Un strop de sânge, Stephen King - Telefonul domnului Harrigan

 1-2

TELEFONUL DOMNULUI HARRIGAN

      Orașul meu natal era doar o localitate micuță cu aproximativ 600 de suflete (la fel este și astăzi, deși eu nu mai locuiesc acolo), însă aveam internet ca în orașele mari. Prin urmare, tata și cu mine primeam din ce în ce mai rar corespondența prin poștă.

   De obicei, domnul Nedeau ne aducea doar numărul săptămâna din Time, pliante adresate „Locatarilor” sau „Simpaticilor noștri vecini” și facturile lunare.

   Însă, în 2004, când am împlinit 9 ani și am început să lucresc pentru domnul Harrigan, care locuia mai sus de noi, am primit în fiecare an cel puțin câte 4 plicuri pe care erau scrise de mână numele și adresa mea. O felicitare de Sfântul Valentin în februarie, o felicitare de ziua mea în septembrie, una de Ziua Recunoștinței în noiembrie și una de Crăciun, fie cu o zi sau două înainte, fie cu o zi sau două după sărbătoarea aceea. În fiecare plic era un bilet de loterie răzuibil de 1 dolar, de la Loteria Statului Maine, iar pe felicitare scria mereu același lucr: „Urări de bine din parte dlui Harrigan”. Simplu și formal.

   Și reacția tatei era mereu aceeași: râdea și își dădea îngăduitor ochii peste cap.

   - E zgârcit, mi-a zis tata într-o zi.

   Cred că făcusem 11 ani, iar felicitările alea le primeam deja de 2 ani.

   - Îți dă câțiva bănuți pe ce-i lucrezi și primele de sărbători sunt ca și cum n-ar fi - bilete de loterie luate de la băcănia din colț.

   I-am atras atenția asupra faptului că, de obicei, la unul din 4 bilete răzuibile, câștigam câte 2 dolari. Iar atunci când se întâmpla minunea, se ducea tata la băcănia lui Howie să ridice câștigul, pentru că minorii nu aveau voie să joace la loterie, chiar dacă biletele alea le primeai gratis atunci când cumpărai ceva.

   Odată, când am dat lovitura și am câștigat 5 dolari, l-am rugat pe tata să-mi cumpere din banii ăia alte 5 bilete răzuibile. El a refuzat și mi-a spus că mama s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că mă încurajează să devin dependent de jocurile de noroc.

   - Deja e destul de rău că o face Harrigan, a zis tata. Ca să nu mai spun că ar trebui să te plătească 7 dolari pe oră. Poate chiar 8. Că are de unde. Poate o fi legal să-ți dea doar 5, că ești copil, dar chestia asta ar putea fi considerată exploatare a minorului.

   - Îmi place să lucrez pentru el, am zis eu. Și îmi place de el, tată.

   - Înțeleg, a spus tata atunci. Și nu ajungi vreun Oliver Twist al secolului XXI dacă-i citești și îi uzi florile din grădină. Dar tot cărpănos e. Mă și mir că dă banii pe timbre pentru felicitările alea, când ar putea foarte ușor să facă drumul de la casa lui până la cutia noastră poștală și să le lase acolo. Nu cred că-s mai mult de 400 de metri.

   Când am avut această discuție, stăteam pe pridvorul casei noastre și beam Sprite.
   Tata a făcut un semn cu degetul mare spre strada noastră (nepavată, așa cum erau majoriatea străzilor din Harlow) și spre casa domnului Harrigan. Care casă era realmente o vilă, cu piscină interioară, seră, lift cu pereți din sticlă - în care îmi plăcea la nebunie să mă urc - și o lată seră în spate, unde fusese o lăptărie pe vremuri (adică înainte să mă nasc eu, însă tata o mai ținea minte).

   - Știi cât de tare îl supără artrita, am spus eu. Acum se folosește câteodată de două bastoane, nu doar de unul. L-ar termina drumul până aici.

   - Păi, atunci ți-ar fi putut da personal afurisitelea alea de felicitări, a spus tata.

   Dar nu pe un ton tăios, nu, deloc. Mai degrabă părea că face mișto de situație. Se înțelegea de minune cu domnul Harrigan. De fapt, tata se înțelegea de minune cu toată lumea din Harlow. Probabil felul lui de a fi îl făcea să fie un agent de vânzări atât de bun.

   - Că parcă mai mult stai acolo decât pe acasă.

   - N-ar fi același lucru.

   - Nu mai spune! Dar de ce, mă rog?

   Nu puteam să-i explic. Citind foarte mult, aveam vocabularul destul de dezvoltat; experiență de viață nu prea aveam. Știam doar că-mi plăcea foarte mult să primesc felicitările de la domnul Harrigan, le așteptam cu înfrigurare și pe ele, și biletul ăla de loterie, pe care-l răzuiam cu bănuțul meu noroc.

   Acum, privind în urmă, îmi vine în minte un cuvânt care să descrie cel mai bine felul de a se purta a domnului Harrigan. Iar cuvântul acela este „ceremonios”.

   Domnul Harrigan își punea mereu una dintre cravatele lui înguste și negre atunci când mergeam cu mașina în centru, deși el rămânea la volanul Fordului său sedan - automobil practic și confortabil - și citea „Financial Times”, în timp ce eu intram în supermarket și cumpăram ce-mi scrisese pe listă. Printre produsele nelipsite de pe lista lui erau carnea tocată de vită și 12 ouă. Uneori domnul Harrigan spunea că, după ce a ajuns la o anumită vârstă, omul poate să trăiască extrem de bine doar cu carne tocată de vită și ouă. Când l-am întrebat care e vârsta aia, mi-a spus că 68.

   - Când omul ajunge la 68 de ani, nu mai are nevoie de vitamine.

   - Serios?

   - Nu, mi-a zis el. Spun eu așa ca să-mi justific obiceiurile alimentare nesănătoase. Ia zi-mi tu acum, Craig, ai făcut sau nu comandă pentru un radio auto cu satelit?

   - Am făcut.

   De la computerul tatălui meu, pentru că domnul Harrigan nu avea așa ceva.

   - Și atunci, unde este? Că nu reușesc să-l prind decât pe garagiul ăsta de Limbaugh.

   I-am arătat cum să intre pe posturile transmise prin satelit. A învârtit un buton, trecând peste cam 100 de posturi până a găsit unul care difuza doar muzică country. Cântecul care se auzea acum era „Stand by Your Man”.

   Și acum mă ia cu fiori când aud cântecul ăla. Presupun că așa va fi mereu.

   În ziua aceea din al unsprezecelea an al vieții mele, în timp ce stăteam cu tata în pridvor și beam Sprite și ne uitam la casa aia mare (că exact așa îi ziceau locuitorii din Harlow: „Casa cea Mare”), am răspuns:

   - E super tare să primești scrisori prin poștă.

   Tata iar și-a dat ochii peste cap - era un obicei de-al lui.

   - E-mailul e super tare. Și telefoanele celulare sunt tari. Mie mi se par adevărate minuni. Ești prea tânăr ca să înțelegi. Dacă ai fi crescut doar cu un telefon fix în casă, și ăla cuplat cu 4 vecini - printre care doamna Edelson, care vorbea întruna - poate n-ai mai spune asta.

   - Când îmi iei și mie un telefon mobil?

   Pusesem de multe ori întrebarea în anul acela, mai ales după ce se anunțaseră reduceri substanțiale la primele modele de iPhone.

   - Când o să cred eu că ești suficient de mare.

   - Cum zici tu, tată.

   Acum a fost rândul meu să-mi dau ochii peste cap și tata a început să râdă. Apoi a devenit serios.

   - Tu ai idee cât de bogat e John Harrigan?

   Am ridicat din umeri.

   - Știu că avea niște fabrici.

   - A avut mai mult de atât. Până când a ieșit la pensie, a fost mare mahăr la o companie care se chema Oak Enterprises. Și compania aia deținea o firmă de transport maritim, centre comerciale, un lanț de cinematografe, o firmă de telecomunicații și nu mai știu câte altele. Oak era cea mai tare pe piața de capital.

   - Ce-i aia piața de capital?

   - Bursa. Locul unde faci pariuri în numele celor plini de bani. Știrea că Harrigan și-a vândut toate acțiunile n-a apărut doar pe pagina bursieră din „Financial Times”, ci pe prima pagină, cu litere de-o șchioapă. Tipul ăla care conduce un Ford vechi de 6 ani, care locuiește la capătul unei străduțe nepavate, care te plătește cu 5 dolari pe oră și care îți trimite de 4 ori pe an câte un bilet de loterie de 1 dolar stă cu fundul pe o avere de peste un miliard.

   Tata a zâmbit strâmb și a continuat:

   - Iar cel mai uzat costum al meu, cel pe care, dacă ar mai trăi încă, maică-ta m-ar trimite să-l donez unei organizații caritabile... costumul ăla arată mai bine decât cel pe care îl poartă domnul Harrigan când se duce la biserică.

   Mi se părea extrem de interesant tot ce auzeam acum de la tata, mai cu seamă faptul că domnul Harrigan, care nu avea laptop și nici măcar televizor, avusese pe vremuri o firmă de telecomunicații și mai multe cinematografe. Eram convins că nu s-a dus niciodată la film.

   - Știi cât înseamnă un miliard, Craig?

   - O sută de milioane, da?

   - O mie de milioane.

   - Uau! am exclamat, însă doar pentru că mi s-a părut că așa cerea situația.

   Pricepeam cât înseamnă 5 dolari și înțelegeam și cât înseamnă 500 - adică prețul unui scuter vechi, de vânzare pe Deep Cut Road, la care visam de ceva vreme (vise, taică, vise!) - și înțelegeam teoretic cam cât ar putea să însemne 5 000, adică suma pe care o câștiga tata lunar ca agent de vânzări la Fabrica de Tractoare și Utilaje Grele Parmeleau din Gates Falls.

   Tata era în permanență cel mai bun vânzător al lunii și poza lui se afla mereu la panoul de onoare. Zicea că nu-i mare chestie, dar eu nu eram de acord. De fiecare dată când i se acorda titlul de cel mai bun vânzător al lunii, mergeam și luam cina la Marcel`s - un restaurant franțuzesc și elegant din Castle Rock.

   - Bine ai zis „Uau”, a spus tata și a ridicat sticla de Sprite spre casa cea mare de pe colină, cu o mulțime de camere nefolosite și cu ascensorul pe care domnul Harrigan nu putea să-l sufere, dar era obligat să-l folosească din cauză c-avea artrită și sciatică. „Uau” este vorba cea mai nimerită.

   Înainte să vă povestesc despre lozul cu marele câștig și despre moartea domnului Harrigan și despre necazul pe care l-am avut cu Kenny Yanko când eram în anul I la liceul din Gates Falls, ar trebui să vă spun cum de am ajuns să lucrez pentru domnul Harrigan.

   A fost datorită bisericii. Tata și cu mine ne duceam la Prima Biserică Metodistă din Harlow, care era, de fapt, singura biserică metodistă din Harlow. A mai fost încă o biserică în oraș, una la care se duceau baptiștii, numai că aceea a ars până în temelii în 1996.

   - Unii oameni dau cu artificii atunci când vor să sărbătorească venirea pe lume a unui copil, a zis tata.

   Nu cred că aveam mai mult de 4 ani la vremea respectivă, dar țin minte ce mi-a spus - poate fiindcă-mi plăceau artificiile.

   - Maică-ta și cu mine am zis „ce naiba, doar ne bucurăm și noi” și am dat foc unei bisericii ca să-ți urăm bun venit, Craigster. Și ce spectacol frumos a fost.

   - Nu mai vorbi așa, a intervenit mama. Nu cumva să te ia în serios și după aia să dea și el foc unei biserici atunci când o să i se nască primul copil.

   Tare mult glumeau unul cu altul și eu mă hilizeam mereu, deși nu pricepeam deloc despre ce vorbesc.

   Obișnuiam să ne ducem toți trei la biserică și iarna - prin zăpada întărită care ne scârțâia sub tălpile ghetelor - și vara - prin praful pe care îl ridicam cu pantofii noștri cei buni (pe care mama îi ștergea cu șervețele de hârtie înainte să intrăm). Iar eu îl țineam întotdeauna de mână pe tata cu stânga și pe mama cu dreapta.

   A fost o mamă bună. Îmi era tare dor de ea în 2004, când am început să lucrez pentru domnul Harrigan, cu toate că murise de 3 ani. Iar acum, după alți 16 ani, încă îmi este dor de ea, deși îmi amintesc doar ca prin ceață chipul ei, iar pozele nu reușesc să mi-l aducă în memorie cu toate detaliile.

   Îl iubeam pe tata și ne împăcam bine, dar erau o mulțime de lucruri pe care nu le știa.

   De exemplu, cum să facă o coroniță din margarete culese de pe câmpul din spatele casei și să ți-o pună pe cap și să-ți spună că azi nu mai ești un băiețel oarecare, azi ești Regele Craig. Sau cum să se bucure, fără să exagereze - adică să nu se laude în stânga și în dreapta - atunci când începi să citești cărți cu benzi desenate (Superman și Spider-Man), deși nu ai decât 3 ani. Sau cum să se bage în pat lângă tine când te trezești în miez de noapte speriat de un coșmar în care ești fugărit de Doctor Octopus. Sau cum să te ia în brațe și să-ți spună că totul va fi bine atunci când un băiat mai mare - de pildă, Kenny Yanko - te bate de-ți merg fulgii.

