Prietena diavolului, Peter Robinson

 1-7
1.

     Ar fi putut părea că se uită la mare, înspre linia încețoșată unde apa cenușie întâlnește cerul plumburiu. Vântul sărat care izbea valurile de țărm îi flutura o șuviță din părul uscat, făcând-o să-i cadă pe obraz.

   Dar ea nu simțea nimic; stătea nemișcată, fără expresie pe fața palidă și umflată, cu ochii negri larg deschiși. Aproape de țărm, un stol de pescăruși se ciorovăia pentru un banc de pești. Una dintre păsări s-a apropiat, planând deasupra siluetei împietrite de pe marginea stâncii, apoi s-a întors la încăierarea zgomotoasă. Departe în larg, un cargobot cu destinația Norvegia mânjea cu roșu linia orizontului. Un alt pescăruș a zburat aproape de femeie, atras de unduirea părului ei în vânt. Câteva momente mai târziu, întreg stolul, obosit de încăierare, a început să-i dea târcoale. În cele din urmă, unul dintre pescăruși i s-a așezat pe umăr, parodiind în mod grotesc papagalul lui Long.
   Și totuși, nicio mișcare. Înălțându-și capul, pescărușul s-a uitat de jur împrejur ca un școlar vinovat, temându-se să nu fie văzut, apoi și-a înfipt hotărât ciocul în urechea femeii.

   Cu greu se putea spune că diminețile de duminică ar fi avut ceva sfânt pentru detectivul inspector-șef Alan Banks.
   La biserică nu mergea, iar uneori se trezea cu o mahmureală atât de groaznică, încât nu se putea nici mișca, nici vorbi fără durere. Cu o seară înainte se uitase la Dalia Neagră pe DVD și își udase pizza funghi reîncălzită cu două pahare din cel mai bun cabernet chilian pe care-l găsise la Tesco. Aprecia însă, ca toată lumea, o oră sau două de liniște, în care să stea tolănit cu ziarele alături. Plănuia ca după-amiază să-și sune mama ca s-o felicite de Ziua Mamei, apoi s-asculte Șostakovici în interpretarea unui cvartet de coarde, achiziție recentă de pe iTunes, și să citească mai departe din Epoca postbelică a lui Tony Judt. Își dăduse seama că, de la o vreme, citea tot mai puțină ficțiune; simțea o nevoie presantă să înțeleagă, dintr-o perspectivă diferită, lumea în care crescuse. Romanele erau bune să reconstituie aerul epocii, dar el avea nevoie de fapte și de interpretări, de un tablou general.
   În acea duminică, a treia din martie, n-avea să aibă parte de un asemenea lux. Totul începuse destul de inocent, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu astfel de înșiruiri de evenimente, pe la opt și jumătate, cu un telefon de la comisarul Kevin Templeton, care era de serviciu în weekend pe Secția Infracțiuni Majore din Regiunea de Vest.
   - Șefu’, sunt eu, comisarul Templeton.
   Banks a simțit că-l apucă greața. Nu-l plăcea pe Templeton, și se gândea că va fi foarte fericit să-l vadă odată transferat. Erau momente în care punea totul pe seama faptului că Templeton îi semăna prea tare, dar parcă mai era ceva. Templeton nu avea doar un stil direct, pur și simplu călca în picioare sentimentele prea multor oameni și, mai rău, asta părea să-i facă plăcere.
   - Ce e? a mormăit Banks. Ar fi bine să fie important.
   - Da, domnule, este. O să vă placă.
   Banks depistase niște urme de entuziasm lingușitor în tonul lui Templeton. După ultima lor dispută, tânărul comisar încercase să se facă plăcut în multe feluri, dar respectul ăsta fals și răsuflat aducea prea mult cu Uriah Heep ca să-i poată plăcea lui Banks.
   - De ce nu-mi spui direct? a întrebat Banks. E cazul să mă îmbrac?
   Și-a îndepărtat telefonul de ureche în timp ce Templeton a izbucnit în râs.
   - Cred c-ar trebui să vă îmbrăcați, domnule, și să veniți la Taylor’s Yard cât de repede puteți.
   Banks știa că Taylor’s Yard era unul dintre pasajele înguste care duceau spre Labirint, o zonă întortocheată prin partea de sud a centrului orașului, în spatele pieței Eastvale. I se spunea yard nu pentru că ar fi semănat măcar vreun pic cu o piață sau grădină, ci pentru că vreun deștept remarcase odată că nu era mai lat de un yard.
   - Și ce-o să găsesc acolo? a întrebat.
   - Cadavrul unei tinere, a spus Templeton. L-am cercetat eu însumi. De fapt, sunt aici chiar acum.
   - Sper că n-ai...
   - N-am atins nimic, domnule. Iar noi doi, sergentul Forsythe și cu mine, am izolat zona și am trimis după doctor.
   - Foarte bine, a spus Banks, lăsând jos rebusul din Sunday Times pe care abia îl începuse și privind cu jind la cana de cafea neagră încă aburindă. Pe șefa ai sunat-o?
   - Nu încă, domnule. M-am gândit c-ar fi mai bine s-aștept până aruncați dumneavoastră o privire. N-avea sens să ard etapele.
   - În regulă, a spus Banks.
   Cel mai probabil, inspectorul-șef Catherine Gervaise lenevea după o noapte târzie petrecută la Opera de Nord din Leeds, urmărind Orfeo. Banks văzuse spectacolul joi, împreună cu fiica sa, Tracy, și-i plăcuse foarte mult. Nu era sigur că același lucru era valabil și pentru Tracy. Părea să se fi închis în ea în ultima vreme.
   - Ajung într-o jumătate de oră, a spus. Maximum trei sferturi. Sună-i și pe inspectorul Cabbot și pe comisarul Hatchley. Și cheamă-l și pe sergentul Jackman.
   - Inspectorul Cabbot e încă detașat în Regiunea de Est, domnule.
   - Evident. La naiba.
   Dacă într-adevăr era vorba de crimă, Banks ar fi apreciat ajutorul lui Annie. Poate că pe plan personal mai aveau probleme, dar asta nu însemna că nu lucrau bine ca echipă.
   Banks a urcat la etaj, a făcut un duș și s-a îmbrăcat rapid, apoi s-a întors în bucătărie și și-a umplut termosul cu cafea pentru drum, având grijă să-i pună bine capacul. Nu o dată avusese parte de incidente neplăcute cu termosurile de cafea. A închis toate aparatele din casă, a încuiat și a pornit spre mașină.
   Conducea Porsche-ul fratelui său. Deși încă nu se simțea tocmai în largul lui într-o mașină atât de luxoasă, de la o zi la alta îi plăcea mai tare. Nu cu mult timp în urmă se gândise să i-o ofere fiului său, Brian, sau lui Tracy, și încă nu renunțase complet la idee. Problema era că nu voia ca vreunul din ei să se simtă lăsat deoparte sau iubit mai puțin, așa că alegerea era dificilă. Formația în care cânta Brian își schimbase de curând componența și repetau cu muzicieni noi. Tracy fusese dezamăgită de rezultatele obținute la examene, ceea ce nu se putea spune și despre Banks, așa că-și petrecea timpul lucrând într-o librărie din Leeds și împărțind o casă în Headingley cu niște foste colege de facultate. Deci cine merita un Porsche?
   În două nu putea să-l taie.
   Când Banks a ieșit afară, și-a dat seama că se făcuse răcoare și bătea vântul, așa că s-a întors și și-a schimbat jacheta sport cu geaca de piele. Dacă avea să bântuie pe aleile lăturalnice din Eastvale în timp ce ofițerii care investigau locul crimei, fotograful și legistul își vedeau de-ale lor, măcar să-i fie cald. S-a urcat în mașină, a pornit motorul și s-a îndreptat spre Gratly, pe deal în jos în Helmthorpe și apoi spre Eastvale. Și-a lăsat iPod-ul pe shuf le, conectat la adaptorul din mașină, și din boxe s-a auzit „All She Wrote” al lui Ray Davies, un cântec care-i plăcea în mod special, mai ales partea despre barmanița din Australia.
   Numai bun pentru un drum spre locul unei crime duminica dimineața, s-a gândit; numai bun.

   Gilbert Downie nu se prea dădea în vânt să plimbe câinele. O făcea, dar era o corvoadă. Toată povestea asta cu câinele fusese genul de decizie de familie care luase o turnură proastă. Fiica lui, Kylie, își dorise un cățeluș, și de când împlinise 8 ani numai despre asta vorbea. În cele din urmă, Gilbert și Brenda cedaseră și-i cumpăraseră unul de ziua ei, deși Brenda nu avea o simpatie deosebită pentru câini, ba chiar o făceau să strănute din când în când.
   Câțiva ani mai târziu, Kylie își pierduse interesul și trecuse la băieți și muzică pop, așa că acum era treaba lui Gilbert să aibă grijă de Hagrid.
   În acea duminică dimineață vremea părea extrem de neplăcută, dar Gilbert știa că nu e cazul să se plângă. Cel puțin Hagrid îi oferea o scuză numai bună să iasă din casă în timp ce Brenda și Kylie, acum în vârstă de paisprezece ani, își vedeau de obișnuita conversație duminicală, unde fusese și de ce stătuse atât de mult sâmbătă seara.
   În apropiere de sat nu erau zone bune pentru plimbare, sau cel puțin nu unele de care să nu se fi săturat de moarte, și pentru că-i plăcea marea a condus pe distanța relativ mică până la țărm. O porțiune mohorâtă și pustie, dar îi plăcea. Și avea să fie toată numai a lui. Din ce în ce mai des în ultima vreme prefera să fie singur, în compania propriilor gânduri. Se întreba dacă are vreo legătură cu îmbătrânirea, dar avea numai 46 de ani. Cu greu ar fi putut fi considerat bătrân de altcineva în afară de Kylie și de prietenii ei pierde-vară.
   Gilbert și-a ridicat gulerul jachetei, tremurând în bătaia vântului umed. Iarba era încă alunecoasă după rafala de mai devreme. Pe Hagrid nu părea să-l deranjeze. Numaidecât a început să amușine peticele de iarbă și arbuștii, în timp ce Gilbert venea în spatele lui cu mâinile în buzunare, privind în larg spre marea agitată și întrebându-se cum trebuie să fi fost viața pe vapoarele vânătorilor de balene care plecau din Whitby. Echipajele erau pe mare câteva luni pe an, timp în care femeile așteptau acasă, plimbându-se în fiecare zi pe West Cliff și căutând în zare semnele ambarcațiunilor, sperând să vadă osul de balenă prins de catarg, semn că toată lumea era în siguranță.
   Apoi Gilbert a observat o siluetă care stătea pe marginea unei stânci. Hagrid, mereu sociabil, a luat-o la goană spre ea. Chestia ciudată, cel puțin după părerea lui Gilbert, era că silueta avea un pescăruș pe fiecare umăr. Scena îi amintea de o bătrână pe care o văzuse odată pe o bancă în parc, acoperită de porumbeii pe care-i hrănea. Când Hagrid s-a apropiat suficient de mult și a lătrat, pescărușii și-au luat zborul spre mare, lăsând să se înțeleagă din rotații și din privirile aruncate înapoi că făceau asta numai temporar. Gilbert și-a imaginat că țipau batjocoritor, pentru că animalele terestre, ca el și Hagrid, nu-i puteau urma acolo unde zburaseră.
   Hagrid își pierduse interesul și se îndreptase spre niște tufișuri departe de potecă, unde probabil mirosise un iepure, iar Gilbert s-a apropiat de figura imobilă să vadă dacă-i poate fi de ajutor în vreun fel. Și-a dat seama că era o femeie. Cel puțin, felul în care era așezată și părul care i se încâlcise peste guler dădeau de înțeles că ar fi o femeie. A strigat, dar nu i-a răspuns nimeni. Apoi și-a dat seama că era așezată într-un scaun cu rotile, înfășurată într-o pătură, cu capul sprijinit de ceva. Poate că nu se putea mișca?
   Nu era nimic neobișnuit la vederea unei femei într-un scaun cu rotile în zona Larborough Head - azilul nu era departe, iar rudele care veneau ocazional în vizită își duceau părinții la plimbare pe coastă - dar ce Dumnezeu făcea acolo de una singură, mai ales de Ziua Mamei, abandonată într-o poziție atât de riscantă? Scaunul n-avea nevoie de prea mult ca să se răstoarne în prăpastie, era suficientă o schimbare a vântului. Unde naiba era asistenta ei sau ruda care o adusese aici?
