învârte în jurul lor. Sentimentul ăsta că tu ai fi buricul pământului începe să se estompeze cam pe la vârsta de 20 de ani, dar tu mai ai mult până acolo.

   Era foarte serioasă și se apleca spre mine și avea cei mai frumoși ochi verzi din lume. Plus că mă amețea de cap cu parfumul ei.

   - Îmi dau seama că nu pricepi, așa că am să renunț la metafore. Dacă tu îți imaginezi că ai fi avut vreo legătură cu moartea lui Yanko, află că nu-i deloc cazul. N-ai avut. I-am văzut dosarul și am aflat că era un puști care se confrunta cu probleme extrem de grave. Probleme acasă, probleme la școală, probleme de natură psihologică. Nu știu ce s-a întâmplat și nici nu vreau să știu, dar mi se pare că există și o parte bună.

   - Care? am întrebat-o eu. Că nu poate să mă bată?

   A râs, dezvelindu-și două șiruri de dinți la fel de frumoși ca întregul ansamblu.

   - Iată din nou concepția ptolemeică asupra universului. Nu, Craig, partea bucă e că a fost prea tânăr ca să poată avea carnet de conducere. Dacă ar fi avut dreptul să conducă o mașină, atunci poate că ar fi murit și el, și alți copii care l-ar fi însoțit. Acum du-te înapoi în sală și mai exersează niște aruncări la coș.

   Am vrut să plec, dar ea m-a apucat de mână. Uite, au trecut 11 ani de atunci și tot mai țin minte că parcă m-a străbătut un curent electric.

   - Niciodată nu m-aș bucura de moartea unui copil, Craig. Nici măcar de a unui huligan cum a fost Kenneth Yanho. Însă mă bucur nespus că tu nu ai pățit nimic.

   Și atunci am vrut să-i spun totul. Poate chiar aș fi făcut-o, dar a sunat clopoțelul, s-au deschis ușile de la clase și culoarul s-a umplut de copii guralivi.

   Domnișoara Hargensen s-a dus pe drumul ei și eu m-am dus pe al meu.

   În seara aceea mi-am deschis telefonul și m-am uitat un timp la el, încercând să-mi fac curaj.

   Era perfect logic ce-mi spusese domnișoara Hargensen de dimineață, însă ea nu știa că telefonul domnului Harrigan încă funcționa - chestie absolut imposibilă. Nu apucasem să-i spun asta și credeam - în mod greșit, după cum aveam să aflu mai târziu - că nu i-o voi spune niciodată.

   „Nu, nu mai are cum să funcțioeze și acum”, mi-am zis. „Data trecută a fost un ultim zvâcnet. Așa face câteodată și becul înainte să se ardă.”

   Am apăsat pe numele lui, așteptând - mai bine zis, sperând - că nu voi auzi decât tăcere sau o voce metalică de roboțel care îmi va spune că numărul nu mai este alocat.

   Însă a sunat și, după câteva țârâituri, l-am auzit din nou pe domnul Harrigan:

   - Nu răspund acum la telefon. Am să vă sun eu, dacă mi se pare indicat.

   - Sunt Craig, domnule Harrigan.

   Mă simțeam complet ridicol pentru că vorbeam cu un mort - unul pe obrajii căruia precis începuse să crească mucegaiul (că mă documentasem). Totodată nu mă simțeam deloc ridicol, ci mai degrabă înspăimântat - ca un om care calcă pe pământ blestemat.

   - Auziți...

   Mi-am umezit buzele uscate.

   - Nu-i așa că nu ați avut niciun amestec în moartea lui Kenny Yanko? Dacă ați avut... vă rog să bateți în perete.

   Și am închis.

   Am așteptat bătaia în perete.

   Nu am auzit niciuna.

   În dimineața următoare, am găsit un mesaj de la regelepirat 1. Șase litere: „a a a. C C x”.

   N-aveau niciun sens.

   M-au băgat în toți sperieții.

   M-am gândit mult la Kenny Yanko în toamna aceea. Și mai mult m-am gândit la domnul Harrigan și la telefonul lui pe care acum îmi doresc să îl fi aruncat în lac. Dar mă fascina, da? Era acea fascinație pe care ne-o provoacă întâmplările pe care nu ni le putem explica. Lucrurile care ne sunt interzise.

   De câteva ori chiar era să-l sun pe domnul Harrigan, însă n-am făcut-o.

   În trecut, vocea lui mi se păruse reconfortantă, o voce a experienței și succesului s-ar putea spune, vocea bunicului pe care nu l-am cunoscut. Însă acum nu-mi putea aminti cum suna vocea aceea. Acum nu mă gândeam decât la hârâitul ăla de bătrân, ca de șmirghel ros, care-mi zicea că o să mă sune dacă i se pare indicat. Și mă gândeam cum arătase în scriu.

   Precis că tipul de la pompe funebre îi lipise pleoapele, dar cât de mult dura lipiciul ăla? Oare acum avea ochii deschiși? Oare se holbau în beznă în timp ce-i putrezeau în orbite?

   Nu-mi dădeau pace gândurile astea.

   Când mai era doar o săptămână până la Crăciun, pastorul Mooney m-a rugat să vin în sacristie ca să „schimbăm o vorbă”. A vorbit mai mult el. Mi-a spus că tata își făcea griji pentru mine. Slăbeam și luam note mici. Aveam eu ceva să-i spun?

   M-am gândit și mi-am dat seama că i-aș putea spune. Nu chiar tot. Dar măcar o parte.

   - O să rămână între noi ce am să vă zic eu?

   - Dacă nu este vorba despre automutilare sau despre o infracțiune - una serioasă - atunci răspunsul meu este da. Nu ești la spovedanie, dar majoritatea clericilor știu să țină un secret.

