Pe viață, Liza Marklund

 1-6
Partea 1
IUNIE
Joi, 3 iunie
1

      Apelul a plecat la ora 03:21. A fost trimis către toate mașinile mașinile în patrulare din centrul Stockholmului; era scurt și la obiect: „Centrul de control către toate unitățile, raportați orice foc de armă în zona străzii Bondegatan".

   Fără alte detalii. Fără număr de imobil, niciun fel de date despre victime sau despre identitatea persoanei care sunase.
   Chiar și așa, Ninei i s-a strâns stomacul.
   Bondegatan e o stradă lungă: probabil că are peste 1000 de locuitori.
   Andersson, care stătea în dreapta ei, a dat să pună mâna pe stația radio, dar Nina i-a luat-o înainte; a apăsat butonul de transmisie, conducând cu cealaltă mână.
   - Aici 1617, a răspuns. Mai avem o stradă și ajungem. Aveți un număr de imobil?
   Andersson a scos un oftat dramatic și, în mod demonstrativ, și-a întors capul, uitându-se pe geamul mașinii. În timp ce se apropiau de Bondegatan, Nina i-a aruncat o privire scurtă. Treaba ta, n-ai decât să faci figuri.
   - Centrul de control către 1617, s-a auzit vocea operatorului. Sunteți unitatea cea mai apropiată. Tu ești, Hoffman? Terminat.
   Seria mașinii de patrulare era legată de seria insignei. Înainte de intrarea în tură, fiecare polițist introduce numărul mașinii și seria insignei în Sistemul Centralizat de Planificare a Operațiunilor, prescurtat în mod isteț COPS, astfel încât operatorul de la centrul de comunicații știe în orice moment cine în ce mașină se află.
   - Confirm. Intru acum pe Bondegatan.
   - Cum arată? Terminat.
   A oprit mașina și a privit în sus, spre clădirile greoaie, de piatră, de pe ambele părți ale străzii. Lumina zorilor nu coborâse încă printre ele, așa că și-a mijit ochii pentru a putea desluși formele. Un singur apartament avea luminile aprinse, la etajul superior al unei clădiri de pe partea dreaptă, restul era cufundat în întuneric. Evident, era noaptea în care se făcea curățenie, parcarea era interzisă, ceea ce dădea impresia că strada era pustie, abandonată.
   Singura mașină de pe toată strada era un Peugeot ruginit, cu o amendă de parcare în parbriz.
   - După câte văd, niciun fel de activitate. Despre ce număr e vorba? Terminat.
   Operatorul i-a dat adresa și femeia a înghețat: E adresa Juliei. Acolo locuiesc Julia și David.
   - Aruncă o privire, 1617. Apropie-te cu grijă.
   A lăsat jos toate geamurile mașinii, încercând să prindă vreun zgomot de pe stradă, a băgat în viteză, a stins farurile și a pornit încet, fără girofar, fără sirenă, pe strada atât de cunoscută. Andersson se înviorase și s-a aplecat în față, atent.
   - Crezi că-i ceva? a întrebat-o.
   Mă rog la Dumnezeu sa nu fie nimic.
   A parcat în fața clădirii și a oprit motorul, apoi s-a aplecat, uitându-se la fațada clădirii. Un geam de la etajul doi era luminat.
   - Trebuie sa presupunem că situația e periculoasă, a zis apăsat și a pus mâna pe stație. Aici 1617, suntem pe poziție și se pare că în clădire exista oameni treji. Să-l așteptăm pe 9070? Terminat.
   9070 era mașina de comandă a operațiunilor.
   - 9070 e încă în Djursholm, i-a răspuns operatorul.
   - Mai sunt alte mașini în zonă? Sau unitatea de intervenții rapide? Terminat.
   - Schimbăm frecvența, i-a răspuns operatorul. Toate unitățile implicate, treceți pe zero șase.
   În mașină s-a făcut liniște. Vesta antiglonț o apăsa pe coloană. Pierzându-și răbdarea, Andersson a început să se foiască și a privit în sus, spre clădire.
   - E foarte posibil să fie o alarmă falsă, a spus el.
   Dă Doamne, să fie alarmă falsă!
   Radioul a pârâit.
   - În regulă, a schimbat toată lumea frecvența? 1617, ești acolo?
   A apăsat pe butonul de transmisie; gura îi era uscată.
   - Zero șase, suntem aici, terminat.
   Au răspuns și ceilalți, două mașini de patrula din centru și una de la unitatea regională.
   - Unitatea de intervenții rapide nu e disponibilă, i-a răspuns operatorul. 9070 e pe drum. Hoffman, preiei comanda până sosește unitatea specializată. E nevoie de o acțiune echilibrată. Ține câteva unități la distanță. Înconjurăm zona, o blocăm cu mașini. Toate unitățile se apropie în liniște.
   Tocmai în momentul acela, o mașină de patrulă a intrat pe Bondegatan, venind din directia opusă. S-a oprit la distanță de-o stradă, a stins farurile și a oprit motorul.
   Nina a deschis portiera și a coborât; pașii ăi răsunau în liniștea nopții. Și-a bagat casca in urechea stângă și a deschis portbagajul.
   - Baston și scut, i-a șoptit lui Andersson și a trecut radioul portabil pe frecvența zero țase.
   La capătul străzii a văzut doi politiști, care coborau din mașină.
   - 1980, tu ești acolo? a întrebat cu voce joasă în microfonul fixat pe umarul drept.
   - Confirm, i-a răspuns unul dintre cei doi, ridicând mâna.
   - Veniți cu noi.
   Le-a comandat celorlalte mașini de patrulă să-și ocupe pozițiile în colțurile opuse ale piațetei pentru a
avea vizibilitate asupra intregii zone, una la intersecția între Skanegatan și Sodermannagatan, iar cealaltă pe Ostgotagatan.
   Andersson căuta de zor printre bandaje, stingătoare de incendiu, rachete de semnalizare, lanterne, gel antiseptic, triunghiuri reflectorizante, banda de protecție, lopeți, documente și alte lucruri înghesuite în portbagaj.
   - 1617 către control. Aveți numele persoanei care a sunat? Terminat.
   Urmă o tăcere scurtă.
   - Erlandsson, Gunnar, etajul doi.
   A ridicat capul și a văzut lumina aprinsă într-o bucătărie, la etajul doi.
   - E treaz, intrăm.
   Ceilalți politiști s-au apropiat și s-au prezentat: Sundstrom și Landen. Nina a dat scurt din cap și a introdus codul de acces în interfonul de la intrarea în clădire. Nimeni nu a reacționat la faptul că știa codul. A intrat în hol și a dat incet volumul radioului. Bărbațtii au urmat-o în tăcere. Andersson, care a intrat ultimul, a proptit ușa, pentru ca să se poată retrage ceilalți rapid afară, dacă era cazul.
   Scara era întunecată și pustie. Singura lumină venea de la lift și se prelingea prin fereastra îngustă a ușii de metal.
   - Există vreo curte? a șoptit Landen.
   - În spatele liftului, i-a răspuns Nina. Ușa din dreapta duce la subsol.
   Landen și Sundstrom au controlat fiecare câte o ușă; ambele erau încuiate.
   - Deschide ușa de la lift, i-a cerut Nina lui Andersson.
   A deschis-o larg și a proptit-o pentru ca nimeni să nu poata folosi liftul, apoi s-a oprit lângă trepte, așteptând alte ordine.
   Femeia simțea cum îi bubuia panica în ceafă, dar a încercat să se calmeze, repetându-și în gând cuvintele din manualul polițistului: Faceți o evaluate inițială a poziției. Securizați scara. Vorbiți cu persoana care a făcut apelul telefonic și aflați unde s-au tras focurile de armă suspecte.
   - Bine, hai să vedem, a spus ea și a luat-o repede în sus, pe scări, etaj dupa etaj.
   Andersson o urma, la distanță de un etaj.
   Casa scării era mohorâtă. Hainele îi foșneau la fiecare mișcare. Peste tot mirosea a lichid de curățat. Simțea prezența oamenilor în apartamente, dar fără a auzi voci - un scârțâit de pași, un robinet deschis.
   Totul e în regulă, nu-i nimic aici, niciun pericol, totul e în ordine.
   În sfârșit, a ajuns la ultimul etaj și abia mai putea sa respire. Apartamentele de aici erau diferite de celelalte, holul era placat cu marmură și ușile aveau sisteme speciale de securitate. Știa că la sfârșitul anilor '80, asociația de proprietari renovase podul, împărțindu-l în apartamente de lux, exact înainte de prăbușirea pieței imobiliare.
   Apartamentele au stat goale câțiva ani, asociația ajungând în pragul falimentului. Acum erau ridicol de scumpe, dar ținea minte că Julia îi spusese că David era încă nemulțumit de deciziile proaste luate de comitetul anterior.
   Andersson a ajuns-o din urmă, respirând cu greutate.
   - Se pare că-i o alarmă falsă.
   Nina i-a simțit dezamăgirea din glas. Bărbatul și-a șters transpirația de pe frunte.
   - Hai să vedem întâi ce are de spus bărbatul care a sunat, i-a răspuns ea și a coborât scările.
   Sundstrom și Landen așteptau la etajul doi, lângă o ușă pe care scria „Erlandsson, G&A“.
   Nina s-a apropiat de ușă și a bătut încet.
   Niciun răspuns.
   În spatele ei, Andersson se muta, nerăbdător, de pe un picior pe celălalt.
   A bătut din nou, de data asta mult mai tare.
   Ușa s-a deschis și, în crăpătura lăsată de lanțul de siguranță, a apărut un bărbat îmbrăcat într-un halat de prosop, cu dungi albe și albastre.
   - Gunnar Erlandsson? Poliția! i-a spus Nina, arătându-i insigna. Ați sunat în legătură cu unele zgomote suspecte? Putem intra?
  Barbatul a închis ușa, s-a chinuit câteva secunde cu lanțul, după care a deschis-o.
   - Intrați, le-a șoptit. Vreți o cafea? Avem și niște cornuri cu gem de rubarbă, făcute de nevastă-mea. Acum moțăie - are probleme cu somnul și a luat o pastilă...
   Nina a intrat în hol. Apartamentul era identic cu cel al lui David și al Juliei, cu singura diferență că aici era mult mai multă ordine.
   - Vă rog, nu vă deranjați pentru noi.
   Își dădu seama ca Gunnar Erlandsson i se adresase lui Landen, era cel mai înalt dintre cei doi bărbați care o însoțeau. Acum, își muta privirea de la unul la altul, nehotărât.
   - Domnule Gunnar, hai sa ne așezăm și să ne spuneți ce ați auzit, i-a spus Nina, apucându-l ușor de cot.
   Bărbatul s-a îndreptat.
   - Bineînțeles. Da, bineînțeles.
   I-a condus în livingul impecabil de curat, mobilat cu canapele de piele și cu un covor gros pe jos. Din obișnuință, a ales fotoliul din fața televizorului, iar Nina s-a așezat pe colțul mesei joase din fața lui.
   - Spuneți-mi ce s-a întâmplat, Gunnar.
   Bărbatul a înghițit cu zgomot, ochii îi fugeau în continuare de la un polițist la celalalt.
   - M-am trezit, m-a trezit un zgomot, un fel de „bang“. Parcă a fost o împușcătură.
   - Ce v-a făcut să credeți c-a fost o împușcătură?
   - Stăteam în pat, la început n-am fost sigur dacă nu cumva visez, după aia am auzit din nou.
   A scos o pereche de ochelari și a început să-i șteargă, nervos.
   - Vânați? l-a întrebat Nina.
   Erlandsson a privit-o oripilat.
   - Doamne ferește, nu! Să omor animale nevinovate? E o barbarie!
   - Atunci, dacă nu sunteți obișnuit cu armele de foc, ce v-a făcut să credeți că era o împușcătură? Putea fi un rateu de la o mașină sau vreun alt zgomot din stradă?
   Bărbatul a clipit de câteva ori și și-a ridicat privirea spre Landen.
   - N-a venit de afară, a răspuns, arătând cu degetul spre tavan. A venit din apartamentul familiei Lindholm. Pot să jur că de-acolo a venit.
   Nina a simțit cum începea să se învârtă camera cu ea și s-a ridicat repede, strângând din dinți ca să nu țipe.
   - Mulțumim, o să venim mai târziu pentru declarația oficială.
   Barbatul a mai spus ceva despre o cafea, dar Nina a ieșit grăbită pe hol și a început să urce scarile în fugă spre apartamentul lui David și al Juliei.
   Le-a făcut semn lui Sundstrom și lui Landen să acopere scările în ambele direcții și lui Andersson să vină cu ea la ușă. S-au așezat de-o parte și de cealaltă a ușii, ca să nu fie în bătaia focului.
   A încercat ușa. Era încuiată. Știa că se ăncuia automat dacă nu era lăsată deschisă. Și-a scos bastonul telescopic din centură, apoi l-a extins cu o mișcare sigură și scurtă a încheieturii. Cu grijă, a introdus vaârful bastonului pe fanta cutiei de scrisori și a privit în apartament.
   Holul era luminat. Dinăuntru venea un miros de cerneală de ziar. Pe preșul din fața ușii se vedea un colț de ziar - era ziarul de dimineață. A băgat bastonul de-a latul fantei, pentru a ține clapa ridicată. Și-a scos pistolul și s-a asigurat că avea glonț pe țeavă, apoi le-a facut semn celorlalți să fie pregătiți. A dat din cap spre sonerie: urma să-și facă simțită prezența.
   A îndreptat arma spre podea, a apăsat butonul soneriei și a auzit-o sunând în apartament.
   - Poliția! Deschideți!
   A ascultat cu atenție orice sunet care ar fi putut veni dinspre apartament.
   Niciun răspuns.
   - Julia! a strigat, nu foarte tare. Julia, eu sunt, Nina. Deschide. David?
   Vesta strâmtă o strângea, iar Nina respira cu greutate. Fruntea i s-a umplut de broboane de transpirație.
   - E... familia Lindholm? a întrebat Andersson. Ofițerul David Lindholm? O cunoști pe nevasta lui?
   Nina și-a băgat arma în toc, și-a scos telefonul personal din buzunarul interior al vestei și a format numărul atât de cunoscut.
   Andersson a facut un pas spre ea.
   - Știi... a început el, stând mult prea aproape.
   Femeia s-a abținut cu greu să nu se dea înapoi.
    - Dacă ai o relație personală cu cineva de aici n-ar trebui să...
   L-a privit lung, în timp ce în apartament telefonul a început să sune. A sunat mult, în gol.
   Andersson a facut un pas în spate. Soneria telefonului s-a oprit și a intrat robotul. Nina a închis și a format alt număr. De dincolo de ușă s-a auzit o melodie veselă. Probabil că mobilul Juliei era în geantă, lăsată pe jos, în hol.
   „E acasă, a gândit Nina. Nu iese niciodată fără geantă."
   - Julia, a zis ea când a intrat căsuța poștală. Julia, ești acolo?
   Tăcere. A făcut câțiva pași în spate, a apăsat butonul de transmisie de pe radioul portabil și a început să vorbească în șoaptă.
   - Aici 1617. Am vorbit cu informatorul nostru, care credea că a auzit împușcăturile, probabil din apartamentul de deasupra. Ne-am făcut cunoscută prezența, dar nu am primit niciun raspuns din apartament. Ce ne sfătuiți? Terminat.
   A urmat o scurtă pauză, după care a auzit răspunsul în cască.
   - Unitatea de intervenții rapide e în continuare indisponibilă. Tu hotărăști. Terminat.
   A lăsat radioul în jos.
   - În regulă, a spus în șoaptă, privindu-i pe Andersson și pe ceilalți doi de pe scară. Forțăm ușa. Avem vreo rangă în mașina 1617?
   - Avem una la noi în mașină, i-a răspuns Landen.
   I-a facut un semn din cap înspre scări și bărbatul a pornit.
   Anderson a început să vorbească:
   - Crezi că-i în ordine să conduci tu operațiunea dacă....
   - Care-i alternativa? i-a tăiat-o Nina, mai dur decât și-ar fi dorit. Să-ți predau ție comanda?
   Andersson a înghițit.
   - Acum câtva timp n-a fost ceva ciudat cu Julia Lindholm? N-a fost implicată într-un scandal?
   Nina l-a ignorat; și-a scos mobilul și a sunat-o din nou pe Julia. Niciun răspuns.
   Landen s-a intors cu echipamentul: o bară de metal de aproape 1 metru, practic o rangă ranforsată.
   - Chiar crezi că ne descurcăm? a întrebat-o gâfâind și i-a întins ranga.
   - Orice întârziere poate înrăutăți situația. Paragraful 21 din Legea polițistului: Poliția are dreptul de a intra pe o proprietate, încăpere, sau orice altă incintă, dacă există indicii care duc la concluzia că în interior există persoane decedate, inconștiente, sau în incapacitatea de a cere ajutor...
   I-a întins ranga lui Andersson, a ridicat piedica revolverului și le-a făcut semn din cap celorlalți să-și ocupe pozițiile.
   În timp ce Andersson băga ranga în rama ușii, Nina a pus piciorul în marginea ușii, pentru a evita ca omul să fie accidentat în cazul în care cineva dinăuntru ar fi forțat ieșirea, încercând să fugă. Ușa a cedat la a treia încercare și în hol s-a risipit un miros vag de mâncare.
   A ascultat cu grijă după vreun zgomot. A strâns pleoapele și s-a concentrat. A întors rapid capul în stânga, aruncând o privire în hol - gol. Altă privire spre bucătărie - nimic. A treia privire, în direcția dormitorului - la fel.
   - Intru, a zis, lipindu-și spatele de rama ușii și s-a întors spre Andersson. Acoperă-mă. Poliția! a strigat din nou.
   Niciun răspuns.
   Încordată, s-a rotit în dreptul ușii, a împins ziarul cu piciorul și a pășit ușor în hol. Lampa din tavan se legăna încet, probabil din cauza curentului. Într-adevăr, geanta Juliei era pe jos în hol, în stânga ușii. Lângă ea se afla jacheta lui Alexander. Hainele Juliei și ale lui David erau atârnate în cuier, pe peretele din dreapta.
   A privit drept înainte, înspre bucătărie; îi simțea respirația lui Andersson în spate.
   - Controlează camera copilului, i-a spus, făcând un semn cu arma către prima ușă deschisă din stânga, fără să-și ia ochii din direcția bucătăriei.
   Bărbatul s-a strecurat în apartament prin spatele ei - i-a auzit foșnetul pantalonilor.
   - Camera copilului e goală, a răspuns el câteva clipe mai târziu.
   - Controlează dulapurile. Închide ușile după ce termini.
   A mai făcut câțiva pași și a aruncat o privire în bucătărie. Masa era goală, dar erau farfurii pe bufet, cu resturi de spaghetti bolognese.
   Curentul venea din dormitor: probabil că unul dintre geamuri era deschis. Draperiile erau trase, iar camera era în intuneric. Timp de câteva secunde, Nina a privit în toate colțurile, dar nu a detectat nicio mișcare. Și totuși, mirosea a ceva - un miros ascuțit și nefamiliar.
   A întins mâna și a aprins lumina.
   David era întins pe pat, gol. În locul organelor genitale era o masă sângerandă de măruntaie și piele.
   - Poliția! a strigat, dându-și silința să se comporte ca și cum bărbatul ar fi fost în viață. Ai o armă îndreptată asupra ta. Mâinile la vedere.
   În loc de răspuns, în urechi i-a bubuit liniștea; și-a dat seama că i se îngustase câmpul vizual. Draperiile se mișcau. Pe noptiera Juliei era un pahar cu apă, pe jumătate plin. Cuvertura era pe jos, grămadă. Deasupra ei era aruncat un revolver, identic cu al ei, un Sig Sauer 225.
   A pus mâna pe radio cu gesturi mecanice.
   - 1617 către centrul de control. Avem o victimă, nu mi-e clar dacă trăiește sau nu. După părerea mea, răni prin împușcare în zona capului și a organelor genitale, terminat.
   În așteptarea răspunsului, s-a apropiat de pat, s-a uitat cu mai multă atenție la trupul bărbatului și și-a dat seama că era mort. Ochiul drept era închis, parcă dormea. În schimb, în locul ochiului stâng era o gaură căscată în craniu. Nu curgea sânge de nicăieri, ceea ce însemna ca inima încetase să bată. Sfincterele i se relaxaseră, cearșaful se umpluse cu o pată mare de excremente cu miros infect.
   - Unde-i ambulanța? a întrebat prin stație. Nu au primit aceeași alertă cu noi? Terminat.
   - Trimit ambulanța și criminaliștii, a venit în cască răspunsul centrului de control. Mai e cineva în apartament? Terminat.
   Andersson a apărut în cadrul ușii și a aruncat o privire spre pat.
   - Trebuie să vii aici, a spus el, arătând spre ușa de la baie.
   A bagat arma în toc, a alergat în hol, a deschis ușa de la baie și i s-a oprit respirația.
   Julia era pe jos, lângă cadă. Părul parcă făcea o aură în jurul capului, era răvășit într-o baltă de vomă. Purta un tricou mare, își ținea genunchii strânși la gură, în poziție fetală. Era întinsă pe o mână, cealaltă avea pumnul strâns.
   - Julia, a șoptit Nina, aplecându-se deasupra ei.
   I-a dat părul de pe față și a văzut ca avea ochii deschiși. Figura îi era acoperită cu stropi mici de sânge. Un fir de salivă i se prelingea din colțul gurii până pe podea.
   O, Dumnezeule, e moartă și n-am salvat-o!
   Femeia s-a smucit, a deschis gura și a vomitat.
   - Julia! i-a vorbit Nina, tare și rar. Julia, ai pățit ceva?
   Femeia a mai încercat să vomite de câteva ori, apoi s-a prăbușit din nou pe podea.
   - Julia, eu sunt, a spus Nina, luând-o de umeri. Ce s-a întâmplat? Ești rănită?
   A tras-o încet și a rezemat-o de cadă.
   - 1617, i-a repetat centrul de control în cască. Mai întreb o dată, există și alte victime în apartament? Terminat.
  Julia a închis ochii, capul i-a căzut pe spate. Nina i-a controlat pulsul pe gât. Era îngrozitor de rapid.
   - Afirmativ, două victime, dintre care una presupusă decedată. Terminat.
   A lăsat radioul jos.
   - Andersson, controlează apartamentul, fiecare centimetru. Trebuie să mai fie un copil de 4 ani pe undeva.
  Julia a mișcat din buze și Nina i-a șters voma de pe bărbie.
   - Ce-ai spus? a șoptit. Julia, ce încerci să-mi spui?
   S-a uitat prin baie, după vreo armă.
   - Pe ce suprafață restricționăm accesul? a întrebat-o Andersson din hol.
   - Scara. Criminaliștii sunt pe drum, împreună cu cei de la investigație. Începe să interoghezi vecinii. Ia-l pe Erlandsson întâi, pe urmă pe ceilalți de pe etajul ăsta. Și vezi dacă persoana care a livrat ziarele a văzut ceva - trebuie să fi plecat cu puțin timp înainte. Ai căutat în toate camerele?
   - Da, am controlat chiar și cuptorul.
   - Nici o urmă de băiat?
   Andersson a zăbovit în dreptul ușii.
   - E ceva neclar? l-a întrebat Nina.
   Colegul ei se muta de pe un picior pe celălalt.
    - Nu cred că-i deloc în ordine ca tu să faci parte din ancheta asta, ținând seama că....
   - Uite care-i treaba, sunt aici și mi-a fost încredințată mie, i-a răspuns scurt. Apucă-te să restricționezi zona.
   - Bine, bine, și Andersson a plecat nu foarte convins.
   Buzele Juliei se mișcau, dar fără sunet. Nina îi ținea capul cu mâna stângă.
   - Salvarea e pe drum, a adăugat, în timp ce, cu mâna liberă îi controla corpul pe sub tricou.
   Nicio rană, nici măcar o zgârietura. Și nicio armă.
   Din depărtare s-au auzit sirene. A apucat-o panica.
   - Julia, a strigat și i-a dat o palmă pe față. Ce s-a întâmplat? Spune-mi!
   Pleoapele femeii s-au zbătut și a reușit sa focalizeze preț de câteva secunde.
   - Alexander, a mai șoptit.
   Nina s-a aplecat mai aproape.
   - Ce-i cu Alexander?
   - L-a luat. Femeia cealaltă l-a luat pe Alexander.
   Apoi Julia a leșinat.

