Pe viață, Liza Marklund

 ................................................

3-6

      A deschis ușa din stânga, de la capătul culoarului, cu cartela, și a intrat în vestiarul înghesuit al femeilor, și-a făcut drum prin labirintul de dulapuri, până a ajuns la a ei.

  A lăsat să-i cadă geanta cu zgomot, pe jos. Când a început să se dezbrace și-a simțit bratele grele; și-a scos centura, care conținea tocul armei și cătușele, muniția suplimentară și bastonul, apoi și-a dat jos vesta antiglonț, ghetele și pantalonii de uniformă. Și-a privit hainele: erau pline de noroi și pătate de vomă, de la una dintre victimele accidentului. Trebuia să fie spălate. A oftat.
   Ei, asta e, avea trei zile la dispoziție.
   Și-a deschis geanta, a inspectat casca, jambierele, eșarfa, mănușile de protecție, harta și hainele de schimb.
   A făcut duș și s-a spălat pe cap, apoi s-a uscat până i-a strălucit pielea; și-a pus niște blugi și un tricou gri. A încuiat cușeta și și-a dat de doua ori cu pieptenul prin par, apoi s-a dus la dulapul de arme și a încuiat revolverul la locul lui. Asta trebuia sa facă întâi. A stat câteva clipe și a privit rândurile de arme.
   Nu știu, Nina, Doamne, nu știu. Sunt sigură că mi-am pus revolverul lângă al lui David.
   S-a îndreptat spre ieșire, cu senzația ca scapă din captivitate, când i-a sunat mobilul.
   - Nina? Holger la telefon, tatăl Juliei.
   S-a oprit brusc.
   - L-ați găsit?
   - Nu, dar aș vrea sa vorbesc cu tine. Crezi ca poți sa vii pana la noi?
   Auzea ploaia în fundal: probabil ca era afara, undeva.
   - Bineînțeles, i-a răspuns și a simțit cum inima i-o lua razna. Am cateva zile libere, așa că pot sa ma urc in tren mâine dimineata.
   - Aș prefera sa vii acum. Am gasit ceva.
   A pus mâna pe peretele de caramida și s-a sprijinit.
   - Ce? Ce-ati gasit?
Cineva zicea ceva, in fundal, dar n-a inteles.
   - Holger? Unde ești? Cine mai e acolo? Ce-ati gasit?
   Tatal Juliei a revenit la aparat.
   - Suntem patru aici, la mlaștina de la Sagkarret. Știi unde e?
   - Nu.
   - La 300 de metri sud-est de Bjorkbacken, o iei spre Nytorp și faci prima la stânga. Drumul duce direct aici. Te așteptăm.
   - Holger, nu poti sa-mi spui ce-ati gasit?
   Pe linie s-a auzit șuieratul rafalelor de ploaie. Cand a raspuns, vocea lui Holger era sparta.
   - Vorbim cand vii aici. Nu vrem sa facem prea multa agitatie în cazul în care greșim. Cel mai bine ar fi sa decizi tu.
   - Dar nu e Alexander?
   - Nu.
   - Da' trebuie sa chemați politia.
   - Asta fac în acest moment, nu? Nu ne mișcăm de aici. Ai grija cum conduci.
   A inchis telefonul.
   Nina a rămas nemișcată, pulsul i se zbatea in gat.
   A luat-o la fuga spre garaj - știa exact unde se țineau cheile.
   Apoi s-a oprit.
   Sunt nebuna. Nu pot să fur o mașină de patrula.
   A mai făcut cativa pași pe coridor.
   De unde pot sa fac rost de o mașina? Orice fel de mașina.
   A fugit inapoi in sectie, direct in biroul ofiterului de serviciu.
   - Pelle, a zis, gafaind. Ai o mașină?
   A privit-o, uimit.
   - Poftim?
   - Mercedesul ala albastru din garaj e al tau, nu? Mi-l imprumuti? Ma intorc înainte să ieși din tura.
   - Presupun ca n-are rost sa te intreb la ce-ti trebuie, i-a răspuns și a cautat in buzunarul pantalonilor, dupa chei.
   Nina a inghitit.
   - Iti spun mai tarziu. Sau, cel putin, sper sa-ti spun.
   Barbatul s-a ridicat, a inconjurat biroul și i-a întins cheile.
   - Aproape ca merita, macar ca te-am vazut in haine civile și cu parul ud.
   I-a pus cheile in palma.
   - Tura mea se termina la ora 22. Dacă nu ești aici, îmi plătești taxiul pana acasa.
   A strans palma in jurul cheilor, s-a intors pe calcaie și a fugit spre garaj.

   Annika tocmai trecuse de Norrtalje și urma autostrada E18 spre Spillersboda, cand a inceput sa ploua din nou.
   Nu mai avusese curajul s-o roage pe Berit sa stea cu copiii și în acea zi, așa ca Ellen și Kalle se aflau pe bancheta din spate și se jucau, fiecare cu Game Boy-ul lui, mituiti temporar cu cate un pachet de bomboane. Nu era sigura ca era prea inteligent sa-i ia cu ea la un cămin pentru tineri dependenti de droguri.
   Casa Vartuna era undeva la periferia orașului. A mărit viteza ștergatoarelor și privea printre stropi, incercand sa nu rateze curba la dreapta. Ajunsa intr-o zona mai locuita, a luat-o spre Klemensboda.
   Regreta serios decizia de a porni la drum. Avusese o noapte groaznica, plina de coșmaruri și se trezise de doua ori plangand. Era terminata.
   Singurul lucru de care avea nevoie era sa se intinda pe canapeaua lui Berit și să se uite la un film de duminica, impreuna cu copiii. In schimb mergea ca nebuna prin ploaie ca sa se intalneasca cu un traficant de droguri renăscut, care avea sa-i cante osanale lui David Lindholm.
   Chiar nu trebuie să fac așa ceva. Ma duc la mine acasa.
   Se gandea sa intoarca mașina și s-o ia inapoi, când și-a dat seama ca se afla in fata Casei Vartuna.
   - Ce facem aici? a intrebat-o Kalle, in timp ce Annika parca intre un Volvo vechi și un mesteacan stramb.
   A scos un oftat adanc.
   - Imi pare rau ca a trebuit sa va aduc cu mine. O sa termin repede.
   Citise pe internet despre locul acela. De fapt, era o pensiune mai veche, cumparata de o organizatie religioasa și transformată într-un camin. Pe dealul ce cobora spre mare se intindeau cateva cladiri. In stanga era una mai mare și Annika s-a gandit c-ar putea fi casa principala. In fata a vazut casutele mai mici, cu verande, unde probabil ca locuiau clientii, atata vreme cat nu se numeau pacienti.
   - Vreau acasa, a zis Ellen.
   - Știu, dar acum nu se poate, i-a raspuns Annika, cam prea dur și prea tare. Am promis sa vorbesc cu un om, de-asta suntem aici. Hai, vino!
   A ieșit din mașină, tinand deasupra capului un exemplar mai vechi din Kvallspressen, a deschis portierele din spate și a scos copiii, apoi a inceput sa alerge spre cladirea principala cu ei de mana.
    Cand au ajuns pe veranda erau cu totii uzi leoarca.
   Ușa se umflase de la umiditate și a trebuit s-o impinga cu putere; cand, în sfârșit, a reușit s-o deschida,  copiii s-au pravalit peste prag, intr-o sala de mese veche. I-a ajutat pe copii sa se ridice și sa se scuture de apa - instantaneu, pe jos s-a facut o baltoaca.
   - Suntem tare uzi, s-a plans Ellen, clipind des din cauza apei care i se scurgea in ochi din breton.
   In incaperea mare erau șapte persoane. Kalle s-a strans langa ea și a apucat-o de maneca.
   - Buna ziua, a spus Annika și a facut din mana.
   Patru barbati jucau poker la o masa langa geam. S-au uitat lung la ei, iar cel care dadea cartile a inghetat in mijlocul gestului.
   Incaperea era mobilata simplu, cu scaune din lemn și mese de bucatarie. Podeaua era acoperita cu linoleum galben, iar pe pereti se vedeau straturile consecutive de vopsea.
   Și-a dat parul din ochi.
   Chiar in fata ei era o tejghea cu prajituri și o cafetiera. In spatele tejghelei statea un barbat intre doua varste, iar langa el doi mai tineri.
   - Sunt drogati? i-a șoptit Kalle.
   - Da. Cu totii.
   - Sunt periculoși?
   - Nu, nu cred. Acum sunt mai bine.
   Barbatul intre doua varste s-a indreptat spre ei.
   - Ce vreme urata, le-a spus. Bine ati venit! Eu sunt Timmo.
   Vorbea cu un pronuntat accent finlandez. Umerii ii erau ușor cazuti, avea o chelie mare, inconjurata de un inel de par blond-deschis.
   Annika a schitat un zambet.
   - Multumesc ca m-ati primit atat de repede.
   - Nicio problema. E placut sa ai musafiri. Aici e sufrageria, unde mancam și avem activitatile de grup. Mergem in birou?
   - Locul asta a fost cumparat de asociatie cam acum 4 ani, a continuat Timmo, strecurandu-se pe un culoar ingust, unde se inghesuiau baxuri de bauturi racoritoare și saci mari de orez cu iasomie. Rata de recidiva in randul baietilor noștri e foarte scazuta. Pe aici.
   Le-a tinut ușa deschisa și le-a facut semn sa inte.
   Copiii au intrat in urma ei, aproape lipiti de haina ei.
   - Mami, mi-am lasat Game Boy-ul in mașina, a zis Kalle, tragand-o de maneca. Crezi c-o sa mi-l ia drogatii?
   - N-ai de unde sa știi, i-a răspuns Timmo, aplecându-se spre copil. Niciodata să nu lași lucruri de valoare in mașină, pentru ca ocazia creeaza hotul.
   Copilul mai avea putin și izbucnea in lacrimi.
   - Azi nu sunt hoti pe afara, a zis Annika repede. Ploua mult prea tare și hotilor nu le place sa se ude.
   Timmo Koivisto a aprobat-o din cap.
   - Asta cam așa e. Criminalitatea scade pe vreme proasta. În iernile geroase sunt foarte puține violuri intamplatoare, pentru ca infractorilor sexuali nu le place sa stea cu spatele gol in frig.
   Dumnezeule, unde mi-am adus copiii?
   A fortat un zambet.
   - Putem sa tecem la subiect? Nu vreau sa va rapesc prea mult timp.
   - Oh, a raspuns Timmo politicos, avem toata dupa-amiaza.
   In birou erau doar doua scaune. Annika s-a așezat și a luat cate un copil pe fiecare genunchi. Timmo s-a așezat pe cel din spatele biroului.
   - Trebuie sa va spun un lucru. Nu puteti scrie nimic care sa dezvaluie identitatea vreunuia dintre clientii noștri. Oricum, n-au fost prea fericiti cand le-am spus ca va veni cineva de la Kvallspressen. Totuși, cred ca-i o idee grozava sa vrea cineva sa scrie despre ceea ce facem aici.
   Annika simtea cum o cuprindea disperarea, pe masura ce sangele ii circula din ce in ce mai lent prin picioare.
   - Imi pare rau, da' nu cred ca m-ati inteles. Sunt convinsa ca ceea ce faceti voi aici e extrem de interesant, dar eu speram c-o sa-mi spuneti ceva despre David Lindholm. Scriu un articol despre el.
   Timmo a ridicat o mana.
   - Știu. Voiam doar sa va spun ca Vartuna este lucrul cel mai important din viata mea, care a primit un alt inteles de cand pot sa-L servesc pe Domnul și să-mi ajut prietenii mai putin norocoși. David Lindholm m-a adus pe drumul drept.
   Annika i-a dat jos pe copii și i-a pus sa stea in picioare, langa ea, apoi a scos pixul și carnetul din geanta.
   - Nu știam ca David era o persoana religioasa.
   - Pai, n-aș putea sa va spun exact. De fapt, nu l-am cunoscut pe David Lindholm, dar, dupa intalnirea cu el, am ajuns sa vad lucrurile altfel. Am avut de ales și l-am ales pe Hristos.
   A scris in carnetel l-a ales pe Hristos; simtea cum i se scurgea apa de ploaie pe șira spinării.
   Oare ar trebui sa-i trimit pe copii sa ma aștepte afara? Nu e cazul sa asculte poveștile astea. Da' pot sa am incredere in baietii de afara?
   - Dupa atacul din Gara Centrala v-ati hotarat... sa schimbati macazul?
   Timmo a aprobat din cap.
   - Eram un pacatos. Am dezamagit o groaza de oameni din jurul meu, mai ales pe maica-mea. Mamele din lumea asta nu au parte de suficienta recunoștință. Eram doar un traficant marunt și vindeam droguri altor traficanti marunti, ca sa-mi finantez dependenta. A fost vina mea ca alti tineri au devenit consumatori de droguri, dar veniturile tot nu-mi erau suficiente. Am inceput sa-i trag in piept, intindeam „zapada" cu zahar pudra, da' m-au prins îi mi-au dat un avertisment pe care n-am sa-l uit niciodata.
   A intors capul pentru a-i arata aparatul auditiv din urechea stanga.
   - Și văd dublu. Ochii mei nu refracta lumina cum trebuie. Am niște ochelari speciali, da' ma ametesc.
   De ce i-oi fi adus? Sunt o mama groaznica! Daca afla Thomas, mi-i ia!
   - De ce-a facut-o? De ce v-a batut David in halul asta?
   Privirea din ochii lui era calmă și împăcată.
   - Ei au vrut sa-mi arate ca n-o sa pot scapa. M-ar fi gasit, oriunde m-aș fi dus. N-aveam unde fugi, daca și politia a intrat pe fir.
   - Cine erau „ei"? Mafia drogurilor?
   - Le putem spune și așa.
   - Mami, vreau la pipi, a spus Kalle.
   Timmo a reactionat imediat.
   - Pot sa-l duc eu.
   Annika a sarit in picioare.
   - Nu! Nu-i nevoie. Eu il duc.
   Au ieșit din birou, urmati de Ellen și au mers cativa metri la dreapta.
   - Puteti sa stati aici pana termin eu de vorbit cu omul ala? le-a șoptit dupa ce-au intrat in toaleta mica.
   - Da' vreau sa stau cu tine, mami, i-a raspuns Ellen.
   - Ma-ntorc repede, le-a spus; a inchis ușa și a fugit spre birou.
   - Vreti sa spuneti ca David Lindholm facea unele servicii pentru anumite sindicate ale drogurilor? De ce?
   - Nu §tiu, da' n-am fost singurul pe care l-a urmarit.
   - Tony Berglund, a zis Annika.
   Timmo a aprobat din cap.
   - Printre altii. Au fost mai multi, da' aia nu l-au dat în gât. L-am cunoscut pe Tony. Se pare ca nu s-a descurcat prea bine. Ultima data auzisem ca sta pe strazi și că vinde The Big Issue in piata Medborgar.
   - Și de ce l-a atacat pe Tony?
   - Din același motiv pentru care m-a atacat pe mine.
   - Și, cu toate astea, ii sunteti recunoscator? Spuneti ca v-a salvat viata?
   Timmo a zambit.
   - E adevarat. M-am trezit la spital, in Valea Mortii. David Lindholm mi-a aratat singura ieșire. Am folosit-o.
   - De ce v-ati retras plangerea la proces?
   - Cred ca puteti gasi și singura raspunsul la intrebarea asta.
   L-a auzit pe Kalle plangand pe culoar. S-a sculat de pe scaun.
   - Imi pare foarte rau, dar trebuie sa plec.
   Barbatul s-a ridicat și el.
   - Știti, trebuie sa recunosc ceva.
   - Ce anume? l-a intrebat Annika din ușă.
   - Sunt foarte bucuros ca-i mort.