   Așa că i-am povestit că m-am încăierat cu un băiat de la școală, un băiat mai mare, pe care-l chema Kenny Yanko și care m-a bătut destul de tare. I-am spus că nu i-am dorit mortea și că nu m-am rugat deloc să pățească ceva, dar el a murit la foarte scurt timp după bătaia noastră și eu doar la asta mă gândeam. I-am mai povestit și că domnișoara Hargensen îmi zisese că toți copiii greșesc când au senzația că sunt buricul pământului. I-am spus că vorbele ei m-au ajutat puțin, dar că tot mă gândeam că era posibil să fi jucat un rol în moartea lui Kenny.

   Pastorul a zâmbit.

   - Profesoara ta are dreptate, Craig. Până la 8 ani, am evitat să calc pe crăpăturile din asfalt ca să nu-i rup din greșeală gâtul mamei mele.

   - Pe bune?

   - Pe bune.

   S-a aplecat spre mine. A dispărut zâmbetul.

   - Îți voi păstra secretul, dacă îl păstrezi și tu pe al meu, de acord?

   - Sigur că da.

   - Părintele Ingersoll, de la biserica Saint Anne din Gates Falls, îmi este prieten bun. Este biserica frecventată de familia Yanko. El mi-a povestit că băiatul s-a sinucis.

   Cred că am scos un geamăt scurt. Sinuciderea era unul dintre zvonurile care circulaseră în săptămâna de după moartea lui Kenny, dar eu nu-l crezusem. Mi se părea imposibil ca bătăușul ăla mizerabil să se fi gândit vreodată la sinucidere.

   Pastorul Mooney tot aplecat spre mine stătea. M-a apucat de o mână și mi-a strâns-o într-ale lui.

   - Craig, tu chiar îți închipui că băiatul ăla s-a dus acasă și și-a spus: „Of, Doamne, ce mă fac eu acum? Am bătut un copil mai mic decât mine. Cred că am să mă sinucid”?

   - Nu, am răspuns eu, răsuflând prelung, de parcă mi-aș fi ținut respirația vreo două luni. Când prezentați lucrurile așa, nu. Cum a făcut-o?

   - Nu am întrebat și nu ți-aș spune nici dacă mi-ar fi povestit părintele Ingersoll. Nu mai trebuie să te gândești la asta, Craig. Băiatul ăla avea multe probleme. Nevoia lui de a arăta că-i mai puternic bătându-te pe tine și pe alți copii ca tine era doar un simptom al acelor probleme. Tu nu ai avut nicio legătură cu moartea lui.

   - Dar dacă mă simt ușurat? Dacă mă bucur că nu mai trebuie să-mi fac griji din cauza lui?

   - Aș zice că asta dovedește că ești om.

   - Mulțumesc.

   - Te simți mai bine acum?

   - Da.

   Și mă simțeam.

   Cu puțin timp înainte de sfârșitul școlii, domnișoara Hargensen a intrat la ora de Științele Pământului și ne-a zâmbit larg.

   - Probabil v-ați imaginat că mai aveți doar două săptămâni și scăpați de mine. Ei, iată că am să vă dau o veste proastă. Domnul de Lesseps, profesorul de biologie de la liceu, iese la pensie și m-au angajat pe mine în locul lui. Se poate spune că am absolvit gimnaziul și am intrat la liceu.

   Câțiva copii au scos niște gemete melodramatice, însă majoritatea am aplaudat și nu cred că a aplaudat cineva mai tare decât mine. Nu mă despărțeam de iubirea mea.

   Minții mele adolescentine i se părea că e mâna destinului la mijloc. Și, într-un fel, chiar așa era.

   Și eu am absolvit gimnaziul Gates Falls și am început clasa a XI-a la liceul din același oraș.

   Acolo l-am cunoscut pe Mike Ueberroth, căruia pe atunci i se spunea „Submarinul” - la fel i se spune și acum, când joacă baseball în echipa Baltimore Orioles.

   La liceul din Gates, atleții nu aveau cine știe ce relații cu elevii mai studioși și, dacă n-ar fi existat piesa de teatru „Arsenic și dantelă veche”, mă îndoiesc că am fi ajuns prieteni. Era și mai puțin probabil să ne împrietenim din cauză că Submarinul era în anul al treilea, iar eu eram doar un amărât de boboc.

   La multe licee se prezintă piesă în care joacă doar elevii din ultimul an, însă nu și la Gates. În fiecare an montau câte două piese și, chiar dacă elevii de la cercul de teatru aveau întâietate la obținerea de roluri, aveam toți voie să ne prezentăm la probe. Eu cunoșteam subiectul comediei, mi-a plăcut foarte mult, așa că am dat și eu probă.

   Prietena lui Mike, membră în cercul de teatru, l-a convins să dea și el probă și așa a ajuns să interpreteze rolul criminalului Jonathan Brewster. Eu am fost distribuit în rolul complicelui său, slugarnicul doctor Einstein.

   Rolul acesta a fost jucat în film de Peter Lorre și mi-am dat toată silința să vorbesc ca el și să rostesc cât mai batjocoritor cu puțință „Daaa! Daaa!” înainte de fiecare replică. Nu l-am imitat deloc bine, dar trebuie să spun că publicul a fost fascinat.

   În felul acesta am ajuns să mă împrietenesc cu Submarinul și tot în felul acesta am aflat ce se întâmplase în realitate cu Kenny Yanko. Pastorul s-a înșelat, iar necrologul din ziar a avut dreptate. Fusese un accident.

   La repetiția generală, în pauza dintre actul întâi și al doilea, eram la automatul cu Coca-Cola și mă uitam urât la el pentru că-mi halise 75 de cenți fără să-mi dea nimic în schimb. Submarinul a văzut, a plecat de lângă prietena lui, a venit la mine și a dat o palmă zdravănă în colțul din dreapta sus al automatului. Imediat a căzut în tăviță o cutie de Cola.

   - Mulțumesc, i-am spus eu.

   - Nicio chestie. Trebuie doar să ții minte să-l pocnești fix în colțul ăla.

   I-am zis că o s-o fac, deși aveam mari îndoieli că aș putea să lovesc cu aceeași putere.

   - Auzi? Am aflat că ai avut niște probleme cu tipul ăla, Yanko? Așa e?