   Tare bine mi-ar fi prins în ziua aia una dintre îmbrățișările ei. O îmbrățișare de mamă ar fi putut să schimbe multe.

   Faptul că nu s-au grozăvit spunând tuturor că eu am început să citesc de la o vârstă foarte fragedă a fost datul pe care mi l-au făcut părinții mei, și anume că am învățat de timpuriu că talentul pe care îl ai nu te face mai bun decât cel de lângă tine.

   Însă tot s-a aflat, așa cum se află mereu lucrurile în orășele de provincie; și, când aveam 8 ani, pastorul Mooney m-a întrebat dacă nu aș vrea să citesc din Biblia pentru copii în duminica dedicată familiei. Poate că l-a atras noutatea situației, pentru că, de obicei, ruga un băiat sau o fată de liceu să facă asta.

   În duminica aceea am citit din Evanghelia după Marcu și, după slujbă, pastorul mi-a spus că m-am descurcat atât de bine, încât și-ar dori să citesc în fiecare duminică dacă eram și eu de acord.

   - A zis că un copil mic trebuie să le arate calea, i-am spus eu tatei. Așa scrie în Isaia.

   Tata a mârâit, de parcă nu se simțea prea impresionat. Apoi a dat din cap.

   - În regulă, atâta timp cât ții minte că tu ești doar instrumentul, nu mesajul.

   - Ce?

   - Biblia reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, nu Cuvântul lui Craig, așa că să nu ți se urce la cap.

   Am zis că n-o să mi se urce și, în următorii 10 ani - până când m-am dus la facultate, unde am învățat să fumez iarbă, să beau bere și să mă dau la fete - am citit lecția biblică în fiecare săptămână. Am făcut-o chiar și atunci când lucrurile mergeau cum nu se poate mai prost pentru mine.

   Pastorul îmi dădea cu o săptămână înainte referința din Scriptură - adică detaliile exacte, cum se zice. După care, la Întrunirile Tineretului Metodist de joi seara, eu îi aduceam lista cu toate cuvintele pe care nu știam să le pronunț. Drept urmare, s-ar putea să fiu singura persoană din statul Maine care nu doar că știe să pronunțe cuvântul Nabucodonsor, dar știe și cum să-l scrie.

   Unul dintre cei mai bogați oameni ai Americii s-a mutat în Harlow cam cu 3 ani înainte să mă apuc eu să răspândesc învățăturile Scripturii către persoanele mai în vârstă decât mine.

   Asta s-a întâmplat chiar la granița dintre secole, imediat după ce și-a vândut toate companiile și s-a restras din activitate înainte să-i fie complet terminată casa cea mare (piscina, liftul și aleea pavată din față au fost făcute mai târziu).

   Domnul Harrigan participa săptămânal la slujbă, îmbrăcat în costumul negru și demodat, pantaloni cu turul lăbărțat, la gât cu una dintre cravatele alea negre și înguste, vechi și de demult, și cu părul cărunt și rărit, pieptănat cu grijă. În celelalte zile, firele de păr îi stăteau care încotro, ca părul lui Einstein după o zi întreagă de descifrat cosmosul.

   Pe vremea aceea folosea doar un baston, în care se sprijinea când se ridica să cânte imnurile pe care probabil le voi ține minte toată viața.

   În orice caz, domnul Harrigan cu cânta pe bune, ceea ce era perfect în regulă, pentru că avea o voce ruginită și stridentă. Dar mormăia cuvintele în barbă. Și tata făcea la fel - chestia asta o aveau în comun el și cu domnul Harrigan.

   Într-o duminică din toamna lui 2004 (când culori superbe învăpăiau toți copacii din partea noastră de lume), am citit „Cartea a doua a Regilor”, încercând - așa cum făceam mereu - să transmit credincioșilor mesajul pe care eu nu-l înțelegeam prea bine, dar știind că îl va explica apoi pastorul Mooney în predica lui: „Podoaba ta, Israele, a fost doborâtă pe înălțimile tale! Cum au căzut vitejii!”

   După ce m-am așezat în strana noastră, tata m-a bătut pe umăr și mi-a șoptit la ureche: „M-ai dat pe spat cu ce-ai zis”. Am fost nevoit să-mi acopăr gura cu palma ca să-mi ascund zâmbetul.

   În următoarea seară, tocmai când terminam cu vasele folosite la cină (tata le spăla și eu le ștergeam și le puneam la loc), în fața casei noatre a oprit Fordul domnului Harrigan.

   I-am auzit bastonul pocnind pe treptele de la intrare și tata o-a deschis ușa înainte să apuce să bată în ea. Domnul Harrigan a refuzat invitația în living și s-a așezat la masa din bucătărie, de parcă era unul de-ai casei. A acceptat sticla de Sprite oferită de tata, dar a refuzat paharul.

   - Besu din sticlă, așa cum făcea și tata, a spus el.

   A intrat direct în subiect, că doar era om de afaceri, nu? Dacă tata era de acord, ar fi vrut să mă angajeze să-i citesc vreo două sau trei ore pe săptămână. Și m-ar fi plătit cu 5 dolari ora. Îmi putea oferi de lucru pentru alte 3 ore, a mai spus el, dacă aș fi acceptat să mă ocup puțin de grădina lui și să-l ajut cu alte treburi, de pildă, iarna să-i curăț scara de zăpadă și să-i șterg praful din casă întregul an.

   Adică 25 sau chiar 30 de dolari pe săptămână, dintre care jumătate pentru citit, chestie pe care aș fi făcut-o și gratis! Nu-mi venea să cred. Normal că m-am gândit imediat să pun banii ăia deoparte pentru scuterul pe care mi-l doream, cu toate că mai aveam de așteptat încă 7 ani până să am dreptul legal să mă urc pe el.

   Da, era prea frumos ca să fie adevărat și mi-era teamă că tata o să zică nu. Dar n-a zis.

   - Cu condiția să nu-l pui să-ți citească vreodată ceva discutabil, a spus tata. Fără tâmpenii politice, fără violențe extreme. Citește ca un adult, dar n-are decât 9 ani. Și ăia abia împliniți.

   Domnul Harrigan i-a promis, a mai băut niște Sprite și a plescăit din buzele uscate.

   - Da, citește bine, dar nu ăsta-i motivul principal pentru care vreau să-l angajez. Nu bălmăjește cuvintele nici chiar atunci când nu înțelege ce zice. Asta mi se pare mie cu adevărat remarcabil. Nu extraordinar, dar remarcabil.

   Și-a pus sticla pe masă și s-a aplecat către mine, țintuindu-mă cu ochii lui pătrunzători. Am văzut adesea jovialitate în ochii aceia, dar foarte rar afecțiune. Iar seara aceea din 2004 nu a fost una dintre acele ocazii deosebite.

   - Când ai citit ieri, Craig, ai știut ce înseamnă „fetele celor netăiați împrejur”?

   - Nu prea, am zis eu.

   - Nici eu n-am crezut că știi, dar tot ai folosit tonul corect: un ton de furie și lamentație. Apropo, știi ce înseamnă lamentație?

   - Plâns și văicăreală și chestii de-astea.

   A dat din cap.

   - Însă n-ai exagerat. N-ai întins coarda. Și foarte bine ai făcut. Cel care citește este doar mesagerul, nu creatorul mesajului. Te mai ajută la pronunție și pastorul Mooney?

   - Da, domnule, câteodată.

   Domnul Harrigan a mai băut niște Sprite și s-a ridicat de pe scaun, sprijinindu-se în baston.

   - Să-i zici din partea mea că se spune Așkelon, nu Ass-kelon. Mi se pare o glumă involuntară, dar eu nu prea am simțul umorului. Ce-ai fi să vii de probă la mine miercuri pe la 3, să vedem cum merge? Nu mai ești la școală la ora aia, nu?

   Terminam orele de la școala primară din Harlow la două și jumătate.

   - Da, domnule. Trei e foarte bine.

   - Și stai până la 4? Sau e prea târziu?

   - E în regulă, a spus tata, care și el părea năucit de toată povestea. Mâncăm abia pe la 6. Că eu mă uit înainte la știrile locale.

   - Și asta nu-ți cauzează la digestie?

   Tata a râs, deși eu nu prea cred că domnul Harrigan glumea.

   - Câteodată. Nu sunt cine știe ce fan al domnului Bush.

   - E cam prostovan, a fost de acord domnul Harrigan. Bine, măcar că s-a înconjurat cu oameni care înțeleg despre ce e vorba. Miercuri la 3, Craig. Nu cumva să întârzii. Deloc nu-mi place lipsa de punctualitate.

   - Niciun pericol, a zis tata. O să aibă vreme destulă pentru asta când o să mai crească.

   Domnul Harrigan i-a promis și altceva, dar probabil că oamenii care se descurcă de minune în lumea afacerilor știu că promisiunile sunt ușor de încălcat, din moment ce nu te costă nimic să le faci.

   Nu a fost absolut niciun pericol cu „Inima întunericului”, prima carte pe care i-am citit-o. Când am terminat, domnul Harrigan m-a întrebat dacă am înțeles-o. Era pur și simplu curios, nu cred că voia să mă dăscălească în vreun fel.

   - Nu prea, am spus, dar tipul ăla, Kurtz, era cam nebun. Asta am înțeles.

   Nu a fost niciun pericol nici cu următoarea carte - după umila mea părere, „Silas Marner” era un roman extrem de lung și extrem de plictisitor. Însă a treia a fost „Amantul doamnei Chatterley”, care a reprezentat o adevărată revelație pentru mine.

   Era 2006 când am făcut cunoștință cu Constance Chatterley și cu tipul desfrânat care era paznicul terenului ei de vânătoare. Aveam 10 ani. Iar acum, după atâta vreme, încă-mi mai amintesc versurile din „Vechea Cruce Ruginită” și la fel de bine îmi amintesc cum Mellors o mângâia pe doamnă și îi murmura „Ce frumoasă ești”.

   - Înțelegi ce mi-ai citit acum? m-a întrebat domnul Harrigan după un pasaj deosebit de fierbinte. Tot din curiozitate te întreb.

   - Nu, i-am răspuns eu.

   Însă nu era chiar adevărat. Înțelegeam mult mai multe din ce se petrecea între Ollie Mellors și Connie Chatterley decât din ce se petrecea între Marlow și Kurtz în colonia belgiană Congo. Sigur, e greu de înțeles sexul - chestie pe care am aflat-o încă dinainte să ajung la facultate - dar mai greu de înțeles e nebunia.

   - Bine, a spus domnul Harrigan. Dacă te întreabă tatăl tău ce citim, îți sugerez să-i spui că ne ocupă de „Domnbey și fiul”, pentru că oricum este următoarea carte pe care o s-o citim.

   Tata nu m-a întrebat niciodată - cel puțin nu atunci - și m-am simțit ușurat când am ajuns la „Dombey”, primul roman pentru adulți care mi-a plăcut cu adevărat. Nu voiam să-mi mint tatăl, m-aș fi simțit îngrozitor dacă aș fi fost nevoit s-o fac, deși sunt sigur că domnul Harrygan n-ar fi avut absolut nicio problemă cu asta.

   Domnului Harrigan îi plăcea să-i citesc pentru că-i oboseau imediat ochii.

   Probabil n-avea nevoie de mine ca să-i ud florile; cred că Pete Bistwick, care-i tundea iarba de pe peluza de vreo jumătate de hectar, s-ar fi ocupat bucuros de asta. Iar Edna Grogan, menajera, ar fi șters bucuroasă praful de pe colecția lui uriașă de globuri de zăpadă, vechi obiecte de artă, însă asta era sarcina mea. Pentru că îi plăcea să mă aibă prin preajmă.

   Mi-a mărtursit-o abia cu puțin timp înainte de a muri, însă eu știam. Ce nu știam eu era de ce îi plăcea și nu cred că știu nici acum adevăratul motiv.

   Odată, când ne întorceam de la o altă cină luată la Marcel`s, în Castle Rock, tata mi-a zis pe nepusă masă:

   - Harrigan te atinge vreodată într-un fel care ție nu-ți face plăcere?

   Mai aveam ani buni până să-mi mijească perișorii pe buza superioară, dar știam ce vrea să spună; că doar încă din clasa a III-a ne învățaseră la școală să nu intrăm în vorbă cu străinii și ne mai învățaseră ce sunt alea „atingeri nepotrivite”.

   - Adică să mă pipăie? Nu! Zău, tată, nu-i homo.

   - În regulă. Liniștește-te, Craigster. Trebuia să te întreb. Pentru că stai mult timp acolo.

   - Dacă m-ar pipăi, ar putea măcar să-mi trimită lozuri de 2 dolari, am zis eu, făcându-l să râdă pe tata.

   Câștigam 30 de dolari pe săptămână, atâta tot; iar tata a insistat să pun măcar 20 din ei în contul de economii pentru facultate. Ceea ce am și făcut, deși aveam impresia că-i o megaprostie; păi, dacă adolescența mi se părea la ani-lumină distanță, atunci facultatea era precis în altă viață. Oricum, 10 dolari pe săptămână tot erau o avere pentru mine.

   Cheltuiam câțiva la băcănia lui Howie pe burgeri și milk-shake-uri și cea mai mare parte o dădeam pe cărți vechi pe care le cumpăram de la anticariatul lui Dahlie din Gates Falls.

