Prietena diavolului, Peter Robinson

 ....................................

7.

      Annie a coborât pe plajă. Nu mai era nimeni în preajmă, poate din cauza frigului de martie.

   În timp ce mergea, se gândea la Jack Grimley. Oare căderea de pe stâncile de sus chiar l-ar fi putut omorî? Plaja nu era deosebit de stâncoasă. S-a uitat în spate la stâncile de deasupra ei. E posibil.
   Dar dacă ar fi zăcut în nisip o vreme, n-ar fi fost șanse să-l fi văzut cineva? Dacă îl atrăsese în acea direcție Kirsten, crezând că el e atacatorul, și-l omorâse? La poalele stâncilor erau câteva peșteri mici. Annie a intrat într-una din ele. Era întuneric beznă și mirosea a alge și a apă stătută. Nu era foarte adâncă, dar era destul cât să ascunzi un cadavru, în spatele unei pietre, mai ales noaptea, până când în cele din urmă valurile umflate l-ar fi tras în larg.
   Aplecat de pe plajă și a urcat scările care duceau de la Pier Road la statuia lui Cook. A stat o clipă pe banca de-acolo și s-a gândit că în acel loc stătuseră Keith și Kirsten, acolo o sărutase și ea nu reacționase în niciun fel. Era atât de preocupată de răzbunare încât cele lumești nu o mai atingeau? Tot undeva în apropiere, o femeie fusese văzută cu Jack Grimley și, chiar dacă nu fusese identificată ca fiind Kirsten, Annie era sigură că ea era. Oare despre ce vorbiseră? Îl vrăjise și-l adusese pe plajă, promițându-i că o să facă sex cu el, și, în schimb, îl omorâse? Oare așa îl ademenise și pe Keith McLaren în pădure?
   Nu foarte departe, Annie a observat niște lumini și firma unui bar. Când s-a mai apropiat, a văzut că era The Lucky Fisherman. Curioasă, a intrat. Ușa din stânga a lăsat la vedere un bar mic și plin de fum, unde vreo 5 sau 6 bărbați stăteau de vorbă, doi dintre ei fumând pipă. Deasupra ușii era un televizor mic, dar nimeni nu părea să dea prea multă atenție meciului de fotbal.
   Când a intrat Annie, au privit-o toți în liniște, apoi și-au văzut de discuții. Erau numai două mese, una dintre ele ocupată de o bătrână și câinele ei, așa că Annie a ieșit și a intrat din nou, de data asta pe ușa din dreapta, ajungând într-o încăpere mai mare dar aproape pustie. Se auzea muzică în surdină, vreo doi copii erau la jocurile mecanice și patru bărbați jucau darts. Era cald, așa că Annie și-a scos haina și a comandat o halbă pe care a luat-o la o masă din colț. Nimeni n-a băgat-o în seamă.
   Deci acolo se întâlniseră Keith și Kirsten seara, acolo îl văzuse ea pe Jack Grimley, pe care îl bănuia a fi bărbatul care o atacase. Nu-l abordase, din câte își amintea Keith, așa că probabil se întorsese într-o altă seară și poate îl așteptase afară. Nu era greu să aduci un bărbat acolo unde voiai dacă erai tânără și drăguță. Și el voia să ajungă acolo.
   Annie și-a văzut de bere în timp ce se gândea la trecut și răsfoia ultimul număr din revista Hello pe care îl cumpărase mai devreme și îl ținuse în geantă.
   După câteva minute, și-a dat seama că cineva era lângă ea. S-a uitat în sus și a văzut un bărbat cu umeri lați, ras în cap și cu mustața în furculiță, pe la vreo 60 de ani.
   - Pot să vă ajut cu ceva? a întrebat.
   - Tu ești noua polițistă?
   - Da, eu sunt, detectiv Cabbot. De ce?
   - Cred că ți-am văzut poza în ziar de dimineață. Ești pe urmele persoanei care a omorât-o pe femeia în scaunul cu rotile, nu?
   - Da, e unul dintre cazurile mele.
   Annie și-a  lăsat revista jos.
   - De ce? Știți ceva ce m-ar putea ajuta?
   A privit-o întrebător și Annie și-a dat seama că voia să știe dacă i se poate alătura câteva clipe. A încuviințat din cap.
   - Nu. Nu știu nimic. Și din câte am auzit, aș spune că a primit ce merita. Totuși, e ceva cumplit, în scaun cu rotile, să nu te poți apăra. Eu aș spune că e opera unui laș.
   - Poate, a spus Annie, luând o gură de bere.
   - Dar altceva voiam să te întreb. Am auzit un zvon că poliția se interesează de o crimă mai veche, e un caz în care a fost implicat un vechi prieten.
   - Da? Și care ar fi ăla?
   - Jack Grimley.
   - L-ați cunoscut pe Jack Grimley?
   - Am fost cei mai buni prieteni. Am dreptate?
   - Nu știu de unde aveți această informație, a spus Annie, dar ne interesează cazul, da.
   - Ceea ce e mai mult decât se poate spune despre polițiștii de-atunci.
   - Eu nu eram aici.
   A privit-o batjocoritor.
   - De-atâta lucru mi-am dat și eu seama.
   Annie a râs.
   - Domnule...
   - Kilbride.
   - Domnule Kilbride, mi-ar plăcea să stau la taclale, dar trebuie să mă întorc la muncă. E ceva ce vreți să-mi spuneți?
   Kilbride și-a scărpinat musca de sub buza inferioară.
   - N-am fost niciodată împăcat cu explicațiile despre ce s-a întâmplat cu Jack.
   - Ați vorbit cu poliția la vremea respectivă?
   - Oh, da. Au vorbit cu toți prietenii lui. Îți mai aduc ceva de băut?
   Annie mai avea cam o treime de halbă și nu intenționa să mai bea una.
   - Nu, mulțumesc. Îmi ajunge asta.
   - Cum vrei.
   - Deci ce spuneați despre Jack Grimley?
   - Eu am fost cel care l-a văzut cu femeia lângă statuia Căpitanului Cook.
  - Sunteți sigur că era femeie?
   - Oh, da. Puteam să fac face diferența.
   A zâmbit.
   - Încă pot. Poate că era mititică și slabă, dar era o gagică, asta e clar. Jack al nostru era un tip retras, nu era genul lui.
   - Adică?
   - Jack era serios când era vorba de femei. Nu putea să se uite la una care îi plăcea fără să se și îndrăgostească de ea. Obișnuiam să facem mișto de el și se înroșea ca o sfeclă.
   - De fata asta n-a spus nimic?
   - Nu. Mie cel puțin nu, și nimănui dintre noi. Și știu că ar fi făcut-o.
   - Dar era nouă. Abia o întâlnise și începeau să se cunoască.
   - Da, asta sigur. Mai fusese aici o dată, cu câteva zile înainte, cu un băiat tânăr. Am recunoscut-o. Nu neapărat după față, ci după felul în care se mișca. Și acum era din nou acolo, afară, cu Jack.
   - Dar a doua oară n-a mai intrat?
   - Nu, cred că l-a așteptat afară.
   - Și sunteți sigur că n-a vorbit niciodată cu nimeni despre o nouă prietenă?
   - Sigur.
   - Ați mai văzut-o de-atunci?
   - Nu. Nici pe Jack.
   - Îmi pare rău pentru prietenul dumneavoastră.
   - Da. Polițiștii au spus că probabil a căzut de pe stâncă, dar Jack era prea atent ca să i se întâmple una ca asta. Copilărise aici, cunoștea locul ca pe propriul buzunar.
   - Tocmai am fost pe plajă, a spus Annie. Credeți că o căzătură l-ar fi omorât? Nu sunt foarte multe stânci acolo jos.
   - Sunt șanse mici de supraviețuire, a spus Kilbride, dar există, unii au scăpat cu câte-un picior rupt.
   - Una din teoriile vehiculate era că ar fi sărit.
   - Asta e și mai ridicol. Jack avea toate motivele să vrea să trăiască. Era un tip simplu căruia îi plăceau lucrurile simple. Credea în treburile bine făcute. Ar fi fost un soț și un tată foarte bun dacă ar fi avut ocazia.
   Kilbride a dat din cap.
   - Nu, cu siguranță Jack nu și-ar fi pus singur capăt zilelor.
   - Deci dumneavoastră ce credeți că s-a întâmplat?
   - L-a omorât, pur și simplu.
   - De ce?
   - Tu și cei ca tine nu ne spuneți niciodată ce aveți în minte, deci cum aș putea să știu? Poate că nu avea nevoie de motive. Poate era un criminal în serie. Dar ea l-a omorât, asta e clar. Jack al nostru s-ar fi dus peste lume după o femeie tânără și drăguță. O fi fost ca plastilina în mâinile ei. Săracul de el, probabil era gata îndrăgostit de ea când l-a omorât. Bărbatul s-a ridicat. Oricum, nu vreau să te deranjez, drăguță. Dar te-am recunoscut și m-am gândit să-ți spun că dacă într-adevăr investighezi cazul lui Jack Grimley, oricare ar fi motivul pentru care faci asta, poți să mă crezi pe cuvânt - cineva l-a omorât.
   Annie și-a terminat berea.
   - Mulțumesc, domnule Kilbride, a spus. Am să țin minte.
   - Și, fătucă?
   - Da, a spus Annie, mult mai flatată de acest cuvânt decât de toate atențiile lui Eric la un loc.
   - Pari să fii o tipă hotărâtă. Când afli ce s-a întâmplat, treci pe-aici și dă-ne și nouă de veste, bine? Sunt aici aproape în fiecare seară.
   - Da, a spus Annie, strângându-i mâna. Da, promit că o să fac asta.
   Când s-a întors în camera ei, și-a notat să-i anunțe și pe Kilbride și pe Keith McLaren care sunt rezultatele investigației.

   Sophia îl aștepta deja pe Banks la noul wine bar deschis în piață. Banks și-a cerut scuze pentru întârzierea de cinci minute și s-a așezat vizavi de ea.
   Era mai liniște și mult mai puțin fum decât în puburi, iar decorul era mult mai intim, mesele negre și rotunde străluceau și pe fiecare era un vas cu petale de flori și lumânări, scaunele aveau finisaje de crom, iar pe pereți erau oglinzi și afișe spaniole colorate, totul foarte contemporan. Locul se deschisese de vreo lună, dar Banks nu-i călcase pragul până atunci. Fusese ideea Sophiei. Nu știa când mai fusese ea acolo și cu cine.
   Muzica era un jazz plăcut, Banks a recunoscut-o pe Madelaine Peyroux cântând piesa lui Dylan „You’re Gonna Make Me Lonesome When You Go”. Era un sentiment pe care îl putea împărtăși cu ușurință, pentru că a doua zi Sophia urma să se întoarcă la Londra și Banks nu avea nici cea mai vagă idee când și dacă o va revedea.
   - A fost o zi lungă? a întrebat ea după ce Banks s-a așezat.
   - Am avut și altele mai bune, a spus Banks, masându-și tâmplele și gândindu-se la autopsia lui Templeton și la discuția avută cu părinții lui. Tu?
   - Am alergat de dimineață și după-amiază am muncit un pic.
   - Muncit?
   - Da. Am în curând o serie de 5 emisiuni despre istoria Premiului Booker, așa că trebuie să citesc toți câștigătorii. Mă rog, marea majoritate. Adică, cine își amintește de Percy Howard Newby sau de James Gordon Farrell?
   Și-a dus mâna la gură.
   - Plictisitor. Vrei să mănânci?
   - Au burgeri și cartofi prăjiți?
   Sophia a râs.
   - Un bărbat de mare rafinament culinar, se vede. Nu, nu au, dar e posibil să primim brie la cuptor și baghete cu usturoi dacă îi rog frumos. Patronul e un vechi prieten de-ai tatei.
   - Atunci o să mă mulțumesc cu asta, a spus Banks. Sunt șanse să primim ceva de băut?
   - Dar cât ești de nerăbdător. Probabil chiar ai avut o zi proastă.
   Sophia a reușit să-i atragă atenția chelneriței și a comandat pentru Banks un pahar de vin de Rioja.
   După ce Banks și-a primit băutura, Sophia și-a ridicat paharul ca să țină un toast:
   - Pentru idei geniale în miez de noapte.
   Banks a zâmbit și au ciocnit.
   - Ți-am adus un cadou, a spus Sophia, întinzându-i un pachet cu o formă destul de familiară.
   - Da?
   - Poți să-l deschizi acum.
   Banks a desfăcut ambalajul și a găsit un CD, Burning Dorothy cu Thea Gilmore.
   - Mulțumesc, a spus. Îmi pusesem în gând să-l cumpăr.
   - Acum nu mai trebuie să faci asta.
   Simțea deja că se relaxează, că stresul de peste zi se împrăștie, că imaginile înspăimântătoare ale suferinței umane se retrag undeva în fundal. Barul era o alegere foarte bună, trebuia să recunoască asta. Era plin de cupluri care vorbeau încet și discret, iar muzica era în același stil. Sophia vorbea despre munca ei, iar Banks a uitat de a lui.
   Au discutat în treacăt și despre politică, au descoperit că amândoi îi urau pe Bush, Blair și războiul din Irak, apoi au trecut la Grecia, pe care Banks o iubea iar Sophia o cunoștea bine. Au stabilit că Delfi era cel mai minunat loc de pe lume.
   Când au primit pâinea cu usturoi și brie la cuptor, erau deja la al doilea pahar de vin și în bar nu mai rămăseseră decât ei și angajații. Au continuat să vorbească despre muzică, filme, vinuri și familie. Sophia era îndrăgostită de anii șaizeci și de imitatorii lor contemporani, îi plăceau filmele lui Kurasawa, Bergman și Truffaut, bea Amarone când își permitea și avea o familie foarte mare dar unită. Îi plăcea slujba pe care o avea pentru că îi lăsa foarte mult timp liber și, dacă aranja lucrurile cum trebuie, îi plăcea să și-l petreacă în Grecia cu familia din partea mamei.
   Banks era mai mult decât fericit să-și bea vinul, să asculte vocea Sophiei și să-i privească chipul expresiv și ochii negri. Entuziasm preț de o clipă, urmat de o senzație de melancolie. Uneori îi privea buzele și își amintea sărutul, senzația pe care o trăise, deși niciunul dintre ei nu adusese vorba despre asta. Îi remarcase umerii goi și formele voluptuoase întrezărite numai prin partea din față a bluzei, care-l excitau fără să-și dea seama.
   Totul părea atât de natural și de firesc încât nu-i venea să creadă că o cunoștea pe această femeie de numai 3 zile - cunoștea era o exagerare grosolană. Practic tot nu știa nimic despre ea.
   Seara se apropia de sfârșit, vinul era pe terminate. Corinne Bailey Rae, fata din Leeds, cânta „Till It Happens to You”. Sophia insistase să plătească și dispăruse câteva momente la toaletă.
   Banks a privit imaginile de pe pereți și a lăsat muzica să-l învăluie. Sophia s-a întors și s-a așezat din nou, cu mâinile sprijinite pe masă. Banks s-a întins și a luat-o de mână. Avea pielea caldă și moale. A simțit o ușoară presiune când mâna ei a acceptat atingerea lui. Au stat așa în liniște o vreme, privindu-se.
   - Vino cu mine, i-a spus Banks în cele din urmă.
   Sophia n-a spus nimic, dar ochii vorbeau pentru ea. S-au ridicat în același timp și au plecat.

16.