   Nu avea niciun rost să neg - oricum trăncăniseră Billy și fetele - și chiar că nu mai aveam niciun motiv să spun că nu a fost așa, mai cu seamă că trecuse destulă vreme de atunci. Așa că am zis că da, era adevărat.

   - Vrei să știi cum a murit?

   - Am auzit cam 100 de variante. Tu știi alta?

   - Eu am aflat adevărul, amice. Știi cine-i tata, da?

   - Normal că știu.

   Poliția din Gates Falls avea în jur de 20 de angajați în uniformă, comandantul secției și un singur detectiv. Iar detectivul acela era chiar tatăl lui Mike, George Ueberroth.

   - Îți zic ce s-a întâmplat cu Yanko dacă-mi dai și mie din Cola ta.

   - Bine, dar să nu-mi lași bale pe ea.

   - Crezi că sunt animal? Hai, dă-mi-o, blegule ce ești!

   - Daaa, daaa! am exclamat eu, imitându-l pe Peter Lorre.

   Mike a rânjit la mine, a luat cutia, a băut jumătate din ea și apoi a râgâit. La câțiva metri de noi, prietena lui și-a vârât un deget în gură și s-a prefăcut că vomită. Mda, amorul de liceu este o treabă foarte sofisticată.

   - Tata a anchetat cazul, a spus Submarinul, înapoindu-mi cutia de Cola. După vreo două zile, eram în casă și l-am auzit discutând cu sergentul Polk. Ei erau pe terasă și beau bere și sergentul a zis că Yanko s-a asfixiat în timp ce făcea laba. Tata a râs și a zis că el a auzit că acum se cheamă „cravată în stil Beverly Hills”. Sergentul a spus că poate doar așa putea nenorocitul ăla de puști să-și producă plăcere, că nicio fată nu se uita la murta aia a lui ca o pizza. Și tata zice că da, trist, dar adevărat. După care mai zice că pe el l-a nedumerit părul. Că și pe legist l-a nedumerit.

   - Ce avea părul? am întrebat eu. Și ce-i aia cravată în stil Beverly Hills?

   - Am căutat pe telefon. Așa se zice în argou la asfixierea autoerotică.

   A rostit cele două cuvinte cu mare grijă. Și parcă și cu destulă mândrie.

   - Adică te spânzuri și faci laba până leșini.

   A observat că-mi ieșiseră ochii din orbite și a ridicat din umeri.

   - Nu eu scriu știrile, doctore Einstein, eu doar le relatez. Probabil că metoda asta îți dă niște senzații extraordinare, dar eu cred că am să mă abțin.

   Și eu. 

   - Dar ce era cu părul?

   - L-am întrebat pe tata. N-a vrut să-mi zică la început, dar, dacă tot auzisem toată discuția, mi-a spus până la urmă. Cică lui Yanko îi albise jumătate din păr.

   M-am gândit mult la asta.

   Pe de-o parte, povestea Submarinului a pus punct tuturor gândurilor mele că domnul Harrigan ar fi ieșit din mormânt ca să mă răzbune.

   Dar, pe de altă parte, mai era și chestia pe care o spusese tatăl Submarinului despre părul lui Kenny. Mă întrebam în permanență ce-ar fi putut să provoace așa ceva.

   În cele din urmă, am apelat la consilierul meu de nădejde: internetul. Acolo părerile erau împărțite.

   Unii oameni de știință susțineau că nu există absolut nicio dovadă a faptului că un șoc mare poate duce la albirea părului. Alții spuneau că daaa! daaa! este posibil. Că un șoc brusc și violent poate ucide melanocitele responsabile pentru culoarea părului.

   Am citit un articol în care se spunea că așa au pățit Thomas Morus și Maria Antoaneta înainte să fie executați. Dar alt articol lua în derâdere aceste afirmații, susținând că sunt doar niște legende. Una peste alta, era cam cum spunea uneori domnul Harrigan despre cumpărarea de acțiuni: dai banu și îți asumi riscul.

   Treptat, toate aceste întrebări și preocupări au început să piardă din intensitatea de la început, dar aș minți dacă v-aș spune că l-am uitat complet pe Kenny Yanko. Și acum îmi bântuie uneori prin minte.

   Kenny Yanko ascuns în dulapul lui și cu funia în jurul gâtului. Poate că nu-și pierduse total cunoștința și încă putea să-și slăbească ștreangul. Kenny Yanko observând ceva - poate - care l-a speriat atât de tare că a leșinat. Că a fost cu adevărat speriat de moarte.

   Sigur, la lumina zilei, toate gândurile astea ale mele păreau prostești. Dar noaptea, mai ales dacă bătea tare vântul și șuiera în jurul streșinilor, nu prea mai părea așa.

   În fața vilei care aparținuse domnului Harrigan a apărut un afiș cu DE VÂNZARE, pus de o agenție imobiliară din Portland, și au trecut câțiva oameni pe acolo ca să o vadă.

   Erau genul de tipi veniți din Boston sau New York. Genul de tipi care, aidoma oamenilor de afaceri care participaseră la înmormântarea domnului Harrigan, își închiriau mașini de fițe.
   Atunci am văzut și eu pentru prima oară un cuplu de homosexuali căsătoriți - erau tineri, dar se vedea limpede că au bani și la fel de limpede se vedea că se iubesc foarte mult. Au venit cu un BMW i8, ultimul răcnet, se țineau de mână pe oriunde mergeau și au scos o groază de exclamații de încântare când au vizitat proprietatea. Apoi au plecat și nu au mai revenit.

   Am văzut o mulțime dintre acești potențiali cumpărători, pentru că pe proprietate (administrată de domnului Rafferty, evident) mai rămăseseră să lucreze și doamna Grogan și Pete Bostwick, iar Pete m-a angajat să-l ajut în grădină. Știa că mă pricep la plante și că eram harnic. Primesc 12 deolari pe oră pentru 10 ore lucrate pe săptămână, bani care-mi prindeau nespus de bine din cauză că nu mă puteam atinge de cei din cont până nu ajungeam la facultate.