   Când a ajuns în dreptul ei, pe Gilbert l-au șocat, aproape simultan, două lucruri la fel de ciudate.
   Primul, zgârieturile din jurul urechilor, fără urme de sânge, pe care le-a observat pentru că s-a apropiat de ea din spate. Apoi, când a trecut în față, a observat al doilea lucru: jumătatea de sus a corpului, inclusiv pătura, de la gât și până la șolduri, erau scăldate în sânge. Înainte să o privească în ochi, a știut că era moartă.
   Încercând să-și controleze gustul amar, de fiere, care-i urcase cu viteză în gât, Gilbert l-a fluierat pe Hagrid și a început să alerge înapoi spre mașină. Știa, din experiență, că mobilul n-avea semnal în zonă și că trebuia să conducă vreo câțiva kilometri înainte să sune la poliție. Nu voia s-o lase acolo s-o ciugulească pescărușii, dar ce altceva putea face? Parcă citindu-i gândurile, doi dintre pescărușii mai curajoși s-au și aruncat asupra siluetei de îndată ce Gilbert s-a întors cu spatele și a luat-o la fugă.

   Banks și-a oprit iPod-ul și l-a băgat în buzunar chiar când Tom Waits cânta „Low Down”. A ieșit din Porsche-ul încălzit în vântul rece care acum părea să bată tocmai în direcția lui.
   Piața centrală a orașului era plină de localnici în haine de duminică îndreptându-se spre biserica în stil normand construită în mijlocul pieței. Femeile își țineau cu mâna pălăriile, înaintând vitejește prin vânt, iar clopotele băteau ca și cum pe lume totul ar fi fost în regulă. Unul sau doi curioși se apropiaseră de intrarea în Taylor’s Yard, acum sigilată cu bandă. Pe colț era un pub numit The Fountain, iar vizavi un magazin de marochinărie.
   Între ele, o stradă îngustă și prăfuită ducea spre Labirint, un loc format din alei pe care localnicii le socoteau mai degrabă pasaje, piețe minuscule, grădini, cotloane, ziduri crăpate și depozite neschimbate din secolul al optsprezecelea.
   Nimeni nu prea avea ce să facă din acele spații înghesuite și ciudate, poate doar să le dărâme și s-o ia de la capăt ori, dacă nu, să le folosească pentru depozitare sau să le lase pur și simplu goale. Aleile nu erau vreo scurtătură care să ducă undeva, deși, dacă le cunoșteai suficient de bine, puteai să ajungi în parcarea de deasupra teraselor de lângă râu, mai jos de Castelul Eastvale. Cu excepția unui șir de 4 case mici cu un nivel, din capătul parcării, clădirile erau, în marea lor majoritate, de nelocuit. Le ocoleau chiar și cei fără adăpost, dar pentru că nimeni nu le dărâma, Labirintul rămânea la locul lui, o ascunzătoare numai bună pentru un joint rulat în viteză sau un cristal de amfetamină înainte de o noapte în oraș.
   Cei care curățau străzile se plânseseră nu o dată poliției că trebuie să culeagă de pe jos ace, mucuri de țigară, prezervative folosite și pungi de plastic cu resturi de solvenți, mai ales din spatele Clubului Bar None sau de lângă The Fountain din Taylor’s Yard, dar chiar dacă Labirintul era peste drum de secția de poliție, nu aveau cum să patruleze în jurul lui 24 de ore pe zi.
   Sergentul Rickerd și ofițerii lui, „polițiștii de plastic”, cum le spuneau oamenii din oraș, își dădeau toată silința, dar se pare că nu era suficient. Oamenii ocoleau Labirintul după căderea întunericului. Majoritatea cetățenilor care respectau legea nici nu aveau vreun motiv să treacă pe-acolo. Circulau și zvonuri cum că ar fi fost bântuit, că fuseseră cazuri în care oamenii intraseră acolo și nu-și mai găsiseră drumul înapoi.
   Banks și-a luat echipamentul de protecție din portbagajul mașinii, a semnat formularul ofițerului de serviciu și s-a strecurat pe sub banda alb-albastră cu care polițiștii încercuiseră locul crimei. Până și lapovița ajungea cu greu în Labirint. Clădirile erau atât de înalte și de apropiate una de alta, întocmai ca pe Shambles în York, încât păreau să blocheze cerul, lăsând loc numai pentru o dâră cenușie. Dacă la etajele superioare ar fi locuit cineva, ar fi putut fără probleme să-și dea mâna peste stradă.
   Blocurile de calcar din care era construit Labirintul erau închise la culoare de la ploaia de mai devreme și dinspre colibele din depărtare venea un fum de turbă. Asta l-a făcut pe Banks să se gândească la Laphroaig și s-a întrebat dacă o fi posibil să-și redobândească plăcerea de a bea whisky Islay în curând.
   Vântul șuiera și gemea, schimbându-și volumul, timbrul și tonalitatea ca și cum ar fi trecut printr-un instrument de suflat. În felul lui, Labirintul era un instrument de suflat din piatră, s-a gândit Banks.
   Așa cum îi promisese, comisarul Templeton supraveghea clădirea unde fusese găsit cadavrul, la intersecția dintre Taylor’s Yard și Cutpurse Wynde. Nu era altceva decât o anexă, un depozit din piatră, folosit pentru păstrarea mostrelor de către Joseph Randall, proprietarul marochinăriei.
   Fațada era din calcar și nu avea ferestre. În general, dacă o clădire din Labirint avea ferestre la nivelul solului, acestea erau acoperite cu scânduri.
   Templeton era dichisit ca de obicei, cu părul pieptănat peste cap și dat cu gel, în pantaloni scumpi de doc, uzi în jurul genunchilor, și cu o haină de piele care lucea în ploaie. Avea ochii injectați ca urmare a exceselor din noaptea trecută.
   Banks și l-a imaginat la o petrecere rave, bâțâindu-se pe ritmuri tehno-pop sau pe muzica vreunui DJ care mixa Elvis cu Eminem. Banks nu putea spune cu certitudine dacă Templeton lua droguri sau nu. Nu remarcase vreun indiciu în acest sens, dar stătea cu ochii pe el de când comisarul peste măsură de ambițios începuse să se gudure pe lângă noul inspector-șef. Cu puțin ajutor din partea lui Banks și a lui Annie, eșuase, dar asta nu părea să-l descurajeze pe Templeton, care ardea de nerăbdare să fie avansat, și nici nu-i răpise din plăcerea linsului în fund. În mod evident, tipul nu era un jucător de echipă. Cel puțin își depusese actele pentru transfer. Acum nu le mai rămânea decât să-i țină pumnii și să spere că va fi trimis în Cornwall sau Hampshire, să dirijeze circulația.
   - Ce avem până acum? a întrebat Banks.
   - Doctorul Burns e cu ea acum, a răspuns Templeton.
   - Și ofițerii care investighează locul crimei?
   - Sunt pe drum.
   - Ar fi bine să aruncăm o privire înainte să-și bage nasul micuții Hitleri.
   Templeton a rânjit.
   - Nu e foarte simpatic înăuntru.
   Banks s-a holbat la el. În topul comentariilor fără sens pe care le auzise de-a lungul timpului, ăsta nu era chiar foarte sus, dar avea un loc asigurat. Templeton a ridicat din umeri, nici măcar nu era suficient de pe fază ca să se simtă jenat.
   Banks s-a întrebat dacă nu cumva ăsta era un indiciu că tipul e vreun psihopat, pe lângă lipsa de conștiință, simțul umorului zero și nici urmă de empatie.
  Înfofolit în costum de protecție și cu mănuși, Banks a împins ușa verde de lemn, care a scârțâit din balamalele ruginite, lăsând să se vadă, în lumina unui bec, imaginea doctorului Burns așezat în genunchi lângă un cadavru. Preț de o secundă, Banks și-a amintit de un film pe care-l văzuse, ceva cu Jack Spintecătorul care stătea aplecat peste victimele lui. E adevărat că Labirintul semăna într-o oarecare măsură cu cartierul Whitechapel în care acționase Spintecătorul, dar Banks spera că similitudinile se opreau acolo.
   S-a întors spre Templeton.
   - Știi cumva dacă ușa fusese încuiată înainte ca fata să fie adusă aici?
   - Greu de spus, șefu’. Lemnul e vechi și putrezit, o lovitură puternică i-ar fi fost de-ajuns. E posibil să fi fost distrus de multă vreme.
   Banks s-a întors din nou către depozit. Primul lucru pe care l-a remarcat, în afară de praf, pereți văruiți și pânze de păianjen, a fost mirosul amestecat de piele, vomă și sânge, acesta din urmă mai slab, cu o notă dulce-metalică, dar perceptibil.
   Victima era întinsă pe un morman de bucăți de piele. Din ceea ce putea observa Banks în lumina slabă, peticele erau de culori diferite - verzi, albastre, roșii, maro - și majoritatea triunghiulare sau dreptunghiulare. Banks a luat unul dintre ele.
   Era o piele moale care ar fi putut să fie folosită pentru niște cotiere sau la confecționarea unui obiect mic, de exemplu un portofel pentru mărunțiș.
   Dr. Burns s-a uitat peste umăr și apoi a făcut un pas în spate, alăturându-i-se lui Banks. Camera era suficient de înaltă cât să le permită să stea în picioare.
   - Ah, Alan. Am mișcat lucrurile cât de puțin am putut. Știu cum e cu investigațiile la locul crimei.
   Banks știa și el prea bine. Ofițerii care se ocupau de astfel de investigații erau foarte autoritari în spațiul lor de lucru și nu suportau să le stea cineva în cale, detectiv inspector-șef sau nu.
   - Ai reușit să depistezi cauza decesului? a întrebat.
   - Îmi pare a fi strangulare, dacă nu sunt și cauze ascunse, a spus Burns, aplecându-se și ridicând cu grijă o șuviță de păr blond și indicând o vânătaie neagră sub bărbie și în dreptul urechii.
   Din ceea ce putea observa Banks, fata era tânără, probabil nu mai mare decât Tracy a lui.
   Purta un top verde și o fustă mini albă cu o curea roz de plastic acoperită cu sclipici argintiu. Fusta fusese ridicată și mai sus, lăsându-i la vedere coapsele. Cadavrul părea să fi fost așezat în poziția în care îl găsiseră. Era întinsă pe partea stângă cu picioarele încrucișate, de parcă ar fi alergat în somn. Ceva strălucea pe pielea albă chiar deasupra genunchiului, și Banks s-a gândit că ar putea fi spermă. Dacă așa era, atunci aveau șanse destul de mari să aibă material pentru o analiză ADN. Bikinii ei roșii, subțirei ca o sfoară, îi alunecaseră pe glezna stângă. Purta pantofi negri de lac cu tocuri înalte și o brățară de argint la glezna dreaptă. Imediat deasupra ei avea tatuat un fluturaș mic. Topul îi fusese ridicat cât să-i lase la vedere sânii mici și palizi și sfârcurile rotunde, iar ochii îi erau deschiși, privind în gol spre peretele îndepărtat. Două sau trei bucăți de piele îi ieșeau din gură.
   - Tinerică și drăguță, a spus dr. Burns. Mare păcat.
   - Numai cu asta era îmbrăcată? E ca dracu’ de frig.
   - Copiii din ziua de azi. Sigur ai mai văzut cazuri.
   Văzuse. Grupuri întregi, mai ales fetele, deși și mulți băieți purtau numai tricouri și blugi, alergau de colo-colo prin oraș, din pub în pub, în mijlocul iernii, numai în topuri fără mâneci și fuste scurte.
   Fără colanți. Presupusese mereu că era din cauză că vor să-și arate trupurile, dar poate că era numai o chestie practică. Simplifica mult lucrurile atunci când erai pe picior de plecare: fără complicații, nimic de ținut minte sau de uitat, poate cu excepția poșetei. Astfel, deplasările dintr-un loc în altul erau mai ușoare, și poate era și un semn de tinerețe, indiferența la frig, înfruntarea directă a elementelor naturii.
   - N-avea cum să ajungă în poziția aia natural, nu? a întrebat Banks.