   Nu-mi luam cărți grele, ca acelea pe care i le citeam domnului Harrigan. Mie îmi plăceau romanele polițiste și westernurile, ca „Împușcături la Gila Bend” și „Cărarea de gloanțe fierbinți”. Cititul pentru domnul Harrigan era munca mea. Nu era vreo muncăă silnică, nu trudeam ca sclavii pe plantație, dar tot muncă era.

   Mi-am spus că trebuie să strâng bănuții ăia care nu intrau în contul pentru facultate ca să-mi iau unul din telefoanele noi de la Apple, pus în vânzare în vara lui 2007, dar erau cam scumpe - vreo 600 de dolari - și mi-ar fi trebuit mai mult de 1 an ca să reușesc să-mi cumpăr și eu unul. Iar atunci când ai doar 11 ani, 1 an ți se pare foarte mult.

   Ca să nu mai spun că mă ispiteau teribil toate cărțile alea vechi și broșate, cu copertele lor în culori vii.

   În dimineața de Crăciun din 2007, la 3 ani după ce am început să lucrez pentru domnul Harrigan și cu 2 ani înainte de moartea lui, nu am găsit sub brad decât un singur pachet pentru mine.

   Tata mi-a spus să îl deschid la sfârșit, după ce termină el de admirat - așa cum se cuvine în asemenea situații - vesta cu imprimeu frumos, papucii și pipa din lemn de măceș pe care i le luasem eu. După ce a terminat, am rupt ambalajul de pe singurul meu cadou și am chirăit de fericire când am văzut că îmi luase exact ce-mi doream eu cel mai mult și mai mult: un iPhone care făcea atât de multe chestii încât, prin comparație, telefonul tatei părea un exponat arheologic.

   Lucrurile s-au schimbat mult de atunci. Acum exponatul arheologic este tocmai iPhone-ul pe care mi l-a dăruit tata în 2007, de Crăciun.

   Acel iPhone primit de Crăciun nu avea decât 16 aplicații și toate încărcate în prealabil. Una dintre aplicațiile alea era YouTube, pentru că în trecut Apple și YouTube erau prieteni (chestie care s-a schimbat între timp_. Alta se chema SMS și era o modalitate primitivă de a trimite mesaje (fără emoticoane - că oricum cuvântul nu fusese inventat pe vremea aceea). Mai era și o aplicație care îți spunea cum o să fie vremea și se înșela în cele mai multe cazuri. Dar chestia tare era că puteai să dai telefon de la un obiect atât de mic, încât îl țineai în buzunarul din față al pantalonilor și, încă și mai tare, avea o aplicație (Safari se numea) care te conecta cu lumea exterioară.

   Când ai crescut într-un orășel cum era Harlow, fără semafoare și cu străzi nepavate, lumea din afară era un loc straniu și ispititor, iar tu voiai să ajungi cumva acolo și rețeaua de televiziune nu putea să te ajute în sensul ăsta. Cel puțin, asta voiam eu. Și toate aceste lucruri îți erau la îndemână mulțumită corporației AT&T și lui Steve Jobs.

   Mai era o aplicație care m-a făcut să mă gândesc la domnul Harrigan chiar în acea dimineață fericită de Crăciun. Ceva mult mai ca lumea decât radioul ăla conectat la satelit din mașină. Mă rog, pentru tipi ca el.

   - Mulțumesc, tată! am spus eu și l-am îmbrățișat. Mulțumesc mult de tot!

   - Numai vezi să nu abuzezi. Tarifele sunt exorbitante și o să te verific.

   - O să scadă taxele, am spus eu.

   Și am avut dreptate, iar tata nu m-a bătut deloc la cap în legătură cu tarifele alea.

   Oricum nu prea aveam pe cine să sun, dar îmi plăcea să mă uit la clipurile de pe YouTube (și tatei îi plăcea să se uite la ele) și, mai ales, îmi plăcea la nebunie că eram în stare să intru pe rețeaua internațională de internet.

   Uneori mă uitam la articolele din Pradva, dar nu pentru că aș fi știut limba rusă, ci doar pentru că puteam.

   La mai puțin de două luni după dimineața aceea de Crăciun, am venit acasă de la școală, am deschis cutia poștală și am găsit acolo un plic cu numele meu caligrafiat cu literele frumoase și demodate ale domnului Harrigan. Era felicitarea de Sfântul Valentin.

   Am intrat în casă, mi-am pus pe masă ghiozdanul și am deschis plicul. Felicitarea nu era nici cu floricele, nici cu vreun desen din ăla sentimental cu pisicuțe sau cățeluși - că nu era genul domnului Harrigan. Pe felicitare era un bărbat în smoching, cu un joben în mână, care făcea o plecăciune într-un câmp cu flori. Mesajul firmei Hallmark (de unde era felicitarea) zicea: „Îți doresc un an plin de iubire și prietenie”. Și dedesubt: „Urări de bine din partea dlui Harrigan”.

   Un tip care face o plecăciune cu jobenul întins, o urare frumoasă, nimic siropos. Asta îl definea pe domnul Harrigan.

   În 2008, lozurile răzuibile care se chemau „Lucky Devil” au fost înlocuite cu altele, care se chemau „Pin Tree Cash”. Pe bilețelul ăla erau 6 pini. Dacă, după ce îi răzuiai, descopereai aceeași sumă sub 3 dintre ei, atunci suma era a ta.

   Am răzuit pinii și m-am uitat fără să-mi vină să cred la ce am descoperit sub ei.

   La început m-am gândit că era fie o greșeală, fie vreo glumă, cu toate că domnul Harrigan numai de glume nu se ținea.

   M-am uitat încă o dată, am mângâiat cu vârful degetelor numerele alea, dând la o parte fulgii mici și argintii de poleială cărora tata le zicea (dându-și ochii peste cap de fiecare dată) „jeg-răzuibil”. Numerele au rămas aceleași. Poate că am râs aiurea, deși nu-mi aduc aminte. Dar îmi aduc aminte că am țipat. De bucurie am țipat.

   Mi-am scos repede din buzunar telefonul cel nou (care mă însoțea pretutindeni) și am sunat la fabrica Parmeleau Tractors. Mi-a răspuns Denise, secretara, care m-a întrebat speriată ce s-a întâmplat atunci când m-a auzit cât de tare gâfâiam.

   - Nimic, nimic, i-am răspuns eu, dar trebuie să vorbesc cu tata.

   - Bine, așteaptă puțin.

   Și apoi mi-a zis:

   - Parcă suni de pe Lună, așa voce ai, Craig.

   - Vorbesc de pe mobil.

   Ce-mi mai plăcea să zic asta!

   Denise a pufnit nemulțumită.

   - Chestiile alea-s pline de radiații. N-o să-mi iau niciodată așa ceva. Stai un pic!

   Tata m-a întrebat și el ce s-a întâmplat, pentru că nu-l mai sunasem niciodată la serviciu, nici măcar în ziua în care autobuzul școlii plecase fără mine.

   - Am primit biletul de loterie de Sfântul Valentin de la domnul Harrigan, tata...

   - Dacă m-ai luat de la treabă ca să-mi zici că ai câștigat 10 deolari, află de la mine că puteai să aștepți până...

   - Nu, tati! E premiul cel mare!

   Adică premiul cel mare pentru lozurile răzuibile.

   - Am câștigat 3 000 de dolari!

   Și n-am mai auzit nimic. M-am gândit că s-a întrerupt legătura. În zilele alea se întrerupeau mereu conexiunile telefoanelor mobile, chiar și ale celor foarte noi.

   - Tata? Mai ești la telefon?

   - Îhî. Ești sigur?

   - Da! Sunt cu ochii la ce scrie! Trei mii! O mie pe rândul de sus și două pe ăla de jos!

   Altă pauză lungă, după care l-am auzit pe tata spunând cuiva: „Cred că puștiul meu a câștigat niște bani”. Apoi mi-a zis:

   - Pune biletul bine până ajung eu acasă.

   - Unde să-l pun?

   - În cutia cu zahăr din cămară?

   - Da, am răspuns. Da, bine.

   - Ești absolut sigur, Craig. Nu vreau să fii dezamăgit, așa că mai verifică o dată.

   Și am verificat, fiind oarecum convins că îndoielile tatei vor schimba ce văzusem; măcar una din alea 3 000 va fi acum altceva. Dar nu, erau toate la fel ca înainte.

   I-am spus și el a râs.

   - Bravo, felicitări! Mergem diseară la Marcel`s. Tu faci cinste.

   Chestia asta m-a făcut pe mine să râd. Nu-mi aminteam să mai fi simțit vreo bucurie atât de mare. Trebuia neapărat să mai dau cuiva vestea, așa că l-am sunat pe domnul Harrigan pe telefonul fix.

   - Mulțumesc mult pentru felicitare, domnule Harrigan! Și, mulțumesc și pentru biletul de loterie! Am...

   - Suni de pe drăcia aia nouă, băiete? m-a întrebat el. Precis că da, că abia dacă te aud. Parcă vorbești de pe Lună.

   - Domnule Harrigan, am câștigat premiul cel mare! Am câștigat 3 000 de dolari! Vă mulțumesc din suflet!

   Și acum a urmat o pauză, însă nu la fel de lungă pe cât fusese cea a tatei. Iar când a reînceput să vorbească, domnul Harrigan nu m-a întrebat dacă sunt sigur. Mi-a făcut favoarea asta.

   - Ai dat lovitura, a zis el. Bravo ție!

   - Vă mulțumesc!

   - Cu plăcere, dar n-ai de ce să-mi mulțumești. Cumpăr biletele alea cu grămada. Le trimit la prieteni și la foștii parteneri de afaceri în loc de... carte de vizită, să-i zicem. Fac așa de mulți ani. Trebuia să apară și un bilet câștigător la un moment dat.

   - Tata o să-mi ceară să-i depun la bancă, desigur, cea mai mare parte din sumă. Probabil că așa e cel mai bine. Clar o să-mi crească acum contul pentru facultate.

   - Dacă vrei, dă-mi mie banii, a spus domnul Harrigan. Ca să-i investesc în numele tău. Cred că pot să-ți garantez un profit mai bun decât amărâta aia de dobândă bancară.

   Apoi mi s-a părut că vorbește mai mult pentru sine.

   - Trebuie să găsesc ceva sigur, foarte sigur. Anul ăsta n-o să fie bun pentru piețele de capital. Văd nori la orizont.

   - Sigur!

   M-am gândit mai bine și am adăugat.

   - Probabil. Trebuie să vorbesc cu tata.

   - Bineînțeles. Așa se cade. Să-i spui că sunt dispus să garantez suma inițială. Mai vii după-amiază să-mi citești? Sau renunți, acum că te-ai îmbogățit?

   - Sigur că vin, numai că trebuie să mă întorc acasă când vine tata de la serviciu. Mergem la restaurant.

   Am ezitat puțin și apoi:

   - Ați dori să veniți și dumneavoastră cu noi?

   El nu a ezitat absolut deloc:

   - Nu în seara asta. Știi, mi-ai fi putut povesti chestia cu biletul câștigător atunci când veneai la mine. Dar probabil că-ți place la nebunie drăcia aia nouă de la care vorbești, nu-i așa?

   N-a așteptat să-i răspund. Nici nu era nevoie.

   - Ce-ai zice dacă ți-ai investi câștigul ăla micuț în acțiuni Apple? Mi se pare că o să aibă mult succes în viitor compania asta. Nu trebuie să-mi răspunzi acum, vorbește cu tatăl tău mai întâi.

   - Așa voi face, am zis eu. Și vin imediat la dumneavoastră. O să alerg.

   - Minunată mai e tinerețea! a oftat domnul Harrigan. Ce păcat că e dată pe mâna copiilor!

   - Poftim?

   - Mulți au spus asta, dar Bernard Shaw a spus-o cel mai bine. Nu contează. Sigur, aleargă. Aleargă cât poți tu de repede, că ne așteaptă Dickens.

   Am parcurs în goană cei 400 de metri până la vila domnului Harrigan, dar la întoarcere am mers liniștit. Și mi-a venit o idee. O modalitate prin care aș fi putut să-mi arăt recunoștința, cu toate că mi-a spus că n-am de ce să-i mulțumesc.

   În timpul cinei simandicoase de la Marcel`s, i-am povestit tatei că domnul Harrigan s-a oferit să-mi investească câștigul și i-am spus și despre ideea mea de cadou de mulțumire. Bănuiam eu că tata o să aibă niște rezerve și nu m-am înșelat.

   - Sigur că da, lasă-l să investească banii. Cât despre chestia aia cu cadoul... știi bine ce părere are despre asemea lucruri. Nu-i doar cel mai bogat om din Harlow - de fapt, din tot statul Maine - ci e și singurul care nu are televizor.

   - Dar are lift, am zis eu. Și îl folosește.

   - Pentru că n-are încotro.

   Apoi tata mi-a zâmbit.

   - În fond, sunt banii tăi și dacă asta vrei să faci cu 20% din ei, n-am de gând să te împiedic. Mi-i dai mie după ce o să te refuze.

   - Chiar crezi că așa o să facă?

   - Chiar cred.

   - Dar de ce s-a stabilit aici, tată? Adică, ăsta-i un orășel de provincie. Departe de orice metropolă.

   - Bună întrebare. Să i-o pui lui la un moment dat. Acum, ia spune-mi, mână largă, îmi iei și desert?

   Cam după o lună, i-am dăruit domnului Harrigan un iPhone nou-nouț.

