Prietena diavolului, Peter Robinson

 ...........................................

5-7

      Annie a parcat în dreptul scărilor de la casa lui Claire și a încercat să se adune.

   Știa că va trebui să treacă peste ce se întâmplase cu o seară înainte și să vorbească cu Banks. De data asta trează. Se făcuse de râs. Și ce dacă? Nu era nici prima dată, și n-avea să fie nici ultima. Explicații. O să înțeleagă el. Slavă Domnului că e așa înțelegător; n-avea s-o ia de urechi și s-o dea afară, îi era chiar atât de teamă de un moment jenant? Își imaginase că e o cu totul altă femeie. Dar era oare așa cum își imaginase?
   A urcat scările, în grădină nimic nu părea să fie peste măsură de crescut, mai ales pentru acea perioadă a anului, iar gardul înalt bloca vederea casei de mai jos. Annie a deschis poarta și a continuat să urce.
   Ușa de la intrare avea nevoie de un strat nou de vopsea și era evident că lemnul fusese zgâriat de un câine sau de o pisică. Mica peluză din față era năpădită de buruieni. Annie nu era foarte sigură cum s-o abordeze pe Claire. Oare fata chiar era un suspect serios? Dacă nu, putea să știe ceva ce ar fi ajutat-o? I se părea că se află acolo numai ca să redeschidă răni vechi. A inspirat adânc și a bătut cu pumnul în geamul înghețat.
   După câteva momente, i-a deschis ușa o femeie în pulover albastru și pantaloni gri.
   - Doamna Toth? a spus Annie.
   - Așa e, dragă. Trebuie să fii detectivul Cabbot. Te rog să intri. Claire nu s-a întors, dar trebuie să apară din clipă în clipă.
   Annie a intrat. Camera din față avea tavanul înalt și o fereastră care dădea spre vest, spre acoperișurile caselor de vizavi. În colț era un televizor și tocmai începuse Rețeta zilei cu maestrul bucătar francez Jean-Christophe Novelli.
   Annie putea să parieze că francezii nu făceau niciodată caz de aventurile de o noapte. Doamna Toth n-a schițat niciun gest că ar vrea să închidă televizorul și, când Annie a rugat-o, l-a dat mai încet, dar a continuat să tragă cu ochiul în timp ce făceau conversație. În cele din urmă, i-a oferit un ceai, iar Annie l-a acceptat recunoscătoare.
   Rămasă singură în livingul ca o peșteră, Annie s-a apropiat de fereastră și a privit norii pufoși traversând cerul albastru. Încă o zi frumoasă de primăvară. Se bucura că undeva în depărtare se vedeau contururile masive ale munților Penini.
   Cam în același timp când doamna Toth s-a întors cu tava, s-a deschis și ușa de la intrare și a intrat o tânără îmbrăcată în uniforma angajaților de la supermarket, pe care și-a scos-o imediat și a aruncat-o pe un scaun.
   - Claire! i-a spus maică-sa. Ți-am spus de o mie de ori. Pune-ți haina în cuier.
   Claire i-a aruncat lui Annie o privire plină de suferință și a făcut ce i s-a spus. Annie nu o mai văzuse până atunci, așa că nu știa la ce să se aștepte. Claire și-a scos un pachet de Dunhill din geantă și și-a aprins o țigară cu o brichetă Bic.
   Părul de un blond murdar era strâns la spate, și purta blugi și o cămașă albă, bărbătească. Nu era greu de observat că era supraponderală, că blugii pocneau pe ea, carnea dădea pe-afară în talie și pe coapse, iar tenul lipsit de machiaj era într-o stare proastă - obraji palizi și plini de pete, dinții pătați de nicotină. Cu siguranță nu avea nimic în comun cu silueta firavă a lui Mary pe care Mel Danvers o văzuse la Mapston Hall. Era și prea tânără, dar Banks avusese dreptate, Mel Danvers ar fi putut să se înșele în privința vârstei. Într-un fel, Claire părea mai bătrână decât era în realitate.
   De îndată ce și-a aprins țigara, și-a turnat un pahar de vin, fără să-i ofere și lui Annie. Nu că ar fi vrut. Se mulțumea cu ceaiul.
   Doamna Toth s-a așezat pe un fotoliu în colț, sorbindu-și ceaiul. Pe fundal continua în liniște Rețeta zilei.
   - Ce vrei de la mine? a întrebat Claire. Mama a zis că ești de la poliție.
   - Ai urmărit știrile în ultima vreme? a întrebat Annie.
   - Nu m-am deranjat cu asta.
   - Lucy Payne a fost omorâtă ieri.
   Claire a făcut o pauză, cu paharul la câțiva centimetri de buze.
   - Ea...? Da’ credeam că e în scaun cu rotile.
   - A fost.
   Claire a luat o gură de vin, a tras lung din țigară și a ridicat din umeri.
   - Păi, și ce să spun? Că-mi pare rău?
   - Îți pare?
   - Absolut deloc. Știi ce-a făcut femeia aia?
   - Știu, a spus Annie.
   - Și voi i-ați dat drumul.
   - Nu i-am dat drumul pur și simplu, Claire, a încercat Annie să-i explice.
   - Ba da. S-a spus că nu au fost destule probe. După tot ce a făcut. N-au fost destule probe. Poți să crezi una ca asta?
   - N-avea cum să mai facă rău nimănui, oriunde ar fi fost, a spus Annie. Nu putea să se miște.
   - Nu asta e ideea.
   - Dar care e?
   - Ochi pentru ochi. N-ar mai fi trebuit lăsată să trăiască.
   - În Anglia nu mai există pedeapsa cu moartea.
   - El e mort, nu?
   - Terence Payne?
   În ochii lui Claire tremura o umbră.
   - Da, el.
   - Da, e mort.
   - Păi, și-atunci?
   Claire și-a stins țigara fumată numai pe jumătate și a mai băut niște vin.
   - Îmi pare rău, a spus. A fost o zi lungă.
   - Cu ce te ocupi?
   - Claire e casieră la un supermarket din oraș, a spus mama ei. Nu-i așa, scumpo?
   - Da, mamă.
   Claire a privit-o sfidător pe Annie. Nu era nimic de spus la asta. Era greu să dai o replică de genul „ce interesant”. Era un job, unul onest, dar lui Annie îi părea rău pentru ea. Conform dosarelor, Claire fusese o adolescentă drăguță și cu un viitor promițător: 10 pe linie, universitate, carieră, dar se întâmplase ceva care curmase acest destin.
   Terence și Lucy Payne. Acum era nerealizată și își ura corpul. Annie văzuse semnele dinainte. N-ar fi surprins-o să găsească urme de tăieturi și arsuri cu țigara sub mânecile lungi ale cămășii lui Claire. Se întreba dacă primise ajutor psihiatric, dar nu era treaba ei. Nu era acolo pe post de asistent social.
   Era acolo ca să afle informații despre o crimă.
   - O cunoșteai pe Lucy Payne?
   - O mai văzusem pe la magazine. Toată lumea știa cine era. Nevasta profesorului.
   - Dar n-ai vorbit niciodată cu ea?
   - Nu. Doar o salutam.
   - Știai unde locuiește? a întrebat.
   - Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost că s-a deschis o anchetă și că oricum nu era în stare să se prezinte la proces, așa că i-ați dat drumul.
   - După cum ți-am spus, a repetat Annie, nu mai putea face nimănui niciun rău. Era într-o instituție unde aveau grijă de oameni ca ea.
   - De criminali?
   - De oameni paralizați.
   - Presupun că-i dădeau de mâncare, îi făceau baie și-o lăsau să se uite la ce voia ea la televizor, nu?
   - Aveau grijă de ea, a spus Annie. Nu putea face nimic de una singură. Claire, îți înțeleg furia. Știu că pare...
   - Pe bune? Chiar înțelegi? a întrebat Claire.
   Și-a aprins o altă țigară.
   - Eu nu cred. Uită-te la mine. Tu crezi că nu știu cât sunt de urâtă și de neatrăgătoare? Am fost la psihiatru ani la rând și nu mi-a folosit la nimic. Încă nu pot suporta gândul că m-ar putea atinge vreun băiat.
   A râs hârâit.
   - Ce ironie, nu? De parcă ar vrea vreunul să mă atingă, la cum arăt. Și totul li se datorează lui Lucy și Terence Payne.
   A privit-o pe Annie.
   - Hai, dă-i drumul!
   - Poftim?
   - Spune-mi că nu arăt atât de rău. Că numai un strop de machiaj, hainele potrivite și totul o să fie în regulă. Așa cum fac toți. De parcă tot ce mi-ar trebui sunt Trinny și Susannah.
   Dacă era după Annie, nimeni nu avea nevoie de Trinny și Susannah, dar asta era altă poveste.
   Din Claire se revărsau valuri de agresivitate și Annie nu se simțea pregătită să facă față. O rodeau deja destule îndoieli proprii.
   - Nici măcar tata n-a mai suportat, a spus Claire dezgustată, privind spre mama ei. Nu i-a luat mult să părăsească nava care începuse să se scufunde. Părinții lui Kim s-au mutat imediat după ce i-ați dat drumul lui Lucy Payne. N-au putut să vândă casa ani la rând. În cele din urmă, au dat-o practic pe nimic.
   Doamna Toth s-a întins după o batistă și și-a șters ochii, dar nu a spus nimic. Annie începea să se simtă apăsată de greutatea tristeții și a deznădejdii din cameră. S-a surprins imaginându-și-l pe Eric pentru o fracțiune de secundă și a simțit că-i vine să-l sugrume. Era mult prea mult pentru ea; avea o apăsare în piept și respira tot mai greu. Era prea cald înăuntru. Revino-ți, Annie, și-a spus. Ce naiba. Control.
   - Deci nu știai unde e Lucy? a întrebat-o Annie pe Claire.
   - Bineînțeles că nu, altfel aș fi sugrumat-o cu mâna mea.
   - Ce te face să crezi că asta i s-a întâmplat?
   - Nimic. Nu știu. De ce? Contează?
   - Nu, nu chiar.
   - Unde era?
   - După cum ți-am spus, într-un azil. Lângă Whitby.
   - O casă pe malul mării. Ce drăguț. Eu n-am mai fost la plajă de când eram copil. Presupun că avea și o vedere splendidă?
   - Ai fost vreodată la Whitby?
   - Nu. Noi obișnuiam să mergem la Blackpool. Sau Llandudno.
   - Conduci?
   - N-am învățat niciodată. N-avea sens.
   - De ce?
   - Pentru că pot să merg pe jos până la muncă și înapoi. Unde altundeva să merg?
   - Ah, nu știu, a spus Annie. Poate să te vezi cu prietenii?
   - Nu am prieteni.
   - Cu siguranță trebuie să fi fost cineva.
   - Mai mergeam pe la Maggie, stătea mai sus, dar și ea a plecat.
   - Unde?
   - Presupun că înapoi în Canada. Nu știu. Doar nu era să stea aici după tot ce s-a-ntâmplat, nu?
   - V-ați scris vreodată?
   - Nu.
   - Dar era prietena ta, nu?
   - Era prietena ei.
   Annie nu prea avea multe de spus la asta.
   - Știi unde anume în Canada?
   - Întreabă-i pe soții Everett. Ruth și Charles. În casa lor locuise, și ei sunt prieteni.
   - Mulțumesc, a spus Annie. Așa o să fac.
   - Nu m-am mai întors la școală, să știi, a spus Claire.
   - Poftim?
   - După... știi tu... Kim. Pur și simplu nu puteam face față ideii de-a mă întoarce. Cred că aș fi putut să-mi dau examenele, poate să mă duc la universitate, dar... nimic nu părea să mai conteze.
   - Și acum?
   - Păi, acum am un loc de muncă. Mama și cu mine suntem în regulă, nu?
   Doamna Toth a zâmbit.
   Annie nu știa ce altceva ar mai putea să întrebe și nu voia să mai fie în acea încăpere nici măcar o clipă în plus.