   În timp ce Julia Lindholm era scoasă pe targă din apartamentul pe care-l împărțea cu soțul ei în cartierul Sodermalm, Annika Bengtzon mergea cu taxiul spre centrul Stockholmului.
    Mașina trecea de periferia orașului, la Roslagstull, tocmai când soarele se ridica deasupra orizontului, colorând acoperișurile în roșu-aprins. Contrastul cu străzile goale, întunecate, era foarte puternic.
   Șoferul o tot privea în retrovizor, dar Annika îl ignora.
   - Aveți idee cum a pornit focul? a întrebat-o.
   - V-am mai spus, n-am chef sa vorbesc, i-a răspuns, cu ochii la clădirile care se perindau dincolo de fereastră.
   Tocmai îi arsese casa. Cineva aruncase trei grenade incendiare pe geam, prima la piciorul scării, apoi câte una în camerele copiilor.
   Reușise să-și scoată băiatul și fata pe geamul de la dormitorul ei, în spatele casei, iar acum îi ținea strâns, pe bancheta din spate a mașinii. Toți trei miroseau a fum și bluza albastră îi era pătată cu funingine.
   Aduc moarte și durere. Toți cei pe care-i iubesc mor.
   „Gata! Oprește-te! și-a impus cu duritate și și-a mușcat falca. Am reușit. Trăim. Adună-te!“
   - De obicei, nu iau pe nimeni pe datorie, i-a spus șoferul îmbufnat, apoi a oprit la stop.
   A închis ochii. Aflase, cu șase luni înainte, ca Thomas, bărbatul ei, era încurcat cu o colegă, o blondă mică și rea, o chema Sophia Grenborg. Annika le tăiase macaroana fără sa-i spună lui Thomas că știa ceva.
   Ieri însă, Thomas aflase de acțiunea ei.
    - M-ai mințit și te-ai prefăcut și m-ai dus de nas luni întregi, îi strigase el. Așa faci mereu. Tu trebuie sa hotărăști cum arata lumea și, dacă nu-i place acela, e un cretin.
   - Nu-i adevărat, a șoptit Annika, dându-și seama că era gata sa izbucnească în lacrimi.
   - M-a sunat. Mi-a cerut să ne vedem din nou. Plec la ea acum.
   A deschis ochii larg, încercând să-și oprească lacrimile. Fațadele din piatră ale clădirilor străluceau și, la trecerea mașinii, geamurile sclipeau.
   - Dacă pleci acum, nu te mai întorci niciodată!
   Se uitase la ea lung, cu privirea aia nouă, rece și necunoscută, cu ochii goi.
   - În ordine.
   Îl urmări cum pășea pe parchet, cum își lua servieta, cum deschidea ușa. Se oprise o secundă sub ploaia cenușie; ușa se închisese în urma lui, fără sa privească înapoi măcar o dată.
   Bărbatul ei a părăsit-o, cineva a încercat s-o omoare și i-a aruncat trei grenade în casă. Cineva a încercat sa-i omoare copiii și pe ea, iar el nu a fost acolo ca să-i salveze. Trebuise să se descurce singură.
    Îi era clar cine-i aruncase bombele: vecinul din spate, cel care-i intrase în curte cu mașina de tuns iarba și-i pusese la pământ straturile de flori, ăla care făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să scape de ea. Wilhelm Hopkins, președintele asociației de proprietari.
   Și-a strâns copiii mai aproape.
   O sa ți-o plătesc, nenorocitule!
   Încercase să-l sune pe Thomas, dar avea mobilul închis. Nu voia sa fie deranjat - iar ea știa ce făcea dumnealui. N-a lăsat niciun mesaj, a respirat de câteva ori, tare, în telefon, în viața lui cea nouă, apoi a închis. Așa-i trebuia!
   - La ce număr ziceați ca mergeți?
   Șoferul a intrat pe Artillerigatan.
   I-a mângâiat pe copii pe cap, ca să-i trezească.
   - Am ajuns, a șoptit ea și taxiul s-a oprit. Am ajuns acasă la Anne. Hai, dragilor...
   A deschis portiera și răcoarea zorilor a năvălit în mașină. Ellen s-a ghemuit și mai mult, Kalle a scâncit în somn.
   - Va rog să-mi lăsați mobilul drept gaj.
   Annika a scos copiii din mașină, s-a întors și a aruncat telefonul pe bancheta din spate.
   - L-am închis, ca să nu vă treacă prin cap sa dați vreun telefon, i-a răspuns și a trântit portiera.