   Nu l-am împachetat în hârtie colorată și nici fundă nu i-am pus, pe de-o parte pentru că nu era nicio sărbătoare și pe de altă parte pentru că știam cum îi plac lui lucrurile: fără farafastâcuri.

   Cu o expresie uimită pe chip, a învârtit o dată sau de două ori cutia în mâinile deformate de artrită. Apoi mi-a întins-o.

   - Îți mulțumesc, Craig. Apreciez gestul tău, dar nu pot să-l primesc. Îți sugerez să i-l dai tatălui tău.

   Am luat cutia.

   - Mi-a zis că așa o să spuneți.

   Eram dezamăgit, sigur că da. Dar deloc surprins. Și încă nu voiam să mă dau bătut.

   - Tatăl tău este un om înțelept.

   S-a aplecat și și-a strâns mâinile între genunchii îndepărtați.

   - Uite ce e, Craig. Mi se întâmplă rareori să dau sfaturi. Mi se pare mai mereu că-mi bat gura de pomană, dar astăzi am să-ți dau ție unul. Henry Thoreau spunea că noi nu suntem stăpânii lucrurilor, ci lucrurile ne stăpânesc pe noi. Fiecare obiect nou - că-i o casă, o mașină, un televizor sau un telefon la modă ca ăsta pe care mi l-ai luat tu - reprezintă încă o povară pe care trebuie s-o ducem în spate. Mi-aduce aminte de ce-i zicea Jacob Marley lui Scrooge: „Eu mi-am făcut în timpul vieții lanțurile astea pe care le port acum”. Nu am televizor pentru că, dacă aș avea, m-aș uita la el, cu toate că nu se difuzează decât inepții. Nici radio nu am în casă, pentru că aș asculta, însă mie nu-mi trebuie decât câteva cântece country ca să alung plictiseala unui drum prea lung. Și dacă aș avea așa ceva...

   A arătat spre cutia în care era telefonul.

   - ...cu siguranță l-aș folosi. Sunt abonat la 12 publicații pe care mi le aduce poștașul, iar ele conțin toate informațiile de care am nevoie ca să țin pasul cu ce se mai întâmplă în lumea afacerilor și să iau cunoștință de ticăloșiile la care se dedă restul lumii.

   S-a sprijinit de spătar și a oftat.

   - Gata! Nu doar că ți-am dat un sfat, dar am ținut și un discurs. Tare perfidă mai e bătrânețea!

   - Pot să vă arăt un lucr? Ba două, de fapt.

   Mi-a aruncat aceeași privire pe care le-o adresa grădinarului și menajerei; însă niciodată nu se mai uitase așa la mine până în după-amiaza aceea: pătrunzător, sceptic, urât chiar. După atâta vreme, am ajuns să-mi dau seama că este privirea pe care o are un om cu mintea ascuțită și cinică atunci când crede că poate vedea în sufletul celorlalți oameni și nu se așteaptă să descopere nimic bun acolo.

   - Asta dovedește câtă dreptate are vorba aia veche care spune că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Parcă-mi doresc acum să nu fi fost căștigător biletul ăla.

   A oftat din nou.

   - În fine, haine, demonstrează-mi ce vrei să-mi demonstrezi. Dar te avertizez că n-ai să mă faci să mă răzgândesc.

   După ce am simțit privirea aia ațintită asupra mea - atât de ostilă, atât de rece - mi-am spus că avea dreptate. Că o să ajung să-i dau telefonul tatei. Însă, dacă tot ajunsesem până aici, am mers mai departe. Mă asigurasem că aparatul era complet încărcat și că funcționa perfect. L-am deschis și i-am arătat un simbol din al doilea rând. Avea niște linii frânte, ca undele de EKG.

   - Îl vedeți?

   - Da și văd și ce scrie sub el. Dar nu am nevoie de niciun fel de informații bursiere, Craig. Știi bine că sunt abonat la „The Wall Street Journal”.

   - Știu, am zis eu, dar „The Wall Street Journal” nu poate să facă chestia asta.

   AM atins simbplul și am deschis aplicația.

   Pe ecrann a apărul indicele Dow Jones. N-aveam nici cea mai mică idee ce însemnau toate numerele alea, dar le vedeam cu fluctuează. 14.720 a crescut până la 14.728, după care a scăzut la 14.704 și apoi a sărit la 14.716.

   Domnul Harrigan a făcut ochii mari. Domnul Harrigan a căscat gura. Parcă-l lovise cineva cu o baghetă magină în cap. A luat telefonul și l-a ținut foarte aproape de ochi. Apoi s-a uitat la mine.

   - Numerele astea sunt în timp real?

   - Da, i-am răspuns. Mă rog, s-ar putea să fie în urmă cu 1 minut sau 2, nu știu sigur. Telefonul le preia de la turnul cel nou de telefonie mobilă din Motton. Avem noroc să-i așa de aproape de noi.

   S-a aplecat din nou spre mine. Colțurile buzelor i s-au încrețit într-un început ezitant de zâmbet.

   - Să fiu al naibii! E ca teleimprimatoarele alea bursiere pe care le aveau acasă magnații pe vremuri.

   - Ba e mai ceva decât erau alea, am spus eu. Mi-a zis tata aseară că teleimprimatoarele rămâneau uneori în urmă cu orele. Pe tata îl fascinează chestiile astea cu bursa și mereu îmi ia telefonul ca să se uite. Mi-a mai zis că unul dintre motivele pentru care s-a prăbușit bursa din 1929 a fost că tot mai mulți oameni tranzacționau acțiuni și aparatele lor rămâneau în urmă.

   - Și are dreptate, a zis domnul Harrigan. Lucrurile merseseră prea departe până a reușit cineva să stăvilească dezastrul. Însă e evident că un aparat ca ăsta ar putea să acelereze o eventuală lichidare de acțiuni. Greu de spus, pentru că tehnologia e încă prea nouă.

   Am așteptat. Voiam să-i mai spun ceva, să-l conving în vreun fel - sigur, eram doar un copil încăpățânat - dar ceva îmi spunea că mult mai bine era să aștept.

   În timpul acesta, domnul Harrigan a continuat să urmărească mișcările minuscule ale indicelui Dow Jones. Primea și el o lecție chiar în fața mea.

   - Dar... a spus el, fără să-și ia ochii de la ecran.

   - Dar ce, domnule Harrigan?

   - În mâinile cuiva care chiar se pricepe la piața de capital, un instrument ca ăsta ar putea... probrabil deja o face...

   Și a căzut pe gânduri, fără să-și termine fraza. Apoi a zis:

   - Ar fi trebuit să știu despre el. Faptul că sunt la pensie nu-i o scuză.

   - Și mai e ceva, am spus eu, pentru că ardeam de nerăbdare și nu mai puteam să aștept. Toate revistele alea pe care le primiți, da? „Newsweek” și „Financial Times” și „Fords”?

   - „Forbes”, m-a corectat el tot cu ochii în ecran.

   Parcă eram eu la 4 ani când examinam Bila Magică primită de ziua mea.

   - Așa, cum spuneți dumneavoastră. Îmi dați puțin telefonul?

   Mi l-a dat, dar cu oarecare părere de rău, iar eu am fost aproape sigur că reușisem să-l conving. Și mă bucuram foarte tare, dar îmi era și puțină rușine. Parcă pocnisem în cap o veveriță domesticită care a venit să-mi ia aluna din mână.

   Am deschis aplicația Safari. Atunci era mult mai rudimentară decât este astăzi, dar funcționa bine. Am scris „The Wall Street Journal” în căsuța de căutare de la Google și, după doar câteva secunde, pe ercan a apărut prima pagină a ziarului. Unul dintre titlurile de acolo era: COFFEE COW ANUNȚĂ ÎNCHIDERI. I l-am arătat.

   S-a holbat la el, apoi a luat ziarul din hârtie de pe măsuța de lângă fotoliu unde i-l pusesem eu împreună cu restul corespondenței. S-a uitat la prima pagină.

   - Aici nu scrie asta, a spus el.

   - Pentru că e ziarul de ieri, am zis eu.

   Când veneam la el, îi aduceam mereu corespondența din cutia de afară, iar Journal era înfășurat peste celelalte ziare și plicuri și prins cu un elastic.

   - Îl primiți cu o zi mai târziu. Toată lumea primește așa ziarele cu abonament.

   De fapt, în perioada sărbătorilor, veneau mai târziu cu două zile, uneori chiar cu trei. Nu era nevoie să i-o spun eu, pentru că în noiembrie și decembrie nu mai termina cu bombănitul din cauza asta.

   - Și ăsta de aici e de azi? m-a întrebat el, uitându-se la ecran.

   A verificat data din partea de sus a paginii și a exclamat:

   - De azi e!

   - Sigur, am spus eu. Margă proaspătă, nu alterată, corect?

   - Zice aici că e și o hartă cu sediile închise. Îmi arăți cum pot s-o văd și eu.

   Acum avea un ton de-a dreptul lacom. M-a și speriat un pic.

   - Puteți și singur. Nu trebuie decât să atingeți ușor ecranul cu vârful degetului. Așa.

   I-am arătat. Prima oară a apăsat prea tare și a mers prea departe, dar s-a prins imediat cum trebuie să facă. De fapt, s-a prins chiar mai repede decât tata. A găsit pagina care-l interesa.

   - Ia te uită! s-a minunat el. Șase sute de magazine! Uite, vezi? La asta mă refeream când îți spuneam despre precaritatea...

   N-a mai continuat nici de data asta și a rămas cu ochii în ecran.

   - În sud. Cele mai multe închideri sunt în sud. Sudul este un indicator al tendințelor, Craig, aproape întotdeauna... Cred că trebuie să dau un telefon la New York. Bursa o să se închidă curând.

   A vrut să se ridice din fotoliu, pentru că telefonul fix se afla în celălalt capăt al camerei.

   - Puteți să sunați de la ăsta, i-am spus eu. În fond, ăsta-i rolul lui principal.

   Mă rog, așa era pe vremea aia. Am apăsat simbolul cu telefonul și a apărut tastatura.

   - Nu trebuie decât să formați numărul. Atingeți tastele cu vârful degetului.

   S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, scânteietori, de sub umbrarul sprâncenelor albe și zbârlite.

   - Pot să sun de aici, de pe coclaurilea astea?

   - Sigur, am zis eu. Datorită turnului nou, semnalul e extraordinar de bun. Aveți 4 linii.

   - Linii?

   - N-are importanță, dumneavoastră dați telefonul. Vă las singur cât vorbiți, nu trebuie decât să-mi faceți semn pe geam când...

   - Nu-i nevoie. N-o să dureze și nu-i nimic secret.

   A atins cu teamă tastele cu cifrele, de parcă s-ar fi așteptat să declanșeze vreo explozie. După care, cu aceeași teamă în gesturi, a dus telefonul la ureche, cerându-mi aprobarea din priviri. Am dat din cap ca să-l încurajez. A ascultat, a vorbit cu cineva (prea tare la început), apoi, după ce a așteptat puțin, a vorbit cu altcineva.

   Deci, am fost de față când domnul Harrigan și-a vândut toate acțiunile Coffe Cow, tranzacție care s-a ridicat la cine știe câte mii de dolari.

   După ce a terminat, și-a dat singur seama cum să revină la ecranul principal. Iar de acolo, a știut cum să deschidă aplicația Safari.

   - Are și „Forbes”?

   Am verificat. Nu avea.

   - Dar, dacă ați vrea să căutați un articol din „Forbes” despre care ați auzit, probabil că veți putea să-l găsiți pentru că l-a postat cineva.

   - L-a postat....?

   - Da. Și dacă vreți să aflați informații despre ceva, o să le caute Safari. Trebuie doar să scrieți ce vreți pe Google. Iată cum.

   M-am dus lângă fotoliul lui, m-am aplecat și am scris „Coffe Cow” în căsuța de căutare. Telefonul s-a gândit puțin, după care a afișat mai multe rezultate, printre care și articolul din „The Wall Street Journal” care-l făcuse pe domnul Harrigan să-și sune brokerul.

   - Ia te uită! s-a minunat el. Ăsta e internetul?!

   - Da, el este, am zis eu, gândind: Păi, daaa...

   - Care ne conectează cu întreaga lume.

   - Da.

   - Și care există de când anume?

   „Păi, tu ar trebui să știi chestia asta”, i-am spus eu în gând. „Că doar tu ești omul ăla de afaceri mare și tare, tu ar trebui să știi toate lucrurile astea chiar dacă ai ieșit la pensie, pentru că încă te interesează într-un mare fel.”

   - Nu știu precis de când, dar oamenii stau tot timpul pe el. Tata, profesorii mei, polițiștii... chiar toată lumea.

   Și, ca să mă înțeleagă mai bine:

   - Inclusiv companiile dumneavoastră, domnule Harrigan.

   - Eee, doar nu mai sunt ale mele. Mai știu și eu câte ceva despre asta, Craig, așa cum știu și câte ceva despre diverse emisiuni la televizor, cu toate că nu mă uit la ele, că nu am la ce și nici nu vreau. Nu am obiceiul să citesc articolele despre tehnologie din ziare și reviste pentru că nu mă interesează câtuși de puțin. Dacă ai vrea să discuți cu mine despre săli de bowling sau rețele de cinematografe, aia ar fi o altă mâncare de pește. La asta încă mă pricep și îmi place să fiu la curent cu ce se întâmplă.