   Furtuna transformase drumul in doua șleauri pline de noroi.
   Nina a oprit mașina și a încercat sa priveasca in desișul de brazi din fata.
   Mașina lui Pelle Sisulu era o mașină de doua locuri, decapotabila și foarte joasa, cu garda la sol de aproximativ 5 centimetri. Pietrele care ieșeau din noroi zgariau partea inferioara a șasiului.
   S-a oprit, intrebandu-se cat mai avea de mers. Cateva sute de metri? Un kilometru? Ploaia se cam oprise, la fel și vantul. Oare sa parcheze mașina și s-o ia pe jos?
   A privit in sus, spre cerul cenușiu ca plumbul.
   Mlaștina din Sagkarret era chiar in fata ei. Mersese pe autostrada pana la localitatea Akers Styckebruk, apoi prin sate, pana a ajuns la intersectia de la Skoldinge. A mai mers pana a trebuit sa coteasca spre Nytorp și dupa aia a luat-o pe prima la stanga; a ajuns.
   A bagat intr-a-ntaia și a accelerat cu grija. Rotile au patinat putin, dar a prins o portiune mai ferma de teren și a trecut. Nu mai condusese niciodata o mașină atat de fiabila. Se tinea excelent pe drum.
   Trebuie sa fie pe aici, pe undeva!
   Abia își terminase drumul, ca in fata ei perdeaua de copaci s-a deschis și in fata i-a aparut o poiana mare. Prin stufăriș se zarea o suprafata de apa, iar pe o insula mai indepartata, cativa mesteceni chirciti faceau cu greu fata vantului.
   A scos mașina din viteza, a tras frâna și a încercat să vada ceva prin intunericul padurii.
   Aici sa fie oare?
   In stanga insulei cu mesteceni, intr-adevar nu prea departe, a vazut un grupulet de barbati.
   Unul i-a facut cu mana și l-a recunoscut dupa pălărie - era Holger. A oprit motorul, a deschis portiera și a ieșit. Piciorul i s-a afundat in noroiul moale; a scos un strigat mic cand apa i-a ajuns la piele, prin pantof. Vantul o impingea din spate.
   Holger își tinea palaria pe cap cu mana dreapta și avansa incet spre ea. Nina s-a apucat strans de portiera și l-a așteptat sa vina. Când a ajuns langa ea, a observat ca avea ochii roșii - i-a fost greu să-și dea seama dacă de vina era vantul sau altceva.
   - Multumesc ca ai venit, i-a spus el și, în ciuda vocii pierdute, l-a recunoscut pe Holger al ei, cel puternic și stabil.
   A facut un pas spre el și l-a imbratișat strâns pret de un minut.
   - Imi pare atat de rau, i-a șoptit.
   Holger a dat din cap.
   - Și nouă. N-ai alti pantofi mai groși?
   Nina a privit in jos spre pantofii ei Nike și a negat din cap.
   - Tine-te de mine, i-a spus barbatul și i-a intins bratul.
   Au pornit-o impreuna prin mlaștină. Prin unele locuri, pamantul era suficient de tare, prin altele, insa, intra in noroi pana la glezne. Holger se descurca mult mai bine cu ghetele grele, de vanatoare. Vantul ii impingea din spate și-i obliga sa facă pași mari. Ploaia s-a intetit din nou și, nu dupa multa vreme, Nina a inceput sa simta umezeala prin jacheta de doc; stropii i se adunau in betelia pantalonilor.
   Au ajuns la ceilalti barbati - Kaj, de la ferma vecina, și alti doi barbati, pe care nu-i cunoștea. Le-a intins mana și și-a dat seama ca a ei era inghetata, iar ale lor erau calde și uscate. Aveau ochii mari, privirile crispate și nimeni nu zicea nimic.
   A vazut ca stateau pe un teren mai uscat, erau chiar și cateva pietre mari - era, de fapt, o insulita, similara celei mai indepartate, cu mesteceni.
   - Uite, aici, i-a spus Holger, aratandu-i cu mana un par care ieșea din apa.
   Când Kaj a scos parul, astea au ieșit la suprafata.
   A facut semn spre o gramajoara de lucruri, la marginea terenului uscat.
   Nina s-a apropiat cativa pași și s-a aplecat.
   Haine. Murdare de noroi, dar nu rupte.
   A pipait cu mana pana cand a gasit un băț. A inceput sa impunga gramajoara de haine incet, cu grija, ca sa vada cat era de stabila.
   Nu se desfac, deci nu sunt de mult in apa. Dar ce sunt? N-a vrut sa atinga materialul cu mana, deși era
aproape sigur ca nu aveau cum sa mai existe urme vitale.
   A mai luat un bat și a inceput sa desfaca lucrurile. Erau doua bucati. A intins-o pe cea mai mica.
   Era o cămașă. O cămașă de copil.
   S-a aplecat și a zgariat coltul materialului cu unghia. Nu, nu era camașă, era prea gros, era...
   - Flanel, a zis Holger. Pijama.
   A intins și cealalta bucata.
   Pantaloni mici. O pereche de pantaloni de pijama din flanel.
   A tras o maneca peste incheietura mainii, fara să-i pese de posibilele urme care s-ar fi pierdut, și a indepartat noroiul, ca sa vada culoarea și modelul materialului.
   Culoare deschisa, cu baloane albastre și verzi.
   - Albastre și verzi? s-a mirat Holgerr.
   Nina a aprobat din cap.
   - O recunoști? a intrebat el.
   - Nu-mi vine in minte chiar acum.
   - Da' de asta ce zici? a continuat Holger, aratand spre o radacina de copac, din apropierea parului.
   S-a indreptat și s-a apropiat.
   Era ceva lung de aproape 20 de centimetri, plin de noroi și răsucit, cu chestii ciudate care ieșeau in afara. L-a impuns cu bățul și a surprins-o moliciunea obiectului.
   - Și noi am crezut ca-i o bucata de lemn, a spus Kaj.
   A aruncat batul și a apucat obiectul cu ambele mâini, l-a șters de maneca hainei.
   O privea un ochi de un albastru palid.
   A șters și cealalta parte.
   Inca un ochi.
   A mai curatat din noroi și au ieșit la iveala o pereche de urechi și un nas.
   - El e? a intrebat Holger?
   Nina a dat din cap aprobator.
   - Da, e ursulețul lui.
   - Ești sigură? a insistat Holger.
   A intors ursul pe partea cealaltă și i-a controlat o labuță. Interiorul fusese cusut cu bumbac albastru, deși acum, ca era ud, peticul parea negru.
   - Da, eu i l-am cusut.
   - Craciunul trecut, Viola i-a cumparat lui Alexander o pijama, a zis Holger. Nu știu daca asta este. Da' tu ești sigura de urs?
   Nina simtea cum ii curgea apa pe fata. E doar ploaie, e doar ploaie.
   - Da, a răspuns, e al lui Alexander. Nu pleca nicăieri fara Bamse.
   Cei patru barbati și-au plecat capetele.

Luni, 7 iunie

   Biroul era la etajul al treisprezecelea, cu vedere spre podul Skanstull §i ceea ce fusese odata zona industrială Hammarby.
   Mobila era cenușie, peretii albi, parchetul lăcuit. Scaunele de pe culoar erau din piele neagra, proiectate sa fie inconfortabile.
   Annika se simtea prost, transpirase in jacheta tricotata, blugii erau plini de noroi de cand traversase curtea lui Berit. Și-a tras picioarele sub scaun și și-a privit ceasul.
   Thomas ar fi trebuit sa ajunga deja.
   Evaluatorul de daune vorbea la telefon in biroul din fata ei; il auzea chicotind.
   Pentru el e doar o zi obișnuită la birou. Pentru mine este iadul.
   Iar dormise prost. Vizita la centrul de recuperare o ardea inca pe dinauntru. Spera cu disperare ca cei mici nu-i vor spune lui Thomas ca-i tarase dupa ea.
   Ușa biroului s-a deschis.
   - Doamna Samuelsson? Va rog, poftiti.
   Omul de la asigurari i-a intins mana, i-a zambit larg, profesional.
   - Bengtzon, i-a raspuns Annika, strangandu-i mana. Pe sotul meu il cheama Samuelsson.
   In spatele lor s-a auzit liftul, ușa s-a deschis și a apărut Thomas. S-a intors spre el și i-a sarit inima. Doamne, cat de bine arata!
   Servieta i se balansa in mana mare, parul ii era ravașit pe frunte și probabil ca-și cumparase un costum nou in weekend, pentru ca pe asta nu-l dusese niciodata la curatat.
   - Imi pare rau c-am intarziat, a spus și i-a strans mâna evaluatorului.
   I-a aruncat Annikai o privire, iar ea a intors repede capul.
   - Numele meu este Zachrisson, a spus barbatul, iar zambetul ii era putin mai deschis. Va rog, poftiti in birou.
   Annika și-a luat geanta și a intrat. Tot peretele exterior era din sticla. Norii apasau pe ferestre, iar jos se vedea apa. Il simtea pe Thomas in spatele ei, corpul lui inalt și zvelt in costumul cel nou, cu cămașa calcata; mirosea altfel: mirosea a ea. I-a venit sa treaca direct prin fereastra și să zboare, sa zboare, sa zboare, dincolo de canalul Hammarby, direct in ceruri.
   - Bineinteles, aceasta este o situatie total noua pentru majoritatea oamenilor, a inceput Zachrisson, incercand sa le zambeasca intr-un mod care sa-i calmeze. Cred ca este o experienta traumatizanta, sa-ti vezi casa arzand, cu toate amintirile și...
   Privirea Annikai se indreptase undeva, in departare, in cenușiul de deasupra capului lui. Il auzea vorbind, repetand aceleași vorbe pe care, probabil, le spusese altor sute de clienti, despre cat de mult ii intelegea compania lui și cum o sa le ofere ajutor aproape nelimitat. Il simtea pe Thomas stand langa ea și a inteles ca nu va mai fi niciodata in stare sa traiasca cu el pe Vinterviksvagen; nu acolo, nu in partea aceea de oraș.
   - Casa trebuie reconstruită? l-a intrebat brusc.
   Asiguratorul și-a pierdut șirul gandurilor și zâmbetul i-a pierit.
   - Aaa, nu. Asigurarea acoperă reconstrucția și toate obiectele din casa, dar, daca hotarati sa nu readuceti casa la forma initiala, exista și alte optiuni.
   - Stati putin, a intervenit Thomas, aplecandu-se in fata. Putem sa incepem cu inceputul? Care ar fi cursul normal al evenimentelor in cazul nostru?
   I-a aruncat Annikai o privire enervata.
   Zachrisson a rasfoit cateva documente pe birou și și-a aranjat ochelarii.
   - In mod normal, imobilul se reconstruiește in forma initiala. Se fac planurile, se obtin aprobarile și se incepe reconstructia. In mod normal, lucrul acesta se face cat se poate de rapid și, in majoritatea cazurilor, lucrurile demareaza imediat.
   - Și dacă nu ne dorim acest lucru? a intrebat Annika, refuzand sa-l priveasca pe Thomas.
   Oficialul s-a gandit cateva clipe.
   - In cazul acesta, am evalua casa in starea anterioara și in starea prezenta, arsa, cu alte cuvinte. Pentru ca poate fi vanduta, in ciuda a ceea ce s-a intamplat. Terenul are o anumita valoare. Clientul ar primi diferența, platita in cont și s-ar rambursa pierderile pentru obiecte - mobila, imbracaminte, televizor, DVD-uri și așa mai departe.
   - Mi se pare o optiune rezonabila, a zis Annika.
   - Nu cred ca sunt de acord, a intervenit Thomas, furios. Chiar daca nu vrem sa mai locuim acolo, probabil ca avem mult mai mult de câștigat de pe urma vanzarii unei case nou-noute, decat a unui morman de cenușă.
   Zachrisson a ridicat mainile, ca și cum ar fi vrut sa-i opreasca.
   - Avem o problema, care trebuie luata in considerare inainte de a putea discuta despre orice forma de plata. Nicio companie de asigurari nu va plati daune unei persoane aflate sub suspiciunea ca și-ar fi incendiat singura casa.
   Tacerea care s-a lasat in incapere s-a scurs prin trupul Annikai. Deodata a auzit bazaitul aparatului de aer conditionat și zgomotul traficului din strada. I-a aruncat o privire lui Thomas și a vazut ca inghetase, aplecat in fata, cu gura intredeschisa. Și evaluatorul ramasese cu gura deschisa, parca nu-i venea sa creada ca spusese vorbele acelea.
   - Cum? Ce vreti sa spuneti? a intrebat Thomas.
   Zachrisson și-a largit nodul cravatei. Avea broboane de transpiratie pe frunte.
   - Dupa cate am inteles noi, este in desfășurare o ancheta a politiei. Exista suspiciunea de incendiere.
   - Categoric ca a fost incendiere, a replicat Annika, da' niciunul din noi nu a pus focul.
   Evaluatorul s-a lasat pe spatarul scaunului, de parca se ferea sa intre in contact cu ceva infectios.
   - Nu putem initia nicio plata pana la finalizarea anchetei de politie. Chiar daca cercetarile preliminare nu conduc la o ancheta completa, tot nu putem face platile. Și noi facem o ancheta paralela.
   Annika l-a privit pe barbatul cu ochelari care se afla de partea cealalta a biroului modern; s-a simtit exact ca in fata casierei de la banca, de acum cateva zile.
   - Dar e ridicol! a spus și și-a auzit vocea mult prea ridicata, prea ascutita și prea plina de emotie. Cineva a incercat sa ne omoare și voi ne spuneti c-am dat singuri foc la casa? Noi! Adica noi am incercat sa ne omoram copiii?
   - Trebuie sa luam toate aspectele in considerare. Nu putem plati niciun banut cuiva care §i-a incendiat casa.
   Annika s-a ridicat atat de repede, incat scaunul din piele pe care statuse aproape s-a rasturnat pe spate.
   - Sa luati totul in considerare? In beneficiul cui? Al actionarilor voștri? Cu noi cum ramane, noi care v-am platit toti anii ăștia priveliștea minunata din birouri? Și acum ne acuzati pe noi de incendiere?
   Thomas s-a ridicat la randul sau și a apucat-o dur de brat.
   - Imi cer scuze pentru comportamentul... sotiei mele, a spus și a tarat-o afara din birou.
   - Oohh! a reușit să zică și l-a urmat ca o papușă neajutorata, cu geanta lovindu-i-se de picioare.
   Au ajuns pe culoar și apoi in lift. Thomas a apasat pe butonul de coborare și nu i-a dat drumul bratului pana cand nu s-au inchis ușile. Annika respira sacadat și inima-i batea cu putere.
   - Imi pare rau, a spus, n-am vrut sa-mi sara tandara.
   Thomas se sprijinea de perete. Parul ii venise in ochi și privea in jos. A vrut sa-i dea parul la o parte, sa-l mangaie pe obraz, sa-l sarute și să-i spuna ca-l iubește.
   - Imi pare rau, a șoptit din nou.
   Liftul s-a oprit cu un mic zvâcnet și ușile s-au deschis. Thomas și-a apucat servieta mai bine și a plecat spre ieșire. Annika l-a urmat, fugind ca sa tina pasul cu el, ochii ii erau atintiti pe ceafa lui.
   - Așteapta-ma. Stai putin, trebuie sa vorbim.
   Au ieșit in ceata cenușie, zgomotul traficului lovindu-i odata cu gazele de eșapament.
   - Thomas, nu vrei sa vezi copiii? Ce facem cu ei?
   S-a oprit, s-a intors și s-a uitat la ea cu privirea cea noua de pradator, cu ochii umflati.
   - Ce incerci sa faci?
   A intins mana ca sa-l mangaie, dar barbatul s-a tras un pas inapoi. Arata de parca ar fi vrut s-o scuipe.
   - Thomas, a șoptit, iar lumea din jur s-a dizolvat și toate sunetele au murit.
   Mâna care incercase sa-l mangaie a cazut pe pieptul ei.
   - Ești complet sarita de pe fix, i-a spus și s-a dat un pas in spate.
   S-a dus langa el, voia sa intinda mana și sa-i mangaie parul.
   - Fac orice, a zis, dandu-și seama ca incepuse sa planga.
   - Unde sunt copiii acum?
   Mainile au inceput sa-i termure incontrolabil: semnul iminent al unui atac de panica. Calm, frumos... Nu ai de ce sa-ti fie frică, n-ai de ce sa-ti fie frică...
   - Sunt cu Thord. S-a oferit sa aiba grija de ei cat timp...
   - Thord? Asta cine dracu' mai e? Ma duc sa-i iau chiar acum.
   A lasat ca furia lui sa se reverse peste ea. Ce zicea? Ce voia?
   E furios și e supărat și vrea sa faca scandal.
   Lumea a revenit la normal, cu ploaia care șiroia și cu zgomotul traficului.
   - N-ai sa te duci, a spus, și și-a dat seama ca pulsul îi incetinise.
   Barbatul i-a intors spatele și a pornit spre Gotgatan, apoi s-a oprit și a revenit in fata ei, cu ochii arzand.
   - Copiii mei nu vor fi ingrijiti de una ca tine. O sa cer custodie unica.
   L-a privit in ochi și nu a vazut nimic cunoscut.
   - N-ai sa reușești, i-a spus. N-ai reușit niciodata.
   - Cel putin nu vor fi obligati sa traiasca cu o nenorocita de incendiatoare!
   A urlat ultimul cuvant.
   Așadar, aici ajunsesera. A devenit complet calma deodata.
   Bine, daca e pe-așa.
   Tristetea i s-a scurs prin tot corpul.
   - Ma duc sa caut un avocat azi, i-a spus Thomas. Vreau sa divortez cat se poate de repede, iar copiii vor fi ai mei.
   A inspirat adanc, tot trupul ii era incordat și gata de fuga. Fata lui Thomas era foarte aproape de a ei, falcile ii erau atat de incleștate, incat obrazul i se albise.
   - Cred ca pentru moment ar trebui sa stea la fiecare cate o saptamana, a reușit sa ingaime și l-a privit printre lacrimi. Poti sa-i iei vineri.
   I-a intors din nou spatele, și a inceput sa pașeasca hotarat, cu umerii stranși, impotriva vantului.
    N-o sa mor. N-o sa mor. Doar mi se pare.