   - Ești foarte sprinten, detectiv Banks, a spus inspectorul-șef Gervaise când Banks i-a bătut la ușă și a intrat în birou marți dimineața, destul de târziu. Ce e? Ai făcut vreo descoperire?
   - Se poate spune și așa, a răspuns Banks.
   - Închide ușa, a spus Gervaise.
   - Vreau să vă arăt ceva înainte. Puteți veni cu mine?
   Gervaise a mijit ochii.
   - Sper să merite. Tocmai mă așezasem să mă uit peste cifrele de luna trecută.
   - Am primit un telefon de la tehnic de dimineață, a spus Banks în timp ce coborau scările spre camera unde erau vizionate probele. I-am rugat să curețe niște înregistrări.
   - Din cazul Hayley Daniels?
   - Da.
   Banks i-a deschis ușa. Camera era în semiobscuritate și Jess Munro de la tehnic îi aștepta deja. Gervaise s-a așezat și și-a netezit fusta.
   - Mi-ai trezit interesul. Să rulăm filmul.
   - Doamnă, tehnic vorbind, nu rulează, a explicat Munro. Deși cred că...
   - Of, dă-i drumul odată, a spus Gervaise.
   Munro a butonat ceva și imediat au apărut imaginile cu Hayley și prietenii ei părăsind The Fountain și așteptând în piață.
   - Aici e, a spus Banks, arătând dâra de lumină.
   - Da? a spus Gervaise.
   - Știți, doamnă, a spus Munro, domnul Banks ne-a rugat să încercăm să scăpăm de raza albă de lumină.
   - Înțeleg de ce, a spus Gervaise. Îmi amintește de ultima dată când m-am uitat la Casablanca.
   Munro a privit-o admirativ.
   - Unul din preferatele mele, doamnă.
   Gervaise l-a recompensat c-un zâmbet.
   - Atunci să trecem mai departe.
   - Am încercat să corectez problema, numai că mi-am dat seama că de fapt nu era o problemă, ci parte din imaginea înregistrată.
   - Parte din imagine?
   Gervaise l-a privit pe Banks.
  - Despre ce vorbește?
   - Dacă vă uitați cu atenție, a spus Banks, o să vedeți că e de fapt o lumină care licărește, din cauza intensității și a calității înregistrării. Dar numai în aparență e o problemă de imagine.
   - Și atunci ce e?
   Banks a privit spre Munro.
   - E o rază de lumină care vine printr-o ușă întredeschisă, a spus tehnicianul.
   - Adică?
   - Adică, a intervenit Banks, ușa de la The Fountain era încă deschisă atunci când Hayley și prietenii ei stăteau în față și discutau ce să facă mai departe și, mai ales, atunci când Hayley a anunțat că se duce în Labirint să...
   - Să se pișe, a spus Gervaise. Da, știu. Și?
   - Jamie Murdoch ne-a spus că a închis ușa de îndată ce au plecat și că nu avea idee unde se ducea Hayley mai departe, dar asta – Banks a arătat spre ecran - asta ne demonstrează că asculta, poate se și uita la ce se întâmpla afară. Jamie Murdoch ne-a mințit. Știa foarte bine unde se ducea Hayley Daniels și că se ducea acolo singură.
   - Tot nu văd unde ajungem cu asta, a spus Gervaise. Din pub nu se poate intra în Labirint fără a fi în vizorul camerelor, iar Jamie Murdoch nu apare pe nicăieri.
   - Știu, a spus Banks, dar asta mi-a dat de gândit.
   Munro a oprit televizorul și a aprins luminile.
   - Mai aveți nevoie de mine? a întrebat.
   - Nu, a spus Banks. Mulțumesc mult, Jess, ai fost de mare ajutor.
   Munro a roșit, s-a înclinat în fața lui Gervaise și a plecat.
   - Ăsta e începutul unei frumoase prietenii, a murmurat Gervaise în urma lui și a văzut cum i se mișcau umerii de râs. Deci, detectiv Banks, ce voiai să spui?
   - O teorie peste care aș vrea să trecem împreună.
   Gervaise s-a foit pe scaun.
   - Sunt numai urechi.
   - După cum am spus, Jamie Murdoch ne-a spus că imediat după ce au plecat ultimii clienți - Hayley și prietenii ei - a încuiat și s-a apucat să curețe toaletele vandalizate.
   - Poate că a avut nevoie de câteva secunde ca să închidă ușile, dar asta nu înseamnă nimic.
   - E mai bine de un minut, a spus Banks. E destul de mult. Și tot în acel interval Hayley anunță ce intenții are și pleacă, în timp ce restul, după ce încearcă s-o convingă că-i o idee proastă, pornesc spre Bar None. Știm că Stuart Kinsey s-a furișat prin spate și, cel mai probabil, a auzit atacul.
   - Și ce vrei să spui? Sau sunt eu grea de cap?
   - Nu, doamnă. Și mie mi-a luat o vreme să-mi dau seama.
   - Ah, acum mă simt mult mai bine. Deci? Tot nu văd cum ar fi putut Jamie Murdoch să intre în Labirint fără să fie văzut, să o fi violat și ucis pe Hayley Daniels și apoi să se fi întors ca să-și curețe toaletele.
   - Nici eu n-am înțeles asta la început, a spus Banks, până mi-am dat seama că nimeni nu a percheziționat cum trebuie barul, care e un fel de minilabirint. Are tot felul de camere, poduri, tot ce vreți, și e într-o clădire veche de secol XVIII. Dacă ne gândim mai bine, e foarte posibil să mai existe și o altă ieșire.
   - Un pasaj secret? Acum glumești, sper?
   - N-ar fi prima dată în colțul ăsta de lume, a spus Banks. Un pasaj prin care să poți ieși repede atunci când ai musafiri nechemați?
   - În regulă. Știu și eu istorie. Poate ai dreptate.
   - Și asta m-a făcut să mă gândesc la altceva.
   Gervaise a ridicat o sprânceană.
   - Dar, te rog, spune.
   - Când Winsome a vorbit cu Jill Sutherland, fata care lucrează la The Fountain, Jill i-a spus că unul dintre motivele pentru care nu-i plăcea să lucreze acolo era că Jamie Murdoch făcea contrabandă cu țigări și cu alcool, și chiar a încercat să o pună și pe ea să-i aducă marfă când pleca în străinătate.
   - Toată lumea face asta, a spus Gervaise. Știu că e o infracțiune, dar să încerci să oprești contrabanda e ca și cum ai vrea să oprești potopul cu mâna goală.
   - Nu asta e ideea, a spus Banks. Ideea e că atunci când Kev Templeton a aruncat o privire prin bar, nu a găsit nimic. Nici Winsome și nici eu.
   - Din nimic nu scoți nimic. N-a spus cineva asta?
   - Shakespeare, doamnă.
   - Ești dat dracu’.
   - A fost doar o presupunere. În general, dacă spui Shakespeare la fiecare citat, ai 49% șanse să nimerești.
   - Și restul de 51%?
   - 49% Biblia și restul... habar n-am. Probabil Oscar Wilde în majoritatea cazurilor.
   - Interesantă teoria. Zi mai departe.
   - Întâi am crezut că toată atenția de care se bucura din partea poliției l-a făcut pe Jamie să scape de marfă sau s-o mute undeva, dar apoi mi-am dat seama că dacă ar fi avut o ascunzătoare bună, atunci ar fi fost acolo de la bun început, și dacă nu era...
   - În niciunul din locurile unde a căutat Templeton, atunci trebuie să fie ascunsă undeva. Un fel de depozit, ceva de genul?
   - Exact, a spus Banks. Care ar putea duce la Labirint.
   - E foarte multă speculație la mijloc, a spus Gervaise. Nu sunt sigură că-mi place.
   - Dar putem verifica, nu? a spus Banks. Dacă-mi puteți aranja un mandat de percheziție, întâi pentru casa lui Murdoch, ca să ne asigurăm că nu ascunde nimic acolo, și al doilea pentru The Fountain, pereți, podele, tot tacâmul, și l-am prins.
   - Nu sunt sigură că avem destule dovezi pentru un astfel de mandat.
   - Dar putem să încercăm, nu?
   Gervaise s-a ridicat.
   - Putem să încercăm.
   - Am mai făcut niște verificări de dimineață și mai am un test pe care aș vrea să-l fac înainte, cu ajutorul dumneavoastră. Cine știe, poate chiar o să aducă niște dovezi în plus.
   - În acest moment, și-o pană ar face balanța să se încline, a spus Gervaise. Dar spune-mi, oricum.

   - Maggie Forrest a trecut prin iad, i-a spus Annie lui Ginger în timp ce luau prânzul într-un pub din Flowergate. E normal s-o fi afectat.
   - Asta se-ntâmplă când te împrietenești cu niște criminali, a spus Ginger, văzându-și de cartofii prăjiți. Dar dacă Liam confirmă potrivirea firelor de păr, atunci dispare din peisaj, nu?
   - Nu neapărat. Poate ar trebui să rămânem cu ochii-n patru, a spus Annie. În plus, au existat niște dubii cu privire la crimele și abuzurile sexuale ale lui Lucy Payne.
   - Doar nu încercați să spuneți că n-a fost ea, nu?
   Annie a luat o furculiță plină de salată și și-a împins farfuria deoparte.
   - N-am crezut niciodată că ea a omorât toate victimele, a spus, dar a participat de bunăvoie la torturarea lor. Terence Payne le-a omorât, cel puțin asta ne-au indicat dovezile. Dar ea l-a ajutat să le răpească. După mine, amândoi sunt vinovați pentru tot.
   - Oamenii se feresc mai puțin de o femeie sau de un cuplu care îi abordează.
   - E adevărat, a spus Annie. Suntem numai lapte și miere.
   Ginger s-a strâmbat și și-a șters berea de pe buza de sus. Barul era plin, majoritatea meselor erau ocupate de oamenii de pe la birourile din jur, ieșiți în pauza de prânz.
   - Oricum, aveți dreptate că trebuie să fim cu ochii-n patru. Chestia cu părul nu e concludentă. Și numai pentru că l-am găsit pe pătură și pentru că s-ar putea potrivi cu cel al lui Kirsten Farrow, nu înseamnă că Maggie Forrest n-a ucis-o pe Lucy Payne, nu?
   - Așa e, a spus Annie. Maggie Forrest nu are un alibi, asta în primul rând.
   - Poate ar trebui să vorbim cu psihiatrul ei?
   - N-o să ne spună nimic, a zis Annie. Sunt chiar mai răi decât preoții și avocații. Dar presupun c-am putea încerca. Mai vreau să vorbesc și cu psihiatrul lui Kirsten Farrow. Cel care a hipnotizat-o. Am numele din arhivă: Laura Henderson. O să încerc să văd dacă pot da de ea la telefon astăzi după-amiază. Dar cum rămâne cu Templeton? Ce caută el în toată povestea?
   - Amicul dumneavoastră?
   - Nu eram amici și era un polițist prost, dacă e să spun adevărul. Oricum, bietul de el, ce sfârșit.
   - Măcar a fost rapid.
   - Presupun că da, a spus Annie.
   A simțit cum o-ncearcă o oarecare tristețe cu gândul la Templeton, cu costumele lui elegante, părul dat cu gel și convingerea că era darul făcut de Dumnezeu femeilor. Săracul de el era mort după Winsome de când o văzuse prima dată, iar ea nu-i dăduse nicio șansă. Nu c-ar fi trebuit; nici Annie n-ar fi făcut-o, chiar dacă i-ar fi făcut avansuri. Dar și așa, uneori era de-a dreptul dureros să-l vezi suferind în asemenea hal. Annie ar fi putut pune pariu că în unele nopți abia dacă putea merge spre casă.
   - Ce-i așa amuzant? a întrebat Ginger.
   - Nimic, mă gândeam la Kev, atâta tot. Amintiri. Astă-seară îi organizează un priveghi la Queen’s Arms.
   - Vă duceți?
   - Poate.
   - Când se termină, numai cu asta rămânem. Cu amintirile.
   - E un gând al naibii de deprimant, a spus Annie. Ce-avem până acum? Ne-am mai apropiat în vreun fel?
   Ginger și-a mâncat ultimii cartofi și a clătinat din cap, cu gura plină. Apoi s-a bătut pe piept și a luat o gură de bere. Soarele a ieșit dintre nori pentru o clipă, strălucind prin ferestrele cu vitralii.
   - Absolut deloc, a spus. Dar în continuare nu-mi place nici de Julia Ford și nici de cealaltă, cea pe care am întâlnit-o prima.
   - Constance Wells?
   - Ea e. O altă ticăloasă mică și afurisită.
   - Haide, Ginger, ai grijă cu ghearele.
   - Păi...
   - Deci niciuna nu recunoaște c-ar fi dezvăluit cuiva adevărata identitate a lui Karen Drew?
   - Bineînțeles că nu. Își țin buzele lipite la fel de strâns ca un scoțian sfincterul, dacă-mi permiteți să mă exprim așa.
   - Avem ceva interesant din verificări?
   - Deocamdată nu. Chestiile obișnuite. Constance Wells a fost membră a Societății Marxiste când era studentă. Pun pariu că n-ar vrea să se audă de-așa ceva în firmă.
   Annie a zâmbit.
   - N-ai face una ca asta, nu?
   Ginger a zâmbit răutăcioasă.
   - S-ar putea. Nu se știe niciodată.
   Și-a terminat berea.
   - Mă bucur că nu avea calorii.
   - Altceva? Poate budincă?
   Ginger și-a trecut mâna peste stomac.
   - Nu, eu am terminat, șefa. Există un lucru care mi s-a părut interesant în timp ce făceam săpături. Nu știu cât e de relevant, dar e interesant.
   - Da? a spus Annie. Ce anume?
   - Ei bine, Julia Ford a început târziu. S-a dus la universitate abia după ce împlinise 20 de ani.
   - Așa, și?
   - Majoritatea oamenilor fac asta imediat după liceu. Drept, medicină, ce vreți. Ideea e să termini cu educația cât mai repede și să începi să câștigi bani ca să scapi de creditele studențești.
   - O.K., a spus Annie, are sens. Cred că pe vremea aia erau totuși burse, nu credite. Dar ideea e interesantă. Dacă există vreo șansă ca Maggie Forrest să fie de fapt Kirsten Farrow, atunci și Julia Ford e posibil să fie, nu?
   Ginger părea surprinsă.
   - Nu acolo voiam să ajung.
   - Stai puțin, a continuat Annie. E posibil, nu? Vârsta e potrivită, e suficient de subțire, și cu părul ascuns sub o pălărie, cu haine mai puțin elegante și fără machiaj... ar putea fi ea, nu?
   - Julia Ford? La naiba! Doar ea a apărat-o pe Lucy Payne.
   - Dar tot ea era cea care-i cunoștea identitatea și știa unde e. O.K., poate avem o problemă cu motivul pentru care ar fi făcut-o, pare să fie un conflict la mijloc. Dar poate că există un motiv. Ceva ce noi încă nu știm.
   - Presupun c-ar putea fi o teorie bună, a spus Ginger. Vreți să mai sap prin trecutul ei?
   Annie a încuviințat din cap.
   - Da. Vezi dacă poți să afli unde era între 1985, anul când Kirsten a început facultatea, și 1991 sau 1992, când a fost văzută ultima dată. Dar ai grijă.
   - Și alibiurile?
   - O să fie complicat să faci asta fără știrea ei, dar dacă poți afla unde era când Lucy și Templeton au fost uciși, asta ar fi de mare ajutor.
   - O să văd ce pot face. Dar eu voiam să vă spun...
   - Da?
   - Că Julia Ford mai are o licență înainte de cea în drept. Nu Literatură engleză. Psihologie. În Liverpool.
   - Tot n-o exclude din peisaj. Și dreptul?
   - Bristol.
   - Kirsten Farrow era din Bath. Foarte aproape.
   - Doamna Ford a noastră a locuit cu cineva în chirie în primii 2 ani.
   - Așa fac studenții de obicei.
   - Întâmplarea a făcut că am luat legătura cu o tânără foarte vorbăreață și săritoare de la administrația căminelor, care avea toate documentele, inclusiv cele mai vechi. În tot cazul, Julia Ford a locuit cu Elizabeth Wallace, care la vremea aia studia medicina. S-ar putea să greșesc, dar Elizabeth Wallace nu e cumva patologul din Vest?
   - Ba da, așa e, a spus Annie. Dr. Elizabeth Wallace.
   - Așa ca idee, atâta tot, a spus Ginger. Erau prietene. Și...
   - Și ce?
   - Am mai făcut niște cercetări, amândouă locuiesc în Harrogate acum.
   - E un oraș mare.
   - Amândouă sunt membre ale aceluiași club de golf.
   - Femei de carieră, are logică. Dar ai dreptate, Ginger, e interesant. Crezi că Julia Ford ar fi putut să-i spună lui dr. Wallace...?
   - Și dr. Wallace a lăsat informația să se scurgă mai departe? E posibil, nu? Adică, dacă Julia Ford e cea pe care o căutăm.
   - Sunt curioasă dacă dr. Wallace ne poate spune ceva?
   - E puțin probabil să-i scape ceva, întocmai ca Juliei Ford. Adică, doctorii sunt chiar mai rău decât avocații. Asta dacă e ceva ce să scape.
   - Poate că nu, a spus Annie, dar când ne întoarcem la secție, continuă să cauți informații despre trecutul Juliei Ford. Discret, firește. Ia legătura cu prietena ta din Bristol și vezi dacă poate să mai vină cu niște nume. Alte persoane cu care să fi locuit, foști membri ai acelorași societăți, lucruri de genul ăsta. Și poate că eu ar trebui să am o discuție cu dr. Wallace, să văd dacă pot să aflu ceva. Am văzut-o de vreo două ori, pare O.K.
   - La ce vă gândiți?
   Annie și-a luat servieta și s-a ridicat. Au ieșit pe Flowergate și s-au amestecat în mulțime.
   - Știi cum se întâmplă, câteva băuturi pe terenul de golf - și vremea a fost numai bună în ultimele săptămâni - și limba se dezleagă. „Ghici cine e clienta noastră și ce-am făcut cu ea”, întreabă Julia. „Cine?”, spune dr. Wallace. Și tot așa.
   - Discuții ca între fete?
   - Ceva de genul ăsta. Dr. Wallace duce și ea vorba mai departe, pe la vreun vechi prieten de la universitate. Cine știe? Cum se numea psihiatrul lui Maggie Forrest?
   - Simms. Dr. Susan Simms.
   - Unde-a terminat?
   - Nu știu.
   - Află. A făcut vreodată psihiatrie criminalistică?
   - O să verific
   - Bine. Asta ar putea s-o lege de Julia Ford și la tribunal. E posibil să fi fost nevoită să depună mărturie în vreun caz în care Julia era avocat, la un moment dat. Dr. Simms are deja o legătură cu Maggie Forrest. Atât de multe posibilități.
   - Așa e, a spus Ginger.
   - Nu știu unde ajungem cu toate astea, a spus Annie, dar e posibil să iasă ceva de-aici.
   Și-a scos mobilul.
   - Ar trebui să-i spun și lui Alan.
   - Dacă așa credeți.
   - Și, Ginger?
   - Da, șefa?
   - Ai mare grijă. Nu numai că adulmecăm oamenii preferați ai inspectorului-șef - avocați și doctori - dar undeva acolo e un criminal care e încă liber și ultimul lucru pe care vrei să-l faci e să-l calci pe coadă și să-l deranjezi fără să știi că ai făcut asta.