   - Mda, sigur, dar nu înțelegeți... toate afacerile astea se folosesc de tehnologie. Și dacă dumneavoastră nu vă pricepeți...

   N-am știut ce să zic în continuare, evident, fără să ies din limitele politeții. Dar uite că el se pare că știa:

   - O să rămân în urmă. Asta vrei să spui.

   - Probabil că nu are nicio importanță, am zis eu. În fond, sunteți la pensie.

   - Da, dar nu vreau să mă ia nimeni de prost, mi-a replicat el pe un ton destul de vehement. Crezi tu că s-a mirat cumva Chick Rafferty când l-am sunat și i-am spus să vândă toate acțiunile Coffe Cow? Ba deloc, pentru că precis mai primise asemenea cereri. Sigur, unii dintre ei sunt oameni care au informații confidențiale din interiorul companiei. Dar alții locuiesc în New York sau în New Jersey și primesc numărul din ziar chiar în ziua apariției și de acolo află. Spre deosebire de mine, care m-am îngropat aici, în locul ăsta uitat de Dumnezeu.

   Și eu din nou m-am întrebat de ce s-o fi mutat aici - că nu avea nicio rudă în oraș. Însă nu mi se părea momentul cel mai potrivit să-i pun întrebarea asta.

   - Poate că am dat dovadă de aroganță.

   A reflectat puțin la cele spuse, după care a zâmbit. A zâmbit pe bune. Parcă vedeam cum iese soarele dintre niște nori negri într-o zi friguroasă.

   - Nu se poate. Sigur am fost arogant.

   A ridicat iPhone-ul și a adăugat:

   - O să-l păstrez.

   În primul moment mi-a venit să-i spun „mulțumesc”, chestia care ar fi fost total aiurea. Așa că am zis doar:

   - Bine. Mă bucur.

   S-a uitat la ceasul de pe perete, unul făcut de fabrica Seeth Thomas (și apoi m-am bucurat să văd că a verificat ora pe iPhone).

   - Ce-ar fi să citim azi un singur capitol, că oricum am pierdut mult timp vorbind?

   - Nicio problemă, am spus eu, deși aș fi stat bucuros mai mult și i-aș fi citit două sau chiar trei capitole.

   Ne apropiam de sfârșitul romanului „Caracatița”, scris de un tip pe care-l chema Frank Norris, și eram foarte curios să văd cum se termină. Era o carte foarte veche, dar plină totuși de chestii extrem de interesante.

   La finalul ședinței reduse de lectură, am udat florile pe care domnul Harrigan le avea în casă. Ăsta era întoteauna ultimul lucru pe care îl făceam și nu dura decât câteva minute. Cât m-am ocupat eu de flori, l-am văzut cum se joacă încet cu telefonul. Îl închidea și îl deschidea.

   - Dacă tot o să-l folosesc, ar fi bine să-mi arăți cum să fac, mi-a spus el. Cum să-l țin în funcțiune, în primul rând. Văd că deja parcă i se termină bateria.

   - O să puteți să vă dați seama și singur de cele mai multe lucruri, i-am zis eu. E destul de ușor. Cât despre ncărcare, aveți dispozitivul în cutie. Nu trebuie decât să-l băgați în priză. Vă mai pot arăta și altele, dacă...

   - Nu astăzi, a spus el. Poate mâine.

   - În regulă.

   - Dar am o ultimă întrebare. Cum se face că am putut să citesc articolul ăla despre Coffee Cow și după aia am putut să văd harta cu magazinele propuse spre închidere?

   Mi-a venit atunci să-i răspund cu vorbele lui Hillary când a fost întrebat de ce a escaladat Muntele Everest. Tocmai învățasem la școală despre asta. Răspunsul lui a fost „Pentru că există”. Dar poate că domnul Harrigan ar fi considerat că mă dau deștept, ceea ce nu era prea departe de adevăr. Așa că am zis:

   - Habar n-am.

   - Serios? Un băiat așa isteț ca tine? Pune mâna și gândește, Craig, gândește. Tocmai am citit gratis un articol pentru care oamenii plătesc bani frumușei. Chiar și cu abonamentul la „Journal”, care-i mai ieftin decât ar fi dacă mi l-aș cumpăra de la chioșc, tot dau cam 90 de cenți pe număr. Dar cu chestia asta...

   Și a ridicat telefonul așa cum vor face peste doar câțiva ani mii de puști la concertele rock.

   - Pricepi acum?

   Acum normal că pricepeam, dar tot nu aveam niciun răspuns. Mi se părea...

   - Ți se pare absurd, nu? m-a întrebat el, citindu-mi gândul fie pe chip, fie în minte. Difuzarea de informații importante contrazice absolut tot ce știu despre administrarea afacerilor de succes.

   - Poate...

   - Poate... ce? Spune-mi care-i părerea ta. Nu sunt deloc sarcastic. E limpede că știi mai multe decât mine. Așa că spune-mi ce crezi.

   Mă gândeam la Târgul din Fryeburg, unde mă duceam cu tata o dată sau de două ori în fiecare octombrie. De obicei o luam cu noi și pe Margie, prietena mea care locuia pe aceeași stradă. Margie și cu mine ne dădeam în călușei și, după aia, ne îndopam toți trei cu gogoși și cârnați și, când terminam de mânat, tata ne târa după el ca să ne uităm la noile modele de tractoare. Ca să ajungi la magaziile cu utilaje, trebuia să treci pe lângă cortul cu jocuri, un cort de-a dreptul enorm.

   I-am povestit domnului Harrigan că în fața lui era un tip cu un microfon, care le explica tuturor celor care treceau pe acolo că primul joc este gratuit.

   S-a gândit puțin.

   - Adică un fel de momeală? Are ceva logică. Vrei să zici că poți să citești doar un articol, poate două sau trei, și după apa aparatul... ce face aparatul? Îți interzice accesul? Îți zice că trebuie să plătești dacă vrei să te joci?

   - Nu, am recunoscut eu. Probabil că nu seamănă cu cortul ăla cu jocuri, pentru că poți să citești câte articole vrei. Din câte știu eu.

   - Dar asta-i o inepție. Una e să oferi o mostră gratuită, dar să dai tot magazinul...

   Și a pufnit cu dispreț.

   - Nici măcar o reclamă nu era pe paginile alea, ai observat? Iar publicitatea aduce venituri uriașe ziarelor și revistelor. Uriașe.

   A luat telefonul, și-a privit fața reflectată în ecranul negru, apoi l-a pus din nou jos și s-a uitat la mine cu un zâmbet straniu și amar pe buze.

   - S-ar putea să avem de-a face cu o eroare colosală, Craig; o greșeală făcută de oameni care nu înțeleg aspectele practice ale unei asemenea afaceri - ramificațiile ei - așa cum nu le înțeleg nici eu. S-ar putea să ne confruntăm în curând cu un seism economic. Din câte-mi dau eu seama, s-a și produs deja. Un seism care va modifica radical procedeele prin care ne obținem informațiile, momentul în care le obiținem, locul de unde le obținem și, în consecință, felul în care vom ajunge să privim lumea.

   A făcut o pauză. Apoi a încheiat:

   - Și, desigur, felul în care ne vom raporta la ea.

   - Nu pricep, am zis eu.

   - Gândește-te așa. Dacă primești un cățel, trebuie să-l înveți să-și facă nevoile afară, da?

   - Da.

   - Dacă ai un cțel care n-a fost învățat să facă afară, i-ai da tu o recompensă atunci când face treaba mare în living?

   - Normal că nu, am spus eu.

   Domnul Harrigan a dat din cap.

   - Ar însemna să-l înveți să facă exact invers decât vrei tu. Iar în comerț, Craig, majoritatea oamenilor sunt ca niște căței care trebuie obișnuiți să-și facă nevoile afară.

   Nu mi-a plăcut ideea asta și nu-mi place nici astăzi - mi se pare că explicația cu pedeapsă/recompensă spune multe despre cum și-a făcut domnul Harrigan averea - dar nu am spus nimic.

   Îl vedeam într-o lumină nouă. Era ca un explorator bătrân pornit într-o nouă expedieție și mi se părea absolut fascinant să îl ascult. Nu cred că își propusese să mă învețe pe mine ceva. Învăța el însuși și învăța chiar foarte repede, dacă te gândești că avea 80 și ceva de ani.

   - Mostrele gratuite sunt în regulă, dar dacă dai omului prea multe pe gratis, indiferent dacă sunt haine sau alimente sau informații, o să ajungă să se aștepte să le primească mereu. La fel cum fac cățeii când îți murdăresc covorul cu rahar și apoi se uită în ochii tăi și parcă vor să-ți spună: „Tu m-ai învățat că e bine să fac caca.” Dacă eu aș fi șef la „The Wall Street Journal”... ori la „Times”... ba chiar și la spanacul ăla de „Reader` Digest”... m-ar speria de moarte invenția asta.

   A luat iarăși iPhone-ul în mână; parcă nu se îndura să se despartă de el.

   - E ca o conductă principală, o conductă spartă, dar din care se revarsă informații, nu apă. Credeam că e vorba despre un simplu telefon, dar acum înțeleg... sau încep să înțeleg...

   Și a clătinat de câteva ori din cap ca și cum ar fi vrut să-și limpezească gândurile.

   - Craig, ce s-ar întâmpla dacă anumite informații confidențiale despre anumite medicamente aflate deocamdat în stadiu de cercetare ar pune pe chestia asta rezultatele testelor făcute, ca să le citească toată lumea? Upjohn sau Unichem ar pierde milioane de dolari. Sau dacă vreun individ supărat pe guvern s-ar decide să dezvăluie secrete de stat?

   - Păi, nu l-ar aresta?

   - Poate. Probabi. Dar odată ce pasta de dinți a ieșit din tub... vai și-amar. În fine, nu contează. Ar cam trebui să pleci acum, ca să nu întârzii la cină.

   - Am plecat.

   - Îți mulțumesc încă o dată pentru cadou. Probabil că n-o să-l folosesc prea mult, dar vreau să mă gândesc la ce poate face. Mă rog, cât mă pot eu la asta. Mintea nu-mi mai e atât de ageră ca pe vremuri.

   - Ba eu cred că-i încă destul de ageră, am spus.

   Și nu era nicio lingușeală. De ce nu erau reclame lângă articole și clipurile de pe YouTube? Că doar oamenii ar fi fost obligați să se uite la ele, nu?

   - Plus că tata zice că întotdeauna intenția contează.

   - Aforism rostit foarte des, dar rareori pus în practică, a spus el, adăugând repede când mi-a văzut expresia nedumerită. N-are importanță. Ne vedem mâine, Craig.

   În drum spre casă, pe când dădeam cu șutul în ultimele petice de zăpadă din anul acela, m-am gândit la ce-mi spusese: că internetul era ca o conductă spartă, din care se revărsau informații în loc de apă.

   Chestia asta se aplice nu doar telefonului, ci și laptopului pe care-l avea tata, și computerelor de la școală și celor din întreaga țară. Din întreaga lume. Cu toate că iPhone-ul era ceva nou pentru el, atât de nou încât abia dacă și-a dat seama cum să-l deschidă, domnul Harrigan înțelegea deja că trebuie să se repare conducta aia, pentru ca afacerile - așa cum le știa el - să continuie în modul obișnuit.

   Nu sunt sigur, dar mi se pare că a anticipat apariția paywall-urilor cu 1 an sau 2 înainte chiar de inventarea termenului.

   Au apărut paywall-urile, dar atunci oamenii erau obișnuiți să primească informații pe gratis și s-au supărat când li s-a cerut să sară cu banul. Cei care s-au confruntat cu paywall-ul au trecut pe site-uri precum acelea ale CNN-ului sau ale lui Huffington Post, chiar dacă articolele din Huffington nu erau la fel de bune.

   Domnul Harrigan a avut perfectă dreptate în privința asta.

   În seara aceea, după cină și după ce am spălat vasele și le-am pus lalocul lor, tata și-a deschis laptopul.

   - Am descoperit o chestie nouă, mi-a zis el. Un site care se cheamă previews.com, unde poți să vezi reclame la filmele care vor avea premiera mai încolo.

   - Pe bune? Hai să ne uităm!

   În următoarea jumătate de oră ne-am uitat la tot felul de trailere pe care altminteri ar fi trebuit să ne ducem la cinematograf să le vedem.

   Domnul Harrigan și-ar fi smuls părul din cap. Ăla puțin pe care-l mai avea.

   În ziua aceea de martie din 2008, în creme ce mă întorceam de la domnul Harrigan, eram aproape convins că se înșela într-o privință.

   „Probabil că n-o să-l folosesc prea mult”, îmi spusese el, numai că eu observasem cum se uitase la harta pe care erau trecute magazinele ce aveau să fie închise de Coffe Cow. Și cât de repede acceptase să-și folosească telefonul cel nou ca să sune la New York. (Mai târziu am aflat că nu pe broker îl sunase, ci pe un tip care-i era deopotrivă și avocat și îi administra afacerile)

   Am avut dreptate. Domnul Harrigan a folosit la greu telefonul ăla. Parcă era o mătușă bătrână și necăsătorită care ia într-o doară o gură de brandy după 60 de ani de abstinență și se transformă aproape instantaneu într-o alcoolică simpatică și cumsecade.