   Anne Snapphane a întors capul și a privit pe furiș la bărbatul de pe perna de alături, la părul lui negru dat cu gel, răvășit pe frunte, la nările care fremătau ușor. Adormea încet-încet.
   Trecuse ceva vreme de când nu mai dormise cu cineva.
   Cat e de frumos și de tânăr. Un puști.
   „Mă întreb dacă mă consideră prea grasă“, a gândit și s-a uitat să vadă dacă nu-i cursese rimelul. Da, ma rog, puțin. „Prea grasa. Sau prea bătrână", a gândit.
   Cel mai excitant i se păruse mirosul de bere Larger din gura lui, chestie de care s-a cam jenat. Șase luni de când nu mai pusese gura pe alcool. Doar șase luni? I se părea o eternitate.
   S-a întors pe o parte ca sa-i poată studia profilul mai bine.
   Ar putea fi începutul unei legături noi, ceva proaspăt, distractiv și interesant. Ar da foarte bine în casetele alea mici pe care le publicau ziarele când îi luau vreun interviu: Familie: fiica, 5 ani, prieten, 23 de ani.
   A întins mâna și i-a atins parul.
   - Robin, a șoptit, aproape fără sunet și și-a dus degetele deasupra feței lui. Spune-mi că-ți sunt dragă.
   Țârâitul agresiv al soneriei l-a facut să sară din somn și a privit dezorientat împrejur. Anne și-a tras mâna, de parcă o arsese ceva.
   - Ce dracu'? a întrebat tânărul, privind-o de parcă o vedea prima oară.
   Anne și-a tras cearșaful sub bărbie, schițând un zâmbet.
   - E doar soneria. Nu mă duc să răspund.
   Bărbatul s-a ridicat în capul oaselor. Loțiunea pentru păr lăsase o pată pe pernă.
   - E bărbatu-tău? a întrebat-o îngrijorat. Parcă ziceai că ești singură.
   - Nu e niciun bărbat, i-a răspuns în timp ce se ridica din pat, cu cearșaful într-o mână.
   În drum spre ușă se chinuia să se acopere cât mai mult.
   Din nou, soneria.
   - Așteaptă, la dracu'! a strigat, enervată.
   Nu avusese pe nimeni de atât de multă vreme și acum
   - Rahat!
   Bâjbâia cu încuietoarea și i-a scăpat un suspin.
   În fața ușii erau Annika, Ellen și Kalle.
   - Ce vrei? a întrebat-o pe un ton aspru.
   Annika a oftat, parcă nu mai avea putere să explice de ce se aflau acolo.
   - Ai habar cât e ceasul?
   - Putem să rămânem la tine? Ne-a ars casa.
   Anne a privit spre copii. Le-a ars casa? În spatele ei, a auzit cum Robin trăgea apa.
   - Nu-i un moment bun, a spus și și-a tras cearșaful mai sus.
   Kalle a început să plângă și atât i-a trebuit și lui Ellen. Anne simțea cum răcoarea de pe hol îi cuprindea picioarele.
   - Ia, tăceți. La urma urmei, e miezu' nopții.
   Annika o privea cu ochii umezi.
   Iisuse, să nu-nceapă și ea!
   - N-avem unde să ne ducem.
   Robin a tușit din dormitor. Doamne, te rog, să nu plece!
   - Annika, ți-e clar că nu-i vina mea.
   Annika a tras aer, parcă voia să zică ceva, dar din gât nu i-a ieșit niciun sunet.
   Anne a încercat să zâmbească.
   - Înțelege-mă.
   Îl auzea pe Robin mișcându-se în dormitor.
   - Nu sunt singură și n-ai idee cât e de important pentru mine.
   Ochii Annikăi s-au micșorat.
   - Cât de egoistă ai devenit?
   Anne a clipit.
   - N-am reușit să iau niciun ban din casă, nu pot plăti nici măcar taxiul. Poate crezi c-ar trebui să dormim în stradă.
   Anne a tras adânc aer in piept.
   - Adică, vrei să zici că e rândul meu să te ajut?
   Annika a ridicat vocea.
   - E prea mult să-ți cer ajutor, măcar de data asta?
   Se îmbrăca, o să plece.
   Știa - avea să plece și, ca să-l facă să mai stea puțin, a ieșit pe scară și a închis ușa în urma ei.
   - De-atâtea ori a trebuit să stau să te ascult, a început ea, încercând, totuși, să se abțină. Toți anii ăștia ți-am înghițit văicărelile, toațe-ti mergeau pe dos, plictisitoru' de bărbată-tu, slujba aia nenorocită. Să-ți spun ceva - nu eu sunt cea care dezamăgește!
   Simțea cum începeau să-i tremure picioarele.
   - Vreau să cred că glumești.
   - Toata energia irosită cu tine, toată, puteam s-o folosesc pentru mine, a continuat ea, pe un ton nesigur. Și atunci eu aș fi fost cea realizată. Aș fi primit un post de prezentatoare și m-aș fi umplut de bani.
   - Post de prezentatoare?
   Annika era complet nelămurită.
   - Sa nu cumva să crezi c-am uitat cât erai de arogantă când ai primit tu postul ăla - mie mi se cuvenea! Eu mi-am rupt coatele atîția ani la firma aia nenorocită.
   - Despre ce Dumnezeu vorbești?
   - Vezi? N-a însemnat nimic pentru tine. Nimic din ce-am făcut eu vreodată n-a fost suficient de bun după tine.
   Annika plângea, îi șiroiau lacrimile pe obraz. Mereu fusese o miorlăită.
   - Înțeleg că nu-ți pasă nici cât negru sub unghie, da' în sfârșit am și eu o șansă care poate duce undeva. Îmi porți pică pentru asta?
   S-a lăsat liniște preț de câteva secunde. Apoi Annika și-a suflat nasul.
   - N-o să te mai deranjez niciodată.
   Și-a luat copiii de mână și s-a întors spre scară.
   - Așa să faci.
   A intrat în hol, apoi a ieșit din nou.
   - Du-te la un hotel, i-a strigat în urmă. Ai suficienți bani, poți să-ți permiți.
   A închis ușa; Robin stătea în spatele ei. Își trăsese blugii și bluza și făcea câteva mișcări de încălzire.
   - Încotro? l-a întrebat, încercând să-i zâmbească.
   - Acasăa. O iau din loc devreme.
   Anne a vrut să-și adune mai strâns cearșaful în jurul trupului, dar s-a răzgândit și l-a lăsat să cadă. I-a întins brațele.
   Bărbatul și-a legat și celălalt șiret.
   - Da' credeam ca ești șomer, a răspuns ea, înțepată.
   I-a privit sânii.
   - Am repetiție cu formația.
   O minciună, evident.
   A luat cearșaful de jos și s-a acoperit.
   - Îmi placi.
   Bărbatul a tăcut ceva mai mult decât ar fi fost cazul.
   - Și tu-mi placi.
   Te rog, nu-mi spune: „Nu-i vina ta, e vorba despre mine."
   - Mă suni? l-a intrebat.
   Bărbatul a înghițit, apoi a sărutat-o grăbit pe ureche.
   - Sigur, i-a răspuns și a tras ușa, grăbit.

   Doctorul a intrat la Urgențe; halatul îi flutura în urmă.
   Nina a fost deosebit de surprinsă să vadă cât era de tânăr - chiar mai tânăr decât ea. I-a aruncat o privire în timp ce se îndrepta spre targa pe care se afla Julia.
   - Știm ce s-a întâmplat? a întrebat-o în timp ce-i băga Juliei o lanternă mică în ochi.
   - A fost găsită în apartamentul ei. A avut loc o crimă - soțul ei a fost împușcat în pat.
   - A vorbit cu dumneavoastră? a spus doctorul în timp ce-i băga lanterna în celălalt ochi.
   Voia să-și descheie vesta antiglonț, dar s-a abținut.
   - Nu cine știe ce. La început am crezut că-i moartă.
  - Reacție normală la pupile, a continuat el și a stins lanterna. Ați identificat-o?
   A întins mana după o tabletă.
   - Julia Maria Lindholm, 31 de ani. Numele de fată Hansen.
   Doctorul a notat ceva și a lăsat jos tableta. Și-a pus stetoscopul și i-a luat Juliei tensiunea; Nina a așteptat, tăcută.
   - Puțin cam mare, dar stabilă.
   A luat o foarfecă și i-a tăiat tricoul.
   - Erau urme de sânge în locul unde ați găsit pacienta?
   - N-am văzut nimic în afară de picăturile de pe fața ei. Nu cred că are vreo traumă fizică.
   - Nicio rană de intrare sau ieșire? Nicio tăietură?
   Nina a negat din cap.
   - E posibil să fi fost lovită cu un obiect neascuțit, care nu a lăsat urme vizibile, a continuat doctorul, în timp ce o palpa.
   Julia nu a reacționat.
   I-a controlat gâtul.
   - Nicio redoare, pupile normale, nu are contuzii.
   I-a ridicat picioarele.
   - Fără fracturi de șold.
   Apoi i-a luat mâna și a mângâiat-o.
   - Julia, vreau să-ți controlez nivelul de conștiență. Vreau să văd dacă reacționezi la durere.
   I-a presat cutia toracică. Fața femeii s-a contorsionat și a scos un țipăt.
   - E în ordine, a spus el și a notat ceva pe tabletă. Vreau să facem un EKG și pe urmă te las în pace.
   I-a pus câțiva electrozi pe piept și a învelit-o cu o pătură groasă.
   - Vreți să stați cu ea?
   Nina a aprobat din cap.
   - Țineți-o de mână și vorbiți-i.
   S-a așezat pe marginea patului și i-a luat mâna umedă și rece.
   - Ce are?
   N-o lăsați sa moară! Vă rog, spuneți-mi că nu moare!
   - E în stare de șoc psihologic. Se întâmplă uneori, pacienții rămân muți și paralizați. Nu mai mănâncă și nu beau. Îi privești în ochi, dar n-au habar că ești acolo.
   A ridicat ochii spre Nina, apoi și-a mutat privirea.
   - Nu e ceva periculos. O sa treacă.
   O să treacă? Și totu' o sa revină la normal?
   A privit fața Juliei, genele blonde, părul. Stropii de sânge se uscaseră și se închiseseră la culoare. Îi treceau prin minte crâmpeie de la ultima lor întâlnire, ca niște secvențe scurte.
   - Nu mai suport, Nina. Trebuie sa fac ceva.
   - Te rog, spune-mi, ce s-a-ntâmplat?
   Julia păruse disperată, avea crăpături fine pe obraji. Erau încă vizibile sub petele de sânge. Acum cât timp se întâmplase? Trei săptămâni? O lună?
   - Julia, a spus ea, încet. Eu sunt, Nina. Ești la spital, totu' o sa fie bine.
   Pe bune? Chiar crezi așa ceva?
   L-a privit pe doctor, care era așezat la căpătâiul patului și completa un formular.
   - Și acum, ce se întâmplă? l-a întrebat.
   - Vreau s-o trimit la computer tomograf, să ne asigurăm că nu are leziuni cerebrale. Îi dam un sedativ și o trimitem la psihiatrie. Cu puțin noroc, va trebui să facă câteva ședințe de terapie. O cunoașteți personal?
   Nina a aprobat din cap.
   - În următoarele luni, va avea nevoie de mult sprijin, a mai adăugat el și a ieșit.
   Ușa s-a închis ușor, cu un sunet slab de sucțiune.
   Orice zgomot părea acum mai puternic, în liniștea din încăpere: bâzâitul ventilatorului, respirația Juliei, sunetele aparatului de EKG. Pașii de pe coridor, un telefon care suna, un copil care plângea.
   Camera sterilă era înghesuită și răcoroasă, fără ferestre; două tuburi care clipeau în tavan împrăștiau o lumină aspră și puternică. Și-a desfăcut mâna din cea a Juliei și s-a ridicat. Genele femeii au fluturat ușor.
   - Julia, i-a șoptit, aplecându-se spre ea. Bună, eu sunt. Uita-te la mine...
   Un oftat slab.
   - Ascultă-mă. Deschide ochii. Privește-mă. Vreau să-ți vorbesc.
   Niciun răspuns.
   A umplut-o furia, ca o vomă.
   - Renunți. Ca de obicei. Te relaxezi și-i lași pe ceilalți să-ți rezolve problemele.
   Nicio mișcare.
   - Ce crezi că pot sa fac? a întrebat-o Nina, apropiindu-se de pat. N-am cum să te ajut acum! De ce nu mi-ai spus? Aș fi avut o posibilitate...
   I-a hârâit radioul.
   - 9070 către 1617. Terminat.
   Șeful încerca s-o găsească.
   S-a îndepărtat de pat, privind țintă la un dulap plin de bandaje, în timp ce scotea microfonul și a apăsat butonul de transmisie.
   - Aici 1617. Sunt cu Julia Lindholm la spitalul din cartierul Sodermalm. Tocmai a fost examinată la Urgență. Terminat.
   - Nu poți sta acolo ca să aștepți. Avem urgent nevoie de raportul tău. Îl trimit pe Andersson cu mașina. O să stea el până găsesc pe altcineva s-o păzească. Terminat.
   I s-a pus o gheară în gât de frică.
   Cineva care s-o păzească.
   Bineînțeles, Julia era suspectă.
   Suspectul principal în asasinarea unui polițist.
   A ieșit din camera fără s-o mai privească.