   După-amiaza târziu, Banks se îndrepta dinspre secție spre The Fountain, rumegând informația pe care o primise la telefon de la Annie.
   Julia Ford și Elizabeth Wallace, foste colege de apartament și partenere de golf. Avea sens. Dacă se cunoșteau din facultate și dacă erau amândouă femei de carieră, singure, și locuiau în Harrogate, era foarte probabil să fie prietene și membre ale aceluiași club de golf. Conexiunea cu Maggie Forrest era cea care îl interesa.
   Din ceea ce-i spusese Annie, lucra cu Constance Wells de la firma Juliei Ford, care se ocupa de aspectele legale ale activității ei, și o cunoștea și pe Julia Ford, deci era posibil să fi auzit ceva despre Karen Drew pe când se afla la biroul lor, sau poate văzuse vreun document relevant. Julia Ford fusese avocata lui Lucy Payne, iar Maggie fusese marioneta ei. Totul o luase razna, evident. Dar exista o legătură.
   Apoi erau firele de păr. Annie îi spusese că expertul lor, Famke Larsen, comparase firele lui Kirsten Farrow, găsite în casa lui Greg Eastcote în 1989, cu cele de pe pătura lui Lucy Payne și se potriveau. Nu era concludent, desigur, dar era suficient cât să le confirme bănuiala că Kirsten reapăruse în peisaj și era implicată în uciderea lui Lucy. Identitatea ei rămânea însă un mister. Annie îi mai spusese că proba de ADN mitocondrial prelevată din firul de păr putea să-i ajute să identifice criminalul. Asta avea să dureze câteva zile pe puțin și aveau nevoie de mostre de la toți suspecții. Totuși, era un progres clar.
   Deocamdată însă trebuia să se concentreze asupra cazului Hayley Daniels. Era aproape, simțea asta. 
   - Bună, Jamie, a spus Banks când a intrat și s-a așezat la bar. Jill.
   Jill Sutherland i-a zâmbit, Jamie nu. Un adolescent într-o haină lungă, ocupat cu jocurile mecanice, l-a privit și s-a întors imediat la ale lui.
   Banks l-a recunoscut, era un puști minor de la școală, dar asta nu-l interesa astăzi. Poate că dacă-și amintea, putea să-l sune pe director mai târziu.
   Se înțelegea bine cu Norman Lapkin și mai ieșeau să bea ceva din când în când. Norman înțelegea problemele tineretului năbădăios.
   - Ce mai e de data asta? a întrebat Murdoch. Nu puteți să-mi dați pace nicio clipă? Am un bar pe mână.
   - N-am să-ți stau în drum, a spus Banks. De fapt, chiar am să-ți sporesc profitul. Aș vrea o halbă de Black Sheep, dacă nu te deranjează.
   Jamie i-a aruncat o privire lui Jill, care a luat un pahar și a început să toarne.
   - Cum merg afacerile? a întrebat Banks.
   - Ca naiba, a răspuns Jamie. Mai ales de weekend-ul trecut.
   - Da, al naibii Kev Templeton, să și-o caute cu lumânarea și să se aleagă cu gâtul tăiat aici după colț, nu? Adică, o crimă poate să fie un lucru bun, atrage curioșii, dar două...?
   Murdoch s-a albit.
   - Nu asta am vrut să spun, știi bine. Îmi pui cuvinte în gură. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu domnul Templeton, chiar îmi pare. Era un polițist bun.
   - Să nu mergem atât de departe, Jamie. În plus, n-are nicio legătură cu tine, nu?
   - Bineînțeles că nu.
   Jill a zâmbit când Banks i-a întins o bancnotă de 5 lire și i-a spus să păstreze restul, să-și ia ceva de băut. Jamie s-a întors să-și studieze registrele și meniul, iar Jill la curățat pahare.
   Păreau să fie deja curate.
   Din boxe se auzea Dusty Springfield, „I Only Want to Be With You”. Banks s-a gândit la Sophia și s-a întrebat în ce direcție ar putea merge lucrurile cu ea. Ascultaseră CD-ul cu Thea Gilmore în acea dimineață și Banks înțelesese în cele din urmă ceea ce spusese Sophia despre cântecul cam obraznic. Versurile spuneau ceva de genul: mă poți lua acasă și întinde pe patul tău, numai nu-mi spune „dulceață”. Banks nu-i spusese Sophiei „dulceață”. De-ar fi putut să lase totul baltă și să fugă undeva cu ea, așa cum simțea că ar face. Acum ea era înapoi în Londra, la viața ei reală, la prieteni, muncă și un program social amețitor.
   Poate c-avea să-l uite, să considere că fusese o nebunie care nu avea niciun viitor și care era mai bine să fie dată uitării. Poate că așa și fusese. Dar de ce nu putea să-și ia gândul de la ea și de ce era dintr-odată atât de gelos pe oricine era mai liber și mai tânăr decât el?
   S-a uitat prin pub. Erau numai vreo cinci sau șase oameni, dar numărul lor urma să crească, și repede, pentru că se apropia ora la care birourile închideau. Jamie Murdoch avusese dreptate. În Eastvale plutea o atmosferă sumbră de când cu uciderea lui Templeton, și n-avea să se risipească înainte de găsirea criminalului. Iar dacă Banks nu făcea asta curând, aveau să sosească tot felul de experți din toată țara care să preia cazul, așa cum se întâmpla pe vremuri cu Scotland Yard.
   Presa era foarte slobodă la gură; acum condamnau incompetența poliției, acum erau pe urmele unui ucigaș de polițiști.
   Banks și-a sorbit berea. Dusty le-a făcut loc celor de la The Shadows, „Theme for Young Lovers”, altă lovitură sub centură. Pe melodia asta furase Banks primul sărut de la Anita Longbottom într-o frumoasă după-amiază de duminică, primăvara, fără să aibă voie însă să-i atingă și sânii.
   - Poți să dai un pic mai încet, Jill? Abia dacă-mi aud propriile gânduri.
   Jill a dat mai încet și nimeni n-a comentat.
   Banks s-a întrebat dacă-i va lipsi cuiva, dar și-a dat seama că pentru unii liniștea era deranjantă. Își bea berea mai departe, gândindu-se că nici dacă ar intra inspectorul-șef Gervaise n-ar da de bucluc.
   Acceptase sugestia lui, ba chiar conveniseră că trebuia să pară cât mai natural posibil. Era cam singurul lucru bun rezultat din uciderea lui Templeton, cu excepția faptului că Banks fusese nevoit să-și amâne încă o dată programările la doctor și la dentist.
   - Pari agitat, Jamie, a spus Banks. Te preocupă ceva?
   - Conștiința mea e curată, a spus Jamie.
   - Sigur? Sigur n-ai o cameră plină cu brandy spaniol și țigări franțuzești pe undeva pe-aici? Acum o clipă mi s-a părut că miros Gauloises.
   - Foarte nostim. Glumești, nu?
   - Absolut deloc.
   - Nu, nu am.
   Jamie a privit spre Jill, care și-a făcut din nou de lucru cu paharele.
   - Mai e ceva care mă deranjează, a continuat Banks. Avem un martor care susține că a auzit muzică în Labirint cam la aceeași oră la care a fost omorâtă Hayley Daniels.
   - Ai mai spus asta. Eu n-am auzit nimic.
   - Nu eram siguri de unde venea, a spus Banks. O mașină în trecere, o ușă care s-a deschis și s-a închis imediat, ceva de genul.
   - Îmi pare rău, nu te pot ajuta.
   - Apoi mi-a venit o idee.
   - Da?
   - Da, a spus Banks. Martorul și-a amintit că melodia era „Fit But You Know It” a celor de la The Streets, și am căutat-o pe net și se poate cumpăra.
   - Îmi imaginez că da, a spus Murdoch.
   - Ca sonerie pentru telefon.
   Murdoch n-a avut replică pentru asta și, înainte ca Banks să mai poată spune ceva, s-a auzit „Fit But You Know It” venind din buzunarul de la piept al barmanului. Gervaise sunase la numărul pe care îl obținuseră de la operatorul de telefonie mobilă, întocmai după cum stabiliseră.
   Lui Murdoch i-a dispărut culoarea din obraji, l-a privit pe Banks și a sărit peste bar, luând-o la goană spre piață.
   Banks a fugit după el.
   - Jamie, nu fi prost! a strigat în timp ce Jamie a împrăștiat un grup de turiști seniori care se dădeau jos dintr-un autobuz lângă cruce. N-ai cum să scapi!
   Dar Jamie fugea prin piață. Ofițerii care stăteau în fața secției, tocmai în ideea că un astfel de scenariu era posibil, au intervenit și când Jamie a văzut că ieșirea de urgență i se blochează, a schimbat direcția și a cotit spre Centrul Swainsdale. De cum a ajuns, s-a urcat în lift, cu Banks pe urmele lui, respirând din greu, și a alergat spre magazinele de la primul nivel.
   Femeile și-au înșfăcat copiii și au început să strige când au văzut haosul creat în jur. Banks și-a dat seama că în spatele lui sunt doi ofițeri în uniformă și din stânga lui venea în cea mai mare viteză Winsome. Era o priveliște superbă - capul dat pe spate, brațele ca niște pistoane și picioarele lungi și puternice, ca de atlet.
   Murdoch a dispărut în departamentul de mâncare de la Marks and Spencer, răsturnând coșurile oamenilor. O sticlă de vin s-a făcut zob, împroșcând roșu în toate direcțiile. Cineva a țipat și Murdoch aproape s-a împiedicat de un copil care a început să plângă, dar și-a revenit și a alergat spre departamentul cu haine pentru bărbați.
   Banks n-avea nicio șansă să-l prindă. Nu mai era deloc în formă și niciodată nu fusese un bun alergător. Winsome, pe de altă parte, alerga la maraton și se mișca plină de grație în spatele lui, ajungându-l din urmă. Murdoch a privit în spate și a văzut-o cât era de aproape, apoi a dărâmat o bătrânică și și-a continuat drumul spre ieșire.
   Lui Banks nu i-a venit să-și creadă ochilor.
   Murdoch era la 1 metru și jumătate, poate 2 în fața lui Winsome, care, dintr-odată, a făcut un salt în aer, l-a prins de coapse cu mâinile ei puternice și lungi și l-a trântit la podea. Câteva clipe mai târziu, Banks era lângă ei cu mâinile pe genunchi, trăgându-și răsuflarea, în timp ce Winsome era cu genunchiul în spatele lui Murdoch și-și făcea numărul inspirat de Christie Love, spunând „Dulceață, ești arestat” și recitându-i drepturile întocmai ca un polițist american.
   - Ai dreptul să nu spui nimic...
   Banks n-a putut să-și stăpânească un zâmbet, chiar dacă-l durea pieptul. Procedura nu era deloc una oficială și Get Christie Love! fusese pe ecrane cu mult înainte ca Winsome să se fi născut, nu?
   - E-n regulă, Winsome, i-a spus gâfâind. Bine lucrat. Culege-l de pe jos și pune-i cătușele. O să ne ocupăm de el la secție.

17.