   Nina s-a intors la sectie cu o neliniște apasatoare.
   Îl sunase seara pe Pelle Sisulu ca sa-i explice ca nu-i va putea aduce mașina inainte de sfarșitul turei, dar el plecase deja acasa.
   S-a indreptat spre biroul lui, dar s-a oprit cam la un metru de ușă.
   Christer Bure era inauntru și vorbea cu ofiterul de serviciu despre un caz in care era vorba de un cadavru. Asupra certificatului de deces plana un semn de intrebare și mai era problema ridicarii de la fata locului a unor medicamente eliberate pe reteta.
   Nina a ezitat. Sa plece și sa revina mai tarziu?
   - Nu-ti face probleme cum sa anunti decesul celor apropiati, l-a auzit pe Pelle spunand. Ma ocup eu de asta.
   Christer Bure a ieșit din birou, a privit-o scurt și ochii i s-au ingustat.
   Și-a dat cu mana prin par și a intrat în birou. Șeful ei statea cu spatele la ușă, aranjand un dosar intr-un raft. Spatele lui bloca aproape integral fereastra.
   Femeia a ciocanit in canatul ușii și Pelle a intors capul.
   - Aha, tu erai, a spus el, revenind la birou.
   - Nu știu cum sa-ti multumesc pentru mașina, i-a spus Annika, incurcata. Știu ca a trebuit sa te duci cu taxiul acasa: normal, o sa-ti dau banii.
   - A fost o gluma, a zis el, bagandu-și camașa in pantaloni. A fost totul in ordine cu mașina?
   - Absolut, dar e foarte murdara, pentru ca n-am indraznit s-o duc la spalatorie, fiind decapotabila; da' ma duc cu ea la garaj și o spal eu cu mana mea, daca vrei.
   - Multumesc, a raspuns barbatul și s-a așezat. Ar fi excelent.
   A facut un semn spre uniforma ei.
   - Da' parca erai libera azi?
   - Așa e, da' trebuie sa merg la audierea de retinere.
   - Azi i se emite Juliei mandatul oficial de retinere?
   De parca nu știa.
   - La trei.
   S-a ridicat, a inconjurat biroul și a venit langa ea.
   - Am o nelamurire, a spus el, pe un ton scazut. Inteleg ca erai la fata locului cand politia din Katrineholm a ridicat dovezile legate de cazul baiatului Lindholm. Cum se face treaba asta?
   Nu i-a raspuns.
   Barbatul a oftat.
   - Nu incerc sa te prind. Sa spunem ca sunt impresionat de contactele tale. Nu-mi imaginez ca erai din intamplare la Sagkarret.
   Nina s-a așezat pe un scaun, langa perete.
   - Sagkarret, a repetat ea. M-a sunat tatal Juliei. Impreuna cu alti barbati din sat, au scormonit toata ziua mlaștina de langa Bjorkbacken. Un fermier din vecini a gasit lucrurile. Holger voia sa se asigure ca era posibil sa fie ale lui Alexander inainte sa dea alarma.
   - Cum adica, a considerat ca o sa evaluezi mai bine situatia decat el?
   - E daltonist. I s-a parut că-i recunoaște pijamaua, da' nu era sigur in legatura cu ursuletul. Il chema Bamse Lindholm. Holger n-a vrut s-o sperie pe sotia lui, dacă nu erau lucrurile lui Alexander și, sunandu-ma pe mine, a sunat, de fapt, la politie, așa că...
   A tacut, facandu-și griji ca vorbea aiurea.
   - Și ce a spus nevasta lui? A facut recunoașterea oficiala?
   Nina l-a aprobat din cap.
   - Îi cumparase pijamaua de la H&M de Craciunul trecut, putin cam mare, da' s-a gandit c-o sa creasca.
   - Nu ai niciun fel de teorie despre cum au putut ajunge lucrurile in lac?
   A tacut cateva clipe, vazand scena inaintea ochilor.
   - Nu e chiar un lac, mai mult o mlaștina. Probabil ca inainte de ploaia asta puteai ajunge acolo fara sa te umpli de noroi pe picioare.
   - La ce distanta de un drum public?
   - Exista o poteca prin padure care ajunge acolo.
    - E posibil sa fi ajuns cineva cu un vehicul la marginea padurii, sa fi aruncat acolo trupul §și apoi sa plece. Vreo urma de roti de mașina?
   Nina l-a privit.
   - Nu a fost gasit niciun cadavru. Doar o pijama și un ursulet.
   - Ai vazut vreun ziarist pe acolo?
   S-a incruntat.
   - Da, Oscarsson, reporterul local din Flen. Locuiește la Granhed și a auzit despre descoperire pe frecventa politiei. Te rog frumos sa-mi spui daca am greșit cu ceva, dacă am incalcat vreun regulament.
   - Ai facut exact ce trebuia. Ai luat decizia initiala ca descoperirea este importanta și l-ai lncurajat pe gasitor sa contacteze autoritatile locale.
   A facut o pauza.
   - Imi dau seama ca asta n-a fost o treaba de rutină pentru tine.
   Nina și-a incrucișat bratele și s-a lasat pe spatarul scaunului.
   - Ce vrei sa spui?
   Șeful sectiei a zâmbit ușor și a intors capul spre fereastra, așa că Nina nu-i putea vedea decat profilul.
   - Imi mai aduc aminte ziua când tu și Julia ati aparut aici prima data. Pe aici au trecut multe fete in practica, nu pot sa spun ca mi le amintesc pe toate, da' pe voi doua va tin minte foarte bine.
   Ninei nu-i era clar daca sa se simta flatata sau jignita.
   Barbatul i-a aruncat o privire scurta.
   - Atat de serioase, ochii mari, parul lung....
   Ți-a privit mainile, apoi s-a ridicat.
   Nina l-a urmat.
   - Atunci n-o sa-mi faci raport pentru c-am facut o prostie?
   Pelle a dat din cap.
   - De ce-aș face-o? apoi a adaugat in engleza: „Go and sin no more".
   Omul s-a așezat înapoi la birou, iar Nina a ieșit și s-a indreptat spre intrarea principala.