   Pete îi numea Richie Rich pe eventualii cumpărători. La fel ca perechea de homosexuali cu BMW-ul, toți făceau uau, dar niciunul nu cumpăra.

   Nu mă surprindea deloc asta, deoarece drumul din fața proprietății nu era pavat, priveliștea era doar bunuță, nu mirifică. Nici Pete și nici doamna Grogan nu se mirau. Așa că au botezat casa „Elefantul Alb”.

   La începutul iernii din anul 2011, am folosit o parte din banii câștigați ca ajutor de grădinar ca să-mi schimb mobilul de primă generație cu un iPhone 4.

   În aceeași seară mi-am trecut în el agenda din telefonul vechi și, atunci când am verificat-o, am dat peste numărul domnului Harrigan. Fără să mă gândesc prea mult, am atins ecranul în dreptul lui. A apărut „Apelare dl. Harrigan”. Cu un soi de curiozitate amestecată cu teamă am dus telefonul la ureche.

   N-am mai auzit mesajul de întâmpinare al domnului Harrigan. Nici vreo voce de robot care să mă anunțe că numărul nu mai este alocat. Nici măcar n-am auzit să sune. Doar o tăcere desăvârșită.

   Mare ușurare.

   În clasa a X-a am făcut Biologie cu domnișoara Hargensen, la fel de frumoasă ca în trecut, dar pentru care nu mai nutream o dragoste fierbinte.

   Sentimentele mele se îndreptau acum spre o domnișoară mai accesibilă (și mai potrivită din punctul de vedere al vârstei). Wendy Gerard era o blondă minionă din Motton, care tocmai scăpase de aparatul dentar.

   Curând am început să învățăm împreună și să mergem la filme împreună (sigur, atunci când ne duceau tatăl meu sau mama ei) și să ne sărutăm în ultimul rând de la cinematograf. Și cât îmi mai plăceau chestiilea astea siropoase de puști.

   Amorul meu pentru domnișoara Hardensen murise de moarte naturală, iar ăsta a fost un lucru bun pentru că a deschis calea spre o prietenie sinceră. Uneori aduceam plante în sala de clasă și, în după-amiezile de vineri, ajutam la curățenia laboratorului pe care-l împărțeam cu elevii de la clasa de Chimie.

   Într-una din după-amiezile acelea, am întrebat-o dacă crede în duhuri.

   - Presupun că nu, pentru că sunteți om de știință, am completat eu.

   A început să râdă.

   - Sunt profesoară, nu om de știință.

   - Ați înțeles ce vreau să spun.

   - Cred că da, însă sunt o bună catolică. Iar asta înseamnă credință în Dumnezeu și în îngeri și în lumea spiritelor. Nu prea știu ce să spun despre exorcism și posesia demonică, pentru că mi se par niște lucruri cam exagerate, dar fantome? Să zicem că jurații încă deliberează. Însă pot să te asigur că n-am participat niciodată la vreo ședință de spiritism și nici nu m-am jucat vreodată cu vreo placă Quija.

   - De ce?

   Spălam amândoi chiuvetele, chestie pe care elevii ar fi trebuit s-o facă după ultima oră din săptămână, dar pe care n-o făceau aproape niciodată.

   Domnișoara Hargensen s-a oprit și mi-a zâmbit. Zâmbetul ei mi s-a părut puțin stânjenit.

   - Oamenii care se ocupă de știință nu sunt imuni la superstiții, Craig. Nu cred că-i bine să mă bag în ceva ce nu înțeleg. Bunica mea obișnuia să spună că omul n-ar trebui să strige decât dacă vrea să i se răspundă. Iar mie sfatul ăsta mi s-a părut și încă mi se mai pare unul foarte înțelept. Dar de ce mă întrebi?

   N-aveam intenția să-i spun că încă îmi bântuia Kenny gândurile.

   - Eu sunt metodist și la biserica noastră vorbim despre Sfântul Spirit. Numai că în Biblia Regelui Iacob se numește Sfântul Duh. Cred că la asta mă gândeam.

   - Atunci, dacă există duhuri, sau fantome, sau stafii, sau oricum le-ai zice, sunt convinsă că nu toate sunt sfinte, a concluzionat ea.

    Încă voiam să mă fac scriitor, deși îmi care trecuse dorința de a scrie scenarii de film. Îmi aminteam din când în când de gluma domnului Harrigan despre scenarist și starletă și îmi cam întuneca fanteziile despre showbiz.

   În același an, de Crăciun, tata mi-a luat un laptop, iar eu m-am apucat să scriu povestiri. Fiecare rând suna destul de bine, dar rândurile unei proze scurte trebuie să se combine și să formeze un tot, ceea ce nu se întâmpla în cazul meu.

   În anul următor, șeful Catedrei de engleză m-a ales să redactez ziarul liceului și atunci mi-a intrat în sânge microbul jurnalismului, care nu m-a părăsit nici până în momentul ăsta. Sunt de părere că auzi un fel de clic, dar nu în cap, ci în suflet, atunci când descoperi locul care ți-a fost sortit. Sigur, l-ai putea ignora, dar acum pe bune, de ce ai face una ca asta?

   M-am maturizat și în alte feluri și, în anul al treilea, după ce i-am demonstrat lui Wendy că, da, am prezervative (de fapt, Submarinul le cumpărase pentru mine), am renunțat amândoi la virginitate.

   Am absolvit al treilea an (eram 142, totuși) și tata mi-a cumpărat o Toyota Corolla (la mâna a doua, totuși). Am fost acceptat la Emerson, una dintre cele mai bune facultăți de jurnalism din țară și sunt convins că mi-ar fi acordat cel puțin o bursă de studiu parțială, dar, datorită domnului Harrigan, nu aveam nevoie de ea, norocosul de mine.

   Între 14 și 18 ani am avut parte de câteva furtuni tipic adolescentine, dar nu prea multe - parcă tot coșmarul cu Kenny Yanko m-ar fi scutit anticipat de o grămadă de angoase specifice vârstei. Plus că îmi iubeam tatăl, nu eram decât noi doi, și cred că asta contează cel mai mult.

