Prietena diavolului, Peter Robinson

 ........................................................

4-7

      Și-au terminat băuturile și au ieșit.

   Vremea bună îi strânsese pe oameni în centrul orașului, iar trotuarele erau pline, în timp ce afacerile magazinelor înfloreau: Marks and Spencer, Harvey Nichols, Debenhams, Curry’s Digital. Mămici de 14 ani își expuneau bronzul obținut la solar, împingând cărucioarele cu o mână și fumând cu cealaltă. Sau cel puțin așa părea.
   După ce și-a luat rămas-bun de la Blackstone pe Headrow Avenue și i-a promis să se întâlnească în curând la o porție de curry și o bere, Banks a intrat la Muji și și-a cumpărat un pumn de carnețele de buzunar cu coperte de carton, care-i plăceau atât de mult, apoi s-a aventurat la Borders să vadă dacă aveau White Heat la reduceri. Îi plăcuse primul volum din istoria Angliei în anii ’50, al lui Dominick Sandbrook, Never Had It So Good, și abia îl aștepta pe următorul – despre perioada lui, anii șaizeci – după ce termina cu Epoca postbelică.
   După aceea avea de gând să vadă ce CD-uri noi au apărut la HMV.

   Annie nu se simțea foarte mândră de performanța de la Millgarth în timp ce conducea spre Whitby, o oră și jumătate mai târziu.
   Era o zi frumoasă, iar marea se întindea la picioarele ei, numai în verde și albastru, mult mai strălucitoare și vibrantă decât o văzuse vreodată. Acoperișurile roșii se ridicau dintre dealuri, iar zidurile portului se întindeau în apă ca un clește. Întreaga scenă, flancată de o parte și de alta de stânci înalte, părea să semene mai degrabă cu un peisaj abstract decât cu unul real.
   De la înălțime, vedea cu ușurință cele două jumătăți distincte ale orașului, despărțite de estuar: Coasta de Est, cu catedrala în ruine și Biserica Sf. Maria, semănând cu o barcă întoarsă; Coasta de Vest, cu șirurile de pensiuni și hoteluri în stil victorian, cu statuia Căpitanului Cook și arcul făcut din două oase uriașe de balenă. Chiar dacă Annie se lăsa absorbită de peisaj și ochiul ei artistic traducea totul într-o pânză abstractă, mintea îi era ocupată de Banks, Eric și, mai ales, de comportamentul ei. Pierduse controlul. Nu era și un cântec despre asta? Banks ar fi știut. Banks.
   Naiba să-l ia. La ce s-o fi gândit? Că un număr scurt cu el ar fi rezolvat toate problemele?
   Cu cât se gândea mai mult la seara de sâmbătă, cu atât își dădea seama că nu diferența de vârstă o deranja. La urma urmei, dacă lucrurile ar fi stat invers, dacă ea ar fi avut 22 de ani, ar fi fost foarte normal pentru bărbații de 40 de ani să se culce cu ea - ar fi pus pariu că niciunul dintre ei n-ar fi refuzat o Keira Knightley sau o Scarlett Johansson. În plus, erau și o grămadă de femei trecute de patruzeci de ani care i se lăudau lui Annie cu cuceririle lor mai tinere. Ar fi trebuit să fie al naibii de mândră de ea însăși pentru figura cu Eric, nu să se simtă atât de ieftină și de murdară. Dar știa că se simțea așa pentru că ea nu era genul ăsta de femeie.
   Poate se simțea prost pentru că mereu crezuse că alegea să se culce cu bărbați cu care putea vorbi dimineața, iar faptul că erau adesea mai bătrâni decât ea, mai maturi, așa ca Banks, nu părea să fi contat. Erau mai experimentați, aveau mai multe de vorbit. Cei tineri erau atât de obsedați de ei înșiși, atât de preocupați de imagine. Chiar și când fusese mai tânără simțise la fel, preferase să fie cu bărbați mai bătrâni și i se păruse că băieții de vârsta ei erau superficiali și lipsiți de orice în afară de energie sexuală. Poate asta era suficient pentru unele femei. Poate că ar fi trebuit să fie suficient și pentru ea și atunci nu s-ar mai fi simțit atât de prost.
   Ceea ce o deranja cel mai mult, și peste asta nu putea trece, era faptul că nu știuse ce face. Își pierduse controlul. Dintr-un motiv oarecare, se îmbătase suficient de tare încât să i se pară seducătoare ideea că o plăcuse un tânăr de douăzeci de ani, când ea tocmai împlinise 40. Nu era un lucru bun că se trezise îngrozitor de mahmură lângă un străin, iar de data asta era chiar mai rău pentru că străinul ar fi putut să-i fie fiu.
   Și nici măcar nu putea pretinde că a fost forțată sau drogată. Nici urmă de Rohypnol sau GHB, numai alcool și vreo două jointuri, din câte știa ea, iar cel mai rău era că, oricât fusese de beată, își dăduse consimțământul pentru absolut tot. Nu-și amintea detaliile partidei de sex, numai bâjbâiala stângace, gemetele și senzația că totul se terminase foarte repede, dar își amintea că inițial fusese foarte entuziasmată și încântată. În cele din urmă, bănuise că și el fusese la fel de dezamăgit ca și ea.
   Apoi episodul cu Banks din seara precedentă. Din nou, la ce naiba se gândise? Acum lucrurile nu mai aveau cum să fie la fel, nu mai avea cum să dea ochii cu el fără să-și piardă respectul de sine. În plus, îi pusese și pe Banks, și pe Winsome într-o situație stânjenitoare, conducând în halul în care era. Și-ar fi putut pierde permisul, ar fi putut să fie suspendată. Iar asta părea să fie ultima ei problemă.
   Culorile mării se schimbau în timp ce cobora dealul, și în curând era în dreptul unor case, oprind la semafoare pe străzile din centru forfotind de viață normală. În fața secției de poliție era o gașcă de reporteri care agitau microfoane spre oricine dădea să iasă. Annie și-a croit drum printre ei cu ajutorul forțelor de ordine și a intrat în sediu, unde a întâmpinat-o senzația obișnuită de haos controlat.
  Abia intrase că a și abordat-o Ginger.
   - Ce-ați pățit? Arătați cam abătută.
   - Sunt bine, a mârâit Annie. Mă enervează nenorociții ăștia de reporteri, atâta tot. Noutăți?
   - Am un mesaj de la un fost detectiv pe nume Les Ferris, a spus Ginger.
   - Cine-i ăsta?
   - E localnic. A lucrat aici, dar acum e în Scarborough. Oficial e pus pe liber, dar i-au dat un birou și e angajat civil, pe post de cercetător. Se pare că se pricepe.
   - Și?
   - A zis că vrea să vă vadă, atâta tot.
   - Sunt foarte populară, nu?
   - Spune că e vorba despre un caz mai vechi, dar crede că poate fi relevant pentru investigația morții lui Lucy Payne.
   - O.K., a spus Annie, o să încerc să mă strecor afară și să dau de el mai târziu. S-a mai întâmplat ceva cât am fost plecată?
   - Nimic, doamnă. Am vorbit cu cei de la Mapston Hall din nou. Nimic nou nici pe-acolo. Dacă într-adevăr cineva știa despre Karen Drew că era de fapt Lucy Payne, secretul e foarte bine păstrat.
   - Va trebui să organizăm o echipă care să sape mult mai adânc, a spus Annie. Trebuie să ne uităm îndeaproape la afacerea Juliei Ford, la echipa de la Mapston Hall, la spital, la serviciile sociale, la tot. Să vedem dacă cineva din Nottingham ne poate ajuta, restul împărțim între cei mai buni oameni ai noștri. Spune-le că vor trebui să stea peste program.
   - Da, doamnă, a spus Ginger.
   - Și cred că trebuie să începem să punem întrebări și în alte direcții, a spus Annie, scoțându-și dosarele din servietă. Va trebui să lărgim baza de investigații. Ia lista de nume și împarte-o cu Naylor și cu restul echipei, O.K.? Cu toții au avut de suferit într-un fel sau altul din cauza lui Lucy Payne acum șase ani, majoritatea în West Yorkshire. Am luat deja legătura cu cei de acolo, care sunt dispuși să ne ofere tot ajutorul. Avem nevoie de declarații, alibiuri, tot tacâmul. Mâine mă duc să-i fac o vizită lui Claire Toth. Era apropiată de ultima victimă a soților Payne și se învinovățește pentru ceea ce s-a întâmplat. Întrebări?
   - Nu, doamnă, a spus Ginger, studiind lista. Dar pare-mi-se c-o să fie de muncă, nu glumă.
   - Și încă mai am, mai ales pentru tine, Ginger.
   - Ce drăguț, doamnă.
   - Pe deal, vizavi de soții Payne, locuia o tânără canadiană. S-a împrietenit destul de tare cu Lucy, inclusiv după arest. A apărut la televizor ca „apărătoarea” ei, credea că Lucy e o biată victimă.
   - Înțeleg, a spus Ginger.
   - Era de față și când Lucy a avut „accidentul”. La vremea aceea, Lucy locuia în casa ei. Îți dai seama ce sentiment de trădare trebuie s-o fi încercat. Oricum, ea trebuie să fie suspectul nostru numărul unu în cazul în care a fost măcar pe-aproape de scena crimei. Numele ei e Maggie, sau Margaret, Forrest. A lucrat ca ilustrator pentru cărți de copii, așa că sunt șanse destul de mari să fie tot în aceeași industrie. Poți căuta editori, asociații profesionale, ce mai știi tu. Cunoști mișcarea. I-a întins un dosar lui Ginger. Detaliile sunt aici.
   - Ați spus că e canadiancă. Dacă s-a dus acasă?
   - Atunci nu mai e problema noastră, nu?
   - Și dacă o găsesc?
   - Vii direct la mine, a spus Annie. Ăsta ar fi încă un interviu de care aș vrea să mă ocup personal.

   Jill Sutherland, barmaniță part-time la The Fountain, era în bucătărie când Winsome a sunat la ușa apartamentului ei, aflat la aproximativ un kilometru de universitate.
   - Tocmai pusesem de ceai, a spus Jill. Abia am ajuns acasă, acum 5 minute. Vă servesc cu un ceai? 
   - Ar fi minunat, a spus Winsome.
   Jill a adus ceainicul și două căni, lapte și zahăr pe o tavă, apoi s-a așezat picior peste picior pe o canapea micuță în fața măsuței de cafea. Camera de zi era luminoasă și aerisită și mirosea a odorizant de cameră. La radio se auzea o muzică pop ușoară, întreruptă ocazional de o voce veselă, dar atât de încet încât Winsome, din fericire, nu putea descifra un cuvânt. S-a așezat vizavi de Jill și și-a scos carnețelul. Jill a zâmbit.
   Era o roșcată drăguță cu un nas mic și turtit, cu tenul deschis la culoare și pistruiat, îmbrăcată în blugi și într-un tricou negru. Una peste alta, avea un aer inocent care, cel mai probabil, se bătea cap în cap cu experiența ei vastă.
   - Cu ce vă pot ajuta? a întrebat.
   - Sincer, nu știu, a început Winsome. E vorba de sâmbătă seară la The Fountain. Fata care a fost ucisă, Hayley Daniels, băuse acolo. Încercăm să adunăm cât de multă informație putem.
   Expresia de pe chipul lui Jill s-a schimbat.
   - Da, e teribil. Săraca fată. Am citit despre ea în ziar. Și când mă gândesc că aș fi putut fi la muncă imediat după colț. Sau aș fi putut chiar trece pe-acolo.
   - Traversezi singură Labirintul?
   - În general, da, după muncă. E o scurtătură. Las mașina în parcarea de la Castle și e calea cea mai rapidă. Niciodată nu m-am gândit că e periculos.
   - Ar trebui să fii mai atentă.
   Jill a ridicat din umeri.
   - N-am avut niciodată probleme. N-am văzut pe nimeni pe-acolo.
   - Chiar și-așa. O cunoșteai pe Hayley?
   - Am văzut-o de câteva ori.
   - Ești și tu studentă la universitate?
   - Da. Chimie judiciară.
   Winsome a ridicat din sprâncene.
   - Chimie judiciară? Nici măcar n-am știut că există o astfel de specializare.
   - E destul de nouă. După 2 ani poți intra la Chimie Analitică la Universitatea din Leeds.
   - Acolo ai cunoscut-o pe Hayley?
   - Departamentul de Turism e imediat după colț. Mergem la aceeași cafenea. O mai văzusem și prin oraș de câteva ori, la cumpărături.
   - Și la The Fountain?
   - O dată sau de două ori.
   - Dar nu erați prietene.
   - Nu, ne știam doar suficient cât să ne salutăm.
   - Sâmbătă ai sunat că nu poți merge la muncă, așa e?
   - Da.
   - Ce se întâmplase?
   - O răceală doar.
   După felul în care a clipit și s-a înroșit în timp ce vorbea, Winsome a presupus că Jill nu spunea tocmai adevărul. Ca să o distragă și mai mult, Jill a ales tocmai acel moment ca să se aplece și să îi toarne ceaiul. În timp ce făcea asta, a tușit scurt și și-a dus mâna la gură.
   - Lapte și zahăr?
   - Da, te rog, a spus Winsome.
   S-a întins după cană și s-a întors la întrebări.
   - Acum ești mai bine?
   - Da, mulțumesc.
   - Haide, a spus Winsome, poți să-mi spui sincer. Am văzut barul. Nu erai răcită, nu-i așa? Pur și simplu n-ai vrut să mergi la muncă.
   Ochii lui Jill s-au umplut de lacrimi.
   - Am nevoie de bani, a spus. Ai mei nu-și pot permite să mă întrețină.
   - Nu te învinovățesc pentru asta, dar cu siguranță trebuie să fie și joburi mai bune.
   - Sunt convinsă că există, și caut, dar între timp am The Fountain.
   - Cum e să lucrezi pentru Jamie Murdoch?
   - Jamie e în regulă.
   - Te-a deranjat vreodată cu ceva?
   - M-a invitat în oraș de vreo două ori, dar am spus nu.
   Jill și-a tras nasul.
   - Nu e chiar genul meu. Adică, nu e tocmai vreun dar lăsat de Dumnezeu pe pământ, nu?
   Winsome a zâmbit.
   - El cum a reacționat la asta?
   - A fost dezamăgit, evident, dar n-a întins coarda. Nu, nu asta e problema, că lucrez pentru Jamie. Numai că... nu pot să fac față bețivilor și abuzurilor. Vreau să spun că știu că oamenii nu mai sunt ei înșiși atunci când beau mult, dar atmosfera poate deveni foarte neplăcută. Se iscă scandaluri și bătăi de tot felul, iar Jamie nu e vreun forțos.
   - Și ce se întâmplă?
   - Ah, de obicei se calmează. Adică nu s-a întâmplat niciodată până acum ca cineva să fie rănit. Dar e vorba de limbaj, de cuvintele aruncate, de grosolănie. Nu că aș fi vreo puritană sau ceva. Și mai e și fumul. Uneori e îngrozitor. Primul lucru pe care-l fac când ajung acasă e să-mi pun hainele în coșul de rufe, și apoi o baie lungă.
   - Din iulie ar trebui să fie mai bine, a spus Winsome. Mai e ceva ce te deranjează la muncă?
   Jill a făcut o pauză și și-a mușcat buza de jos.
   - N-ar trebui să dau din casă, a spus în cele din urmă, dar astă-vară, când Pauline și cu mine am fost plecate în Franța în week-end, Jamie mi-a spus să umplu portbagajul cu alcool ieftin și cu țigări.
   - Nu e ilegal, a spus Winsome.
   - Știu, dar cred că vânzarea lor în bar este. Știu mulți oameni care fac chestia asta și, cum am mai spus, nu fac eu pe deșteapta, dar nu voiam să am de-a face cu nimic care mi-ar fi putut periclita viitorul, mai ales dacă am de gând să lucrez într-un domeniu care are legătură cu aplicarea legii. Ar fi o nebunie. 
   - Ai dreptate, a spus Winsome.
   Alcoolul ilegal și țigările nu erau tocmai pista pe care o căuta, dar era încă o piesă în plus la dosar. Cât despre cei de la Accize și Taxe vamale, un bar ca The Fountain era atât de puțin important când era vorba de contrabandă, încât nici măcar nu merita deranjul.
   - Jamie mi-a spus că a stat până la două și jumătate și a făcut curat după ce cineva a distrus toaletele. 
  - Știu. Mi-a zis. Și nu pot spune că mă surprinde.
   - S-a mai întâmplat și altă dată?
   - Nu atât de grav, dar odată cineva a spart niște pahare. Și de foarte multe ori aruncă hârtie igienică în toaletă până o înfundă. Asta vreau să spun despre munca acolo. Ajungi să urăști să te duci în weekend, iar în restul timpului e un loc mort, poate cu excepția orelor prânzului. Îmi pare rău că l-am lăsat de izbeliște pe Jamie. Acum mă simt foarte prost pentru că era singur când... știi tu... s-a întâmplat.
   Winsome s-a ridicat.
   - O să fie bine. Mulțumesc, Jill, ai fost de mare ajutor.
   - Serios?
   Winsome a zâmbit.
   - Ți-am spus, orice informație ne e de folos.