   Banks, Winsome și Jamie Murdoch erau în camera mohorâtă unde se desfășurau interogatoriile, Murdoch în salopeta portocalie primită de la poliție, curățindu-și mizeria de sub unghii.
   Avocatul din oficiu, Olivia Melchior, stătea în colț. Discutase deja cu Jamie și-i explicase care era situația, îl sfătuise să răspundă simplu și sincer, în afara cazului în care risca să se incrimineze sau să-i fie încălcate drepturile - lucru pe care ea avea să-l urmărească. Banks a pornit reportofonul și camera și a făcut introducerea cu detaliile despre timp, dată și cei prezenți, i-a explicat lui Jamie dezavantajele de a nu spune acum lucruri pe care mai târziu ar putea să le invoce în apărarea sa la tribunal. Jamie continua să-și studieze unghiile.
   - În regulă, a spus Banks, de ce-ai fugit, Jamie?
   - Pentru că urma să mă puneți sub acuzare, nu?
   - Ce vrei să spui?
   - Pentru contrabandă. Țigările și alcoolul. Știam ce-o să mi se întâmple. Am auzit povești asemănătoare.
   - N-are nicio legătură cu contrabanda, Jamie.
   - Nu?
   - Nu.
   - Atunci cu ce?
   - Cu violarea și uciderea lui Hayley Daniels.
   Murdoch și-a privit unghiile.
   - V-am spus deja, nu știu nimic despre asta.
   - Haide, Jamie, erai chiar după colț.
   - Pereții sunt groși. Nu se aude mai nimic dinăuntru.
   - Dar dacă ușa e deschisă, atunci se aude, nu-i așa, Jamie? a spus Winsome.
   Murdoch s-a uitat lung la ea.
   - Ce?
   - Când Hayley Daniels și prietenii ei au plecat din bar, a continuat Winsome, ai lăsat ușa întredeschisă și ai auzit tot ce spuneau. Noi presupunem c-ai auzit-o pe Hayley spunând că se va duce în Labirint, singură.
   - Și ce dacă?
   - Recunoști asta? a insistat Winsome.
   - E posibil. Știți cum e, e nepoliticos să trântești ușa și să încui imediat după ce-ți pleacă ultimii clienți. Le dai câteva secunde. Poate cineva a uitat ceva. O geantă, o haină.
   - Câtă atenție din partea ta, a spus Banks. Și eu care credeam că trebuie să închizi repede, de teama hoților.
   - Și asta. Dar...
   - Hayley Daniels ți-a făcut probleme, nu?
   - Ce vreți să spuneți?
   - Când i-ai spus că toaletele erau stricate și că nu le putea folosi, te-a făcut cu ou și cu oțet. Haide, Jamie, am mai trecut prin asta.
   - A fost dezgustător, a spus Murdoch și a dat din cap încet. N-am auzit niciodată asemenea porcării din... din...
   - Dintr-o gură așa frumoasă? Era o fată frumoasă, nu-i așa, Jamie? Un corp mișto.
   - N-am de unde să știu asta.
   - Ei, haide, a spus Banks. Nu-mi spune că n-ai remarcat. Până și eu am remarcat, și era deja moartă când am văzut-o.
   Doamna Melchior a încercat să-l avertizeze pe Banks din priviri. În mod evident, știa că are tendința de a o lua pe cărări ciudate, aproape suprarealiste, pentru a-i îndepărta pe suspecți de la poveștile lor prestabilite.
   - Era în formă, da, a spus Murdoch.
   - Și știa asta?
   - În general toate știu.
   - Ce vrei să spui cu asta, Jamie?
   - Exact ce-am spus. Că fetele ca ea sunt în general conștiente de faptul că arată bine.
   - De-asta-ți place cântecul ăla și-l ai ca sonerie la telefon?
   - E o chestie distractivă.
   - Le place să se expună, nu-i așa?
   - Ar trebui să vedeți hainele pe care le poartă - sau nu.
   A râs aspru.
   - Așa ca Jill?
   - Jill?
   - Da, fata care lucrează pentru tine. Jill Sutherland. E o puștoaică drăguță, nu? Mergea prin Labirint pe scurtătură spre parcare, nu-i așa? De-acolo ți-a venit ideea?
   - Ce idee?
   - Că era un loc bun pentru atac?
   - E absurd.
   - Dar e suficient pentru orice tip cu sânge-n vene s-o ia razna, nu? a spus Banks. Felul în care se îmbracă, lucrurile pe care le spun.
   - Nu răspunde, Jamie, i-a spus doamna Melchior. Te conduce pe drumul pe care vrea el.
   L-a fixat pe Banks cu privirea.
   - Vă rog să vă abțineți de la întrebări fără relevanță.
   - Da, doamnă, a spus Banks.
   Doamna Melchior a continuat să-l privească.
   - De cât timp o cunoșteai pe Hayley? a întrebat Winsome.
   - N-o cunoșteam, a spus Jamie. O vedeam când venea la bar cu prietenii ei.
   - Din informațiile pe care le avem, știm că în primul an ați fost împreună la aceeași facultate, înainte ca tu să te lași.
   Și-a pus pe nas ochelarii de citit și a început să caute prin dosarul din fața ei.
   - Poate c-am văzut-o și pe acolo. Campusul e mare.
   - Ai invitat-o vreodată în oraș?
   - E posibil. Și ce dacă?
   - Nimic, dar aveați o istorie împreună, atâta tot.
   Winsome și-a scos ochelarii și s-a lăsat pe spate.
   - Ți-a plăcut de ea din prima clipă, nu-i așa? a întrebat Banks.
   - Și ce-i rău în asta?
   - Dar ea nu voia să aibă de-a face cu tine. Era foarte pretențioasă când alegea cu cine să se întâlnească. Prefera bărbații mai în vârstă, profesori, cineva cu experiență, bani, creier.
   Jamie a lovit cu pumnul în masă.
   - Calmează-te, Jamie, i-a spus doamna Melchior. Întrebările astea duc undeva? l-a întrebat pe Banks.    - Bineînțeles, i-a spus. Nu-i așa, Jamie? Tu știi unde duc toate întrebările astea. Sâmbătă, 17 martie, Ziua Sfântului Patrick. Ce-a fost special la acea zi?
   - Nimic. Nu știu.
   - Niște vagabonzi ți-au distrus toaletele, nu-i așa?
   - Da.
   - Și ce s-a-ntâmplat, au găsit gaura din magazie prin care trăgeai cu ochiul în baia femeilor?
   Murdoch a înghețat.
   - Poftim?
   Fusese o încercare riscantă din partea lui Banks - nimeni nu pomenise de așa ceva - dar se pare că nimerise bine. Era exact genul de chestie la care s-ar fi așteptat din partea cuiva ca Murdoch.
   - Să lăsăm asta deocamdată, a continuat Banks. Hayley arăta foarte bine în seara aia, nu? Fustă scurtă, top minuscul.
   - Detectiv Banks, a intervenit doamna Melchior. Mai puține comentarii de felul acesta, dacă nu vă deranjează.
   - Scuze, a spus Banks. Dar îți plăcea de ea, nu-i așa, Jamie?
   - Era foarte atrăgătoare.
   - Și visai la ea de multă vreme.
   - Îmi plăcea de ea, da.
   - Și ea știa asta?
   - Presupun că da.
   - Și pe urmă s-a întâmplat povestea cu toaletele.
   - N-ar fi trebuit să spună lucrurile pe care le-a spus.
   - Te-a umilit în fața tuturor, nu?
   - N-ar fi trebuit să mă facă în toate felurile.
   - Mai exact, Jamie?
   - A spus lucruri groaznice despre bărbăția mea.
   A privit-o pe doamna Melchior, care părea înmărmurită.
   - Te-a făcut impotent, nu? Și labagiu. A zis că preferi băieții. Și asta te-a scos din pepeni, nu?
   - Cum a putut să-mi spună una ca asta? Știa că... știa că-mi place de ea. Cum a putut să fie atât de crudă?
   - Era beată, Jamie. Și voia să se pișe.
   - Domnule Banks!
   Banks a ridicat mâna.
    - Scuze!
    - N-aveam ce face, nu? a spus Jamie. Nu eu am distrus nenorocita de budă!
   Banks a auzit o bătaie în ușă. Winsome a deschis, s-a întors și i-a șoptit ceva la ureche.
    - Interogatoriul se suspendă la 6:13 p.m., a spus Banks. Detectivii Banks și Jackman părăsesc încăperea, ofițerul Mellors intră să-l supravegheze pe suspect.
   Banks a privit-o pe doamna Melchior.
    - Veniți?
   Părea să oscileze între a rămâne cu clientul ei și a fi de față la ultima descoperire.
    - O să fii în regulă, Jamie?
    - O să fie, doamnă, i-a răspuns ofițerul Mellors.
   Jamie a dat din cap, evitându-i privirea.
    - În regulă atunci.
   Doamna Melchior și-a adunat hârtiile și servieta și a ieșit după Banks și Winsome, îndreptându-se prin piață spre The Fountain. Se stârnise un vânt destul de puternic și a trebuit să-și țină fusta violetă cu mâna în timp ce mergeau. În fața barului era deja adunată o mulțime pe care doi ofițeri în uniformă încercau s-o țină departe de locul faptei.
   După ce-au semnat formularele, Banks și cei care-l însoțeau au fost lăsați în bar, unde percheziția era în plină desfășurare, începută la scurt timp după ce Jamie Murdoch fusese dus la secție. Criminaliștii erau îmbrăcați în echipamente de protecție și respirau prin măști împotriva prafului. Un asistent le-a întins aceleași echipamente lui Banks, Winsome și doamnei Melchior, pe care salopeta, casca și masca păreau s-o stânjenească.
   Barul era un dezastru. Era praf și moloz peste tot. Banks s-a gândit că proprietarul o s-o ia razna când o să afle, dar asta era ultima lui problemă. L-au urmat pe Stefan Nowak la etaj, într-unul din depozitele de deasupra barului care se învecina cu Taylor’s Yard și cu Labirintul.
    Cineva îndepărtase lambriurile vechi, dând la iveală o gaură suficient de mare încât să permită trecerea unui om. Banks auzea voci și vedea o lanternă licărind pe partea cealaltă.
    - Nu există lumină - a spus Stefan, întinzându-le lanterne - și nici ferestre.
   S-a aplecat și a intrat în gaură. Banks l-a urmat.
   Doamna Melchior părea reticentă, dar Winsome a așteptat și a lăsat-o pe ea înainte. Cu toate lanternele pe care le aveau la ei, camera era mai mult decât luminată. Mirosea a mucegai și a neaerisit, ceea ce fără îndoială era, iar de unul dintre pereți erau sprijinite cutii de bere și cartușe de țigări.
    - Asta e? a întrebat Banks dezamăgit. Nu există o cale de acces spre Labirint?
    - Ai răbdare, a spus Stefan, înaintând spre celălalt capăt al camerei, unde a dat deoparte un lambriu. Urmați-mă.
   L-au urmat. A doua cameră era la fel de îngustă și de mucegăită ca prima, dar o scară abruptă de lemn ducea la parter, unde o ușă cu balamalele bine unse și yală nouă dădea spre aleea din Taylor’s Yard, unde nicio cameră de supraveghere nu ajungea...
   - Bingo, a spus Banks.
    - La naiba, e ca în Fantoma de la operă. Coridoare secrete și Dumnezeu mai știe ce.
   - Erau secrete numai pentru noi, a remarcat Banks. Casele și depozitele sunt adesea legate între ele prin astfel de spații. Murdoch a găsit o cale de a le folosi după bunul lui plac. Inițial, a fost un loc ideal unde să ascundă marfa, dar când Hayley Daniels l-a împins dincolo de limita suportabilității, a fost calea ideală să se răzbune pe ea. Știa unde merge și știa că poate ajunge acolo în câteva secunde fără să fie văzut. Cât i-ar fi luat să ajungă de la ușă până în Labirint pe drumul ăsta?
    - Mai puțin de 5 minute, a spus Stefan.
    - Domnule?
   Unul dintre criminaliști s-a apropiat de ei.
    - Ce este? a întrebat Banks.
    - O pungă de plastic, a spus Stefan.
   A făcut niște fotografii și, pe moment, au fost orbiți de declanșarea blițului într-un spațiu atât de îngust, apoi a luat punga cu grijă și a deschis-o.
    - Voila! i-a spus lui Banks, arătându-i conținutul. Haine. Prezervative. Perie de păr. Cârpe. Sticlă cu apă.
    - Echipamentul, a spus Banks. Templeton avea dreptate. Nenorocitului i-a plăcut atât de mult încât plănuia să repete isprava.
    - Sau poate plănuise totul de foarte mult timp, a spus Stefan. Sau amândouă.
    - Nu cred c-ar trebui să presupuneți așa ceva, a spus doamna Melchior, palidă, încercând să-și facă treaba cât mai bine, ignorând faptul că era oripilată de dovezile strânse împotriva clientului ei.
    - Să vedem ce are laboratorul de spus pe tema asta. Bună treabă, Stefan, băieți. Să ne întoarcem la interogatoriu. Nu vrem să-l lăsăm pe domnul Murdoch să aștepte prea mult, nu?

   După prânzul cu Ginger, Annie s-a întors la secție să vadă dacă erau ceva noutăți. Spera să fi primit niște vești bune de la criminaliști, dar de-a lungul anilor învățase să aibă răbdare.
    Între timp, s-a ocupat cu găsirea doctoriței Laura Henderson, care, s-a dovedit, lucra încă în Bath. După ce a sunat de câteva ori ocupat, Annie a reușit în cele din urmă să vorbească cu ea și s-a prezentat. Dr. Henderson a fost destul de suspicioasă și a insistat să-și noteze numărul lui Annie și să sune înapoi prin centrală.
    - Îmi pare rău, a spus dr. Henderson când s-a făcut legătura. Dar în meseria mea precauția e esențială.
    - În a mea la fel, a spus Annie. Nicio problemă.
    - Cu ce vă pot ajuta?
    - Vă amintiți de o pacientă pe nume Kirsten Farrow? Trebuie să fi fost prin 1988 sau 1989. Știu că e mult timp de-atunci.
    - Bineînțeles că-mi amintesc de Kirsten, a spus dr. Henderson. Există pacienți pe care nu-i uiți niciodată. De ce? I s-a întâmplat ceva?
    - Din câte știu eu, nu, a spus Annie, dar asta e problema. Nimeni nu mai știe absolut nimic de ea de 16 ani. A luat legătura cu dumneavoastră?
    - Nu, deloc.
    - Când ați văzut-o ultima dată?
    - Puteți aștepta puțin? Trebuie să caut dosarul. Informațiile atât de vechi nu sunt în computer.
   Annie a așteptat, bătând cu creionul în birou. Dr. Henderson s-a întors câteva secunde mai târziu.
    - Ultima noastră ședință a fost pe 9 ianuarie 1989, a spus. De-atunci n-am mai văzut-o.
   Nu asta spera Annie să audă.
    - Și nu știți nimic de ea? O scrisoare? Un telefon?
    - Mi-e teamă că nu. Nimic.
    - De ce n-a mai venit la dumneavoastră?
   La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
    - Nu cred c-ar trebui să discut cu dumneavoastră astfel de lucruri, a spus dr. Henderson.
    - Încerc să dau de ea, a spus Annie. Orice îmi poate fi de ajutor. Nu mă aștept să încălcați clauza de confidențialitate.
    - De ce o căutați?
    - E posibil să știe ceva despre un caz la care lucrez.
    - Ce caz?
   Annie a fost tentată să-i spună că nu poate divulga această informație, dar ar fi fost un joc prostesc. Dacă dai un pic de informație, poate primești ceva în schimb.
    - O femeie a fost ucisă în aceeași locație unde obișnuia și Kirsten să meargă, a spus. Și ne gândeam...
   - Dumnezeule! a spus dr. Henderson. Credeți că s-a întors, nu? Ucigașul.
   Annie nu avea nici cea mai mică intenție să spună așa ceva, dar recunoștea o pistă bună atunci când era chiar în fața ei.
    - E o posibilitate, a spus. N-a fost prins.
    - Dar tot nu văd cum vă pot ajuta.
    - De ce a întrerupt ședințele cu dumneavoastră?
   A urmat încă o pauză, iar Annie a avut senzația că simte cum argumentația se construiește în mintea doctoriței Henderson. În cele din urmă, argumentele pro au fost mai multe decât cele contra.
    - Motivul pe care l-a invocat a fost că ședințele noastre erau prea dureroase pentru ea, a spus.
    - În ce fel?
    - Trebuie să înțelegeți un lucru, Kirsten blocase amintirea a tot ceea ce i se întâmplase în noaptea când fusese atacată, și asta era cauza tuturor problemelor ei: depresie, coșmaruri, atacuri de panică. Și altele...
   - Incapacitatea de a face sex sau de a avea copii?
    - Știți despre asta?
   Dr. Henderson părea surprinsă.
    - Știu câte ceva, a spus Annie.
    - Da, și asta... și celelalte probleme. Probabil că știți și că a încercat să se sinucidă. Trebuie să fie în dosarele poliției.
    - Da, a mințit Annie.
   N-avea sens să o facă să creadă că spusese deja prea multe, ar fi putut să se blocheze și să nu mai spună nimic.
    - I-am sugerat terapia prin hipnoză și Kirsten a fost de acord.
    - Care a fost scopul?
    - Vindecarea, desigur. Uneori, demonii trebuie confruntați pentru a fi învinși, și asta nu se poate dacă memoria îi blochează.
   Annie avea impresia că știe ceva și despre asta.
    - Și a urmat terapia?
    - Nu. După cum am spus, cred că era prea dureros. Se apropia prea mult. La început, progresul era foarte lent, apoi a început să-și amintească prea mult și prea repede. Cred că simțea că pierde controlul și-a intrat în panică.
    - Cum rămâne cu confruntarea demonilor?
    - E nevoie de timp, a spus dr. Henderson. Uneori e nevoie de foarte multă pregătire. Trebuie să fii gata. Nu cred că ea era. Ar fi fost ca și cum pornea pe o autostradă foarte aglomerată înainte să învețe să conducă.
    - Cât de departe a ajuns? a întrebat Annie. Și-a amintit ceva semnificativ despre atacator?
    - Nu acesta era scopul terapiei.
    - Înțeleg, dar poate unul dintre efectele secundare?
    - Nu sunt sigură, a spus dr. Henderson.
    - Ce vreți să spuneți cu asta?
    - La ultima ședință, vocea lui Kirsten se auzea cu dificultate, cuvintele erau greu de descifrat. Când și-a revenit, părea șocată de ceea ce-și amintise. Chiar mai mult decât de obicei.
    - Dar ce anume era?
    - Nu știu. Nu înțelegeți ce vă spun? Nu știu. A plecat în viteză și nu s-a mai întors, decât ca să-i spună secretarei că nu va mai veni la terapie.
   - Dar dumneavoastră ce credeți că a fost?
   Dr. Henderson a mai făcut o pauză, apoi a spus aproape în șoaptă:
    - Cred că și-a amintit cum arăta el.