   - Nu dacă a fost violată și strangulată, a spus Burns. Ar fi trebuit să fie pe spate și cu picioarele desfăcute, dar nu prezintă semne de violență fizică.
   - Probabil a mutat-o când a terminat, a întors-o pe-o parte, a făcut-o să arate cât de cât decent, poate a și curățat-o.
   - Dacă așa o fi fost, a ratat ceva, nu? a spus dr. Burns, arătând spre pata care lucea pe piciorul ei.
   Dr. Burns s-a mișcat și, din greșeală, a dat cu capul de bec, care a început să se clatine. Banks s-a gândit numaidecât la scena din subsol din filmul Psycho. În colț, lângă ușă, Banks a ochit ceva care strălucea în lumină. Pe podeaua de piatră prăfuită era o geantă aurie din lame, cu o baretă subțire.
   Banks a ridicat-o cu grijă și a deschis-o. Ruj, pudrieră cu oglindă, 3 prezervative, 4 Benson and Hedges, brichetă Bic violetă și o cutie de chibrituri de la The Duck and Drake, șervețele faciale, Paracetamol, pilă de unghii, un tampon, un pix ieftin cu gel, turcoaz, iPod Shuffle roz, permis de conducere, un flacon nemarcat cu patru pastile albe înăuntru, Ecstasy, fiecare cu un model în formă de coroană, un portofel cu 20 de lire în bancnote și 65șaizeci și cinci de penny în monede.
   A mai găsit și un carnețel mic cu copertă William Morris și cu numele Hayley Daniels trecut pe prima pagină, același nume care apărea în dreptul fotografiei pe permisul de conducere, și o adresă din Swainshead, un sat la vreo 50 de kilometri vest de Eastvale.
   Banks și-a notat totul în carnețel și apoi a pus obiectele la loc, pentru ofițerii care urmau să investigheze crima. L-a chemat pe Kevin Templeton în pragul ușii și i-a spus să sune la secția de poliție din Swainshead, pentru ca polițiștii de acolo să-i anunțe pe părinții fetei.
   Trebuia aranjată deplasarea lor la Eastvale pentru identificarea cadavrului. Nu era cazul să dea mai multe detalii.
  Apoi Banks a privit înapoi spre corpul contorsionat al fetei.
   - Alte semne de abuz sexual? l-a întrebat pe dr. Burns. În afară de ceea ce e evident.
    - Nimic sigur deocamdată, dar pare să fi fost violată cu brutalitate, a spus Burns. Vaginal și anal. Dr. Wallace va putea să spună mai multe după ce ajunge la ea pe masă. Un lucru e ciudat, însă. 
   - Da.
   - Acolo jos... e complet rasă.
   - Ucigașul?
   - E posibil, cred... dar unele fete fac asta... adică, așa am auzit. Și are un tatuaj, acolo unde ar fi fost părul. Nu se vede bine din poziția asta, și nu vreau să mișc cadavrul mai mult decât e necesar, cel puțin până nu-și fac treaba ofițerii. Dar e posibil să și-l fi făcut ea, cu ceva timp în urmă. Ai văzut că are unul și pe gleznă.
   - Da.
   Dr. Burns era medicul secției de poliție și treaba lui era să se deplaseze la locul crimei, să declare decesul și să facă loc legiștilor. După aceea intervenea dr. Wallace, noul patolog care se ocupa cu necropsia. Burns îi fusese de folos lui Banks în repetate rânduri în trecut. Ca toți medicii, nu se implica nici el prea mult, dar putea veni cu o presupunere sau două despre cauza și ora morții, care se dovedeau destul de precise de cele mai multe ori, economisindu-i timpul lui Banks. Așa că asta a fost următoarea întrebare.
   Burns s-a uitat la ceas.
   - E 9 jumate acum, a spus. Cel mai probabil, frigul a încetinit procesul, și pare tânără și destul de sănătoasă. Adică... știi ce vreau să spun.
   Banks știa. De-a lungul timpului, se obișnuise să i se spună despre morți că aveau „o stare de sănătate bună”.
   - Desigur, e doar o presupunere, a continuat Burns, dar aș spune că după miezul nopții, cel târziu pe la două, cu siguranță nu mai târziu de-atât.
   - A fost omorâtă aici?
   - Așa pare, a spus Burns.
   Banks a privit de jur împrejur prin cameră.
   - E un loc izolat, a spus. Pereți groși. Mă îndoiesc că a auzit cineva ceva, dacă a fost ceva de auzit.
   S-a uitat la bucățile de piele din gura fetei.
   - Chiar dacă o fi țipat la început, a fost rapid redusă la tăcere.
   Dr. Burns nu a spus nimic. Și-a scos carnețelul și a făcut câteva însemnări, Banks a presupus că și-a notat ora, temperatura, poziția corpului și altele asemenea. Aveau nevoie de fotograf cât de repede. Ofițerii care investigau crima n-aveau de ales și trebuiau să aștepte, dar nu le-ar fi plăcut deloc. S-ar fi agitat ca o haită de dobermani care n-au mai primit un os de o lună.
   Balamalele au scârțâit și și-a făcut apariția Peter Darby, fotograful poliției, cu vechiul lui Pentax și cu noua cameră digitală. Încăperea era mică, așa că Banks și Burns s-au retras, ca să-i facă loc. Banks a simțit nevoia să-și aprindă o țigară. Nu știa de ce, pentru că nimeni nu fuma în jurul lui. Poate din cauza celor patru Benson and Hedges pe care le văzuse în poșeta victimei. Sau a ploii care acum înlocuise lapovița. Păstra amintirea unei țigări cu un gust minunat, pe care o fumase în ploaie, pe când era foarte tânăr, și, dintr-un motiv sau altul, n-o uitase. A încetat să se mai gândească la asta și dorința s-a mai domolit. I s-a părut că-i aude pe credincioșii din biserica din centrul pieței cântând „There Is a Green Hill Far Away”, ceea ce i-a amintit că peste câteva săptămâni era Paștele.
   - I s-a făcut rău la un moment dat, a adăugat dr. Burns. Nu știu dacă e un detaliu important, dar am observat urme de vomă pe pereți, înăuntru și afară.
   - Da, a spus Banks, am mirosit și eu. Dar sunt șanse să fie a ucigașului. Slavă Domnului, nu toată lumea rezistă la așa ceva. O să mă asigur că ofițerii sunt atenți la asta. Mersi, doctore.
   Dr. Burns a dat din cap și s-a îndepărtat.
   Templeton s-a apropiat și a început să se fâțâie, frecându-și palmele:
   - Tare, nu-i așa, șefu’? Exact cum am spus.
   Banks a închis ochii, și-a ridicat capul spre fâșia de cer gri și a simțit câteva picături de ploaie pe pleoape.
   - E o fată moartă, Kev, a spus cu un oftat. Violată și sugrumată. Apreciez umorul la locul crimei la fel de mult ca oricare alt polițist, dar crezi că ai putea să-ți ții entuziasmul în frâu încă un pic?
   - Scuze, șefu’, a spus Templeton, dar din tonul lui reieșea că habar n-are pentru ce-și cere scuze.
   - Va trebui să-i interogăm pe toți cei care au comis abuzuri sexuale, fie că sunt înregistrați, fie că numai bănuim că ar trebui să fie înregistrați.
   - Da, șefu’.
   - Și sună la inspectorul-șef. O să vrea să știe.
   Templeton și-a căutat mobilul.
   Banks s-a bucurat de liniște pentru o clipă, de muzica vântului, de apa care se scurgea undeva pe o streașină, și de corul care cânta un imn la distanță. Trecuse atâta vreme de când fusese la biserică. Apoi a auzit niște sunete noi și i-a observat pe detectivii Winsome Jackman și Stefan Nowak, coordonatorul investigațiilor la locul crimei, năvălind în Taylor’s Yard cu un cârd de ofițeri care semănau mai degrabă cu niște cosmonauți.
   În scurt timp, ultimul loc de odihnă al victimei avea să fie luminat ca un platou de filmare, iar aparatele lor aveau să studieze și să ilumineze cele mai ciudate și practic invizibile substanțe. Totul va fi împachetat cu grijă, etichetat și păstrat pentru a fi prezentat ca probă în eventualitatea unui proces, iar unele indicii ar putea duce la identificarea ucigașului. Dacă aveau noroc, puteau găsi urme de ADN care să corespundă cu înregistrările pe care le aveau deja în baza de date. Dacă...
   Banks l-a întâmpinat pe Stefan Nowak și i-a explicat ce știa până în acel moment. Nowak a schimbat câteva vorbe cu echipa lui și, când a ieșit Peter Darby, au intrat ei. Le va lua ceva timp să se instaleze și să înceapă, a spus Nowak, așa că ar vrea să nu le stea nimeni în cale. Banks s-a uitat la ceas. Păcat că, în ciuda noilor tendințe, niciunul din puburile locale nu deschidea mai devreme de 10 într-o duminică dimineața.
   Banks a trimis-o pe Winsome în Swainshead să discute cu părinții fetei înainte de a-i aduce la Spitalul General din Eastvale pentru identificarea cadavrului. Trebuia să afle cât mai multe detalii despre locul unde fusese fata cu o seară în urmă și despre compania în care se aflase. Erau multe lucruri de pus în mișcare și cu cât mai iute, cu atât mai bine. Indiciile au obiceiul de a se evapora foarte repede.
   După vreo trei sferturi de oră, Banks a mai avut parte de un scurt moment de liniște, în care să analizeze situația.
   Judecând după felul în care arăta, fata ieșise în oraș, cel mai probabil cu prietenul ei sau cu un grup de prieteni. Trebuiau să fie identificați și interogați. De asemenea, era foarte posibil ca cineva să-i poată pune la dispoziție înregistrările de pe camerele de luat vederi. Acestea acopereau mare parte din piață, deși existau și puncte oarbe. Cum de ajunsese să fie singură? Plecase cu cineva, sau ucigașul stătuse la pândă în Labirint, așteptând o victimă? De ce se aventurase acolo de una singură? Din nefericire, Labirintul nu era monitorizat.
   Apoi o voce l-a scos din visare.
   - Sper să fie al naibii de important, inspectore. A trebuit să-mi întrerup galopul de dimineață și fiu-meu și nevastă-sa mă așteaptă la masă.
   Pe alee înainta silueta micuță, dar zveltă și puternică a detectivului inspector-șef Catherine Gervaise, arătând splendid în pantaloni de călărie, cizme și cască, lovindu-se ușor cu cravașa peste coapsă în timp ce venea spre el.
   Banks a zâmbit.
   - Trebuie să vă spun că arătați senzațional. Ce-ați zice de-o cafea? Putem să stăm de vorbă și să-l lăsăm pe detectivul Nowak să se ocupe de treburile de-aici.
   Oare i se părea lui Banks, sau inspectorul Gervaise roșise la auzul complimentului?

   Undeva în depărtare, dincolo de înnebunitoarea durere de cap, de țipetele pescărușilor și de clopotele bisericii, detectivul Annie Cabbot și-a auzit mobilul sunând.
   De fapt, în ultima vreme, mobilele nu prea mai sunau, s-a gândit ea în timp ce redevenea conștientă. Au tot felul de tonuri de apel, piuie, cântă. Al ei cânta „Bohemian Rhapsody” și o scotea din minți. O glumiță a tipului care-i vânduse telefonul. Trebuia să afle cum să o schimbe. Când a reușit să întredeschidă ochii și să întindă mâna spre noptieră, telefonul a încetat să sune. La naiba, s-a gândit, în timp ce bâjbâia prin aer. Noptiera nu exista. Unde naiba dispăruse? A avut un moment de panică, în care n-a mai știut nici unde, nici cine era. Cu siguranță nu era la pensiunea doamnei Barnaby, acolo unde ar fi trebuit să fie. Apoi a devenit conștientă de prezența unui obiect cald și greu care se odihnea pe șoldul ei.
   Când a deschis ochii și s-a uitat de jur împrejur, a înțeles de îndată 3 lucruri: nu era în patul ei, în consecință nu exista noptieră; avea o durere de cap înfiorătoare; și chestia grea de pe șoldul ei era brațul unui bărbat. Din fericire - sau nu, depinde - era încă atașat de un bărbat.
   Bucată cu bucată, ca atunci când recompui un film din imagini statice, și-a amintit unele fragmente ale serii anterioare, deși altele lipseau.