   Detectivul inspector-șef Catherine Gervaise convocase o ședință în sala de consilii a sediului din Vest la ora 5, miercuri după-amiază, când deja o parte din rapoartele criminaliștilor fuseseră înmânate.
   Detectivul Stefan Nowak, coordonatorul investigațiilor la locul crimei, era acolo ca om de legătură cu laboratorul, împreună cu dr. Elizabeth Wallace, Banks, Templeton, Wilson, Hatchley și Winsome, care tocmai se întorsese de la discuția cu Jill Sutherland.
   - O.K., a spus Gervaise când toată lumea se instalase cu cafele, foi și pixuri la îndemână. Să punem cap la cap ce avem până acum. În primul rând, detectivul Nowak e aici din partea criminaliștilor. Știu că e probabil prea devreme, dar ai ceva pentru noi, Stefan?
   - Mi-e teamă că nu foarte multe, doamnă, a spus Nowak. Și majoritatea veștilor sunt proaste. Cei de la tehnic au reușit să descifreze numărul mașinii care trecea pe lângă Taylor’s Yard când Hayley a intrat acolo, dar s-a dovedit că era un cuplu care se întorcea acasă de la aniversarea a 25 de ani de căsătorie în restaurantul acela elegant de pe Market Street.
   - Ce știm despre Hayley? a întrebat Gervaise. Avem ceva în plus despre ce s-a întâmplat acolo?
   - Violatorul a purtat prezervativ, așa că nu...
   - Stai un pic, a spus Banks. Cum rămâne cu sperma de pe coapsa victimei?
   - Ajungeam și acolo, a spus Nowak. Tot ce pot sugera e că probabil agresorul se grăbea și și-a scos în viteză prezervativul, sau sperma aparține altcuiva. Încă așteptăm rezultatele testului ADN.
   - Deci au fost doi? a întrebat Gervaise.
   - Nu neapărat doi atacatori, a spus Nowak. E posibil ca ea să fi consimțit să facă sex cu cineva, asta dacă judecăm după teoria că a intrat în Labirint pentru o întâlnire.
   - Și apoi altcineva a omorât-o? a întrebat Templeton.
   - Posibil.
   - A intrat în Labirint ca să se ușureze, a spus Winsome. Și nu era o târfă.
   - Nici nu am sugerat asta, a spus Nowak, părând surprins. Numai că rezultatele nu sunt relevante. Știm că cineva a făcut sex cu Hayley și a folosit prezervativ pentru că am găsit urme de lubrifiant, dar am găsit urme de spermă pe coapsa ei și pe două bucăți de piele din depozit. Acestea sunt faptele. Nu e treaba mea să speculez, dar aș întreba de ce un criminal suficient de deștept încât să curețe cadavrul ar rata tocmai pata de spermă, în afara cazului în care s-a întâmplat la ore diferite, sau poate urmele au fost lăsate de altcineva. Există o singură piesă care nu se potrivește.
   - Anume? a spus Gervaise.
   - Lichidul seminal nu era pe-atât de uscat pe cât ar fi trebuit să fie, ținând cont de ora decesului.
   - După cum am explicat în repetate rânduri, a spus dr. Wallace pe un ton defensiv, ora decesului e chiar și în cele mai fericite cazuri o estimare foarte aproximativă.
   - La asta m-am gândit, a spus Nowak.
   - Și atunci, la ce oră? a întrebat Banks.
   Nowak a privit-o pe dr. Wallace înainte să răspundă.
   - Nu văd niciun motiv pentru care să contrazic estimarea inițială, între miezul nopții și ora două. Motivele pentru această incongruență ar putea fi altele. O să mai lucrez la asta.
   - Foarte bine, a spus Gervaise.
   - În însemnările mele mi-am notat și că Hayley ar fi încercat să se lupte cu agresorul, a spus dr. Wallace. Ați găsit țesuturi în probele pe care le-am recoltat de sub unghiile ei?
   - Nu, a spus Nowak. După cum ați menționat în raport, unghiile erau prea scurte ca să zgârie pe cineva. Nu avem decât câteva urme de bumbac.
   - Vreo șansă să le identificăm? a întrebat Gervaise.
   Nowak a dat din cap.
   - Încă mai lucrăm la asta, dar pot fi de la foarte multe branduri. Nu numai asta, a continuat Nowak, dar e foarte posibil să fie din hainele altei persoane cu care a venit în contact în acea seară. Să nu uităm că era într-un grup mare și că șansele ca unul sau mai mulți să o fi atins sunt destul de mari.
   - Păr? a întrebat Banks.
   - Numai al ei și al lui Joseph Randall.
   - Deci criminalul fie purta cagulă, fie e chel, a spus Hatchley.
   N-a râs nimeni.
   - Avem dovezi că a curățat-o, a spus dr. Wallace. A spălat urmele.
   - Numai că a ratat sperma, a spus Banks.
   - Așa pare, a spus Nowak. Sau asta s-a întâmplat după ce a curățat-o.
   - E posibil, l-a aprobat dr. Wallace.
   - Amprente? a întrebat Banks.
   - Nimic. Îmi pare rău.
   - Credeam că mai nou voi sunteți în stare de miracole, a comentat Banks, văzând cum toate ușile se închid.
   Nowak a privit spre dr. Wallace.
   - Uneori așa pare, dar nu putem fi mai buni decât dovezile pe care le strângem.
   - Vreo urmă de noroc cu suspecții obișnuiți? a întrebat Gervaise.
   - Nimic, a spus Banks. Au fost cu toții intervievați, dar au alibiuri. Mai lucrăm la asta.
   Gervaise s-a întors din nou spre Nowak.
   - Ne-a scăpat ceva?
   - Nu cred, a spus Nowak. Criminaliștii au verificat locul la fel de temeinic cum fac în cazul tuturor celorlalte crime. Am găsit urme de urină în fața depozitului, ceea ce confirmă declarația prietenului, că fata intrase acolo să se ușureze. Am găsit și urme de vomă pe care le-am comparat cu probele recoltate din stomacul ei, și s-ar părea că i-a fost rău. Echipa a verificat și clădirile din împrejurimi, majoritatea goale sau folosite pe post de depozit. Nimic nici acolo.
   - Deci avem de-a face cu un criminal deosebit de inteligent? a întrebat Templeton.
   - Nu neapărat, a spus Nowak. Trebuie să te întrebi cât de inteligent e un criminal care curăță un cadavru dar îi scapă o picătură de spermă. Poate e un norocos. Dar hai să fim sinceri, oricine se pornește să comită o crimă în ziua de azi a văzut probabil The Bill, Silent Witness și CSI. Oamenii știu mult prea multe despre criminaliști, oricât de mult din filme ar fi neverosimil. Cu siguranță știu că trebuie să fie atenți și știu la ce să fie atenți. În unele cazuri, știu bine și cum să procedeze.
   - Ce vreau să spun, doamnă, a spus Templeton întorcându-se spre Gervaise, e că s-ar putea să avem de-a face cu primul dintr-o serie. Cu cât e mai bine pregătit criminalul, cu cât mai atent să șteargă urmele, cu atât ne dăm seama că a planificat totul în avans, am dreptate?
   - Asta nu înseamnă că mai avea și vreo altă victimă în vizor, în afară de Hayley Daniels, l-a contrazis Banks, sau că n-a fost cineva care o cunoștea. Dacă Stefan are dreptate și, într-adevăr, au fost doi implicați, poate criminalul nu e unul și același cu violatorul. Apropo, a dat cineva de mama biologică a lui Hayley?
   - A plecat în Africa de Sud cu iubitul ei, a spus Winsome. Nu s-a întors.
   Banks s-a întors spre Templeton.
   - Cred că te-am înțeles cu toții, Kev. Jim, ai căutat crime asemănătoare undeva în țară în ultimele 18 luni?
   - Sunt multe adolescente date dispărute, a spus Hatchley, dar multe au apărut, în cele din urmă, iar cele care încă lipsesc n-au dispărut în circumstanțe asemănătoare cu Hayley.
   - Mersi, Jim, continuă căutarea.
   Apoi s-a întors spre Templeton.
   - Ceea ce vreau să spun, Kev, e că vom ști sigur că avem de-a face cu un criminal în serie numai dacă avem o a doua și o a treia crimă. E posibil să fi fost o crimă spontană, un viol care-a mers prea departe, nu neapărat un criminal în serie pe cale de afirmare.
   - Dar putem cel puțin să punem niște oameni de pază în Labirint în weekenduri, nu?
   Banks a privit spre Catherine Gervaise, care-și mușca buzele perfect arcuite.
   - Nu sunt sigură că putem justifica o astfel de cheltuială, detectiv Templeton, a spus. Nu avem suficienți oameni. Iar în cazul criminaliștilor am depășit deja bugetul.
   - Trebuie să fi fost un atac spontan, a spus Winsome. Nimeni nu știa că Hayley avea să intre în Labirint, asta până nu a plecat de la The Fountain cu prietenii ei la 12:17.
   - Dar ei știau cu toții? a întrebat Gervaise.
   - Da. Le-a spus în fața barului. E înregistrată.
   - Cine mai știa?
   - Nimeni, din câte știm noi.
   - Atunci trebuie să fie unul dintre prietenii ei, a spus Gervaise. Sau vreunul din derbedeii din Lyndgarth, care i-au dat de furcă barmanului de la The Fountain.
   - Nu, doamnă, a spus Templeton. Tocmai am terminat cu verificările. Se pare că după ce au fost dați afară din bar au furat o mașină și s-au dus la o plimbare. Au bușit-o dincolo de York. Nimic serios, niște tăieturi și niște vânătăi, dar au fost reținuți la spital și ocupați cu polițiștii din York aproape toată noaptea.
   - Deci pe ei îi putem tăia de pe listă, a spus Gervaise.
   - Mai e un mic detaliu, a spus Winsome. Când am vorbit cu Jill Sutherland, mi-a spus că traversează adesea Labirintul după ce-și termină tura la The Fountain. E o scurtătură spre parcare.
   - Deci crezi că ucigașul o aștepta pe Jill și s-a ales cu Hayley în schimb? a întrebat Gervaise.
   - Nu neapărat, doamnă, a răspuns Winsome. Doar că e posibil să fi știut că are șanse să găsească o victimă acolo, dacă avea această informație.
   - Ceea ce vreau să spun, a continuat Templeton, e că ucigașul aștepta deja înăuntru, în Labirint. Winsome are dreptate. Locația contează, nu o victimă anume. Poate că mai fusese acolo înainte, studiase terenul, nimic nu se întâmplase, așa că aștepta. Știa că se poate întâmpla cândva, că vreo fată va intra acolo singură - Jill Sutherland, de exemplu - și atunci putea da lovitura. Oamenii ăștia au o răbdare infinită. Și de data asta a avut noroc.
   - Cred că detectivul Templeton are dreptate, a spus dr. Wallace.
   Era îmbrăcată în haine civile și la început Banks abia o recunoscuse, o siluetă subțire, cu părul prins strâns la spate, helancă neagră și blugi, adidași Nike. Îi lăsa impresia că ar putea fi chiar atrăgătoare dacă ar vrea, numai că acest lucru nu părea s-o intereseze.
   - Din experiența mea, a continuat ea, și am văzut de multe ori astfel de cazuri, ba chiar am și citit despre unele în care traumatismele au fost similare cu cele din cazul lui Hayley, e vorba aproape de fiecare dată despre o serie. M-am uitat la fotografiile de la locul crimei, a spus, și corpul ei avea, fără îndoială, ceva de „poză”. În mod normal, după ce-a terminat cu ea, n-ar fi lăsat-o în acea poziție. Ar fi fost... expusă... deschisă... abandonată ca o păpușă uzată. Dar n-a fost așa. A întors-o cu grijă pe o parte, a ascuns urmele, trauma pe care o provocase, în așa fel încât să pară că doarme. Ba chiar a și curățat-o. Criminalii care lovesc o singură dată nu se deranjează atâta.
   - Înțeleg ce spui, a spus Banks, dar am văzut și cazuri în care cineva a ucis o persoană apropiată și a acoperit urmele într-o manieră asemănătoare dintr-un fel de rușine, unii chiar au acoperit cadavrele cu o haină sau un cearșaf. Niciun criminal, în afară de cel cu antecedente, nu știe cum o să se simtă când termină, și genul acesta de reacție, oroarea în fața rezultatului crimei, e destul de comun.
   - Ei bine, a spus dr. Wallace, mă înclin în fața cunoștințelor tale, desigur, dar repet: acesta ar putea fi doar începutul. Există indicii că va lovi din nou. Iar Labirintul e locația ideală.
   - În regulă, a spus Gervaise. Am înțeles mesajul, detectiv Templeton și dr. Wallace. Dar, așa cum am spus mai devreme, în acest moment nu ne permitem să trimitem ofițeri să păzească Labirintul în fiecare vineri și sâmbătă seară. În plus, a continuat, nu credeți că dacă într-adevăr aveți dreptate, și avem de-a face cu un potențial criminal în serie, va avea bunul-simț să-și aleagă altă locație data viitoare?
   - Nu neapărat, a spus dr. Wallace. Nu sunt psiholog, dar știu câte ceva despre comportamentul criminalilor și oamenii tind să se atașeze de anumite locuri. Labirintul e suficient de mare și de complicat ca să fie atrăgător pentru astfel de personaje. Poate i se pare că-i oglindește starea de spirit, de exemplu. Frământările interioare. O mulțime de umbre și cotloane și tunele prin care să dispară și apoi să reapară.
   - Și multe intrări și ieșiri nesupravegheate de camere, a spus Templeton. Doamna doctor are dreptate, a continuat, remarcă pe care dr. Wallace a primit-o cu o ridicare din sprâncene, fără însă a fi observată de Templeton. Se învârte într-o zonă unde sunt șanse foarte mari să fie o mulțime de fete tinere și bete care nu mai au cine știe ce judecată. Posibil să mai fie și alte zone izolate aproape de centrul orașului, de exemplu Grădinile Castelului, dar sunt oricum mai deschise. Labirintul e perfect pentru el. Țineți minte că Jack Spintecătorul opera numai în Whitechapel.
   - Chiar și așa, spațiul ăla era mult mai mare, a spus Gervaise. Oricum, îmi pare rău să vă spun, tot ce putem face e să mărim numărul de patrule în zonă și să punem afișe prin baruri, să avertizăm oamenii să evite Labirintul dacă sunt singuri, mai ales femeile. De asemenea, să stea în grupuri, să evite să se aventureze singure. Asta ar trebui să fie suficient deocamdată. În plus, până una-alta e locul crimei și va mai rămâne așa încă o vreme, deci e sigilat.
   - Numai partea dinspre Taylor’s Yard, a intervenit Templeton, și dacă ești pus pe crime, sunt șanse foarte mici să te împiedici de astfel de mărunțișuri ca...
   - Ajunge, detectiv Templeton, a spus Gervaise. Subiectul e închis.
   - Da, doamnă, a răspuns Templeton, strângând din buze.
   Preț de câteva clipe toată lumea a tăcut, apoi Gervaise l-a întrebat pe Banks ce avea să urmeze.
   - Avem o listă, a spus Banks. Joseph Randall, Stuart Kinsey, Zack Lane, Jamie Murdoch și Malcolm Austin. Plus perspectiva criminalului în serie, a adăugat, privind spre Templeton. Cred că următorul lucru pe care trebuie să-l facem e să purtăm niște discuții ceva mai dure cu suspecții noștri și să vedem dacă găsim vreo gaură în armura vreunuia dintre ei.
   S-a auzit o bătaie în ușă și unul dintre colegii lui Stefan Nowak i-a întins un plic. S-a lăsat liniștea în timp ce l-a deschis. Când a terminat, a privit spre Banks.
   - Cred că nu va fi necesar, a spus. Mai ții minte ce am spus, că poate criminalul nostru nu e chiar atât de deștept? Ei bine, conform celor de la laborator, ADN-ul găsit în mostra de spermă de pe coapsa lui Hayley Daniels este același cu mostra pe care Joseph Randall ne-a dat-o de bunăvoie. S-ar părea că datele se potrivesc la fix.