   N-a trecut mult timp și, în după-amiezile când mergeam la el, vedeam mereu iPhone-ul pe măsuța de lângă fotoliul lui preferat. Habar n-am pe câți oameni i-o fi sunat, dar știu că mă suna pe mine aproape în fiecare seară ca să mă întrebe câte ceva despre talentele noului său aparat. Odată mi-a zis că parcă semăna cu un birou foarte vechi, plin cu sertare și sertărașe și tot felul de unghere mici pe care era extrem de ușor să le scapi din vedere.

   A descoperit singur majoritatea ungherelor și sertărașelor (evident, cu sprijinul diferitelor surse de pe internet), dar și eu l-am ajutat - i-am facilitat accesul, s-ar putea spune - la început.

   Când mi-a zis că nu poate să sufere sunetul ăla fandosit, ca de xilofon minuscul, care-l anunța că are un apel, i-am pus în loc un fragment din „Stand By Your Man” în interpretarea lui Tammy Winette. Domnului Harrigan i s-a părut marfă.

   - De dimineață am pierdut un ceas ca să mă uit la George Jones, în loc să mă bucur de soarele superb de afară, mi-a spus el în vara aceea.

   Iar în tonul lui se deslușea și rușinea, și un fel ciudat de fală.

   L-am întrebat odată de ce nu se duce să-și cumpere un laptop. Așa ar fi putut să facă toate lucrurile învățate pe telefon, dar având avantajul unui ecran mai mare. Și l-ar fi putut vedea pe Porter Wagoner în toată splendoarea lui orbitoare.

   Domnul Harrigan a râs și a clătinat din cap:

   - Piei, satană! E ca și cum m-ai fi învățat să fumez marijuana și acum tot tu zici: „Dacă-ți place iarba, să vezi ce-o să-ți mai placă heroina”. Nu prea cred, Craig. Îmi ajunge telefonul.

   Și l-a mângâiat cu drag, așa cum ai mângâia un animăluț care doarme cuminte lângă tine. Un cățeluș, pe care ai reușit să-l dresezi să-și facă nevoile afară.

   În toamna lui 2008 am citit „Și caii se împușcă, nu-i așa?” și, într-o după-amiază, când domnul Harrigan a propus să ne oprim (zicea că-l epuizează maratonul ăla de dans), ne-am dus în bucătărie, unde doamna Grogan lăsase pe masă o tavă cu fursecuri din ovăz.

   Sprijinindu-se în bastoane, domnul Harrigan mergea foarte încet. Eu veneam în spatele lui, sperând că-l voi putea prinde dacă se dezechilibrează.

   Gemând și strâmbându-se de durere și efort, s-a așezat pe scaun și și-a luat un fursec.

   - Draga de Edna, a zis el. Mor după prăjiturile astea, plus că-mi pun în mișcare mațele. Ia adu-ne câte un pahar cu lapte, Craig, dacă ești bun.

   Tocmai când mă ocupam de lapte, mi-am adus aminte de întrebarea pe care tot uitam să i-o pun.

   - De ce v-ați mutat aici, domnule Harrigan? Ați fi putut să locuiți oriunde doreați.

   A ridicat paharul cu lapte spre mine, ca și cum ar fi închinat în sănătatea mea - că așa făcea mereu - și mi-am ridicat și eu paharul spre el - că mă obișnuisem să fac și eu așa.

   - Tu unde ți-ai dori să locuiești, Craig? Dacă ai putea să locuiești oriunde ai vrea, cum zici tu?

   - Poate la Los Angeles, că acolo se fac filme. M-aș duce să dau o mână de ajutor pe platouri și, după aia, aș ajunge treptat până în vârf.

   Iar apoi i-am mărturisit secretul meu cel mai mare.

   - Aș vrea să scriu scenarii de film.

   Credeam că o să râdă, dar nici măcar nu a zâmbit.

   - Păi, oricum trebuie să le scrie cineva, de ce nu ai fi tu acela? Și nu ți-ar fi dor de casă? Să-ți vezi tatăl sau să duci flori la mormântul mamei?

   - Oooo, dar m-aș întoarce! am spus eu.

   Însă întrebarea lui și faptul că a pomenit de mama mi-au tăiat tot avântul.

   - Am vrut să mă rup de tot și de toate, să mă rup de trecut, mi-a zis domnul Harrigan. Am trăit întreaga mea viață într-un oraș mare, am crescut în Brooklyn în vremurile de dinainte să... nu știu cum să spun... să devină un fel de muzeu al figurilor de ceară și n-am mai vrut să-mi petrec ultimii ani din viață în New York. Am vrut să locuiesc undeva la țară, dar nu în regiunile alea turstice, cum sunt Camden sau Castine sau Bar Harbor. Am vrut un orășel fără străzi pavate.

   - Ați ajuns fix la locul potrivit, am zis eu.

   A râs și a mai luat un fursec.

   - M-am gândit la Dakota de Sud și la cea de Nord... și m-am gândit la Nebraska... dar, până la urmă, mi-am dat seama că totuși exagerez. Mi-am rugat asistentul să-mi aducă poze cu multe orașe din Maine, New Hampshire și Vermont și l-am ales pe acesta. Mi-a plăcut dealul. Poți să te uiți în toate direcțiile, dar nu sunt priveliști spectaculoase. Pentru că asemenea priveliști ar atrage turiștii, or, eu tocmai de asta mă feream. Și îmi place aici. Îmi place liniștea, îmi plac vecinii și îmi placi și tu, Craig.

   Cuvinte care m-au făcut fericit.

   - Și mai e ceva. Nu știu câte ai citit tu despre ce-am făcut eu în viață, dar, dacă ai citit sau o să citești pe viitor, o să descoperi că mulți oameni sunt de părere că am fost complet lipsit de scupule atunci când am urcat „scara spre succes”, cum le place invidioșilor și ignoranților s-o numească. Iar opinia lor nu este cu totul greșită. Mi-am făcut dușmani, mulți dușmani. Și o recunosc de bunăvoie. Vezi, tu, Craig, afacerile sunt ca fotbalul. Dacă trebuie să plachezi pe cineva ca să ajungi la linia porții, atunci e musai s-o faci, că de-aia ți-ai pus echipamentul și ai ieșit pe teren. Dar, când se termină meciul - iar al meu s-a terminat, chiar dacă nu am părăsit de tot stadionul - îți dai jos echipamentul și te duci acasă. Iar aici este acum casa mea. Colțul deloc ieșit din comun al Americii, cu un singur magazin și o singură școală, care - după părerea mea - se va închide curând. N-ai musafiri nepoftiți. Oamenii nu-ți bat din senin la ușă ca să bea un pahar cu tine. Nu trebuie să iau parte la prânzuri de afaceri cu indivizi care întotdeauna, dar întotdeauna vor ceva de la mine. Nu sunt invitat la evenimente caritabile care mă plictisesc până la lacrimi și nu trebuie să mă trezesc la 5 dimineața în zgomotul asurzitor făcut de mașinile de gunoi pe 81st Street din Manhattan. O să fiu înmormântat aici, în Cimitirul Ulmului, printre veteranii Războiului Civil, și nu va fi nevoie nici să apelez la statutul meu social și nici să mituiesc administratorul ca să capăt o parcelă de pământ acolo. Acum ai înțeles?

   Și da, și nu. Omul acela era o enigmă pentru mine. Și așa a fost până la sfârșit, chiar și după aceea. Însă poate că așa și trebuie să fie. Cred că, în general, suntem singuri în viață. Fie în mod voit, cum era cazul lui, fie din cauză că așa a fost concepută lumea.

   - Oarecum, i-am răspuns. Bine măcar că nu v-ați mutat în Dakota de Nord. Mă bucur.

   Mi-a zâmbit.

   - Și eu mă bucur. Mai ia un fursec ca să ai ce ronțăi pe drumul spre casă.

   Din cauza veniturilor tot mai diminuate ale orașului Harlow, școala noastră micuță, cu doar 6 săli de clasă, s-a închis în iunie 2009.

   Eu m-am pomenit confruntat cu perspectiva de a face clasa a VIII-a pe celălalt mal al râului Androcoggin, la gimnaziul din Gates Falls, unde urma să am peste 70 de colegi de clasă, nu doar 12. Tot aceea a fost vara când am sărutat o fată pentru prima oară. Dar nu pe Margie, ci pe cea mai bună prietenă a ei, Regina. Și tot în vara aceea a murit domnul Harrigan. Iar eu am fost cel care l-a descoperit.

   Știam că îi era din ce în ce mai greu să se miște și știam că își pierdea tot mai des răsuflarea și uneori sugea din tubul de oxigen pe care îl ținea lângă fotoliul preferat. Dar, în afară de lucrurile astea pe care le acceptam pur și simplu, nu a existat vreun alt indiciu.

   Ziua de dinainte a decurs ca oricare alta. I-am citit câteva capitole din McTeague (eu îl rugasem să citim ceva de Frank Norris și domnul Harrigan fusese de acord) și i-am udat florile, în timp ce el își verifica e-mailurile.

   La un moment dat, a ridicat ochii spre mine și mi-a spus:

   - Lumea începe să înțeleagă.

   - Ce anume?

   A ridicat telefonul.

   - Chestia asta. Ce înseamnă în realitate. Ce poate să facă. Arhimede a spus: „Dați-mi un punct de sprijin și voi răsturna lumea”. Ei, ăsta-i punctul de sprijin.

   - Marfă! am exclamat eu.

   - Tocmai ce-am șters 3 reclame la niște produse și vreo 12 cereri de finanțare politică. N-am nici cea mai mică îndoială că adresa mea de e-mail este răspândită în anumite cercuri, la fel cum revistele vând adresele abonaților.

   - Bine măcar că nu se știe cine sunteți, am spus eu.

   Numele de utilizator al domnului Harrigan (îi plăcea la nebunie că are așa ceva) era regelepirat 1.

   - Nu-i gazul să stea nimeni cu ochii pe mine. Pot afla foarte ușor ce mă interesează și mă pot aborda în consecință. Numele meu nu înseamnă nimic pentru ei. Interesele mele, da.

   - Mda, spamul e cam enervant, am zis eu și m-an dus în bucătărie ca să arunc apa și să pun bidorul în camera de serviciu.

   Când m-am întors, am văzut că domnul Harrigan își pusese masca de oxigen peste nas și gură și încerca să respire adânc și regulat.

   - Doctorul dumneavoastră v-a dat tubul ăsta? l-am întrebat. V-a recomandat să-l folosiți?

   Și-a dat masca un pic mai jos și mi-a spus:

   - N-am niciun doctor. Dacă oamenii săriți de 80 de ani mănâncă multă carte tocată de vită, nu mai au nevoie de niciun doctor. Sigur, cu condiția să nu aibă cancer. Atunci, da, e bine să aibă doctor ca să le dea medicamente contra durerilor.

   Am observat că era cu mintea în altă parte.

   - Ce părere ai despre Amazon, Craig? Compania, nu fluviul.

   Tata cumpăra uneori de pe Amazon, dar nu pierdusem niciodată vreme gândindu-mă la site-ul ăla ca să-mi pot face o oarecare părere. I-am spus asta domnului Harrigan și l-am întrebat la ce se referă.

   Mi-a arătat exemplarul romanului McTeague, de la editura Modern Library.

   - L-am luat de pe Amazon. L-am comandat folosindu-mi telefonul și cardul bancar. Compania asta vindea numai cărți la început. Era nițeluș mai răsărită decât o firmă de familie, dar s-ar putea să ajungă curând una dintre cele mai mari și mai puternice corporații din America. Logoul lor, săgeata aia galbenă care seamănă cu un zâmbet, o să fie omniprezent, așa cum e acum emblema Chevrolet pe mașini sau simbolul ăsta pe telefoane.

   Și-a ridicat telefonul, arătându-mi mărul mușcat.

   - Este spamul enervant? Sigur că este. Începe el să semene cu un gândac de bucătărie care infestează comerțul american, înmulțindu-se și mișunând peste tot? Da. Pentru că spamul funcționează, Craig. Pregătește terenul. Într-un viitor nu prea îndepărtat, spamul ar putea să contribuie esențial la câștigarea alegerilor. Puțin mai tânăr dac-aș fi, aș apuca de coaie fluxul ăsta nou de venituri...

   Și-a ridicat mâna. Din cauza artritei, nu prea putea să încleșteze pumnul așa cum trebuie, dar am înțeles ce vrea să zică.

   - ...și aș strânge.

   Acum avea din nou în ochi expresia aia pe care i-o mai observasem și înainte și care mă făcea să mă bucur nespus că nu eram pe lista lui de dușmani.

   - Dar mai aveți destui ani înainte, am spus eu, neavând nici cea mai vagă idee că aceea era ultima noastră discuție.

   - Poate că da sau poate că nu; dar vreau să-ți mai spun încă o dată cât de mult mă bucur că m-ai convins să păstrez telefonul. Mi-a oferit multe teme de gândire. Și îmi ține de urât noaptea când nu pot să dorm.

   - Și eu mă bucur, am zis.

   Și chiar așa era.

   - Acum trebuie să plec. Ne vedem mâine, domnule Harrigan.

   Însă doar eu l-am văzut. El nu m-a mai văzut pe mine.

   Am intrat în casă pe ușa de la camera de serviciu, așa cum făceam mereu, și am strigat:

   - Bună ziua, domnule Harrigan! Am venit!

   Nu mi-a răspuns. Am tras concluzia că probabil era în baie. Și speram din tot sufletul să nu fi căzut acolo, pentru că doamna Grogan era liberă în ziua aia.