   Când am început facultatea, aproape nici nu mă mai gândeam la Kenny Yanko. Dar mă gândeam la domnul Harrigan. Lucru deloc surprinzător, din moment ce el îmi facilitase accesul la facultate.

   Sfântul Valentin. Ziua Recunoștinței. Crăciunul. Ziua mea de naștere.

   În zilele acestea cumpăram câte un bilet răzuibil de loterie. S-a întâmplat că câștig și câte 2 dolari, ba chiar și 5. O singură dată am câștigat 50. Dar niciodată nu m-am apropiat de premiul cel mare. Nu mă deranja. Dacă l-aș fi câștigat, l-aș fi donat unei organizații de caritate.

   Cumpăram biletele ca să-mi amintesc, de asta le cumpăram. Datorită lui eram deja bogat.

   Pentru că domnul Rafferty a cheltuit cu generozitate din contul meu, am avut propriul meu apartament când eram în anul III la Emerson. Un apartament micuț, cu două camere și o baie, dar era în cartierul Back Bay din Boston, unde nici măcar garsonierele nu sunt ieftine.

   La vremea respectivă lucram deja la o revistă de literatură. „Ploughhares” este una dintre cele mai bune reviste de acest fel din țară și mereu a avut un redactor faimos și extrem de priceput, dar tot trebuie să fie cineva care să citească materialele primite - și acel cineva eram eu.

   Îmi plăcea munca asta, cu toate că multe dintre textele primite spre publicare erau de același nivel cu o poezie memorabilă, dar incredibil de proastă, care se chema „Zece motive pentru care îmi urăsc mama.” Mă încuraja să văd cât de mulți aspiranți la statutul de prozator scriau mai prost decât mine.

   Poate vi se pare urât din partea mea. Probabil că așa este.

   Cu treaba asta mă ocupam într-o seară, având în stânga o farfurioară cu biscuiți Oreo și în dreapta o cană cu ceai, când mi-a sunat telefonul.

   Era tata. Mi-a spus că are să-mi dea o veste proastă și m-a anunțat că domnișoara Hargensen a murit.

   În prima clipă n-am putut să articulez niciun cuvânt. Nu-mi mai părea absolut deloc important mormanul de manuscrise cu poezii și proză din fața mea.

   - Craig? a spus tata. Mai ești la telefon?

   - Da. Cum s-a întâmplat?

   Mi-a povestit ce știa, iar eu am aflat mai multe după două zile, în publicația online a orașului Gates Falls - Weekly Entreprise.

   Titlul era: PROFESOARĂ ÎNDRĂGITĂ DE TOȚI ÎȘI GĂSEȘTE MOARTEA ÎN VERMONT.

   Victoria Hargensen Corliss încă preda Biologia la liceul din Gates; soțul ei era profesor de matematică în orașul învecinat, Castle Rock. Au decis să-și petreacă vacanța de primăvară într-o excursie cu motocicletele prin New England, urmând să rămână în fiecare noapte la câte o pensiune de pe traseu.

   Tocmai se întorceau, erau aproape de granița dintre Vermont și New Hampshire, când Dean Withemore, în vârstă de 31 de ani, din Waltham, Massachusetts, a intrat pe banda cealaltă a șoselei și i-a lovit frontal. Ted Corliss a murit pe loc. Victoria Corliss - femeia care m-a dus în cancelarie după ce m-a bătut Kenny Yanko și mi-a dat (deși nu avea voie) un inflamator din flaconul pe care-l avea în poșetă - a murit în drum spre spital.

   Lucrasem ca stagiar la Enterprise cu o vară în urmă, mai mult ocupându-mp de aruncarea gunoiului, dar și scriind câteva cronici sportive și de film.

   Când l-am sunat pe Dave Gardener, redactorul acelui ziar, el mi-a dat niște detalii nepublicate.

   Dean Whitmore fusese arestat de 4 ori pentru conducere sub influența alcoolului, dar tatăl lui era un tip cu conturi bogate în paradisurile fiscale (cât de mult îi mai detesta domnul Harrigan pe parveniții ăștia noi) și o armată de avocați scumpi s-au îngrijit de eliberarea lui Whitmore în primele 3 împrejurări. La a patra după ce a intrat cu mașina în zidul unui supermarket din Hingham, a evitat arestarea, dar și-a pierdut carnetul de conducere. Conducea fără permis și era și beat atunci când a lovit motocicleta lui Corliss.

   - Muci de beat era, s-a exprimat Dave.

   Și mi-a mai spus:

   - O să scape ieftin, doar cu un simplu avertisment. O să aibă grijă tati de asta. Ai puțină răbdare și ai să vezi.

   - Nu se poate!

   Îmi venea să vomit numai când mă gândeam la asta.

   - Dacă informațiile tale sunt corecte, e clar că-i vorba despre ucidere din culpă în urma unui accident rutier.

   - Ai puțină răbdare și ai să vezi, a repetat el.

   Funerariile au avut loc la Saint Anne, biserică frecventată de domnișoara Hargensen - nici măcar în gând nu-i putea spune Victoria - și soțul ei, loc unde își făcuseră și nunta.

   Domnul Harrigan fusese bogat, fusese ani buni o persoană extrem de influentă în lumea afacerilor din America, însă la înmormântarea lui Ted și a Victoriei Corliss au luat parte mai mulți oameni decât la a lui.

   Saint Anne este o biserică mare, însă în ziua aceea era plină ochi, nici măcar locuri în picioare nu prea mai erau; și dacă părintele Ingersoll nu ar fi vorbit la microfon, din cauza plânsetelor nu s-ar fi auzit nimic din ce spunea. Amândoi fuseseră profesori îndrăgiți, se căsătoriseră din dragoste și, desigur, erau tineri.

   Tineri erau și majoritatea oamenilor care luau parte la înmormântare. Eram și eu acolo; Regina și Margie era acolo; Billy Bogan era acolo, la fel și Submarinul, care venise special din Florida, unde juca într-o echipă de baseball. Am stat alături de el. Submarinul cel uriaș nu plângea, dar avea ochii roșii și își trăgea mereu nasul.