9.

   - Îți mulțumesc pentru că te-ai deranjat să vii să stai de vorbă cu mine, a spus Les Ferris, cercetătorul care spusese că ar avea informații.
   Annie apăruse în biroul lui după-amiaza târziu.
   - Sunt aproape de sfârșitul programului și cum n-am prea ieșit în ultima vreme, ce-ar fi să-ți fac cinste cu o bere? a întrebat-o în timp ce-și lua haina ponosită de tweed de pe spătarul scaunului. Sau cu un ceai, dacă asta preferi.
   Annie s-a gândit preț de-o clipă. Consecințele serii precedente fuseseră dezastruoase, dar acum se simțea mai bine și o bere n-avea cum să-i strice. În plus, biroul era un dezastru și mirosea a coji de banane.
   - O.K., a spus, ne-am înțeles. Bere să fie.
   Les Ferris a zâmbit, lăsându-și la vedere dinții pătați și stricați. Era un bărbat chel, rotofei, cu fața roșie, favoriți cărunți și ochi triști.
   Era o seară frumoasă în Scarborough, așa cum nu se întâmplă prea des înainte de vacanța de vară - și, de fapt, nici în timpul ei - așa că localnicii profitau din plin. Îndrăgostiții se plimbau de mână pe ponton, iar familiile cu copii în cărucioare leneveau pe malul mării, în timp ce odraslele aruncau pietre în apă. Un bărbat curajos și-a ridicat pantalonii și a testat apa, dar încercarea n-a durat mai mult de câteva secunde.
   Annie simțea mirosul de sare și de alge și auzea pescărușii pe deasupra capului. Gândul i-a fugit la cadavrul lui Lucy Payne și a trecut-o un fior.
   - Ți-e frig? a întrebat-o Ferris.
   Annie a zâmbit.
   - Nu, a spus. M-a bântuit o umbră.
   În fața lor se întindea digul castelului din Scarborough și Annie vedea valurile izbindu-se de el, aruncând în aer stropi sărați. Ferris a ales un pub micuț și tihnit, cu vedere la port. Pe nisipul ud se odihneau câteva ambarcațiuni de pescuit, albe, roșii și verzi. Un bărbat în pulover albastru își picta exteriorul bărcii. Pubul era o berărie Jennings dar vindea și alte mărci de bere, așa că Annie și-a comandat o halbă de Cock-a-Hoop.
   Ferris a așezat băuturile pe masa zgâriată și s-a întins după țigări.
   - Te deranjează? a întrebat-o pe Annie.
   - Absolut deloc, i-a răspuns.
   Locul mirosea îngrozitor a fum de țigară și la mesele de lângă ei erau mai mulți oameni care fumau. 
   - Bucură-te cât mai poți.
   - Am încercat să mă las de vreo 20 de ori, a spus Ferris, dar pur și simplu nu reușesc. Luna viitoare împlinesc 65 de ani, deci poate ar fi momentul să-mi accept soarta, nu?
   Annie intenționase să spună cu totul altceva. Se gândea la legea anti-fumat care intra în vigoare în iulie. Dar nu mai conta.
   - La 65 de ani nu ești bătrân, a spus. E foarte posibil să trăiești până la 90 de ani. Dacă te oprești.
   Și-a ridicat paharul.
   - Noroc. Pentru 90.
   - Noroc. Să bem pentru asta.
   După ce a băut, Ferris a tras lung din țigară.
   - Ai zis că ai niște informații pentru mine, a spus Annie.
   - Da. Nu sunt sigur că e ceva relevant, dar când am auzit despre identitatea victimei tale mi s-a aprins un beculeț.
   - Nici nu mă mir, a spus Annie. Lucy Payne a fost foarte celebră.
   - Nu, nu despre asta e vorba. Nu despre Lucy Payne.
   - Poate ar trebui să începem cu începutul, nu?
   - Da, a spus Ferris. N-am fost mereu un amărât de cercetător, știi? a continuat. Mi-am dedicat timpul Departamentului de Investigații Criminale din East Yorkshire. Poate că acum sunt cam trecut, dar pe vremuri am fost un tânăr detectiv destul de bun.
   În timp ce vorbea, îi străluceau ochii.
   - Sunt convinsă că erai, a spus Annie, sperând că dacă-l flatează îl ajută să treacă mai departe.
   N-avea planuri pentru seară, dar abia aștepta să aibă parte de câteva ore de liniște, în camera ei, uitându-se la televizor.
   - Nu c-am fi avut vreodată parte de prea multe crime în zona asta, a continuat, și poate tocmai din cauza asta mi-a venit acest gând. Oamenii spun că sunt fixist. Oricum, dintr-un motiv sau altul, m-a obsedat mereu. Poate din cauză că totul s-a terminat la fel de misterios cum a și început.
   - Ce anume? a întrebat Annie. Sunt intrigată.
   - Un caz la care am lucrat în 1989. Pe-atunci eram un tinerel de 47 de ani. Tocmai fusesem numit comisar. Pe vremea aia nu se întâmplau asemenea porcării cum sunt promovările rapide acum. Pe-atunci, îți câștigai gradele.
   - Așa am auzit, a spus Annie.
   - Nu vreau să spun că nu sunt destui bărbați buni în ceea ce fac zilele astea. Și câteva femei, a adăugat ezitând.
   - Cazul ăsta din 1989, a spus Annie, ce anume ți-a dat de gândit când ai auzit de Lucy Payne?
   - Ajung și la asta, a spus Ferris, terminându-și halba. Mai vrei una?
   - Nu, mulțumesc, sunt cu mașina, a spus Annie. Dar îți fac eu cinste cu una.
   - În regulă, a spus Ferris. Emanciparea femeilor, chestii de genul ăsta. Încă o halbă de Sneck-Lifter, te rog.
   - Sneck-Lifter?
   - Da, știu că e tare, dar eu nu merg departe. Și, spre deosebire de tine, nici nu conduc.
   Annie s-a apropiat de bar și a cerut o halbă de Sneck-Lifter. Barmanița i-a zâmbit și i-a dat berea.
   A făcut un semn cu capul spre Ferris și a spus:
   - E nevoie de mai mult de-atât ca să-i mai ridice lui ceva.
   Annie a râs.
   - Din fericire, n-o să fiu în preajmă ca să aflu.
   Barmanița a râs și ea, i-a întins lui Annie restul și a spus:
   - Noroc, drăguță!
   Înapoi la masă, Ferris i-a mulțumit pentru halbă și a privit pe fereastră spre mare.
   - Așa, a spus. Septembrie 1989. O afacere tare nasoală. Lucram afară din Whitby atunci, așa ca tine acum. În mare parte era liniște, cu excepția câtorva hoți de buzunare în sezonul de vârf, violențele ocazionale prin puburi, spargeri sau cazuri de violență domestică.
   - Și ce s-a întâmplat? a întrebat Annie.
   - Păi, asta e, a spus Ferris, frecându-și bărbia. N-am aflat niciodată. N-am rămas decât cu niște speculații, bazate pe puținele informații pe care le aveam, desigur. Ne-am străduit cât am putut. Oricum, m-a obsedat în toți acești ani.
   Annie a mai luat o gură de bere. N-avea ce face decât să-l lase să povestească în ritmul lui, s-a gândit în timp ce privea umbrele alungindu-se afară.
   - Sunt convinsă, a spus. Dar ce te face să crezi că are legătură cu uciderea lui Lucy Payne?
   - N-am spus niciodată că ar fi vreo legătură. E numai o coincidență amuzantă, atâta tot, și dacă ești un polițist atât de bun pe cât se spune, n-o să crezi în coincidențe mai mult decât cred eu.
   - Nu cred, a spus Annie. Continuă.
   - În primul rând, nu prea avem parte de crime prin zona asta, și în general ți le cam amintești pe toate. Pe vremea aia erau chiar mai puține. Totul a început când unul dintre localnici, un tip care făcea mobilă, pe nume Jack Grimley, a dispărut într-o noapte după ce a plecat de la barul The Lucky Fisherman. Câteva zile mai târziu i-a apărut corpul pe plaja de la Sandsend.
   - Crimă?
   - E greu de spus, a continuat Ferris. E posibil să fi fost o rană la cap, asta a spus doctorul, un obiect rotunjit, dar apa l-a purtat câteva zile și l-a lovit de pietre.
   A făcut o pauză.
   - Și îi dăduseră târcoale și peștii.
   - Apă în plămâni?
   - Nu. Asta e chestia. Însemna că nu se înecase.
   - Deci s-a lovit de pietre când a căzut?
   - Asta a fost una dintre teorii.
   - Care a fost verdictul legistului?
   - Moarte prin accident. Dar detectivul Cromer, Paddy Cromer, care se ocupa de investigație, n-a fost satisfăcut. E mort, altfel aș fi spus că trebuie să te vezi cu el. Era la fel de obsedat de acest caz ca și mine, până la sfârșit. Eu am fost ajutorul lui.
   Annie n-avea habar de ce-i spune Ferris aceste lucruri sau în ce fel erau relevante pentru moartea lui Lucy Payne, dar îi mai rămăsese niște bere și era fericită s-o savureze preț de câteva minute în timp ce soarele apunea. Păcat că erau cu fața spre est, altfel ar fi fost o priveliște minunată. Nuanțele calde de albastru îi aminteau de o sculptură de sticlă pe care o văzuse pe insula Murano cu mulți ani în urmă, când era studentă.
   - De ce n-a fost detectivul Cromer convins? a întrebat.
   Ferris și-a dus mâna spre nasul roșu pe care se vedeau venele.
   - Instinct, a spus. La fel ca intuiția feminină, numai că mai de încredere. Instinct de polițist.
   - Deci avea o bănuială, a spus Annie. Tot nu înțeleg.
   Ferris i-a aruncat o privire strâmbă și, pentru o clipă, Annie s-a temut că a distrus conexiunea pe care o stabilise cu el, dar apoi el i-a zâmbit.
   - Nu-ți place s-o lălăi, nu? Paddy nu era fericit, orice ar fi fost. Și nici eu. Adică, e posibil ca Jack Grimley să fi căzut de pe stâncă, se mai întâmplă. Dar, conform colegilor lui, nu băuse prea mult și, în plus, locuia în direcția opusă. Nu avea niciun motiv să se plimbe pe marginea stâncii. Mai mult, jos e o plajă, nu pietre. Atunci am auzit pentru prima dată despre femeia misterioasă.
   Annie a ciulit urechile.
   - Ce femeie misterioasă?
   - Răbdare, fetițo, răbdare. Un martor credea că l-a văzut pe Jack vorbind cu o femeie lângă statuia lui Cook. Totuși, era întuneric și a recunoscut că e posibil să se fi înșelat. Oricum, asta e toată informația pe care am obținut-o, singurul lucru care l-ar fi putut aduce în apropierea stâncilor. Era cu cineva.
   - Spusese cuiva ceva despre o femeie? a întrebat Annie.
   Ferris a dat din cap.
   - Nu, prietenilor lui nu.
   - Nu e un comportament tipic masculin, a spus Annie. Totuși, presupun că ar fi putut avea multe motive pentru asta. Dacă era vorba de o femeie cu care se întâlnea, poate că era măritată? Poate chiar cu unul dintre prietenii lui?
   - Ne-am gândit și noi la asta. Ideea e că nimeni n-a ieșit în față. Am tot făcut săpături, dar nu ne-am ales cu nimic. Oricum, a continuat, dacă asta ar fi fost tot, nu te-aș fi târât până aici. Nu că n-ar fi o plăcere să beau ceva cu o fată tânără și drăguță.
   Annie și-a dat ochii peste cap și a râs.
   - Ești foarte galant.
   - Vorbesc serios, a spus Ferris. Ești o fată foarte drăguță.
   - Eu mă refeream la partea cu tânără.
   - Păi, totul e foarte relativ, nu?
   - Într-adevăr, așa e, a spus Annie și prin minte i-a trecut imaginea lui Eric, gol. Deci e ceva mai mult? 
  - Cu siguranță. Ți-am spus că Jack Grimley a fost doar primul dintr-o serie de incidente ciudate anul ăla în septembrie. Suficient de ciudate ca să-mi rămână în minte ca și cum ar fi avut loc ieri. A doua întâmplare s-a petrecut câteva zile mai târziu, când un tânăr australian pe nume Keith McLaren a fost găsit cu răni la cap într-o pădure lângă Dalehouse, sus pe coastă, dincolo de Staithes.
   - Știu, a spus Annie. E un loc izolat.
   - Foarte. Oricum, rănile de la cap erau incredibil de asemănătoare cu cele ale lui Jack Grimley. Un obiect rotund și neted. O vreme, tânărul McLaren a fost pe muchie de cuțit, dar și-a revenit. Problema e că nu-și amintea ce i s-a întâmplat. Doctorii au spus că e posibil să-și revină cu timpul, să înceapă să-și amintească - creierul nu-i fusese afectat - dar nu ne mai folosea la nimic. Partea interesantă e că vreo doi oameni ne-au spus că l-au văzut în portul Staithes, cel mai probabil în ziua în care s-a întâmplat accidentul, plimbându-se cu o femeie tânără cu părul scurt și șaten, în blugi, pelerină gri și cămașă în carouri. Era o descriere mai bună decât cea pe care o primisem de la martorul care-l văzuse pe Jack Grimley lângă statuie, cu o femeie, mai ales că atunci era întuneric, dar n-aveam nicio șansă să demonstrăm că era aceeași persoană, ca să nu mai spun că habar n-aveam cine era.
   - A văzut-o cineva bine?
   - Nu, asta e problema, că n-am putut să facem un dosar ca lumea din informațiile pe care le aveam.
   - Indicii despre vârstă?
   - Au spus că tânără. Pe la vreo 20.
   - Și-ați mers pe presupunerea că era aceeași femeie în amândouă cazurile?
   - Tu n-ai fi făcut la fel?
   - Probabil că da, având în vedere analiza legistului. Ce s-a întâmplat cu McLaren?
   - Și-a revenit și s-a întors în Australia.
   - Ai cumva o adresă?
   - Dumnezeu știe pe unde o fi acum. Era din Sydney. Parcă-mi aduc aminte că voia să se facă avocat, dacă asta te ajută cu ceva.
   - O.K., a spus Annie, notându-și ceva în carnețel. Deci femeia asta misterioasă apare în două situații separate, două atacuri grave legate între ele prin similitudinea rănilor la cap, posibil provocate de un obiect rotund și neted, unul dintre atacuri soldat cu moartea, într-o zonă unde au loc puține accidente violente. Să înțeleg că faci o conexiune între această femeie și cea care a apărut la Mapston Hall ca s-o ducă la o plimbare pe Karen Drew - sau Lucy Payne - duminică dimineață?
   - Așa e.
   - Dar asta s-a întâmplat acum 18 ani, Les, a spus Annie. Ce legătură ar putea să aibă cu ce s-a întâmplat ieri?
   Ferris a rânjit și și-a scuturat paharul gol.
   - Mai e ceva. Cumpără-ne încă un rând de Sneck-Lifter și-ți spun toată povestea.