   Totul era vag și încețoșat și cu multe spații goale, dar și-a adus aminte berea, muzica tare, dansul, cocktailurile albastre, exotice, cu umbreluțe, reflectoarele, muzica live, râsetele oamenilor, mersul împleticit pe străduțe întortocheate și slab luminate în sus pe un deal, niște scări înguste... apoi lucrurile deveneau încețoșate. Încă o băutură, poate două, mișcări stângace și amețite de alcool, prăbușirea pe pat. Pe acest pat.
   Annie s-a extras cu delicatețe de sub mână. Proprietarul ei s-a foit și a mormăit ceva în somn, dar din fericire nu s-a trezit. Apoi Annie s-a ridicat și a avut un șoc.
   Era goală. Hainele îi erau aruncate pe podea într-o nepăsare care nu sugera decât abandon disperat și destrăbălat, iar bikinii de mătase neagră îi erau atârnați de tăblia patului ca un trofeu obscen. I-a smuls de acolo și s-a îmbrăcat cu ei, apoi și-a trecut mâinile prin părul răvășit. Se simțea ca dracu’. Idioată, și-a spus. Idioată.
   S-a uitat spre corpul lui, lăsat parțial la vedere de cearșaful dat deoparte. Păr scurt, negru și ciufulit, o șuviță atârnând peste ochiul drept, bărbie puternică, umeri lați, piept frumos, nu foarte păros, dar suficient de masculin. Slavă Domnului că nu era vreun coleg de la muncă, cineva de la secție. Nu vedea ce culoare aveau ochii lui pentru că erau închiși, și-i era rușine că nu-și putea aminti nici atâta. Nu i-ar fi stricat un bărbierit, dar până nu demult nici n-ar fi avut nevoie. Câți ani o fi avut? Douăzeci și doi, maximum 23, a presupus. Și ea câți avea? Tocmai împlinise 40. Măcar nu era căsătorit, cel puțin nu din câte lăsa apartamentul de înțeles. De obicei îi cădeau în plasă tipi mai bătrâni și însurați.
   A oftat și a început să-și adune restul hainelor și să se îmbrace. Camera era destul de drăguță, cu pereții de un albastru deschis, un poster cu un nud de Modigliani și jaluzele care nu blocau foarte mult din lumina de afară. Pe peretele din față era un poster cu o formație rock pe care n-o recunoștea. Mai rău de-atât, lângă niște boxe era o chitară electrică. Și-a amintit că-i spusese că era într-o formație. Iisuse, chiar plecase acasă cu un muzician? Privește partea bună a lucrurilor, și-a spus; cel puțin plecase cu chitaristul, nu cu saxofonistul.
   „Să nu te duci niciodată cu un saxofonist”, îi spusese Jackie. „Singurul lucru la care se gândește e următorul solo.”
   Chiar și așa, rămânea un clișeu.
   În lumina rece a zilei, părea chiar mai tânăr decât ar fi crezut. L-a studiat încă o dată. Nu. Cel mult douăzeci și doi. Mai tânăr decât Brian, fiul lui Banks, și el vedetă rock. Poate că ar fi trebuit să se simtă bine, s-a gândit, cineva tânăr și atrăgător se uita la ea, avea încă putere de seducție. Și totuși nu funcționa. Se simțea ca o curvă bătrână. E foarte O.K. ca bărbații mai în vârstă să ajungă cu femei tinere - un bărbat s-ar fi simțit mândru - dar pentru ea nu era O.K. Și-a încheiat blugii. O strângeau al naibii de tare. În ultima vreme pusese câteva kilograme și nu era deloc fericită să vadă niște colăcei în locul abdomenului ei plat. Era timpul să facă mai mult sport și s-o lase mai moale cu berea.
   Și-a găsit mobilul în geantă și s-a uitat cine sunase. Era un apel de la secție. Rahat. Nu știa dacă era în stare să muncească în halul în care era.
   Înainte de orice altceva, și-a luat geanta cu ea în baie și a închis ușa. După ce a folosit toaleta, a găsit niște aspirină în dulapul de deasupra chiuvetei, s-a spălat cât de bine a putut - oare ăsta era „dușul curvei”? - și s-a machiat. Nu exista cabină de duș, și nu avea chef să se dezbrace încă o dată și să intre în cadă. Cel mai bine ar fi să plece. Să-și găsească mașina, să răspundă mesajului, să meargă acasă, sau spre locul care-i servea drept casă zilele astea, să se îmbăieze și să se autoflageleze. Să scrie de o mie de ori „Nu voi mai pleca acasă cu chitariști tineri pe care îi cunosc prin cluburi.” Cel puțin își amintea că lăsase mașina pe undeva pe lângă club. Nu fusese într-atât de proastă încât să conducă. O urmă de discernământ tot mai avusese. Și aproape că era în stare să-și amintească în ce club fuseseră.
   În cameră mirosea a fum stătut, iar pe masa de lângă ușă Annie a văzut o scrumieră cu chiștocuri de țigară și mucurile de la două jointuri. Lângă scrumieră erau o punguță cu marijuana și cerceii ei. Doamne, avusese prezența de spirit să-și scoată cerceii, și cu toate astea fumase două jointuri... oare ce altceva mai făcuse? Nici măcar nu voia să se gândească la asta. După câteva încercări, a reușit să-și pună cerceii.
   Bărbatul s-a mișcat când a deschis ușa, dar apoi și-a tras cearșaful mai sus și s-a încolăcit ca un copil. Annie a închis ușa în spatele ei și a coborât scările pregătită pentru o zi neobișnuită într-un loc neobișnuit. De cum a ajuns afară, a simțit aerul proaspăt și sărat, vântul rece și a auzit țipetele pescărușilor. Cel puțin haina pe care o purta era suficient de călduroasă.
   În timp ce cobora dealul spre club ca să-și recupereze mașina, și-a scos mobilul și a ascultat mesageria vocală. A auzit vocea inspectorului-șef transferat de la secția din Regiunea de Est spunându-i să se prezinte cât mai repede la Larborough Head. Avusese loc o crimă și prezența ei era necesară.
   A fi detașată pe lângă secția de poliție o făcea să se simtă uneori ca o curvă. Apoi și-a dat seama că avusese acest gând de două ori într-o jumătate de oră și că poate era cazul să schimbe metaforele. Nu era deloc o curvă, ci un înger al compasiunii. Asta era: Annie Cabbot, Îngerul compasiunii, la dispoziția dumneavoastră.
   Și-a găsit Astra purpurie în parcarea de lângă club și pentru a mia oară s-a gândit că poate era timpul să-și ia o mașină nouă, a studiat harta rutieră și, cu un scârțâit, a demarat spre Larborough Head, în cel mai nordic punct al Regiunii de Est.

   Măcar cafenelele din piață erau deschise. Banks a ales una la trei uși depărtare de Taylor’s Yard, la etaj, deasupra magazinului Age Concern, unde știa că aveau cafea bună și tare, și s-a așezat la masă cu inspectorul-șef Gervaise. A observat că era destul de atrăgătoare, cu nasul ei obraznic, ochii albaștri, buzele arcuite și cu strălucirea pe care mișcarea de dimineață o dăduse tenului ei palid.
   Cicatricea abia vizibilă din dreptul ochiului stâng era aproape o imagine în oglindă a cicatricii lui.
   Era, probabil, cu vreo 10 ani mai tânără decât el, deci abia trecută de 40 de ani. După ce au comandat cafea pentru el, ceai Earl Grey pentru ea și fursecuri cu stafide pentru amândoi, au trecut la discuții serioase.
   - S-ar părea că ne-am ales cu o crimă deosebit de nasoală, a spus Banks.
   - Și a fost atât de liniște în ultima vreme, a replicat Gervaise.
   Și-a lăsat cravașa pe masă, și-a scos casca și a dat din cap, trecându-și mâna prin părul scurt și deschis la culoare.
   - De când cu povestea aia cu gașca de rockeri.
   I-a aruncat lui Banks o privire.
   Banks știa că, deși îi dăduse toată libertatea în privința cazului precedent, era în continuare nemulțumită de concluzie. Și el era la fel. Dar nu mai aveau ce face. Uneori, lucrurile nu mergeau așa cum sperai că vor merge. Banks a trecut repede mai departe, spunându-i ce aflase de la comisarul Templeton și doctorul Burns.
   - Corpul a fost descoperit la 8 și un sfert azi-dimineață de un anume domn Joseph Randall, în vârstă de 55 de ani, din Hyacinth Walk.
   - Și ce făcea el în Labirint duminica dimineață?
   - E proprietarul marochinăriei de pe colț, a explicat Banks. Acolo are depozitul. A spus că s-a dus să caute câteva mostre, a observat că încuietoarea era spartă și apoi a văzut-o întinsă pe jos. Jură că n-a atins nimic. Zice că a făcut cale întoarsă și a dat fuga la secția de poliție de pe partea cealaltă a pieței.
   - Îl credem?
   - Spune că a deschis depozitul la 8 și un sfert, dar un martor care se afla în piață i-a spus lui Templeton că l-a văzut pe Randall intrând în Labirint la 8 și 10 după ceasul bisericii, care e destul de exact. Își amintește asta pentru că întârziase la biserică și s-a uitat în sus să vadă cât e ceasul. Sergentul de serviciu a înregistrat mărturia lui Randall la 8:21.
   - Asta înseamnă 11 minute, a spus Gervaise, țuguindu-și buzele. Cam slăbuț. Unde e acum?
   - Templeton l-a trimis acasă cu unul din polițiști. Se pare că domnul Randall e foarte supărat.
   - Hmm. Interoghează-l tu data viitoare. Și ia-l tare.
   - Da, doamnă, a spus Banks, mâzgălind ceva în agendă.
   Gervaise era genul care spunea chestii evidente.
  Chiar și așa, era bine să o lase să creadă că ea deține controlul. Între timp, le-a venit comanda.
   Cafeaua era pe cât de bună și-o amintea, iar fursecurile aveau suficient de mult unt.
   - Ce făcea în Labirint de una singură? a întrebat Gervaise.
   - Asta rămâne să aflăm, a spus Banks. Dar, pentru început, nu știm sigur c-a fost acolo singură. E posibil să fi fost cu cineva.
   - Poate ca să ia droguri?
   - Poate. Am găsit niște pastile în poșeta ei. Ecstasy. Sau poate se despărțise de prietenii ei și cineva a ademenit-o acolo, promițându-i droguri? Totuși, nu e cazul să te ascunzi în Labirint ca să iei E. Poți s-o faci în orice club din oraș. E posibil să fi vrut s-o ia pe scurtătură spre parcare.
   - Avea mașină?
   - Nu știm încă. Permis avea.
   - Vezi ce mai afli despre asta.
   - Așa vom face. Cel mai probabil, era beată, a mai spus Banks. Sau cel puțin amețită. În depozit era un miros de vomă, așa că e posibil să i se fi făcut rău, asta dacă voma nu e a criminalului. În tot cazul, criminaliștii vor rezolva asta. E foarte posibil să nu-și fi făcut griji în privința siguranței, și nu cred că e vreun mister în felul în care a ajuns de una singură în Labirint. Sunt mai multe posibilități. Poate s-a certat cu prietenul ei, de exemplu, și a luat-o la fugă.
   - Și cineva stătea acolo și o aștepta?
   - Pe ea, sau pe cineva ca ea. Ceea ce ne dă de înțeles că asasinul cunoaște obiceiurile de sâmbătă seară ale locuitorilor din Eastvale.
   - Ar fi cazul să-i aducem la secție pe suspecții obișnuiți, cei care au comis abuzuri sexuale sau sunt clienții fideli ai prostituatelor.
   - Se face.
   - Avem idee pe unde a fost?
   - Judecând după felul în care era îmbrăcată, a spus Banks, am impresia că făcuse turul puburilor din piață. O sâmbătă seară tipică. Le luăm pe toate la rând de îndată ce deschid.
   Și-a privit ceasul.
   -  Adică nu peste mult timp.
   Gervaise l-a privit cu ochii mijiți.
   - Sper că nu personal.
   - Pentru mine e prea mult, mi-e teamă. M-am gândit să-l pun pe sergentul Hatchley să se ocupe de asta. A stat cam legat de birou în ultima vreme. O să-i prindă bine să mai iasă în lume.