   - Uite ce e, i-a spus lui Claire în timp ce se ridica și-și căuta servieta. Dacă-ți vine în minte ceva ce ar putea ajuta...
   I-a întins cartea ei de vizită.
   - Ajuta cu ce anume?
   - Investighez moartea lui Lucy Payne.
   Claire s-a încruntat. A rupt cartea de vizită în bucăți și a aruncat-o pe jos.
   - Când o-ngheța iadul, i-a spus, încrucișându-și brațele pe piept.

   Cafeneaua-terasă de sub fereastra lui Malcolm Austin părea un loc numai bun pentru un al doilea interviu cu Stuart Kinsey, s-a gândit Banks în timp ce el și Winsome se instalau în scaunele pliante, la o masă care se clătina, la umbra unui copac.
   Cum pe Stuart l-au găsit la bibliotecă lucrând la un eseu, a fost o excursie scurtă pentru toată lumea.
   Încă era destul de frig ca să stea afară multă vreme și Banks era foarte fericit cu geaca lui de piele. Din când în când, câte-o rafală de vânt agita crengile copacilor și făcea suprafața cafelei lui Banks să tremure.
   - Ce mai vreți acum? V-am spus deja ce știam.
   - Adică nu foarte multe, nu-i așa? a spus Winsome.
   - N-am ce face, nu? Mă simt oricum nasol știind c-am fost acolo, atât de aproape...
   - Ce-ai fi putut face? a întrebat Banks.
   - Eu... Eu nu...
   - Nimic, a spus Banks.
   Ceea ce probabil nu era tocmai adevărat. Dacă Kinsey ar fi ajuns în Taylor’s Yard atunci când ucigașul o atacase pe Hayley, i-ar fi putut întrerupe, ucigașul ar fi luat-o la fugă și ar fi lăsat-o în viață. Dar ce sens avea să-l lase să creadă asta?
   - Nu știai ce se întâmplă, i-a spus și, oricum, totul se terminase deja, așa că nu te mai tortura.
   Kinsey n-a spus nimic câteva secunde, ci a rămas cu privirea ațintită în cafea.
   - Cât erai de atașat de Hayley? a întrebat Banks.
   Kinsey l-a privit. Lângă gură îi apăruse un punct roșu, de supărare.
   - De ce mă întrebi asta? Crezi în continuare că i-aș fi făcut rău?
   - Calmează-te, a spus Banks. Nimeni nu spune asta. Ultima dată când am vorbit ne-ai spus că-ți plăcea de Hayley, dar că simpatia nu era reciprocă.
   - Așa e.
   - Mă întreb doar cum te simțeai.
   - Cum mă simțeam? Cum crezi că mă simțeam? Tu cum te-ai simți știind că persoana pe care o dorești atât de mult încât nici nu poți dormi noaptea habar n-are de existența ta?
   - Cu siguranță nu era atât de rău, a spus Banks. Doar erai prieten cu Hayley, o vedeai destul de des.
   - Da, dar de cele mai multe ori toată gașca era prin preajmă. Se întâmpla rar să fim numai noi doi, singuri.
   - Dar vorbeați, ba ai recunoscut că v-ați și sărutat o dată.
   Kinsey l-a privit pe Banks înmărmurit. Probabil că o merita. Discuții și câteva săruturi prietenoase nu însemnau niciun fel de compensație atunci când trebuia să trăiești cu o erecție care nu-ți dădea nicio clipă pace.
   - Stuart, ești singura persoană pe care o putem plasa la locul crimei, a spus Winsome, încercând să fie rațională și obiectivă. Și pe deasupra ai și motivul: erai înnebunit după Hayley. Avem nevoie de niște răspunsuri.
   - Mijloacele, motivul și ocazia. Cât de convenabil. De câte ori trebuie să vă spun că nu eu am făcut-o? În ciuda tuturor frustrărilor, îmi păsa de Hayley, și nu cred c-aș fi putut vreodată să omor pe cineva. La dracu’, sunt un pacifist convins. Un poet.
   - Nu e nevoie să înjuri, a spus Winsome.
   A privit-o spăsit.
   - Îmi pare rău. A fost nepoliticos din partea mea. Dar nu e deloc drept, atâta tot. Eu pierd o prietenă și voi încercați să mă transformați într-un criminal.
   - Ce s-a întâmplat în Labirint în noaptea aceea? a întrebat Banks.
   - V-am spus deja.
   - Mai spune-ne o dată. Mai vrei cafea?
   - Nu, mulțumesc, sunt destul de agitat și-așa.
   - Eu n-aș spune nu, a comentat Banks.
   Winsome și-a dat ochii peste cap și s-a dus la bar.
   - Între noi fie vorba, a spus Banks aplecându-se în față, ți s-a întâmplat vreodată să ajungi cu Hayley mai departe de câteva săruturi în ultimul rând la cinematograf? Haide, mie îmi poți spune adevărul.
   Kinsey și-a lins buzele. Părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. În cele din urmă a dat din cap.
   - Numai o dată, a spus. De-asta doare atât de mult.
   - Te-ai culcat cu ea?
   - Nu. Doamne, nu. Nu asta. Numai... știi tu... ne-am sărutat și ne-am cam făcut de cap. Și pe urmă se purta de parcă nici nu voia să mă mai cunoască.
   - Asta ar putea scoate din sărite orice bărbat, a spus Banks, văzând-o pe Winsome întorcându-se cu cafeaua. S-o ai chiar sub nas, s-o guști, apoi cineva să ți-o ia definitiv. Să te gândești că alți oameni ar fi putut s-o aibă.
   - N-am fost furios. Poate doar dezamăgit. Nu era ca și cum îmi făcuse vreo promisiune. Băusem câte ceva și totul părea atât de... firesc... și pe urmă a fost ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Pentru ea. Acum, orice-ar fi, nu se va mai întâmpla.
   Winsome i-a pus cafeaua în față lui Banks.
   Luase una și pentru ea.
   - Să ne întoarcem la sâmbătă seara în Labirint, a spus Banks. Poate e ceva ce-ai uitat. Știu că e dificil, dar încearcă să revezi totul.
   - O să încerc, a spus Kinsey.
   Banks a sorbit din cafeaua fierbinte și slabă și a suflat în ea.
   - Ați ajuns cu toții la Bar None în jur de 12 și jumătate, nu?
   - Așa e, a spus Kinsey. Muzica era îngrozitoare. Un fel de hip-hop industrial sub-electronic disco... Nu știu ce. Și era și prea tare. Mă simțeam... Știi, băusem cu toții, era îngrozitor de cald. Eu mă gândeam la Hayley și-mi doream să fi venit cu noi, eram un pic gelos că se dusese să se întâlnească cu vreun alt tip mai norocos.
   - Deci erai supărat? a întrebat Winsome.
   - Cred că nu. Nu chiar. Adică, nu eram furios sau ceva, ci doar dezamăgit. Trebuia să mă p... să merg la toaletă, așa că m-am dus în spatele clubului, unde sunt toaletele, și am văzut ușa. Știam unde duce. Ieșisem pe ușa aia pe vremuri, când...
   - Când ce? a întrebat Banks.
   Kinsey a reușit să zâmbească.
   - Când aveam mai puțin de optișpe ani și venea poliția.
   Banks i-a răspuns cu un zâmbet.
   - Știu la ce te referi.
   Și el băuse în cluburi de la vârsta de 16 ani.
   - Continuă.
   - Nu credeam că se dusese departe. Știu că e destul de încurcat pe-acolo, așa că am presupus că se ținuse aproape de piață, undeva unde totuși să nu poată fi văzută, poate după primul colț. Nu știu la ce mă gândeam, sincer. Cred că planul era s-o urmăresc și să văd unde se duce, să aflu cu cine se vede. Cu siguranță nu aveam de gând să-i fac vreun rău.
   - Și ce s-a întâmplat apoi?
   - Știi ce s-a întâmplat apoi. N-am găsit-o. Înaintasem destul de mult în Labirint și mi s-a părut c-am auzit un zgomot venind dinspre piață. M-am apropiat, dar n-am mai auzit nimic.
   - Poți să descrii sunetul încă o dată?
   - Un fel de bubuitură înfundată, ca și cum ai lovi o ușă sau ceva cu o pernă în jurul pumnului. Și apoi un țipăt... nu un țipăt, asta m-ar fi făcut să cred că e ceva în neregulă, mai degrabă un geamăt. Adică, sincer...
   - Ce? a întrebat Banks.
   Kinsey a privit-o rușinat pe Winsome, apoi înapoi spre Banks.
   - Am crezut, știi tu, că cineva intrase în Labirint pentru una mică.
   Lui Banks i s-a părut că Winsome roșise. Nu i se schimbase culoarea, ci ceva în expresia feței.
   - O.K., Stuart, i-a spus. Te descurci foarte bine. Continuă.
   - Cam asta e tot. Mi s-a făcut teamă. Am plecat în viteză. Nu voiam să întrerup pe nimeni. Bărbații pot deveni destul de violenți dacă sunt întrerupți... știți voi... din treabă.
   - Ai auzit și altceva?
   - Muzică.
   - Ce fel de muzică? N-ai spus nimic despre asta înainte.
   Kinsey s-a încruntat.
   - Nu știu. Cred c-am uitat. Ceva familiar oricum, un fel de rap, dar n-aș putea să spun exact ce, știi cum se întâmplă atunci când știi ce anume e, îți stă pe vârful limbii și te scoate din sărite. Oricum, a fost o chestie de câteva secunde... o izbucnire scurtă, ca și cum o ușă s-ar fi deschis și închis în grabă sau ca și cum o mașină ar fi trecut în viteză... nu știu...
   - Mai exact? a întrebat Banks. Încearcă să-ți amintești. Ar putea fi important.
   - Păi, a început și s-a oprit imediat, foarte scurt, de parcă ar fi trecut o mașină pe-acolo.
   - Îți mai amintești și altceva?
   - Nu, a spus Kinsey.
   - Ce-ai făcut apoi?
   - M-am întors la Bar None. Am mers spre Castle Road - mă afundasem destul de mult în Labirint și era ieșirea cea mai apropiată. Apoi a trebuit să intru în club pe ușa din față pentru că cea din spate nu stă deschisă dacă n-o blochezi, și eu n-o blocasem. E din aia cu o bară pe care trebuie s-o împingi, dar numai dinăuntru. Aveam ștampila pe mână, așa c-am intrat fără probleme.
   - Și asta e tot?
   - Asta e tot. Îmi pare rău. Pot să plec? Chiar trebuie să-mi termin eseul.
   N-avea sens să-l mai țină, s-a gândit Banks.
   - Încearcă să-ți amintești muzica pe care ai auzit-o, i-a spus. E posibil să ne ajute. Uite cartea mea de vizită.
   Kinsey a luat cartea de vizită și a plecat.
   - Chiar credeți că muzica e importantă, domnule? a întrebat Winsome.
   - Sincer, nu știu, a spus Banks. Pe înregistrări e o mașină în trecere, iar Stuart spune că e posibil ca muzica să fi venit dintr-o mașină. Dar timpii nu se suprapun și suntem aproape siguri că pasagerii mașinii se întorceau acasă după o cină festivă. Erau și mai în vârstă, deci mă îndoiesc c-ar fi ascultat rap. Totuși, e o informație nouă. Cine știe ce poate ieși de-aici?
   - Dumneavoastră ce credeți, domnule? a întrebat Winsome. Adică, în general. Unde suntem?
   - Cred că rămânem fără suspecți într-un ritm foarte alert, a spus Banks. Întâi Joseph Randall, apoi Malcolm Austin și acum Stuart Kinsey.
   - Nu credeți că el a făcut-o?