   ȘTIRE DE ULTIMĂ ORĂ
   DAVID LINDHOLM, ASASINAT
    Actualizat 3 iunie, ora 05:24 a.m.
   Comisarul de poliție David Lindholm a fost găsit asasinat la locuința lui din Sodermalm.
   Lindholm este cel mai cunoscut și respectat detectiv din Suedia, printre altele și datorită rolului său de expert comentator pentru Criminal.
   I se atribuie în mod direct câteva dintre cele mai remarcabile operațiuni ale politței din ultimii zeci de ani, care au dus la soluționarea celor mai brutale și complexe cazuri din istoria criminalisticii suedeze.
   David Lindholm se trage dintr-o familie Tnstarita din Djursholm, o suburbie a Stockholmului. În ciuda originii, a hotărât sa intre în poliție. După mai mulți ani petrecuți în mediul dur al unității de reacție rapidă a poliției din cartierul Norrmalm, a fost promovat la rangul de detectiv.
   A devenit cunoscut publicului larg din Suedia datorită programului de televiziune Criminal, unde era comisarul direct, cu atitudine deschisă, dar, cel mai important, a ajuns o figură legendară pentru felul în care a condus criza ostaticilor de la grădinița Cowslip din Malmo, de acum 5 ani.
   Atunci, un bărbat înarmat s-a baricadat în încăperea copiilor din grupa mică, amenințând să-i omoare unul câte unul. David Lindholm a fost cel care a stabilit contactul cu bărbatul și, după două ore de negocieri, a reușit să-l aducă, dezarmat, la o mașină de poliție.
   Cu aceasta ocazie, Bertil Strand, fotograful publicației noastre, a câștigat premiul Fotografia anului la categoria Cea mai bună imagine de știri în fotografia clasică.
   Cu doi ani în urmă, în timpul interogatoriului unui cetățean american, care fusese condamnat la închisoare pe viață, Lindholm a obținut informații referitoare la jaful asupra unei mașini de transport valori din Botkyrka. Au fost arestați cinci bărbați și s-a putut recupera cea mai mare parte a sumei de 13 milioane de coroane.
   (actualizări permanente)

   Mașina lui Andersson a ajuns în trombă în fața intrării de la Primiri Urgențe, iar când a oprit roțile au
lăsat dâre pe asfalt. Nina a deschis portiera de pe partea șoferului.
   - Julia Lindholm a fost examinată. Stai cu ochii pe ea până îți vine schimbul. Nu cred că mai durează mult.
   Andersson și-a scos picioarele din mașină.
   - Care-i treaba cu asasina noastră? Dureri menstruale?
   Nina a strâns pumnii.
   - Mă duc înapoi ca să-mi scriu raportul.
   - Ai auzit cumva evaluarea preliminară a cauzei morții? Întâi i-a băgat un glonte în trunchiul cerebral și după aia i-a zburat socoteala.
   Nina a închis portiera și a lăsat mașina să ruleze încet spre Ringvagen. Se luminase de-a binelea și traficul se aglomera deja. S-a uitat la ceas - 6 fără 25. Termina tura la 6, dar probabil că avea s-o apuce 7 sau 8 până își scria raportul și completa toate hârtiile...
   Cum pot să mă gândesc la formulate de completat? Ce fel de om sunt?
   A tras aer adânc in piept, dar sunetul s-a auzit ca un plânset. Mâinile îi tremurau pe volan.
   La dreapta pe Hornsgatan. Schimbă viteza. Trecu pe banda întâi.
   Apoi i-a venit în minte gândul care-i dăduse târcoale de când intrase in apartament: Trebuie să-i sun pe Holger și Viola.
   Neapărat, trebuia să vorbească cu părinții Juliei. Singura problemă era cât de mult putea să le spună. Nimic din ce văzuse la locul crimei, pentru că nu erau implicați în caz... dar nu despre asta era vorba. Decența, bun-simț elementar.
   La urma urmei, crescuse alături de Julia și de părinții ei. Practic, o salvaseră de viața de care avuseseră parte cei doi frați ai ei. Petrecuse multe veri la ferma lor atunci când maică-sa lucra în schimburi la abatorul de păsări din Valla. În timpul școlii, mergea adesea cu Julia acasă și beau ceai la masa cea mare din bucătăria fermei. Își amintea gustul supei din coadă de vacă și al sendvișurilor, mirosul vag de fermă care plutea în jurul lui Holger.
   Târziu, când maică-sa ieșea din schimb, lua autobuzul și se întorcea acasă la Ekeby...
   S-a scuturat.
   Am avut mare noroc s-o am pe Julia alături.
   Câțiva adolescenți beți, care ieșiseră de la festivitatea de absolvire a liceului, se clătinau braț la braț pe trotuar, trei băieți și o fată. Tânăra abia se ținea pe picioare, drept care băieții o cam trăgeau după ei.
   Ai grijă, fetițo. Nu-i lăsa să-ți facă vreun rău...
   Unul dintre băieți a văzut-o și i-a făcut un semn obscen.
   Atunci a aprins luminile albastre și a pornit sirena. Efectul a fost instantaneu. Au fugit ca niște gazele, inclusiv fata.
   A oprit în fata secției de poliție. A urmat o liniște imensă, aproape ca avea ecou. A rămas în mașină câteva minute, ascultând doar liniștea.
   A oftat, și-a desfăcut centura și a luat resturile de mâncare lăsate în mașină de Andersson și cutia ei goală de Diet Coke, ca să le arunce în coșul din parcarea secției.
   Când a intrat, Pettersson, șeful secției, era la telefon și i-a făcut semn să se așeze.
   - La 5? a întrebat in receptor. Nu e puțin cam târziu? Majoritatea polițiștilor noștri... Da, e drept... Da, așa e. Bine, atunci rămâne pentru ora 17.
   A pus receptorul în furcă.
   - Ce chestie groaznicăa, a spus, frecându-și chelia. Ce se întâmplă cu societatea noastră?
   Vorbea exact ca inspectorul Wallander, a gândit Nina.
   - O să păstrăm un minut de reculegere pentru David Lindholm, a continuat Pettersson. La ora 5, schimbul de noapte e deja aici, iar cel de zi nu a plecat încă, ceea ce înseamnă că cei mai mulți pot fi de față. Toate secțiile de poliție din țară iau parte. Lindholm era cunoscut și respectat peste tot, și-a facut o mulțime de prieteni după toți anii cât a tinut prelegeri la Academia de Poliție, fie că erau recruți tineri sau polițiști mai vechi...
   - Ai grijă să nu afle presa, i-a răspuns Nadia.
   Pettersson a privit-o surprins, apoi iritat.
   - Bineînțeles că anunțăm presa. Se pare că știrile de la radio vor să facă o transmisie în direct.
   - Dacă ai plănui să dai o spargere la un magazin și ai afla că activitatea poliției e întreruptă în toată Suedia la ora 17, timp de 1 minut, când ai alege să o faci? Și, oricum, cum transmiți 1 minut de reculegere? Nu e cam... ciudat?
   Șeful a privit-o inexpresiv câteva secunde, apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului de la Ikea, care a scârțâit sub greutatea lui.
   - Bine, hai să trecem la treabă.
   Nina și-a scos carnețelul. A trecut prin toate însemnările pe un ton monoton, apelul de la ora 03:21, împușcăturile suspecte care se auziseră pe Bondegatan. Hoffman, din mașina 1617, primise conducerea întregii operațiuni, din cauză că atât unitatea de comandă, cât și cea de reacție rapidă erau ocupate la Djursholm. Persoana care le furnizase informația, un anume Gunnar Erlandsson, care locuia în clădirea respectivă, le-a declarat că fusese trezit din somn de zgomote care semănau cu focuri de armă și care veneau din apartamentul de deasupra. Pentru că nu primiseră niciun răspuns din apartamentul menționat, patrulele 1617 §i 1980 pătrunseseră în apartament, respectând prevederile paragrafului 21 al Regulamentului polițistului, plecând de la presupunerea că orice întârziere ar fi putut înrăutăți situația. Acolo au găsit două persoane, pe David și Julia Lindholm. David Lindholm era întins pe pat, împușcat de două ori, în cap și tors. Julia Lindholm a fost găsită în baie, în stare de șoc avansat. A fost dusă la spitalul din Sodermalm, pentru tratament.
   A închis carnetul și l-a privit pe Pettersson.
   Din nou, bărbatul a clătinat din cap.
   - Cine ar fi crezut că se va sfârși așa?
   - Mai e ceva, a adăugat ea, privind la carnetul închis. Julia a spus ceva ciudat înainte de a leșina.
   - Ce?
   - Despre băiatul lor, Alexander. A spus: „L-a luat. Femeia cealaltă l-a luat pe Alexander".
   Pettersson a ridicat din sprâncene.
   - „Femeia cealaltă"? Ce dracu' a vrut să spună? Mai era cineva în apartament?
   Nina s-a simțit prost.
   - Nu.
   - Erau urme de efracție sau de luptă?
   S-a gândit o secundă.
   - După câte-mi dau seama, nu, dar criminaliștii or să...
   - Și ușa era încuiată?
   - Se închide automat dacă nu e fixată pe deschis.
   Șeful de secție a scos un oftat adânc.
   - A' naibii treabă, săracu' David. Se pare că era mai nebună decât ne-am imaginat.
   - Cu toate astea, Alexander lipsește, a continuat Nina. Nu era în apartament, camera lui era goală.
   Bărbatul a băgat în gură niște tutun de mestecat.
   - Și? Unde e?
   - Nu știu.
   - I-a raportat cineva dispariția?
   - Nu încă.
   - Știm dacă i s-a întâmplat ceva?
   - Nu. Am căutat doar prin tot apartamentul și nu l-am găsit.
   - Categoric că informațiile despre cealaltă femeie și despre băiatul dispărut trebuie incluse în raport. Alege-ți cuvintele cu grijă, însă.
   A simțit cum începeau să-i ardă obrajii.
   - Cum adică? Ce vrei să spui?
   Pettersson a privit-o fix câteva clipe, după care s-a ridicat și și-a îndreptat spatele.
   - După câte știu, nu trebuia să fii în tură noaptea trecută. Nu erai liberă?
   - Am făcut o tură în plus. Intru de serviciu din nou la ora 16.
   Bărbatul a oftat.
   - Ziarele au început să sune. Nu vorbești nimic. Toate comentariile trec prin biroul de presă. Fără scurgeri de informații spre femeia aia de la Kvallspressen...
   Nina s-a ridicat de pe scaun, a luat-o pe coridor, a trecut de sala cea mare și a intrat intr-un birou mic. S-a așezat, a deschis calculatorul și a intrat în baza de date pentru raportarea incidentelor. S-a apucat să completeze toate câmpurile, sistematic și cu răbdare - ora apelului, personalul de poliție implicat, adresa de la locul crimei, partea vătămată, decedați, suspecți.
   Suspecți?
   Numele ei va apărea ca autor al raportului. Va fi legat pentru totdeauna de asasinarea lui David Lindholm, cazul va fi anchetat și examinat pentru următorii 50 de ani, iar ea va fi persoana din spatele acestui raport. Va fi cea care a introdus toate detaliile preliminare; trebuia să formuleze cazul.
   Suspecta: Julia Lindholm.
   A împins tastatura deoparte, a ieșit pe coridor, a făcut câțiva pași la dreapta, apoi s-a întors și a luat-o la stânga.
   „Am nevoie de ceva. Cafea? Dacă beau cafea nu mai dorm. Un sendviș de la aparat?" Simpla idee i-a făcut greață.
   S-a îndreptat spre aparatul de dulciuri. Nu rămăseseră decât pachete cu dulciuri acrișoare. A găsit o monedă de 10 coroane în buzunar și a cumpărat penultimul pachet. S-a îndreptat spre biroul șefului și a bătut la ușă.
   Pettersson a ridicat ochii din ecran.
   - Iartă-mă, pe cine să trec la partea vătămată? Victima crimei sau toată familia?
   - Trece victima crimei, i-a răspuns acesta scurt și și-a reluat lucrul.
   - Chiar dacă-i decedat?
   - Chiar dacă-i decedat.
   A mai rămas un timp în cadrul ușii.
   - Mai e ceva. Alexander.
   Pettersson a oftat.
   - Normal era să fie în apartament, a continuat Nina. Cred că ar trebui să...
   Șeful continua să privească ecranul.
   - Dacă mami l-a împușcat pe tati, atunci probabil că-i mai bine ca n-a fost acolo să vadă scena, i-a răspuns, iar Nina a înțeles că se încheiase conversația.
   S-a întors și a dat să iasă.
   - Hoffman!
   S-a oprit și l-a privit peste umăr.
   - Crezi că ai nevoie de un debriefing? a întrebat-o și tonul lui sugera că ar fi fost lucrul cel mai ridicol într-un caz atât de tragic.
   - Nu, mulțumesc, i-a răspuns și s-a întors în birou.
   A deschis punga de dulciuri și a scos un icnet când a băgat în gură prima bomboană. Erau al dracu' de acre.
   În loc să completeze căsuța pentru suspect, a trecut la formularul în care se completau cazurile în care se aplica paragraful 21 din legea poliției. Era mai ușor de completat decât numele Juliei.
   A terminat de completat formularele, inclusiv pe cel care detalia interogatoriul luat lui Erlandsson, de la etajul doi.
   A privit lung la ecran.
   A dat clic pe căsuța suspect.
   A tastat repede Julia Lindholm.
   A închis programul și a ieșit repede din încăpere, înainte să se răzgândească.