   - Să-l ții din scurt, a spus Gervaise. N-aș vrea să insulte fiecare minoritate pe care-o avem în oraș.
   - S-a înmuiat mult.
   Gervaise l-a privit neîncrezătoare.
   - Mai e ceva?
   S-a șters la gură cu un șervețel de hârtie după ce mușcase de câteva ori dintr-un fursec.
   - O să pun câțiva ofițeri să urmărească toate înregistrările din noaptea trecută. Știu că multe puburi au camere și cu siguranță și Bar None. Ar trebui să fie material suficient, dar la ce calitate au înregistrările o să dureze destul de mult. S-ar putea să găsim însă ceva. O să cercetăm și Labirintul, clădirile adiacente, o să mergem din casă în casă în vecinătatea imediată a locului crimei. Problema e că multe ganguri și scurtături nu apar pe înregistrările camerelor. De exemplu, ieșirea spre parcare, deasupra grădinilor.
   - Cu siguranță trebuie să fie camere în parcare, nu?
   - Da, dar nu și din unghiul ăla. Sunt îndreptate către parcare dinspre alee. E ușor să te strecori pe sub ele. E un pasaj foarte îngust și nu prea îl folosește nimeni. Majoritatea localnicilor folosesc ieșirea dinspre Castle Road, care e acoperită. O să ne încercăm norocul, oricum.
   - Verificați totul cât de bine puteți.
   Banks i-a spus ce spusese dr. Burns despre cauza și ora aproximativă a decesului.
   - Când face dr. Wallace autopsia? a întrebat Gervaise.
   - Sper că mâine-dimineață, a spus Banks.
   Dr. Glendenning se retrăsese cu o lună în urmă, ca să joace golf, după cum el însuși declarase, iar Banks n-o văzuse pe înlocuitoarea lui la muncă, pentru că în ultima vreme nimeni nu murise în mod suspect. Din ceea ce-și putuse da seama din scurtele întâlniri cu ea, părea o profesionistă dedicată și un patolog eficient.
   - Poza de pe permisul de conducere, pe care am găsit-o în poșetă, se potrivește, a mai spus Banks. Și avem și adresa, din carnețelul pe care îl avea ea. Hayley Daniels. Din Swainshead.
   - A fost dată dispărută?
   - Încă nu.
   - Poate nu o așteptau acasă, a spus Gervaise. Ai idee câți ani avea?
   - Nouăsprezece, dacă ne luăm după permisul de conducere.
   - Cine se ocupă de asta?
   - Jackman a plecat deja spre Swainshead, o să vorbească ea cu părinții. Cred că deja a și ajuns.
   - Mai bine ea decât eu, a spus Gervaise.
   Banks s-a întrebat dacă fusese vreodată însărcinată cu o astfel de misiune, să le dea părinților victimei vestea cea proastă.
   - Știu la ce te gândești, a spus Gervaise zâmbind. Te gândești că eu, cu educația mea, primită într-o familie înstărită, cu diplomele de la universitate și promovarea venită atât de repede, nu prea am ce să știu despre asta, nu?
   - Chiar deloc, a spus Banks, fără să lase ceva să se citească pe chipul lui.
   - Mincinosule.
   Gervaise a sorbit din ceai și a fixat cu privirea un punct de deasupra capului lui Banks.
   - În prima mea săptămână, cea de probă, a spus, lucram în Poole, Dorset. În cea mai mare parte făceam ceai și cafea. Într-o vineri dimineață au găsit cadavrul unui băiat de 11 ani la marginea orașului. Fusese violat și bătut până murise. Familie de muncitori. Ghici pe cine au trimis?
   Banks n-a spus nimic.
   - Doamne, mi-a fost atât de rău, a spus Gervaise. Înainte să mă duc acolo. La modul cel mai real, fizic mi-a fost rău. Eram convinsă că n-o s-o pot face.
   - Dar ați făcut-o?
   L-a privit pe Banks în ochi.
   - Bineînțeles că am făcut-o. Și știi ce s-a întâmplat? Mama a luat-o razna. A aruncat în mine cu o farfurie cu ouă, fasole și cartofi. Mi-a spart capul. A trebuit să-i pun cătușe ca s-o potolesc. Normal, numai pentru scurt timp. În cele din urmă s-a calmat. Și eu m-am ales cu zece copci.
   Gervaise a dat din cap.
   - Ce zi!
   Și-a privit ceasul.
   - Cred c-ar trebui să-l sun pe fiu-meu să nu mă aștepte la masă.
   Banks s-a uitat pe fereastră. Vântul se întețise, iar oamenii care ieșeau de la biserică își țineau cu greu pălăriile pe cap, în timp ce umbrelele li se întorceau în afară. S-a gândit la cadavrul de pe mormanul de bucăți de piele.
   - Așa se pare, a spus. Până acum, lucrurile nu arată deloc bine.
   Apoi s-a dus la bar să plătească.

   Swainshead, sau „Capul”, cum îi spuneau localnicii, începea cu un izlaz triunghiular care împărțea în două șoseaua principală, la intersecția în formă de T cu drumul spre Swainsdale. În jurul acestei zone verzi erau biserica, primăria și câteva magazine.
   Winsome știa că aceasta era partea preferată de turiști. Familia Daniels locuia în capătul celălalt, acolo unde cele două benzi se uneau din nou și separau două rânduri de case de piatră, aflate față în față. În spatele caselor, de-o parte și de alta, se întindeau pășuni delimitate din loc în loc de garduri de piatră, care lăsau loc, în depărtare, întinderilor pustii și mlăștinoase.
   Zona își primise numele de la izvorul râului Swain, aflat pe unul din dealurile din apropiere.
   Începea ca o băltoacă, transformată apoi într-un firicel de apă care prindea viteză și putere pe măsură ce înainta, trecând printr-o vale și tăindu-și cursul principal de-a lungul ei. Banks îi spusese odată lui Winsome despre un caz la care lucrase acolo, cu mult înainte ca ea să ajungă în Eastvale.
   Cercetările pe urmele unui imigrant dispărut îl duseseră până în Toronto. Din câte știa Winsome, niciunul dintre oamenii implicați nu mai locuia în Swainshead, dar locuitorii de acum își aminteau incidentul. Intrase în folclor. Cu ani în urmă, oamenii ar fi scris cântece despre asta, genul de balade folk pe care Banks le aprecia atât de mult. În prezent, când ziarele și televiziunile își revendicaseră drepturile asupra tuturor noutăților, nu mai rămăsese nimic pentru cântece.
   Liniștea a fost întreruptă de zgomotul ușii trântite a mașinii lui Winsome. Trei ciori grase și-au luat zborul dintr-un copac noduros. S-au învârtit sub norii gri ca niște umbrele mici și negre întoarse pe dos. Winsome a verificat adresa în timp ce trecea pe lângă un pub și câteva case care ofereau cazare, cu afișe lipite pe geamuri pe care scria LOCURI LIBERE. Trei bărbați bătrâni, sprijiniți în bastoane, care, în ciuda vremii, stăteau de vorbă lângă podul de piatră, au tăcut și au urmărit-o cu privirea în timp ce trecea pe lângă ei.
   Winsome a presupus că nu vedeau prea des în Swainshead o femeie de culoare înaltă de 1,80.
   Vântul părea să bată din toate direcțiile și odată cu el, ca parte din el, venea și lapovița, înțepându-i ochii, trecând prin blugii negri strâmți în jurul coapselor, acolo unde i se termina haina. Nici faptul că haina era din velur nu-i era de mare ajutor, s-a gândit, ar fi trebuit să aleagă ceva mult mai practic. Dar se grăbea și fusese primul lucru pe care pusese mâna. De unde era să știe că așa o să fie vremea?
   Winsome a găsit casa și a sunat. I-a deschis un ofițer plictisit care a încercat fără prea mare succes să-și ascundă surprinderea când a văzut-o, apoi a condus-o în camera din față. Acolo stătea, privind în gol, o femeie care părea mult prea tânără ca să aibă o fiică de vârsta victimei.
   - Doamna Daniels? a întrebat Winsome.
   - McCarthy, a spus femeia, privind-o cu ochii ei albaștri înlăcrimați. Donna McCarthy. Dar Geoff Daniels e soțul meu. Mi-am păstrat numele din motive profesionale. Tocmai îi explicam ofițerului că Geoff e plecat într-o călătorie de afaceri. Winsome s-a prezentat.
   A observat încântată că Donna McCarthy nu a fost nici surprinsă, nici amuzată de apariția ei.
  Ochii doamnei McCarthy s-au umplut de lacrimi.
   - E adevărat ce mi-au spus? Despre Hayley?
   - Credem că da, i-a răspuns, căutând punguța de plastic în care se afla agenda pe care i-o dăduse Banks. Îmi puteți spune dacă îi aparține fetei dumneavoastră?
   Donna McCarthy a examinat coperta cu model William Morris și a izbucnit în plâns.
   - Știți, ea nu e fiica mea, le-a spus cu vocea înăbușită în batistă. Eu sunt a doua soție a lui Geoff. Mama lui Hayley i-a părăsit acum 12 ani. Noi suntem căsătoriți de 8.
   - Înțeleg, a spus Winsome, luându-și notițe. Dar recunoașteți această agendă ca fiind a lui Hayley Daniels?
   Donna a dat din cap.
   - Pot să mă uit înăuntru?
   - N-o puteți atinge. Lăsați-mă pe mine.
   Și-a scos mănușile pe care le avea la ea tocmai pentru o astfel de eventualitate, a scos agenda din pungă și a deschis-o.
   - Recunoașteți scrisul lui Hayley?
   Donna McCarthy și-a apropiat batista de față și a dat din cap. Winsome a dat câteva pagini, în timp ce femeia continua să dea din cap. În cele din urmă, Winsome a pus agenda înapoi în pungă, și-a scos mănușile și s-a așezat picior peste picior.
   - Sunt ceva șanse să primesc niște ceai? l-a întrebat pe ofițer.
   Acesta i-a aruncat o privire care spunea multe despre ceea ce credea un om ca el când e obligat să facă ceva atât de neînsemnat la cererea unei femei de culoare, de același rang cu el, chiar dacă detectiv, și s-a îndreptat spre bucătărie. Ce mizerabil. Winsome i-a atins mâna femeii.
   - Îmi pare atât de rău, i-a spus. Dar trebuie să vă pun câteva întrebări.
   Donna McCarthy și-a suflat nasul.
   - Desigur, a spus. Înțeleg.
   Părea micuță și pierdută stând singură pe canapea, dar Winsome a observat că era în formă, cu musculatura umerilor și a brațelor bine dezvoltată.
   Avea ochii verde-deschis și părul scurt, șaten.
   Hainele ei n-aveau nimic special, purta o pereche de blugi și un tricou alb care-i lăsa la vedere sutienul și conturul sânilor mici și fermi. Era suficient de scurt cât să i se vadă câțiva centimetri din abdomenul plat.
   - Aveți vreo fotografie recentă cu Hayley? a întrebat Winsome.
   Donna McCarthy s-a ridicat și a căutat printr-un sertar, după care s-a întors cu o fotografie a tinerei în dreptul crucii din piață.
   - A fost făcută cam acum o lună, a spus.
   - Pot s-o împrumut?
   - Da, dar o vreau înapoi.
   - Sigur. Când ați văzut-o ultima dată pe Hayley? a întrebat Winsome.
    Ieri-seară. Cred că era cam 6. Voia să prindă autobuzul spre Eastvale, să se întâlnească cu niște prieteni.
   - Făcea asta des?
   - Aproape în fiecare sâmbătă. După cum probabil ați observat, pe aici nu prea e mare lucru de făcut.
   Winsome și-a amintit de satul în care crescuse, în Jamaica, sus în munții Cockpit, mai sus de Montego Bay. Puțin spus că nu era mare lucru de făcut. Școala avea o singură încăpere și ar fi putut spera la un viitor în fabrica de chipsuri din banane, așa ca mama și bunica ei, dacă nu alegea să coboare în golf, ceea ce Winsome a și făcut la început, pentru a lucra într-un centru pentru turiști.
   - Îmi puteți da numele câtorva dintre prietenii ei? a întrebat.
   - Poate vreo doi. Prenumele. Dar nu vorbea cu mine despre ei, și nici nu i-a adus aici să îi cunoaștem. 