   M-am liniștit când am intrat în living și l-am văzut în fotoliu - tubul de oxigen era alături, pe podea, iar iPhone-ul și McTeaguea erau pe măsură. Numai că avea bărbia căzută în piept și era puțin cam înclinat într-o parte. Mi s-a părut că doarme, deși nu mai dormise niciodată la ora asta.

   M-am apropiat puțin și am văzut că nu avea ochii complet închiși. Și m-am speriat.

   - Domnule Harrigan?

   Nimic.

   Mâinile deformate de artrită zăceau moi pe genunchi. Unul dintre bastoane era sprijinit de perete, dar celălalt era pe jos, de parcă s-ar fi întins după el și i-ar fi scăpat dintre degete.

   - Vă simțiți bine, domnule Harrigan?

   Am făcut doi pași și am vrut să-l scutur de umăr ca să-l trezesc, însă mi-am tras repede mâna înapoi.

   Nu mai văzusem niciodată un mort, dar bănuiam că mă uitam la unul chiar atunci. Am întins din nou mâna spre el și de data asta n-am mai bătut în retragere.

   L-am apucat de umăr (îngrozitor de slab îi era umărul sub cămașă - numai piele și os) și l-am zgâlțâit.

   - Treziți-vă, domnule Harrigan!

   O mână i-a alunecat și i-a căzut între genunchi. S-a înclinat și mai mult într-o parte. Printre buzele întredeschise i se vedeau dinții îngălbeniți și strâmbi. Totuși, înainte să chem pe cineva, voiam să fiu absolut sigur că nu era doar leșinat.

   Atât de tare mi se înmuiaseră picioarele, că nici nu știu cum am reușit să ajung în baia de pe hol, căreia doamna Grogan îi zicea „toaleta pentru musafiri”, și am luat de acolo oglinjioara pe care domnul Harrigan o păstra pe polița de deasupra chiuvetei.

   I-am ținut-o în fața gurii și a nasului. Nu s-a aburit absolut deloc. Și atunci m-am convins că este mort. Eram singur în living cu un mort. Și dacă întindea o mână și mă înșfăca?

   Morții nu se reped la tine decât în filmele de groază, evident că știam asta. În viața reală, morții nu sunt nemiloși, morții nu mai sunt în niciun fel. Dar tot m-am tras mai într-o parte, mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat pe tata. Fără să-mi iau nicio clipă ochii de la mortul de pe fotoliu.

   Tata mi-a zis că probabil am dreptate, dar tot o să trimită o ambulanță pentru orice eventualitate.

   Știam cumva cum îl cheamă pe doctorul domnului Harrigan? I-am zic că nu avea niciunul (și trebuia doar să te uiți la dinții lui ca să-ți dai seama că nici dentist n-avea). Am spus că o să aștept și am așteptat.

   Însă am așteptat afară din casă.

   Înainte să ies, mi-a trectu prin cap să-i ridic mâna și să i-o așez la loc, pe genunchi. Și chiar că am vrut s-o fac, dar n-am fost în stare să-l ating. Cred că era ca de gheață.

   În schimb, i-am luat iPhone-ul. Nu era ca și cum l-aș fi furat. Cred că am făcut-o din cauza tristeții, pentru că începeam să conștientizez că-l pierdusem pentru totdeauna. Și voiam să am ceva ce i-a aparținut. Ceva important pentru el.

   Probabil a fost cea mai fastuoasă slujbă de înmormântare. Și cel mai lung cortegiu care a mers apoi la cimitir, format în mare parte din mașini închiriate.

   Firește că au participat câțiva localnici, printre care Pete Bostwick (grădinarul) și Ronnie Smits (care-i amenajase casa după gustul lui și precis s-a îmbogățit în urma lucrărilor făcute) și doamna Grogan (menajera). Dar și alții, pentru că era simpatizat de oamenii din Harlow.

   Dar cei mai mulți dintre cei care-i deplângeau dispariția (dacă i-o deplângeau cu adevărat și nu veniseră doar ca să se asigure că domnul Harrigan era mort pe bune) au fost oamenii de afaceri din New York.

   N-a venit nicio rudă, că nu avea. Adică deloc, niciuna, nexam. Nici măcar vreo nepoată sau văr de-al doilea n-avea. Nu fusese căsătorit, nu avusese copii - probabil unul dintre motivele pentru care tata avea oarece rezerve când s-a pus problema să mă duc să-i citesc - și trăise mai mult decât restul rudelor. Din cauza asta îl găsise mort în casa pustie băiatul care locuia mai încolo pe stradă și care-l plătea ca să-i citească.

   După ce pastorul și-a încheiat scurta alocuțiune, și-a ridicat mâna cu palma în jos și i-a binecuvântat pe cei veniți la înmormântare. Apoi a spus:

   - Aceia care doresc să-și ia un ultim rămas-bun de la el, se pot apropia de catafalc.

   În foșnet lung de straie îndoiliate, oamenii s-au ridicat în picioare șoptind între ei.

   Virginia Hatlen a început să cânte în surdină la orgă și eu mi-am dat seama - cuprins de o senzație stranie, pe care nu știam atunci s-o identific, dar am aflat mai târziu că se numește suprarealism - că interpreta un potpuriu de cântece country, printre care „Wings of Dove” al lui Ferlin Husky, „I Sang Dixie” al lui Dwight Yoakam și, desigur, „Stan By Your Man”.

   Prin urmare, domnul Harrigan lăsase instrucțiuni în privința muzicii care să-l însoțească pe ultimul drum. „Bravo lui” mi-am zis eu atunci.

   Deja lumea începuse să se așeze la coadă ca să treacă pe la catafalc.

   - Tu ce ai de gând, Craig? mi-a șoptit tata. Vrei să-l mai vezi o ultimă oară, sau n-ai nevoie?

   Voiam mai mult de-atât, dar nu-i puteam spune. La fel cum nu-i puteam spune cât de rău mă simțeam. Îmi venea să plâng și am și plâns, însă după aceea, când am fost singur. Pentru că nu voiam să o fac în biserică, printre străini.

   - Am să mă duc și eu, dar la sfârșit. Vreau să fiu ultimul.

   Dragulde tata, Dumnezeu să-l binecuvânteze, nu m-a întrebat de ce. M-a strâns de umăr și s-a dus la coada de lângă catafalc. Eu m-am retras în pronaos. Nu mă simțeam prea în largul meu în sacoul sport care mi-era cam strâmt la umeri pentru că începusem în sfârșit să cresc.

   Când coada a ajuns la jumătatea naosului și am fost sigur că nu mai avea nimeni de gând să se așeze la ea, m-am dus și eu. În fața mea erau doi bărbați la costum care discutau în șoaptă despre - n-o să vă vină să credeți - acțiunile Amazon.

   Muzica se oprise când am ajuns eu lacatafalc. Amvonul era gol. Probabil că Virginia Hatlen se strecurase afară ca să fumeze o țigară, iar pastorul se dusese în sacristie ca să-și scoată hainele bisericești și să-și pieptene ce-i mai rămăsese din păr.

   În pronaos erau câțiva oameni care vorbeau pe tonuri scăzute, dar în biserică nu eram decât eu și domnul Harrigan, la fel cum fusesem în atât de multe după-amiezi în vila lui de pe deal, unde priveliștea eta atât de frumoasă, dar nu chiar atât de spectaculoasă încât să atragă turiștii.

   Era îmbrăcat cu un costum gri-închis, pe care nu-l mai văzusem niciodată. Tipul de la pompele funebre îl fardase un pic și acum avea un aspect mai sănătos, numai că oamenii sănătoși nu zac în sicrie cu ochii închiși și cu chipurile moarte mângâiate de ultimele raze ale soarelui înainte să intre în pământ pe vecie. Avea mâinile împreunate pe piept, amintindu-mi cum le ținea cu doar câteva zile în urmă când îl găsisem în living. Parcă era o păpușă în mărime naturală, și nu-mi plăcea deloc. Și nu voiam să rămân acolo.

   Aveam nevoie de aer curat. Voiam să fiu lângă tata. Voiam să mă duc acasă. Însă trebuia să fac ceva și trebuia s-o fac imediat, pentru că pastorul Mooney se putea întoarce dintr-o clipă în alta.

   Am băgat mâna în buzunarul interior al hainei și am scos telefonul domnului Harrigan.

   Ultima oară când fusesem lângă el - când fusesem lângă el și el era viu, adică nu mort în fotoliu și nici ca o păpușă într-o cutie elegantă - îmi spusese că se bucura că-l convinsesem să păstreze telefonul. Îmi spusese că îi ținea de urât atunci când nu putea să doarmă noaptea.

   Telefonul avea parolă - v-am spus că domnul Harrigan învăța extrem de repede orice îi stârnea interesul - dar eu o știam: pirat 1. Îl deschisesem în seara de dinainte de înmormântare și intrasem în aplicația pentru notițe. Voiam să-i las un mesaj.

   M-am gândit să-i scriu „Vă iubesc”, dar n-ar fi fost corect.

   Îmi plăcuse de el, ținusem la el, sigur că da. Însă nu prea am avut încredere în el. Și nici nu credeam că el mă iubise. De fapt, nu cred că domnul Harrigan a iubit pe cineva în viața lui, poate doar cu excepția mamei sale, care-l crescuse singură după ce tatăl lui o părăsise (știam detaliile astea pentru că mă documentasem).

   Mesajul pe care i l-am scirs a fost acesta:

   „A fost o onoare să lucrez pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru felicitări și pentru biletele la loterie. Îmi va fi dor de dumneavoastră.”

   I-am ridicat reverul sacoului, încercând să nu-i ating pe cât posibil pieptul țeapăn sub cămașa albă și apretată... dar n-am reușit și l-am atins ușor cu încheieturile degetelor.

   Încă și astăzi mă urmărește amintirea aceea. Pieptul lui era tare ca lemnul. I-am pus telefonul în buzunarul interior și m-am îndepărtat de catafalc. Exact la timp.

   Chiar atunci a intrat pastorul Mooney pe ușa laterală, aranjându-și cravata.

   - Îți iei la revedere, Craig?

   - Da.

   - Bravo! Așa trebuie să faci.

   M-a luat de după umeri și ne-am îndepărtat de sicriu.

   - Sunt sigur că relația pe care ai avut-o cu el a stârnit invidia multor oameni. Haide, du-te acum la tatăl tău, bine? Și te rog să-i spui domnului Rafferrty și celorlalți care vor duce scriul că îi așteptăm în câteva minute. Vrei să-mi faci serviciul ăsta?

   În pragul ușii spre pronaos apăruse un alt bărbat, cu mâinile împreunate în față. Nu trebuia decât să-i vezi costumul negru și garoafa albă ca să-ți dai seama că era un tip de la firma de pompe funebre.

  O spaimă de moarte m-a cuprins când l-am văzut și abia am așteptat să plec de acolo și să ies la soare. Nu i-am cerut tatei să mă îmbrățișeze, dar probabil că și-a dat seama de asta, pentru că m-a strâns în brațe.

   „Să nu mori”, l-am implorat eu în gând. „Să nu mori, tată, te rog.”

   Slujba de la Cimitirul Ulmului a fost puțin mai plăcută, pentru că a fost mai scurtă și s-a desfășurat în aer liber.

   Administratorul afacerilor deținute de domnul Harrigan, Charles „Chick” Rafferty, a vorbit pe scrus despre diversele acțiuni caritabile ale clientului săi și a stârnit câteva râsete atunci când a povestit cum a fost obligat el, Rafferty, să suporte „preferințele destul de îndoielnice în materie de muzică” ale domnului Harrigan.

   Domnul Rafferty a mai spus că a lucrat „pentru și cu” domnul Harrigan vreme de 30 de ani - și n-am niciun motiv să mă îndoiesc că așa a fost - însă nu părea să cunoască deloc latura umană a domnului Harrigan, în afară de „preferințele îndoielnice” pentru muzică country.

   M-am gândit să intervin și să spun oamenilor strânși în jurul gropii că domnul Harrigan era de părere că internetul este ca o conductă spartă, din care se revarsă informații în loc de apă. M-am gândit să le spun că avea în telefon peste 100 de fotografii cu ciuperci. M-am gândit să le spun că îi plăceau la nebunie fursecurile cu ovăz pe care le găcea doamna Grogan, pentru că îi puneau în mișcare mațele și, când ești trecut de 80 de ani, nu mai ai nevoie de vitamine și de vizite la doctor. Când ești trecut de 80 de ani poți să mânânci cât de multă carte tocată de vită vrei.

   Dar nu am spus nimic.

   Pastorul Mooney ne-a binecuvântat și gata, asta a fost tot. După ce plecam de acolo, înapoi la viețile noastre obișnuite, domnul Harrigan (cu telefonul în buzunarul de la haină) avea să fie coborât în groapă și avea să fie acoperit cu pământ și nu îl va mai vedea nimeni niciodată.

   Domnul Rafferty s-a apropiat de mine și de tata tocmai când voiam să plecăm. Ne-a zis că se întorcea la New York abia în dimineața următoare și ne-a întrebat dacă îi permitem să treacă pe la noi în seara aceea, pentru că avea ceva de discutat cu noi.

   În prima clipă m-am gândit că trebuie să fie vorba despre faptul că îi șterpelisem iPhone-ul, deși nu-mi dădeam seama cum era posibil să fi aflat că îl luasem și, în fond, îl înapoiasem posesorului de drept.