   - Mami, mi-e foame. Aici au unt de arahide?
   Annika a deschis ochii și s-a trezit uitându-se la o draperie albă. N-avea habar unde era. Capul îi era greu ca un pietroi și avea o gaură mare și neagră în piept.
   - Și ciocolată și dulceață?
   Hotel. Recepție. Cameră. Realitate.
   S-a întors pe partea cealaltă. Copiii stăteau unul lângă celălalt, în pijamale, cu ochii strălucitori și părul vâlvoi.
   - Ne-a ars și untul de arahide în incendiu? a întrebat Kalle.
   - Și Poppy, a adăugat Ellen și a început să-i tremure buza. Poppy și Leo și Russ au ars cu toții...
   Doamne? Ce pot să le spun? Cum pot să le răspund?
   Amețită, a dat cearșaful la o parte, i-a tras pe copii mai aproape, i-a ținut în brațe și i-a legănat, iar în acest timp, gaura neagră din piept se făcea tot mai mare.
   - Probabil că au ciocolată, le-a răspuns, cu voce groasă. Și dulceață. Nu știu sigur dacă și unt de arahide.
   - Bicicleta mea nouă, a spus Kalle. A ars și ea?
   Calculatorul. Toate e-mailurile salvate acolo. Cartea mea de telefon și agenda. Cadourile noastre de nuntă.
   Căruțul. Primii pantofiori ai lui Kalle.
   L-a mângâiat pe cap.
   - Avem asigurare, așa c-o să le căpătăm înapoi.
   - Și pe Poppy? a întrebat Ellen?
   - Și putem reconstrui casa, a răspuns Annika.
   - Nu mai vreau să trăiesc în casa aia, a zis Kalle. Vreau să merg acasă și la grădinița mea, aia adevărată.
   A strâns din ochi și lumea toată i s-a zdruncinat.
   Locuiau doar de-o lună în vila de pe Vinterviksvagen, în Djursholm. Vechiul apartament de pe Kungsholmen fusese vândut unui cuplu gay, care se mutase deja și care desființase bucătăria.
   - Hai să mergem să mâncăm micul dejun, le-a spus și s-a dat jos din pat cu greu. Întâi să ne îmbrăcăm cu ceva.
   Ellen a privit-o cu reproș.
   - Da', mami și alea au ars!
   Până să ajungă Annika în stradă, după ce Anne refuzase să-i primească, șoferul taxiului a plecat cu telefonul ei cu tot. Nu putea să cheme alt taxi și nu avea ce să mai ofere la schimb, așa că altă posibilitate nu era decât să ia copiii de mână și să pornească.
   Avea o idee vagă că s-ar afla un hotel prin preajmă și au pierdut trei sferturi de oră mergând în cerc. Când a ajuns în fața recepției, era pe punctul de a leșina.
   Recepționerul privea speriat în timp ce Annika i-a explicat din ce motiv au ajuns acolo. Au primit o cameră la etajul al doilea.
   Acum a lăsat ușa camerei să se închidă în urma lor, și-a luat copiii de mână și s-au urcat în lift.
   Restaurantul era o chestie minimalistă, cu pretenții ambițioase: un perete de sticlă, rafturi de cărți, mobilier din oțel și lemn de cireș. Ceasul de pe perete arăta ora 9 și un sfert. Dormise cam 4 ore.
   Bufetul de mic dejun fusese golit și sala era pe jumătate pustie. Oamenii de afaceri plecaseră de mult la întâlnirile lor importante și rămăseseră doar o pereche mai în vârstă și trei turiști japonezi care se holbau la ea și la copii, la blugii ei rupți și la bluza ei de firmă, pătată de funingine, la Kalle în pijamaua lui de Batman și la Ellen, în pijamaua ei cu fluturași.
   Ne scuzați că vă deranjăm tihna micului dejun cu dinții noștri nespălați și cu picioarele noaste goale.
   A strâns din dinți, și-a umplut o ceașcă mare cu cafea, a luat un iaurt și trei felii de somon afumat. Singurul lucru pe care-l putea înghiți era iaurtul, dar a luat somonul pentru ca era inclus în preț, 2.125 de coroane pentru o „cameră dublă standard", care semăna mai curând cu un puț de lift.
   Nu mă pot descurca singură. Am nevoie de ajutor.
   - Nu se poate! a zis Berit Hamrin. Tonul tău e perfect normal.
   - Alternativa e să mă așez și să mor și dacă aveam de gând să fac așa ceva, puteam să rămân în casă, i-a răspuns Annika, asigurându-se că ușa de la baie era închisă.
   Găsise Cartoon Network pe televizorul din cameră, și îi băgase pe copii înapoi în pat, fiecare cu o cutie de cereale trase în zahăr în lipsa altor dulciuri. Apoi se închisese în baie, unde mai era un telefon și o sunase pe colega ei de la redacție.
   - Și n-ai reușit să iei nimic din casă? Am citit despre incendiu pe fluxul de știri, dar n-am avut habar ca era vorba de casa ta. Hristoase!
   Annika s-a prăbușit pe closet și și-a sprijinit capul în palmă.
   - Conform agenției de știri, casa a ars în totalitate, a mai spus Berit. N-a sunat nimeni de la ziar să te întrebe ce s-a întâmplat?
   - Habar n-am. Mi-am lasat mobilul în gaj la șoferul de la Stockholm Taxis. Nu cred să fi sunat cineva. La urma-urmei, n-a murit nimeni.
   Berit a tăcut. Pe Annika a trecut-o un fior rece pe șira spinării.
   - De ce ai nevoie mai întâi? a întrebat Berit într-un târziu.
   - Copiii sunt în pijamale, iar eu n-am niciun ban.
   - Ce mărimi au? a continuat Berit și a apăsat pe butonul unui pix.
   - 110 și 128.
   - Încălțăminte?
   I s-a pus un nod în gât și nu putea respira.
   Nu începe să plângi. Nu acum.
   - Ellen are 26 și Kalle 31.
   - Stai acolo. Ajung cam într-o oră.
   A rămas așezată pe closet, cu ochii pironiți pe suportul pentru prosoape. Simțea cum o durea gaura din piept. Nu avea voie să se piardă în ceața autocompătimirii și a disperării - trebuia să se gândească la copii.
   Ți s-a dus viața, i-a șoptit o voce, dar știa că nu era adevărat: Scooby-Doo urla din dormitor că-i era frică de fantome. Nu ți-a mai rămas nimic. 
   - Ba mi-a rămas, să fie al dracu', a strigat.
   Casa era importantă, locul căruia îi aparții, dar asta nu însemna că era vorba doar de patru pereți. Putea fi vorba despre oameni, de proiecte, de ambiții.
    Nu ți-a rămas nimic care să aibă vreo însemnatate. 
   Oare era adevărat?
   Astăzi nu avea cu mult mai puțin decât ieri.
   Copiii nu aveau haine, computerul arsese, dar restul era aproape la fel.
   În afară de Thomas.
   Și de Anne. Cea mai bună prietenă.
   S-a ridicat și s-a privit în oglindă
    Mi-au rămas doar copiii. Eu și copiii. Orice altceva ne-a fost luat.
   Pierduse.
   Oare n-ar trebui să se simtă mai rău de atât?

   Din cauza reducerilor de buget, Anders Schyman, redactorul-șef de la Kvallspressen, renunțase la biroul lui privilegiat din colț și se instalase într-un separeu din spatele biroului celor de la comentarii.
   Era o decizie pe care o regreta din ce în ce mai mult pe măsură ce trecea timpul.
   Singurul avantaj al reorganizării era contactul direct cu redacția: stătea în colțișorul lui, dar putea urmări permanent activitatea celorlalți.
   Cu toate că era abia 11 și jumătate dimineața, nivelul de activitate ar fi fost de neconceput în urmă cu câțiva ani. Situl web era actualizat permanent, cu excepția câtorva ore de mentenanță, la 4 dimineața, și nu era doar text, aveau conținut video, radio și publicitate. Termenele de predare ale ziarului, din ce în ce mai strânse, însemnau că întregul proces de producție fusese mutat pe timpul zilei, ceea ce era o mare noutate. Tradiția dicta ca ziarele de seară să fie făcute noaptea, preferabil de o gașcă de editori bețivi, hârșiți, cu ochii roșii și degetele pătate de nicotină. Astăzi nu se prea mai găseau asemenea relicve pe la ziar. Sau reușiseră să se adapteze la noul ritm, să lase băutura deoparte și să-și lustruiască pantofii, sau fuseseră puși pe liber, într-un program de disponibilizări, cu plăți compensatorii sau pensionare anticipată.
   Schyman a lăsat să-i scape un oftat adânc.
   Sentimentul că pierdea ceva din vedere devenise din ce în ce mai apăsător de-a lungul anilor, până la un moment dat, când reușise să înțeleagă: însăși esența muncii lor - lucrurile cele mai importante din jurnalism.
   În prezent, actualizarea sitului devenise deosebit de importantă, astfel că, de multe ori, oamenii pierdeau din vedere că trebuie să ai ce spune.
   Și-a amintit de sloganul critic lansat de rivalii lor, pe vremea când ziarul avea cele mai mari vânzări din Suedia: „Cel mai mare, dar niciodată primul. Cel mai mult, dar niciodată cel mai bun". Totul se făcea acum mult mai repede, cu prețul adevărului și al analizei.
   Să fim obiectivi totuși, a gândit el. Există și lucruri bune. De exemplu, ziarul de astăzi era o editie al dracu' de bună - articolul Annikăi Bengtzon despre criminala de la premiile Nobel, articolele incisive ale lui Berit Hamrin despre terorism și interviul lui Patrik Nilsson cu o vedetă de reality shows, care povestește despre tulburările ei alimentare.
   Problema era că toate astea erau deja știri vechi. Deși ziarul abia ajunsese pe tarabe, știrile erau de ieri și asta pentru că David Lindholm fusese găsit mort în patul lui, iar nevastă-sa era suspectă de crimă.
   Pe internet curgeau torente de laude pentru polițistul mort. Avea o intuiție inegalabilă în ceea ce privea natura umană și o capacitate extraordinară de a comunica. Era un anchetator extraordinar și cel mai credincios prieten pe care ți-l puteai dori.
   „Ce fac cu toate astea?" s-a întrebat Schyman.
   Nu mai era obișnuit sa se chinuie cu dileme etice. Mintea lui nu mai avea timp decât pentru analiză financiară și cifre de vânzări, în loc sa fie ocupată cu principii jurnalistice esențiale, cum ar fi evaluarea știrilor, verificarea surselor și decizia de a da nume sau nu.
   A privit spre camera știrilor.
   „Întâi am nevoie sa înțeleg situația."
   S-a ridicat în picioare și a ieșit hotărât din birou.
   - Ce facem cu superpolițistul ucis? l-a întrebat pe Spike, șeful de la știri, care mânca o portocală, cu picioarele pe birou.
   - Prima pagină, ș-apoi, a șaptea, a opta și la centru, i-a răspuns Spike.
   - Și știrea ca nevastă-sa e suspectă? a întrebat Schyman, așezându-se demonstrativ pe biroul lui Spike, foarte aproape de picioarele acestuia.
   Spike a înțeles mesajul și și-a coborât picioarele.
   - Vrei să zici cât de mare scriem titlul? a continuat Spike și a aruncat coaja de portocală în coș.
   - Atâta vreme cât dăm numele lui Lindholm ca victimă a crimei, apoi spunem că soția lui e suspectă, înseamnă c-o identificăm drept criminală, i-a răspuns redactorul șef.
   - Și?
   - Nici măcar nu a fost dusă la interogatoriu.
   - E doar o chestiune de timp.
   Spike stătea cu ochii în ecranul calculatorului.
   - Oricum, e deja peste tot. Concurența și ziarul ăla pompos de dimineață au și început cu defăimările.
   „Bun, a gândit Schyman, s-a dus dracului inițiativa etică."
   Berit Hamrin s-a apropiat de birou, cu geanta pe umăr și haina pe braț.
   - Foarte bune articole în ediția de azi, a încercat Schyman să pară încurajator. Avem vreo reacție?
   Berit a dat din cap spre ecranul lui Spike.
   - Julia Lindholm, a zis. Am luat decizia conștientă s-o identificăm drept criminală pe internet?
   - „Am luat", adică asociația jurnaliștilor din Suedia? a întrebat Spike.
   - După câte știu, doar două ziare mai publică știrea conform căreia nevasta lui Lindholm e suspectă, a intervenit Schyman.
   - Nu trebuie să-i dam numele.
   Berit s-a apropiat de Schyman.
   - Simplul fapt că publicăm numele lui David Lindholm, că scriem cum a fost împușcat în pat și că nevasta lui e suspectă, înseamnă că nu avem nevoie să dăm numele femeii. Oricine o cunoaște pe Julia va pricepe că-i persoana la care ne referim.
   - Trebuie să avem libertatea de a relata despre crime senzaționale, a spus Spike, indignat.
   - Nu cred că cea mai bună descriere pentru ce avem acum pe site se poate numi „relatare". Mai curând, „bârfe". Poliția n-a confirmat nimic până acum, așa că nu publicăm decât zvonuri.
   Schyman a observat că ceilalți ziariști au ridicat capul și ascultau discuția. O fi bine? O fi rău? Erau discuțiile etice sănătoase, sau poate-l făceau să pară slab? Hotărât lucru, a doua variantă.
   - Continuăm discuția la mine în birou, a spus el pe un ton ferm, împingându-i spre separeul său.
   Berit i-a răspuns trăgându-și haina pe ea.
   - Mă duc să mă întâlnesc cu o sursă.
   A dispărut pe scările care duceau în garaj.
   Schyman și-a dat seama că rămăsese cu mâna întinsă spre biroul lui și a lăsat-o să cadă.
   - Așadar, am pus deja pe site tot ce avem în legătură cu suspiciunea asupra soției? Cine a luat hotărârea?
   Spike și-a luat o expresie de nevinovăție rănită.
   - De unde să știu?
   Chiar așa. Ediția tipărită și cea online aveau editori diferiți.
   Schyman s-a întors pe călcâie și s-a dus la el în birou.
   Ce dracu' caut aici?