   - Erau prieteni de la muncă? De la școală? De la facultate? Cu ce se ocupa Hayley?
   - Era studentă la Colegiul Eastvale.
   - Mergea zilnic cu autobuzul? Drumul e lung.
   - Nu. Cu mașina. Are un Fiat vechi. I l-a luat Geoff la mâna a doua. Cu asta se ocupă.
   Winsome și-a amintit de permisul pe care Banks îl găsise în poșeta fetei.
   - Dar aseară nu a condus, nu?
   - Nu, cum să conducă? Plecase să bea ceva cu prietenii. Era mereu foarte atentă. Nu se urca la volan după ce bea.
   - Cum avea de gând să se întoarcă acasă?
   - N-avea. De-asta... adică, dacă așteptam să se întoarcă acasă, aș fi anunțat că a dispărut, nu? Poate că nu sunt mama ei naturală, dar m-am străduit cât am putut să o iubesc de parcă ar fi fost a mea, să o fac să se simtă...
   - Desigur, a spus Winsome. Aveți idee unde plănuia să rămână peste noapte?
   - La o prietenă, ca de obicei.
   - Ce studia?
   - Turism. Asta era tot ce-și dorea, să călătorească prin lume.
   Donna McCarthy a început să plângă din nou.
   - Ce s-a întâmplat cu ea? A fost...?
   - Nu știm, a mințit Winsome. Doctorii o vor examina în curând.
   - Era o fată atât de drăguță.
   - Avea prieten?
   Ofițerul s-a întors cu o tavă, pe care a lăsat-o pe masă, în fața celor două femei. Winsome i-a mulțumit.
   - Altceva? a întrebat el, cu o voce încărcată de sarcasm.
   - Nu, a spus Winsome. Poți pleca, dacă vrei. Mersi.
  Ofițerul a mormăit ceva, a ignorat-o pe Winsome, s-a înclinat în fața Donnei McCarthy și a plecat.
   Donna a așteptat o clipă, până a auzit ușa de la intrare închizându-se, și a continuat.
   - Nu avea pe cineva în mod special. Nu din câte știu eu. Mulți tineri în ziua de azi preferă să fie într-un grup mai mare, nu să se lege de o singură persoană, nu? Și nu pot spune că-i învinovățesc. Se distrează prea bine ca să vrea să se implice în ceva prea serios, nu?
   - N-aș vrea să insist, a spus Winsome, dar a fost cu cineva? Adică, Hayley își începuse viața sexuală?
   Donna McCarthy s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:
   - Aș fi surprinsă să nu, dar nu cred că era promiscuă. Sunt convinsă că încercase. O femeie își dă seama de lucrurile astea.
   Centrala era pornită și camera se încălzise peste măsură. Deasupra sprâncenelor Donnei strălucea o broboană de sudoare.
   - Dar nu știți numele băiatului?
   - Nu, îmi pare rău.
   - Nu e nicio problemă.
   Winsome s-a gândit că avea destule detalii pentru început. Trebuia să le dea de urmă colegilor lui Hayley de la secția de turism și să continue de-acolo.
   - Ați spus mai devreme, a continuat, că v-ați păstrat numele din motive profesionale. Pot să știu care au fost acestea?
   - Poftim?
   Femeia și-a șters ochii cu dosul palmei, întinzându-și rimelul.
   - Ah, am fost antrenoare de fitness. Nimic special. Dar oamenii mă cunoșteau după acest nume, îmi făcusem cărți de vizită, logo, toate astea. Mi s-a părut mai ușor să păstrez lucrurile așa. Iar pe Geoff nu l-a deranjat. De fapt, așa ne-am și cunoscut. Mi-a fost client.
   - Ce s-a întâmplat cu afacerea?
   - Am închis-o acum 6 luni. Geoff câștigă mai mult decât suficient ca să ne descurcăm cu toții, iar eu mai am și altele pe cap. În plus, sunt cam bătrână pentru antrenamentele alea grele.
   Winsome nu era atât de sigură de asta.
   - Ce-ați făcut aseară, de una singură? a întrebat degajată.
   Donna a ridicat din umeri. N-a dat de înțeles că ar fi avut impresia că Winsome voia să smulgă de la ea un alibi.
   - Am stat acasă. A fost pe-aici Caroline, vecina de peste drum, cu un DVD. Casino Royale. Cel nou, știți, cu Daniel Craig. Am băut câteva pahare de vin, am comandat pizza, ne-am distrat un pic... știți cum e.
   - O seară între fete?
   - Putem să-i spunem așa.
   - Aveți cum să luați legătura cu soțul dumneavoastră? E important.
   - Da. Stă la hotelul Faversham, lângă Skipton. E la o conferință. Ar trebui să se întoarcă mâine.
   - L-ați sunat?
   - Încă nu. Eu... poliția era aici și... nu știu ce să-i spun. Geoff e topit după Hayley. O să fie distrus.
   - Trebuie să afle, a spus Winsome cu blândețe. E tatăl ei. Vreți să o fac eu?
   - Ați putea?
   - Aveți numărul?
   - Eu îl sun numai pe mobil, a spus Donna și i-a dat lui Winsome numărul. Telefonul e în bucătărie, pe perete.
   Winsome s-a ridicat și Donna a mers în urma ei.
   Pe geamul din bucătărie se vedea dealul din spatele casei. Aveau o grădină mare, cu un depozit de unelte chiar lângă gard. Pe ferestre, în spatele draperiilor, picura ploaia. Winsome a ridicat receptorul și a format numărul pe care i-l dăduse Donna. În timp ce aștepta, se gândea ce să spună.
   După ce a sunat de câteva ori, a auzit căsuța vocală.
   - Aveți numărul de la hotel? a întrebat Winsome.
   Donna a clătinat din cap.
   - E O.K.
   Winsome a sunat la informații și a obținut numărul. Când i-a răspuns cineva de la recepție, a cerut să i se facă legătura cu Geoffrey Daniels. Recepționera i-a cerut să rămână pe fir și, după o pauză destul de lungă, a revenit.
   - Îmi pare rău, i-a spus femeia, dar domnul Daniels nu răspunde la telefon.
   - Poate e la vreun seminar? a întrebat Winsome. E la conferință. A vânzătorilor de mașini. Puteți verifica?
   - Ce conferință? a întrebat recepționera. Aici nu e nicio conferință, nu organizăm astfel de evenimente.
   - Mulțumesc, a spus Winsome și a închis.
   A privit-o pe Donna McCarthy, care se uita la ea plină de speranță. Ce naiba să spună acum? Ei, orice ar fi fost, avea timp să se gândească până o conducea pe Donna în Eastvale, să identifice cadavrul fiicei sale vitrege.

2.

   Lui Annie nu i-a luat foarte mult să conducă până în Larborough Head din Whitby, unde era detașată temporar pe lângă secția de poliție din Spring Hill, Districtul Scarborough, Divizia de Est, pentru că detectivii lor fuseseră decimați de boală și de concedii.
   De obicei, înnopta la pensiunea doamnei Barnaby din West Cliff, pentru că avea tarife speciale pentru polițiști, o cameră drăguță, deși cam mică, la etajul al treilea, al cărei lux consta din baie privată, vedere la mare, telefon și ceai, dar aseară... ei bine, aseară fusese altceva.
   Era sâmbătă, muncise până târziu, nu mai ieșise în oraș de nici nu mai ținea minte când. Cel puțin asta își spusese atunci când fetele de la secție o invitaseră să bea ceva și pe urmă să meargă cu ele într-un club sau două. Se pierduse de ele la un moment dat în timpul serii și nu putea decât să spere că nu văzuseră în ce hal ajunsese. Pe drumul de lângă marginea prăpastiei, vina și rușinea îi rodeau stomacul la fel de tare ca arsurile pe care le simțea după atâta alcool.
   I-a stat inima când l-a văzut pe inspectorul-șef Brough îndreptându-se spre ea.
   - Bună ziua, detectiv Cabbot, a spus acesta, deși era încă dimineață. Mă bucur că te-ai putut alătura echipei noastre.
   Având în vedere viteza cu care Annie ajunsese acolo, s-a gândit că remarca era una stupidă și insensibilă, dar a lăsat-o să treacă. Era obișnuită cu astfel de replici din partea lui Brough, cunoscut de toată lumea drept un nătărău leneș care ardea de nerăbdare să iasă la pensie peste 6 luni și să aibă parte de nesfârșite partide de golf și vacanțe lungi în Torremolinos.
   Ca angajat al poliției, nu avusese nici energia și nici spiritul practic al altor colegi care-și asiguraseră buzunarele, astfel încât nu avea vreo vilă, ci doar un apartament închiriat unde trăia cu o prostituată bătrână din Spania, cu o predilecție pentru bijuterii sclipitoare, parfumuri ieftine și băutură și mai ieftină. Sau cel puțin astea erau zvonurile.
   - Sunt surprinsă să vă găsesc aici într-o duminică dimineață, domnule, a spus Annie, cât de vioaie a putut. Credeam că sunteți la biserică.
   - Da, ei bine, prioritățile. Datoria, Cabbot, datoria, a spus. Cuvântul magic. Un lucru de care ar fi bine să ne achităm cu toții.
   A făcut un semn spre marginea stâncii, unde Annie a văzut o siluetă așezată, încercuită de polițiști.
   - E acolo, i-a spus, ca și cum s-ar fi spălat pe mâini de întreaga scenă. Comisarii Naylor și Baker or să-ți dea toate detaliile. Eu trebuie să mă întorc la secție și să încep să coordonez activitățile. A trebuit să trimitem la plimbare vreo doi reporteri deja și ne așteptăm ca interesul media să crească. O să știi ce vreau să spun după ce vezi cadavrul. Deocamdată, la revedere, detectiv Cabbot. Aștept să dai 120% în cazul ăsta. 120%. Ține minte.
   - Da, domnule. La revedere, domnule, a spus Annie în timp ce el se întorsese deja cu spatele și se îndepărta.
   A murmurat în barbă câteva blesteme și a început să înainteze cu dificultate, înfruntând vântul, printre peticele de iarbă alunecoasă de pe stâncă. Simțea sarea pe buze și ochii o înțepau.
   Din ceea ce și-a putut da seama, silueta era așezată într-un scaun cu rotile, privind spre mare. Când s-a apropiat și a văzut-o din față, a descoperit că femeia avea capul susținut de un guler cervical.
   Sub bărbie avea o pată mare de sânge închis la culoare care se întindea în jos, până în poală.
   Annie a trebuit să-și stăpânească reflexul de vomă.
   În mod normal, cadavrele nu o deranjau, dar câteva halbe de Sam Smith cu o seară înainte, urmate de cocktailurile spumoase și albastre cu umbreluțe, n-o ajutau acum prea tare.
   Naylor și Baker erau lângă cadavru, în timp ce medicul îl examina și fotograful se învârtea de colo-colo, făcând poze din toate unghiurile. Annie i-a salutat.
   - Ce-avem aici? l-a întrebat pe Naylor.
   - Moarte suspectă, doamnă, a spus Naylor în stilul lui laconic obișnuit.
   Baker a zâmbit.
   - Asta văd și eu, Tommy, a spus Annie, studiind tăietura dintre urechi, cartilagiul expus și sângele vărsat. Semn că s-a folosit vreo armă?
   - Nu, doamnă.
   Annie a făcut un semn spre stâncă.
   - A căutat cineva acolo jos?
   - Avem doi polițiști care cu asta se ocupă chiar acum, a spus Naylor. Trebuie să se grăbească, oricum, fluxul nu așteaptă după noi.
   - În absența unei arme, cred că putem presupune că nu s-a hărtănit ea, nu? a spus Annie. Crezi că pescărușii au făcut-o?
   - E posibil, a spus Naylor, privind spre stolul zgomotos. Se fac tot mai curajoși, și în mod sigur au dat târcoale cadavrului.
   I-a arătat.
   - Vedeți urmele alea din jurul urechilor? Bănuiala mea e că nu sunt urme de sânge, pentru că sângerase deja când au atacat-o pescărușii. Cadavrele nu sângerează.
   Doctorul și-a ridicat privirea.
   - Doctor facem din tine, Tommy, i-a spus.
   Stomacul lui Annie s-a mai contorsionat o dată și a simțit cum îi urcă voma în gât. Nu, n-avea s-o facă. N-avea să vomite în fața lui Tommy Naylor.