   - Bună ziua, domnule Randall, a spus Banks când ofițerii l-au adus în camera unde aveau loc interviurile. Mă bucur să te revăd.
   - Puteți să mă scutiți de politețuri, a spus Randall. Ce-nseamnă asta, să trimiteți o mașină de poliție să mă târască afară din casă? Nu le puteați da vecinilor un semnal mai evident nici dacă vă străduiați.
   - În ce sens un semnal? a întrebat Banks.
   - Știți al naibii de bine la ce mă refer.
   - Păi, n-am vrut să fii nevoit să vii pe jos atâta drum.
   - Nu mai faceți glumițe din astea. Nici măcar nu mi-au spus pentru ce m-au târât aici.
   - Probabil că nici ei nu știu, a spus Banks. Știi cum e. Polițiștii de jos. Trebuie să știe doar chestiile de bază. Nu le spunem toate detaliile.
   Randall și-a încrucișat brațele pe piept.
   - De data asta mi-am sunat avocatul. O să ajungă imediat.
   - E o idee bună, a spus Banks. Ne place ca totul să decurgă cum trebuie mai ales când ajungem în acest stadiu cu investigațiile.
   Randall a tăcut câteva clipe și l-a privit pe Banks îngrijorat.
   - Ce vreți să spuneți, în acest stadiu?
   - Sfârșitul jocului, a spus Banks, fluturându-i niște hârtii în față. La tribunal e cel mai bine dacă fiecare își cunoaște drepturile, ca să nu existe neclarități. Așa că, dacă vrei, vom aștepta în liniște până la sosirea avocatului dumitale. Nu e cel mai salubru loc în care am putea face asta.
   Banks a privit împrejur la vopseaua verde degradată de pe pereți, la fereastra cu grilaje și la becul care atârna din tavan.
   - Totuși, bem un ceai până așteptăm?
   Randall a mârâit.
   - Nu vreau niciun ceai. Vreau să terminăm cu povestea asta ca să pot să plec acasă.
   - Te deranjează dacă eu o să beau o cană?
   - Nu-mi pasă.
   Banks l-a rugat pe ofițerul de serviciu să-i aducă un ceai și, între timp, avocatul lui Randall și-a băgat capul pe ușă, părând ușor dezorientat.
   După cum bănuise Banks, tipul nu era obișnuit să aibă clienți criminali. Marea majoritate a avocaților din Eastvale nu erau obișnuiți cu asta. Iar acest tip părea să se afle prima dată într-o astfel de încăpere la poliție.
   - Poftiți înăuntru, a spus Banks.
   Nu l-a recunoscut pe tânărul într-un costum care nu-i venea bine, cu părul răvășit și ochelarii mari.
   - Numele dumneavoastră?
   Avocatul a dat mâna cu Randall și s-a așezat pe scaunul liber.
   - Crawford. Sebastian Crawford. Avocat.
   - Sebastian se ocupă de toate afacerile mele, a spus Randall.
   - Foarte bine, a spus Banks. Am să-mi chem colegul și putem începe.
   Dacă Sebastian se ocupa de toate afacerile lui Randall, s-a gândit Banks, atunci era posibil să nu aibă cine știe ce experiență într-ale criminalisticii. Cu puțin noroc, avea să fie complet depășit de situație.
   La scurt timp a sosit ceaiul, odată cu detectivul Stefan Nowak, care s-a instalat în camera de interviuri. Banks a pornit camera și reportofonul și a înregistrat data, ora, locul și numele celor prezenți. A observat că Randall era agitat, în timp ce Crawford stătea acolo fascinat de toată rutina.
  - Așadar, domnule Randall, a început Banks, lucrurile au luat o întorsătură interesantă de când am vorbit ultima dată, dar, înainte să trecem la noutăți, aș vrea să recapitulăm pe scurt ceea ce ne-ai spus ultimele două dăți, ca să fim siguri că e totul corect.
   Randall l-a privit pe Crawford, care a dat din cap.
   - Nu văd nicio problemă în asta, Joseph, a spus. Fă cum îți cer.
   - Din câte-mi amintesc, a spus Banks, ai fost surprins să afli că ai petrecut 11 minute în depozit cu cadavrul lui Hayley Daniels înainte să raportezi crima la secția de poliție. E corect?
   - Dumneavoastră ați spus c-am petrecut 11 minute acolo. Mie nu mi s-a părut atât de mult. Spuneți că m-a văzut cineva, dar eu am crezut că am intrat în clădire la opt și un sfert, nu la opt și zece, cum spun martorii dumneavoastră.
   - Era 8 și 10zece, a spus Banks. Nu uita că totul a fost înregistrat de camere și ele sunt setate corect. Unsprezece minute înseamnă foarte mult timp petrecut cu un cadavru. În afara cazului în care ați avut niște treburi de rezolvat, desigur.
   - Domnule Banks! a spus Crawford. Ce anume insinuați?
   - Încă nimic, a spus Banks, fără a-și dezlipi privirea de pe Randall. Ai recunoscut și că ai fost la The Duck and Drake mai devreme sâmbătă seara, când Hayley ieșise cu prietenii ei, și că te-ai holbat la ea în timp ce stătea la bar.
   Randall l-a privit pe Crawford.
   - Astea au fost cuvintele lui, nu ale mele. N-am recunoscut așa ceva, Sebastian. Vezi? Asta fac. Răstălmăcesc tot ce spui, îți pun cuvinte în gură.
   - Dar ai văzut-o acolo, a continuat Banks. Și ai încercat să omiți acest detaliu în timpul primului interviu, nu-i așa?
   - Am spus că nu-mi aduc aminte s-o fi văzut.
   - Cu siguranță hainele nu și le-a schimbat, a spus Banks. Și singurul lucru diferit în înfățișarea ei a doua zi dimineață era că nu mai respira. Dar dacă spui c-ai văzut o tânără atrăgătoare într-o costumație sumară seara la șapte și apoi puțin după ora opt a doua zi dimineață și totuși nu ți-ai dat seama că era aceeași fată, presupun că trebuie să te cred.
   - Eram șocat, a spus Randall. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, era moartă. Poate pentru tine ăsta e meniul zilnic, dar eu nu sunt obișnuit să văd cadavre pe proprietatea mea.
   - Să trecem la ce s-a întâmplat sâmbătă seara, a continuat Banks. Mi-ai spus c-ai ajuns acasă după 12, c-ai scos pisica afară și te-ai culcat pe la 1 fără un sfert. Susții această declarație?
   - Bineînțeles, asta s-a întâmplat.
   - Nu locuiești foarte departe de Taylor’s Yard, nu? a spus Banks. Deși poate are mai mult sens să conduci până în parcarea din spatele Labirintului și să intri printr-unul din pasajele care nu sunt supravegheate video.
   - Despre ce naiba vorbești?
   - Da, domnule Banks, despre ce vorbiți? a intervenit Crawford. Clientul meu v-a spus deja ce a făcut sâmbătă seară.
   - Vă prezint o versiune alternativă, a spus Banks.
   - Dar cum aș fi putut să știu că fata avea să intre în Labirint la ora la care a făcut-o? a întrebat Randall.
   Era o întrebare bună, Banks trebuia să recunoască chestia asta, și n-avea un răspuns pregătit. Elementul de spontaneitate, decizia rapidă a lui Hayley de a intra în Labirint ca să se ușureze, toate astea îl deranjau. Erau un obstacol. Dar, trebuia să-și tot repete, nu era exclusă posibilitatea ca cineva să fi fost deja acolo, așteptând o ocazie, așa cum sugerase Templeton.
   - Știi cum arată peisajul, a spus. Ce te putea opri să te ascunzi și să aștepți o victimă? Până la urmă, era numai o chestiune de timp până când o tinerică beată și dezorientată intra în Labirint și se pierdea pe-acolo. Poate mai fuseseși la The Fountain și știai că barmanița obișnuia să treacă pe-acolo în drum spre parcare. Poate nu știai că în seara aceea nu lucra. Nu contează. Totul s-a aranjat numai bine în cele din urmă, nu? Pun pariu că nu ți-a venit să crezi ce noroc ai când ai văzut-o tocmai pe fata pe care puseseși ochii la The Duck and Drake în seara aceea.
   - Domnule Banks, să fim serioși, a spus Crawford râzând nervos. Cu siguranță, povestea asta e puțin credibilă. Chiar vă așteptați să dăm crezare acestei... ăăă... coincidențe?
   - Până când domnul Randall ne spune ce s-a întâmplat de fapt, a spus Banks, mi-e teamă că nu avem altceva de făcut.
   - Ți-am spus ce s-a întâmplat, a spus Randall. După The Duck and Drake m-am dus acasă și mi-am petrecut restul serii uitându-mă la televizor. Pe la 1 fără un sfert am scos pisica afară și m-am dus la culcare. Sfârșitul poveștii.
   - Mi-ar plăcea să cred asta, a spus Banks, dar mi-e teamă c-avem dovezi care arată contrariul.
   - Ce dovezi? a întrebat Crawford. Vreți să spuneți că aveți dovezi care să susțină acuzațiile pe care i le aduceți clientului meu?
   Banks s-a întors spre Stefan Nowak.
   - Avem dovezi care cu greu pot fi contestate, a spus. Stefan?
   Nowak a deschis un dosar pe care-l avea în față.
   - Conform analizelor făcute de experții noștri, ADN-ul din mostra pe care ne-ai oferit-o de bunăvoie se potrivește cu ADN-ul prelevat din urmele de spermă de pe corpul lui Hayley Daniels și de pe cele două bucăți de piele de lângă cadavrul ei.
   - Ce vreți să spuneți? a întrebat Randall, palid și cu gura căscată.
   - Că șansele ca altcineva să fi lăsat acele urme de spermă pe cadavrul lui Hayley Daniels sunt cam de 5 miliarde la 1, a spus Banks. Am dreptate, detectiv Nowak?
   - Da, cam așa, a spus Nowak.
   - Ceea ce e suficient pentru orice tribunal din țară, a spus Banks. Joseph Randall, sunteți acuzat de uciderea lui Hayley Daniels. Dacă nu spuneți acum ceva pe care să vă puteți baza mai târziu la tribunal, orice spuneți va putea fi folosit împotriva dumneavoastră.
   Banks s-a ridicat și a deschis ușa. Au intrat doi gardieni bine făcuți.
   - Duceți-l în arest preventiv, a spus Banks.
   - Nu puteți să-mi faceți una ca asta! a spus Randall. Sebastian, ajută-mă! Oprește-i. M-au constrâns să le dau mostra!
   - V-ați dat acordul, a spus Banks. Avem dovada.
   - Constrângere! Sebastian! Oprește-i. Te rog, nu-i lăsa să-mi facă asta.
   Crawford a evitat să-și privească în ochi clientul.
   - Joseph, acum nu pot face nimic. E dreptul lor. Dar crede-mă, voi face tot ce pot ca să te ajut.
   - Scoate-mă din asta! a urlat Randall roșu la față, sucindu-și capul spre Crawford în timp ce gardienii îl târau afară din camera unde se desfășurase interviul. Sebastian! Scoate-mă, acum!
   Crawford era palid și cu capul băgat între umeri. A reușit să afișeze un zâmbet foarte forțat în timp ce a trecut pe lângă Banks, ieșind pe coridor pentru a-și urma clientul.