   Anders Schyman privea prima pagină a ziarului. Era dominata de o fotografie pixelata a mlaștinii, langa ea, in coltul din dreapta sus, aflandu-se o fotografie a lui Alexander.
   „MORMANTUL LUI ALEXANDER" suna titlul intransigent.
   Fara semn de intrebare.
   O fi in ordine? Nu e o speculatie nepotrivita?
   Din forșpanul de pe prima pagină reieșea că pijamaua și ursuletul copilului fusesera gasite in terenul mlăștinos din apropierea casei de vacanta a suspectei principale.
   - Gasirea baiatului este acum doar o chestiune de timp, a declarat o sursa.
   Ultimul rand al articolului amintea ca mamei lui urma sa i se prezinte mandatul de arestare in acea dupa-amiaza.
   Redactorul-șef și-a trecut mana prin par.
   Nu, nu e-n ordine. O sa ne ia dracu' pentru articolul asta.
   A scos un oftat adanc.
   Îi vedea, prin peretele de sticla, pe membrii Asociatiei Ziariștilor indreptandu-se spre masa lunga - veneau la adunarea generala anuala. Dupa limbajul trupului, afișat de majoritate, nu existau chestiuni de mare importanta pe agenda.
   Ziarul de seara rival ratase știrea despre lucrurile găsite in mlaștină: nu se pomenea nimic in prima editie, iar in editia a doua, de Stockholm, aveau doar text, fara fotografii; așadar, putea fi multumit...
   A sunat linia interioara.
   - Anders, un telefon pentru tine.
   Vocea receptionerei suna și mai ragușita decat de obicei.
   - Fa-mi legatura!
    E ofiterul de presa de la Politia Stockholm.
   Oh, nu...
   A inchis ochii și a ridicat receptorul.
   - Da, a raspuns scurt.
   - Nu incerc să-ți aflu sursele, i-a spus ofiterul de presa, pe un ton plictisit - de fapt tonul lui obișnuit - și nu emit nicio opinie etica legata de speculatiile voastre aberante, despre crima și vinovatie. Te anunt, totuși, ca publicati materiale confidentiale din ancheta preliminara.
   - Nu pot sa fiu de acord. Ne-am facut treaba de ziariști, ca de obicei.
   - Hai, fugi de aici! i-a raspuns ofiterul de presa. Nu vreau sa ne certam, vreau sa clarific circumstantele interesului nostru comun.
   - Zau?
   - Politia și eu personal ne-am dorit intotdeauna sa dezvoltam o relatie deschisa și cinstita cu presa, un fel de incredere reciproca §i respect pentru felul in care muncește celalalt.
   Schyman a gemut pe dinauntru. Bate campii rau de tot.
   - Da, desigur.
   - Sunt obligat sa reactionez atunci cand incalcati cu bună știinta intelegerea noastra, cred ca ești conștient. Voi publicati in ziarul de azi detalii despre probele gasite, ceea ce le face total nefolositoare intr-un viitor proces. E foarte posibil sa nu putem rezolva acest caz niciodata și, asta, din cauza voastra.
   - Ei, cred ca-i o exagerare. Nu urma sa arestati pe cineva in cazul asta azi dupa-amiaza?
   - Nu despre asta e vorba. Faptul ca persoana se afla in arest preventiv nu se datoreaza presei. Drept urmare, am hotarat sa va urmăm exemplul și sa reevaluam colaborarea noastra, ceea ce va avea consecinte pentru ambele parti.
   - Și?
   - Seria de articole la care lucreaza Patrik Nilsson, despre sudul Spaniei, cu titlul provizoriu „Costa Cocaine", este, dupa cum bine știi, rezultatul cooperarii intre Politia din Stockholm, Ministerul Justitiei și Kvallspressen. Ma tem ca vom fi obligati sa intrerupem orice intelegere anterioara pe tema asta și sa ne indreptam spre altă publicatie.
   Schyman s-a indreptat pe scaun.
   - Stai putin! Este seria noastra de articole. Este punctul nostru de vedere și munca noastra. Noi am făcut cercetarile.
   - Imi pare rau, nu eu sunt cel care a decis anularea intelegerii.
   - Nu, dar...
   - Și voi sta de vorba și cu o serie de ofiteri care, de obicei, va pun la dispozitie detalii neoficiale despre anchetele noastre. Deocamdata atat. Exista alte ziare cu care putem sta de vorba. Buna ziua!
   Doamne, ce împuțit înfumurat!
   A pus receptorul in furca și s-a lasat pe spatar, cu ziarul in fata. Nu era chiar atat de rau, nu? S-a uitat peste articol din nou, de data asta cu un ochi mai critic. Patrik scrisese cu o seara inainte despre descoperirea din mlaștina. Titlul de pe paginile a șasea și a șaptea era „EROI“.
   Redactia cumparase drepturile pentru fotografie de la Katrineholm Courier - bunicul copilului disparut și alti barbati stateau incruntati la locul descoperirii. Subtitlul relua speculatia de pe prima pagina: Au gasit mormantul lui Alexander?
   Cel putin reușiseră sa bage un semn de intrebare la sfarșit.
   Articolul zicea ca batranii infruntasera vremea mizerabila și continuasera cautarile cand toti ceilalti renuntasera. Recunoscusera imediat hainele și ursuletul copilului. Cautarea se focalizase acum asupra acelei portiuni de mlaștina; toata politia din Sodermanland era implicata și urmau sa ceara ajutorul armatei.
   Descrierea mlaștinii era cam de roman gotic, cu ape stătute și roiuri de tantari.
   Pana aici nu merita atata enervare.
   A strans neglijent ziarul in poala.
   De ce sa faci o legatura intre o serie de articole viitoare și un posibil caz de incalcare a limitelor? Oare ofiterul de presa avea vreo agenda ascunsa?
   A privit spre redactie. Mai soseau cativa intarziati.
   Pe vremuri, fusese foarte activ in sindicat. Chiar militant serios, dacă-și amintea bine. Nu fusese reprezentantul sindicatelor la unul dintre posturile de radio locale din nord? In vremurile de dinaintea radiourilor comerciale, ziariștii petreceau ani buni in salbaticie. In anii '80, regulamentele de munca erau deosebit de stricte: 11 luni de perioada de proba, dupa care te descurcai. Oamenii erau trimiși la mama dracului, n-aveau nicio șansa sa ajunga vreodata la Stockholm și la canalele nationale de televiziune. De la la aparitia TV2, in 1968, nu existasera posturi permanente, care sa ofere slujbe pentru o intreaga generatie de agitatori.
   Așa au fost vremurile. Toate numirile se faceau pe viata și oricine știa cine e cancelarul Justitiei: niciun redactor nu era la bunul plac al politiei.
   Ei bine, chiar și atunci era ciudat, și-a spus, urmarind-o pe Berit Hamrin care sosea și ea la ședinta. Daca venea și Berit, poate urmau sa discute ceva important.
   Oare despre ce era vorba?
   Bineinteles. Aveau sa aleaga un nou reprezentant de sindicat. Aproape uitase.
   S-a ridicat, și-a luat ziarul și s-a dus să se așeze vizavi de Spike.
   - Tu nu mergi? l-a intrebat, punandu-și picioarele pe birou.
   - M-au dat afara, am uitat sa-mi platesc cotizatia.
   - Cam nasol din partea lor, a continuat Schyman.
   - Șaisprezece ani la rand, i-a raspuns Spike. Recunosc ca n-am ce zice.
   - Ce avem despre băiat pentru maine? a intrebat Schyman, aratand spre prima pagina a ziarului.
   - Incercam sa facem rost de o fotografie noua a copilului, cel mai bine ar fi in pijama și cu ursuletul in brate.
   - Cum merg cautarile?
   - N-am aflat nimic. Rudele lui ne raspund urât și ne inchid telefonul in nas.
   Schyman a deschis ziarul din nou și a privit fotografia mlaștinii. Dinspre ședinta se auzea deja zgomot de voci. Ajunsesera la discutarea ordinii de zi.
   S-a afundat in scaun și a incercat sa se concentreze, sa nu-i mai asculte pe ceilalti.
   - Cum am aflat ce au descoperit în mlaștină?
   - Ce vrei sa spui?
   - Cine ne-a dat pontul?
   - La dracu', nimeni! Baietii au vorbit cu cei de la Katrineholm Courier aseara. De acolo am aflat. KC a pus știrea pe site imediat dupa miezul noptii.
   - Deci putem sa multumim presei locale, noilor tehnologii și concurentei leneșe, in aceasta ordine, a adaugat Schyman. Vreau sa fiu implicat in discutii cand apar situatii de felul asta. Tocmai am avut o conversatie cu ofiterul de presa de la politie, care nu s-a aratat deosebit de fericit.
   Spike a ridicat ochii in tavan.
   - E un cretin cu logoree.
   Schyman a dat pagina ziarului. Ședința continua cu chestiuni financiare.
   - Intrerupe intelegerea referitoare la seria lui Patrik cu „Costa Cocaine". Una din doua - sau era furios pe bune, sau avea nevoie de un motiv ca sa ne scoata din joc.
   - Mi s-a parut cam ciudat de la inceput. Adica, de ce sa trimitem noi oameni ca sa bata toata Europa, doar ca sa scrie despre cat e de minunata politia suedeza?
   In capatul celalalt al biroului, comitetul primea imputernicirea de a actiona in numele membrilor. Existau doua propuneri pentru pre§edinte. Nu s-au putut hotari, așa ca ambele au fost supuse la vot. Prima nominalizare era Sjolander, redactorul politic, iar a doua Eva-Britt Qvist, secretara redactiei.
   „Pe bune?" a gandit Schyman și a ciulit urechile.
   „Ma-ntreb de ce-l intereseaza brusc pe Sjolander sindicatul." Omul, fost șef la redactia de investigatii și fost corespondent american, n-avea niciuna dintre caracteristicile unui lider de sindicat. Era inteligent, ambitios și foarte respectat - spre deosebire de majoritatea șefilor de sindicat dupa o scurta vreme de la numire. Cei care-și faceau o cariera din sindicat erau, in general, cei care se vaicareau, erau lipsiti de talent și nu se inghesuiau la munca.
   De cealalta parte, Eva-Britt Qvist indeplinea toate criteriile asociate unui reprezentant sindical. Schyman reușise sa scape de ea dandu-i pe mana bugetul și fișele de pontaj. Era prima pe lista celor de care voia sa scape.
   Și nu era deloc surprinzator ca fata se bagase in fata, a gandit el. In calitate de reprezentanta de sindicat, ar avea, in sfarșit, ceva putere și influenta.
   - Nevasta lui Lindholm o sa fie arestata azi, a spus Spike. Cu putin noroc, poate facem o știre.
   - Ma indoiesc, procurorul de caz e pregatit pentru vreme rea și o sa invoce nevoia de confidentialitate pentru ancheta preliminara.
   - Da, iar asasina e complet nebuna, a adaugat șeful știrilor.
   Vorbea Tore de la receptie:
   - Suntem multi aici care ne-am dori un lider sindical de tip nou. Cineva care sa ne asculte. A sosit momentul pentru toata orchestra, nu doar pentru un solist. E cazul sa avem ceva mai multa influenta.
   Peste sala s-a raspandit un murmur aprobativ. S-a cerut vot deschis.
   - De ce o fi Tore in Asociatia Ziariștilor? s-a mirat Schyman. Nu lucra la grafica?
   - Inteleg ca avem 27 de voturi pentru Sjolander, a spus Tore. Și 28 pentru Eva-Britt Qvist. Avem, așadar, un nou lider de sindicat!
   Aplauze slabe.
   Schyman a oftat. Avea sa discute cu persoana care-i organiza corespondenta.
   - Patrik a fost aseara la Sodermanland? a intrebat, aratând cu capul spre articolul care descria mlaștina.
    - Nu. Ce te face sa crezi așa ceva?
    - Ape statute și tantari.
   - Toata lumea știe cum arata o mlaștina. Ai văzut asta? a intrebat Spike, aratand spre ecran. Ministerul de Externe lasa sa se inteleaga ca Viktor Gabrielsson e pe cale de a fi eliberat.
    Viktor Gabrielsson? Cine dracu' era asta?
   - Zau? Cum așa?
   - Se indreapta catre „o solutie diplomatica". Uite, de la Agentia Nationala de §tiri: „Ministerul de Externe de la Stockholm a dat de inteles ca, dupa 15 ani petrecuti intr-o inchisoare din New Jersey pentru complicitate la asasinarea unui ofiter de politie in Long Island, Viktor Gabrielsson ar putea fi extradat in curand in Suedia".
    - Ah, despre ala e vorba, criminalul ala.
    - Mai e pana atunci, i-a raspuns Schyman.
   Spike a dat clic și a citit urmatorul mesaj.
   - „Câștigătoarea de la Big Brother iși va face o operatie pentru scoaterea silicoanelor. Le va «ingropa» simbolic intr-un coșciug de plexiglas și le va scoate la licitatie, pe internet. Banii strânși vor fi trimiși copiilor dintr-o zona de razboi din Ruanda."
   Schyman s-a ridicat in picioare.
   - Ia legatura cu personalul de la gradinita unde mergea Alexander și vezi daca putem sa mergem sa ne uitam la fotografiile de pe pereti. In zilele noastre, au tone de fotografii ale copiilor, pe care le pun pe panouri, peste tot.
   Șeful știrilor l-a privit mirat.
   - Dar unde dracu' crezi c-am gasit fotografiile pe care le-am publicat in ziarul de azi?
    Schyman s-a intors in birou și a inchis ușa. Era gata să se așeze, cand cineva a ciocanit la ușă.
   Era Annika. A deschis inainte ca el sa-i faca semn sa intre. Avea parul dezordonat și o expresie care nu prevestea nimic bun.
   - Ce-i?
    - Am aflat niște chestii foarte interesante despre David Lindholm. A fost acuzat de doua ori ca a batut oameni, pentru ca, de fapt, facea servicii pentru mafia drogurilor. A bătut niște borfași marunti, care incercau să-și traga mai multi bani.
   Schyman a facut un efort ca sa afișeze o expresie neutra.
   - A fost acuzat? Cand?
   - Acum 18 ani. Și acum 20 de ani.
   - Ai spus „acuzat". A fost gasit vinovat?
   - Nu. Știi, tocmai asta-i cam ciudat. A scapat de fiecare data.
   - Și tu vrei sa scrii despre treaba asta?
   - Cred ca ne da o imagine total diferita despre el.
   - Și informatia vine de la...?
   - Vine din ancheta preliminară și m-am intalnit cu unul dintre oamenii batuti. Mi-a spus ca se bucura ca David e mort.
   Și-a acoperit ochii cu mana, incercand să-și adune puterile.
   - Stai sa vad daca inteleg: vrei sa publicam un articol care sa spuna ca un erou asasinat era, de fapt, un criminal care lucra pentru mafia drogurilor și că povestea noastră se bazeaza pe faptul ca nu a fost gasit vinovat de acuzatia de folosire excesiva a fortei? De acum 20 de ani?
   Annika și-a mușcat buza.
   - Intorci lucrurile pe dos.
   - Calomnierea decedatilor, a zis el. E o infractiune serioasa. Sunt redactori-șefi care au ajuns la parnaie pentru așa ceva.
   - Da, dar...
    - Am fost deja pus la zid pentru deciziile editoriale de azi. Nu mai vreau sa aud nimic despre subiectul asta. Du-te și găsește-ti casa, pana una-alta.
   - Sigur, sigur, a zis Annika și a ieșit din birou.
   S-a așezat și și-a luat capul in maini.
   Nu cred ca visez. Postul asta a devenit groaznic de complicat in ultimii 5 ani.