   - Mă îndoiesc. Desigur, se poate să mintă. Cu toții ar putea minți. Hayley Daniels avea tot ce-i trebuie ca să-i transforme pe acești tineri în admiratori înflăcărați. Ce să mai zici, la belle dame sans merci. Cu siguranță trebuie să verificăm alibiul lui Austin, să aflăm dacă l-a văzut cineva, așa cum l-a văzut vecinul pe Joseph Randall. Dar pe Kinsey îl cred. Nu-mi pot imagina că e genul de persoană care să violeze și să ucidă pe cineva la care ține, apoi să se întoarcă în club la amicii lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E genul de băiat pe care-l afectează chiar și cele mai mărunte lucruri. Sărută-l și ai să-l vezi cum se perpelește toată noaptea.
   - Nu, mulțumesc, domnule!
   Banks a rânjit.
   - Vorbeam metaforic, Winsome. Stuart Kinsey e un copil sensibil, un romantic. Un poet, așa cum el însuși spune. Nu e vreun prefăcut, și cred că niciun actor foarte bun. La el cam totul e la vedere. Și dacă i s-a întâmplat ceva important sau a făcut ceva important, atunci oamenii ar ști asta. Dacă ar fi omorât-o pe Hayley, probabil s-ar fi târât până la secție ca să mărturisească.
   - Presupun că așa e, a spus Winsome. Și deci cu ce rămânem?
   - Presupunerile tale sunt la fel de bune ca ale mele, a spus Banks. Hai să mergem, tragem linie pe ziua de azi.
   - Și cu Annie Cabbot cum rămâne, domnule?
   - Nu-ți face griji, i-a spus Banks. Am să vorbesc cu ea.

   Annie era fericită că hotărâse să meargă acasă după vizita la Claire Toth în loc să mai bată drumul până la Whitby. Însemna că trebuia să înceapă devreme a doua zi dimineață, dar putea face asta, atâta timp cât nu bea foarte mult.
   Se simțea stoarsă de toate puterile după întâlnirea cu Eric și discuția cu Claire. Răsfățurile de acasă puteau fi de ajutor. Un pahar de vin, o carte, o baie cu spumă, revista Heat.
   Primise totuși și o veste bună, de la Les Ferris, care o sunase pe mobil în timp ce conducea spre casă și-i spusese că probabil va avea mostrele înainte de week-end.
   La lăsarea întunericului, Annie a tras draperiile și a aprins câteva veioze care luminau camera într-un mod plăcut și cald. Nu-i era foarte foame, dar a mâncat niște paste reci și și-a turnat un pahar sănătos de vin Soave de la Tesco, din cutia de 3 litri. Poate că Banks se transformase într-un snob în materie de vinuri după ce moștenise crama fratelui său, dar ea cu siguranță nu făcea diferența între un vin nobil și o poșircă ordinară. Tot ce știa era că fie-i plăcea, fie nu, și în general dacă era din cutie îi plăcea.
   A încercat să citească din al doilea volum al biografiei lui Matisse de Hilary Spurling, dar nu se putea concentra pentru că-i zbura gândul la Claire și la evenimentele care-i dăduseră viața peste cap la o vârstă atât de fragedă.
   Sigur că încă mai putea spera să treacă peste tot, avea încă timp și nu trebuia decât să primească ajutorul potrivit, dar putea oare să se recupereze complet după o asemenea traumă? Când Annie și-a amintit privirea pe care i-o aruncase Claire atunci când îi vorbise despre ucigașul lui Lucy, a fost tentată să renunțe. Ce sens avea? Oare exista cineva care chiar să vrea să-l vadă pe ucigașul „Prietenei Diavolului” pedepsit? Exista cineva care s-o poată ierta pe Lucy Payne? Oare Maggie Forrest o uitase? Trecuse mai departe?
   Annie și-a amintit un film pe care-l văzuse la televizor despre campania lordului Longford pentru eliberarea Myrei Hindley. Crimele din mlaștină se petrecuseră cu mult timp înainte ca ea să înceapă să profeseze, dar, ca orice alt polițist, auzise totul despre ele și despre înregistrările pe care le făcuseră Bradly și Hindley. Pe de-o parte, religia îți cere să fii iertător, iar ispășirea e sacră, dar, cu excepția lordului Longford, puteai să cauți mult și bine până să găsești pe cineva suficient de creștin ca s-o ierte pe Myra Hindley pentru crimele ei, chiar dacă fusese considerată mai puțin responsabilă decât Brady.
   Era aceeași situație cu Lucy Payne, deși împrejurările o salvaseră de justiție și o făcuseră prizonieră în propriul corp.
   Tommy Naylor și ceilalți membri ai echipei fuseseră toată ziua în West Yorkshire luând declarații de la membrii familiilor victimelor lui Payne, în timp ce Ginger fusese ocupată să găsească indicii în cazul Kirsten Farrow. Annie vorbise la telefon cu Naylor și i se păruse că erau toți la fel de deprimați ca ea, dacă nu chiar mai rău. Cum poți să rămâi concentrat pe munca pe care trebuie s-o faci atunci când te expui la atât de multă durere și la atât de multă nedreptate?
   Annie era pe punctul de a intra în baie când a auzit o bătaie în ușă. Inima i-a sărit din piept. Primul ei gând a fost că Eric aflase unde locuia și chiar nu avea chef de el acum. Preț de o clipă, s-a gândit să ignore bătaia și să pretindă că nu e acasă. Apoi bătaia s-a repetat. Annie s-a apropiat pe vârfuri de fereastră și a privit afară. Nu vedea foarte bine din cauză că unghiul nu era prea bun și lumina slabă, dar și-a dat seama că nu era Eric. Apoi a văzut un Porsche parcat pe stradă. Banks. Rahat, nici de el n-avea chef, nu după momentele jenante din seara precedentă. Dar știa că nu se va lăsa cu una, cu două. A bătut din nou. Televizorul era pornit și, chiar dacă sonorul era foarte mic, probabil că licărirea tot se vedea.
   În cele din urmă, Annie a deschis ușa, s-a dat deoparte și l-a lăsat să intre. Venise cu o sticlă de vin în ambalaj de cadou. Ofertă de pace? De ce-ar fi făcut asta? Dacă într-adevăr cineva trebuia să ofere ramura de măslin, atunci aceea era Annie. Al naibii strateg, dezarma adversarul înainte să spună un cuvânt. Dar poate îl judeca greșit.
   - De unde ai știut că sunt aici? a întrebat.
   - Am ghicit, și se pare că am avut noroc, a spus Banks. Phil Hartnell mi-a spus c-ai fost în Leeds să vorbești cu Claire Toth și m-am gândit că poate o să vrei să vii acasă în loc să bați drumul până la Whitby.
   - Presupun că de-asta ai un grad mai mare decât al meu.
   - Elementar, dragă Watson.
   - Ai fi putut să suni.
   - Mi-ai fi spus să nu mă deranjez.
   Annie se juca cu o șuviță de păr. Avea dreptate.
   - Dacă tot ești aici, poți să te și așezi.
   Banks i-a întins sticla și s-a așezat pe canapea.
   - Presupun că vrei să bei din ăsta? a întrebat ea.
   - Da, cu plăcere, a spus Banks.
   Annie s-a dus în bucătărie după tirbușon. Vinul era un Vacqueyros din care mai băuse cu Banks și-i plăcuse. Nimic special, dar plăcut. Un gest elegant. I-a turnat un pahar și pe al ei l-a umplut cu Soave ieftin, apoi s-a întors și s-a așezat în fotoliu.
   Livingul ei părea dintr-odată neîncăpător pentru amândoi.
   - Muzică? l-a întrebat, mai mult ca să-i distragă atenția, nu pentru că ar fi vrut să asculte ceva în mod special.
   - Dacă vrei.
   - Alege tu.
   Banks s-a așezat în genunchi lângă colecția ei de CD-uri și a ales Journey in Satchidananda a lui Alice Coltrane. Annie nu putea decât să-l aplaude pentru alegere. Se potrivea stării în care era, iar sunetul harpei suprapus peste basul melodic și lent o liniștise de fiecare dată când avea probleme. Și-a amintit că Banks asculta John Coltrane cu o seară înainte, când îl vizitase, dar i se părea mult mai greu să-l asculte pe el decât pe nevastă-sa.
   - Cum a mers interviul cu Claire Toth? a întrebat Banks, așezându-se la loc.
   - Groaznic și nici n-a fost prea folositor, a spus Annie. Adică, nu cred că a avut vreo legătură, dar... e furioasă, numai că nu sunt sigură că mai are destulă energie ca să se răzbune. Ce i s-a întâmplat prietenei sale a avut un impact devastator asupra ei.
   - Încă se învinovățește?
   - Se urâțește în mod intenționat și își subestimează inteligența și abilitățile. Taică-său s-a cărat în condiții suspecte și probabil nici asta nu a ajutat. Maică-sa pare să fie într-o transă indusă de Prozac.
   - Cum e cu familiile victimelor?
   - Încă nu știu nimic. Părerea unanimă pare să fie că justiția i-a nedreptățit, dar Dumnezeu nu, și se bucură că e moartă, pentru că așa se închide cercul.
   - Expresia asta acoperă multe păcate, a spus Banks, de-asta toată lumea face caz de ea zilele astea.
   - Presupun că nu-i poți învinovăți, a spus Annie.
   - Deci nu te apropii de nimic?
   - N-aș spune asta. Am vorbit rapid cu Charles Everett înainte să mă întorc aici. Spune că nu știe ce s-a întâmplat cu Maggie Forrest, dar dacă e în țară, atunci cu siguranță e suspectul nostru numărul unu. Lucy Payne s-a împrietenit cu ea, a folosit-o și apoi a trădat-o, așa că e posibil ca lui Maggie răzbunarea să i se fi părut o modalitate de a-și repune viața în ordine.
   - Poate, a spus Banks. Ai vreo idee pe unde ar putea fi?
   - Nu încă. O să mai verifice Ginger mâine. Și-a mai apărut ceva.
   Annie i-a expus pe scurt teoria lui Les Ferris și Banks a părut să-i acorde mai multă încredere decât ar fi bănuit vreodată. Totuși, Banks își rezolvase crimele cu mijloace foarte variate în diferite epoci, așa că era mai puțin sarcastic decât alții când era vorba de astfel de conexiuni.
   - Ginger a dat de urma lui Keith McLaren, australianul, a adăugat Annie. S-a întors în Sydney și lucrează acolo la o firmă. Pare să-și fi revenit complet, poate și-a recăpătat și memoria. Sigur, nu-l suspectăm de nimic, dar e posibil să ne ajute să umplem niște goluri.
    - O să te duci acolo?
   - Cred că glumești. Aștept să mă sune cândva săptămâna asta.
   - Și fata, Kirsten Farrow?
   - Ginger încearcă s-o găsească și pe ea. Până acum nimic. E ciudat, dar pare să fi dispărut de pe fața pământului. Am verificat toate sursele pe care le avem și după 1992 nici urmă de Kirsten Farrow. Tatăl ei e mort de vreo 10 ani și mama ei e într-un azil - Alzheimer - deci nu ne e de prea mare ajutor. Încercăm să o găsim pe prietena ei de la universitatea din Leeds cu care se pare că stătea atunci când a dispărut: Sarah Bingham. Ginger a descoperit că a studiat dreptul, deci avem un fir pe care să mergem, dar e atât de al naibii de încet și de obositor.
   - E partea cea mai grea a meseriei, a spus Banks. Așteptarea, săpăturile, verificările, reverificările. Te-ai gândit că poate Kirsten trăiește în străinătate?
   - Dacă da, atunci nu pe ea o vrem, nu? Les Ferris a mai spus și că poate să-mi pună la dispoziție mostrele de păr ale victimelor din 1988 ca să-l comparăm pe al lui Kirsten cu firele pe care le-am găsit pe Lucy Payne. Asta ar trebui să ne spună dacă teoria are o bază sau nu.
   - Testele pe firele de păr sunt adesea departe de perfecțiune, a spus Banks, dar în cazul ăsta aș zice că sunt numai bune. Deci care e planul?