   - Unde-ați fost? a întrebat Murdoch. Încep să mă satur de chestia asta. Vreau să merg acasă.
    - Încă nu, Jamie, a spus Banks. Înainte mai avem câteva întrebări. Să începem cu începutul. Poate putem să nu ne lungim prea mult. Ai violat-o și omorât-o pe Hayley Daniels?
    - Nu! Cum aș fi putut? M-ați fi văzut. Nu poți ieși din bar fără să fii la camera ascunsă.
   Banks a privit spre doamna Melchior, care era palidă și stânjenită. N-a spus nimic. Banks s-a aplecat în față și și-a pus mâinile pe masă.
    - Haide să-ți spun eu ce cred că s-a întâmplat, Jamie, și tu să-mi spui dacă greșesc. O.K.?
   Jamie a dat din cap, fără să-și ridice privirea.
    - Ai avut o zi proastă. Dacă e să spunem adevărul, viața ta e cam nasoală în ultima vreme. Barul ăla mizerabil, mereu de unul singur, patronul se bronzează în Florida. Până și Jill se tot dădea bolnavă. Nu numai că te ajuta cu treburile barului, era și foarte mișto, nu? Dar ea nu voia să aibă de-a face cu tine. Niciuna nu voia. Cred că-ți imaginai cum ai s-o prinzi pe Jill singură în Labirint. Știai că o ia pe scurtătură. Poate că ăsta era planul pentru sâmbătă seară. În cele din urmă îți făcuseși curaj. Dar Jill te-a sunat să-ți spună că e bolnavă și ți-a cam stricat planul. Asta până când a apărut Hayley Daniels. O știai de ani buni, o invitaseși în oraș în primul an de facultate, asta înainte să pici examenele și să te lași de școală. Nu-i așa, Jamie?
   Murdoch n-a spus nimic. Doamna Melchior își lua notițe și Winsome se uita fix la un punct din tavan.
    - Sâmbătă, după ce te-a făcut în toate felurile și ți-a insultat bărbăția, i-ai dat pe toți afară și i-ai auzit vorbind în față. Hayley avea o voce puternică și stridentă, mai ales când era beată și nervoasă, cum era cazul în acea seară. Ai auzit-o spunându-le prietenilor ei ce nenorocit erai, „sulă bleagă”, în piața publică, s-o audă cine trecea pe-acolo, iar tu lăsaseși ușa deschisă ca să-i auzi, la rândul tău. Cum mă descurc, Jamie?
   Murdoch continua să-și curețe unghiile.
    - Ai auzit-o pe Hayley spunând că se ducea în Labirint să se ușureze, deși mă îndoiesc că astea au fost cuvintele pe care le-a folosit. Avea o gură foarte spurcată, nu-i așa, Jamie?
   Murdoch l-a privit pe Banks.
    - Era bădărană și crudă, a spus.
    - Și ție nu-ți place asta la o femeie, nu?
   Jamie a scuturat din cap.
    - Așadar, prietenii se risipesc și Hayley pornește de una singură spre Labirint. Nu ți-a trebuit mult ca să-ți dai seama cum s-ajungi acolo și să-i dai ce merita, nu?
    - Ți-am mai spus, a comentat Murdoch pe un ton plictisit, fără să se uite în sus. N-aveam cum să ajung acolo fără să fiu văzut.
    - Jamie, a spus Banks, știi ceva despre un depozit în care se ajunge prin tunelul din spatele lambriurilor din The Fountain?
   Pauza de dinaintea răspunsului negativ al lui Murdoch i-a confirmat lui Banks toate bănuielile.
    - Am găsit-o, Jamie, i-a spus. Nu trebuie să mai continui cu minciuna. Am găsit camera, ieșirea, hainele pe care le țineai acolo, „echipamentul” pentru atac, prezervativele, peria, totul. Am găsit tot. Voiai să faci carieră din asta, nu?
   Murdoch s-a albit și a încetat să-și mai facă de lucru cu mizeria de sub unghii, dar n-a spus nimic.
    - Visai la asta de mult timp, nu? a continuat Banks. Aveai fantezii. Îți pregătiseși tot echipamentul ca să ștergi orice urmă de pe cadavru, să aduni toate firele de păr pubian. Foarte inteligent, Jamie. Dar habar n-aveai că Hayley va fi prima, nu? Te-ai gândit c-o să fie Jill. Poate că te plimbai pe-acolo după ora închiderii sperând să apară cineva, oricine, dar asta era o ocazie prea bună ca să fie ratată, nu? Ce început pentru o carieră sclipitoare. Curviștina aia de Hayley Daniels, atât de sexy și cu gura atât de spurcată.
    - Domnule Banks, vă rog să vă controlați puțin, a spus doamna Melchior, fără prea mare tragere de inimă.
    - Scuze, a spus Banks. Ați prefera să folosesc eufemisme? Să fac totul să pară mai drăguț?
    S-a întors spre Jamie.
    - Ai ieșit și ai văzut-o pe Hayley făcându-și treburile pe alee, ca o vagaboandă. Presupun că imaginea te-a excitat, așa cum te excita să te uiți în toaleta femeilor. Poate nici n-ai putut să aștepți până a terminat. Știai de depozitul de piele, cu încuietoarea fragilă, și ea tocmai acolo se pitise, nu, lângă ușă? Am găsit urme de urină. Îi fusese rău. Ai luat-o înainte să apuce să-și tragă chiloții și ai târât-o în depozit, pe maldărul de resturi de piele. Foarte romantic. Dar ceva a mers prost, nu? În toată agitația, ai uitat să-ți oprești mobilul care are o sonerie foarte specială, un cântec, „Fit But You Know It”, The Streets. Foarte potrivit, nu? Cineva a auzit asta, Jamie. La început n-a știut exact ce era, dar l-a mai auzit și altă persoană, la o săptămână după, când plecai de la The Fountain. Cine era, Jamie? Șeful tău care suna din Florida, așa cum face de obicei la sfârșitul serii? N-a dat de tine pe fixul de la bar, așa că te-a sunat pe mobil. Așa e? La el era abia trecut de 7, probabil se instalase să-și bea margarita de dinainte de cină cu vreo pipiță în bikini și voia să știe cum îi merg afacerile. Ce-i spui, Jamie? Că nu foarte bine? Îmi imaginez că probabil minți și în legătură cu asta, așa cum faci în general. Dar asta e altă discuție. Ar fi trebuit să-ți schimbi soneria după ce-ai omorât-o pe Hayley. Cum s-a întâmplat? Presupun că i-ai pus mâna la gură, apoi i-ai înfundat-o cu niște bucăți de piele, ai amenințat-o c-o omori dacă se zbate sau dacă spune cuiva, și apoi ai violat-o. Ai violat-o. Vaginal și anal. Te-ai simțit bine? Puternic? Și când ai terminat? Te-a copleșit vinovăția, nu-i așa, când ți-ai dat seama de ce-ai fost în stare. Fantezia e una, realitatea... Presupun că șocul a fost destul de mare. Nu mai era cale de întors. Te cunoștea. Știa ce făcuseși. Într-o bună zi avea să iasă la iveală. Dacă rămânea în viață, putea să spună povestea. Așa c-ai sugrumat-o. Poate asta nu ți-a făcut plăcere. Nu știu. Era mult prea mult, să o vezi așa cu picioarele desfăcute și cu topul ridicat. Era o imagine prea clară a ceea ce făcuseși, ca și cum te-ai fi uitat într-o oglindă, așa că ai întors-o finuț pe o parte, i-ai așezat picioarele în așa fel încât să pară că doarme, parcă ar fi alergat în somn. Arăta mai bine, nu? Nu era chiar atât de urât. Cum mă descurc, Jamie?
   Murdoch n-a spus nimic.
    - Acum nu mai contează, oricum, a spus Banks ridicându-se, gata să încheie interviul. Avem toate dovezile de care era nevoie, și când criminaliștii vor termina, o să te închidem și aruncăm cheia.
   Jamie nu s-a mișcat. Când s-a apropiat, Banks a văzut lacrimi pe suprafața zgâriată a mesei.
    - Jamie?
    - Era atât de frumoasă, a spus Jamie. Atât de frumoasă și atât de a naibii. A spus că o să facă orice. Când eu... când noi... mi-a spus că face orice numai să-i dau drumul.
    - Dar nu i-ai dat?
   Murdoch l-a privit pe Banks cu ochii roșii și scăldați în lacrimi.
    - Am vrut, chiar am vrut, dar nu puteam. Cum aș fi putut? Înțelege că nu puteam să-i dau drumul. Nu după. Pentru că nu s-ar fi ținut de cuvânt. O fată ca ea. O curvă ca ea. Știam că n-o să se țină de cuvânt. Știam că tre’s-o omor.
   Banks a privit-o pe doamna Melchior.
    - Ați notat asta? a întrebat și a ieșit din cameră.

   Când Annie a ajuns la Queens’s Arms, priveghiul lui Templeton era în plină desfășurare și a aflat, de îndată ce a intrat, că fusese combinat cu sărbătorirea rezolvării cazului Hayley Daniels, iar rezultatul era unul cel puțin bizar.
    Banks, Hatchley, Gervaise și restul stăteau la o masă lungă, cu halbele în față, și spuneau povești despre Templeton, cum se face la un priveghi, majoritatea nostime, unele dulci-amărui. Annie n-avea de gând să facă pe ipocrita și să li se alăture, dar nici să strice atmosfera împărtășind câteva dintre poveștile ei cu Templeton. Bietul de el era mort, nu merita asta, putea să-l lase să plece în pace.
   Dintr-un oarecare motiv, Annie se simțea foarte bine. Nu datorită ocaziei, desigur, dar avea legătură cu întoarcerea în Eastvale, la Queen’s Arms, cu vechea gașcă. Secția de Est era O.K., dar simțea că aici era locul ei. Winsome părea să se simtă foarte bine, era sprijinită de bar și vorbea cu dr. Wallace. Annie s-a apropiat de ele. Winsome a părut să se crispeze un pic la vederea ei, dar s-a relaxat imediat și s-a oferit să-i cumpere lui Annie de băut.
    - O halbă de Black Sheep, te rog, a spus Annie.
    - Știi, s-a oferit Winsome, poți să stai la mine dacă... știi tu...
   Era parțial o scuză, parțial o aluzie că n-ar trebui să bea și să conducă.
    - Mersi, Winsome, a spus Annie. Să vedem cum decurge seara. Nu sunt sigură că am chef să mă îmbăt. Ce mai faceți, dr. Wallace? Eu sunt Annie Cabbot, ne-am întâlnit de câteva ori înainte să fiu detașată la Est.
   Dr. Wallace i-a strâns mâna.
    - Îmi amintesc, a spus. Sunt bine. Spune-mi Liz, te rog.
    - O.K., Liz.
    - Înțeleg că ți-au dat mult de lucru?
    - E ceva de muncă, da.
   Annie și-a primit băutura și a luat o înghițitură.
    - Ah, mult mai bine, a spus.
   Hatchley tocmai terminase o glumă despre Templeton și toată masa izbucnise în hohote de râs. Până și inspectorul-șef Gervaise li se alăturase.
   Annie a observat că era cam îmbujorată și cam amețită.
    - Deci, cum merge cazul? a întrebat dr. Wallace.
    - Lucy Payne? Știi cum e, se mișcă. Uite, i-a spus atingându-i mâna. Chiar dacă fusese numai pentru o clipă, a simțit că Liz tresare. Trebuie să ne întâlnim o dată și să discutăm, să ne comparăm însemnările. A făcut un semn spre pub. Nu aici. Și bineînțeles nu acum. E o ocazie nepotrivită. Dar există asemănări cu uciderea lui Kevin Templeton.
    - Știu asta, a spus dr. Wallace. Am vorbit cu dr. Clarke, patologul de la voi. În primul rând, arma crimei e asemănătoare.
    - Ai spus că pare să fi fost un brici?
    - Da. Cel mai probabil.
    - Sau un bisturiu?
    - Ar fi putut să fie, presupun. Cu o astfel de rană e adesea imposibil să fii exact. Ceva foarte ascuțit, în tot cazul. Dar un bisturiu e mai greu de obținut de un tip obișnuit de pe stradă.
    - Sau o tipă?
   - Desigur. Dar cum ai spus, nu e nici locul potrivit și nici momentul. De ce nu treci pe la morgă? De cele mai multe ori mă găsești acolo.
   A zâmbit.
   - Acum vă rog să mă scuzați, trebuie să vorbesc cu Gervaise înainte să cadă.
   - Atunci ar fi bine să te grăbești, a spus Annie, ridicându-și paharul. Până la fund.
   Dr. Wallace a zâmbit și s-a îndepărtat, așezându-se pe scaunul liber de lângă Gervaise.
   - Spărgătoare de petreceri, a spus Winsome.
   Annie a privit-o.
   - Mă bucur să văd că te distrezi așa de bine, Winsome. Hai să-ți iau ceva de băut. Ce zici de ceva albastru sau roz cu o umbreluță?
   - Ooh, nu știu, a spus Winsome, strângând la piept halba de Guinness.
   - Ei, haide, relaxează-te.
   I-a făcut cu ochiul.
   - Nu știi niciodată ce se poate întâmpla.
   Annie s-a aplecat peste bar și i-a cerut lui Cyril unul din cocktailurile lui speciale. Cyril a spus că imediat.
   - Știi, în legătură cu seara aia..., a început Winsome.
   - Nu contează...
   - Ba da. Îmi pare rău. N-am vrut să par așa puritană. E treaba ta ce faci și n-am dreptul să te judec. Nici măcar pe Kev nu aveam dreptul să-l judec așa cum am făcut-o.
   - Ce vrei să spui?
   - Nici eu nu sunt vreun înger. Am ținut un tip gol legat de pat când ar fi trebuit să-i spun că fiică-sa e moartă.
   - Winsome, ești beată? a întrebat-o Annie. Ce naiba spui?
   Winsome i-a povestit despre Jeff Daniels și Martina Redfern în hotelul Faversham. Annie a izbucnit în râs.
   - Chiar nu mi-aș face prea multe probleme din cauza asta, i-a spus. Din câte-mi dau seama, afurisitul o merita, oricare ar fi fost situația. Cioara dracului. Chiar că.
   Winsome a zâmbit.
   - Serios, asta crezi?
   - Da. Numai că am fost cam încurcată când ai început. Adică, încercam să mi te imaginez pe tine legând un tip de pat într-o cameră de hotel.
   - Nu l-am legat eu!
   - Acum știu. Dar a fost o imagine amuzantă, atâta tot. Lasă.
   Annie a mai luat o gură de bere și între timp a apărut băutura lui Winsome, care era roz și albastră. Cei de la masă cântau „Why Was He Born So Beautiful”. Auzea vocea de tenor a lui Banks falsând pe lângă ceilalți.
   - Corul pisicilor, nu? a spus.
   Winsome a râs.
   - Vorbesc serios, să știi, a spus, atingând-o pe braț. Chiar îmi pare rău. Am fost insensibilă.
   - Uite ce e, a spus Annie, între noi fie vorba, am dat cu oiștea-n gard. Ai avut dreptate să-mi spui ce mi-ai spus. A fost o greșeală. O mare greșeală. Dar acum s-a terminat. E istorie. Am pus ordine.
   - Deci îmi accepți scuzele?
   - Le accept. Și cred că tu meriți felicitări. Nimeni nu știa că ești capabilă de asemenea salturi. În curând o să ajungi în echipa de rugby a Angliei.
   Winsome a râs.
   - N-are cum să fie mai rău decât e deja.
   - Haide, i-a spus Annie și și-a trecut mâna pe după umărul ei.
   Și-au luat băuturile și s-au apropiat de masă, la timp ca să li se alăture celorlalți, cântând „He’s no bloody use to anyone, he’s no bloody use at all”.