   Berit a adus 5 pungi mari.
   - Am încercat sa evit stereotipurile de gen, a zis după ce s-a strecurat prin ușa camerei și le-a lăsat jos. Bună, Kalle, bună, Ellen!
   Copiii i-au aruncat o privire, după care s-au întors la televizor. Annika l-a stins.
   - Uite, Kalle, nu-s frumoși blugii ăștia?
   - Alea de acolo sunt pentru Ellen, a continuat Berit, în timp ce s-a așezat pe colțul noptierei și și-a descheiat haina. Lenjeria e-n punga de colo și în cealaltă sunt mărunțișuri, săpun, periuțe de dinți, vezi tu...
   Copiii s-au îmbrăcat cum au vrut ei, tăcuți și serioși.
   Annika o ajuta pe Ellen să se spele pe dinți și a ridicat ochii spre oglindă. Pupilele îi erau mărite, aproape că acopereau irisul, ca și cum gaura neagră din piept i se vedea prin ochi.
   - Cât îți datorez?
   Berit s-a ridicat, a scos un plic din geantă și i l-a întins.
   - Am trecut pe lângă un bancomat și am scos niște bani. Îmi dai mai târziu.
   În plic erau 10 mii de coroane, în bancnote de 500.
   - Mulțumesc, i-a spus Annika cu glas stins.
   Berit a aruncat o privire de jur împrejurul camerei înghesuite.
    - Ce-ar fi să ieșim puțin?
   Au ieșit toți patru, au trecut pe la recepție tăcuți, au traversat strada spre Humelgarden. Norii atârnau pe cer grei și cenușii; vântul rece sufla cu putere. Annika și-a strâns jacheta cea nouă.
   - Cum o să pot să-ți mulțumesc?
   - Te caut eu dacă o să-mi ardă casa, n-ai grijă, i-a răspuns Berit și și-a ridicat gulerul. Trebuie să suni mai întâi la compania de asigurări. Îți acoperă toate cheltuielile pe care le faci cât stai în altă parte, până ți se reconstruiește casa.
   Au ajuns in parc. Copiii erau cam nehotărâți, Kalle cu treningul verde și Ellen cu cel albastru.
   Annika s-a forțat să le zâmbească.
   - Duceți-vă la joacă. Vă așteptăm aici.
   Copiii au luat-o la fugă spre locul de joacă.
  - Unde-i Thomas? a întrebat-o Berit pe un ton calm.
   Annika a înghițit in sec.
   - Nu știu. Ne-am certat... Nu era acasă când s-a întâmplat. N-am habar unde e și are telefonul închis.
   - Vrei să zici că nu știe?
   Annika a clătinat din cap.
   - Trebuie să-ncerci să-l găsești.
   - Știu.
   Berit a privit-o, gânditoare.
   - Vrei să vorbești despre ceva?
   Annika s-a așezat pe o bancă.
  - Nu acum.
   Berit s-a așezat și ea, privindu-i pe copii, care puseseră stăpânire pe tot locul de joacă.
   - Lor o să le treacă, da' tu trebuie să ai mare grijă de tine.
   Au stat în tăcere o vreme și i-au privit pe copii cum se dădeau pe tobogan. Ellen râdea.
   - Apropo, ai auzit de David Lindholm, inspectorul ăla de poliție? A fost împușcat azi-dimineață.
   - Cum? Ăla de la televizor? a întrebat Annika și i-a făcut cu mana lui Ellen. Ăla care era însurat cu Julia Lindholm?
   - Îi cunoști? a întrebat-o Berit, surprinsă.
   - Am stat cu Julia o noapte întreagă într-o mașină de patrulă. Ți-aduci aminte seria aia de articole despre pericolele la care sunt expuse femeile la locul de muncă?
   Berit a dat din cap și a scos din buzunar o pungă.
   - Au voie dulciuri, nu? a întrebat-o pe Annika. Kalle, Ellen!
   A fluturat punga și copiii au venit într-un suflet.
   - Câte avem voie sa luăm? a întrebat Ellen, gâfâind.
   - De parcaăai ști să numeri, a intervenit Kalle disprețuitor.
   Au luat fiecare câte un pumn, Ellen alegându-le pe cele roz și Kalle pe cele verzi.
   - Făceam, de fapt, un profil al colegei Juliei, a continuat Annika, privindu-și copiii. Nina Hoffman. Era în noaptea aia când am descoperit crima triplă din Sodermalm, dacă-ți aduci aminte.
   Berit a luat un pumn de bomboane și i-a întins restul pungii Annikăi.
   - Nu, mulțumesc.
   - Crimele alea cu toporul? Cu mâinile tăiate și tot restul?
   Annika a înghițit.
   - La dracu', normal că mi-aduc aminte. Am scris despre proces împreună cu Sjolander.
   Annika a început sa tremure de frig și și-a încrucișat picioarele. În primavara aia fusese în ultimele luni de sarcină cu Ellen; la ei la ziar toate femeile gravide erau tratate de parcă sufereau de demență senilă severă: toată lumea era prietenoasă, dar fermă cu ele și nu li se cerea să facă nimic. Cu mare greutate reușise să obțină un subiect, nimic complicat, o serie de articole despre femei care aveau posturi considerate periculoase chiar și pentru barbați.
   Cu 5 ani în urmă, în noaptea de 9 martie, plecase în patrulare cu două polițiste în cartierul Sodermalm. Era o noapte rece, liniștită; avusese suficient timp pentru a sta de vorbă cu cele doua polițiste. Erau prietene bune din copilărie, făcuseră Academia de Poliție împreună, iar acum lucrau la aceeași secție. Una dintre ele, Julia, îi spusese că era și ea gravidă. Nimeni nu știa încă la serviciu, era de-abia în 3 luni și-i era rău tot timpul.
   Cu puțin înainte de miezul nopții, primisera un apel legat de un scandal într-un apartament de pe Sankt Paulsgatan, la intersecția cu Gotgatan. Era un apel de rutină: un vecin sunase pentru a reclama certuri și bătăi în apartamentul de sub el. Annika le întrebase dacă le putea însoți, iar femeile fuseseră de acord cu condiția ca ea să stea deoparte.
   Urcaseră pe scări la etajul doi și acolo găsiseră femeia mutilată. Se târâse pe hol și trăia încă atunci când a venit poliția. Mâna dreaptă îi fusese tăiată, sângele țâșnea din venele tăiate, curgea pe dușumeaua de piatră, în jos pe scări, se împrăștia pe pereți ori de câte ori femeia își mișca brațul. Julia vomase pe o fereastră, iar Nina o dusese pe Annika înapoi în stradă cu o forță și o viteză incredibile.
   - N-am văzut multe, dar mi-a rămas în minte mirosul de pe scară. Dulceag și într-un fel... greu.
   - În apartament erau doi bărbați, a adăugat Berit. Și ei fuseseră mutilați.
   Annika s-a răzgândit și a întins mâna după punga cu dulciuri.
   - Au rezolvat cazul destul de repede.
   - Filip Andersson, a spus Berit. Expert financiar. A negat totul, însă a fost găsit vinovat. E la închisoarea Kumla. Pe viață.
   Berit a scos ultima bomboană și a aruncat punguța în coșul de lângă bancă.
   - Total aiurea, a zis Annika, să-ți lași amprentele peste tot după ce ai ciopârțit trei persoane.
   - Deh, populația nu se dovedește a fi prea inteligentă, i-a răspuns Berit și s-a sculat ca s-o ajute pe Ellen, care căzuse și se zgâriase la mână.
   Annika nu s-a mișcat. Își simțea trupul greu, ca un sac plin de pietre, iar vântul îi răvășea părul în toate direcțiile, dar ea nu era în stare să și-l dea din ochi.
  - Înainte să plec de la redacție am auzit că Julia e bănuită că l-ar fi omorât, a spus Berit și s-a așezat din nou.
   - Pe bune? Părea așa timidă...
   - Se pare că băiatul lor e dispărut.
   - A, a născut un baiețel!
   Au rămas tăcute pentru o vreme, uitându-se la copii, care, probabil, găsiseră ceva foarte interesant sub un stejar mare, în colțul opus al locului de joacă.
   - Ai unde să te duci? a întrebat-o Berit într-un târziu.
   Annika n-a răspuns.
   - La mama ta? La părinții lui Thomas?
   A ridicat din umeri.
   - Vrei să vii cu mine la Roslagen? Thord e la Dalsland weekendul asta, la pescuit, s-a dus cu frate-său. Poți să stai în căsuța de oaspeți. Oricum e goală.
   Cu câțiva ani în urmă, Berit și Thord, bărbatul ei, își vânduseră casa din Taby și se mutaseră la o fermă cu grajduri, între Rimbo și Edsboro. Annika mai fusese acolo de câteva ori - vara era idilic, lacul și căluții din padoc.
   - Ar fi minunat.
   - Trebuie să mă-ntorc la redacție, să-mi termin seria de articole cu teroriști, dar o să fiu gata pe la 8, cel târziu. O să-ți recuperez și mobilul, după aia vin și vă iau de la hotel. E bine așa?
   - Iti multumesc din suflet.