   Ședinta in care urma sa se declare arestul preventiv avea loc intr-una dintre salile cele mai bine pazite ale tribunalului; Nina s-a ridicat repede, inaintea celorlalti.
   In continuare se simtea prost in uniforma, dupa toti anii ăștia, deși știa ca trebuia sa se fi obișnuit pana acum; dar situatia prezenta era deosebit de expusă și neobișnuita.
   In holul din fata salii erau o multime de ziariști, redactori de la presa scrisa și radio și cel putin doua echipe de televiziune. Și-a dat seama c-o studiau, ca se mirau ce cauta acolo.
   Hiene! Au venit dupa halca de carne!
   Și-a indepartat gandul din minte și s-a indreptat către sala.
   Inspectorul Q s-a strecurat pe langa ea și i-a tinut ușa.
   - Du-te și așaza-te in primul rand, i-a spus incet.
   L-a privit naucita.
   - O sa fim singurii pe locurile pentru public.
   A facut cum i se spusese. Judecatorul statea direct in fata ei, procurorul la stanga și apararea in dreapta.
   Mai fusese in sala asta de nenumarate ori, ca martora in diverse procese. Dar nimic nu se compara cu cel de acum.
   A aruncat o privire spre ușa din spatele bancii apărării. Ducea la o sala de așteptare, care era legata direct de inchisoarea Kronoberg, prin intermediul Puntii Suspinelor. In felul acesta, ii puteau aduce pe cei aflati in custodie direct in sala de ședinta de maxima siguranta, fara a fi nevoiti sa treaca prin multimea de afara.
   Tu ești acum acolo in spate. Intelegi ce se intampla?
   Incaperea s-a umplut rapid - reporteri cu echipament de inregistrare, desenatori de tribunal cu blocuri mari de desen in fata. Glumeau, sporovaiau, fașaiau hartii și totul semana cu o cascada.
   Nina s-a aplecat spre inspectorul Q.
   - Cine-i avocatul desemnat din oficiu? l-a intrebat șoptit.
   - Mats Lennstrom.
   - Asta cine-i? Ce știm despre el?
   Pana sa apuce Q sa-i raspunda, s-a deschis ușa din spatele tribunei judecatorului - judecatorul și grefierul și-au ocupat locurile. Un moment mai tarziu, din sala de așteptare a intrat un barbat brunet, imbracat in costum, urmat de un gardian, care a condus-o pe Julia la locul ei.
   Instinctiv, Nina s-a aplecat in fata. Doamne, in ce hal arata! Parul ii era ravașit și nespalat, uniforma de inchisoare era botita, parca dormise in ea. Ninei i s-a pus un nod in gat.
   - De ce n-a primit un alt avocat? Tipul asta se descurca cu un asemenea caz?
   Q i-a facut semn sa taca.
   A intrat și Angela Nillson, procuroarea; s-a așezat, și-a aranjat fusta pe coapse. De data asta, purta un costum bleu-gri.
   Judecatorul de §edinta a lovit cu ciocanelul in masă și s-a facut liniște.
   O privea intens pe Julia - o vedea dintr-o parte, iar ochii acesteia ii pareau lucioși și goi. Parul dezordonat și gulerul mult prea mare al uniformei ii dadeau un aer de inocenta.
   Doamne, cat ești de slaba! Cred ca nu mananci nimic. Pun pariu ca mancarea ti se pare gretoasa.
   Judecatorul și-a dres glasul și a inceput sa explice formalitatile, procedura de arest preventiv și partile implicate. Nina nu-și lua ochii de la Julia.
   - Nu merge, i-a șoptit lui Q.
   - Pleci in secunda asta daca nu ești in stare sa-ti tii gura, i-a șuierat el, iar Nina s-a conformat.
   Angela Nillson a inceput pe un ton monoton:
   - Domnule președinte, propun arestarea preventiva a Juliei Lindholm pe baza suspiciunii de a fi comis un asasinat in Bondegatan, Stockholm, la data de 3 iunie. În motivarea cererii mele va amintesc ca pedeapsa pentru aceasta infractiune este mai mare de 2 ani. Voi face referire și la cele doua motivatii pentru care cerem arestul preventiv al suspectei, dupa cum reiese din propunerea inaintata: pericolul de intelegeri secrete și cel de recidiva. Propun, de asemenea, ca tribunalul sa-i impuna Juliei Lindholm anumite restrictii.
   Nina și-a tinut respiratia și a așteptat reactia Juliei.
   Nimic.
   Judecatorul s-a intors spre avocat.
   - Domnule Lennstrom, aveti cuvantul; va rog sa prezentati pozitia acuzatei.
   - Va multumesc. Obiectam la propunerea de arest preventiv adusa de acuzare. Nu exista motive intemeiate pentru a suspecta...
   Și-a pierdut șirul gandurilor și a început sa răsfoiască prin hartii.
   Nina a gemut pe dinauntru.
   - Care este pozitia acuzatei fata de motivul cauzei? a intrebat judecatorul.
   Avocatul a ezitat.
   - Domnule președinte, aș prefera ca aceasta cauza să fie judecata in ședinta inchisa, a spus el, privind spre bancile publicului.
   Judecatorul s-a intors spre procuroare. Angela Nillson s-a fatait ușor pe scaun și l-a privit furioasa pe Lennstrom.
   - Luand in considerare natura confidentiala a anchetei preliminare, acuzarea preferă și ea o ședinta inchisa.
   Judecatorul s-a intors spre bancile publice.
   - Atunci trebuie sa le cer publicului și membrilor presei sa paraseasca sala, a zis §i a lovit cu ciocanelul in masa.
   In secunda urmatoare sala s-a umplut de rumoare; Nina n-o scapa pe Julia din ochi. Nu paăea sa își dea seama de mișcarea din jurul ei.
   - Sa revenim la motivul cauzei, a spus judecatorul.
   Avocatul și-a lasat pixul scump pe hartiile din fata lui și l-a privit pe judecator drept in ochi.
   - Problema e ca este prea bolnava clienta mea pentru a putea emite o opinie in chestiunea vinovatiei. O conversatie cu ea este imposibila.
   - Ce vreti sa spuneti?
   - Am fost numit in acest caz sambata. Incerc de atunci sa comunic cu ea, dar nu cred ca intelege cine sunt. Am motive sa cred ca clienta mea are nevoie de asistenta psihiatrica imediata.
   Judecatorul a rasfoit prin dosar.
   - Credeam ca a fost pusa deja sub tratament. La spitalul din Sodermalm, imediat dupa arestare?
   - Clienta mea are o istorie indelungata de probleme psihiatrice, a continuat avocatul. E in concediu medical de la politie de aproape 2 ani, pe motive de stres. A fost internata la psihiatrie pentru depresie. Am motive serioase sa consider ca acest tratament trebuie reinceput imediat.
   - Ce v-a condus la aceasta concluzie?
   Lennstrom s-a jucat cu pixul.
   - Clienta mea face referire in mod repetat la alta femeie, care a fost prezenta in apartament in noaptea respectiva. O numește pe aceasta femeie „aia rea", „nemernica aia", dar nu i-a spus niciodata pe nume.
   Judecatorul de ședință a privit-o lung pe Julia.
   - Așadar, considerati ca... ar putea avea mai multe...?
   - Exista o incompatibilitate aici - sistemul de justitie criminala nu permite ca o persoana bolnava sa fie tratata in arest preventiv, chiar și intr-o institutie spitaliceasca.
   Judecatorul s-a intors spre Angela Nilsson.
   - Acuzarea este de aceeași parere cu apararea?
   Femeia a scos un oftat dramatic.
   - Chestia asta cu auzitul vocilor devine din ce in ce mai comuna.
   - Ce vreti sa spuneti? a intrebat-o judecatorul, ridicand din sprancene.
   -Julia Lindholm a decis sa nu coopereze cu anchetatorii. N-aș dori sa speculez asupra motivelor ei.
   - Inteleg, i-a raspuns judecatorul. Pe ce motive își bazeaza acuzarea cererea de arest preventiv?
   Doamna Nilsson și-a pus hartiile in ordine inainte de-a vorbi.
   - David Lindholm a fost gasit mort la reședinta lui, joi, 3 iunie, la ora 3:39 a.m. Raportul postmortem preliminar indica faptul ca a fost împușcat in cap, ceea ce a fost cauza directa a decesului. Dupa aceea, cadavrul a mai fost împușcat o data, in spate.
   - Este posibil ca alta femeie sa fi fost prezenta, cand a fost tras glontele fatal? a intrebat judecatorul.
   Angela Nilsson a dat o pagina; liniște adanca.
   - Suspecta a fost retinuta la locul crimei. Tot acolo a fost gasita o arma de tipul Sig Sauer 225, iar investigatia criminalistica preliminara a stabilit ca pe arma se aflau amprentele acuzatei. Revolverul este inregistrat ca fiind arma de serviciu a acuzatei. Laboratorul national de criminalistica va stabili daca aceasta este de facto arma crimei, dar calibrul se potrivește cu gloantele găsite pe parcursul anchetei post-mortem; pe de alta parte, mai lipsesc doua gloante din incarcator.
   In sala s-a lasat o liniște de mormant. Grefierul își lua notite. Undeva zbarnaia un ventilator.
   - Mai este și situatia privitoare la fiul suspectei, a continuat Angela Nilsson, dupa o scurta pauza. Baiatul, Alexander Lindholm, in varsta de 4 ani, nu a fost vazut de la asasinarea tatalui sau, in prezent fiind in continuare disparut.
   Nina s-a aplecat inainte. Julia își ridicase capul cand procuroarea a pomenit numele copilului și acum privea de jur imprejur in sala. S-a uitat la avocatul de langa ea, de parca-l vedea pentru prima data, apoi s-a ridicat. Barbatul i-a pus o mana pe umar, convingand-o sa se așeze.
   - Așa cum stau lucrurile, nu intentionez sa emit vreo suspiciune legata de disparitia copilului, a continuat procuroarea. Mai exista inca posibilitatea de a gasi o explicație coerenta pentru disparitia lui, dar, daca Alexander Lindholm nu este gasit in viata in viitorul foarte apropiat, voi face cerere de extindere a anchetei preliminare pentru a include asasinarea sau rapirea lui Alexander Lindholm...
   De cate ori era pomenit numele fiului ei, Julia privea de jur imprejur in sala. Intr-un târziu, și-a mutat scaunul în așa fel incat a vazut-o pe Nina.
   Nu, Julia, nu acum!
   Mesajul nu a functionat. Julia s-a ridicat și a facut un pas nesigur spre ea. Avea ochii mari și nevinovati, așa cum fusesera atunci cand nu avusese curajul sa sară de pe o capita și când statea cu varfurile picioarelor spre interior, ori de cate ori ii era frica sau trebuia sa faca urgent pipi.
   Julia, aduna-te! Nu te pot ajuta acum.
   - Acuzata este rugata sa stea jos in timpul ședintei, a spus judecatorul.
   Julia a inaintat spre banca publicului, cu pași ezitanti.
   - Alexander? Unde-i Alexander? Nu!
   L-a lovit pe avocat peste brat cand acesta a vrut s-o traga in jos, pe scaun.
   Nina și-a încleștat mainile, neajutorata. Julia își inrautatea situatia, refuzand sa coopereze. Tot ce avea de facut era sa spuna in fata tribunalului ce fel de viata dusese. Nimeni nu avea nimic de câștigat daca-l proteja pe David, cu atat mai putin ea.
   Nina și-a ridicat ochii din nou. Doi gardieni, care pana atunci statusera langa ușă, au luat-o de brate și au aplecat-o in fata.
   S-a luptat cu ei. Incerca sa se elibereze și scâncea. Barbatii au așezat-o pe scaun și ea s-a prăbușit intr-o parte.
   Trebuia sa faci plangere. Trebuia sa ma asculti. Aș fi fost langa tine. Trebuia ca autoritatile sa te creada, pana la urma.
   Doamne, de ce nu m-a lovit pe mine? Cel putin cateva vanatai serioase, in cel mai bun caz cateva coste rupte.
   Ce-ti face tie e și mai rau. Intra la alt capitol. Nu poate sa te inchida in halul asta. Sechestrare ilegala, folosirea fortei fizice...
   Deodata, Julia a inceput sa se aplece intr-o parte.
   S-a prăbușit pe jos cu un sunet surd, a ramas pe-o parte, cu picioarele stranse la piept. Nina a sarit in picioare.
   Unul dintre gardieni a apucat-o de brat, ca s-o traga în sus, dar ea n-a reactionat. Colegul lui s-a apropiat, a luat-o de celalalt brat și a ridicat bastonul ca s-o loveasca.
   Sus, Julia, scoala-te!
   S-a lasat o liniște profunda in sala. Toti inghetasera pe scaunele lor. Singura care se mișca era Julia - picioarele ii zvacneau spasmodic, necontrolat. Instantaneu, gardienii i-au dat drumul și s-au indepartat de ea.
   Zacea in continuare pe podea, cu capul pe spate, corpul i se zguduia spasmodic. Nina a gemut. O, Doamne, ce-ti fac?
   - Medici, in sala! a spus judecatorul la un microfon, care era conectat, in mod evident, la un sistem din exterior.
   Parea neliniștit.
   Involuntar, Nina a facut un pas spre Julia, dar Q a apucat-o de mana.
   - Stai jos, i-a șoptit.
   Judecatorul a strigat:
   - Va rog, trimiteti un doctor sau un paramedic in sala!
   Nina s-a așezat la locul ei, complet paralizata, in timp ce un paramedic a intrat in sala alergand, cu o geanta in mana. S-a aplecat asupra trupului care se mișca spasmodic și a vorbit intr-un radio.
   - Avem o criza tonico-clonica, a spus el, tinand radioul cu o mana; cu cealalta o examina pe Julia. Repet, avem o criza tonico-clonica generalizata primara. Am nevoie de ajutoare și imediat de o ambulanta. Repet, imediat!
   - Scoateti-o prin ușa laterala, a zis judecatorul.
   Statea in picioare, in spatele biroului, ingrozit de scena.
   - Grabiti-va!
   Au aparut alti doi paramedici cu o targa. Au ridicat-o și Nina a observat ca Julia era rigida, intepenita intr-o pozitie nefireasca, cu un brat și un picior intinse.
   Apoi, in timp ce-o puneau pe targa, se parea ca spasmele au cedat putin, pentru ca trupul i s-a relaxat; Nina nu putea fi insa sigura. Julia a fost scoasa din sala de ședinta.
   Dupa ce s-au inchis ușile, sala a fost cuprinsa de o liniște profunda. Gardienii ramasesera cu ochii pironiti asupra ușii pe care disparuse Julia. Procuroarea statea incruntata pe un colt de scaun și privea banuitoare spre locul unde zacuse Julia. Mats Lennstrom era in picioare, cu spatele la perete.
   Judecatorul s-a așezat și a lovit cu ciocanelul in masa.
   - Ei bine, a inceput el, nesigur, putem sa tragem concluziile ședintei... Angela?
   Procuroarea a dat din cap.
   - Apararea?
   Avocatul s-a grabit spre locul lui. Și-a trecut mana prin par și a inceput:
   - In concluzie, aș dori sa subliniez ca clienta mea nu a recunoscut in niciun fel responsabilitatea pentru acuzatiile aduse de doamna procuror. Dar, daca ar fi sa acceptam propunerea acuzarii, solicit tribunalului sa ordone imediat o ancheta asupra clientei mele, conform paragrafului 7. De asemenea, solicit tratament imediat, intrucat starea sa mentala la data crimei justifica o examinare de urgenta.
   - Ședinta se suspenda, a spus judecatorul, lovind din nou din ciocanel.
   A disparut in biroul sau pentru a se calma și a bea o ceașcă de cafea, inainte de a anunta decizia.
   - Plec, a spus Q. Am de luat un interogatoriu.
   S-a ridicat și a luat-o spre ieșire.
   Nina a ramas pe scaun, incapabila să se miște. Inima ii batea de-i sarea din piept și era lac de transpiratie.
   N-avea habar ca Julia suferea de epilepsie.
   N-avea habar ca Julia-și daduse demisia.
   N-am știut ca era atat de bolnava.
   Nu știu nici cele mai elementare lucruri despre ea! N-o cunosc!
   Poate ca Julia ei nu exista, acea Julia care nu se certa niciodata, care se aștepta mereu ca sa rezolve cei din jur lucrurile neplacute. Poate ca s-a dus sau poate nici n-a existat. Julia ei nu era capabila sa-l impuște pe David.
   Julia ei n-ar fi fost in stare sa-i faca vreun rau copilului, dar daca femeia asta era o alta Julia, una distructiva?
   S-a fortat sa respire adanc.
   Am incredere in sistem. Știu ca exista justitie. Și aici suntem in inima ei.
   Din acel moment, a știut precis ce avea sa urmeze.
   Dupa ce judecatorul se va liniști și va mai bea o a doua ceașcă de cafea, ușile se vor deschide, presa va putea intra, Julia va fi arestata preventiv pentru suspiciune de crima și cazul va ajunge la judecata cel mai tarziu pe 21 iunie.
   Era exclus ca ancheta preliminara sa se poata finaliza in doua saptamani, iar asta insemna ca arestul preventiv se va prelungi de cateva ori, pana ce acuzarea va avea un caz atat de solid, incat sa nu i se mai dea drumul niciodata.
   O alta Julia, nu mai era Julia ei.
   Nu mai putea ramane in sala de judecata niciun minut, nicio secunda. S-a ridicat și a fugit spre ieșire.