   „Dacă mă întreabă”, mi-am zis, „o să-i spun că eu i l-am făcut cadou”.

   Și cum să fie un iPhone de 600 de dolari o chestiune atât de gravă din moment ce domnul Harrigan era atât de bogat?

   - Sigur, a răspuns tata. Veniți la cină. Fac spaghetti alla bolognese ți îmi ies de obicei destul de bine. Noi mâncăm pe la 6.

   - Mulțumesc pentru invitație, am să vin, a spus domnul Rafferty.

   Apoi a scos un plic alb pe care era numele meu. Am recunoscut imediat scrisul.

   - Asta poate explica despre ce anume vreau să discutăm. L-am primit în urmă cu două luni și mi s-a cerut să-l păstrez până... hmmm... până într-un asemenea moment.

   Nici nu ne-am urcat bine în mașină, că tata a izbucnit în râs. Și a râs în hohote puternice, care l-au făcut să lăcrimeze. Tot râdea și râdea și lovea cu pumnul în volan și iar râdea și se pocnea cu pumnul în picior și se ștergea la ochi și pe obraji și iar râdea.

   - Ce e? l-am întrebat când mi s-a părut că începe să se mai liniștească. Ce-i așa de nostim?

   - Mi se pare cea mai tare chestie, mi-a răspuns el.

   Terminase cu hohotele, acum doar chicotea înfundat.

   - Despre ce naiba vorbești?

   - Cred că te-a trecut în testament, Craig. Deschide plicul. Vezi ce scrie.

   În plic nu era decât o singură foaie de hârtie, cu un mesaj în stilul caracteristic al domnul Harrigan - fără inimioare, fără floricele, fără măcar un „Dragă” la început - sec și la obiesct. L-am citit cu voce tare ca să audă și tata.

   „Craig:

   Dacă citești scrisoarea asta înseamnă că am murit. Ția-m lăsat 800 000 $ într-un cont. Mandatari sunt tatăl tău și Charles Rafferty, care este administratorul meu și care acum va fi executorul meu testamentar. Am calculat și am ajuns la concluzia că această sumă este suficientă pentru cei 4 ani de facultate și orice studii postuniversitare pe care vei dori să le faci. Și ar trebui să rămână destul ca să te ajute să pornești cu dreptul în cariera aleasă.

   Ai spus că ți-ar plăcea să ajungi scenarist. Dacă asta vrei, atunci desigur că asta trebuie să faci, dar eu nu sunt de acord. Există o glumă obscenă despre scenariști, pe care nu am de gând s-o scriu aici, dar pe care s-o cauți pe telefonul tău - cuvintele-cheie sunt scenarist și starletă. Există în gluma aceea un adevăr fundamental, pe care cred că îl vei înțelege chiar la vârsta ta actuală. Filmele sunt efemere, în vreme ce cărțile - cele bune - sunt eterne sau aproximativ eterne. Mi-ai citit multe cărți bune, dar sunt și altele care așteaptă să fie scrie. Eu atât am de spus în această privință.

   Cu toate că tatăl tău are drept de veto în toate chestiunile legate de suma pe care am depus-o pentru tine, ar fi bine să nu-l exercite în cazul investițiilor sugerate de domnul Rafferty. Chuck știe foarte bine cum funcționează piața. Chiar și cu cheltuielile pentru studii, suma de 800 000 $ poate să ajungă la 1 milion, sau chiar peste atunci când vei avea 26 de ani, vârsta la care vei putea să cheltuiești (sau să investești - cea mai înțeleaptă atitudine) bani după cum dorești. M-am simțit bine în după-amiezile petrecute împreună.

   Cu sinceritate, al tău,

   Dl. Harrigan

   P.S.: Mi-a făcut multă plăcere să-ți trimit felicitările și biletele.”

   M-a luat cu fiori când am citit post-scriptumul. Parcă îmi răspundea la mesajul pe care i-l lăsasem pe telefonul vârât în buzunarul costumului cu care a fost înmormântat.

   Tata nu mai râdea acum, nici nu mai chicotea; dar zâmbea.

   - Ei, Craig, cum te simți acum când ești bogat?

   - Mă simt bine, am răspuns eu.

   Normal că mă simțeam bine. Era un cadou extraordinar, dar tot extraordinar - poate chiar și mai și - mi se părea faptul că domnul Harrigan avea o părere atât de bună despre mine.

   Un cinic probabil ar zice că eram ipocrit, sau ceva de genul ăsta, dar nici vorbă de așa ceva. Pentru că, vedeți voi, banii ăia erau pentru mine ca Frisbee-ul pe care-l aruncasem în pinul din curtea din spate când aveam 8 sau 9 ani și a rămas înțepenit acolo: Știam unde sunt, dar nu puteam să ajung la ei. Nu mă deranja. Pentru moment aveam tot ce îmi doream. Sigur, în afară de domnul Harrigan; el îmi lipsea.

   Cu ce urma să-mi ocup timpul de acum înainte?

   - Retrag tot ce am spus despre el, că-i zgârcit și toate celelalte, a zis tata ieșind cu mașina noastră din spatele unui SUV negru și lucios, închiriat de unul dintre oamenii de afaceri de la aeroportul din Portland. Deși...

   - Deși ce? am vrut eu să știu.

   - Dacă stai să te gândești că nu avea nicio rudă și că era extrem de bogat, ți-ar fi putut lăsa cel puțin 4 milioane. Poate chiar 6.

   Mi-a observat expresia și a început din nou să râdă.

   - Glumesc, băiete, glumesc. Ce, nu știi de glumă?

   I-am tras un pumn în umăr și am dat drumul la radio.

   Am trecut peste postul WBLM (postul cu muzică rock-and-roll al statului Maine) și m-am oprit la WTHT (postul cu muzică country). Deprinsesem și eu gustul pentru muzica asta. Și încă îl am.

   Domnul Rafferty a venit la noi la cină și, cu toate că era un tip foarte slăbuț, s-a îndopat la greu cu spaghetele tatei. I-am spus că am aflat despre fondul fiduciar și i-am mulțumit. El mi-a zis:

   - Nu mie trebuie să-mi mulțumești.

   După care ne-a explicat cum ar dori să investească banii. Tata i-a dat mână liberă, dar l-a rugat să-l țină la curent cu tot ce face. Dar tot a sugerat că ar fi profitabile câteva acțiuni de la fabrica de tractoare John Deere, din moment ce tipii ăia inventau zilnic alte chestii. Domnul Raffery i-a răspuns că va avea în vedere propunerea lui și am aflat mai târziu că într-adevăr a investit în Deere&Company, chiar dacă a fost doar o sumă simbolică. De fapt, cei mai mulți bani s-au dus la Apple și Amazon.

   După cină, domnul Rafferty a dat mâna cu mine și m-a felicitat.

   - Domnul Harrigan a avut foarte puțini prieteni, Craig. Ai avut mare noroc că te-ai numărat printre ei.

   - Și el a avut noroc că l-a cunoscut pe Craig, a murmurat tata și m-a cuprins de după umeri.

   Atunci mie mi s-a pus un nod în gât și, după ce a plecat domnul Rafferty și eu m-am dus în camera mea, am plâns puțin. Am încercat să nu fac prea mult zgomot ca să nu mă audă tata. Poate am reușit; poate a auzit și și-a dat seama că voiam să fiu singur.

   Când mi-au secat lacrimile, am deschis telefonul, am intrat pe Safari și am tastat cuvintele-cheie scenarist și starletă.

   În gluma aceea, care se pare că fusese născocită de un romancier pe nume Peter Feibleman, e vorba despre o starletă atât de tembeluță că s-a culcat cu un scenarist ca să obțină un rol în film. Nu cu regizorul. Poate o știți. Eu n-o știam, dar am înțeles ce voia să spună domnul Harrigan.

   În acea noapte, pe la două, m-au trezit niște tunete îndepărtate și mi-am dat din nou seama că domnul Harrigan murise. Eu eram la mine în pat și el era în pământ.

   Dacă tunetele alea vesteau ploaia, atunci apa se va infiltra în pământ și îi va uda sicriul. Pentru că nu avea lespede din ciment și nici nu era căptușit cu vreun material impermeabil; pentru că, spunea doamna Grogan, așa a vrut el, astea erau dispozițiile lăsate de el „cu limbă de moarte”.

   Până la urmă, capacul sicriului va putrezi. La fel și costumul. Pentru că era făcut din plastic, iPhone-ul va dura mult mai mult decât sicriul și costumul, dar tot se va termina și el la un moment dat. Nimic nu era etern, poate doar cu excepția spiritului lui Dumnezeu, dar, chiar și la 13 ani, eu aveam îndoielile mele în această privință.

   Și brusc m-a apucat dorul să-i aud glasul.

   Și mi-am dat seama că pot.

   Sigur, știam că era o chestie sinistră (mai cu seamă la două noaptea) și era ceva complet nesănătos; dar mai știam și că, dacă aș face-o, aș putea adormi la loc fără probleme.

   Așa că am sunat și evident că mi s-a făcut pielea de găină pe tot corpul când am înțeles simplul adevăr al tehnologiei care stătea la baza telefoanelor mobine: undeva, sub pământul din Cimitirul Ulmului, în buzunar de la sacoul unui mort, Tammy Wynette cânta două versuri din „Stand By Your Man”.

   Și imediat după aceea i-am auzit vocea, calmă, clară și doar foarte puțin afectată de bătrânețe:

   - Nu răspund acum la telefon. Am să vă sun eu dacă mi se pare indicat.

   Și dacă mă suna? Dacă o făcea?

   Am închis telefonul înainte să aud bipul pentru înregistrarea mesajului și m-am culcat la loc. Nici nu m-am învelit bine, că m-am răzgândit, m-am dat jos din pat și l-am sunat din nou. Habar n-am de ce.

   De data aceasta am așteptat semnalul și apoi am spus:

   - Mi-e dor de dumneavoastră, domnule Harrigan. Vă mulțumesc pentru banii pe care mi i-ați lăsat, dar aș renunța la ei dacă așa v-aș putea face să trăiți din nou.

   Am făcut o pauză, m-am gândit mai bine și am adăugat:

   - Poate o să ziceți că mint, dar nu-i deloc așa. Nu vă mint deloc.

   După aceea m-am culcat și am adormit aproape imediat ce am pus capul pe pernă. Nu am visat nimic.

   Aveam obiceiul să-mi deschid telefonul încă dinainte să mă îmbrac, ca să văd pe aplicația de știri de utimă oră dacă nu cumva începuse Al Treilea Război Mondial și dacă nu fuseseră din nou alte atacuri teroriste.

   Însă, în dimineața de după înmormântarea domnului Harrigan, n-am mai apucat să mă uit la știri, pentru că am văzut un cerculeț roșu pe simblolul de SMS, ceea ce însemna că primisem un mesaj. Am presupus că era ori de la Billy Bogan, prieten și coleg de clasă, care avea un smartphone Motorola Ming, ori de la Margie Washburn, care aveau un Samsung... deși nu prea primisem multe mesaje de la Margie în ultima vreme. Probabil că se lăudase Regina că o sărutasem.

   Știți expresia aia care zice că „lui cutărescu i-a îngețat sângele în vene”? Ei, iată că e pe bune. Știu asta, pentru că așa am pățit eu atunci.

   Stăteam pe marginea patului și mă hlbam la ecranul telefonul. Mesajul primit era de la regelepirat 1.

   Îl auzeam pe tata zdrăngănind în bucătărie: scotea tigaia din dulapul de lângă aragaz. Probabil avea de gând să gătească ceva cald la micul dejun, chestie pe care o încerca o dată sau de două ori pe săptămână.

   - Tată? l-am strigat eu.

   Însă zornăitul a continuat și l-am auzit bombănind ceva de genul: „Ieși naibii de acolo, afurisito!”

   Nu m-a auzit și nu doar din cauză că ușa de la camera mea era închisă. Nici măcar eu nu m-am auzit prea bine. Mesajul ăla îmi înghețase sângele în vine și mălăsase fără grai.

   Ultimul mesaj îl primisem cu 4 zile înainte de moartea domnului Harrigan. Ăsta de acum era:

   „Azi nu trebuie să uzi florie, le-a udat dna G.”

   Și dedesubt:

   „C C C aa.”

   Îmi fusese trimis noaptea, la ora 2:40.

   - Tată!

   Puțin mai tare acum, dar tot nu suficient. Nu mai știu dacă plângeam atunci sau dacă lacrimile mi s-au pornit când coboram scara, doar în chiloți și tricou.

   Tata era cu spatele la mine. Până la urmă reușise să scoată tigaia și acum topea niște unt în ea. M-a auzit și mi-a zis:

   - Sper că ți-e foame, că eu mor de foame.

   - Tati, am spus eu. Tati!

   A auzit că-i spun așa cum nu-i mai spusesem de când aveam 8 sau 9 ani și s-a întors repede cu fața la mine. A văzut că nu sunt îmbrăcat. A văzut că plâng. A văzut că întind telefonul spre el. A uitat complet de tigaie.

   - Ce-i, Craig? Ce s-a întâmplat? Ai avut un coșmar din cauza înmormântării?

   Da, despre un coșmar era vorba; și poate era prea târziu - în fond, nici tata nu mai era tânăr - sau poate că nu era.

   - Of, tati! am zis eu, plângând deja în hohote. Nu-i mort. La două jumătate nu era. Trebuie să-l dezgropăm. Neapărat. Pentru că l-am îngropat de viu.

...................................