   - Abia acum devine foarte interesant, a spus Ferris după ce a sorbit lung din bere.
   Ar fi putut s-o lase mai moale, s-a gândit Annie, uitându-se la ceas. Putea să-și ia adio de la Coronation Street și poate și de la The Bill, la felul în care mergeau lucrurile. Totuși, dacă povestea lui Ferris era atât de interesantă pe cât credea el că e, poate că merita să aibă răbdare.
   - La o săptămână sau două după ce am găsit cadavrul lui Jack Grimley și după ce tânărul australian a fost atacat, un alt localnic pe nume Greg Eastcote a fost dat dispărut de către un coleg. Se pare că nu dăduse pe la muncă vreo câteva zile la rând. Era angajatul unui distribuitor de pește. Nu l-am găsit, nici urmă de el.
   - De ce am mereu senzația că mai e ceva? a întrebat Annie. Cazul ăsta începe să semene cu o sală a oglinzilor.
   Mai avea cam un centimetru de bere în pahar, dar de data asta n-avea de gând să-și mai ia una. Control. Trebuia să-și revină.
   - Cam așa, nu? a spus Ferris. Oricum, ne-am dus la Eastcote acasă să vedem dacă găsim ceva indicii legate de dispariția lui. Locuia singur. Eu eram cu Paddy Cromer. Nu aveam nicio dovadă că există vreo legătură cu ceea ce se întâmplase cu Grimley și McLaren, dar astfel de dispariții misterioase și atacuri violente erau destul de rare prin părțile astea, după cum am spus. Cât despre colegii lui de muncă, toți au spus că Eastcote era mulțumit de munca lui și părea genul lipsit de complicații și de griji, poate puțin cam prea tăcut și antisocial. Un pic ciudat, după cum spusese unul dintre ei. Ca să fiu sincer, pe-atunci n-aveam habar ce ne așteaptă.
   - Și acum?
   Ferris a râs.
   - Nici acum nu sunt mult mai deștept.
   A băut din bere și și-a continuat povestea.
   Luminile și-au mai pierdut din intensitate și pubul a început să se umple cu clienții de seară. Annie se simțea ruptă de veselia și râsetele celorlalți, ca și cum ea și cu Ferris ar fi avut propria lor insulă de realitate, sau de irealitate, depinde din ce perspectivă îi priveai. Nu-și putea explica de ce simțea asta, dar ceva îi spunea că povestea lui Ferris era importantă și că avea de-a face cu moartea lui Lucy Payne, deși în 1989 Lucy avea numai 10 ani.
   - Ceea ce am găsit la el în casă ne-a cam încurcat, a spus Ferris. Era aproape în întregime o casă normală. Curată, ordonată, cu cărți, televizor, video. Normal.
   - Dar?
   - Detaliul ăsta n-a ajuns niciodată în mass-media, a spus Ferris, dar într-unul din sertare am găsit 7 șuvițe de păr legate cu funde roz.
   Annie a simțit o greutate în piept. Ferris a observat că era ceva în neregulă cu ea, așa că a continuat rapid.
   - Nu e nimic normal în asta, nu?
   - Și ați... adică...?
   - Toată lumea știa că un criminal în serie operase în nord și impresia generală era că îl găsisem, sau cel puțin aflasem cine era. Pe Eastcote nu l-am găsit niciodată. Cât despre cazul nostru, existau 6 victime, dar alte fete erau date dispărute și lipseau explicațiile, iar una dintre ele supraviețuise.
   Annie a ridicat din sprâncene.
   - Kirsten Farrow. Cineva l-a întrerupt înainte să-i facă felul, a continuat Ferris. A fost într-o stare foarte nasoală pentru mult timp, dar în cele din urmă și-a revenit.
   - Ai vorbit cu ea?
   - Da. Pe vremea aceea locuia în Leeds cu o prietenă pe nume Sarah Bingham. A fost destul de vagă în declarații, dar era de așteptat de la cineva care suferise așa cum suferise ea, biata fată. Nu-și amintea prea multe. Ne-am consultat și cu detectivii care investigau cazul, Elswick și adjunctul lui, Dicky Heywood. Rutele pe care circula Greg Eastcote coincideau cu toate cele 6 crime și cu atacul lui Kirsten. Am reușit să identificăm una din șuvițele de păr ca fiind a lui Kirsten, deci știm că a luat o mostră chiar dacă fata supraviețuise, și o altă șuviță se potrivea cu ultima victimă. Celelalte... ei bine, fuseseră îngropate de multă vreme, dar ne-am străduit cât am putut. Și știi cum e cu părul, chiar și în cele mai bune condiții; e prea puțin rezistent și e imposibil să vii cu probe care să fie acceptate la tribunal. Și eram abia la începutul istoriei ADN-ului. Niciunul dintre noi nu știa prea multe despre asta, și mă îndoiesc că am fi putut să obținem o mostră dintr-un folicul de păr, chiar dacă ar fi fost posibil. Șuvițele fuseseră tăiate cu o foarfecă foarte ascuțită, deci șansele erau mici. Iar tribunalul n-a fost niciodată o problemă.
   - Nu?
   - După cum am spus, pe Eastcote nu l-am găsit. Una dintre femeile din oraș a spus că i s-a părut că a văzut doi oameni luptându-se pe stâncă, imediat lângă biserica de pe drumul spre Golful lui Robin Hood, dar erau departe și nu ne putea spune mai mult de-atât. Am căutat în toată zona și am descoperit că într-un loc gardul de protecție fusese smuls. Părea că cineva căzuse peste el. Am găsit sânge și urme de țesătură pe sârma ghimpată, dar nu aveam cum să aflăm cui aparțin. Am luat din dosarele medicale grupa de sânge a lui Eastcote și, desigur, se potrivea, dar la fel de bine se potrivea și cu 44% din populație.
   - Au mai fost și alte crime?
   - Nu după aceea. Nu pe-aici.
   - Crezi că a căzut de pe stâncă?
   - Nu știm sigur, dar era o presupunere justificată, corpul e posibil să fi fost purtat de ape în larg.
   - Și ce-ați făcut?
   - Ce puteam să facem? Am mers pe câteva piste minore, am pus câteva întrebări la pensiunile din localitate. O femeie își amintea de Keith McLaren, stătuse la ea, și se împrietenise cu o tânără. Ceea ce mi se pare normal când ești tânăr.
   - L-ați întrebat despre asta?
   - Da, când a ieșit din comă. Își amintea ceva despre o fată. Se pare că au băut ceva împreună, dar asta a fost tot.
   - Numele?
   - Nu-și amintea. Poate acum și-ar aminti mai mult. Au trecut 8 ani.
   - Ați urmărit cazul mai departe?
   - Au trecut anii și n-a apărut nimic nou. Știi cum e. A râs. Nu e așa ca în cărți, când detectivul nu se dă bătut până nu-și prinde ucigașul.
   - Sau ucigașa.
   - Da. Oricum, oficial n-a fost nicio crimă, nu uita. Jack Grimley a fost ucis de căzătură, Greg Eastcote a dispărut. Singurul atac fusese asupra lui Keith McLaren, care nu-și amintea nimic și care-a șters-o înapoi în Australia.
   Ferris a făcut o pauză.
   - În plus, impresia generală era că dacă Greg Eastcote era criminalul în serie, așa cum părea să fie, atunci cineva ne făcuse o mare favoare.
   - Cred că n-ar fi dat bine să spui asta familiei lui Jack Grimley sau lui Keith McLaren.
   - Da, ce să zic, nu mi-a fost nici mie foarte bine de-a lungul timpului, dar așa merg lucrurile câteodată.
   - Și deci n-ai făcut nimic?
   - Aveam mâinile legate.
   - Și în stadiul ăsta e și acum?
   Ferris a oftat.
   - Până acum, da.
   Annie s-a încruntat. În jurul lor se auzeau conversații și râsete. În spatele barului s-a spart un pahar.
   - Totuși, nu înțeleg, a spus. E o poveste fascinantă, dar trebuie să-ți dai seama că nimic nu leagă aceste evenimente de ceea ce i s-a întâmplat lui Lucy Payne, nimic în afară de obsesia ta. Au trecut 18 ani. E ridicol.
   - Da, desigur, știu asta. Dar dacă Eastcote era criminalul în serie, și o femeie l-a aruncat de pe stâncă...
   - Și Kirsten Farrow a fost singura care a supraviețuit...
   - Femeia misterioasă văzută cu Grimley și McLaren. Exact.
   - Dar cum e posibil? a întrebat Annie. Tu însuți mi-ai spus că n-avea de unde să știe cine era atacatorul și că era în Leeds cu prietena ei atunci când au avut loc crimele.
   Ferris a ridicat din umeri.
   - Asta ne-a spus ea. Și prietena ei a confirmat. Dar alibiuri se pot fabrica la tot pasul. Dacă aflase?
   - Ai vorbit cu cineva despre asta?
   Ferris i-a aruncat o privire rănită.
   - Ce fel de om crezi că sunt?
   Annie și-a frecat fruntea.
   - Îmi pare rău, a spus. Presa e în fierbere de când au aflat că victima de pe marginea prăpastiei era Lucy Payne.
   Ferris a chicotit.
   - Pun pariu că e. Oricum, de la mine nu vor obține nimic.
   Annie și-a scos carnețelul.
   - O.K., o să fac câteva cercetări preliminare, a spus. Ar fi bine dacă ai începe cu numele și ultimele adrese cunoscute. Australianul, prietena lui Kirsten. Stăm foarte prost cu personalul, dar poate că merită să facem niște săpături.
   Apoi s-a oprit, lovită de un gând care era pe-atât de nebunesc pe cât suna.
   - Ce e? a întrebat Ferris.
   - Mai știi șuvițele despre care mi-ai spus?
   - Da.
   - Le-ai păstrat?
   - Presupun că sunt undeva cu restul probelor, da, a spus Ferris.
   - Crezi că le poți scoate la lumină?
   Chipul lui Ferris s-a luminat, de parcă viața lui tocmai căpătase un nou sens.
   - Crezi că Papa e catolic? a spus cu un zâmbet. Nu văd de ce nu. La urma urmei, sunt cercetător.

   Berea curgea la Queen’s Arms, unde proprietarul unise două mese lungi, și până și Catherine Gervaise se alăturase petrecăreților cu un zâmbet pe față.
   Numai Banks stătea deoparte, sprijinit de pervaz, căzut pe gânduri, sorbindu-și berea și privind din când în când prin ferestrele cu ochiuri rombice spre trecătorii din piață. Simțea că ceva nu era în regulă, că poate se pripiseră. Dar probele ADN erau solide, arestul era totuși un arest și se impunea să fie sărbătorit. Pe fundal se auzeau Arctic Monkeys și totul era bine în lume.
   - Ce s-a întâmplat, domnule? a întrebat Winsome, care-și făcuse apariția lângă el ținând în mână un cocktail roz, decorat cu o cireașă glasată.
   Banks nici măcar nu voia să știe ce era în pahar. Winsome se cam împleticea, dar ochii-i erau limpezi și vocea clară.
   - Nimic, a spus Banks. Te distrezi?
   - Presupun că da.
   - E ceva în neregulă?
   - Nu, a spus Winsome. Dar păreți cu gândul în altă parte. Mă întrebam...
   - Ce anume?
   - Nimic, domnule.
   - Hai, să te-aud.
   - Nu e treaba mea.
   - Ce?
   Cineva a dat peste Winsome, care totuși a reușit să nu-și verse băutura. Bărbatul și-a cerut scuze și și-a văzut de drum. Hatchley spunea un banc, suficient de tare cât să acopere muzica, și toată lumea de la masă aștepta poanta. Banks îl știa deja.
   - E aglomerat în seara asta, nu? a întrebat Winsome.
   - Nu poți să începi ceva și apoi să te oprești la jumătatea ideii, a spus Banks. La ce te gândești?
   - La doamna Cabbot, domnule.
   - Annie?
   - V-am spus, nu e treaba mea. Nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar știu că sunteți prieteni.
   - Și eu credeam asta, a spus Banks.
   Afară, două fete în uniforme de școală se întorceau de la repetiții, una dintre ele cu o vioară, cealaltă cu un flaut. Hatchley și-a terminat bancul și toată lumea a început să râdă.
   - Domnule?
   - Nimic. Ce-i cu Annie Cabbot?
   - Am fost cu ea la masă aseară. Cred că o deranjează ceva.
   - O deranjează? În ce fel?
   - Nu știu, domnule.
   Winsome a coborât tonul.
   - Cred că e vorba de un prieten. O urmărește? O amenință?
   Nu trebuia cine știe ce efort pentru a înțelege că, probabil, Annie se dusese să-l vadă pe Banks imediat după cina cu Winsome. Povestise ceva despre băieți, dar nu spusese că ar fi în pericol. În mod evident, nu avusese ocazia.
   - O să mă interesez, a spus, întrebându-se cam cum ar putea face asta, dată fiind ultima lor întâlnire și starea actuală a relației lor.
   - N-o să-i spuneți c-am zis eu ceva?
   - Nu-ți face griji, a spus Banks.
   Chiar atunci l-a observat pe sergentul de serviciu intrând în pub, uitându-se de jur împrejur și îndreptându-se țintă spre el. A mârâit.
   - Rahat, Ernie, ce vrei? a întrebat.
   - Mă bucur de fiecare dată să fiu întâmpinat cu căldură, a spus Ernie.
   - Sunt convins că ți se întâmplă foarte des, din moment ce ești purtătorul de vești bune.
   - N-o să vă placă.
   - Nu mi-a plăcut niciodată, dar asta nu te-a oprit până acum.
   - Tocmai a venit un tip, vecin cu Joseph Randall, cel pe care l-ați arestat.
   - Și?
   - Spune că Randall n-avea cum să fie vinovat, domnule. Vrea să vorbească cu tipul care se ocupă de caz.
   - Tipul care se ocupă de caz?
   Banks a privit spre Gervaise, care părea să fie foarte prinsă într-o conversație cu Wilson, și s-a întrebat dacă nu cumva feminismul ar putea să lucreze de data asta în favoarea lui, apoi s-a hotărât rapid că nu era cazul. De ce să le strice ploile? Dacă era ceva în toată povestea asta, avea să afle în curând.
   - În regulă, a spus. Ia-o înainte.