   - Să căutăm în continuare. Pe Kirsten și pe Maggie și pe Sarah Bingham. Cel puțin încă o vreme, până când știm sigur dacă ne putem baza pe ele sau dacă le excludem. Nu e ca și cum am avea o grămadă de piste care să ni se aștearnă în față. Totuși, a spus Annie după ce a luat o gură de vin și un acord de harpă i-a dat fiori pe spate, nu pentru asta ai venit, nu?
   - Nu tocmai, a spus Banks.
   - Înainte să spui ceva, a început Annie, privind în depărtare, vreau să-mi cer scuze pentru aseară. Nu știu ce... am băut ceva cu Winsome, și pe urmă și la tine, și dintr-un oarecare motiv mi s-au urcat toate la cap. Poate din cauză că eram obosită. Nici măcar n-ar fi trebuit să conduc. Exagerasem. E de neiertat că te-am pus într-o astfel de situație. Îmi pare rău.
   O vreme, Banks n-a spus nimic și Annie simțea cum îi bate inima în ritmul muzicii.
   - De fapt, nici ăsta nu e adevăratul motiv pentru care am venit, deși într-un fel are legătură cu ce ai spus.
   - Nu înțeleg. Ce e, atunci?
   - Între noi doi s-a terminat totul de multă vreme, a spus Banks, așa că nu neg că am fost șocat când... în fine, chestia asta e mereu dificilă. N-am încetat niciodată să te doresc, știi bine, și când începi să te porți așa... ei bine... ai dreptate, în viața mea nu se întâmplă prea multe lucruri acum și nimic nu mă îndreptățește să refuz o asemenea ofertă. Dar am simțit că ceva nu era în regulă. N-ar fi fost cum trebuie. Eu cel puțin am crezut că suntem prieteni, oricât de dificil ar fi uneori. Și că dacă te deranjează ceva o să-mi spui.
   - Ca de exemplu?
   - Păi nu se întâmplă chiar în fiecare seară să te îmbeți și să bolborosești ceva despre bărbați și să sari pe mine. Cu siguranță ceva nu e în regulă.
   - De ce n-ar fi? a întrebat Annie. Ți-am spus că eram beată și obosită. Presiunea de la muncă. Îmi pare rău. N-are sens să stârnim furtuni într-un pahar cu apă.
   - Ai spus niște lucruri foarte ciudate.
   - Ce anume?
   Annie și-a împins scaunul în spate.
   - Îmi pare rău, nu-mi amintesc.
   Își amintea foarte bine fiecare cuvânt pe care i-l spusese lui Banks - nu fusese chiar atât de beată ca în acea noapte de coșmar petrecută cu Eric - dar numai de-al naibii nu voia să dea de înțeles asta.
   - Despre gigolo.
Annie și-a dus mâna la gură.
   - Am spus eu asta?
   - Da.
   - Ce urât din partea mea. N-ar trebui să dau din casă.
   - Ce vrei să spui?
   - Mai bei ceva? N-ar trebui. Sunt cu mașina.
   - Eu cred că mai beau.
   - Ești la tine acasă.
   Annie a dat fuga în bucătărie și și-a umplut paharul, ceea ce i-a oferit un răgaz să se gândească și să se calmeze. Ultimul lucru de care avea nevoie era ca Banks să-și bage nasul în viața ei privată ca un cavaler în armură strălucitoare. Putea să se ocupe singură de problema cu Eric, mersi frumos. N-avea nevoie de cineva care să se ducă să-l caftească sau să-l pună pe fugă.
   S-a așezat la locul ei.
   - Ce-am spus aseară a fost... Uite, dacă chiar trebuie să știi, mă certasem cu prietenul meu și...
   - Credeam că ai fost la cină cu Winsome.
   - Înainte de asta. Eram furioasă și supărată, atâta tot. Am spus niște lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun și pe care le regret acum.
   Banks a luat o gură de vin și Annie și-a dat seama că l-a pus pe gânduri, după linia încrețită de pe frunte.
   - Și despre el era vorba? a întrebat Banks. Despre prietenul tău?
   - Da. E tânăr, 22.
   - Înțeleg.
   - Am avut o discuție mai aprinsă, atâta tot.
   - Nu știam că te vezi cu cineva.
   - E o chestie destul de recentă.
   - Și deja vă certați?
   - Păi...
   - Poate din cauza diferenței de vârstă?
   Annie a sărit ca arsă.
   - Despre care diferență de vârstă vorbești, Alan? Cea dintre mine și Eric sau cea dintre noi doi? Nu fi ipocrit, nu te prinde bine.
   - Touche, a spus Banks, lăsându-și paharul jos pe măsuța de sticlă.
   Annie a observat că mai rămăsese o gură în el.
   - Deci nu ai probleme? a continuat el.
   - Nu, bineînțeles. De ce-ai crede asta?
   - Totul e O.K.? Nu te deranjează nimeni? Nu te urmărește, nu te amenință?
   - Nu, sigur că nu. Nu fi prostuț. Sunt bine. Totul e în regulă. Numai pentru că am făcut o greșeală stupidă nu înseamnă că am nevoie de un frate mai mare care să aibă grijă de mine. Pot să-mi văd singură de viață, mulțumesc frumos, cu tot cu prieteni.
   - În regulă, a spus Banks și s-a ridicat. Cred că ar cam fi momentul să plec. Mâine e o zi grea.
   Annie s-a ridicat și l-a condus la ușă. Se simțea amețită. De ce îl mințise, de ce îl indusese în eroare? De ce fusese atât de dură?
   - Sigur nu mai stai un pic? a întrebat. Încă o jumătate de pahar n-are cum să-ți facă rău.
   - Ar fi mai bine să nu, a replicat Banks, deschizând ușa. În plus, cred că am spus tot ce era de spus, nu? Ai grijă de tine, Annie. Ne vedem în curând.
   Apoi s-a aplecat, a sărutat-o pe obraz și a dispărut.
   Când i-a auzit motorul mașinii, Annie s-a întrebat de ce era atât de tristă, de ce-i venea atât de tare să plângă. Nu stătuse mult. Alice Coltrane cânta mai departe, doar că acum nu mai era la fel de liniștitoare. Annie a trântit ușa și a început să înjure, până când în cele din urmă a izbucnit în plâns.

11.

   Piața arăta diferit la ora prânzului, s-a gândit Banks în timp ce mergea spre The Fountain cu Winsome, în special într-o zi de vineri cu vreme bună.
   Toate fetele drăguțe de la bănci și agenții imobiliare erau pe-afară și studiau vitrinele magazinelor, îmbrăcate cu bluze de firmă, sau ieșiseră la cafea cu iubiții lor sau la masă în grupuri de trei sau patru, râzând și împărtășindu-și planurile de week-end. Era plin și de copii ieșiți de la școală, cu cămășile pe-afară și cu cravatele desfăcute, râzând, împingându-se și mâncând plăcinte în față la Greggs.
   Pe Jamie Murdoch l-au găsit în spatele barului la The Fountain, unde lucrurile mergeau foarte bine. Meniul era interesant, cu mâncare thailandeză adăugată obișnuiților burgeri, peștelui, cartofilor prăjiți și preparatelor cu carne tocată sau cârnați.
   Lui Banks îi era foame, dar s-a gândit că era mai bine să mănânce în altă parte, poate la Queen’s Arms. Jamie avea ajutoare și în spatele barului, și la bucătărie, așa că a putut să-și ia o pauză scurtă atunci când Banks l-a invitat la o masă în colț. Din stație sau poate de la radio se auzea „Sultans of Swing”. Aerul mirosea a curry, fum și a bere.
   - Ce mai e de data asta? a întrebat Jamie, împingându-și ochelarii în sus pe nas. Nu vedeți că suntem ocupați?
   - Numai câteva întrebări, a spus Banks.
   - Întrebări, întrebări. I-am spus lui Templeton al vostru totul ieri. În plus, în ziarul de azi scrie că cel mai probabil ucigașul e un fost prieten.
   Banks văzuse articolul. Jurnalism iresponsabil, după părerea lui. Nu avea niciun dubiu că cineva de la secție lăsase să răsufle informația că interogaseră vreo doi dintre foștii prieteni ai lui Hayley, iar povestea prinsese picioare și o luase la goană.
   - N-aș crede tot ce scriu ziarele, a spus Banks. Din ce i-ai relatat detectivului Templeton, Hayley Daniels a venit destul de târziu cu un grup de prieteni gălăgioși...
   - Nu erau chiar atât de gălăgioși.
   - Atunci să spunem binedispuși. Tocmai ce-ți făcuseră probleme niște derbedei din Lyndgarth care vandalizaseră toaletele din bar.
   - Așa e.
   - Până aici e totul în regulă. Hayley și prietenii ei au plecat ultimii, nu?
   Murdoch a dat din cap.
   - Și asta s-a întâmplat cam la un sfert de oră după miezul nopții?
   - Așa e.
   - Ce-ai făcut apoi?
   - Am încuiat.
   - De cum au plecat?
   - Desigur. Am auzit despre hoți care dau năvală chiar când te pregătești să închizi.
   - De bun-simț, a spus Banks. Știai unde se duceau?
   - Cine?
   - Hayley și prietenii ei.
   - Cineva spusese ceva de Bar None. E singurul loc care mai e deschis la ora aia, oricum, în afară de Taj.
   - Sigur, a spus Banks. Hayley a spus ceva că nu s-ar duce cu ei?
   - Nu din câte am auzit eu.
   - Înțeleg că a fost cam arțăgoasă.
   - Nu chiar.
   - Dar a comentat când a văzut că toaletele erau închise?
   - Păi, era cam supărată, cred, a spus Jamie, foindu-se pe scaun. De ce? Adică, nu e important, nu?
   - Ar putea fi, a spus Banks. Ce anume a spus?
   - Nu-mi amintesc.
   - Eu am auzit că făcea spume.
   - Fericită nu era. Cred că a spus ceva despre cum o să facă pe podea.
   - Din informațiile mele reiese că nu ești chiar cel mai popular bărbat de pe planetă, și dintr-odată apare afurisita aia mică și comentează că ori faceți curat în toalete ori se pișă pe jos. Cum te-ai simțit? 
   - N-a fost chiar așa, a spus Jamie.
   - Dar te-a enervat suficient de mult cât să ieși după ea și să-i dai ce merita?
   Jamie s-a lăsat pe spate.
   - Ce vreți să spuneți? Știți bine că nu. M-ați văzut pe înregistrări. A fost așa cum am spus. Am încuiat, apoi încă vreo două ore am făcut curat în toalete și am înlocuit becurile.
   - Înțeleg că n-ai avut ajutor sâmbătă, a spus Banks.
   - Așa e. Jill era răcită.
   - O crezi?
   - Nu prea am de ales, nu?
   - Făcea asta des? Suna să se scuze?
   - Câteodată.
   La masa de alături s-a așezat un grup gălăgios, angajați probabil ai vreunei firme.
   - Te deranjează dacă schimbăm două vorbe în spate? a întrebat Banks.
   Jamie părea agitat.
   - De ce? Ce vreți?
   - E-n regulă, l-a liniștit Winsome, nu te luăm la bătaie.
   A aruncat o privire spre pubul aglomerat.
   - E mai liniște și mai ferit, atâta tot. N-am vrea să-și bage toți nasul în afacerile noastre.
   Cu mari rezerve, Jamie i-a spus unuia dintre angajați să se ocupe de bar și i-a condus sus, în camera cu televizorul și cu canapeaua. Era mică și înghesuită, dar cel puțin erau singuri. Banks auzea de jos Fleetwood Mac, „Shake Your Moneymaker”.
   - Uite cum stau lucrurile, Jamie, a început Banks, am întrebat în stânga și-n dreapta și credem că-ți puneai prietenii și angajații să facă contrabandă cu țigări și cu alcool din Franța.
   - Nu mai e ilegal, a spus. Poți să aduci cât vrei. Suntem în Europa, să știți.
   - Dar e ilegal să le vinzi în localuri cu licență, a spus Banks. Asta se întâmpla? Are vreo legătură cu moartea lui Hayley?
   Lui Jamie i-a picat fața.
   - Ce vreți să spuneți? Doar nu...