   Dar pescărușii? Îi detestase dintotdeauna, ba chiar se temuse de ei, de când era copilă în St. Ives. Nu era nevoie să se uite la Păsările ca să știe ce pericol reprezenta un stol de pescăruși. Odată îi dăduseră târcoale când era încă în cărucior, cu tatăl ei la câțiva metri mai încolo, schițând un grup deosebit de artistic de stejari bătrâni. Era una dintre primele ei amintirii. S-a înfiorat și a încercat să-și revină.
   - Aveți ceva pentru noi, doctore?
   - Mi-e teamă că nu prea multe. E moartă de o oră sau două și cauza, cel mai probabil, e pierderea masivă de sânge. Oricine a făcut asta e, fără îndoială, un dement. Dar femeia era neputincioasă, după cum arată. Probabil că n-a putut mișca niciun deget ca să se apere.
   - Vreo armă?
   - Ceva foarte subțire, cu o lamă foarte ascuțită, poate chiar un instrument chirurgical. Legiștii vor putea să vă spună mai multe, cu siguranță. Oricum, a fost o tăietură sigură, curată, o lamă fără zimți.
   - Dreptaci sau stângaci?
   - De cele mai mult ori, în cazul unor astfel de arme, e foarte greu de spus, mai ales dacă nu există ezitări, dar aș spune că a tăiat din spate, de la stânga la dreapta.
   - Ceea ce l-ar face dreptaci?
   - În afara cazului în care se prefăcuse. Dar totul este probabil, țineți minte. Nu luați totul de bun.
   Annie a zâmbit.
   - De parcă aș face-o.
   S-a întors spre Naylor.
   - Cine a găsit cadavrul?
   Naylor a făcut un semn spre o bancă aflată la vreo 200 de metri mai încolo.
   - Tipul de-acolo. Îl cheamă Gilbert Downie. În timp ce-și plimba câinele.
   - Bietul om, a spus Annie. Probabil i-a pierit tot cheful de friptură și budincă Yorkshire. Știe cineva cine e femeia?
   - Încă nu, doamnă, a intervenit Baker. N-avea la ea poșetă, nimic.
   Helen Baker era o femeie solidă care aducea destul de mult cu un butoi, dar despre care se spunea că era remarcabil de agilă și de sprintenă pentru cineva cu constituția ei. Și avea părul scurt și roșu. Printre prieteni și colegi i se spunea cu afecțiune „Ginger” Baker. A privit împrejur.
   - Nici măcar o brățară de identificare, cum ar fi fost de așteptat. Zona asta e una foarte izolată, mai ales în această perioadă a anului. Cel mai apropiat sat e la vreo șase kilometri sud. Singurul loc relativ aproape e azilul din sud, cam la un kilometru și jumătate de aici. Mapston Hall.
   - Ce fel de azil?
   - Nu știu, a răspuns Ginger, privind spre scaunul cu rotile. Pentru persoane cu probleme ca ale ei, aș îndrăzni să ghicesc.
   - Dar n-avea cum să ajungă aici de una singură, nu?
   - Mă îndoiesc, s-a băgat Naylor în discuție. În afara cazului în care se juca de-a Andy.
   Annie n-a putut să-și stăpânească zâmbetul. Era fană Little Britain. La fel și Banks. Se uitaseră împreună de câteva ori, după o zi lungă de muncă, cu o sticlă de vin roșu în față și cu mâncare indiană la pachet. Dar nu voia să se gândească la Banks acum. Cu colțul ochiului a observat mașina criminaliștilor oprind pe iarbă.
   - Bravo, Tommy și Ginger, a spus. Acum ar fi bine să ne retragem și să lăsăm criminaliștii să-și facă treaba. Haideți să stăm în mașină, să scăpăm de vântul ăsta nenorocit.
   S-au îndreptat spre mașina lui Annie, oprindu-se pentru o conversație scurtă cu șeful criminaliștilor, Liam McCullough, apoi s-au urcat în mașină și au lăsat geamul deschis ca să intre niște aer. Ginger stătea în spate. Annie simțea că-i plesnește capul și trebuia să se forțeze să fie atentă.
   - Cine ar vrea să omoare o femeie bătrână într-un scaun cu rotile? a întrebat cu voce tare.
   - Nu e chiar atât de bătrână, a spus Naylor. Bănuiesc că o astfel de rană îmbătrânește o persoană prematur, dar dacă ne uităm dincolo de tenul palid, descoperim că nu avea mai mult de vreo 40 de ani. Și cred că arăta destul de bine. Obraji frumoși, buzele bine conturate.
   Patruzeci, s-a gândit Annie. De vârsta mea. Dumnezeule. Nu era bătrână deloc.
   - Oricum, a adăugat Naylor, sunt oameni și oameni.
   - Hai, Tommy, nu face pe cinicul cu mine. Poate că ți se potrivește, dar nu ne ajută cu nimic. Ai văzut-o, scaunul cu rotile, gulerul, toate alea, ai auzit ce-a spus doctorul. Probabil că nu se putea mișca deloc. Poate nici nu putea să vorbească. Ce fel de amenințare putea să prezinte?
   - Pun pariu că n-a fost mereu în scaunul cu rotile, a spus Ginger din spate.
   - Bună observație, a remarcat Annie, întorcându-și capul. Foarte bună. Și de îndată ce aflăm cine e, o să începem să-i studiem trecutul. Ce crezi despre tipul care a găsit-o, Tommy?
   - Dacă el a făcut-o, e un actor al dracului de bun. Eu cred că spune adevărul.
   Tommy Naylor era un tip solid la vreo 50 de ani, care n-avea ambiții și vise de promovare.
   În timpul scurt de când lucrau împreună, Annie ajunsese să-i respecte opiniile. Nu știa prea multe despre el, despre viața lui privată, în afara zvonului că nevastă-sa avea cancer și era pe moarte. Era taciturn și nu părea să aibă nimic de demonstrat, un bărbat care nu făcea risipă de cuvinte, și nu știa dacă el era de acord cu părerile ei sau nu, dar își făcea treaba fără să pună întrebări și avea inițiativă atunci când era nevoie. Avea încredere în judecata lui. Mai mult de-atât nu putea să-i ceară.
   - Deci cineva o aduce la plimbare aici, îi taie gâtul și o lasă să moară? a întrebat.
   - Așa se pare, a răspuns Naylor.
   Annie a rumegat informația o clipă, apoi a spus:
   - Ginger, vezi să fie pregătită camera pentru anchetă. O s-avem nevoie de o unitate mobilă la fața locului. Tommy, noi doi mergem la Mapston Hall să vedem ce putem afla, dacă femeia era de-acolo sau nu. Poate, dacă avem noroc, ne oferă și niște ceai.

   În timp ce inspectorul Gervaise se întorsese la secție ca să pună în mișcare investigarea crimei și să se ocupe de reporteri, experți de tot felul își vedeau de treburile lor și sergentul Hatchley luase la rând puburile din centru, Banks s-a hotărât să-i facă o vizită lui Joseph Randall, proprietarul marochinăriei, cel care găsise cadavrul lui Hayley Daniels.
   Hyacinth Walk era o stradă care nu se remarca prin absolut nimic, cu acoperișuri din cărămidă roșie, foarte aproape de King Street, cam la jumătatea drumului dintre piață și mai noul cartier Leaview, la un sfert de oră, 20 de minute distanță de Labirint. Interiorul casei lui Joseph Randall era mobilat sărăcăcios, dar bine organizat, cu tapet roșu pe pereți. Centrul livingului era ocupat de un televizor mare, momentan închis.
   Randall părea în continuare șocat de experiența de dimineață, ceea ce nu era surprinzător, s-a gândit Banks. Nu se întâmplă să dai peste cadavrul unei tinere în fiecare zi. În timp ce toată lumea se pregătea pentru masa de prânz, Randall nu părea să gătească nimic. Pe fundal se auzea Radio 2: Parkinson intervieva vreo celebritate cu capul găunos în emisiunea sa „Suplimentul de duminică”.
   Banks nu și-a dat seama nici cine era și nici ce se spunea.
   - Luați loc, vă rog, a spus Randall, împingându-și ochelarii în sus pe nasul lung și subțire.
   În spatele lentilelor, ochii lui cenușii păreau injectați. Părul grizonant și rărit era ciufulit, turtit de cap pe alocuri, răvășit în alte părți. Cardiganul bej ponosit pe care îl purta peste umerii rotunzi îl făcea să pară mai bătrân de cei 55 de ani pe care-i avea. Și poate că trauma din acea dimineață contribuise și ea la această îmbătrânire.
   Banks s-a așezat într-un fotoliu maro de piele care s-a dovedit a fi mai confortabil decât părea.
   Deasupra căminului era atârnată o oglindă cu ramă strălucitoare și, din cauza înclinației, Banks își vedea imaginea reflectată în ea. Lucrul acesta îi distrăgea atenția. A încercat să-l ignore în timp ce vorbea cu Randall.
   - Aș vrea să lămurim câteva lucruri, a început. Spuneți că ați descoperit cadavrul când ați trecut pe la depozit ca să luați niște mostre. Corect?
   - Da.
   - Dar e duminică dimineață. Pentru ce Dumnezeu vă trebuiau mostre de piele duminica?
   - Atunci când ai propria afacere, domnule Banks, te trezești că muncești în cele mai neașteptate momente. Sunt sigur că ați trecut și dumneavoastră prin asta.
   - Într-un fel, a spus Banks, gândindu-se că de multe ori nu prea avea de ales, mai ales când era vorba de crime. Pentru cine erau mostrele?
   - Pentru mine.
   - De ce?
   - Un client m-a rugat să fac o poșetă pentru soția lui, a cărei zi de naștere se apropia, și voia să știe ce opțiuni are.
   - Nu aveați mostrele la magazin?
   - Numai unele, nu și cele pe care le voiam.
   - De ce vă grăbeați atât de tare?
   - Aniversarea e marți. Era o treabă de făcut în viteză. M-am gândit să mă apuc din timp...
   A făcut o pauză și și-a aranjat ochelarii.
   - Uitați ce e, domnule Banks, înțeleg că vi se pare ciudat, dar nu e. La biserică nu merg. Însurat nu sunt. Nu am niciun hobby. În afară de muncă, nu prea am cu ce să-mi umplu timpul, poate doar cu televizorul și cu ziarele. Mă tot gândeam la această lucrare, magazinul nu e departe, așa că mi-am propus să încep devreme, în loc să lenevesc cu știrile externe.
   Nu i-ar fi luat foarte mult, s-a gândit Banks, dar înțelegea punctul de vedere al lui Randall.
   - Foarte bine. Îmi puteți da numele și adresa femeii care-și sărbătorește ziua de naștere marți?
   Randall s-a încruntat, dar i-a dat informațiile pe care le ceruse.
   - Există o intrare prin spatele magazinului?
   - Nu, doar cea din față.
   - Există vreo cale de acces din magazin spre depozit, prin interior?
   - Nu. Nu se poate intra decât din Taylor’s Yard. E un inconvenient minor, ținând cont de faptul că-l închiriez la un preț foarte mic.
   - O.K. Acum spuneți-mi exact cum s-a întâmplat, a continuat Banks. Cum v-ați apropiat de clădire? Ce-ați văzut?
   Randall a făcut o pauză și a privit spre fereastra pe care șiroiau picurii de ploaie.
   - M-am apropiat așa cum fac de obicei, a spus. Îmi amintesc că eram enervat de vreme, a început brusc să plouă. Umbrela mi se rupsese în apropiere de King Street, vântul o întorsese pe dos, începeam să mă ud.
   - Ați remarcat ceva în piață, ați văzut pe cineva cu un comportament ciudat?
   - Nu. Totul era normal. Doar nu credeți că...?
   Banks știa destul de sigur de la dr. Burns că Hayley Daniels fusese ucisă noaptea târziu, dar asta nu excludea posibilitatea ca ucigașul să se fi întors la locul faptei și să-l părăsească tocmai atunci.
   - Ați văzut pe cineva ieșind din Labirint?
   - Nu. Numai oameni care se îndreptau spre biserică pentru slujba de dimineață. Și o coadă mică în așteptarea autobuzului pentru Darlington.
   - Asta e tot?
   - Da.
   - În regulă. Continuați.