18.

   Lui Banks îi plăcea drumul spre Leeds. Vremea era bună, traficul lejer, iPod-ul îl răsfăța cu un amestec foarte dezordonat de David Crosby, John Cale, Pentangle și Grinderman, printre alții.
   Era ușor mahmur după berea de la priveghiul lui Kevin Templeton și avea o durere de cap agasantă pe care încerca s-o potolească doar cu aspirină forte și multă apă. Fusese suficient de inspirat încât să evite tăriile și să doarmă pe canapeaua lui Hatchley, deși copiii îl treziseră la o oră imposibilă. Annie plecase acasă destul de devreme și spusese că se va întoarce în Eastvale la un moment dat ca să vorbească cu Elizabeth Wallace. Banks și Annie plănuiau să se vadă la un prânz târziu ca să-și compare notițele.
   Julia Ford fusese de acord să-l primească pe Banks la ora 11, părând puțin surprinsă de cererea lui, dar foarte plăcută și politicoasă.
   Când a ajuns în Leeds, a avut noroc să găsească un loc de parcare nu foarte departe de Park Square și a ajuns la birou la ora fixată. O tânără recepționeră își făcea de lucru cu florile în vestibul și l-a întâmpinat pe Banks, apoi a sunat-o pe Julia și l-a condus spre biroul ei.
   Julia Ford s-a ridicat în spatele biroului ei masiv și ordonat, s-a aplecat, a zâmbit și au dat mâna. Purta un parfum foarte subtil și, fără îndoială, scump.
   - Detectiv Banks, a spus. Ce plăcere să vă revăd. Păreți foarte bine.
   - Și tu, Julia. Pot să-ți spun Julia?
   - Sigur. Alan, nu-i așa?
   - Da. N-ai îmbătrânit nici măcar o zi de când te-am văzut ultima dată.
   Era adevărat. Părul ei șaten-ciocolatiu era mai lung, ondulat în dreptul umerilor, și din loc în loc avea câte un fir cărunt. Ochii erau la fel de atenți și de suspicioși ca odinioară, semn al unei minți care nu se oprea nicio clipă.
   S-a așezat și și-a netezit fusta.
   - Nu obții nimic dacă mă flatezi. Ce pot să fac pentru tine?
   Julia era micuță, iar în spatele biroului părea de-a dreptul pitică.
   - E un subiect delicat, a spus Banks.
   - Cred că sunt obișnuită cu asta, nu? Doar să nu te aștepți să divulg vreun secret.
   - Nici nu mi-ar trece prin cap, a spus Banks. Sunt, de fapt, două chestii. Prima, ai auzit de sau cunoști o femeie pe nume Maggie sau Margaret Forrest?
   - Numele îmi sună cunoscut. Cred că lucrăm pentru ea, da. Și, mă grăbesc să adaug, nu pe criminalistică. Asta e specializarea mea. Restul angajaților se ocupă de o varietate de probleme legale. Cred că doamna Forrest e clienta lui Constance.
   - Ai vorbit cu ea de curând?
   - Personal, nu.
   - Poate aș putea să stau de vorbă cu Constance?
   - Nu cred că ar fi de mare ajutor, a spus Julia. Asociații și partenerii mei sunt la fel de discreți ca și mine.
   - Cineva n-a fost, a spus Banks.
   Julia a mijit ochii.
   - Ce vrei să insinuezi?
   - La biroul tău s-a știut de la bun început că de fapt Karen Drew era Lucy Payne. Ai aranjat schimbarea de nume, falsa motivație pentru paralizie și transferul la Mapston Hall. Orice altceva va mai fi fost Lucy Payne, era clienta ta. Tu te ocupai de toate afacerile ei.
   - Bineînțeles. Ne-am angajat să facem asta. Nu văd unde vrei să ajungi.
   - Cineva a găsit-o pe Lucy și a omorât-o.
   - Cu siguranță au fost și alți oameni care știau. Doar nu încerci să dai vina pe firmă pentru ce s-a întâmplat, nu?
   - Am vorbit cu toată lumea.
   Banks a făcut o pauză.
   - Și de fiecare dată ne întoarcem la tine, Julia. Tu ne poți ajuta.
   - Nu știu la ce te referi.
   - Credem că Lucy Payne a fost ucisă fie de Maggie Forrest, fie de aceeași femeie care a omorât doi bărbați în aceeași regiune acum optsprezece ani. Numele ei e Kirsten Farrow, deși e puțin probabil ca și acum să poarte același nume. Unul din firele de păr de pe pătura lui Lucy se potrivește cu mostrele luate de la Kirsten acum 18 ani. Chiar acum se analizează ADN-ul. Ne-ar ajuta foarte mult dacă ai putea să ne spui cine mai știa că Karen era Lucy și unde ar fi putut ajunge acea informație. I-ați spus lui Maggie Forrest, tu sau cineva din firma ta?
   - Eu cu siguranță nu am spus. Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta. Buzele noastre sunt cusute.
   - Haide, Julia, e important. Sunt oameni morți la mijloc.
   - Așa se-ntâmplă de obicei când apari tu.
   - Un polițist a fost omorât.
   Julia și-a atins părul.
   - Da. Mi-a părut foarte rău să aud. Aș vrea să te pot ajuta.
   - Ai auzit vreodată de Kirsten Farrow, femeia de care ți-am vorbit?
   - Niciodată.
   - Ar trebui să aibă în jur de 40 de ani acum. Cam de vârsta ta.
   - Ți-am spus deja că nu obții nimic dacă mă flatezi.
   - O cunoști pe dr. Elizabeth Wallace?
   Julia a părut surprinsă.
   - Liz? Da, sigur. Ne știm de ani buni. De ce?
   - E patologul nostru, atâta tot.
   - Știu. A fost mereu foarte deșteaptă. Și sunt sigură că e foarte bună în ceea ce face, mai ales dacă e să judecăm după felul în care joacă golf.
   - Ai auzit vreodată de un psihiatru pe nume dr. Susan Simms?
   - Am întâlnit-o. Pentru Dumnezeu, biroul ei e peste drum. Am mai ieșit la masă din când în când, atunci când ni s-au intersectat cărările.
   - Vi s-au intersectat cărările?
   - Din când în când, la tribunal. Nu cred că e vreun secret că se mai ocupă și de psihiatrie criminalistică.
   - O cunoaște și ea pe dr. Wallace?
   - De unde aș putea să știu?
   - Maggie Forrest i-a fost pacientă.
   - Ce să spun? Lumea e mică. Chiar nu știu unde vrei să ajungi cu asta, Alan, dar nu-ți pot spune nimic.
   S-a uitat la ceasul micuț și auriu.
   - Uite ce e, mai am o întâlnire în câteva minute și aș vrea să am puțin timp să mă pregătesc. Mai e și altceva...?
   Banks s-a ridicat în picioare.
   - A fost o plăcere, ca întotdeauna.
   - Hai, nu minți. Ești convins că scopul meu pe lumea asta e să-ți stau ție în drum și să-ți complic existența. Chiar îmi pare rău pentru polițistul omorât. Era prieten cu tine?
   - Îl cunoșteam, a spus Banks.