   - Hayley știa? Jill știa cu siguranță. Ba chiar ai rugat-o să-ți facă un comision. De-asta nu-i plăcea să muncească aici, printre alte motive.
   - Dar... adică, O.K., să zicem că mai vindeam o sticlă de bere sau un pachet de țigări. Ăsta nu e un motiv să omori pe cineva, nu? Mai ales... știți... în felul ăla...
   - Vorbești despre viol?
   - Da.
   - Dar poate nu ăsta a fost motivul real. Poate totul a fost înscenat ca să arate așa. În plus, nu prea sunt bărbați care să nu testeze marfa înainte să scape de ea, nu?
   - Ești bolnav, a spus Jamie.
   A privit-o pe Winsome ca și cum l-ar fi trădat.
   - Amândoi.
   - Hai, Jamie, a spus Banks. Știm și noi cum merg lucrurile. Asta s-a întâmplat? Hayley avea să te dea de gol. Trebuia să scapi de ea, așa că te-ai gândit că ai putea măcar să profiți de ea mai întâi.
   - E o afirmație ridicolă și bolnavă în același timp, a spus Jamie.
   - Unde sunt? a întrebat Banks.
   - Ce anume?
   - Băutura și țigările.
   - Ce băutură și ce țigări? N-am nimic în plus față de ce-am pe stoc în mod legal.
   - Unde le ascunzi?
   - Ăsta-i adevărul. N-am nimic.
   Avea logică, s-a gândit Banks. Cu poliția adulmecând urmele uciderii lui Hayley, și bănuind că Jill s-ar putea să nu fie atât de discretă pe cât i-ar fi plăcut lui, Murdoch fusese obligat să scape de bunurile de contrabandă pe care le avea. Nu era cine știe ce teorie, s-a gândit Banks. Nimeni nu avea să comită crime pentru niște învârteli atât de mărunte. Voia doar să apese butoanele și să vadă ce se întâmplă. Se părea că nu mare lucru. I-a făcut un semn lui Winsome și s-au ridicat să plece.
   Chiar înainte să coboare, l-a întrebat pe Jamie:
   - Ai auzit ceva muzică la scurt timp după ce ai închis sâmbătă?
   - Muzică? Nu-mi amintesc. Ce fel de muzică?
   - Nu sunt sigur ce era.
   - Am auzit o mașină, dar în restul timpului am fost în partea cu toaletele, făcând curat.
   - Era pornit radioul sau tonomatul?
   - Nu. Opresc totul când încui. Puterea obișnuinței.
   - În regulă, a spus Banks, gândindu-se că lui i-ar plăcea să aibă măcar niște muzică dacă ar trebui să petreacă vreo două ore pe puțin desfundând niște toalete.
   S-a îndreptat spre scări.
   - Ne-a făcut plăcere să vorbim. Dacă îți amintești ceva, suntem peste drum.

   Traficul de pe A1 abia șerpuia pe lângă Îngerul Nordului, așezat pe vârful dealului ca un avion ruginit proptit în coadă.
   Ce fraieră, s-a gândit Annie, să conduc până în Newcastle într-o vineri după-amiază, când toată lumea o ștergea de la muncă și lua drumul spre Metro Centre sau spre Retail World din Team Valley. Ziua începuse cu soare și cu răcoare, dar chiar la nord de Scotch Corner cerul se întunecase subit și începuse să picure. Se spune că dacă nu-ți place vremea în nord trebuie să aștepți 10 minute, dar nimeni nu spune că dacă în continuare nu-ți place trebuie să conduci vreo 10 kilometri în orice direcție.
   Annie își petrecuse dimineața cu echipa, fusese la interviuri cu familiile victimelor soților Payne, și degeaba. Nimeni nu manifestase nici măcar un dram de simpatie pentru Lucy, erau unii mai ostili decât alții, dar nimeni nu putea fi suspectat sub nicio formă. Mai aveau de verificat alibiurile, dar rezultatul era unul deprimant. Superintendentul Brough apăruse pe la sfârșitul întâlnirii și până și cuvintele lui de încurajare sunaseră sec. Măcar de-ar fi avut un fir pe care să meargă ca să afle cine știa despre identitatea lui Lucy Payne și unde se afla, s-a gândit Annie, tot ar fi fost mai aproape.
   Ginger se dădea de ceasul morții încercând să găsească pe cineva la o editură care să le poată spune ceva, dar aștepta un telefon de la fostul director artistic al lui Maggie Forrest și spera să fie cu noroc.
   Înainte de asta, Ginger încercase să dea de Sarah Bingham, vechea prietenă a lui Kirsten Farrow, să afle ce se întâmplase cu ea după ce-și dăduse licența în drept, și aici avusese succes.
   Sarah lucra de-acasă în acea după-amiază.
   Spusese la telefon că-i poate acorda lui Annie o jumătate de oră. Locuia într-un apartament nou și șic lângă râu, zonă care acum devenise una dintre cele mai căutate de când Annie se mutase în nord.
   Se umpluse de restaurante și hoteluri de lux în clădiri noi și strălucitoare, cu design modern de sticlă și oțel, chiar pe malul apei. În timp ce Annie căuta parcarea pentru vizitatori, i-a sunat telefonul.
   Era Les Ferris, care părea entuziasmat. A tras pe dreapta și a oprit.
   - Annie, am găsit mostrele de păr.
   - E minunat, a spus Annie. Când poate Liam să înceapă?
   - Asta e problema, a mărturisit Les. Liam e gata de treabă la primul semnal, numai că mostrele sunt la secția din West Yorkshire, cu toate celelalte probe ale crimelor din ’88, ceea ce e logic. Nu asta în sine e problema, ci faptul că e vineri după-amiază, s-a făcut schimbul de tură, vine weekend-ul și nu mai e nimeni care să semneze pentru ele. De gardă avem o galerie de nenorociți, și avem nevoie de cineva cu autoritate. Superintendentul Brough...
   - Probabil joacă golf, a spus Annie. Care-i ideea, Les? Îmi pare rău, dar mă cam grăbesc.
   - Așa. Am priceput. Ideea e că se poate luni. Ar trebui să le putem aduce la laborator, ca Liam și expertul lui să poată face comparația. Luni dimineață. Dacă totul merge bine.
   - E minunat, a spus Annie. Am așteptat atâta. Mai putem aștepta până luni. Și dacă e necesar, și autoritatea mea suficientă, mă poți suna fără probleme mai târziu. Bună treabă, Les. Mersi mult.
   - Plăcerea e de partea mea, a spus Ferris și a închis.
   Între timp, s-a gândit Annie, ea avea să-și vadă de treabă ca și până atunci. Dacă mostrele de păr dovedeau că Kirsten Farrow nu avea nicio treabă cu moartea lui Lucy Payne, atunci putea să taie asta de pe listă. Era oricum o pistă riscantă. Însemna că a pierdut ceva timp fugărind o nălucă, dar uneori se mai întâmplau și lucruri din astea. Apoi trebuia să-și redirecționeze toate resursele spre alte piste.
   Maggie Forrest, de exemplu. Fratele lui Janet Taylor era o altă posibilitate, dar Tommy Naylor îi dăduse de urmă la un centru de dezintoxicare din Kent, unde era de mai bine de o lună, așa că și ăsta era un drum închis.
   Annie a găsit un loc de parcare, s-a prezentat la recepție și a fost trimisă la un apartament de la etajul patru.
   La capătul unui coridor cu mochetă groasă i-a deschis ușa Sarah Bingham, care a invitat-o în living. Nu era o cameră mare, dar fereastra din tavan până în podea și balconul creau o senzație de spațiu mai mult decât suficient. Vederea spre Gateshead nu era cea mai idilică, dar probabil apartamentul era unul scump. Annie s-a simțit suspendată deasupra apei și s-a bucurat că nu suferea de rău de înălțime.
   Mobila era modulară, din piele roșie, iar pe pereți atârnau câteva opere de artă contemporană care păreau să fie originale, pictate într-o nuanță subtilă între crem și roz, pe care Annie n-o prea putea defini. Probabil o combinație între un loc exotic și o floare sălbatică, gen primulă toscană sau iacint peloponesiac. Annie și-a exprimat aprecierea pentru picturi, mai ales pentru cea din puncte colorate, iar Sarah a părut plăcut impresionată. Poate din cauză că mulți dintre musafirii ei nu apreciau arta abstractă. Pe un perete era un televizor mare, cu ecranul plat, iar pe celălalt un sistem audio scump Bang&Olufsen. În toate colțurile erau boxe mici din care se auzea muzică instrumentală. Annie nu prea știa ce anume, a presupus că vreun compozitor de secol douăzeci.
   Era în habitatul contemporan al unei femei tinere foarte moderne. Dintr-un calcul scurt, Annie a tras concluzia că Sarah trebuia să aibă în jur de 40 de ani, aceeași vârstă ca ea. Sarah Bingham era șic din cap până-n picioare, de la părul blond cenușiu perfect coafat și cu un aspect foarte natural până la bluza albă de mătase și pantalonii negri. Singura notă discordantă o făceau papucii de casă pufoși și roz. Dar era acasă.
   Annie se simțea ușor neglijentă în blugii ei Levis și în helanca neagră. Sarah avea și genul de corp lucrat pe care îl obții numai petrecând câte o oră pe zi la sală. Annie nu avea timp pentru asta, chiar dacă ar fi vrut. Pe masa de sticlă și crom de lângă fereastră era un MacBook alb înconjurat de hârtii și dosare.
   Deci asta se-alege de presupusul birou fără hârțogăraie, s-a gândit Annie. Pe scaunul de alături era o geantă Hermès, parcă aterizată acolo din întâmplare.
   - Nu știu ce pot face pentru dumneavoastră, a spus Sarah în timp ce se așeza în fotoliu, dar ați reușit să-mi stârniți curiozitatea.
   Avea un accent stilat, dar nu forțat. Așa cum de altfel părea totul la ea, natural.
   - E vorba de Kirsten Farrow.
   - Da, asta ați spus la telefon.
   A făcut un gest vag.
   - Dar toate astea s-au întâmplat cu atât de mult timp în urmă.
   - Ce vă mai amintiți de atunci?
   - Să mă gândesc. Kirsty și cu mine ne-am împrietenit la universitate. Amândouă studiam literatura engleză. Eu eram foarte pasionată de critica feministă, Kirsty era mai tradiționalistă. F.R. Leavis, I.A. Richards, din astea. Destul de demodat în zilele de glorie ale deconstructivismului.
   - Despre atac ce-mi puteți spune? a întrebat Annie, nerăbdătoare să treacă la subiect fără să piardă prea multă vreme cu critica literată.
   - A fost îngrozitor, a spus Sarah. Am fost la ea la spital și era... i-a luat câteva luni bune să-și revină. Dacă și-o fi revenit vreodată complet.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Poate că niciodată nu poți trece cu adevărat peste așa ceva. Nu știu. Dumneavoastră știți?
   - Nu, a spus Annie, dar unii oameni învață să funcționeze chiar și așa. V-ați petrecut mult timp cu ea în acea perioadă?
   - Da, a spus Sarah. Mi s-a părut important să-i fiu alături într-o perioadă în care toți ceilalți își vedeau de viețile lor.
   - Și viața dumneavoastră?
   - În așteptare. Voiam să-mi scriu doctoratul despre ficțiunea victoriană. Visam să ajung profesoară de engleză.
   A râs.
   - Visați?
   - Da. M-am plictisit din primul an. M-am lăsat și o vreme am hoinărit prin Europa, apoi când m-am întors am dat la drept, sfătuită de ai mei.
   Annie a privit în jur.
   - Pare să vă meargă bine.
   - Nu-i rău, cred. Am pierdut câțiva ani pe drum, dar am recuperat rapid. Acum sunt unul dintre cei mai tineri parteneri într-una din cele mai mari firme de avocatură din nord-est. Ați vrea să beți ceva? Ați bătut atâta drum, ce nepoliticos să nu vă întreb mai devreme.