   - Păi, după cum am spus, eram iritat de vreme, dar n-aveam ce face în privința asta. Oricum, ploaia s-a oprit când am ajuns la depozit.
   - Care a fost primul lucru pe care l-ați remarcat?
   - Nimic.
   - Nu v-ați dat seama că cineva spărsese ușa?
   - Nu. Părea închisă, ca de obicei. Se deschide spre interior. N-are decât o yală și o clanță.
   - Și era închisă?
   - Din câte am văzut, da, dar nu i-am dat prea mare atenție. Era o chestie pe care o făcusem de sute de ori înainte. Eram pe pilot automat, presupun. Posibil să fi fost o despicătură acolo unde spărseseră yala, dar nu am remarcat nimic de felul ăsta.
   - Înțeleg, a spus Banks. Continuați.
   - Când am vrut să descui ușa, a început să se bălăngăne și să se întredeschidă. În mod evident, nu fusese închisă, pentru că yala era spartă, ca și cum cineva o forțase din afară.
   - După părerea dumneavoastră, trebuie să fi avut foarte multă forță pentru asta?
   - Nu. Lemnul era vechi, șuruburile nu mai țineau. Nu mi-am făcut niciodată griji în privința asta... oricum, țineam acolo numai resturi și vechituri. N-aveau cine știe ce valoare. Cine să vrea să le fure? După cum cred că v-am mai spus, am în cea mai mare parte rămășițe din diverse proiecte, dar de multe ori îmi folosesc ca mostre sau pentru petice, așa că le arunc acolo când se umple coșul în magazin. În spatele magazinului am un atelier unde fac majoritatea tăieturilor și reparațiilor.
   - Aveți angajați?
   Randall a tușit.
   - Cred că glumiți. De cele mai multe ori abia dacă am destul de lucru ca să-mi plătesc chiria, ce să mai vorbim de angajați.
   - Aveți totuși destul de lucru ca să mergeți în depozit duminica dimineața.
   - V-am spus. Era un caz special. În mare grabă. Uitați ce e, încep să obosesc. Am trecut printr-un șoc al dracului de mare acum câteva ore, și acum practic mă acuzați că am atacat-o și am omorât-o pe biata fată. În mod normal, ar trebui să fiu deja sedat. Stau foarte prost cu nervii.
   - Îmi pare rău dacă v-am lăsat o impresie greșită, a spus Banks. Vă rog să vă calmați. Luați-o ușor. Încerc doar să aflu cât de multe pot despre ceea ce s-a întâmplat de dimineață.
   - Nu s-a întâmplat nimic de dimineață! M-am dus în depozit și am văzut... am văzut...
   Și-a dus palmele la tâmple și i s-a umflat pieptul, ca și cum ar fi avut probleme cu respirația.
   - Oh, Doamne, am văzut...
   - Pot să vă aduc ceva? a întrebat Banks, temându-se că Randall ar putea să facă un atac de cord.
   - Pastilele, a gâfâit Randall. Sunt în buzunarul de la haină.
   I-a arătat unde, iar Banks a văzut o jachetă sport, bleumarin, care atârna pe dosul ușii. A scos din ea o cutie de pastile, observând că pe ea scria „Activan sublingual”, prescrise de un oarecare dr. Llewelyn, și i-a întins-o lui Randall, care a deschis-o cu mâinile tremurânde și și-a băgat o pastilă micuță sub limbă. 
   - Apă? a întrebat Banks.
   Randall a clătinat din cap.
   - Vedeți ce vreau să spun? i-a zis câteva clipe mai târziu. Nervii. Făcuți țăndări. Niciodată n-au fost puternici. Am atacuri de panică.
   - Îmi pare rău, domnule Randall, a spus Banks, simțind cum îl lasă răbdarea.
   Nu că n-ar fi avut compasiune pentru cineva care a găsit un cadavru, dar Randall părea să exagereze.
   - Poate ne putem întoarce la mărturia dumneavoastră, dacă nu e un subiect prea dureros.
   Randall i-a aruncat o privire din care reieșea că nu aprecia sarcasmul în mod deosebit.
   - Este dureros, domnule Banks. Asta am tot încercat să vă spun. Nu-mi pot scoate imaginea ei din minte. Biata fată... Arăta de parcă... dormea.
   - Dar ați știut că era moartă?
   - Da. Îți dai seama de astfel de lucruri. Adică... e ceva... ceva care lipsește, nu? Nu-i nimeni acasă. E doar o carapace.
   Banks cunoștea senzația și așa pusese și el problema de multe ori.
   - Imaginea se va estompa în timp, a spus, deși nu credea că se va întâmpla așa; lui nu i se întâmplase până acum. Spuneți-mi exact ce s-a întâmplat. Încercați să vizualizați scena. Concentrați-vă asupra detaliilor. E posibil să vă fi scăpat din vedere ceva important.
   Randall părea să se fi calmat.
   - În regulă, a spus. În regulă, o să încerc.
   - Cât era de întunecată încăperea?
   - Destul de întunecată. Adică, nu am văzut nimic până nu am aprins lumina. E un simplu bec, după cum probabil ați observat, dar e de ajuns.
   - Și ați văzut-o imediat?
   - Da. Pe mormanul de resturi.
   - O cunoșteați?
   - Bineînțeles că nu.
   - Ați văzut-o vreodată până atunci?
   - Nu.
   - Ați atins-o?
   - De ce aș fi atins-o?
   - Ca să verificați dacă mai trăiește, poate?
   - Nu, n-am atins-o. Nu mi-a trecut prin cap.
   - Deci ce-ați făcut pe urmă?
   Randall s-a foit pe scaun și s-a tras de guler.
   - Doar... doar am stat acolo câteva secunde, șocat, și am privit-o. Trebuie să înțelegeți că la început părea totul foarte ireal. Mă tot gândeam că o să se ridice și o s-o ia la fugă râzând, că poate era o farsă.
   - V-au făcut tinerii din oraș farse de genul ăsta în trecut?
   - Nu. De ce?
   - Nu contează. Ați spus mai devreme că știați că e moartă.
   - Asta a fost mai târziu. Lucrurile astea îți pot trece prin minte în același timp. Presupun că din cauza șocului.
   - Ați atins ceva în încăpere?
   - Numai ușa. Și întrerupătorul. N-am trecut mai departe de pragul ușii. De cum am văzut-o, m-am oprit unde eram.
   - Și când v-ați revenit din șoc?
   - M-am gândit să merg la magazin și să sun la 999, apoi mi-am dat seama că secția de poliție e chiar în piață și că probabil ar fi mai indicat să merg direct acolo. Ceea ce am și făcut.
   - Îmi puteți spune, orientativ, cât timp a trecut de când ați găsit cadavrul și până când v-ați prezentat la secție?
   - Nu chiar. Nu aveam noțiunea timpului. Pur și simplu am reacționat. Am luat-o la fugă prin piață.
   - Ați spus că ați găsit cadavrul la 8 și un sfert.
   - Așa e. M-am uitat la ceas când am ajuns acolo. Din obișnuință.
   - Și ați anunțat poliția la 8:21. Corect?
   - Dacă așa spuneți.
   - Sunt 6 minute. Cât de exact vă e ceasul?
   - Din câte știu eu, merge bine.
   - Vedeți, a spus Banks, foindu-se pe scaun, avem un martor care spune că v-a văzut intrând în Labirint la și zece, și știm că drumul de la intrarea din Taylor’s Yard până la depozitul dumneavoastră nu durează mai mult de 30 de secunde. Ce spuneți despre asta?
   - Ar însemna... 11 minute. Cu siguranță nu a durat atât.
   - E posibil să vă meargă ceasul înainte?
   - Presupun că da.
   - Pot să-l văd?
   - Poftim?
   Banks a făcut un semn spre încheietura mâinii.
   - Ceasul. Pot să arunc o privire?
   - Sigur, cum să nu.
   L-a întors cu fața spre Banks. Douăsprezece și 27, la fel cu al lui și, știa sigur, cu ceasul bisericii.
   - Pare să fie în regulă.
   Randall a ridicat din umeri.
   - Păi...
   - Aveți vreo explicație pentru cele 11 minute?
   - Nici măcar nu am știut că au fost 11 minute, a spus Randall. După cum v-am mai spus, nu am nici cea mai vagă idee cât a durat totul.
   - În regulă, a spus Banks ridicându-se. Asta ați spus. Și la urma urmei, e vorba de o diferență de 5 minute, nu? Adică, ce se poate întâmpla în 5cinci minute?
   Banks l-a privit în ochi pe Randall și a fost primul care a vorbit din nou.
   - Rămâneți pe-aici, domnule Randall. O să trimit pe cineva mai târziu după-amiază să vă ia o declarație oficială.

   Mapston Hall era o clădire mare și veche din cărămizi închise la culoare, întinsă pe promontoriu ca o iguană.
   Dincolo de porțile înalte, de zidul construit de jur împrejur, drumul pietruit șerpuia printr-o zonă împădurită până în fața clădirii, unde era o parcare pentru vreo zece mașini. Majoritatea locurilor erau deja ocupate de mașinile angajaților sau, a presupus Annie, ale vizitatorilor, dar a găsit cu ușurință un loc și s-a apropiat de ușile impunătoare din lemn, cu Tommy Naylor lângă ea, la fel de nepăsător ca întotdeauna, admirând priveliștea. În ciuda aspirinelor, durerea de cap persista și Annie simțea o nevoie disperată să se întindă într-o cadă plină cu apă.
   - Aș zice că intră ceva bănuți în locul ăsta, a speculat Naylor. Mă întreb cine plătește facturile.
   - Pun pariu că nu Serviciul Național de Sănătate, a spus Annie, deși pe plăcuța de la intrare scria că Serviciul Național de Sănătate era implicat în conducerea acestui loc și că Mapston Hall era o instituție specializată în îngrijirea persoanelor cu afecțiuni ale măduvei spinării.
   - Oameni bogați în scaune cu rotile, a spus Naylor. Acolo unde există un testament... Zic și eu. Vreo rudă care era nerăbdătoare să-și primească moștenirea? O ucidere din milă?
   Annie l-a privit.
   - Într-un mod foarte ciudat, tăindu-i gâtul, a spus. Dar o să ținem minte și aceste posibilități.
   Oare cât de conștientă fusese victima de faptul că se stingea încetul cu încetul? s-a întrebat Annie. Poate corpul ei era incapabil să simtă, dar ce emoții trebuie să o fi încercat în acele momente? Ușurare? Groază? Teamă?
   Chiar dacă interiorul era la fel de întunecat ca exteriorul, aducând cu un castel vechi cu parchetul și lambriurile sale, cu scările late, tavanele înalte cu candelabre de cristal și tablourile înfățișând demnitari de secol optsprezece - clanul Mapston, fără îndoială - computerul de pe biroul de la recepție era modern și la fel era și liftul. Locul era surprinzător de agitat, oamenii intrau și ieșeau, asistentele se foiau, infirmierele împingeau cărucioarele pe coridoare. Haos controlat.
   Annie și Naylor și-au prezentat legitimațiile recepționerei, care părea să fie o elevă la un job de week-end, și i-au spus că făceau cercetări în legătură cu o pacientă. Annie s-a gândit că poate fata voia să lucreze în viitor cu persoane cu dezabilități și acum aduna experiență. Părea să fie sinceră și avea ceva din aerul ușor autoritar, pasiv-agresiv al asistenților sociali. Pe ecusonul ei scria Fiona.
   - Nu pot să vă spun nimic, le-a spus. Eu lucrez numai cu jumătate de normă.
   - Și atunci cu cine trebuie să vorbim?
   Fiona și-a mușcat buzele.
   - Suntem în criză de personal. Și e duminică. Ziua Mamei, pe deasupra.
   - Adică? a întrebat Annie.
   - Păi, e o zi foarte agitată. Vizitatori. Majoritatea vin în week-end-uri și duminicile sunt cele mai pline, mai ales acum că e...
   - Ziua Mamei, am înțeles, a spus Armie. E cineva care ne poate ajuta?
   - Ce anume vă interesează?
   - Ți-am spus. E vorba de o pacientă.
   - Numele?
   - Asta încercăm și noi să aflăm.
   - Păi, eu nu...
   - Fiona, a întrerupt-o Annie. E foarte important. Poți să iei legătura cu cineva care știe ce face?
   - Nu e cazul să...
   - Te rog!

..............................