   - Ai făcut ore cu ea? l-am întrebat eu în șoaptă.

   - Biologie comparată, a spus Submarinul. În ultimul an. Aveam nevoie la absolvire. Mi-a făcut cadou în 6. Și am fost și în cercul ei de observare a păsărilor. Mi-a scris o recomandare pe care am atașat-o la cererea de înscriere la facultate.

   Și mie îmi scrisese una.

   - Nu-i deloc corect, a murmurat Submarinul. Deloc nu e. Nu făceau nimic rău, doar se plimbau cu motocicletele. Și purtau căști.

   Billy arăta la fel ca în liceu, însă Margie și Regina erau fardate și purtau rochii de femei în toată firea, așa că mi se păreau mai în vârstă, aproape mature.
   La finalul slujbei, am ieșit toți din biserică, m-au îmbrățișat, iar Regina m-a întrebat:

   - Mai ții minte cum te-a îngrijit în seara aia când ai luat bătaie?

   - Da, am răspuns eu.

   - Mie mi-a dat crema ei de mâini, a reînceput să plângă Regina.

   - Sper să stea pe viață la pușcărie nenorocitul ăla, a spus cu înverșunare Margie.

   - Corect, a zis Submarinul. Să-l închidă și să arunce cheia.

   - Așa vor face, am spus eu.

   Dar bineînțeles că eu mă înșelam și Dave avea dreptate.

   În iulie a avut loc procesul lui Dean Whitmore.

   A fost condamnat la 4 ani de închisoare, sentință ce urma să fie suspendată dacă accepta să intre la dezalcolizare și trecea cu bine de examenele inopinate de urină de pe parcursul acelor 4 ani.

   Nu era suficientă internarea într-o clină de dezalcolizare - poate chiar una cu terenuri de tenis și traseu de golf. Nu erau suficienți 4 ani de testare a pișatului, mai ales când aveai cu ce să plătești pe cineva să-ți dea mostre curate dacă știai dinainte când o să te testeze. Iar Whitmore probabil avea cum să afle.

   Nu, nu era suficient.

   Când am ajuns acasă în după-amiaza aceea, am început să scotocesc prin sertarele biroului, nevoind să recunosc nici măcar față de mine însumi ce anume căutam... sau din ce motiv. Însă obiectul cu pricina nu se afla acolo, fapt care m-a făcut să mă simt dezamăgit și ușurat totodată.

   Am vrut să ies din cameră, dar m-am întors și m-am ridicat pe vârfuri ca să caut pe raftul de sus al dulapului unde aveam obiceiul să arunc toate fleacurile.

   Am găsit un deșteptător vechi, un iPod care se spărsese când l-am scăpat pe aleea din fața casei în timp ce mă dădeam cu placa, un talmeș-balmeș de căști și cabluri. Mai erau acolo o cutie cu cartonașe de baseball și un vraf de cărți de benzi desenate cu Spider-Man. Foarte în spate am găsit un hanorac cu sigla echipei de baseball Red Sox, mult prea mic pentru mine acum. L-am ridicat și sub el se afla iPhone-ul primit de la tata în dar de Crăciun. Tot acolo era și încărcătorul.

   Am pus la încărcat vechiul meu telefon, tot fără să îmi mărturisesc mie însumi ce avea de gând să fac.

   Dar astăzi, când mă gândesc la ziua aceea - și nu au trecut prea mulți ani de atunci - cred că m-a motivat ceva ce-mi spusese domnișoara Hargensen în timp ce spălam chiuvetele din laborator: „Omul n-ar trebui să strige decât dacă vrea să i se răspundă”. Iar atunci chiar că voiam asta.

   „Probabil nici n-o să se încarce”, mi-am spus. „Stă de mulți ani acolo și a intrat praful în el.”

   Dar s-a încărcat.

   În seara aceea, după ce tata s-a dus la culcare, l-am luat și m-am uitat la simbolul cu bateria din colțul din dreapta sus. Era plină.

   Am luat telefonul cu mine în pat, la fel cum făceam pe vremuri, când nu aveam nevoie să mă bărbieresc și sărutul Reginei mi se părea o realizare epocală. Însă patul, pe vremuri prea mare, mi se părea acum prea mic.

   M-am uitat la posterul cu Kate Perry de pe peretele de vizavi. Îl lipisem acolo când ea mi se păruse - așa îi păruse elevului de gimnaziu care eram eu atunci - cea mai sexy și nostimă tipă din câte existau pe lume. Acum nu mai eram puștiu sfrijit de atunci, dar la fel mi se părea.

   „Dacă există duhuri”, îmi spusese domnișoara Hergensen, „sunt convinsă că nu sunt toate sfinte”.

   Mi-am amintit cuvintele ei și m-am oprit. Dar apoi m-am gândit din nou la boul ăla iresponsabil care juca acum tenis la clinica de dezalcolizare și am continuat. Am apelat numărul domnului Harrigan.

   „Nu-i nimic”, mi-am zis eu. „N-o să se întâmple nimic. Nu se poate întâmpla nimic. E doar o modalitate prin care să-ți cureți hardul din computerul minții, să-ți ștergi fișierele cu furie și regrete și să-ți creezi unele noi.”

   Numai că o parte din mine știa că se va întâmpla ceva, așa că nu m-am mirat deloc atunci când am auzit țârâitul, nu tăcerea. Nu am fost surprins nici când mi-a vorbit cu vocea aceea ruginită, care ieșea direct din telefonul pe care-l pusesem în buzunarul mortului cu aproape 7 ani în urmă: „Nu răspund acum la telefon. Am să vă sun eu dacă mi se pare indicat”.

   - Bună seara, domnule Harrigan! Sunt Craig.

   Vocea-mi suna incredibit de calm dacă te gândești că vorbeam cu un cadavru care probabil chiar auzea ce spun.