   - E O.K., a spus Annie. Ceva rece și acidulat dacă se poate, mulțumesc.
   Cu o seară înainte mai băuse câteva pahare de vin după plecarea lui Banks, iar acum avea gura uscată. Îi părea rău că-l mințise în legătură cu Eric, dar uneori era singura cale de a-i ține pe alții cu nasul afară din oala ta. Poate că și Banks și Winsome aveau intenții bune, dar ultimul lucru de care avea nevoie era să i se bage cineva în viață.
   Avea să se descurce singură cu Eric.
   Sarah s-a ridicat.
   - Imediat, rece și acidulat, a spus îndreptându-se spre bar.
   S-a întors cu un Perrier cu gheață pentru Annie și cu gin tonic pentru ea, apoi s-a așezat la loc, cu picioarele sub ea.
   - Sunteți căsătorită? a întrebat Annie.
   Observase că Sarah nu purta inel, dar asta nu trebuia neapărat să însemne ceva. Sarah a dat din cap. 
   - Odată, a spus. Dar n-a durat.
   A râs.
   - Mi-a spus că nu poate să-mi suporte orarul și faptul că nu ne vedem niciodată, dar adevărul e că era un leneș și-un derbedeu. Dumneavoastră?
   - N-am găsit niciodată bărbatul potrivit, a spus Annie zâmbind. Să revenim la Kirsten. Sper că nu e un subiect prea dureros?
   Sarah a dat din mână.
   - Nu, după cum am spus, a fost demult. Pare dintr-o altă viață. Kirsten a fost atacată în iunie 1988. Tocmai terminaserăm cu examenele și fuseserăm în oraș să sărbătorim. Ne dăduseră afară de prin puburi și am ajuns, cred că eram vreo 6, la un cămin al universității. Cred că eram destul de beți deja, ca să spun adevărul, poate cu excepția lui Kirsten. Trebuia să plece acasă devreme a doua zi și nu-și făcuse de cap. Petrecerea a continuat și după ce a plecat ea. Nimeni n-a dat nicio importanță. Adică oamenii veneau și plecau tot timpul, ziua și noaptea. Dar atunci s-a întâmplat... în drumul spre casă, prin parc.
   - Și cineva i-a întrerupt?
   - Da. Un bărbat care-și plimba câinele. Slavă Domnului măcar pentru asta.
   - Dar agresorul a scăpat?
   - Da. Poliția a spus că era același bărbat care violase și omorâse alte 5 fete, un criminal în serie cred că i-am putea spune. Biata Kirsty nu-și putea aminti nimic despre atac, ceea ce cred că a fost o binecuvântare. Vă imaginați cum e să trăiești cu această amintire?
   Annie a sorbit din Perrier.
   - Vorbea mult despre asta?
   - Un pic. Am văzut-o de câteva ori la spital și apoi am fost la ea și la părinții ei la primul Crăciun după ce i-au dat drumul din spital. Locuiau într-o casă mare lângă Bath. Cred că în acea perioadă Kirsty făcea ședințe de hipnoză. Îmi aduc aminte că era frustrată că nu-și amintea nimic de după plecarea de la petrecere. Spunea că vrea să-și amintească tot, să afle cine a atacat-o și să-i dea de urmă.
   - A spus asta?
   - Da, dar era foarte supărată. Nu cred că vorbea serios. Adică, hipnoza era foarte frustrantă. E posibil să fi fost ideea poliției.
   - Ați spus poliției ce v-a spus?
   - Nu. Adică, de ce aș fi făcut-o? Erau vorbe aruncate la nervi. Habar nu avea cine fusese.
   - Vă amintiți cumva numele terapeutului?
   - Îmi pare rău, nu. Nu-mi amintesc să-mi fi pomenit ceva.
   - Dar era în Bath în 1988?
   - Da. Iarna.
   - Așa. Continuați.
   - Părinții lui Kirsty au plecat la o petrecere de Anul Nou. Kirsty și cu mine ne-am îmbătat cu coniacul lui taică-său și atunci mi-a spus tot.
   Annie s-a aplecat în față.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Ce i-a făcut nenorocitul ăla.
   Pentru prima dată, Sarah părea cutremurată de ceea ce-și amintea.
   - Ce i-a făcut?
   Annie știa că ar putea scoate raportul medical de pe undeva din arhive, dar voia să audă varianta ei.
   - A folosit un cuțit bine ascuțit. Aici.
   Sarah și-a trecut mâna peste sâni. Și între picioare.
   - Bineînțeles că nu mi-a arătat, dar mi-a spus că avea multe cicatrici și o cususeră în mai multe locuri. Dar nu asta era cel mai grav. Mi-a spus și că rănile vaginului și ale uterului erau atât de grave încât nu se mai putea bucura de sex și nici nu putea avea copii.
   Sarah și-a șters o lacrimă care-i juca în colțul ochiului.
   - Îmi pare rău. Nu credeam că o să fiu așa numai vorbind despre asta. Credeam că o să fiu O.K., pentru că s-a întâmplat cu mult timp în urmă.
   - E totul în regulă?
   Sarah s-a dus să-și ia o batistă și și-a suflat nasul.
   - Sunt bine, a spus. Dar m-a luat prin surprindere puterea memoriei. Aproape că o vedeam stând aici, cu expresia aia pierdută întipărită pe chip. Vă dați seama cât de zdruncinată trebuie să fi fost? Condamnată la celibat toată viața? Pentru Dumnezeu, avea numai 21 de ani. Cred că atunci l-aș fi omorât fără să stau pe gânduri, dacă aș fi știut cine era.
   - S-a pus vreodată problema că ar putea să fie cineva din anturajul ei? a întrebat Annie. Poate cineva care a plecat mai devreme de la petrecere?
   - Polițiștii nu mi-au spus niciodată la ce anume se gândeau, dar i-au verificat pe toți cei care au fost la petrecere și pe toți prietenii ei de la universitate.
   După cum bănuia Annie, aplicaseră procedura standard. Totuși, erau șanse să le fi scăpat ceva.
   - Ați mai vorbit cu ea după Anul Nou?
   - Ah, da. De câteva ori. Dar n-a mai vorbit niciodată atât de în detaliu. De o noapte anume îmi aduc aminte. E ciudat, nu, cum unele lucruri îți rămân în memorie? Era prima dată când Kirsty se întorsese în nord după... după atac. La mai bine de 1 an. Fusese multă vreme în spital, apoi acasă, cu părinții, în recuperare. În tot cazul, la vremea aceea aveam o garsonieră mică - fusese a lui Kirsten - și a venit să stea acolo o vreme. Cred că era prin septembrie 1989, cu puțin timp înainte de începerea semestrului. În acea primă seară am băut mult și mi-a spus niște lucruri foarte ciudate. Sinceră să fiu, comportamentul ei m-a cam speriat.
   - Ce fel de lucruri ciudate?
   - Nu-mi amintesc detaliile, dar a fost foarte sinistru. Spunea ceva despre ochi pentru ochi și cum se simte ca o victimă a unui act de vampirism sau ca un bolnav de SIDA.
   - SIDA?
   - Nu cred că literal. V-am spus că vorbea niște aiureli. Nu avea SIDA, cel puțin din câte știu eu. Nu, părea mai degrabă să vrea să spună că luase un fel de virus de la atacatorul ei. I-am spus că e o nebunie și s-a oprit. Asta e tot ce-mi amintesc. Dar la vremea aceea m-au trecut niște fiori. Totuși, m-am gândit, mai bine să nu țină în ea totul.
   - Vorbea despre răzbunare?
   - Ochi pentru ochi, da. Mi-a spus din nou că dacă ar ști cine era, l-ar omorî.
   - A dat vreun semn cum că ar ști?
   - Nu. Cum ar fi putut?
   - Îmi pare rău. Vă ascult mai departe.
   Sarah a râs stânjenită.
   - Cred că de fapt vorbea vinul. Eram deja la a doua sticlă. Oricum, lucrurile au continuat destul de normal în perioada următoare, apoi au început cursurile.
   - Deci Kirsten a stat cu dumneavoastră în tot acel timp?
   - Da, cred că până la jumătatea lui octombrie.
   - Nu păreți foarte sigură. Chiar așa e?
   Sarah s-a întors.
   - Asta am spus poliției.
   - Dar e adevărat?
   Și-a studiat unghiile.
   - Știți, venea și pleca.
   - Venea și pleca?
   - Da. Și-a petrecut câteva zile în Dales. O.K.?
   - Ați fost cu ea?
   - Nu. Voia puțin timp pentru ea.
   - Când anume se întâmpla asta?
   - Nu-mi aduc aminte. A fost demult. Totuși, cred că în septembrie. La scurt timp după ce a venit să stea la mine.
   - Ați vorbit cu poliția despre asta?
   - Nu. Mi-a cerut să nu spun nimic.
   - Aveți idee de ce?
   - Nu. Adică... îmi pare rău, dar nu aveam o părere prea bună despre poliție pe vremea aceea.
   Ultimul lucru de care Kirsten avea nevoie era s-o hărțuiască și ei. Suferise destul.
   - Vreun motiv anume pentru care nu vă plăceau polițiștii?
   Sarah a ridicat din umeri.
   - Eram mai radicală, atâta tot, și feministă. Ei păreau interesați numai de păstrarea vechilor legi făcute de bărbați.
   - Și eu am crezut asta, a spus Annie. Desigur, e posibil ca atunci lucrurile să fi stat chiar mai rău, dar până și acum mai sunt câțiva dinozauri.
   - Și tot nu pot spune că sunt preferații mei, a spus Sarah, dar de-a lungul timpului mi-au mai câștigat respectul și nu mai generalizez atât de mult cum o făceam înainte. Nu sunt avocat criminalist, dar am întâlnit și câțiva polițiști foarte buni. E așa cum spuneți, mai sunt și dinozauri. Merele putrezite, cred. 
   - Oh, da, a spus Annie, cu gândul la Kev Templeton.
   Poate că nu era neapărat un tip fără scrupule, dar avea un caracter de tot rahatul.
   - Și deci atunci i-ați mințit?
   - Cred că da. Sincer, am cam uitat povestea. O să am necazuri?
   - Nu cred că-i pasă cuiva de o minciună veche de 18 ani, numai că ar putea să fie relevantă astăzi.
   - Nu văd cum.
   - Ce s-a întâmplat?
   - V-am spus. S-a dus în Dales o vreme și apoi s-a întors. În următoarele săptămâni a tot venit și a plecat, apoi și-a luat o cameră la etajul de deasupra. Începuse și ea studiile postuniversitare, dar s-a plictisit chiar mai repede decât mine.
   - Și a renunțat?
   - Da. Cred că s-a întors acasă. Cel puțin pentru o vreme.
   - Și apoi?
   Sarah și-a privit din nou manichiura impecabilă într-o nuanță elegantă de roz.
   - Apoi ne-am cam îndepărtat, știți cum se mai întâmplă. V-am spus că după ce am renunțat la studii am călătorit o vreme și apoi m-am apucat să studiez dreptul.
   - Și deci pe Kirsten nu ați mai văzut-o?
   - O dată sau de două ori în următorii 2 ani. Mai ieșeam să bem ceva, de dragul vremurilor trecute. 
   - Despre ce vorbeați?
   - În mare parte despre trecut. Despre perioada de dinainte de atac.
   - A pomenit vreodată ceva despre Whitby?
   - Whitby? Nu. De ce-ar fi făcut-o?
   - A vorbit vreodată despre cineva pe nume Eastcote? Greg Eastcote?
   - Nu.
   - Jack Grimley?
   - N-am auzit de el.
   - Keith McLaren, un australian?
   - Nu, niciodată. N-am auzit de niciunul din oamenii ăștia. Cine sunt?
   - Mai păstra legătura cu cineva din vechea gașcă de la universitate?