   Annie a analizat conversația cu Les Ferris în timp ce conducea pe A171, de-a lungul mlaștinilor din North York, în liniștea serii, imediat după lăsarea întunericului. A găsit un post de radio cu muzică pop care să-i țină companie, dar pălăvrăgeala dintre melodii o enerva atât de tare încât în cele din urmă l-a oprit.
   La prima vedere, găselnița lui Ferris părea absurdă: o crimă, un atac și o dispariție nerezolvate de 18 ani, o femeie misterioasă în două din cele trei scene.
   După cum chiar el spusese, oficial era vorba de o singură infracțiune: atacul asupra lui Keith McLaren. Ce legătură ar fi putut avea toate astea cu ceea ce se întâmplase duminică? În mod surprinzător, Annie vedea câteva conexiuni.
   În primul rând, locația. Pe stânci nu mai avusese loc nicio crimă în ultimii 18 ani, deci de ce tocmai acum? În al doilea rând, posibilitatea ca ucigașul să fi fost o femeie. Femeile criminale sunt mai puține decât bărbații. În al treilea rând, două dintre victime erau ucigași în serie, sau cel puțin așa erau percepuți: Greg Eastcote și Lucy Payne. În al patrulea, criminalul de acum 18 ani nu fusese prins. Și asta ducea la ultimul punct comun: dacă în urmă cu 18 ani criminalul avusese în jur de 20 de ani, însemna că acum ar fi trebuit să aibă cam patruzeci, iar acesta era cam singurul lucru pe care îl știau despre misterioasa Mary. Mel Danvers spusese că avea aproximativ această vârstă.
   Totul era destul de improbabil, dar cu cât Annie se gândea mai mult, cu atât era mai convinsă c-ar trebui să investigheze mai îndeaproape. Cum rămâne cu Keith McLaren, australianul? Poate că începuse să-și amintească.
   Totul era destul de vag, cel puțin până când Les Ferris îi dădea mostrele de păr, și foarte multe depindeau de potrivirea lor cu firele găsite pe pătura lui Lucy Payne. Dacă nu se potriveau, era o pistă falsă. Dacă da, aveau pe ce merge. Era o seară frumoasă, s-a gândit Annie în timp ce trecea pe lângă Golful lui Robin Hood. Vedea strălucirea apusului, siluetele roșii și purpurii ale dealurilor din vest. În est, deasupra Mării Nordului, se întindeau umbrele magice în nuanțe de albastru care se pot observa numai dimineața devreme.
   Undeva în nord se vedea luna argintie.
   În curând, Annie a ajuns printre semafoare și printre luminile orașului, iar plăcerile drumului deschis s-au estompat. A găsit un loc de parcare la numai câțiva metri de locuința ei temporară. Locul părea rece și întunecat, ca și cum ar fi fost abandonat de multă vreme. Poate partea cea mai bună era că printre acoperișuri se vedea, undeva în depărtare, un petic de mare. Annie a aprins luminile, și-a pus haina în cuier și s-a îndreptat spre bucătărie. Nu mâncase nimic, băuse numai o bere în timp ce Ferris dăduse gata trei, iar acum se mulțumea cu un pahar de vin și un platou cu brânză și biscuiți.
   În timp ce-și așeza mâncarea lângă laptop, și-a dat seama c-o aștepta o zi foarte agitată. Avea oameni de interogat în legătură cu victimele soților Payne și acum mai apăruse o pistă din povestea lui Les Ferris. Un lucru era sigur: dat fiind volumul de muncă, dacă aveau să meargă și pe ipoteza lui Ferris, erau mult prea puțini. Ceea ce însemna că Annie trebuia să vorbească cu detectivul Brough să-i ceară niște oameni în plus, iar pe Ginger o așteptau ore suplimentare, așa cum îi promisese.
   Erau două lucruri pe care niciun administrator conștient de bugetul pe care-l avea pe mână nu le putea aproba cu plăcere. Era dificil să-i explice lui Brough, dar s-a hotărât să-și facă griji pentru asta mai târziu. În plus, mai aveau și presa pe cap.
   Singurul lucru bun în legătură cu Brough, pe care Annie îl învățase de când lucra la Departamentul de Est, era că tipul nu prea asculta. Era distrat și avea tendința să se concentreze pe chestii de opinie publică și imagine; în plus, era genul de persoană care se grăbea să răspundă următoarei întrebări venite din partea presei înainte să apuci să termini de vorbit. În consecință, multe lucruri treceau pe lângă el și era simplu să pretinzi că i le spuseseși, iar el avea tendința să dea din cap, să fie de acord și să spună O.K. numai ca să poată trece mai departe, să spună ceva ce i se părea mult mai interesant.
   Conexiunea la internet era foarte înceată.
   Hotelul nu avea rețea proprie și Annie trebuia să se bazeze pe telefon și pe modemul intern al laptopului. Dar era suficient ca să-și poată verifica email-ul, și mai mult de-atât nici nu voia. L-a blestemat pe cel care-i trimisese un document mare atașat, fără să știe cine era, cel mai probabil o glumă cretină sau poze din vacanță. Apoi a văzut numele lui Eric apărând pe ecran și inima i s-a făcut cât un purice.
   De unde făcuse rost de adresa ei de mail? Apoi și-a dat seama. Se jucaseră cu BlackBerry-urile, iar Eric îi arătase cum să atașeze poze și să le trimită. Îi trimisese una în club. Așa făcuse rost de adresa ei de mail. Cum a putut să fie atât de neglijentă? Restul mesajelor erau numai gunoaie - Viagra, implanturi cu silicon și Rolex-uri autentice, plus alte oferte.
A deschis mesajul de la Eric. Era scurt, la obiect, scris cu italice și albastru:

   Dragă Annie,
   Sper că sâmbătă seara te-ai simțit la fel de bine ca mine. Ai fost minunată!
   Abia aștept să repetăm întâmplarea (și nu o dată ☺). Între timp, abia aștept să ne vedem mâine la masă, să te cunosc un pic mai bine. Nici măcar nu știu de unde vii și cu ce te ocupi. Nu uita, ora 12 la Black Horse. Te aștept.
   Cu dragoste,
   Eric

   Inima lui Annie s-a oprit când a văzut JPEG-ul atașat. Nu-și amintea să fi pozat pentru asta. Era o imagine ușor neclară, ea și Eric, capul ei odihnindu-se pe umărul lui, brațul lui petrecut în jurul ei. Avea părul răvășit și privirea pierdută.
   Totul ar fi fost perfect inocent, deși cam jenant, numai că era foarte clar că și ea și Eric erau goi pușcă și că ea ținea un joint între degete. Și pe deasupra mai și zâmbea.

   - Ei bine, Joseph, a spus Banks, înapoi în încăperea unde se desfășurase interogatoriul, în timp ce Sebastian Crawford se fâțâia agitat în spatele lor. S-ar părea că încă n-am dat de capătul problemei, nu?
   - Nu știu despre ce vorbești, a spus Randall.
   - Ba cred că știi, i-a răspuns Banks.
   S-a aplecat spre el.
   - Și cred că e în interesul tău să recunoști asta.
   Randall și-a lins buzele și a privit spre Crawford pentru ajutor. Crawford n-a spus nimic.
   - În regulă, a spus Banks, lăsându-se pe spate. Să-ți explic cum stau lucrurile, atunci. Tocmai ne-a vizitat vecinul tău, Roger Colegate, care ne-a spus că te-a văzut când ai dat pisica afară după miezul nopții, sâmbătă seara. Deși nu știm exact la ce oră a fost omorâtă Hayley Daniels, avem dovezi care indică faptul că a intrat în Labirint la 12:20 și că a fost atacată pe la și 25.
   - Păi atunci e totul clar, a spus Randall cu o privire triumfătoare, privind spre Sebastian Crawford.
   - Ți-ar fi luat probabil cel puțin 15 minute să ajungi în piață, de la tine de acasă, a continuat Banks, și dacă ai fi fost în stare să mergi în linie dreaptă.
   - Ce vrei să spui? a întrebat Randall.
   - Din declarațiile vecinului reiese că erai pulbere, a spus Banks. De fapt, conform domnului Colegate, asta e starea ta naturală în cele mai multe seri.
   - E o minciună, a spus Randall. Poate c-am băut ceva, dar asta nu e împotriva legii, nu?
   - Nicidecum, a spus Banks. Nu există nicio lege care să-ți interzică să te faci pulbere, atâta timp cât nu provoci probleme.
   - Ei bine?
   - Domnul Colegate spune că te cam clătinai și că abia ai bolborosit ceva când ți-a dat bună seara. Nici măcar nu-ți amintești, nu?
   - Nu, a spus Randall, dar nu contează, așa e? El și-a amintit. Și asta contează. După cum ai spus, legea nu interzice să te mai îmbeți din când în când la tine acasă, nu? Am scăpat. N-aveam cum să fac acest lucru oribil. Trebuie să mă lăsați să plec.
   Banks a făcut o pauză.
   - Oricum, cert e că tu ai găsit cadavrul.
   - Asta știai deja. Eu v-am anunțat. Și aveam un motiv întemeiat să mă aflu acolo.
   - Da, am verificat cu clienta despre care ne-ai spus. Comanda era foarte urgentă. Dar asta nu e relevant.
   - Cum adică?
   - Ai petrecut 11 minute singur cu cadavrul lui Hayley Daniels.
   - Și ce dacă? Era deja moartă când am găsit-o.
   - Știu asta, a spus Banks.
   - Uite ce e, cred c-ar trebui să-ți ceri scuze, să accepți că ai pierdut și să mă lași în pace. Sebastian?
   Crawford și-a dres glasul.
   - Ăăă... clientul meu are dreptate, domnule. La urma urmei, ați stabilit că nu are cum să fie vinovat de uciderea lui Hayley Daniels, motivul pentru care l-ați reținut.
   - Asta se poate schimba, a spus Banks.
   - Ce vrei să spui? a întrebat Randall.
   - Problema rămâne, a continuat Banks. Criminaliștii noștri au găsit ADN-ul tău în mostrele de spermă de pe corpul victimei. Anchetatorul-șef era chiar mirat că sperma nu se uscase atât de mult pe cât s-ar fi așteptat, asta dacă ar fi fost acolo peste noapte.
   Randall și-a încrucișat brațele pe piept.
   - Ți-am spus, îmi pare rău, n-am cum să te ajut.
   - Oh, ba cred că poți, a spus Banks.
   S-a aplecat spre el și și-a lăsat brațele pe birou, la distanță foarte mică de Randall.
   - Ai vrea să-mi spui ce cred eu că s-a întâmplat în depozit, Joseph?
   Randall și-a lins buzele.
   - Ce sens are? O să-mi spui oricum. Mai multă fantezie.
   - Poate că așa a început, ca o fantezie, dar nu a mea, a spus Banks. Cred că spui adevărul, și la fel și domnul Colegate. Cred c-ai văzut-o pe Hayley Daniels sâmbătă seara și ți-a plăcut ce-ai văzut. Poate ai mai văzut-o și înainte? Doar ieșea destul de des sâmbăta cu prietenii de la facultate. Sau poate că n-a contat atât de mult că era ea și nu altcineva, atâta timp cât era tânără și îmbrăcată sumar. Cred că te-ai dus acasă, așa cum ai spus, te-ai uitat la televizor, sau poate la vreun film porno pe DVD, ți-ai băut mințile și ți-ai alimentat fanteziile până când abia mai stăteai în picioare, ai dat pisica afară și te-ai dus la culcare.
   - Și dacă teoria asta ar fi adevărată, ce? a întrebat Randall. Nimic din toate astea nu e ilegal.
   - Mi-ar plăcea să cred că te-ai întors la magazin și ai urmărit-o pe Hayley Daniels în Labirint, a continuat Banks, dar nu e un scenariu realist. Orele nu se potrivesc, și ar fi o coincidență mult prea mare.
   - Slavă Domnului! Acum pot să plec?
   - Dar ai găsit cadavrul a doua zi dimineață, a spus Banks.
   - Și am raportat imediat.
   - Dar ceva s-a întâmplat în acele 11 minute, nu-i așa, Joseph? O pornire căreia nu i-ai putut rezista.
   - Nu știu despre ce vorbești.
   - Domnule inspector...
   - Vă rog să nu mă întrerupeți, domnule Crawford. Nu încalc drepturile clientului dumneavoastră în niciun fel.
   Banks s-a întors spre Randall.
   - Asta s-a întâmplat, nu-i așa, Joseph? Ai intrat ca de obicei în depozit, să-ți iei materialele de care aveai nevoie, ai văzut-o pe mormanul de petice, părea că doarme, o copilă rătăcită care se adăpostise de furtună. Părea atât de inocentă și de frumoasă, nu? Și pun pariu că nu te-ai putut abține. Sunt sigur că ai atins-o, nu-i așa, Joseph? Te-ai jucat cu sânii ei mici și fermi, mici și reci? Te-a excitat atât de tare faptul că era moartă și nu putea reacționa în niciun fel? Tu dețineai controlul absolut, poate pentru prima dată în viața ta? Ea nu mai avea ce să facă, nu? Așa că i-ai atins pielea, i-ai mângâiat coapsele. Ai sărutat-o, Joseph? Ai sărutat buzele alea moarte? Eu cred că da. Cum puteai să reziști? Era toată numai a ta.
   Randall și-a sprijinit capul în palme. Crawford s-a apropiat de el.
   - Nu trebuie să spui nimic, Joseph. E dezgustător.
   - Așa e, a spus Banks. Și are dreptate. Nu trebuie să spui nimic. Știu deja, Joseph. Știu totul. Știu ce-ai simțit când ai îngenuncheat lângă ea și ți-ai desfăcut fermoarul. Aveai deja cea mai puternică erecție din viața ta, nu? Cu o mână ai atins-o între picioare și cu cealaltă te-ai atins pe tine, și așa s-a întâmplat, nu? Poate mai repede decât te-ai fi așteptat. Apoi a trebuit să ștergi urmele. Dar n-ai făcut o treabă foarte bună. De-asta am găsit ce-am găsit, nu? Ai crezut c-ai curățat totul, dar te-ai grăbit și-ai ratat ceva. Unsprezece minute, Joseph.
   Randall a izbucnit în plâns, în timp ce Crawford era cu o mână pe umărul lui.
   - N-am omorât-o eu, a strigat Randall. Nu i-am făcut niciun rău. N-aș fi putut să-i fac una ca asta.
   L-a privit pe Banks cu fața desfigurată.
   - Trebuie să mă crezi, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
   Banks a simțit că i se face greață. Și-a lăsat scaunul pe spate, s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă.
   - Luați-l în custodie, i-a spus unuia dintre gardieni. Și cereți să fie acuzat de profanarea unui cadavru, sau cum naiba s-o mai numi zilele astea. Vă rog să mergeți cu el, domnule Crawford. Repede. Luați-l din fața mea. Acum!
   Crawford l-a ajutat pe Randall să se ridice și-au ieșit în viteză.
   Rămas singur în cameră, cu bâzâitul reportofonului pe fundal, Banks a înjurat cu voce tare și a tras un șut singurului scaun care nu era prins în podea, rostogolindu-l până în partea cealaltă a camerei, izbind cu putere reportofonul.
   Apoi s-a făcut liniște.