   - Un tip, pe care-l cheamă Dean Whitmore, i-a ucis pe profesoara mea preferată din liceu și pe soțul ei. Era beat și a intrat cu mașina în ei. Erau oameni buni. Ea m-a ajutat la nevoie și tipul ăla n-a primit pedeapsa meritată. Cam atât am avut eu să vă spun.

   Însă nu doar atât. Mesajul trebuia transmis în doar 30 de secunde, iar eu nu le folosisem pe toate. Așa că am spus și restul, am spus ce mă măcina cu adevărat, dar pe un ton mai scăzut, ca un fel de mârâit:

   - Aș vrea să moară.

   Acum lucrez la „Times Union”, ziar difuzat în Albany și în împrejurimi.

   Salariul e de toată jena și probabil că aș câștiga mai mult dacă aș scrie pentru BuzzFeed sau pentru TMZ, dar aveam contul în bancă și, în plus, îmi făcea plăcere să lucrez la un ziar adevărat, unul pe hârtie, cu toate că astăzi cam totul se petrece în spațiul virtual. N-aveți decât să spuneți că sunt de modă veche, dacă așa credeți.

   M-am împrietenit cu Frank Jefferson, IT-istul care ne repara computerele și, într-o seară, când am ieșit împreună la bere la Madison Pour House, i-am spus că odată am reușit să accesez mesageria vocală a unui mort... dar numai dacă îl sunam de pe telefonul vechi, pe care-l avusesem de pe vremea când tipul încă mai trăia.

   L-am întrebat pe Frank dacă a mai auzit vreo chestie ca asta.

   - Nu, mi-a răspuns el, dar este posibil.

   - Cum?

   - Habar n-am, însă în primele generații de computere și telefoane mobile au existat tot soiul de aberații. Unele lucruri au rămas legendare.

   - Și în iPhone-uri?

   - Mai ales în ele, a zis el, legănându-și berea în halbă. Pentru că s-a grăbit foarte mult fabricarea lor. Steve Jobs n-ar recunoaște asta în vecii vecilor, dar ăia de la Apple erau speriați de moarte când se gândeau că, în 2 ani, poate doar în unul singur, BlackBerry ar fi pus stăpânire pe toată piața telefoniei mobile. Unele dintre primele mele iPhone-uri se blocau de fiecare dată când tastai litera „l”. Puteai să trimiți mai întâi un e-mail și după aia să navighezi pe internet, dar, dacă mai întâi navigai pe net și apoi încercai să trimiți un e-mail, se întâmpla să ți se închidă telefonul.

   - Și eu am pățit asta o dată sau de două ori, am zis. A trebuit să-l repornesc.

   - Da. Se întâmplau tot felul de chestii asemănătoare. În legătură cu ce mi-ai povestit tu? Cred că mesajul de întâmpinare a tipului a rămas cumva blocat în soft, la fel cum îți rămâne o bucățică de zgârci între dinți după ce mănânci friptură. Să-i zicem „duhul din sistem”.

   - Mda, am mormăit eu, dar nu-i un duh sfânt.

   - Ce zici?

   - Nimic, am răspuns eu.

   Dean Whitmore a murit în cea de-a doua zi petrecută la Centrul de Tratament Raven Mountain, o clinică luxoasă, fără prea multe restricții, situată în nordul statului New Hampshire (chiar erau acolo terenuri de tenis, plus o sală cu jocuri de masă și o piscină).

   Am aflat aproape imediat pentru că îmi setasem o alertă Google cu numele lui, atât pe laptop, cât și pe computerul de la „Weekly Entreprise”. Nu era specificată cauza morții - că doar banii vorbesc cel mai tare și convingător, nu? - așa că am făcut un drum până în orașul Maidstone. Acolo m-am dat reporter, am pus câteva întrebări și mi-am luat la revedere de la niște bănuți din cei pe care mi-i lăsase domnul Harrigan.

   Nici n-a fost nevoie să insist prea mult pentru că oamenilor le place să vorbească, iar sinuciderea lui Whitmore se pare că a fost puțin mai neobișnuită.

   La Raven Mountain, pacienții internați se numeau oaspeți, nu drogați sau alconauți, stăteau singuri într-o cameră dotată cu baie. Dean Whitmore a intrat în baie înainte de micul dejun și a dat pe gât niște șampon. Dar nu ca să se sinucidă - cel puțin așa se părea - ci ca să-și lubrifieze gâtlejul. Abia după aia a rupt un săpun în două, a aruncat jumătate pe jos și și-a îndesat în gât jumătatea cealaltă.

   Am aflat cea mai mare parte din aceste detalii de la unul dintre consilierii de acolo, a căror treabă era să îi dezvețe pe bețivi și toxicomani de obiceiurile lor nesănătoase. Consilierul ăsta, pe care-l chema Randy Squires, a stat în Toyota mea și a băut pe nerăsuflate o sticlă de whisky cumpărată din cei 50 de dolari pe care i-i dădusem.
   L-am întrebat dacă Whitmore a lăsat cumva vreun bilet în care să-și explice gestul.

   - A lăsat, mi-a spus Squires. Unul lacrimogen chiar. Cam ca o rugăciune. „Iubiți din tot sufletul vostru”, așa scria acolo.

   Mi s-a făcut pielea de găină pe brațe. Bine că aveam mâneci lungi și nu se vedea. Și am reușit să schițez un zâmbet.

   I-aș fi putut spune că nu era nicio rugăciune, ci un vers din „Stand By Your Man” al lui Tammy Wynette.

   Trei zile am tot pus întrebări în dreapta și în stânga.

   Când m-am întors, tata m-a întrebat dacă m-am distrat bine în minivacanță. I-am spus că da. M-a întrebat dacă eram pregătit să mă întorc la cursuri peste două săptămâni. I-am spus că da. M-a privit cu atenție și m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva rău. I-am spus că nu, dar fără să-mi dau seama dacă răspunsul meu era o minciună sau nu.

   O parte din mine voia să creadă că moartea lui Kenny Yanko fusese accidentală și că Dean Whitmore se sinucisese, posibil dintr-un sentiment de vinovăție.