   - Nu, nu cred. Prietenul ei plecase în Canada sau în America sau undeva și restul eram împrăștiați prin toată țara. Părea destul de singuratică, parcă își tăiase toate legăturile cu lumea. M-am gândit că poate din cauza a ceea ce i s-a întâmplat. Nu se putea adapta, nu putea pretinde că totul era normal. Nu știu. Nu că n-am fi putut să povestim și să bem ceva, dar mereu părea distantă, ca și cum se autoizola de ceilalți. Nu știu cum altfel să o descriu. Arăta altfel. Se neglija, își tăiase părul. Fusese foarte drăguță, dar încetase să-i mai pese.
   - Știți ceva despre viața ei?
   - Nu cred că făcuse ceva, sincer. Cred că era cam pierdută. Vorbea despre călătorii în China, în America, în Orientul îndepărtat, dar nu știu dacă era un scop sau doar o dorință.
   Sarah s-a uitat la ceas.
   - Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar...
   A aruncat o privire spre MacBook.
   - Am de terminat ceva înainte de întâlnirea cu clientul.
   - E în regulă, a spus Annie. Cred că oricum am ajuns la sfârșitul listei de întrebări.
   - Îmi pare rău că ați bătut atâta drum pentru nimic.
   - N-a fost pentru nimic, a spus Annie. În cele din urmă ați spus adevărul. Ați văzut-o pe Kirsten în ultimii ani sau ați vorbit cu ea?
   - Nu, a spus Sarah. Ultima dată am văzut-o prin ’91 sau ’92, după care a părut să se fi evaporat de pe fața pământului.
   - Ați auzit vreodată de Lucy Payne?
   - Nu ea e cea care împreună cu soțul ei le-a omorât pe toate fetele alea? Despre asta e vorba? Nu înțeleg.
   - Maggie Forrest?
   - Nu, niciodată.
   - În regulă, a spus Annie, ridicându-se să plece și întinzându-i cartea de vizită. Dacă vă amintiți ceva, vă rog să mă sunați.
   - Despre ce e vorba de fapt? a întrebat Sarah din pragul ușii. Nu mi-ați spus nimic. De ce mă luați la întrebări despre acești oameni și despre lucruri care s-au întâmplat cu ani buni în urmă? Nu-mi dați nici măcar un indiciu?
   - Dacă e ceva, a răspuns Annie, o să aflați în curând.
   - Comportament tipic de polițist, a spus Sarah cu brațele încrucișate. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, nu?
   Lui Annie i-a sunat mobilul tocmai când ajungea la mașină. Era Ginger.
   - Eu sunt. Am o pistă pentru Maggie Forrest. M-a sunat editorul.
   - Super, a spus Annie, căutându-și cheile și ținând telefonul sub bărbie.
   - Avem noroc. E în țară. Locuiește în Leeds. Lângă canal.
   - O.K., a spus Annie. Poate ar trebui să mă duc până acolo chiar acum.
   - N-are sens. Acum e la Londra la întâlnire cu editorul. Se întoarce duminică seară.
   - În regulă, a spus Annie. N-am niciun plan pentru duminică, oricum. Aș putea să mă duc să vorbesc cu ea atunci. Mersi, Ginger. Ai făcut o treabă grozavă.
   - Nicio problemă.
   Annie a închis telefonul și a pornit spre A1.

   Annie și-a amintit unde locuia Eric și când a ajuns la apartamentul lui era deja întuneric.
   Se oprise la un pub de pe drum ca să-și facă curaj și să se îmbărbăteze cu un brandy dublu. Era pe jos, deci nu conta că băuse. Chiar dacă reușise să se convingă că-i va fi ușor, era în continuare agitată.
   Confruntările la muncă erau o treabă, cele din viața privată cu totul altceva. Știa că abandonase multe relații în trecut în loc să încerce să afle ce anume nu mergea. Problema cu Banks era că nu putea abandona complet. Nici slujba și nici sentimentele pe care le avea pentru el, alimentate de faptul că lucrau împreună, nu o lăsau. De-asta acceptase atât de repede transferul temporar la Departamentul de Est, ca între ei să fie o oarecare distanță măcar pentru o vreme. Nu părea să meargă foarte bine.
   Eric i-a deschis ușa și a spus tăios:
   - Ah, tu erai.
   Apoi s-a întors cu spatele și a intrat în apartament, lăsând ușa deschisă.
   - Mă pregăteam să ies, a spus când Annie l-a urmat.
   Nimic nu indica asta. În scrumieră era o țigară aprinsă și lângă ea o cutie de bere și un pahar pe jumătate plin. Televizorul era pornit pe EastEnders. Eric s-a lățit pe canapea, cu picioarele întinse și cu mâinile desfăcute. Purta blugi și un tricou negru rupt. Părul îi era unsuros, ca și cum i-ar fi trebuit o spălătură bună, și o șuviță îi atârna în ochi, ca de obicei.
   - Ce vrei? a întrebat-o.
   Annie a întins mâna.
   - Dă-mi mobilul tău.
   - Poftim?
   - M-ai auzit. Dă-mi mobilul.
   - De ce?
   - Știi bine de ce.
   Eric a rânjit.
   - Pozele? Vrei să le ștergi, nu? N-ai încredere în mine.
   - Așa e. Începem cu mobilul, apoi continuăm cu computerul.
   - Ce crezi c-o să fac? O să le pun pe Internet?
   Și-a frecat bărbia.
   - Cred că aș putea, nu? Crezi că YouTube acceptă nuduri?
   - Nu cred c-o să faci nimic cu ele, a spus Annie. O să-mi dai mobilul, apoi o să verificăm computerul, și o să le ștergem.
   - Ce-ar fi să stai jos și să bem ceva? Nu mă grăbesc foarte tare. Putem discuta.
   - Nu vreau să beau nimic și nici nu stau suficient de mult ca să fie nevoie să mă așez, a spus Annie întinzând mâna. Nu avem despre ce vorbi. Dă-mi.
   - Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că-mi faci vreo propunere obscenă.
   - Dar știi, și nu fac asta. Haide.
   Eric și-a încrucișat brațele pe piept, sfidător.
   - Nu, a spus.
   Annie a oftat. Se gândise că poate o să vrea să joace dur. N-avea decât. S-a așezat.
   - Și deci bei ceva? a întrebat Eric.
   - O să stau jos pentru că în mod evident va dura mai mult decât mă așteptam, a spus Annie, dar de băut nu beau nimic. Știi ce vreau.
   - Știu ce-ai vrut în seara aia. Acum nu mai sunt sigur. Și mai sunt poze, să știi. Unele pe care încă nu le-ai văzut. Mai bune.
   - Nu mă interesează, a spus Annie. Șterge-le, apoi putem să uităm totul.
   - Dar eu nu vreau să uit nimic. Îmi lași măcar ceva amintire?
   - O să-ți las mai mult de o amintire dacă nu faci cum îți spun.
   - E o amenințare?
   Annie și-a trecut mâna prin păr.
   - Ia-o cum vrei, Eric. Am avut o zi lungă și încep să-mi pierd răbdarea. Ai de gând să-mi dai mobilul ăla?
   - Ce-o să faci dacă nu?
   - În regulă, a spus Annie. O să-ți fac jocul. Ai avut dreptate când ți-ai dat cu presupusul despre ce fac eu în viață. Sunt polițist. Detectiv-inspector, ca să fiu mai exactă.
   - Și asta ar trebui să mă impresioneze?
   - Ar trebui să faci ce spun eu.
   - Și dacă nu, ce?
   - Vrei să-ți fac un desen?
   - O să-ți chemi amicii neanderthalieni să mă bată?
   Annie a zâmbit și a dat din cap încet.
   - Sincer, nu cred că mi-ar trebui ajutor, dar nu, nu ăsta e planul.
   - Ești sigură pe tine, nu?
   - Uite ce e, a spus Annie. Hai să nu ne mai jucăm, bine? Ce s-a întâmplat s-a întâmplat. Poate a fost bine. Nu știu. Nu-mi amintesc, și chestia asta nu mă pune într-o lumină foarte bună, dar, oricum ar fi, a fost o greșeală. Dacă...
   - De unde știi?
   - Ce?
   Eric s-a ridicat.
   - De unde știi că a fost o greșeală? Nici nu mi-ai dat ocazia să...
   - În ceea ce mă privește, a fost o greșeală. Acceptă asta. Iar comportamentul tău recent nu ajută foarte mult lucrurile.
   - Dar de ce?
   - Nu vreau să intru în detalii. N-am venit aici să fac scandal. Am venit numai ca să te rog - frumos - să mă lași să șterg pozele. Sunt jenante și, oricum, nici nu cred că aș vrea să mă gândesc măcar că aș putea avea o relație cu cineva care le-a făcut.
   - Atunci n-ai avut nimic de comentat. Și nu uita că și tu ai făcut câteva. Nu poți să te relaxezi un pic? Mai slăbește-mă. A fost o distracție nevinovată.
   - Dă-mi dracului mobilul ăla!
   Annie a fost uimită de propria-i vehemență, dar Eric îi împingea răbdarea dincolo de orice limită.
   N-avea chef să stea să-i explice care e diferența între a face câteva poze inocente în club și ceea ce făcuse el, poze intime, în dormitor - din câte își aducea aminte. Dacă nu putea înțelege asta de unul singur, atunci nu merita să-l mai slăbească.
   Părea șocat. O clipă n-a spus nimic, apoi și-a băgat mâna în buzunar, și-a scos mobilul și i l-a aruncat. Annie l-a prins.
   - Mulțumesc, a spus.
   Când a intrat în galeria de imagini, s-a uitat la toate pozele făcute în seara aia. Pe lângă cele pe care le văzuse deja, și în care măcar era trează, mai erau unele cu ea dormind, cu părul răvășit și un sân expus. Nimic murdar, numai crud și invaziv.
   Le-a șters pe toate.
   - Acum computerul.
   Eric i-a făcut un semn spre biroul din colț.
   - N-ai decât.
   Erau aceleași poze, așa că le-a șters și de-acolo.
   Ca măsură suplimentară de precauție, i-a golit și recycle bin-ul. Știa că există metode de a recupera datele pierdute, dar se îndoia că Eric era în stare de una ca asta sau că s-ar fi deranjat. Poate că erau pe vreun CD sau pe vreun smart drive, dar în privința asta nu prea avea ce face.
   - Asta e tot? a întrebat.
   - Da, asta e tot. Ai obținut ce-ai vrut, acum cară-te.
   S-a întors, și-a luat berea și s-a prefăcut că se uită la televizor.
   - Înainte să plec, a spus Annie, dă-mi voie să-ți spun ce se va întâmpla dacă ai copii și le faci să apară pe YouTube. N-ai avut dreptate c-o să-mi chem oamenii să te bată. E mult prea crud. Dar am prieteni și crede-mă că-ți putem face viața foarte neplăcută.
   - Oh, da, a spus Eric, fără să-și desprindă ochii din televizor. Și cam cum ai de gând să faci asta?
   - Dacă pozele alea apar undeva, nu numai că o să susțin că eram beată când au fost făcute, ceea ce oricum poate vedea toată lumea, dar o să susțin că am fost drogată.
   Eric s-a întors spre ea încet, cu o privire nedumerită pe față.
   - Chiar ai face asta? a întrebat.
   - Da. Și dacă va fi necesar, polițiștii care îți vor percheziționa apartamentul vor găsi Rohypnol sau GHB sau ceva de genul ăsta. Ai fi surprins ce provizii avem la secție.
   Annie simțea cum îi bubuie inima în piept și era convinsă că și Eric o auzea, poate chiar vedea cum se zbate. Nu era obișnuită să mintă sau să amenințe în felul ăsta.
   Eric și-a mai aprins o țigară. Se albise la față și Annie vedea că-i tremură mâinile.
   - Știi, a spus, chiar te cred în stare de una ca asta. Când te-am cunoscut, mi s-a părut că ești o tipă de treabă.
   - Nu mă lua cu rahaturi din astea. Când m-ai cunoscut, te-ai gândit: uite-o și pe baba asta care n-arată chiar așa de rău și mai e și beată pe deasupra, ajunge în patul meu fără să mă străduiesc prea mult.