10.

   Era aproape 12:20 când Annie se îndrepta pe Church Street spre Black Horse, după ce reușise să scape de la secție evitând presa.
   Într-un fel, spera că Eric va fi plecat deja; ar fi scutit-o de efortul de a-i da papucii în mod direct. Cel mai simplu ar fi fost, desigur, să nu se ducă deloc, dar Eric îi lăsase impresia unui tip care nu se lasă cu una, cu două; era nevoie de ceva muncă de convingere.
   Alesese să nu se aranjeze prea mult pentru ocazie, purta o pereche de teniși vechi, o fustă până la genunchi, fără nicio formă, și o helancă neagră pe sub geaca de blugi. Rezistase până și tentației de a se machia. Fusese mult mai greu decât își imaginase. Nu era o persoană orgolioasă, dar într-un fel i-ar fi plăcut să-și facă o intrare grandioasă, să atragă toate privirile celor din bar și apoi să-l trimită la plimbare. Dar, pe de altă parte, nu voia să facă nimic ca să-l încurajeze.
   Până la urmă, poate datorită șarmului ei natural sau poate pentru că în bar erau numai bărbați, toate capetele s-au întors când a intrat. Inclusiv al lui Eric. Annie a simțit o strângere de inimă și abia a schițat un zâmbet în timp ce se așeza vizavi de el.
   - Scuze pentru întârziere, i-a spus, trecându-și mâna prin păr. A apărut ceva la birou.
   Parțial era adevărat. Întâlnirea cu detectivul Brough se prelungise mult peste așteptări, mai ales pentru că fusese nevoită să-l convingă că informațiile de la Les Ferris duceau undeva. În cele din urmă, îl convinsese pe Brough s-o lase să-i caute pe australian și pe Sarah Bingham, în timp ce Les Ferris le căuta mostrele de păr.
   - E-n regulă, a răspuns Eric zâmbind. Mă bucur c-ai venit. Bei ceva?
   - Tonic cu lămâie, te rog.
   Annie era hotărâtă să aleagă cea mai civilizată cale cu putință, cu capul limpede.
   - Ești sigură?
   Eric avea o halbă de Guinness în față, aproape goală.
   - Da, mulțumesc, a spus Annie. Mă așteaptă o după-amiază grea. Trebuie să fiu în cea mai bună formă.
   - Presupun c-ai un job foarte solicitant. Ești polițist sau ceva? Mă-ntorc într-o clipă, poți să-mi povestești totul.
   Eric s-a îndreptat spre bar, iar Annie s-a uitat prin meniu. Era moartă de foame. Din lipsă de opțiuni, trebuia să se mulțumească fie cu un panini vegetarian, fie cu un sandviș cu brânză și cu ceapă.
   Când a privit în sus, l-a văzut pe Eric întorcându-se cu băuturile, zâmbind. Avea dinții drepți și albi, părul pieptănat într-o parte îi venea pe ochi, și nu părea să se fi bărbierit de când îl văzuse ultima dată. I-a întins paharul și a ciocnit cu ea.
   - Te-ai hotărât?
   - Poftim?
   - Mâncare.
   - Ah, da, a spus Annie. Cred că o să iau un panini cu ciuperci, mozzarella și ardei la grătar.
   - Spune-mi ce vrei și mă duc să comand.
   Eric a atins-o pe braț și s-a ridicat.
   - Nu. Insist. Eu te-am invitat. Și, că tot veni vorba, sunt vegetarian, așa că o să-mi comand același lucru.
   I-a zâmbit.
   - Am mai descoperit un lucru pe care îl avem în comun?
   Annie n-a spus nimic. L-a privit îndepărtându-se și s-a gândit că are un fund mișto. Era curioasă ce altceva credea că mai au în comun în afară de vegetarianism. S-a mustrat singură pentru gândul necurat și s-a îmbărbătat pentru ceea ce urma să facă, întrebându-se preț de numai o clipă de ce ar fi făcut totuși una ca asta. Nu era loc în viața ei pentru un tânăr muzician amator de iarbă, oricât de mișto ar fi avut fundul sau zâmbetul.
   - Durează numai câteva minute, a spus Eric, așezându-se și aprinzându-și o țigară.
   I-a oferit una și lui Annie, care l-a refuzat și a sorbit din tonic.
   - Mailul pe care mi l-ai trimis aseară n-a fost deloc plăcut, să știi, i-a spus.
   - Poftim? Îmi pare rău, mie mi s-a părut nostim, atâta tot.
   - Ei bine... asta e diferența dintre noi doi. Mie nu mi s-a părut. Dacă l-a văzut și altcineva...
   - Cine-ar fi putut să-l vadă? Ți l-am trimis numai ție. De ce l-ai arăta și altcuiva?
   - Nu asta e ideea. Știi ce vreau să spun. Mailurile nu sunt aproape niciodată private.
   - Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că lucrezi pentru serviciile de contraspionaj. Ai depus jurământul, nu?
   - Nu lucrez pentru ei, și n-am depus niciun jurământ.
   - Și cu ce anume te ocupi?
   - Asta chiar nu te privește.
   - Sigur ești polițistă. Așa ca în Suspect principal? Cât de tare.
   Și-a întins mâinile spre ea.
   - Poți să-mi pui cătușele acum.
   - Potolește-te.
   - Scuze. N-ai simțul umorului?
   - Nu despre asta e vorba.
   - Gata, ne-am împăcat?
   - Ce vrei să spui?
   - Tu și cu mine. Am avut prima ceartă, acum am trecut peste ea, ce-ar fi să facem niște planuri pentru alte seri la fel de minunate?
   - Nu prea cred, Eric, a spus Annie.
   Lui Eric i-a căzut fața.
   - De ce nu?
   - Voiam să vorbim despre asta. De-asta sunt aici.
   A făcut încă o pauză, dar nu pentru efecte dramatice. I se uscase gâtul, și a mai luat o gură de tonic. Oare de ce era în sticle atât de mici?
   Chelnerița le-a adus mâncarea. Eric a început să mănânce, privind-o curios.
   - Chiar nu știu cum să-ți spun asta, a continuat Annie, fără să se atingă de mâncare. Adică, pari un tip de treabă, și m-am simțit foarte bine în seara aia, dar nu cred... adică, chiar nu cred că trebuie să mergem mai departe. Ce vreau să spun e că nu vreau să continuăm.
   - O aventură de-o noapte?
   - Dacă vrei.
   Eric și-a lăsat jos mâncarea și a dat din cap. Din bucata de pâine ieșea o șuviță unsuroasă de ardei.
   - Nu vreau. Absolut deloc. Nu sunt genul care să aibă aventuri.
   Ce era să spună Annie? Că ea era?
   - Uite ce e, nici eu nu-mi fac un obicei din asta. Am băut ceva mai mult, ne-am distrat și am ajuns... știi tu unde. A fost mișto. Nu trebuie să meargă mai departe. Sper că putem fi prieteni.
   Pentru Dumnezeu, Annie, s-a gândit, cât de patetic a sunat asta.
   - Prieteni? a îngânat-o. De ce am vrea să fim prieteni?
   - Foarte bine, a spus Annie, simțind cum se înroșește. N-o să fim. Încercam doar să fiu drăguță.
   - Nu te deranja de dragul meu. Care-i problema cu tine?
   Ridicase vocea suficient de mult cât să atragă atenția celor din jur.
   - Ce vrei să spui? a întrebat Annie, uitându-se împrejur și simțind cum începe să intre în panică. Și nu mai vorbi așa tare.
   - De ce spui asta? Și de ce să nu vorbesc tare? Adică, uită-te la tine. Ești destul de bătrână ca să-mi fii mamă. Ar trebui să fii al dracu’ de recunoscătoare că te-am agățat și că mi-am petrecut noaptea cu tine, și tu încerci să te scoți și să pară că tu mă părăsești pe mine. Cam cum ai vrea să faci asta, mă-ntreb?
   Lui Annie nu-i venea să creadă. Îi țiuiau urechile și respirația i se accelerase. Nu putea să facă altceva decât să stea cu gura căscată, simțind cum îi arde pielea, știind că în jur se lăsase liniștea pentru că toți se uitau la ea.
   - Poate că tu nu-ți aduci aminte, a continuat Eric, dar eu da. În seara aia nu te mai săturai, țipai de plăcere. Ar trebui să fii flatată. Adică, nu asta vreți toate femeile bătrâne, un armăsar tânăr care să...
   - Nenorocitule!
   Annie s-a ridicat și i-a aruncat restul de tonic în față. Din păcate pentru ea, nu mai rămăsese decât puțin pe fundul paharului, ceea ce a redus din efectul dramatic, dar când a țâșnit în picioare a reușit să răstoarne și masa, vărsându-i în poală restul de bere și paniniul unsuros. Apoi a năvălit afară cât de repede a putut, alergând cu ochii în lacrimi spre cele 199 de scări spre biserica Sfânta Maria.
   Numai când a ajuns sus, în cimitirul aproape pustiu, s-a oprit lângă o piatră funerară, să-și tragă sufletul, și a izbucnit în plâns, în timp ce pescărușii țipau în jurul ei, vântul șuiera și valurile se izbeau de stâncile de pe mal.