   Annika statea pe o canapea veche in fata biroului inspectorului Q la etajul al treilea din sediul central al politiei.
   Și-a lasat capul pe spate și a inchis ochii. La cât incepuse ziua de mizerabil, pana la urma lucrurile nu aratau prea rau.
   Pe la mijlocul saptamanii, copiii aveau sa se intoarca la vechea lor gradinita. Directoarea paruse placut surprinsa, probabil se gandea ca vor spori veniturile gradinitei. Il inscrisese pe Kalle la școala Eira, ceva mai departe pe Kungsholmen, urma sa inceapa din toamna.
   Daca lui Thomas nu-i convenea, putea s-o impuște.
   Gasise și un apartament. Bani sa ai, ca se gaseau apartamente de inchiriat chiar și in buricu' targului, mai ales daca erai dispus sa plătești o suma nerușinată și cu atat mai mult daca era pe contract de firma. Luase un apartament de trei camere pe Vasterlanggatan, in centrul Gamla Stan, chiria era de 20 000 de coroane pe luna, pe termen nelimitat. O suma imensa, bineinteles, dar mai avea niște rezerve. Odata ce totul se va lamuri cu firma de asigurari, va cumpara exact ce fel de apartament își dorea.
   Pe care ea și-l dorea.
   A inspirat adanc și a așteptat sa vada cum se simtea.
   Singura, fara el.
   A strans din dinti, ca sa nu planga.
   Copiii mei. N-or sa fie îngrijiți de una ca tine. O sa fac cerere pentru custodie unica. Nicio secunda mai mult. O sa-i iau.
   A incercat sa respire calm.
   Își luase concediu de maternitate cat putuse de mult. Intotdeauna statea acasa cu ei cand erau bolnavi. Nu ii neglijase niciodata, intotdeauna ii ducea la gradinita curați și intregi.
   Nu-mi poate lua copiii. Nu are niciun motiv. Ar trebui sa probeze ca sunt complet nepotrivita pentru a-i create, altfel câștig.
   Inspectorul venea pe culoar cu o cana de cafea in mana.
   - Vrei și tu?
   A negat din cap.
   - Trebuie sa ajung acasa, la copii. Așa ca vreau sa terminam repede.
   Q a descuiat incaperea și s-a așezat la birou. L-a urmat și s-a așezat pe scaunul de-acum familiar.
   - Așadar, a fost arestata preventiv, a spus Annika. Banuiesc c-or s-o condamne cat ai bate din palme. Spre deosebire de David. La urma urmei, toate acuzatiile impotriva lui au fost retrase.
   Q și-a facut de lucru cu un reportofon aflat in stanga calculatorului.
   - Unu doi, unu doi, a zis și a derulat banda pentru a se asigura ca suna corespunzator.
   - M-am intalnit cu omul pe care l-a batut David de era sa-l omoare, da' n-ai de ce sa-ti faci griji. Aura lui e bine mersi, la locul ei. Nimeni nu vrea sa știe cum era David, de fapt.
   Q s-a aplecat spre ea.
   - Acum vorbim despre incendiul din casa de pe Vinterviksvagen. Te rog, raspunde-mi la intrebari, bine?
   A aprobat din cap.
   Q a dat drumul aparatului și a trecut prin intrebarile preliminare - numele persoanei interogate, data, ora și locul, apoi i-a pus prima intrebare.
   - Poti sa-mi spui ce s-a intamplat in noaptea de joi, 3 iunie, anul curent?
   Annika și-a mușcat buza.
   - Poti sa inchizi jucaria aia o secunda?
   Q și-a lasat capul in jos, in mod demonstrativ, apoi a apasat pe butonul de pauza.
   - Ce-i?
   - Crezi ca-i in ordine ca tu sa faci interogatoriul asta cu mine?
   - De ce n-ar fi?
   - Ma gandesc, nu ar fi invalidat din cauza relatiei noastre speciale?
   Barbatul s-a lasat pe spate și a ridicat din sprancene.
   - Vorbește pentru tine. Am avut relatii speciale cu alti ziariști, nu cu tine. Spune-mi ce s-a intamplat in noaptea aia.
   A pornit din nou reportofonul.
   Annika a inchis ochii cateva secunde, incercand sa localizeze amintirile, pe care le pusese la pastrare.
   - Eram pe coridorul de la etaj. Era intuneric. Ma spalasem pe dinti, fara pasta, ca se terminase, eram pe cale sa intru in dormitor...
   - Sotul tau era acasa?
   A clatinat din cap.
   - Nu. Ne certaseram rau, ceva mai devreme. Plecase. Amandoi copiii au vrut sa doarma cu mine și i-am lasat.
   - Așadar, copiii...?
   - Erau in patul dublu din camera noastra.
   - Cat era ceasul?
   A oftat și s-a gandit o secunda-doua.
   - Ti-am trimis un e-mail cu un articol. Cred c-a fost cam la jumatate de ora, 45 de minute dupa.
   S-a intors spre calculator și a deschis folderul de mail.
   - A venit la 2:43. Așadar, stateai pe culoarul de la etaj al casei tale, la 3 și un sfert, 3 jumate dimineata și pe urma ce s-a intamplat?
   Și-a lins buzele.
   - S-a auzit o lovitura de la parter. Ca o fereastra sparta. Am inceput sa cobor 4 sau 5 trepte, pana mi-am dat seama ce se intamplase.
   - Și ce se intamplase?
   - Cineva sparsese geamul. Fereastra cea mare de langa ușa de la intrare. Sticla se impraștiase peste tot. Am coborat in fuga restul treptelor, dar nu am putut vedea pe nimeni afara.
   - Cum ai reactionat?
   - La inceput, am fost doar mirata. Dupa aia, furioasa. Nu m-am speriat pana cand am auzit o alta lovitura, la fereastra camerei lui Ellen.
   - Erai in picioarele goale?
   Annika l-a privit surprinsa.
   - Da, sau... cred ca aveam ciorapi.
   - Te-ai taiat in sticla?
   A inteles unde batea și a simtit cum i se urca sangele in cap.
   - Nu, da' nu mint.
   - Dupa aia ce s-a intamplat?
   - S-a spart și fereastra din camera lui Ellen. Am fugit inapoi sus. Ușa era deschisa și am vazut fereastra sparta. Ceva a zburat in camera. Era ceva inchis la culoare, dreptunghiular și avea o coada care ardea.
   Q își rodea capatul pixului.
   - Ce crezi ca era?
   Annika a inghitit.
   - Am inteles cand s-a izbit de podea și s-a spart. Abia am apucat sa inchid ușa inainte sa izbucneasca flacarile.
   - Geamul era deja spart? Nu a fost spart de bomba incendiara?
   - Nu m-am gandit la asta, da' așa e. Geamul era deja spart.
   - Și asta era camera din coltul de nord-est al casei?
   Annika s-a oprit.
   - Da, așa e, cea mai apropiata de colt.
   - Și pe urma?
   A strans din ochi.
   - Camera lui Kalle. A zburat o caramida prin geam și a cazut in pat. Sticla a urmat cateva secunde mai
tarziu. A lovit peretele de deasupra patului și s-a spart instantaneu.
   - Ce s-a intamplat cand s-a spart sticla?
   Annika vedea flacarile in fata ochilor, felul cum focul urma vaporii de benzina, perdelele §i biblioteca arzand.
   - Totul era in flacari. Mirosea a benzina și totul ardea.
   - Camera lui Kalle e cea care da spre sud-est?
   - Da.
   - Ce ai facut pe urma?
   A clatinat din cap.
   - M-am dat inapoi. Caldura era groaznica. M-am gândit la copii și am fugit in dormitor.
   - Ai inchis ușa camerei lui Kalle?
   L-a privit pe Q cu ochii mari.
   - De fapt, nu cred c-am inchis-o.
   - Da' pe-a lui Ellen ai inchis-o.
   S-a scarpinat in cap.
   - Cred ca da.
   - Și atunci de ce nu și pe a lui Kalle?
   - Nu știu. Era groaznic de cald. Am vrut sa ajung repede la copii.
   - Și ce-ai facut cand ai ajuns la ei?
   - I-am trezit și i-am coborat pe terasa cu cearceafuri.
   - Pe amandoi in același timp?
   - Nu, pe Kalle intai și pe urma pe Ellen.
   - Și tu?
   - Am sarit.
   - Ai sarit.
   - Da, și am aterizat pe masa de pe terasa. Atunci l-am vazut.
   - Pe cine?
   - Pe Wilhelm Hopkins, vecinul nostru. Statea acolo, ascuns in tufișuri. Sunt absolut convinsa ca el a pus focul.
   Q a privit-o atat de intens, incat a simtit cum incepea s-o manance pielea.
   - Am terminat?
   - Ce faceai atat de tarziu, de nu te culcaseși?
   - Ti-am spus deja. Am lucrat, dupa aia ti-am trimis articolul tie și la redactie.
   - Da, la 2:43. Ce ai facut intre ora aia și 3:30?
   I s-a pus un nod in gat.
   - Am stat și-am plans, i-a raspuns cu vocea stinsa. Ne certaseram, Thomas și cu mine și eu... ei, mi-a parut rau. Imi plangeam de mila.
   - Pentru ca te parasise?
   Annika a zambit.
   - Da, cam așa.
   - Vreun gand de razbunare?
   - Pentru ce?
   - Pentru faptul ca te-a parasit. Pentru ca te-a lasat singura.
   - Nu. Deloc.
   Inspectorul a oftat și a luat cateva foi de hartie de pe birou.
   - Știi ce sunt astea?
   A negat din cap.
   - O sentinta data de tribunalul districtual din Eskilstuna. Acum 9 ani, ai fost gasita vinovata de omor și ai primit o sentinta cu suspendare.
   Stătea nemișcată, mintea i-o luase razna.
   Despre ce-i vorba? Incotro ne indreptam? Ce urmeaza?
   - Exista o declaratie foarte interesanta a unui martor in raportul asta, i-a spus Q. Ofiterul de politie care a venit primul la fata locului dupa moartea prietenului tau: știi ce zice ca ai fi spus? De ce l-ai lovit atat de tare, incat a cazut in cuptorul de topitorie?
   Dintr-o data, se afla acolo, in arșita verii, in topitoria abandonata din Halleforsnas, praful facea valatuci prin aer și ea tinea in brate pisica moarta. „Nu trebuia sa-mi atace pisica. Nu trebuia sa se atinga de Whiskas. Intelegi?“ i-a citit Q.
   - Imi dai niște apa, te rog?
   - Ai recunoscut atunci ca voiai sa te razbuni. De data asta pretinzi ca n-ai avut niciun gand de razbunare?
   - E o diferenta intre cineva care-ti omoara pisica și cineva care te parasește, nu?
   Q a privit-o lung cateva secunde.
   - Mult mai multi oameni comit crime pentru cel de-al doilea motiv.
   A simtit cum incepea sa se invarta incaperea cu ea.
   Ce vrea sa spuna? Ce vrea sa faca?
   - Hopkins era. Hopkins ne-a dat foc la casa.
   - Hopkins a chemat pompierii, i-a raspuns Q.
   - S-o fi simtit vinovat.
   S-a lasat liniștea.
   - Ce-i? a zis Annika intr-un tarziu. Care-i treaba?
   - Pentru ca nu avem niciun martor și niciun fel de dovezi de ordin criminalistic, nu exista motive evidente de suspiciune și asta inseamna ca nu am motive sa te retin. Ești libera sa pleci.
   Annika statea nemișcată și-l privea.
   - Libera sa plec? De ce n-aș fi libera sa plec? Ce s-ar fi intamplat cu copiii mei daca nu eram libera sa plec?
   Q parea pus in incurcatura.
   - Avem o ancheta preliminara in derulare, e vorba de incendiere și posibil tentativa de omor, dar procurorul nu a luat inca o decizie. Anumite infractiuni se pedepsesc cu inchisoare pe viata. Cineva a pus focul și tu erai acolo. Intelegi ce spun?
   Aproape c-a pufnit in ras.
   - Ești nebun? Vrei sa spui ca sunt suspecta? Sunt singura suspecta? Adica sunt suspectul oficial? Asta încerci sa-mi spui?
   - Nu, oficial nu, cel putin pentru moment. Dar incendiul a fost pus de cineva care avea un motiv. Ești prima pe lista suspectilor neoficiali.
   A privit pe fereastra. Incepuse sa ploua din nou.
   O sa fac cerere de custodie unica. O sa-i iau. Copiii mei. Nu vor fi crescuti de una ca tine. Nicio secunda mai mult.
   - Nu se intampla nimic pana ce anchetatorii nu primesc rezultatele criminalistice. Ma tem ca treaba asta poate dura. Apoi, cand știm mai multe, exista 3 alternative: sau ești acuzata, sau ești declarata nevinovata. Sau cazul se inchide din lipsa dovezilor. Dar in situatia asta vor mai fi indoieli asupra ta, dar nu suficiente pentru a te trimite in judecata.
   - N-am facut-o eu. Nu eu.
   - Ca sa vezi, a spus Q, și s-a ridicat in picioare. Aproape toti spun așa.

Partea a doua

NOIEMBRIE

   JULIA LINDHOLM, ACUZATA DE CRIMA DUBLA
   Acuzarea cere închisoare pe viata
   Actualizat 15 noiembrie, ora 09:54

   Procesul pentru crima comisa împotriva comisarului de politie David Lindholm se apropie de sfarșit. Împotriva Juliei, sotia lui Lindholm, au fost formulate ieri, de catre Tribunalul Municipal Stockholm, doua capete de acuzare pentru crima și rapire în forma agravata.
   Conform procuroarei Angela Nilsson, Julia Lindholm și-a împușcat și ucis sotul, în dimineata zilei de 3 iunie, anul curent. În zilele premergatoare, și-a rapit și ucis fiul, Alexander, în varsta de 4 ani, ca apoi sa-i ascunda trupul.
   Raportul psihiatrului criminalist este partial confidential, dar din sectiunile publicate am putut deduce ca Julia Lindholm sufera de o boala psihica. Aceasta nu este, însă, suficient de severa încât sa justifice internarea femeii într-o clinica securizata.
   „Luand în considerare brutalitatea crimei și vulnerabilitatea victimelor, singura sentinta rezonabila este închisoarea pe viata", a declarat Angela Nilsson pentru kvallspressen.se.
   Ancheta a durat atat de mult pentru ca au fost așteptate rezultatele examenului psihiatric, cat și testele de laborator, efectuate de Laboratorul National de Criminalistica.
   Una din surse ne-a indicat ca ofiterii anchetatori au așteptat multa vreme ca Julia sa marturiseasca unde a ascuns trupul lui Alexander.
   „În ziua de azi a devenit posibil ca o persoana sa fie judecata pentru crima, chiar și în absenta unui cadavru", ne-a declarat profesorul de criminalistica Hampus Lagerback. „Cazul Thomas Quick a dovedit-o."
   Avocatul Juliei Lindholm, Mats Lennstrom, a ridicat obiectii la decizia de judecare.
   „În ceea ce privește asasinarea lui Alexander, nu exista martori, niciun fel de explicate la cele întâmplate, nu sunt probe de ordin criminalistic. Voi cere ca aceasta acuzatie sa fie scoasa din discutie." 
   Procesul este prevazut pentru lunea viitoare, 22 noiembrie, la ora 10:00, în sala de maxima securitate a Tribunalului Municipal Stockholm.

Luni, 15 noiembrie

   Ploaia se transformase intr-o ninsoare abundenta, prima din acea iarna. Fulgii se topeau in momentul in care atingeau asfaltul, formand baltoace cenușii-maro.
   Nina și-a tras fermoarul pana la barbie și și-a afundat mainile in buzunarele jachetei.
   Azi or sa fie o groaza de accidente de circulatie, daca treaba asta mai dureaza mult.
   Și-a privit ceasul, fara sa scoata mana din buzunar.
   Tura ei incepea abia la 4. Mai avea timp.
   Ii clantaneau dintii. E doar frigul, nimic altceva.
   Bergsgatan mergea la deal, de la Scheelegatan pana la Parcul Kronoberg. Intrarea in sediul politiei era undeva, la jumatatea dealului: cum de respira deja atat de greu?
   Bate vantul din fata și probabil ca-s și cam stresata.
   Nu mai vorbise cu Julia de la intalnirea aceea groaznica din celula. Restrictiile devenisera extrem de severe, dupa arestarea ei preventiva, dar ea aflase prin intermediul lui Holger ca femeia își petrecuse aproape tot timpul sub ingrijire psihiatrica sau in spitalul inchisorii. Nu i se permisese nici macar o singura vizita, fie și din partea parintilor.
   - Incearca sa faca un caz exemplar? o intrebase Holger.
   - Nu știu, posibil.
   Dar acum restrictiile fusesera ridicate, pentru ca acuzatia fusese formulata, procesul era iminent, iar ancheta preliminara fusese facuta publica. Doar evaluarea psihiatrica premergatoare era confidential, dar Nina reușise s-o vada, gratie lui Holger.
   - Am venit s-o vad pe Julia Lindholm, i-a spus aceluiași gardian de la receptie.
   Barbatul a strans din buze și a disparut in biroul din spate, lasand-o sa aștepte.
   O gardiana, alta decat data trecuta, a condus-o pe același traseu, pana la o sală obișnuita de vizita de la etajul al șaselea, in vecinatatea sectiei de femei. Nu existau ferestre, doar o masa, doua scaune și o scrumiera din folie de aluminiu.
   - Așteptati aici, va rog, revenim imediat cu detinuta, i-a spus femeia și a inchis ușa.
   Nina s-a așezat pe unul dintre scaune. Sala era rece și se simtea umiditatea. Mirosea a tutun. Doar fum de tigara, nimic altceva.
   Peretii cenușiu cu alb se strangeau in jurul ei. Un bec cu consum redus de energie impraștia o lumina chioara.
   Și-a impreunat, strans, mainile in poala.
   Julia sta aici de 5 luni jumate. Categoric pot sa rezist 4 minute.
   Ancheta conform paragrafului 7, asupra starii de sanatate mentala a Juliei, scosese la iveala faptul ca, dupa crima, era intr-o stare foarte proasta. Diagnosticul fusese obtinut in urma unei foarte amanuntite expertize psihiatric criminalistice.
   Examinarea, facuta de Comisia Nationala de Medicina Criminalistica din Stockholm, avusese loc in luna august.
   Ma-ntreb cum a facut Holger rost de ea. Probabil prin avocat...
   Ușa s-a deschis; lumina de la o fereastra de pe coridor a transformat trupul din ușa intr-o umbra fara fata.
   Nina s-a ridicat.
   Julia a intrat, cu ochii umezi și părul prins in coadă de cal. Parea imbatranita și totuși mai copil. Fara farduri, cu umerii cam ascutiti.
   - Nina, a zis, surprinsa. Ce cauti aici?
   Nina a privit spre gardiana, care se oprise in cadrul ușii.
   - Multumesc frumos. Sun cand am terminat.
   Femeia a inchis ușa și a incuiat-o.
   - Julia, i-a spus Nina și a luat-o in brate. Ma bucur ca te vad.
   Bratele Juliei au ramas pe langa trup.
   - De ce ești aici?
   - Ancheta preliminara a fost facuta publica, așa că acum am voie sa vin sa te vad, i-a spus și s-a dat un pas inapoi. Ce faci?
   Julia s-a intors, s-a dus la peretele de langa masa și i-a pipait suprafata aspra.
   - E din beton, a zis. Fiecare incapere din inchisoare e un modul separat din beton, așa ca fiecare e o celula rezistenta la foc.
   S-a indreptat spre celalalt perete și și-a lasat degetul sa alunece de-a lungul unei crapaturi.
   - Cladirea asta e aici din 1975, da' Stockholmul are inchisoare din 1252. Cred c-a fost fondata de Birger Jarl.
   I-a aruncat Ninei o privire, apoi s-a concentrat asupra peretelui.
   - Toata cladirea de pe Kronoberg acopera o suprafata de 161 000 de metri patrati.
   S-a intors din nou spre Nina.
   - Ma gandesc sa ma inscriu la Arhitectura cand se terming toata povestea asta. La urma urmei, nu cred ca ma mai intorc in politie.
   Pe fata i-a trecut un zambet fugar.
   Nina i-a prins privirea.
   Da, e prezenta. Nu-i dusa.
   I-a zambit inapoi, ușurată.
   - Poate ca-i mai bine. Sa faci ceva diferit.
   - Da' tu ești tot acolo?
   Julia s-a așezat la masa, a luat scrumiera și a inceput sa-i examineze fundul.
   - Da, tura mea incepe dupa-masa, cu predarea schimbului la 4. Daca vremea o tine tot așa, or sa fie multe accidente de circulatie.
   - Pettersson e șef?
   - Pelle Sisulu. Cum te simti?
   Julia a ridicat din umeri.
   - O sa fie așa bine cand o sa ies. Apartamentul e la locul lui, tata a avut grija de chirie...
   Nina a simtit cum i se ridica parul pe ceafa.
   - Deci crezi ca te vor declara nevinovata?
   Julia a lasat scrumiera jos.
   - Bineinteles. Dac-am invatat ceva la Academia de Politie, e ca sistemul de justitie functioneaza. Inteleg ca a trebuit sa ma tina inchisa pe parcursul anchetei și, ca să fiu cinstita, probabil ca-i mai bine așa, atata vreme cât n-au prins-o. Altfel, se intoarce §i ma impușca și pe mine.
   A simtit cum i se strangea inima.
   - Crezi ca-ti vor da drumul sa pleci acasa dupa proces?
   Julia a clipit din ochii mari și albaștri.
   - Da' unde sa ma duc?
   Nina și-a tras scaunul mai aproape de masa, s-a aplecat in fata și i-a luat o mana.
   - Julia, avocatul tau a venit sa te vada? A stat langa tine pe parcursul anchetei preliminare?
   Julia a negat din cap, cu ochii mari.
   Ce avocat inutil! Faptul ca nu a informat-o despre acuzatii e o neglijare a mdatoririlor!
   - Ancheta a demonstrat ca sufereai de o dedublare de personalitate. Știi ce-i aia?
    Julia o privea total nelamurita.
   - Se mai cheama și personalitate multipla. E o afectiune psihiatrica și inseamna ca o persoana are doua sau mai multe personalitati separate.
   - Schizofrenie? a intrebat Julia.
   - Personalitate dubla. E o forma de afectiune psihotica, in care diverse personalitati pot actiona independent una de cealalta. Lucrul asta se poate intampla atunci cand mintea incearca sa ii faca fata unei traume. Daca e nevoie, cealalta personalitate preia controlul.
   - Nu așa s-a intamplat. Nu eu am facut-o. A fost cealalta femeie, aia rea.
   Nina i-a strans mana.
   - E in ordine, inteleg.
   - Nu! a strigat Julia și și-a tras mana. Nu intelegi nimic. A fost acolo și l-a luat pe Alexander cu ea.
   - Unde crezi ca l-a dus?
   - De unde crezi c-aș putea ști? Dac-aș fi știut, ma duceam sa-l aduc inapoi!
   Nina facea eforturi sa ramana calma.
   - Sangele de pe jos. Testele ADN au dovedit ca era al lui Alexander.
   Julia s-a ridicat și a privit-o lung.
   - Nu ma crezi? Tu crezi ca eu i-am facut vreun rau lui Alexander? Ca eu am tras?
   Nina s-a ridicat și ea.
   - Nu cred c-ar trebui sa contezi pe faptul ca-ti vor da drumul. Dovezile sunt destul de solide. Erai acolo, erai intr-o stare mentala instabila, arma ta de serviciu a fost folosita la crima, cu amprentele tale pe ea...
   Julia i-a intors spatele și a sunat pentru a fi luata din incapere.
   - Daca sunt atat de instabila psihic, or sa ma condamne la internare la psihiatrie și o sa ies intr-un an.
   - Nu cred ca poti conta nici pe varianta asta. Concluzia anchetei criminalistice psihiatrice e ca ai comis crima sub un episod temporar de confuzie mentala, dar, cu toate astea, poti fi condamnata la inchisoare.
   Julia a privit-o lung, cu ochii atat de albaștri și stralucitori, incat Ninei i s-a facut rușine.
   - Mai vin sa te vad. N-o sa ma indepartez de tine, orice ai fi facut, sa știi.
   Ușa s-a deschis și Julia a ieșit fara a privi inapoi.