   Nina s-a oprit in dreptul ușii, nesigura.
   În sala mica se adunase un numar neobișnuit de mare de uniforme. Oamenii stateau in grupuri mici, cu capetele apropiate §i cu spatele la intrare. Zumzetul vocilor semana cu un aparat de aer conditionat, constant și în tonuri joase.
   „Probabil ca așa suna durerea", a gandit ea, neștiind de unde le venise ideea.
   Era 2 fara un sfert, tura ei incepea abia la 4, dar la inceput nu putuse adormi, nu dorise sa doarma. Când reușise sa adoarma, intr-un tarziu, visele fusesera atat de confuze și neliniștitoare, incat se trezise. Se dăduse jos din pat, n-avea rost sa se chinuiasca.
   Și-a facut loc in spatele lui Pettersson, care statea in ușă, și s-a indreptat spre cafetiera, strecurandu-se printre oameni, cerandu-și scuze în dreapta și stanga, călcând pe manuși, jachete și căști.
   Pe masura ce avansa in sala, se facea din ce in ce mai liniște. Cand a ajuns langa masa cu cafetiera, sala amutise. S-a intors.
   Toti o priveau, aveau fetele incruntate. Avea senzatia ca oamenii se departau de ea.
   - Vreti sa aflati ceva? i-a intrebat ea.
   Nimeni nu i-a raspuns.
   S-a intors cu fata la colegii ei, și-a dus mainile la spate și i-a privit direct.
   - Vreti sa aflati și altceva în afară de lucrurile mentionate in raport?
   Oamenii au inceput sa se foiasca și cativa dintre cei care-i stateau in preajma se uitau in alta parte.
   - Cum se face c-ai ajuns prima la locul crimei? a strigat cineva din fundul salii.
   Nina și-a lungit gâtul ca sa vada cine vorbise.
   - De ce am fost eu prima? a repetat clar și raspicat. De ce ar fi asta o problema?
   Christer Bure a facut un pas inainte - era unul dintre foștii colegi ai lui David, de pe vremea cand lucra la Norrmalm. Fata ii era intunecata de nesomn și tristete.
   - Mi se pare al dracu' de ciudat ca tu ai fost acolo, ca te-ai napustit in apartamentul in care a fost impușcat David, c-ai luat-o pe nenorocita aia de nebuna și-ai ascuns-o in spital, a spus el, oprindu-se la jumatate de metru in fata ei. Cum iti explici asta?
   Nina și-a stăpânit cu greu impulsul de a se da un pas inapoi. Oricum, nu avea unde se duce - o incurca masuta cu cafetiera. Barbatul o fulgera cu atata dispret nedisimulat și rea-intenție, incat a trebuit sa traga adanc aer in piept inainte de a vorbi.
   - Raspunsul e deosebit de simplu. Andersson §i cu mine eram in tura, stateam in mașina 1617 și ne aflam cel mai aproape. Altceva?
   Christer Bure a mai facut un pas în față și și-a încleștat pumnii. S-a auzit un murmur in jurul lui, ca și cum ceilalti ii urmau exemplul.
   - Nebuna aia de nevasta-sa, a spus el. De ce a facut-o?
   Chiar trebuie sa suport așa ceva?
   - Julia Lindholm e primul suspect in cazul mortii lui David, a zis Nina și vocea ii tremura. Presupun ca ancheta va descoperi motivul criminalului, fie ca a fost Julia sau altcineva...
   - Normal ca ea a fost, ce dracu'! a strigat Christer Bure
   Și fruntea i s-a facut roșie. De ce dracu' te mai prefaci?
   Câțiva stropi de saliva au lovit-o pe Nina in fata. S-a intors și și-a facut drum spre ușă. Simțea cum lacrimile ii ardeau ochii și nu avea de gând sa-i dea satisfactia de-a o vedea izbucnind in plans in fata intregii sectii.
   - Începe conferința de presă! a strigat cineva, acoperind zgomotul din sala.
   Pe ecranul din fata Ninei a aparut anuntul televiziunii suedeze și toti au amutit. Un barbat cu o camașă hawaiiana s-a așezat la masa de pe podiumul din sala mare de conferințe a sediului central al politiei din Kungsholmen. I s-au alaturat alti doi barbati și o femeie.
   Nina l-a recunoscut pe ofiterul de presa și pe §eful Brigazii Nationale de Criminalistica, dar pe femeie n-o vazuse niciodata. Asupra lor s-a atintit o ploaie de blituri, iar ofiterul de politie a inceput sa vorbeasca la microfon.
   - Dați mai tare! a strigat cineva.
   - ...de asasinarea comisarului de politie David Lindholm. Dau cuvantul persoanei care conduce ancheta preliminary, procuror Angela Nilsson.
   Femeia s-a aplecat spre microfon. Avea o claie de par blond și purta un costum roșu.
   - Astazi am retinut o persoana in custodie, a inceput ea, sub suspiciunea serioasa de a-l fi ucis pe David Lindholm.
   Vocea ii era rece, avea un ton educat.
   Suspiciune serioasa: cel mai inalt nivel de suspiciune.
   - Până cel tarziu duminica vom transmite tribunalului o cerere oficiala de arestare a acestei persoane, a continuat ea, pe același ton egal. Vreau sa precizez că, în calitate de conducator al anchetei preliminare, nu pornesc de la idei preconcepute in acest caz și că nu mergem pe un singur scenariu, deși avem cateva rezultate, chiar in acest stadiu incipient.
   S-a lasat pe spatarul scaunului, pentru a da de inteles ca incheiase.
   - Ii dau acum cuvantul inspectorului-șef de la Brigada Națională de Criminalistică.
   Un polițist înalt și corpolent s-a așezat in fata Ninei; femeia s-a dat intr-o parte pentru a vedea ceva.
   - David Lindholm a fost găsit împușcat in locuinta sa, azi-dimineata, a inceput barbatul cu camășa colorată. O persoana gasita in viata la locul crimei a fost dusa la spital și a fost retinuta in custodia politiei. Am obtinut cateva dovezi de ordin criminalistic, dar ancheta are inca un mare semn de intrebare.
   Pe ecranul din spatele podiumului a aparut fotografia mărită a unui copilaș.
   - Acesta este Alexander Lindholm, a continuat detectivul, fiul in varsta de 4 ani al lui David Lindholm. A fost dat disparut azi-dimineata. Locuiește in același apartament, dar nu era acolo la sosirea politiei. Dorim sa obtinem orice informatie despre Alexander și despre locul unde s-ar putea afla.
   S-a produs o oarecare agitatie in sala, pentru ca fotoreporterii se inghesuiau sa fotografieze imaginea de pe ecran.
   Ofițerul de presă a tras microfonul și a vorbit rapid pentru a calma sala.
   - Fotografia baiatului va fi distribuita intregii prese, a spus el.
   - Crimele avand ca subiect ofiterii de politie sunt extrem de rare in Suedia, a continuat detectivul, pe un ton echilibrat.
   S-a lasat o liniște grea atât in sala conferintei de presa, cât și la sectia de politie din Sodermalm.
   - David Lindholm este prima victima, de la crimele din Malexander, de la sfârșitul anilor '90, §i ar trebui să fim multumiti ca astfel de lucruri se intampla atat de rar.
   Barbatul și-a scos ochelarii și și-a frecat ochii. A reînceput sa vorbeasca, de data asta pe un ton mai solemn.
   - Atunci cand un coleg de-al nostru este ucis, nu pierdem o persoana, ci un prieten. O parte a structurii noastre sociale este atacata, o parte a bazei noastre democratice.
  A dat din cap, ganditor, iar Nina i-a vazut pe cativa dintre colegii ei aprobandu-l.
   - David a fost... deosebit, a adaugat barbatul, pe un ton scazut. A fost un model pentru multi oameni din afara politiei, ne-a inspirat pe toti.
   Șeful Brigazii nationale de criminalistica aproape că tremura.
   - Eu insumi am avut onoarea sa-l urmaresc cum lucra și am putut aprecia impactul pe care-l avea asupra criminalilor periculoși, cei cu sentinte pe viata și dependenți de droguri, cum reușea să-i faca sa mai gaseasca o speranta, sa creada in viitor...
   Dintr-o data, Nina nu a mai putut asculta. A ieșit și s-a indreptat spre vestiare.

   Thomas își manevra SUV-ul greoi pe stradutele suburbiei idilice; adierea unei veri timpurii ii navalea prin geamurile deschise, ii ravașea părul și-i flutura hainele.
   Coapsele matasoase ale Sophiei ii mai ardeau pielea, parfumul ei ii ramasese impregnat in barba.
   Simtea ca traia.
   Petrecuse ultimele 24 de ore in patul ei dublu și foarte mare. Sophia anuntase ca era bolnavă și nu se dusese la serviciu: pentru ea, unele lucruri erau mai importante decat cariera. Luasera micul dejun §i prânzul in pat.
   Lipsise de acasa doar o zi? O singura zi, o noapte de cand locuise aici, printre mesteceni? Pe langa el treceau peluzele, straine, parca erau din alta lume.
   Toti anii petrecuti langa Annika erau ca o calatorie lungă și prăfuită prin deșert, un armistitiu cu hartuieli constante și negocieri amanate.
   Cum de-am suportat așa ceva? Cum de n-am parasit-o mai demult?
   Copiii, bineinteles. Își facuse datoria.
   A trecut incet pe langa ma§inile parcate la supermarket local și i-a facut cu mana unui vecin pe care i s-a părut că-l recunoaște.
   Practic, primul lucru care se intamplase in relatia cu Annika fusese ca ea ramasese gravida cu Kalle, așa ca nu prea avusese de ales. Putea sau sa traiasca cu mama copilului lui, sau sa fie unul dintre acei tati absenti, ai caror copii sfârșesc prin a fi ostracizati și dezavantajati in societate.
   Dar acum totul s-a terminat. Nu mai avea sa suporte ieșirile ei in contradictoriu. Urma să-și ia doar cateva lucruri, calculatorul și colecția de discuri și luni avea sa caute un avocat priceput in divorturi. Sophia avea contacte foarte bune: n-avea nevoie niciodata sa caute in Pagini Aurii, cum facea Annika, ori de cate ori cauta vreun specialist.
   Nu existau pe lumea asta doua femei mai diferite.
   Sophia era intruchiparea a tot ce dispretuia Annika, probabil ca nu putea fi niciodata ca ea: educata, feminină și manierata.
   Sophiei ii placea sexul, ceea ce nu se putea spune despre Annika, o frigida.
   Oops, a fost rău. Oare avea voie sa fie atat de dur?
   A facut la dreapta, inspre cartierul lor, iar privirea i se plimba peste copacii de un verde-pal §i peste gardurile albe.
   Erau case pe ambele parti ale drumului, vile instarite și palate de caramida, in stilul national romantic, cu verande bogat decorate, cu piscine și chioșcuri.
   O sa trebuiasca sa-mi plateasca partea mea din casa și n-o sa fie ieftin.
   Era hotarat sa se lupte cu ea, pe bune, casa era și a lui, pe cât de mult era a ei. Nu avusesera niciun acord prenuptial, așa că i se cuvenea jumatate.
   Sophia se nascuse intr-o familie bogata: apartamentul de lux in care locuia era proprietatea familiei.
   A vazut in fata curba spre Vinterviksvagen și i-a crescut pulsul. Probabil c-avea sa fie cam neplacut.
   Sophia il intrebase daca voia sa vina cu el, zisese ca era gata sa-l ajute, sa-i fie aproape. O refuzase categoric: se bagase singur in toata mizeria asta, era de datoria lui sa rezolve lucrurile.
   Sophia îl intelesese și îi spusese ca este o persoana responsabila.
   O sa rezolv lucrurile. Sunt in stare.
   A intrat pe strada cu un oftat greu.
   Nu vreau sa ma lupt cu ea. Am venit doar ca sa-mi iau câteva lucruri...
   La inceput nu și-a dat seama de ce scena care-l întâmpina nu era in ordine, ce lucruri nu erau la locul lor.
   Apoi a inteles, l-a lovit ca un pumn in fata, inainte chiar de a simti mirosul de fum și cenușă, înainte chiar de a intelege ce vedea.
   A oprit in mijlocul drumului, s-a aplecat peste volan și a privit in fata.
   Casa lui era o ruina fumeganda. Toata constructia se prăbușise. Ce mai ramasese era innegrit și scorojit. Prin iarba zaceau imprăștiate tigle arse de fum. Mașina ei, parcata in fata casei, era un harb negru.
   A oprit motorul și și-a ascultat respiratia inspaimantata.
   Ce dracu' ai facut, vrajitoare nenorocita? Ce-ai facut cu copiii?
   A deschis portiera și a coborat in mijlocul strazii, iar alarma mașinii a inceput sa tiuie, pentru a-l anunta ca lasase cheia in contact. Zgomotul s-a luat dupa el, in timp ce pășea nesigur spre banda pusa de politie și privea neajutorat la zidurile prabușite.
   Dumnezeule, unde-or fi copiii?
    I s-a pus un nod in gat și nu a reușit sa scoata decat un scâncet.
   O, nu, o, nu, o, nu!
   A cazut in genunchi: toate lucrurile lui, toate hainele, mingea de fotbal de la turneul pe care-l jucase in State, toca de la absolvirea facultatii, chitara cumparata pe Sunset Boulevard, biblioteca, vinilurile...
   - Groaznic, nu?
   A ridicat ochii. Ebba Romanova, vecina de alaturi, stătea langa el. N-o recunoscuse imediat. De obicei, plimba un catel. Femeia i-a intins mana. I-a strans-o, dupa care și-a scuturat niște cenușă umeda de pe pantaloni.
   - Știi cumva ce s-a intamplat? a intrebat-o și și-a șters ochii.
   Femeia a negat din cap.
   - Așa era cand m-am intors acasa.
   - Știi cumva unde sunt copiii? a intrebat-o, iar vocea i s-a frant.
   - Sunt sigura ca-s bine. N-a fost gasita nicio urma de...
   N-a putut termina fraza.
   - Știi, la urma urmei sunt doar obiecte, a continuat, privind in jur. Singurul lucru important e viata.
   Lui Thomas i s-a urcat furia in gat.
   - Ti-e ușor să vorbești așa.
   Ebba nu i-a raspuns și înainte ca Thomas sa mai adauge ceva, s-a intors pe calcaie și a pornit-o spre poarta ei, plangand.
   Thomas a ramas singur in mijlocul strazii, confuz și pierdut.
   Acum ce fac?
   A scos mobilul din buzunar și a verificat - niciun mesaj, niciun apel pierdut.
   Poftim, ti-am zis eu? Sa-mi fie invatatura de minte!
   E drept că-și închisese telefonul in seara precedentă, dar asta numai ca sa n-o auda cum tipa și plangea. Putea sa-i lase un mesaj. Putea sa-i spuna ca i-a ars casa.
   Cer prea mult?
   A dus telefonul la ureche, s-o sune și sa-i spuna vreo doua, dar și-a dat seama că nu știa numarul pe dinafara.
   L-a cautat in agenda, a apasat tasta de apel, dar a intrat direct mesageria vocala automata. Nici macar nu avea o casuta personalizata.
   A intors spatele casei in ruină și s-a dus la mașina.