   Încercam să-mi imaginez cum le-a apărut domnul Harrigan în față și le-a provocat moartea. Dar nu eram în stare. Dacă se întâmplase una ca asta, însemna că eu eram complice la crimă, măcar din punct de vedere moral, dacă nu și legal. La urma urmei, eu îi dorisem moartea lui Whitmore. Poare în adâncul sufletului și pe cea a lui Kenny.

   - Sigur? m-a întrebat tata.

   Nu-și lua ochii de la mine și mă privea așa cum obișnuia să facă pe vremea când eram un țânc și făceam câte o năzbâtie.

   - Absolut, am zis eu.

   - Bine. Știi unde mă găsești dacă vrei să vorbești cu mine.

   Da, știam. Slavă Domnului că era alături de mine, însă nu puteam să discut problema asta. Nici nu el, nici cu nimeni altcineva. Aș fi părut nebun cu acte în regulă.

   M-am dus în camera mea și am luat iPhone-ul de pe raftul dulapului. Bateria rezista și acum.

   Dar de ce l-am scos din dulap? Voiam să-l sun în mormânt ca să-i mulțumesc? Să-l întreb dacă pe bune mai era acolo? Nu-mi aduc aminte și probabil nici nu contează, pentru că nu l-am sunat.

   Când am deschis telefonul am văzut că primisem un mesaj de la regelepirat 1. Îmi tremura tare rău degetul când l-am atins și l-am deschis. Mesajul era acesta:

   C C C oT.

   În timp ce mă holbam la ei, mi-am dat seama de un lucru care nici măcar nu-mi trecuse prin minte înainte. Dacă eu îl țineam cumva captiv pe domnul Harrigan? Legat de preocupările mele pământene prin telefonul pe care i-l pusesem în buzunar înainte de închiderea sicriului? Dacă îl făceau să sufere cererile mele? Sau îl torturau?

   „Nici vorbă”, mi-am spus eu. „Adu-ți aminte ce ți-a zis doamna Grogan despre Dusty Bilodeau. Ți-a zis că n-a mai putut să se angajeze ca să adune găinațul din cotețul de găini al babei Dorrance Marstellar după ce a furat de la domnului Harrigan. A avut el grijă de asta.”

   Da. Și încă ceva. A mai zis că era un om foarte corect, dar dacă nu-i răspundeai în același fel, atunci să te păzească Dumnezeu. Se purtase corect Dean Whitmore? Nu. Dar Kenny Yanko? Același răspuns. Deci poate domnul Harrigan a vrut să intervină ca să pună lucrurile la punct. Ba poate chiar i-a făcut plăcere.

   - Dacă într-adevăr a fost el, am șoptit.

   El fusese. Eram convins. Și mai știam ceva. Știam ce înseamnă mesajul:

   Craig, oprește-te.

   Pentru că îi făceam rău, sau pentru că-mi făceam mie.

   Am ajuns la concluzia că, până la urmă, nici nu conta.

   În ziua următoare a plouat rău; a fost genul ăla de ploaie torențială fără tunere care te vestește că toamna își va intra în drepturi peste o săptămână sau două. Și ploaia aia era un lucru bun, pentru că însemna că turiștii - câți mai rămăseseră - erau toți la adăpostul caselor lor de vacanță și nu era nimeni pe malul Castle Lake.

   Mi-am lăsat mașina în zona de picnic din nord și am mers pe jos către locul pe care îl numeam Trambulina. Asta se întâmpla pe vremea când eram toți copii și ne duceam acolo în costume de baie și ne provocam să sărim de pe ea.

   M-am dus la marginea țărmului înalt, acolo unde se termina covorul de ace de pin și începea stânca stearpă, adică realitatea supremă a regiunii New England. Mi-am vârât mâna în buzunarul drept de la pantalonii mei kaki, amintindu-mi încântarea din acea dimineață de Crăciun de demult când rupsesem hârtia colorată și văzusem pe cutie logoul Apple. Oare zbierasem de fericire? Nu mai țineam minte, dar aproape sigur că așa făcusem.

   Încă era încărcat, chit că doar pe jumătate. L-am sunat pe domnul Harrigan și știam că, în pământul negru al Cimitirului Ulmului, în buzunarul de la un costum elegant, acum pătat cu mucegai, cânta Tammy Wynette. I-am ascultat pentru o ultimă dată vocea scârțâită de bătrân care mă anunța că mă va suna el dacă i se părea indicat.

   Am așteptat semnalul de înregistrare. Și am spus:

   - Vă mulțumesc pentru tot, domnule Harrigan. La revedere!

   Am închis telefonul, mi-am luat avânt și l-am aruncat cât de departe am putut. M-am uitat după el cum zboară pe sub cerul cenușiu. L-am văzut cum a căzut în apă.

   Am băgat mâna în buzunarul stâng și mi-am scos de acolo iPhone-ul pe care-l foloseam atunci, un 5C cu carcasă colorată. Am vrut să-l arunc și pe el. Cu siguranță că mă puteam descurca totuși cu un telefon fix și precis că mi-ar fi făcut viața mai ușoară.

   Mi-am luat din nou avânt și am rămas cu mâna în aer mult timp - cel puțin așa mi s-a părut mie, dar poate că n-a fost decât 1 minut, cel mult două. În cele din urmă, mi-am băgat telefonul laloc în buzunar.

   Nu sunt sigur dacă toată lumea e dependentă de chestiile astea care seamănă cu cutiile de conserve legate între ele cu sfoară, dar știu că eu sunt și știu că era și domnul Harrigan. Mă rog, a devenit atunci când a primit telefonul de la mine. Iar acesta este motivul pentru care i l-am strecurat atunci în buzunarul costumului în care a fost îngropat.

   De două lucruri am devenit absolut sigur, iar ele sunt de neclintit, la fel ca stânca din New England. Nu vreau să fiu incinerat după moarte și vreau neapărat să fiu îngropat cu buzunarele goale.

SFÂRȘIT