   În timp ce conducea pe drumul lung spre Eastvale, pe lângă mlaștini, Annie a vorbit la telefon cu Ginger, atât cât a avut semnal.
   Era prea devreme pentru rezultatele testului ADN, dar Ginger înroșise firele de telefon, faxurile și conturile de mail. Nu era nici cea mai mică șansă ca Maggie Forrest să fie Kirsten Farrow, asta fusese concluzia. Maggie avea vârsta potrivită, se născuse în Leeds, dar crescuse în Canada și în 1989 studia la o facultate de arte din Toronto, specializarea grafică și ilustrații. Se măritase cu un avocat tânăr și relația lor se terminase cu un divorț urât câțiva ani mai târziu. Se pare că era un tiran și că o bătea. După divorț, se întorsese să locuiască și să lucreze în Anglia, stătuse în casa lui Ruth și Charles Everett pe Deal și se împrietenise cu Lucy Payne, până când evenimentele petrecute cu 6 ani în urmă o făcuseră să se întoarcă în Canada în stare de șoc.
   Dar Maggie lucra din nou în Anglia și, din ceea ce spunea Ginger, începuse să meargă la dr. Simms din nou. Lui Annie i se părea foarte ciudat. De ce să se fi întors? Cu siguranță putea lucra ca ilustrator și în Canada, nu? Maggie îi spusese lui Annie că voia să-și regăsească rădăcinile, dar era oare posibil ca adevăratul motiv să fie răzbunarea pe Lucy Payne? Numai pentru că Maggie nu era Kirsten Farrow nu însemna că n-o omorâse pe Lucy Payne.
   Principala întrebare care o preocupa pe Annie, date fiind legăturile dintre aceste femei de carieră - Maggie Forrest, Susan Simms, Julia Ford și Elizabeth Wallace - era cine ajutase pe cine? Și de ce? Și unde era Kirsten Farrow în toată povestea? Era posibil ca cineva să fi pus firele de păr pe pătura lui Lucy Payne, dar cum și de ce? Părul ar fi putut să ajungă acolo în Mapston Hall. Angajații fuseseră verificați în nenumărate rânduri, dar s-a gândit că nu strică să mai verifice o dată, să intre chiar mai adânc, poate să extindă cercetarea și asupra vizitatorilor frecvenți, poștașilor, colaboratorilor - asupra tuturor celor care puneau piciorul în acel loc.
   Annie a preferat să parcheze în piața din Eastvale și nu în spatele secției de poliție. Avea ceva de mers pe King Street până la spital, dar aerul proaspăt îi făcea bine. Voia să treacă mai târziu pe la secție să vadă cum își reveniseră ceilalți după priveghiul din seara precedentă.
   Annie se simțea mândră că băuse numai două halbe și apoi condusese înapoi spre Whitby.
   Recepționera i-a spus lui Annie că dr. Wallace era în biroul ei de la subsol. Lui Annie nu-i plăcea Spitalul General din Whitby, mai ales subsolul.
   Coridoarele erau înalte și întunecate, cu plăci de faianță vechi și verzi, iar pașii aveau ecou. Locul părea desprins dintr-o scenă gotic-victoriană și chiar dacă morga și sala unde se făceau autopsiile fuseseră renovate și dotate cu cea mai modernă aparatură, Annie tot avea o senzație de vechi, îi amintea de vremurile barbare în care nu se folosea anestezic și nici condițiile nu erau prea igienice. O treceau frisoane la fiecare pas pe care-l făcea pe coridorul pardosit cu dale. Celălalt lucru care o înspăimânta la subsol era că părea să fie mai tot timpul pustiu. Nu știa ce altceva mai era acolo, în afară de depozit și de morgă. Putea la fel de bine să fie și coșul unde aruncau toate organele și membrele amputate.
   Pe dr. Wallace a găsit-o în sala unde se făceau autopsiile, stând la o masă mare și amestecând niște substanțe deasupra unei spirtiere. Pe masă era un cadavru care fusese deja deschis și avea toate organele la vedere. În aer plutea mirosul de carne moartă, amestecat cu dezinfectant și cu formaldehidă.
   Annie a simțit că i se face rău.
   - Îmi pare rău, a spus dr. Wallace cu un zâmbet vag. Eram pe punctul de-a termina, dar m-am ales și cu acest test. Wendy a trebuit să plece devreme - probleme cu prietenul - altfel s-ar fi ocupat ea.
   Annie a privit spre cadavru. Înțelegea problemele cu prietenul.
   - Sigur că da, a spus. Am numai câteva întrebări, după cum am spus.
   - Am să-l închid până vorbim. Te deranjează? Pari cam palidă.
   - Sunt bine.
   Dr. Wallace a privit-o amuzată.
   - Și care-ar fi acele întrebări atât de presante încât să te facă să vii până în vizuina mea?
   - E vorba despre ce ți-am spus și aseară. Lucy Payne și Kevin Templeton.
   - Nu știu cum te-aș putea ajuta. Lucy Payne nu a fost cazul meu. Am stabilit că există similitudini, dar atâta tot.
   - Nu neapărat asta, a spus Annie așezându-se pe un scaun înalt. Mă rog, nu în mod deosebit.
   - Ah, nu? Atunci ce? Sunt curioasă.
   Dr. Wallace a trântit organele înapoi fără pic de considerație, apoi a pregătit acul mare și ața groasă. 
   - Ai fost la aceeași universitate cu avocata Julia Ford. Sunteți încă prietene, așa e?
   - E adevărat, a spus dr. Wallace. Julia și cu mine ne știm de foarte multă vreme. Suntem vecine, și din când în când mai jucăm golf împreună.
   - Ce-ai făcut înainte de asta? a întrebat Annie.
   - Înainte să joc golf?
   Annie a râs.
   - Nu, înainte să dai la medicină. Ai intrat destul de târziu, nu?
   - N-aș spune că a fost atât de târziu, dar am avut o viață interesantă, se poate spune așa.
   - Ai călătorit?
   - Câțiva ani.
   - Unde?
   - Peste tot. Orientul Îndepărtat. America. Africa de Sud. Îmi luam câte un job care să-mi asigure existența pentru o vreme, apoi plecam mai departe.
   - Și înainte de asta?
   - De ce contează?
   - Nu contează. Nu trebuie să vorbim despre asta dacă nu vrei.
   - Nu vreau.
   Dr. Wallace a privit-o pe Annie.
   - M-a sunat o veche prietenă de la universitate acum o oră sau două, i-a spus, și voia să mă avertizeze că o anume Helen Baker, detectiv, sună și pune întrebări despre mine. E adevărat?
   - Telefonul fără fir, a spus Annie.
   - E adevărat?
   - O.K.. Uite care-i treaba, situația e cam delicată, a spus Annie, dar Julia Ford era printre puținii oameni care cunoșteau adevărata identitate a femeii de la Mapston Hall. Lucy Payne. Firma ei făcuse toate aranjamentele ca s-o plaseze acolo, se ocupase de toate afacerile ei. După cum am spus, știm că voi două ați mers la aceeași universitate, că sunteți vecine și prietene. Știai ceva despre acest aranjament?
   Dr. Wallace s-a întors la cadavru.
   - Nu, a spus. De ce aș fi știut?
   Annie a avut impresia că miroase o minciună sau măcar o ezitare. Era ceva în vocea doctoriței Wallace care nu era tocmai în regulă.
   - Mă întrebam numai dacă e posibil ca într-o seară să fi lăsat să-i scape informația, și tu la rândul tău să fi făcut la fel.
   Dr. Wallace a luat o pauză de la cusut și s-a întors spre Annie.
   - Insinuezi că Julia ar divulga un secret profesional? Sau că eu aș face asta?
   - Lucrurile astea se întâmplă, a spus Annie. Câteva pahare. Nu e mare lucru. Nu e sfârșitul lumii.
   - Nu e sfârșitul lumii. Ce ciudat să spui asta. Nu, presupun că nu e sfârșitul lumii.
   S-a întors și a continuat să coasă cadavrul.
   Annie simțea cum se acumulează tensiunea în cameră, aerul parcă se subția și se întindea. Mirosul îi făcea din ce în ce mai rău.
   - Deci, a spus sau nu? a insistat ea.
   Dr. Wallace nu și-a ridicat privirea.
   - Ce să spună?
   - Ți-a vorbit despre aranjamentele pe care firma ei le făcuse pentru Lucy Payne?
   - Ce contează dacă mi-a spus?
   - Păi... înseamnă... înseamnă că mai știa cineva.
   - Și?
   - Ți-a spus?
   - E posibil.
   - Și tu i-ai spus lui Maggie Forrest, de exemplu? Sau lui Susan Simms?
   Dr. Wallace părea surprinsă.
   - Nu, bineînțeles că nu. Abia dacă o cunosc pe Susan Simms, ne-am mai intersectat ocazional pe la tribunal, dar nu suntem nicidecum în același domeniu. Și nu cunosc nicio Maggie Forrest.
   - E vecina care s-a împrietenit cu Lucy Payne și aproape a murit de mâna ei.
   - Dacă a fost fraieră. Dar asta n-a fost cu mult timp în urmă?
   - Șase ani. Dar Maggie e tulburată. Avea un motiv foarte bun s-o vrea pe Lucy moartă și nu are alibi. Tot ce vrem să aflăm acum e dacă...
   - Știa că de fapt Karen Drew e Lucy Payne. Da, știu unde vrei să ajungi.
   - Karen Drew?
   - Poftim?
   - Ai spus Karen Drew. De unde știai asta?
   - Presupun că am citit în ziare, ca toată lumea, după ce au găsit cadavrul.
   - Așa e, a spus Annie.
   Era posibil, firește. Cadavrul fusese identificat ca fiind al lui Karen Drew, dar s-ar fi așteptat ca toate descoperirile ulterioare și publicitatea făcută cazului Cameleon și „Casei Payne” să fi îndepărtat acest detaliu minor din mintea multora. Maggie Forrest spusese că nu-și amintea numele Karen Drew, numai pe-al lui Lucy. Annie crezuse că în ochii lumii femeia moartă din scaunul cu rotile era Lucy Payne. Evident, nu era așa.
   - Regret, dar nu te pot ajuta, a spus dr. Wallace.
   - Nu poți sau nu vrei?
   Dr. Wallace a făcut o pauză de la cusut și a privit-o pe Annie peste cadavru.
   - Rezultatul e, până la urmă, același, nu?
   - Nu, deloc. Fie nu știi nimic, fie nu ești dispusă să oferi informații, un comportament foarte ciudat pentru un patolog care lucrează cu poliția. Ar trebui să fii de partea noastră, să știi.
   Dr. Wallace a fixat-o cu privirea.
   - Ce vrei să spui?
   - Te întreb dacă ai furnizat cuiva această informație, oricare ar fi fost motivul.
   Annie și-a domolit tonul.
   - Uite ce e, Liz, a spus, poate intențiile tale au fost bune. Poate cunoșteai familia vreuneia dintre victime, sau pe cineva căruia soții Payne i-au provocat suferință? Pot să înțeleg asta. Dar trebuie să știm. Ai spus cuiva că Lucy Payne era înregistrată la Mapston Hall sub numele de Karen Drew?
   - Nu.
   - Tu știai asta?
   Dr. Wallace a oftat, a lăsat acul și ața jos și s-a aplecat peste marginea mesei.
   - Da, a spus. Știam.
   În liniștea care a urmat, Annie a simțit o tensiune în piept. Aerul devenea irespirabil.
   - Dar asta înseamnă...
   - Știu ce înseamnă, a spus dr. Wallace. Nu sunt proastă.
   Annie a observat că înainte să vorbească, dr. Wallace schimbase acul cu un bisturiu și se îndepărta de cadavrul de pe masă.

   - Mă bucur să te revăd, Alan, a spus detectivul Ken Blackstone, întâmpinându-l pe Banks la intrarea sediului din Millgarth și trecând cu el de agenții de pază. Cărui fapt datorez această plăcere?
   - Se pare că l-am prins pe ucigașul lui Hayley Daniels.
   Banks i-a povestit despre confesiunea lui Jamie Murdoch și despre pasajul ascuns din The Fountain. 
   - Atunci mai e numai unul, a spus Blackstone. Îmi pare rău de Kev Templeton.
   - Tuturor ne pare, a spus Banks.
   - Cu ce te pot ajuta?
   - Ai făcut rost de dosarul Cameleon pentru Annie Cabbot?
   - În ce relații mai sunteți, apropo?
   - Mai bune, cred. Cel puțin am reînceput să lucrăm împreună. Dar tot nu știu sigur ce se întâmplă cu ea.
   - Nu sunteți...?
   - Nu, asta s-a terminat cu mult timp în urmă.
   - Altcineva?
   - Poate. Ken, dosarele?
   Blackstone a râs.
   - Da, desigur. Cu cât îmbătrânesc, cu atât pălăvrăgesc mai mult. Scuze. Dosarele sunt în biroul meu. Marea majoritate, oricum. Nu încap toate, mai ales dacă vreau să mai și stau acolo. De ce?
   - Pot să arunc o privire?
   - Sigur. Doar a fost cazul tău. Cel puțin parțial. Pot să te ajut cu ceva?
   - O cafea ar fi minunată, Ken. Neagră, fără zahăr. Și poate un KitKat. Îmi plac alea cu ciocolată neagră.
   - Regimul tău e groaznic, ți-a spus cineva vreodată? Trimit acum după cafea. Vrei să te las singur?
   - Nu, absolut deloc.
   Au intrat în biroul lui Blackstone și Banks a văzut că nu exagerase. Abia dacă puteau trece de cutii.
   - Știi unde e fiecare lucru? a întrebat Banks.
   - Nu chiar.
   Blackstone a ridicat receptorul și a cerut două cafele și un KitKat cu ciocolată neagră.
   - Căutăm ceva anume?
   - M-am tot gândit la cazul Kirsten Farrow, a spus Banks și i-a făcut lui Blackstone un rezumat. Din câte-mi amintesc, rănile au fost destul de asemănătoare în amândouă cazurile și mă întrebam dacă nu cumva asta a declanșat totul, după 18 ani. Asta și faptul că aflase unde se ascundea Lucy Payne.
   - Dar cum rămâne cu cealaltă femeie despre care vorbeai? Maggie Forrest.
   - N-a ieșit din schemă încă. E posibil să existe niște conexiuni între ea și Kirsten Farrow. Sunt tot felul de legături ciudate în cazul ăsta și n-am să am pace până nu mă lămuresc.
   - Deci o să vrei și rapoartele patologului?
   - Da. Cred că dr. Mackenzie a fost.
   În timp ce scotoceau prin cutii, un ofițer le-a adus cafeaua și KitKat-ul. Blackstone i-a mulțumit ofițerului și s-a întors să-l ajute pe Banks. Când au dat de rapoartele patologului, Banks s-a așezat să le studieze, iar Blackstone a ieșit din birou pentru o vreme.
   Era așa cum crezuse. Multe dintre cadavre erau în stare avansată de descompunere, fuseseră îngropate în pivniță sau în grădina din spate. Dar dr. Mackenzie reușise să identifice tăieturi pe sâni și în zona genitală în toate cazurile, cel mai probabil făcute cu același cuțit cu care Terence Payne îl atacase și îl omorâse pe partenerul lui Janet Taylor. Erau asemănătoare cu rănile lui Kirsten Farrow, doar lama era diferită, și din păcate astfel de răni nu erau o raritate în cazul victimelor abuzurilor sexuale. Toate astea arătau o ură profundă a agresorilor pentru femeile care-i trădaseră, umiliseră sau respinseseră de-a lungul vieții, sau cel puțin asta spuneau cei care le făceau profilul psihologic.
   Bineînțeles că nu toți bărbații trădați, umiliți sau respinși deveneau violatori sau criminali, altfel populația feminină ar fi fost cu mult mai puțin numeroasă, iar închisorile chiar mai pline decât erau.
   Trecuseră vreo 20 de minute de când Banks studia detaliile macabre, multe dintre ele încă vii în memoria lui. Blackstone s-a întors.
   - Cum merge? a întrebat.
   - E exact așa cum am bănuit, a spus Banks. Acum mai trebuie să aflu cât de multă informație a ajuns la vremea respectivă în presă.
   - Din câte-mi aduc aminte, destul de multă, a spus Blackstone. În plus, dacă e așa cum spui și această Maggie Forrest o cunoștea pe Julia Ford, atunci putea să aibă acces la tot ce ținea de reprezentarea legală a lui Lucy Payne. E numai o chestiune de... Alan, ce e? Ai găsit ceva?
   Banks a lăsat ultimul dosar să-i cadă pe podea, nu pentru că detaliile ar fi fost mult mai îngrozitoare decât altele, ci din cauza unei foi atașate la sfârșitul dosarului. Era pur și simplu o înregistrare a tuturor celor implicați în pregătirea și efectuarea autopsiilor, inclusiv a bărbaților care transportaseră cadavrele la morgă și ale celor care le curățaseră mai târziu. În dreptul fiecăruia erau trecute inițialele, ca să se păstreze ordinea.
   - Nu-mi vine să cred! a spus Banks. A fost sub nasul meu tot acest timp și eu n-am avut habar.
   Blackstone s-a apropiat.
   - Ce anume? Despre ce vorbești?
   Banks a luat hârtiile de pe jos și i-a arătat ce să citească. Pe lista celor implicați în autopsii erau mai mulți asistenți de laborator, practicanți și patologi asistenți, iar unul dintre ei era dr. Elizabeth Wallace.
   - Ar fi trebuit să știu, a spus Banks. Când Kev Templeton o tot dădea înainte cu criminalul în serie care acționa în Labirint, Elizabeth Wallace a fost singura la fel de fermă ca și el și a susținut că va lovi din nou. Și ea a încercat să ne convingă că arma crimei a fost un brici, nu un bisturiu.
   - Și? Nu înțeleg.
   - Nu vezi? Era și ea acolo. Elizabeth Wallace supraveghea Labirintul și avea acces la bisturie. Era foarte convenabil să încerce să ne convingă că arma era un brici pe care oricine l-ar fi putut obține. Aveau același scop, și ea și Kev, dar nu au vorbit unul cu altul. Niciunul nu știa că și celălalt va fi acolo. Elizabeth Wallace a crezut că Kev Templeton o s-o violeze și-o s-o omoare pe Chelsea Pilton. N-avea cum să-l recunoască din spate. Era prea întuneric. Și exista un singur motiv pentru care se putea afla acolo.
   - Și anume?
   - Să-l omoare pe criminal. Ea e Kirsten Farrow. Pe ea o căutăm. Era una din practicantele care au asistat la autopsii. Adică știa foarte bine despre răni. I-au trezit amintiri despre propriile-i traume. O cunoaște pe Julia Ford, și e posibil ca Julia să-i fi spus că Lucy Payne era la Mapston Hall sub un nume fals. Totul se potrivește, Ken. Totul se potrivește.
   - Tot ea l-a omorât și pe Templeton?
   - Aproape sigur, a spus Banks. Bineînțeles, din greșeală, așa cum l-a omorât și pe Jack Grimley acum 18 ani. Dar ea l-a omorât. Acum modul de operare e altul, dar are logică, pentru că între timp s-a pregătit să devină doctor. Și știi ce? Annie se duce astăzi la ea să încerce să scoată ceva despre trecutul ei și prietenia cu Julia Ford. Singură.
   Banks și-a scos mobilul și a format numărul lui Annie. N-avea semnal.
   - Rahat, a spus. N-avea de ce să-și închidă telefonul, nu?
   - De ce nu suni la secție?
   - O s-o sun pe Winsome în drum spre Eastvale, a spus Banks, îndreptându-se spre ușă. Cât crezi că-mi ia?
   - Ajungi în 15 de minute, a spus Blackstone. Poate mai puțin.
   - Iisuse, sper să fie destul de repede.