   La sectia de politie, lumea s-a reapucat încet de treaba, iar schimbul de tura s-a petrecut fara prea mult entuziasm. Nina trebuia sa iasa din nou pe teren cu Andersson și, la drept vorbind, asta n-o deranja prea mult. Niciunul dintre baietii aia tineri nu era mai bun.
   Toata lumea era adunata in sala cea mare, la vorba.
   Nimeni n-avea de gand sa plece inainte de minutul de reculegere de la ora 5. A pornit tăcută, pe coridor, a aruncat o privire peste umar, apoi s-a strecurat intr-o camera de interogatoriu, care era goala. și-a lipit urechea de ușă și a ascultat zgomotele din coridor - vocea joasa a lui Andersson, care umplea coridorul.
   Cum o sa ma descurc?
   S-a apropiat de telefon, a ridicat receptorul și a ascultat tonul. Apoi a format cele 10 numere și a așteptat.
   Într-un tarziu, a raspuns cineva, o tuse inabușita.
   - Buna, sunt eu, Nina.
   La celalalt capat era cineva care respira greu și-și trăgea nasul.
   - Holger, tu ești?
   - Da, a raspuns tatal Juliei.
   S-a mai uitat o data, ca sa vada dacă ușa era bine inchisa, apoi s-a așezat la birou.
   - Ce faceti? a intrebat cu voce joasa. Ce face Viola?
   - Suntem disperati. De-a dreptu' disperati. Suntem...
   - Știu, a continuat ea, când barbatul a tacut. Ati aflat ceva despre Alexander?
   - Absolut nimic.
   Din nou, liniște.
   - Holger, te rog fii atent la ceea ce am sa-ti spun. E ceva ce n-ar trebui sa-ti spun, nici tie, nici altcuiva. Te rog, nu mai spune nimanui, in afara de Viola. Eu am fost cea care a primit apelul. Eu am intrat prima in apartament. Am gasit-o pe Julia pe gresia din baie. Am avut grija de ea și am dus-o la spital. Nu era ranita. Holger. Ma asculți? N-avea nicio trauma fizica. Era în stare de șoc, era dusă, dar restul e in ordine. O sa fie bine, o să-și revină. Holger, ai inteles ce ti-am spus?
   - Ai...? Ce cautai in apartamentul Juliei?
   - Eram de serviciu, faceam o tura in plus. Eram patrula cea mai apropiată, așa c-am fost trimiși acolo. Am crezut ca-i cel mai bun lucru pe care puteam sa-l fac.
   - Și Alexander nu era acolo?
   - Nu, categoric Alexander nu era in apartament cand am ajuns eu.
   - Da ' atunci, unde e?
   Simtea cum lacrimile ii umpleau ochii.
   - Nu știu, a șoptit, apoi și-a dres glasul. Aveti vreun ajutor? Aveti cu cine sa vorbiti?
   - Cine sa fie?
   Așa era... El și Viola nu erau priviti drept rude ale unei persoane ucise, ci rudele ucigașului: nicio echipa de criza nu s-ar fi inghesuit sa-i ajute in durerea lor.
   - Sunt de serviciu sambata și duminica, dar pot veni sa va vad luni, daca vreti.
   - Ești bine-venita la noi oricand.
   - Nu vreau sa va deranjez.
   - Nu ne deranjezi niciodata. Ne-ar face placere sa vii.
   Liniște.
   - Nina, ea l-a împușcat? Julia l-a împușcat? a intrebat batranul intr-un tarziu.
   A tras aer adanc.
   - Nu știu, dar așa pare. Procuroarea i-a emis mandat de retinere in custodie.
   Tatal Juliei a respirat adanc de cateva ori.
   - Da' știi de ce?
   Nina a stat putin pe ganduri - nu voia sa-l minta.
   - Nu știu precis. Cred ca aveau probleme in ultima vreme. Julia nu mi-a spus prea multe. Voua nu v-a zis nimic?
   - Nimic care sa lase de inteles ca lucrurile nu mergeau. Cam acum un an ne-a spus ca-i mare pacat ca lui David nu-i placea la Bjorkbacken, da' nimic altceva...
   A auzit zgomote pe coridor, apoi vocea lui Andersson.
   - Nu mai pot sa vorbesc, i-a spus grabita. Suna-ma pe mobil, Holger, cand vrei.

   Sunetele electronice își sapau drum in creierul Annikai. Cu greu a rezistat tentatiei de a-și baga degetele in urechi.
   Din banii de la Berit le cumparase copiilor cate un Game Boy. Acum stateau amandoi rezemati de capul patului, concentrati fiecare in ecranul lui. Ellen juca Disney Princess, Kalle un joc de golf Super Mario, ambele jocuri insotite de multe bip-uri, ping-uri și pop-uri.
   Nu putea gandi in viitor mai mult de cateva minute.
   Asta o calma intr-un fel. „Acum o sa-mi cumpar o geantă noua. Acum o sa mergem sa mancam hot-dogi. Acum o sa dau un telefon..."
   În momentul acela a sunat telefonul de langa ea și a sarit in aer. A fugit în baie și a raspuns la extensia de acolo.
   Era inspectorul Q, contactul ei din politie.
   - De unde dracu' știai că sunt aici?
   - Am vorbit cu Berit. E vorba de incendiul de la voi. Tocmai s-a intors echipa criminalistica și au o cauza preliminara. Nivelul de distrugere și modul exploziv in care s-a răspândit focul sugereaza ca a pornit in mai multe locuri simultan, probabil la ambele etaje, ceea ce, in continuare, ne face sa credem ca a fost pus intentionat.
   - Este exact ce ti-am spus și eu! L-am vazut, știu cine a început totul.
   - Cine?
   - Hopkins. Vecinul. Statea în tufe și ne spiona, după ce am ieșit din casa.
   - Cred ca greșești și ar trebui sa te gândești de doua ori inainte sa arati pe cineva cu degetul. Incendierea este o infractiune foarte grava, una dintre cele mai serioase din lege. Te poate duce la inchisoare pe viata.
   - Așa i-ar trebui!
   - Și frauda in asigurari e o treaba serioasa, sa știi. Asemenea cazuri sunt anchetate foarte serios.
   Annika i-a ras in nas.
   - Nu ține. Știu precis ce s-a intamplat. Oricum, n-ai nimic mai bun de facut decat sa te preocupi de incendiul meu? Criminala de la premiile Nobel, de exemplu? Sau asasinarea lui Lindholm? Apropo, i-ati gasit baiatul?
   S-a auzit un zgomot la capatul celalalt al firului, cineva a intrat in biroul inspectorului, voci pe fundal.
   Receptorul a fost pus alaturi. Acum auzea foșnet de hârtii.
   - Ne mai auzim, i-a spus Q și a inchis fara sa aștepte un răspuns.
   A ramas cu receptorul in mana, ascultand sunetul jocurilor pe calculator din dormitor.
   Deodata, a cuprins-o un dor disperat de Thomas. Nu mi-ai dat niciodata o șansa. De ce n-ai spus nimic?
   Mi-a cerut sa ne vedem din nou. Plec la ea acum.
   Pășise pe parchet, își lua servieta, deschisese ușa. Se oprise o secunda sub ploaia cenușie; ușa se inchisese in urma lui, fara sa priveasca inapoi macar o data.
   - Mami, a strigat-o Kalle din dormitor. Mario s-a stricat. Nu lovește mingea.
   Și-a apasat palmele peste ochi, pret de câteva secunde, a respirat pe gura.
   - Vin acum! i-a raspuns și s-a ridicat in picioare.
   A dat drumul la apa și s-a frecat pe fata.
   Kalle a deschis ușa.
   - Nu pot sa apas pe „hit“, i-a spus și i-a intins Game Boy-ul.
   S-a șters pe față și s-a așezat pe marginea cazii. I-a luat jucaria din mana, a apasat cateva butoane și a inteles ce se intamplase.
   - Cred c-ai apasat pe „pause", i-a spus și i-a arătat comanda de incepere a jocului.
   - Nu-i adevarat!
   Ochii baietelului erau plini de lacrimi cand i-a smuls jucaria din mana.
   O clipa, Annika n-a mai vazut nimic in fata ochilor și a ridicat mana ca sa-l plesneasca. S-a oprit cu un icnet.
   Dumnezeule, n-am voie sa ma pierd cu firea. Ce s-ar întâmpla atunci?
   - Cel puțin Mario poate lovi mingea acum, a spus într-o suflare.

Vineri, 4 iunie

    Ușa de la biroul inspectorului Q era intredeschisa.
   Nina a șovăit, neștiind dacă sa apese pe butonul de langa cele trei luminite de pe perete, etichetate cu Ocupat, Așteptati și Intrati, sau daca sa bata la ușă.
   Pana sa se hotarasca, ușa s-a deschis brusc și în fața ei statea inspectorul, cu parul in dezordine și camașa colorata bagata doar pe jumatate in blugi.
   - Ce dracu'? Ce faceti aici, trageti cu urechea?
   I-a intins mana.
   - Nina Hoffman, banuiesc?
   L-a privit in ochi.
   - Da, eu sunt. Și dumneavoastra sunteti Q.
   - Hai, intrati, pentru Dumnezeu. Secretara mea lipsește azi, așa ca trebuie sa ma duc eu dupa cafea. Cum o beți?
   Nina se holba la el. Despre ce era vorba?
   - Multumesc, nu vreau cafea, i-a raspuns și a pășit in birou.
   Biroul era la al treilea etaj al sediului central al Politiei, pe Kungsholmen, atat de impersonal, incat era aproape spartan. Nici macar perdele nu avea la geamuri. Pe fereastra zacea abandonata o planta in ghiveci, probabil inclusa in decoratiuni cand se mutase acolo.
   A ramas cateva minute in picioare, cat a ieșit el pe coridor, dupa cafea.
   - Nu va speriati, scaunul n-are nicio capcana, a spus el, cand a intrat cu un pahar de plastic aburind.
   S-a așezat pe scaunul cam răpciugos, simțindu-se extrem de inconfortabil.
   Auzise despre inspectorul Q, chiar daca nu era nici pe departe la fel de cunoscut ca David Lindholm. și, spre deosebire de David, nu era nici iubit de toata lumea.
   Multi ofiteri din politie considerau ca imbracamintea lui ciudata era prea deplasata și, pe urma, mai era și pasiunea lui pentru muzica pop de proasta calitate. Umblau și niște zvonuri incapatanate ca era gay.
   Q s-a așezat de partea cealalta a biroului.
   - A fost o coincidență cam mare, nu credeti? a intrebat, sufland in cafea.
   - Ce anume?
   - Faptul ca ati ajuns prima la locul acelei crime.
   - E cumva un interogatoriu? a intrebat Nina ridicându-și putin barbia.
   Q și-a aruncat bratele in laturi.
   - Absolut deloc! Puteti s-o numiti o conversatie intre doi colegi, daca vreti. Sunt doar curios sa aflu parerea dumneavoastra despre lucrurile care nu au rubrici din raportul oficial.
   Pe bune ca omul era extrem de ciudat, tinand cont de vechimea lui, a gandit Nina.
   - Ce vreti sa știți?
   - Cum ati reactionat cand ati primit apelul?
   Bondegatan e o strada lunga - trebuie ca locuiesc peste o mie de oameni acolo.
   - N-am reactionat in niciun fel. De ce aș fi facut-o?
   Barbatul de dincolo de birou și-a făcut de lucru cu paharul de cafea și a privit-o în tăcere mai bine de un minut. Nina simtea cum i se umfla limba in gura și o nevoie urgenta să-și linga buzele.
   - Știti ceva? i-a raspuns Q in cele din urma, cu vocea obosita și foarte joasă. Cred ca mintiti. Cred ca știți mult mai multe decat ati raportat pana acum, pentru ca vreti sa va protejati prietena cea mai buna. Dar, credeti-ma, nu așa o s-o ajutati. Trebuie sa știu tot ce s-a întâmplat ca să am vreo șansă să rezolv toata incurcatura asta.
   Nina a facut un efort ca să-și țină spatele drept și a dat din cap. Da, intelegea.
   - L-am cunoscut pe David, a continuat Q. Mai bine decat multi altii. Sa spunem ca nu sunt chiar un suporter naiv al celor care pretind ca a fost un mare erou.
   Nina era uluita.
   - Ce vreti sa spuneti?
   - Am facut școala impreuna. Faptul ca David a intrat in politie ramane unul dintre marile mistere ale lumii. Activitatea de politie nu-l interesa câtuși de putin, el voia să-și continue sporturile extreme și alergatul după fuste.
   - Asta e un aspect al tineretii.
   - Era violent uneori, mergea prea departe. N-ati observat asta?
   - N-am lucrat cu el niciodata. A ieșit din serviciul activ cu mult inainte ca Julia și cu mine să-l cunoaștem.
   Q a oftat și s-a aplecat peste birou.
   - Da, bine, acum avem ceva mult mai important decat caracterul lui Lindholm și vinovatia Juliei - e vorba despre baiatul lor. Aveti vreo idee unde poate fi?
   Nina și-a dat o șuviță de par dupa ureche.
   - Parintii Juliei locuiesc in Sodermanland, la o ferma langa Katrineholm. Au grija de Alexander din cand in cand, dar nu e acolo. Am vorbit cu ei ieri.
   - Parintii Juliei au fost aceia care i-au anuntat disparitia, a spus Q.

..................