   - Cred că e o treabă serioasă dacă cineva cu rangul vostru face vizite la domiciliu, a spus Malcolm Austin în timp ce le deschidea lui Banks și lui Winsome ușa biroului, târziu într-o joi după-amiază.
   Winsome fusese de părere c-ar trebui să-l interogheze la ei la sediu, dar lui Banks i se păruse o idee mai bună să-l ia la întrebări pe teritoriul lui, acolo unde era înconjurat de tot ceea ce ar fi putut pierde.
   Banks s-a uitat de jur împrejur la rafturile cu cărți și la posterele cu locuri exotice. Uneori se gândea că i-ar fi plăcut să lucreze în mediul academic, să-și petreacă viața înconjurat de cărți și de minți tinere și ambițioase. Dar știa că i-ar lipsi adrenalina urmăririlor, și că mințile tinere nu erau nici atât de ambițioase și nici atât de luminate pe cât s-ar fi putut aștepta. Fereastra era întredeschisă, iar Banks simțea mirosul de cafea și de patiserie proaspătă venind de la cafeneaua de jos și auzea zumzetul conversațiilor.
   Toată dimineața se gândise numai la Lucy Payne și la crimele ei, la comportamentul ciudat al lui Annie și la ceea ce-i spusese Winsome în Queen’s Arms, la cum ar fi putut s-o abordeze pe Annie, dar acum trebuia să-și vadă de treabă și să încerce să-l găsească pe ucigașul lui Hayley Daniels.
   Austin i-a invitat să stea jos și s-a așezat în scaunul din spatele biroului dezordonat. Purta pantaloni de
trening și un tricou roșu cu logoul unei echipe americane de baschet.
   - Cu ce vă pot ajuta? a spus Austin.
   - Vă amintiți când am vorbit ultima dată? l-a întrebat Winsome.
   - Cine ar putea uita așa o...
   - Lăsați vrăjeala, domnule Austin, a spus Banks. I-ați spus detectivului Jackman că nu aveați o aventură cu Hayley Daniels. Dar au ieșit la iveală informații care ne fac să credem contrariul. Ce aveți de spus despre asta?
   - Ce fel de informații? Mă deranjează aceste aluzii.
   - Aveați sau nu o aventură cu Hayley Daniels?
   Austin a privit spre Winsome, apoi din nou spre Banks. În cele din urmă, și-a țuguiat buzele, și-a supt obrajii și a expirat încet.
   - În regulă, a spus. Hayley și cu mine ne întâlneam de vreo două luni. Am început să ieșim la o lună după ce a plecat nevastă-mea. Ceea ce înseamnă că, în sens strict, orice ar fi fost între mine și Hayley nu era o aventură.
   - Semantică, a spus Banks. Proful care i-o trage studentei. Cum vrei să-i spunem?
   - N-a fost așa, a spus Austin. Faceți totul să pară atât de dezgustător. Eram îndrăgostiți.
   - Mă scuzi până mă duc după o găleată.
   - Inspectore! Femeia pe care o iubeam tocmai a fost omorâtă. Ați putea măcar să arătați puțin respect.
   - Câți ani ai, Malcolm?
   - Cincizeci și unu.
   - Iar Hayley Daniels avea 19.
   - Da, dar era...
   - După calculele mele, e o diferență de 32 de ani. Tehnic vorbind, ești destul de bătrân ca să-i fii bunic.
   - V-am spus, eram îndrăgostiți. Credeți că dragostea recunoaște astfel de bariere lumești cum ar fi vârsta?
   - Iisuse, începi să suni ca un pedofil, a spus Banks. Dacă aș fi primit o liră de fiecare dată când am auzit argumentul ăsta...
   Austin s-a înroșit de furie.
   - Mă deranjează această remarcă. Unde tragem linia, inspectore? Nouăsprezece? Douăzeci? Douăzeci și unu? Din punct de vedere legal, știți bine că nu aveți nicio șansă.
   A făcut o pauză.
   - În plus, după cum urma să vă spun, Hayley era foarte matură pentru vârsta ei.
   - Emoțional?
   - Păi, da...
   - Spune-mi ce tânără matură emoțional se duce la băute cu un grup de prieteni într-o sâmbătă seară, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, și bea atât de mult încât nu se mai ține pe picioare, apoi se duce să se ușureze pe o alee întunecată?
   Banks simțea că Winsome îl fixează cu privirea și știa ce gândește - că se purta aproape la fel de nasol ca Templeton. Dar nenorociții ca Austin, plini de ei, care abuzau de funcțiile pe care le dețineau ca să-și satisfacă pofta de carne tânără, îl enervau de fiecare dată foarte tare, și oricum era încă plin de furie neconsumată după interviul cu Randall din seara precedentă. Știa că trebuie să se potolească, altfel riscau să nu scoată nimic de la Austin, așa că i-a dat de înțeles lui Winsome că a priceput mesajul ei, că știa ce face și că era pregătit să ia piciorul de pe accelerație.
   - Cred că domnul Banks vrea să știe, a intervenit Winsome, în ce stare trebuie să fi fost Hayley sâmbătă seara când a ajuns la dumneavoastră acasă? Dacă vă aduceți aminte, data trecută ați spus că nu voiați o adolescentă beată și imatură în casă. Acum ne spuneți că Hayley era matură pentru vârsta ei. Poate înțelegeți de ce avem o problemă? S-au adunat câteva declarații care se bat cap în cap.
   - Exact asta e, a spus Banks. Vezi tu, Malcolm, din informațiile pe care le avem rezultă că Hayley era destul de praf. Așa că mă întreb la ce ți-ar fi putut folosi în starea aia.
   Austin l-a privit lung.
   - Poate că nu înțelegeți asta, domnule Banks, a spus, dar dragostea nu implică mereu „foloase”, nu e vorba de ceea ce poți obține de la celălalt. Dacă Hayley ar fi venit la mine sâmbătă seara și ar fi fost beată, n-aș fi profitat de ea. Nu trebuia să fie beată ca să fac dragoste cu ea. I-aș fi făcut o cafea, aș fi lăsat-o să doarmă, aș fi încercat să fac în așa fel încât să se simtă cât mai confortabil.
   Banks și-a amintit de vizita lui Annie din seara precedentă. Asta ar fi trebuit să facă și el? S-o liniștească, să-i asigure confortul?
   - Admirabil, a spus. Dar o așteptai?
   Austin a făcut o pauză, timp în care a examinat ceva de pe birou, și apoi a spus:
   - Mă anunțase că s-ar putea să treacă. Sâmbăta era mereu un aranjament foarte lejer. Era seara ei.
   - Și atunci de ce-ai mințit în discuția cu detectivul Jackman?
   Austin a privit-o pe Winsome cu vinovăție.
   - Îmi pare rău, a spus. Dar mi-era teamă exact de reacția de care am avut parte acum, de la voi. Relația noastră nu e ușor de explicat. Lumea nu înțelege întotdeauna.
   A privit din nou spre Banks.
   - Uite ce e, a spus Banks, străduindu-se din răsputeri să adopte o atitudine relaxată, de genul oameni-suntem-cu-toții, niciun bărbat nu poate nega frumusețea și atractivitatea unei copile de 19 ani, mai ales una ca Hayley Daniels, și nimeni nu va putea să nu înțeleagă de ce voiai să te culci cu ea. Partea cu dragostea e mai greu de înghițit, dar sunt gata să recunosc că se poate întâmpla. Oamenii sunt ciudați. Problema nu e atât diferența de vârstă, ci faptul că tu ești profesor și ea îți era studentă. Ce spune conducerea colegiului despre asta?
   Austin și-a întors privirea.
   - Bineînțeles că nimeni nu știe. Mă îndoiesc că ar arăta vreun pic de înțelegere. Relațiile profesor-student nu sunt văzute cu ochi buni.
   - Deci n-ai vrut să se știe? Te-ar fi putut costa cariera?
   - E unul dintre motivele pentru care nu am fost complet sincer, da. Am muncit mult și din greu ca să ajung unde sunt acum.
   - Singurul motiv?
   - În fine, nimeni nu vrea să fie târât în anchetarea unui caz de crimă, nu?
   - Și totuși, iată-te. Până în gât. Chiar credeai că poți scăpa mințind în legătură cu așa ceva?
   Banks a clătinat din cap.
   - Nu-mi vine să cred că oamenii ne cred atât de proști încât să trecem cu vederea lucrurile cele mai evidente.
   Din curte ajungea până la ei un fir de fum de marijuana.
   - Nu cred că sunteți proști, a spus Austin. Doar că nu credeam că e atât de evident. Am încercat să fim discreți. Voiam să facem totul public după ce-și termina studiile. Acum e cât se poate de public, asta voiați să știți? N-am avut nicio legătură cu moartea lui Hayley. O iubesc. Am iubit-o.
   - Mai trecuse pe la tine după ce fusese la băute și în alte seri de sâmbătă? a întrebat Banks.
   - Da. Sincer, n-am fost foarte încântat. Adică, în general făcea destul de nasol la băutură. Dar era seara ei cu prietenii, și dacă... ei bine... sincer să fiu...
   - Ce e? a întrebat Banks.
   - Dacă chiar trebuia să-și petreacă noaptea undeva, aș fi preferat s-o facă la mine.
   - N-aveai încredere în ea?
   - N-am spus asta. Dar era tânără. Vulnerabilă.
   - Deci erai gelos, a spus Banks. Are sens. Și eu aș fi gelos dac-aș avea o prietenă așa tânără și frumoasă. Câteva pahare și cresc șansele să și-o tragă cu cineva de vârsta ei.
   Banks a simțit-o pe Winsome zbârlindu-se din nou. Templeton-fobie sau nu, trebuia să lase un pic de la ea. Uneori, trebuia să scuturi copacul cu multă forță ca să-ți cadă nuca de cocos. Austin era un tip educat, nu lipsit de aroganță, pe care nu-l atingeai cu argumente logice și tachinări delicate.
   - Dacă, așa cum a fost cazul meu, ai norocul să te iubească o femeie atât de tânără, ajungi în foarte scurt timp să-ți dai seama că nu-ți poți permite să fii posesiv în relație.
   - La ce v-ați gândit când nu a apărut? a întrebat Winsome.
   - Sincer, la nimic. Adică, nu eram înțeleși că va trece pe la mine.
   - Nu v-ați făcut griji?
   - Nu.
   - Dar părinții n-o așteptau acasă, a intervenit Banks, așa că unde ți-ai imaginat că o să stea?
   - Pe la ceva prieteni.
   - Cu altcineva? Și tu erai gelos. Te-ai dus să o cauți?
   - V-am spus, n-are sens să fii nesigur în astfel de relații. În plus, aveam încredere în Hayley. Da, după cum am spus, aș fi preferat să fie cu mine, dar dacă își petrecea noaptea în apartamentul vreunui prieten, nu însemna că o să se și culce cu el.
   Privea în depărtare.
   - Într-un fel, a spus, cred că speram să nu vină. De fiecare dată când era în astfel de stări îmi era greu să mă înțeleg cu ea, iar sâmbătă eram obosit.
   - Era dificilă când era beată? a întrebat Banks.
   - Putea fi.
   - Cum era?
   - Irațională, imprevizibilă, foarte vorbăreață.
   - Dacă ar fi venit, ar fi ajuns până la ora 1?
   - În general, da. Oricum, avea cheie.
   - Câtă încredere din partea ta.
   - Se numește dragoste, inspectore. Ați putea să încercați.
   - Întâmplarea poate fi un lucru bun. De ce te-am crede?
   - Nu înțeleg.
   Banks și-a scărpinat cicatricea de lângă ochiul drept.
   - Ne-ai mințit deja o dată sau de două ori, deci de ce am crede orice ne spui acum?
   - Pentru că e adevărul.
   - Ție ți-e ușor să vorbești. Dar încearcă să vezi lucrurile din punctul meu de vedere. Hayley își face apariția la tine acasă făcută praf. Tu ești sătul de bețiile ei și-i spui asta, nu foarte delicat. Poate te tachinează, poate face mișto de vârsta ta sau ceva, și tu vezi roșu în fața ochilor. Ea nu vrea, dar e beată și nu-ți pasă ce vrea, pentru că tu știi ce vrei. Și acționezi în consecință. Se zbate, dar asta te excită și mai tare. Când termini, face atât de mult scandal, poate amenință că dă totul în vileag la facultate. Nu poți să accepți una ca asta, așa că o sugrumi. Apoi te trezești că ai un cadavru în casă. Cel mai bun lucru la care te poți gândi într-un timp atât de scurt e să o îndeși în portbagaj și să o abandonezi în Labirint.
   Câteva din detaliile poveștii lui Banks nu se potriveau cu realitatea, ca de exemplu violența violului, încadrarea în timp și înregistrările de pe camerele de supraveghere, dar Austin nu avea de unde să știe asta.
   - Cum mă descurc?
   - Ar trebui să scrieți romane polițiste, a spus Austin. Cu o imaginație ca asta, sunt surprins că vă pierdeți vremea cu un job de polițist.
   - Ai fi surprins să afli cât e de importantă imaginația, a spus Banks. Sunt măcar pe-aproape?
   - Nici n-ați putea fi mai departe. Nici călduț nu e.
   Austin s-a lăsat pe spate în scaun.
   - Inspectore, am fi cu toții scutiți de multe bătăi de cap dacă m-ați crede pe cuvânt că nu eu am omorât-o pe Hayley. Orice-ați crede despre mine, chiar o iubeam, și dacă aș putea să vă ajut, v-aș ajuta. A privit-o pe Winsome. Îmi pare rău că am mințit, dar chiar nu voiam să-mi pierd locul de muncă și nici să-mi văd numele târât prin noroi. Sunt singurele motive pentru care am făcut ce-am făcut.
   - Cât de bine o cunoșteai pe Hayley? a întrebat Banks.
   - Aș putea zice că destul de bine. După cum v-am spus, eram împreună de vreo două luni, dar o știam de aproximativ 1 an. Și, înainte să mă întrebați, vă spun că nu a fost nimic între noi în tot acel timp.
   A făcut o pauză.
   - Nu vreau să vă faceți o impresie greșită. Orice ați fi auzit despre comportamentul lui Hayley sâmbătă seara, probabil a fost vorba numai de... euforia tinereții. Atâta tot. Uneori trebuia să se descarce. În majoritatea cazurilor, oricine vă poate confirma asta, Hayley era o tânără inteligentă, tăcută, muncitoare și ambițioasă. La asta mă refeream când am vorbit despre maturitatea ei. Avea impresia că băieții de vârsta ei sunt superficiali și interesați de un singur lucru.
   - Și tu nu?
   - Trebuie să recunosc că după ce am cunoscut-o pe Hayley lucrurile s-au schimbat în acest sens, dar nu trebuie să faceți presupunerea greșită că numai despre asta era vorba.
   - Și atunci despre ce era vorba?
   - Despre ieșirile la masă. Numai ca să fim împreună. Despre discuții. Plimbări. Strângeri de mână. Mic dejun la pat. Concerte. Muzică clasică. Îmbrățișări. Păreri despre cărțile pe care le citisem amândoi. Lucruri simple. Abia așteptam să putem să facem totul public. Secretul era ca o agonie. O să-mi lipsească mai mult decât vă puteți imagina.
   Banks era gelos. Nu mai făcuse lucrurile astea de ani de zile cu nimeni, pe unele nu le făcuse niciodată, și nici nu simțise așa pentru nimeni. Cu fosta nevastă, Sandra, aveau gusturi și interese atât de diferite încât viețile lor fuseseră mai degrabă paralele decât intersectate. Și atunci când liniile paralele începuseră să devieze, se produsese imediat ruptura. Chiar și cu Annie erau mai multe diferențe decât lucruri în comun. Totuși, n-avea de gând să lase înțelegerea și sentimentalismele să-i întunece judecata. 
   - Ai spus că vrei să ne ajuți, a continuat. Dacă n-ai omorât-o tu, ai idee cine a făcut-o?
   - Nu știu. Pare să fi fost un maniac.
   - Adevărul poate fi foarte aproape de casă, a spus Winsome. Ce știți despre dușmanii ei? Cineva din cercul ei imediat cu care să fi avut probleme?
   - Presupun că numai cu Stuart Kinsey. Era mereu după coada ei.
   - Dar mi-ați spus că n-ar face rău nimănui, a spus Winsome.
   - Și în continuare cred asta, a spus Austin, dar m-ați întrebat și altcineva nu-mi vine în minte. Hayley nu era genul de persoană care să-și facă dușmani.
   - Cu siguranță și-a făcut unul, a spus Banks, ridicându-se. Îți mulțumim pentru timpul acordat, Malcolm. Și rămâi prin zonă. S-ar putea să avem nevoie să mai vorbim cu tine.
   Pasionat și respins în amor. O combinație foarte proastă, Banks știa asta. Într-adevăr foarte proastă.
   Stuart Kinsey recunoscuse că intrase în Labirint, evident ca s-o spioneze pe Hayley, să afle cu cine se vede. Avea și motivul, și ocazia. Oare lipseau doar mijloacele? Venise timpul pentru o nouă discuție cu domnul Kinsey.

   De la Whitby la Leeds era un drum de o oră și jumătate sau mai mult, în funcție de trafic, și Annie îl parcurgea pentru a doua oară în două zile.
   Era încă preocupată de întâlnirea cu Eric. Nu-i luase foarte multă vreme să-și dea arama pe față. Acum își făcea griji în legătură cu alte fotografii pe care le-ar fi putut avea pe mobil sau pe computer. Ce-avea să facă cu ele? Să le pună pe YouTube? Cum putuse să fie atât de fraieră, oricât de beată ar fi fost?
   Și-a încleștat mâinile pe volan și a strâns din dinți în timp ce-și amintea ce-i spusese. O făcuse numai din cruzime, evident, dar oare era și un strop de adevăr în toate astea? Oare chiar păruse atât de disperată, de dornică, de recunoscătoare?
   A condus mai departe pe Stanningley Road, a luat curba înainte de Bramley și a intrat pe drumul care ducea spre Deal. Soții Payne locuiseră foarte aproape de culme, chiar înainte de podul de cale ferată, pe dreapta. Claire Toth și familia ei locuiau practic peste stradă, într-una din casele dărăpănate aliniate pe coastă, printre grădinile lăsate să crească la întâmplare.
   Trecuseră 6 ani de când Annie condusese pe-acolo, și atunci locul era împânzit de echipaje de poliție și de bandă de protecție. Acum toate astea dispăruseră, desigur, dar la fel și numărul 35, în locul căruia erau două construcții din cărămidă roșie. A presupus că nimeni nu voia să locuiască în „Casa Payne”, cum o numiseră ziarele, și nici în imediata ei vecinătate.
   Pe măsură ce încetinea, pe Annie au apucat-o frisoanele amintindu-și de momentul când coborâse în pivniță: posterul obscen cu femeia cu picioarele desfăcute, mirosul de sânge și urină și atmosfera apăsătoare, simbolurile oculte de pe pereți. Din fericire pentru Annie, corpul lui Kimberley Meyers fusese mutat de-acolo, la fel și salteaua însângerată.
   Annie își putea imagina cu ușurință că subsolul era bântuit de fantomele bietelor fete care fuseseră violate, torturate și îngropate acolo. Iar Lucy Payne, femeia cu gâtul tăiat din scaunul cu rotile, fusese cu siguranță implicată.
   Banks își petrecuse foarte mult timp interogând-o pe Lucy, mai întâi ca victimă, iar apoi ca posibil suspect, și cu siguranță avusese un efect asupra lui, orice ar fi spus el, deși acum era evident că nu înțelesese nici el mai bine ce se petrecuse în acea pivniță, sau de ce.

........................................................