   - Liz, ce faci? a întrebat Annie, ridicându-se de pe scaun și îndreptându-se spre ușă.
   - Nu te mișca. Stai pe loc.
   Dr. Wallace agita bisturiul care sclipea în lumină.
   - Stai jos.
   - Nu face vreo prostie, a spus Annie, așezându-se la loc. Putem să rezolvăm lucrurile.
   - Chiar că scoți pe gură numai clișee și platitudini, nu? Nu-ți dai seama că pentru mine e prea târziu acum?
   - Nu e niciodată prea târziu.
   - Chiar și cu 18 ani în urmă era prea târziu, a spus dr. Wallace.
   - Deci tu ești Kirsten, a șoptit Annie.
   Într-un fel, știuse asta încă de când vorbise cu dr. Wallace în Queen’s Arms cu o seară înainte, dar nu-i folosea la nimic acum.
   - Da. Elizabeth e al doilea nume. Wallace e de pe urma unei căsătorii în care n-ar fi trebuit să mă bag. Una din interes. Student american. Eu m-am ales cu un nume de pe urma lui, el cu cetățenia britanică. E inutil să spun că nu s-a consumat niciodată. Dacă ai fi săpat mai adânc, ai fi descoperit și asta. Dosarele sunt publice. Tot ce trebuia să faci era să verifici registrele de căsătorie. Eu nici n-am încercat să ascund chestia asta, sincer. Când m-am înscris la medicină, m-am înscris ca Elizabeth Wallace. O viață nouă. Un nume nou. Au fost câteva probleme cu vechile mele dosare, dar universitatea a avut răbdare cu mine și-am lămurit totul. Le-am spus că încercam să evit un soț abuziv și c-aș aprecia discreția. Dar ți-ar fi spus în cele din urmă.
   - Așa că ai trecut peste, ți-ai schimbat numele și te-ai făcut doctoriță.
   - Nu știam ce se va alege de mine. Nu aveam planuri. Făcusem ceea ce-mi propusesem. Un lucru oribil. O crimă. Chiar dacă victima nu merita să trăiască, asta era cea mai proastă scuză. Și nu era totul. Omorâsem și un bărbat nevinovat și rănisem un băiat prostuț.
   - Am vorbit cu Keith McLaren, a spus Annie, e în regulă. Și-a revenit. Dar de ce el?
   Dr. Wallace a zâmbit timid.
   - Mă bucur, a spus. De ce? Australianul m-a recunoscut în Staithes, chiar dacă eram deghizată. Trebuia să gândesc repede. Fusese cu mine la The Lucky Fisherman, unde-l văzusem pe Jack Grimley. Dacă l-ar fi interogat vreodată...
   - Am fost și acolo, a spus Annie. The Lucky Fisherman. Și Grimley? De ce și el?
   - O greșeală. Pur și simplu. Când mi-am amintit cum arăta atacatorul, mi-am dat seama că aveam amintiri chiar mai puternice despre vocea, accentul lui, lucrurile pe care le spusese. Asta m-a condus la Whitby. Când am ajuns acolo, am știut că găsirea lui era numai o chestiune de timp. Nu mai conta nimic altceva. Grimley suna ca bărbatul care mă atacase. L-am atras pe plajă, partea asta a fost simplă. Pe urmă l-am lovit în cap cu un prespapier. Asta a fost mai greu. A trebuit să-l lovesc încă o dată. Și tot nu murea. Când în cele din urmă a murit, i-am târât corpul într-o peșteră și l-am lăsat acolo să-l spele marea. Bineînțeles că în fața mea pot să justific totul. Eram în misiune și se puteau întâmpla greșeli. Victime colaterale. Ăsta e prețul războiului. Dar în cele din urmă am ajuns unde voiam. L-am prins pe cel pe care-l căutam. Și când am terminat, totul părea foarte diferit. Știi biserica Sf. Maria din Whitby?
   - Aia de pe deal, de lângă mănăstire?
   - Da, cu cimitirul unde nu se pot descifra numele. Înăuntru sunt mai multe bănci pentru vizitatori, marcate „Numai pentru străini”. După ce l-am împins pe Greg Eastcote peste stâncă, m-am dus la biserică și m-am ghemuit pe o bancă într-un colț. Am stat acolo... nici nu mai știu cât timp. M-am gândit că dacă vin după mine acum și mă prind, e O.K., n-o să fug, înseamnă că așa a fost să fie. O să aștept să mă găsească. Dar n-a venit nimeni. Și când am plecat eram deja o altă persoană. Eram calmă. Perfect calmă. Îți vine să crezi?
   A ridicat din umeri.
   - Lăsasem în urmă tot ceea ce făcusem. Nu simțeam nici vinovăție, nici rușine. Așa că schimbarea de nume mi s-a părut firească. Oricum, între timp mă folosisem și de alte nume. Marthe Browne, Susan Bridehead. Era și ăsta tot un joc. Eram studentă. O vreme după, numele meu a fost Elizabeth Bennett, dar pe soțul meu s-a întâmplat să-l cheme Wallace.
   - Dar cum l-ai găsit pe Greg Eastcote? De unde ai știut cine era?
   - Ți-am spus, îmi aminteam tot felul de lucruri. Parțial datorită hipnozei.
   A făcut o pauză.
   - Spunea tot felul de lucruri, știi, asta în timp ce... Mi-am amintit. Vorbea despre locuri, despre munca pe care o făcea. Și mai era și un miros pe care n-am să-l uit niciodată. Pește mort. Am pus totul cap la cap în cele din urmă. Am făcut și greșeli, da, dar mi-am îndeplinit scopul. L-am prins. Pe el. L-am făcut să plătească pentru tot ceea ce ne făcuse, tuturor.
   - Și pe urmă ce-ai făcut?
   - Întâi m-am întors în Leeds, la Sarah, apoi înapoi la Bath, la ai mei. Am încercat să adun rămășițele, să pun lucrurile cap la cap, dar eram diferită. Nu mai eram una de-a lor. Mă rupsesem de ei prin ceea ce făcusem. Așa că am plecat. Am călătorit mult, în jurul lumii. În cele din urmă, am hotărât să las trecutul în urmă și să mă fac doctoriță. Voiam să ajut oamenii, să-i vindec. Știu că sună ciudat, după tot ce-am făcut, dar ăsta e adevărul. Îți vine să crezi? În timpul studiilor a început să mă atragă patologia. E ironic, nu? Să lucrez cu morții. Între vii am fost mereu emotivă, dar n-am avut nici cea mai mică problemă să lucrez cu cadavre. Când am văzut rănile de pe victimele soților Payne acum 6 ani, mi-am adus inevitabil aminte de propriile-mi experiențe. Și pe urmă mi-a picat informația. Julia mi-a spus într-o seară, după cină și după câteva pahare. Bineînțeles că nu avea nici cea mai vagă idee cui îi spune.
   - Uite, a spus Annie, te rog să pui bisturiul jos. Hai să ne oprim înainte să mai fie cineva rănit. Sunt oameni care știu că sunt aici și care vor veni.
   - Acum nu mai contează.
   - Înțeleg de ce-ai făcut ce-ai făcut atunci demult. Serios, chiar înțeleg. Și eu am fost violată odată, aproape omorâtă. L-am urât. Am vrut să-l omor. Simțeam o asemenea furie. Cred că încă o simt. Nu suntem chiar atât de diferite.
   - Ba da, suntem. Pentru că eu chiar am făcut-o. Și n-am simțit nici furie și nici vină.
   - Acum eu încerc să opresc oamenii de la astfel de gesturi sau să-i aduc în fața justiției dacă le fac.
   - Nu e același lucru. Chiar nu înțelegi?
   - De ce-ai omorât-o pe Lucy Payne? Pentru Dumnezeu, era într-un scaun cu rotile. Nu se putea mișca, nu putea vorbi, nu putea face nimic. De ce-ai omorât-o? Nu suferise destul?
   Liz a făcut o pauză și s-a uitat la Annie de parcă ar fi fost nebună.
   - Chiar nu pricepi, nu? Nu era vorba de suferință. Niciodată n-a fost vorba de suferință. Cu siguranță nu de a ei. Nu mi-a păsat niciodată dacă a suferit sau nu.
   - Și atunci, care-a fost scopul?
   - Își amintea, nu? a șoptit Liz.
   - Își amintea?
   - Da. Asta fac cei ca ea. Doar știi asta, nu? Asta e toată ideea. Își aduc aminte fiecare moment, fiecare tăietură, fiecare senzație pe care au trăit-o, fiecare ejaculare, fiecare orgasm, fiecare picătură de sânge pe care au vărsat-o. Și retrăiesc totul. Zi după zi. Atâta timp cât își putea aminti, avea tot ce voia. Și-a atins tâmpla. Aici avea totul. Cum puteam s-o las să trăiască cu amintirea a ceea ce făcuse? Putea să-și deruleze filmul în minte la nesfârșit.
   - De ce n-ai împins-o peste stâncă?
   - Pentru că voiam să știe ce fac și de ce o fac. Am vorbit cu ea tot timpul, așa cum Eastcote a vorbit cu mine, de când am atins-o cu lama și până la sfârșit. Dacă aș fi împins-o, ceva ar fi putut să nu meargă așa cum voiam eu. Apoi n-aș fi avut cum să cobor și să-mi termin treaba. Ar fi putut chiar să supraviețuiască.
   - Și Kevin Templeton?
   - O altă greșeală. O altă victimă colaterală. Încercam să opresc formarea unei amintiri și am crezut că el era agresorul. N-ar fi trebuit să fie acolo. De unde era să știu că de fapt el voia să protejeze oamenii? Cred că-mi simțise prezența și poate credea că eu eram criminalul. Când a început să meargă spre fată, avea de gând s-o avertizeze, să-i spună să plece, dar eu am crezut c-o s-o atace. Îmi pare rău. Acum îl ai pe adevăratul criminal. E la fel ca Eastcote și Lucy Payne. Poate că acum pare să aibă remușcări, dar așteaptă. E numai din cauza spaimei de a fi fost descoperit. Mai mult de-atât, începe să-și dea seama că nu va mai avea ocazia să acționeze încă o dată, să simtă din nou acea fericire. Dar va rămâne mereu amintirea glorioasă a acelei prime dăți. Va sta în celulă și va rememora fiecare detaliu în parte, bucurându-se de prima secundă când a atins-o, de momentul când a penetrat-o și ea a icnit de spaimă și de durere, momentul în care și-a împrăștiat sămânța. Singurul lui regret e că nu va putea s-o mai facă o dată.
   - Pari să cunoști senzația, a spus Annie.
   Înainte ca dr. Wallace să-i poată răspunde, pe coridor s-au auzit pași și în pragul ușii au apărut Winsome și mai mulți ofițeri în uniformă. Dr. Wallace a făcut o săritură în față, ținându-și bisturiul în dreptul gâtului.
   - Opriți-vă! Opriți-vă unde sunteți.
   Annie a ridicat mâna și Winsome s-a oprit în prag.
   - Înapoi! a strigat Annie. Toată lumea înapoi!
   Au dispărut din fața lor, dar Annie știa că nu au cum să fie departe, își cântăreau opțiunile. Mai știa și că urma să apară un echipaj înarmat cât de curând și că dacă voia s-o convingă pe Liz să se predea, trebuia să o facă repede.
   Dr. Wallace a privit spre ușă și, cum n-a mai văzut pe nimeni, a părut să se relaxeze puțin.
   - Înțelegi ce vreau să spun? a întrebat Annie, încercând să pară mai calmă decât era. Sunt oameni care știu că sunt aici. Și-au venit. Nu vor pleca cu una, cu două. Nu complica lucrurile și mai mult. Dă-mi bisturiul.
   - Nu mai contează, a spus dr. Wallace. Acum totul s-a terminat, oricum. Am făcut tot ce puteam face. Dumnezeule, cât sunt de obosită. Prea multe amintiri.
   Se sprijinea de masa plină cu sânge și resturi de pe urma autopsiei. Annie era la 1 metru și jumătate depărtare și a încercat să calculeze dacă putea să ajungă în dreptul ei și să se lupte să-i smulgă bisturiul din mână. S-a hotărât că nu. Era mult prea ascuțit ca să riște una ca asta. Văzuse ce orori putea face.
   - Uite, i-a spus Annie. Mai e timp. Poți să-ți spui povestea. Oamenii vor înțelege. Eu înțeleg. Putem să te ajutăm.
   Liz a zâmbit și preț de o clipă Annie a putut să o întrevadă pe tânăra foarte drăguță pe care o aștepta un viitor strălucit, gata să dea piept cu realitatea și să meargă cât de departe voia. Aproape ucisă de un monstru, căutase să se răzbune și apoi se reinventase ca patolog. Dar acum părea epuizată și zâmbetul îi era șters.
   - Mulțumesc, Annie, i-a spus, mulțumesc pentru înțelegere, deși nimeni nu poate înțelege cu adevărat. Mi-ar fi plăcut să te cunosc mai demult. Poate sună ciudat, dar mă bucur că mi-am petrecut ultimele clipe pe pământ cu tine. O să ai grijă de tine, da? Îmi promiți? Îmi dau seama că ai fost rănită. Că ai suferit. Într-un fel, sub toate aparențele, spiritele noastre sunt asemănătoare. Nu-i lăsa pe ticăloși să câștige. Ai văzut de ce sunt în stare?
   Și-a deschis nasturii din față ai halatului și Annie s-a cutremurat la vederea liniilor roșii în zigzag, a sfârcului mutilat, o parodie de piept.
   - Kirsten! a strigat.
   Dar totul s-a întâmplat prea repede. Annie s-a aruncat înainte în clipa în care Kirsten își tăia cu bisturiul propriul gât. Valul cald de sânge a împroșcat-o pe Annie direct în față și a strigat când a văzut cum continuă să i se împrăștie pe bluză și pe blugi. Bisturiul a căzut din mâna lui Kirsten pe dalele lucioase, lăsând în urmă un zigzag de sânge.
   Annie a îngenuncheat lângă Kirsten și imediat și-a dat seama că în jurul ei era o grămadă de mișcare, cuvinte liniștitoare, mâini care se întindeau spre ea, vocea lui Winsome. A încercat să-și aducă aminte lecțiile de prim-ajutor și a apăsat pe carotida sângerândă, dar era imposibil. N-a reușit decât să facă sângele să țâșnească și mai puternic din jugulară. Kirsten nu putea respira. Ca și Templeton, avea jugulara, carotida și traheea secționate. Annie nu avea trei mâini și în jurul ei era haos. A strigat după ajutor.
   La urma urmei, erau într-un spital. Ar fi trebuit să fie doctori peste tot. Se străduiau cu toții. Oamenii forfoteau în jurul ei, aplecați deasupra lui Kirsten cu măști și ace, dar când s-a terminat totul, Kirsten era întinsă pe podea într-o baltă de sânge, cu ochii larg deschiși, palidă, moartă.
   Annie a auzit pe cineva spunând că nu se mai putea face nimic. Și-a șters gura și ochii cu dosul palmei, dar simțea în continuare gustul dulce metalic al sângelui și usturimea în ochi.
   Dumnezeule, s-a gândit, ce imagine - era ghemuită pe podea, legănându-se și plângând, acoperită de sânge. După un timp, care a părut o veșnicie, cine altcineva decât Banks s-ar fi putut apropia de ea...
   A îngenuncheat lângă ea și a sărutat-o pe tâmplă, apoi s-a așezat pe jos și a strâns-o la piept. În jurul lor lumea era în continuare în mișcare, dar prezența lui Banks a părut să-i reducă la tăcere și să creeze un cocon de liniște. În curând, părea că nu mai sunt decât Annie, Banks și Kirsten în cameră, deși Annie știa că asta era doar o iluzie.
   Cadavrul lui Kirsten era acoperit și luminile păreau mai slabe.
   Banks o mângâia pe fruntea însângerată.
   - Îmi pare rău, Annie, i-a spus. Ar fi trebuit să- mi dau seama mai devreme. Am ajuns prea târziu.
   - Și eu, a spus Annie. N-am mai putut s-o opresc.
   - Știu. Dar nu cred că ar fi putut cineva. Era la capătul drumului. Nu mai avea unde să meargă. Avusese deja o a doua șansă. Nu mai voia să trăiască. Îți dai seama cât de groaznică trebuie să fi fost fiecare zi pentru ea?
   Banks a încercat s-o ridice pe Annie și s-o scoată din morgă.
   - Nu mă lăsa, a strigat Annie, agățându-se de el. Nu mă părăsi încă. Mai stai. Te rog. Numai un pic. Fă-i pe toți să dispară.
   - Bine, a spus Banks.
   Și a început să-i mângâie încet părul în timp ce îngâna un cântec de leagăn, iar Annie îl ținea strâns, cu capul pe pieptul lui, și pentru o clipă chiar a avut senzația că lumea întreagă dispăruse.

SFÂRȘIT