   Ancheta preliminara era departe de așteptarile lor.
   Annika, Berit Hamrin §i Patrik Nilsson erau in redactia de investigatii; fiecare citea o copie a raportului și erau din ce in ce mai frustrati. La aceasta ora a dupa-amiezii, in redactie, era liniște: oamenii invatasera, in sfârșit, ca transmisiile in direct erau permanente și incetasera sa mai strige unii la altii dintr-un capat in altul al salii.
   Toate televizoarele aveau sunetul dat la minimum, iar redactorii ascultau radioul in căști.
   - Cum impartim chestia asta? a intrebat Berit.
   - Eu ma ocup de Q, a raspuns Patrik repede.
   Annika nu mai vorbise din iulie cu inspectorul. Îi ramasese o teama in minte ca avea s-o sune sau ca cineva o sa-i bata la ușă, spunand: „Va aflati sub banuiala oficiala ca..." Nu avea habar cum mergea ancheta și nici nu voia sa știe pana nu se termina totul - ori renuntau la acuzatii, ori o declarau nevinovata.
   - Da-i drumul și suna-l. N-am nicio problema, a spus Annika, incercand sa mentina o expresie neutra.
   - Da' de ce-ai avea o problema daca eu vorbesc cu Q? s-a mirat Patrik.
   - E o idee foarte buna sa vorbești tu cu Politia, a zis și Berit. Intre timp, eu incerc sa gasesc o intrare la Comisia Nationala de Medicina Criminalistica, sa vad daca pot sa aflu ceva despre expertiza psihiatrica.
   - Eu pot sa vorbesc cu avocatul apararii și sa incerc sa obtin un interviu, a spus Annika.
   Patrik a pufnit.
   - Da, vezi sa nu!
   Annika a inceput sa se enerveze.
   - Mai avem și victima, a adaugat Berit. E drept, am scris mult in vara despre David Lindholm, da' poate e momentul sa aducem lucrurile la zi.
   - Ma ocup eu, a sarit Patrik.
   Annika a lasat pixul din mana.
   - Pot sa va intrerup un moment?
   Toti au ridicat ochii. Eva-Britt Qvist ii privea, in expectativa.
   - Salvarea noastra de bau-baul de la ziar, a spus Patrik. Cu ce te ajutam?
   - Maine, la doua, avem adunare generala, la redactorii de zi. Prezenta obligatorie. E vorba despre viitorul nostru, al tuturor.
   A facut un gest larg, cuprinzand toata redactia.
   - Ce facem cu procesul? a intrebat Berit, scotandu-și ochelarii.
   - Am copiii, a spus Annika repede.
   N-avea niciun chef sa piarda zile intregi cu formalitati judiciare, care nu le vor aduce nimic nou, oricum.
   - Atunci, eu pot sa iau analiza expertilor, a zis Patrik.
   - Sunt sigura ca poti, da' nu se ocupa Sjolander? Ce-ar fi sa vezi de actualizarea știrilor pentru website?
   Patrik a marait ceva cum ca redactorii politici ar trebui sa fie lasati sa se ocupe de politica și sa nu fie amestecati in altceva.
   - Daca iei tu sumarul știrilor pentru editia tiparita, atunci fac eu cercetarea și știrile pe scurt, i-a spus Annika lui Berit.
   - Ce faceti voi aici? Va beti cafeaua de dimineata? i-a intrebat Spike și a aruncat o foaie tiparita pe biroul lui Berit.
   - Ce-i asta? a intrebat Patrik și a luat repede hartia.
   - Ucigașul de politiști e liber, le-a spus Spike. Viktor Gabrielsson e in avion, in drum spre Stockholm. Ministerul de Externe a reușit sa-l scoata in sfârșit. N-am crezut ca vor reuși.
   - La dracu', Patrik a sarit in picioare, cu obrajii imbujorati. Avem idee cand trebuie sa aterizeze?
   Viktor Gabrielsson, un gangster marunt, aparuse periodic in ultimii 10 ani pe fluxul de știri - condamnat pe baza unor probe dubioase pentru complicitate la uciderea unui ofiter de politie langa New York. Facuse 18 din cei 50 de ani și se zbatuse permanent pentru a fi transferat in Suedia.
   - Doamne, cati asasini de politiști o sa avem in ziarul de maine! a spus Annika. Cum sa facem sa nu-i incurce lumea?
   - E o mare diferenta - un caz e in State, altul e in Suedia, i-a raspuns Patrik.
   - Avionul a decolat de la Boston acum 5 ore, le-a spus Spike.
   - Bine, atunci pornim, s-a oferit Patrik.
   - Și cu David Lindholm cum ramane? a intrebat Annika.
   - Nu poti sa te descurci singura? i-a raspuns Patrik, tragandu-și haina pe el și gesticuland din mana spre redactia foto.
   Dupa plecarea lui, totul s-a liniștit in redactie. Berit și Annika s-au privit.
   - Nu-l lua așa de tare, i-a spus Berit intr-un tarziu. E tanar și entuziast.
   - Pe bune? E cu un an mai mare decat mine.
   Berit a ras.
   - Bine, poate pare mai copilaros, atunci. Vrei sa preiei chestia cu David?
   Annika a zambit cam silit.
   - Ca sa fiu cinstita, e mai interesant decat Viktor Gabrielsson, dar am incercat sa public cate ceva despre trecutul lui murdar și m-am lovit de-un zid. Tu crezi ca Julia Lindholm ar putea fi nevinovata?
   Berit a privit-o pe deasupra ochelarilor.
   - Nici cat negru sub unghie.
   Annika și-a luat geanta și s-a mutat la masa redactorilor de zi. Și-a scos laptopul cel vechi, s-a conectat la retea și, așteptand sa se incarce, a aruncat o privire prin redactie.
   Eva-Britt Qvist se instalase in biroul de sticla al lui Anders Schyman și vorbea gesticuland; devenise un lucru comun in ultima vreme. Schyman se lasase pe spatarul scaunului, arata obosit și plictisit, alt lucru comun in ultima vreme.
   Dupa vacanta de vara, conducerea ziarului anuntase reduceri masive, mai ales in partea editoriala, ceea ce adusese cateva zile de panica in randul ziariștilor. In mod ciudat, redactorul-șef nu facuse nimic pentru a calma spiritele. Lasase zvonurile să circule și sindicatul să-și faca de cap, pana ce toata redactia era in haos. In timpul unei ședinte de sindicat pe care o conducea, Eva-Britt Qvist izbucnise in lacrimi, nu pentru ca se simtea amenintata - in calitate de lider de sindicat postul ei era singurul intangibil - ci pentru ca se gandea la colectiv.
   Spike se enervase in cele din urma și incepuse sa strige ca, daca oamenii nu se trezeau la realitate și nu aduceau cateva știri bune, puteau inchide pe loc rahatul ala de ziar, decât s-o faca incet și dureros, cu reduceri de posturi. Redactorii, editorii, fotografii și administratorii de web s-au intors fiecare la treburile lor.
   - Pe dracu', murim de grija altora, da' noi ne asiguram un viitor liniștit, a spus Spike, și-a pus picioarele pe birou și a mușcat dintr-o pizza supradimensionata.
   - Te-ai lasat de dieta? l-a intrebat Annika, iar in loc de raspuns a primit un deget mijlociu ridicat.
   Dupa ce atmosfera din redactie se stabilizase, era in același timp mai tensionata și mai concentrata. Oamenii erau mai atenti, iar Annika nu avea nimic impotriva. Mai putina barfa și mai multa munca.
   Era total imuna la evenimentele sociale din jurul ei, cum ar fi turneele de bile, paharelul de dupa orele de program și aniversarile. Toate prostiile alea parca se terminasera brusc.
   Excelent! Lasati-ma sa-mi vad de treaba. 
   Pentru prima data in cativa ani, avusese posibilitatea sa lucreze cu program intreg toata toamna, cel putin in saptamanile cat copiii erau la Thomas. Se concentrase asupra unei serii de articole despre deteriorarea treptata a serviciilor sociale oferite de consiliile locale, ca și asupra unei treceri in revista a cazurilor de discriminare in litigiile de munca din Suedia.
   - Ar trebui sa fii al naibii de recunoscatoare pentru haosul din redactie, ii spusese Spike, in ziua in care aparuse cu articolul despre cele noua cazuri in care tribunalul pentru conflicte de munca hotarase ca nu este o problema ca femeile sa fie platite mai prost decat barbatii la munci egale, atata vreme cat ele erau mai putin valoroase pentru angajatori.
   - Crede-ma ca sunt recunoscatoare!
   Daca n-ar fi fost apatia celorlalti, n-ar fi reușit să bage un asemenea articol in ziar, dar cand alternativa insemna pagini goale, pana și articolele cu o tenta feminista erau bine-venite.
   Nu, Annika n-avea nimic impotriva sa se mai scuture din cand in cand sacul cu șoareci.
   Daca aveau de gand s-o dea afara, asta era, dar nu credea ca era cazul. Lucra la ziar de aproape 10 ani și ar fi fost normal sa supravietuiasca daca se hotarau restructurari conforme cu legislatia muncii. Legea asta, referitoare la protectia angajatilor, atat de draga sindicatelor, pornea de la premisa „ultimul venit, primul plecat".
   Situatia ei ar fi in regula chiar daca Schyman ar avea dreptul sa aleaga personal cine ramane și cine pleaca.
   Dovada e ca, daca lucrurile stateau altfel, ar fi fost de mult zburata.
   De cealalta parte, cativa tineri care se simteau importanti, cu Patrik Nilsson in avangarda, pricepusera subit ca se aflau in zona periculoasa și trecusera la modelul indispensabil. Dar ambitia lor nemiloasa nu-i facea nicidecum indispensabili, ci insuportabili.
   Singurul inconvenient al restructurarilor.
   A oftat și s-a conectat la cartea de telefoane. Il cauta pe Mats Lennstrom, avocatul Juliei, de la biroul de avocatura Kvarnstenen. Numarul a sunat ocupat de 8 ori la rand probabil ca (toti ziariștii din tara avusesera aceeași idee geniala de a-i cere un interviu); in cele din urma a reușit sa dea de o secretara, care i-a spus ca avocatul era la tribunal și nu revenea la birou decat a doua zi dimineata.
   Asta era.
   S-a invartit pe scaun, iritata ca Patrik avea dreptate.
   A intrat in arhiva ziarului și a scos articolele scrise despre David Lindholm, in jurul datei mortii. Și iar a dat peste toate faptele lui de eroism, peste apologiile din partea lui Chriser Bure și Hampus Lagerback de la Academia de Politie. A incercat sa-i sune și le-a lasat mesaje.
   Apoi a trecut la contributiile extraordinare pe care politistul le adusese societatii. Criza ostaticilor din Malmo, jaful asupra mașinii de transportat valori...
   Atât.
   Nu se poate sa fie doar atat. Unde sunt restul de fapte de eroism?
   A reluat cautarea, schimband termenii: david lindholm realizari* criminal* cautare. Multe articole, nimic nou. A gasit, in schimb, un articol vechi despre ofiteri de politie sub acoperire. Lindholm era mentionat la finalul articolului ca politist cu o retea cuprinzatoare de contacte in lumea interlopa, care actionase ca om de legatura intre indivizi care voiau sa schimbe taberele și fusese o conexiune intre doua lumi.
   A dat calculatorul deoparte, adancita in ganduri.
   Timmo Koivisto pretinsese ca David Lindholm lucrase pentru mafia drogurilor. Oare era adevarat? Oare mai exista vreo explicatie pentru faptul ca fusese atacat? Cât de bine reușise Lindholm sa mentina echilibrul dintre bine și rau? Ce credea lumea infractorilor despre jocul lui dublu?
   A controlat din nou in arhiva ca sa vada ce se intamplase cu cel care luase ostaticii la Malmo.
   Dupa cateva incercari nereușite, a gasit un articol in Sydsvenska Dagbladet, in care se spunea ca Curtea de Apel mentinuse sentinta data de Tribunalul Municipal. Omul fusese condamnat la inchisoare pe viata, pentru tentativa de omor, luare de ostatici in forma agravata, extorcare in forma agravata și comportament amenintator.
   Pe viata? Valeu! Ma întreb dacă după aia a mai fost prieten atat de bun cu David Lindholm?
   A sunat la Tribunalul Municipal din Malmo și i-a rugat sa-i trimita o copie a sentintei.
   Apoi a cautat informatii despre americanul care facuse public raidul din Botkyrka, dar nu a gasit nimic.
   A ramas cu barbia in palma, privind lung la ecran.
   Oare cum era posibil ca informatia despre american sa scape? Daca cineva din lumea infractionala se apuca sa vorbeasca, nu te apucai sa umpli presa a doua zi.
   E al dracu' de ciudat.
   De ce se apucase Lindholm sa dezvaluie ca primise informatii despre jaful asupra mașinii de transportat valori tocmai de la acel prizonier? Oare era adevarat? Și, daca era adevarat, David era cel care il facuse public? Și ce s-a intamplat cu americanul dupa aia?
   Nici macar nu știa cum il cheama.
   S-a dus la site-ul Organizatiei Nationale Corectionale și a gasit numarul de telefon al inchisorii Tidaholm. I-a raspuns receptia; a cerut sa vorbeasca cu ofiterul de presa și i s-a dat legatura la biroul central.
   - Ofiterul de presa și-a terminat programul.
   - Vai, ce pacat. Asta inseamna ca iar o sa publicam lucruri greșite in ziarul de mâine.
   - Poftim?
   - Americanul condamnat pe viata și aflat la dumneavoastra in inchisoare, ala care era in termeni buni cu David Lindholm, știti care. Avem un articol despre el mâine și mi se parea normal sa verificam faptele la dumneavoastra, pentru ca mi se par cam ciudate.
   - Da' nu mai e aici, i-a raspuns barbatul.
   - Ofiterul de presa?
   - Nu, americanul.
   Annika a așteptat cateva secunde pentru a procesa informatiile.
   - Pai da! Știam eu. Ziaristul care a scris articolul a inteles greșit. A scris ca barbatul se afla inca la dumneavoastra.
    - Nici vorba. A fost transferat imediat dupa accident.
   Accident?
   -0000 Da, bineinteles! a continuat Annika. Și, normal, nu s-a mai intors niciodata?
   - Și nu sunt sigur nici despre notiunea de „termeni buni“, a continuat barbatul. David Lindholm era tutorele lui. E o mare diferenta.
   - Tutore, a repetat Annika, notându-și in carnet. Da, așa e.
   - Despre ce e articolul? a intrebat oficialul inchisorii, de-acum banuitor.
   - Face parte dintr-o serie despre sentintele pe viata, i-a raspuns Annika, dar cred ca va trebui sa-l opresc deocamdata, pentru ca trebuie sa verificam faptele ca lumea. Unde-i americanul acum?
   A inchis ochii și și-a tinut respiratia.
   - Va trebui sa vorbiti cu ofiterul nostru de presa, maine, a spus el și i-a inchis telefonul.
   Da, bun, mai bine decat nimic!
   Ceva s-a intamplat cu americanul și a fost transferat. Ma intreb ce crede despre toate astea?
   E clar ca trebuia sa fie facute investigate serioase despre David Lindholm. Tot ce lasase in urma trebuia luat la puricat.
   S-a uitat la ceas. Intai sa-și ia ceva de mancare.
   Și-a imbracat jacheta și a ieșit.

   Thomas statea la biroul lui de la etajul al patrulea din cladirea guvernului, la Rosenbad, și privea in strada.
   Ningea, iar fulgii erau izbiti in geam, de unde se scurgeau spre pervaz. Se uita la oamenii de jos, care se grabeau pe langa ziduri, cocoșați și cu gulerele ridicate.
   Nu prea aveai ce vedea.
   A oftat, s-a uitat la ceas, apoi a controlat daca memo-ul și rezumatul erau in dosarul cel bun. Evaluarea costurilor abolirii pedepsei cu inchisoarea pe viata fusese mult mai complicata decat își imaginase. Calculele nu erau nemaipomenit de complicate, dar implicatiile politice...
   Interfonul a sunat, ceea ce l-a facut sa tresara.
   - Thomas, unde dracu' ești? Stau aici și te aștept de-mi vine rau.
   Ce dracu' crezi ca fac?
   Și-a indreptat spatele și a apasat butonul pentru a-i răspunde șefului sau.
   - Am crezut ca ma anuntati cand sunteti liber.
   - Liber? Niciodata nu sunt liber. Vino acum!
   Thomas s-a ridicat, și-a indreptat tivul de la sacou și s-a asigurat ca nasturele de sus de la camașa era inchis.
   Cu dosarul intr-o mana a ieșit pe coridor și s-a indreptat spre biroul lui Per Cramne.
   - Așa, spune-mi ce te deranjeaza cel mai tare, l-a intrebat subsecretarul de stat adjunct, facandu-i semn spre un scaun și suflecandu-și manecile camașii albe.
   - Situatia e ceva mai complicata, a raspuns Thomas și s-a așezat. Cred ca abolirea pedepsei cu inchisoarea pe viata nu-i posibila sub mandatul care ni s-a dat.
   - Ba este, i-a raspuns Cramne, plimbandu-se prin camera și intinzandu-și bratele. Nimic nu mai dureaza o viata intreaga. De ce-ar dura sentintele?
   Thomas i-a impins dosarul in fata. N-o să fie ușor.
   - Ma gandesc mai ales la cadrul cercetarii, a spus și și-a incrucișat picioarele.
   Cramne s-a oprit cu fata la fereastra.
   - Bine, excludem casatoria. Daca aia dureaza o viata, atunci eu am trait 3 - pana acum, vreau sa zic...
   N-are de gaud sa m-asculte.
   - V-ati gandit sa va recasatoriti? l-a intrebat Thomas și a mai impins dosarul un pic.
   Cramne a oftat, s-a intors și s-a așezat.
   - Putem șterge și serviciul de pe lista. Nimeni nu mai are același serviciu din fașă pana la pensie. In ziua de azi, oamenii nu-și schimba numai locul de munca, își schimba carierele de cateva ori.
   Thomas s-a cautat in buzunar dupa un pix.
   - Și-n acest timp ne schimbam și prietenii de cateva ori, a continuat Cramne. Sunt cazuri cand oamenii se hotarasc sa nu mai aiba de-a face cu fratii și surorile lor .
   - Copiii, l-a intrerupt Thomas, privind in sus și cu pixul gata de scris.
   - Poftim?
   - Copiii sunt pe viata, a zis Thomas. Odata parinte, ramai parinte.
   Cramne a tras memo-ul din dosar.
   - Hai sa nu mai irosim banul contribuabilului și sa ne vedem de treaba.
   Thomas a tușit.
   - Directivele, a spus și a luat documentul. Directivele spun clar: costurile sistemului de justitie criminala nu au voie sa creasca daca se abolește pedeapsa cu inchisoarea pe viata. Calculele mele arata ca aceste costuri vor exploda in cazul in care trece propunerea noastra.
   - Mai la obiect.
   - Știți situatia, desigur. Cea mai lunga condamnare pe care o avem acum e de 10 ani. In termenii sentintei actuale, un prizonier condamnat pe viata primește in medie 20 de ani și 6 luni. Dar stau numai aproximativ 14 ani, pentru ca ies dupa ce au ispașit doua treimi. Daca abolim pedeapsa pe viata, maximum pentru crima e undeva intre 21 și 25 de ani, probabil mai aproape de 25; asta inseamna o diferenta de aproape 15 ani intre pedeapsa cea mai mare și urmatoarea. Treaba asta n-are niciun sens și inseamna ca pedepsele ar trebui ajustate in sus. Nu numai asta, dar s-ar putea abuza mai des de optiunea existenta acum, de a impune sentinte mai dure.
   - Astea sunt doar speculatii.
   Thomas a luat o gura de aer.
   - Nicidecum. Am discutat lucrul asta cu trei profesori de drept penal, cu cinci cercetatori de la Centrul de prevenire a criminalitatii și, bineinteles, cu grupul politic.
   - Și?
   - Toate sentintele vor crește in urmatorii 3 ani, așa ca ne vom trezi cu o multime de infractiuni care vor atrage sentinte de 12, 13 ani... Experienta din alte tari a dovedit ca termenele cresc atunci cand e abolita pedeapsa pe viata in favoarea unor pedepse statutare de durata. Cand o sa condamnam un violator in serie, o sa primeasca 18 ani.
   - Și? a continuat șeful de sectie. Tu ești functionar public. Ce faci tu acum se cheama ca emiti judecati politice și nu asta ti-e rolul.
   Tonul lui era cat se poate de matasos, dar cuvintele purtau un mesaj.
   - Astea nu sunt judecati politice, i-a raspuns Thomas. Sunt realitati. Sarcina mea a fost de a evalua implicatiile financiare ale unei anumite modificari legislative și exact asta am facut. Daca abolim o condamnare pe viata, toate celelalte vor crește §i asta se va intampla in urmatorii 3 ani, ceea ce va duce la o creștere de 30 la suta a cheltuielilor din sistemul penitenciar. Va spun ca sunt cele mai prudente estimari.
   Cramne s-a ridicat, a inconjurat biroul și s-a dus la ușa inchisa. Thomas l-a privit surprins, fata ii era cam tumefiata, ochii cam injectati.
   Oare bea prea mult?
   - Treaba stă așa, i-a zis Cramne și s-a așezat pe birou, langa Thomas. Infractorii au fost tratati cu prea multa consideratie in timpul mandatului actualului ministru. Condamnarile trebuie ajustate in sus - intregul sistem de justitie o cere - dar politicienii pun batista pe tambal. Ministrul vrea chiar ca anumite infractiuni sa fie abolite.
   - Cum ar fi?
   Cramne s-a ridicat din nou și s-a intors la scaunul lui.
   - Tradarea, de exemplu, a zis, observand privirea mirata a lui Thomas. Aruncatul cu tarte in rege, deși, poate, asta-i un exemplu prost.
   S-a așezat și a oftat.
   - Sentintele sunt singurul lucru care i-a mai ramas de rezolvat guvernului astuia. Și-au batut joc de toate celelalte probleme mari, cum ar fi chestiunea monitorizărilor și s-au tinut departe de asta. Cat dracu' vrei sa-ti mai spun?
   S-a aplecat peste birou și a acoperit dosarul cu mainile paroase.
   - Directiva referitoare la costuri e o restrictie impusa de ei. Trebuie sa gasești o cale ca s-o eviti și sa ne asiguram ca trece. Trebuie sa fim in stare sa-i inchidem pe infractori și să se termine odata cu tratamentul asta cu manuși.
   Thomas l-a privit indelung.
   Vrea sa falsific calculele într-o ancheta parlamentara, ca el sa poata trece o masura, care nu are nicio baza democratica.
   L-a privit fix in ochi și a dat din cap incet.
   - In regula, a spus. Inteleg ce vreti sa spuneti. Multumesc ca mi-ati explicat atat de clar.
   Fata lui Cramne s-a luminat intr-un zambet larg.
   - Excelent. Aștept sa-ti vad noile evaluari financiare. Considera-le propuneri financiare!
   Thomas și-a adunat hartiile, s-a ridicat, a deschis ușa și a plutit pe culoar, de parca nici nu atingea podeaua.

   Doi redactori scriau la computerele lor cand a revenit Annika in biroul turei de zi.
   Cineva își lasase cana de cafea pe laptopul ei.
   - Scuzati-ma, da' am de lucru, a spus, aratand spre cana.
   Ziarista angajata temporar, o fata pe nume Ronja (ce nume la moda, dar ridicol), și-a luat cana de pe laptop, dar a mutat-o la jumatate de centimetru distanta.
   Celalalt, Emil Oscarsson, era unul dintre tipii care inventasera un subterfugiu pentru a-și pastra postul. Și-a ridicat ochii din calculator, apoi s-a intors la ecranul lui.
   Annika a lovit cana, astfel incat continutul sa se verse peste notitele Ronjei.
   - Hopa, a zis, și și-a aprins laptopul.
   - Ce dracu' faci? a tipat fata și a sarit in sus, cu cafeaua picurandu-i pe pantaloni.
   Annika s-a logat la baza de date și s-a facut ca n-o aude.
   - De ce mi-ai varsat cafeaua?
   Annika a privit-o surprinsa.
   - Du-te și te șterge, pentru Dumnezeu!
   Fata mai avea putin și izbucnea in plans.
   Te pui cu mine, ti-o trag de nu te vezi.
   - Ești nebuna, i-a spus Ronja, indreptandu-se spre toaleta.
   Emil mitralia tastele, prefacandu-se ca nu vazuse nimic.
   A intrat in baza nationala de date de identificare personala §i a introdus „David Lindholm, barbat", codul poștal pentru Bondegatan; și a primit rezultatul.
   Informatii personale: PERSOANA RESPECTIVA ESTE decedată.
   Dar statul suedez nu-și parasea cetatenii doar pentru ca se intampla sa fie morti. Toate detaliile personale ale lui David erau inșirate: CNP, numele complet (Lindholm, David Ze'ev Samuel), adresa de pe Bondegatan, data la care era inregistrat, comitatul, consiliul local, parohia și apoi informatia: decedat la 3 iunie a.c.
   Probabil ca era evreu. Ze'ev nu e un nume obișnuit suedez. Poate i-au zis așa dupa Ze'ev Jabotinsky, activistul evreu?
   A dat clic pentru raportul personal. Cand i-a aparut imaginea pe ecran, CNP-ul lui David era deja inclus in meniu.
   Deci nu ne mai jucam.
   A dat clic pe select all și, doua secunde mai tarziu, a primit toate informatiile disponibile despre David: rapoarte financiare, inclusiv incidentele de plata, datorii, impozite, detalii despre orice falimente, functii detinute in companii, activitati independente, numarul de inregistrare al propriei firme, restrictii, vehiculele detinute.
   - Ar trebui sa-mi platești curatatul pantalonilor, i-a zis Ronja și și-a strans lucrurile intr-o servieta mica și draguta.
   Reducerile de personal încep in decembrie. O sa zboare in cateva saptamani.
   Annika a zambit.
   - De obicei mi-i spal pe ai mei in mașina de spalat. Da' poate ca tu nu ai?
   - Cel putin eu nu i-am dat foc alei mele, i-a aruncat peste umar și a ieșit din redactie.
   Annika l-a privit pe Emil. Niciun mușchi nu i s-a mișcat pe fata. A ramas cu ochii in calculator; a trebuit sa se tina de birou ca sa nu cada de pe scaun.
   Cel putin eu nu i-am dat foc alei mele.
   Asta nu era o coincidenta, iar Ronja nu era nici pe departe vreun Einstein. Daca ea știa, înseamna ca toata redactia era la curent cu ipoteza politiei.
   Așa ceva cred cu totii? Așa ceva șoptesc pe la colturi? Ca mi-am dat singura foc la casa? C-am încercat sa-mi omor copiii?
   A mai ramas cu ochii in calculator catava vreme. S-a adunat cu greu și a citit mai departe.
   Uite!
   David Lindholm a avut ambitii de om de afaceri.

.................................................