   Eric rămăsese cu gura căscată.
   - Care-i problema? Nu poți înghiți adevărul?
   - Eu... doar...
   A dat din cap nedumerit.
   - Ești cu totul altfel, dată dracului.
   - Crede-mă pe cuvânt. Înțeleg că nu e nevoie să spun mai mult, nu?
   Eric a înghițit.
   - Nu.
   - În cazul ăsta, am să-mi iau la revedere.
   Annie a avut grijă să nu trântească ușa în urma ei. Oricât ar fi fost de furioasă și de supărată, trebuia să-i demonstreze lui Eric că ea deținea controlul, chiar dacă nu era așa. Când a ieșit afară în aerul rece al nopții, s-a oprit la colțul străzii și a inspirat lung de câteva ori. O făcuse și pe asta.
   Problema era rezolvată. Se terminase cu îngerul de Annie Cabbot. În timp ce înainta pe stradă privind
marea care lucea întunecată în depărtare, s-a întrebat de ce, în ciuda faptului că Eric era un nesuferit, se simțea de parcă ar fi strivit un fluture?
   Apoi și-a amintit că nu era deloc fluture, ci mai degrabă un șarpe, și a zâmbit.

12.

   Cu sticla de vin într-o mână, Banks a inspirat lung și a sunat la sonerie.
   I se părea ciudat să fie înapoi pe strada unde locuise cu Sandra și cu copiii atât de mulți ani. Acum Sandra se remăritase și era din nou mamă, Tracy terminase facultatea, iar Brian era într-o formație rock de succes. Dar când Banks a privit spre draperiile vechii lui case, o clădire prin nimic ieșită din comun, cu bovindou și ușă nouă, l-au copleșit amintirile: noaptea în care băuse ciocolată caldă cu Tracy, care pe-atunci avea 12 ani, după ce se întorsese acasă târziu și deprimat de la investigarea morții unei fete cam de vârsta ei; sistemul audio din care se auzea Strauss; primele poticneli muzicale ale lui Brian încercând să cânte „Sunshine of Your Love” la chitara acustică pe care Banks i-o cumpărase când împlinise 16 ani; serile în care făcea dragoste cu Sandra pe tăcute, după ce copiii se duceau la culcare, și cum încercaseră să nu izbucnească în râs când căzuseră de pe canapea.
   Și-a amintit și ultimele lui săptămâni acolo, singur, zăcând aproape inconștient pe canapea cu sticla de Laphroaig pe podea lângă el și Blood on the Tracks repetându-se la nesfârșit din CD-player.
   Înainte să mai facă un pas pe cărarea primejdioasă a memoriei, s-a deschis ușa și în pragul ei a apărut Harriet Weaver, care nu arăta deloc îmbătrânită față de ziua când îi întâmpinase pe Banks și pe ai lui în cartier, cu douăzeci de ani în urmă. Banks s-a aplecat și a sărutat-o pe amândoi obrajii.
   - Bună, Alan, a spus. Mă bucur că ai putut să treci pe la noi.
   Banks i-a întins vinul.
   - Nu trebuia să te deranjezi. Intră.
   Banks a urmat-o în hol, unde și-a pus haina în cuier, apoi au intrat în living. Majoritatea invitaților erau deja acolo și stăteau de vorbă la un pahar în lumina prietenoasă a veiozelor portocalii.
   Erau doisprezece oameni cu totul și Banks a recunoscut două cupluri de pe vremea când locuise în vecini: Geoff și Stella Hutchinson, de la numărul 24, și Ray și Max, cuplul gay de peste drum. Ceilalți erau fie prieteni de-ai lui Harriet de la bibliotecă sau colegi de-ai lui David din casta ucigător de plictisitoare, după părerea lui Banks, a calculatoriștilor. Pe unii dintre ei îi cunoscuse înainte.
   Se dusese la ei direct de la secție, care era la vreo 5 minute de condus, oprindu-se numai pentru vin la Oddbins. Își petrecuse cea mai mare parte a zilei la birou, studiind depozițiile și rapoartele criminaliștilor în cazul Hayley Daniels.
   Ocazional îi mai zburase gândul și la cazul lui Annie: Lucy Payne într-un scaun cu rotile, cu gâtul tăiat. Și-a amintit de Lucy pe patul de spital, cumva fragilă și demnă de milă, cu chipul ei palid, frumos și bandajat pe jumătate, pe de altă parte enigmatică, manipulatoare și poate cu adevărat rea. Banks nu s-a putut hotărî niciodată de care parte a baricadei era, deși fusese unul dintre puținii care văzuseră înregistrările, care-l convinseseră că Lucy fusese la fel de implicată ca și soțul ei Terry în răpirea și torturarea fetelor.
   Dacă într-adevăr ucisese pe cineva, asta era deja o altă treabă, una pe care tribunalul nu o lămurise niciodată. Toată lumea credea asta, oricum. Ochii ei nu trădau nimic și instinctul de autoconservare fusese foarte puternic. Era greu de făcut trecerea de la macabru la lumesc, s-a gândit Banks, dar uneori conversațiile mărunte despre șansele Angliei în meciul cu Andorra după un 0-0 patetic cu Israel, sau șansele conservatorilor la următoarele alegeri erau un antidot foarte bun.
   Invitațiile la cină îl agitau mereu și nici nu putea să bea prea mult pentru că trebuia să conducă până acasă. N-avea de gând să-și asume riscul pe care și-l asumase Annie. Ea avusese noroc. Gândindu-se la Annie, și-a dat seama că probabil ar fi invitat-o cu el dacă lucrurile ar fi stat mai bine între ei. Chiar dacă nu mai aveau o relație, se susțineau unul pe celălalt în astfel de împrejurări din când în când, era mai bine să nu fie singuri.
   Dar după comportamentul ei ciudat în ultimele două ocazii, nu mai știa cum stăteau lucrurile între ei sau cum ar fi putut să evolueze.
   Când s-au terminat prezentările, Banks a luat paharul de vin pe care i l-a oferit David și s-a așezat lângă Geoff și Stella. Geoff era paramedic, așa că șansele să înceapă să vorbească despre RAM sau gigabiți erau minime. Discuții despre cadavre sau oameni pe moarte putea să suporte.
   Stella era proprietara unui magazin de antichități pe Castle Road și avea mereu o poveste interesantă de spus.
   În timp ce conversa cu ei, Banks a privit în jur la ceilalți. A recunoscut doi îngâmfați pe care îi mai văzuse la o petrecere și pe care nu-i prea înghițea, genul care după ce beau ceva erau convinși că ei ar putea face orice mai bine decât oricine. Restul erau O.K. Majoritatea cam de vârsta lui, cincizeci și ceva, sau puțin mai tineri.
   Harriet pusese muzică clasică în surdină, părea să fie Bach, iar din bucătărie venea miros de miel cu usturoi. Prin cameră treceau din mână-n mână platourile cu aperitive și Banks și-a luat un cârnăcior când i-a venit rândul. Din fericire, nu era singurul rătăcit în grup. Majoritatea erau cupluri, dar Banks știa că Graham Kirk, de pe strada imediat următoare, se despărțise de curând de nevastă-sa, iar Gemma Bradley își gonise al treilea soț acum vreo 2 ani și încă nu îl găsise pe al patrulea. Harriet lucra cu Gemma și în mod evident îi era milă de ea. Celălalt bărbat mai în vârstă era Trevor Willis, un văduv arogant care tot ieșea la țigară cu Daphne Venables, soția unuia dintre colegii lui David. Banks știa din experiență că Trevor era genul care pe măsură ce bea devenea tot mai tăcut și mai țâfnos, sfârșind adesea, printr-o mișcare bruscă și dramatică, cu nasul în desert.
   În astfel de momente, Banks își dorea să mai fi fumat încă, mai ales într-o seară plăcută de martie.
   Uneori era o scuză bună ca să iasă afară câteva minute atunci când conversația era prea tare sau prea plictisitoare. Geoff era în mijlocul unei povești despre o femeie bătrână care suna sistematic după ambulanță numai ca să aibă cine să o ducă la programările de la spital și cum, numai ca să o sperie, unul dintre paramedici îi spusese că pare să aibă o problemă cu piciorul și că e posibil să-i fie amputat. Chiar atunci Harriet i-a chemat la cină.
   A durat câteva minute până să așeze pe toată lumea după ordinea prestabilită, iar Banks s-a trezit între Daphne și Ray, vizavi de Max și Stella.
   Ar fi putut să fie și mai rău, s-a gândit, acceptând ca David să-i umple paharul în timp ce Harriet împărțea farfurii cu brânză de capră și tartă cu ceapă caramelizată. Singurii gata beți erau Gemma și Trevor, deși Daphne părea să fie și ea pe drumul cel bun, judecând după felul în care îl strângea de mână pe Banks de fiecare dată când vorbea cu el.
   Tarta era delicioasă și conversațiile se legau cu ușurință, astfel încât Banks putea să-și vadă de mâncare fără să fie nevoit să intervină. Tocmai își terminase tarta, iar Daphne începuse o poveste nostimă despre o bibliotecă mobilă, când a sunat soneria. Toată lumea și-a văzut de conversații, iar Harriet a fugit să deschidă ușa. Daphne îi pretindea toată atenția lui Banks, respirând Sancerre și tutun înspre el și emanând valuri de parfum.
   În momentul următor, Harriet aducea încă un scaun în capul mesei. Treisprezece la cină, s-a gândit Banks, amintindu-și de povestea cu Poirot.
   Ar fi trebuit să fie un număr fără noroc.
   Conversațiile s-au oprit, bărbații au căscat gura și femeile s-au încordat. Banks tot nu putea scăpa din strânsoarea lui Daphne. Se simțea încolțit. Din dreapta, a auzit o voce de femeie pe care n-a recunoscut-o:
   - Îmi pare rău că am întârziat atât de mult.
   În cele din urmă, Daphne i-a dat drumul și, fără să fie nepoliticos, a aruncat o privire spre Harriet care spunea că întârzierea nu e o problemă, în timp ce așeza o farfurie în fața noului oaspete, care i-a aruncat o privire și i-a zâmbit. Apoi și-a amintit: în sfârșit ajunsese Sophia.

   Chelsea era în întârziere. S-a dat cu rimel într-un strat prea gros, dar nu mai avea timp să-l șteargă și să aplice un strat nou. Era bine și așa.
   Și-a aranjat sutienul pe sub topul minuscul până când a simțit că e în ordine, apoi a fugit jos și și-a pus pantofii cu toc.
   - La naiba, a spus taică-său, întorcându-se de la televizor, ceea ce rar se întâmpla, în timp ce Chelsea țopăia într-un picior pe hol. Ai idee cum arăți, fetițo?
   - Taci, Duane, a spus mama ei. Las-o-n pace. Tu nu ieșeai să te distrezi când erai tânăr?
   - Poate, dar sigur nu mă îmbrăcam ca o...
   Chelsea n-a mai stat să audă ce avea de spus. Auzise deja de prea multe ori. Curvă, târfă, vagabondă, boarfă sau variațiuni pe aceeași temă.
   Și-a înșfăcat geanta în care-și ținea țigările, trusa de machiaj, ceva bani în caz că trebuia să cumpere de băut sau să-și plătească taxiul, și-a sărutat mama, care a strigat după ea să fie atentă și să-și amintească ce se întâmplase cu fata aia, săraca, și a închis ușa după ea. Aveau să se îngrijoreze un pic, după care maică-sa avea să renunțe și să meargă la bingo, cum făcea de obicei.
   Când Chelsea ajungea acasă târziu, mama ei era deja în pat și taică-său sforăia în fața televizorului la un film horror sau un thriller vechi, cu scrumiera plină și cu niște cutii de bere pe masa pătată de lângă el. Atât erau de previzibili.
   Cât de mult își dorea să locuiască în Leeds sau Manchester sau Newcastle, așa ar fi putut să stea mai mult pe-afară, toată noaptea dacă voia, dar în Eastvale totul se închidea pe la miezul nopții, poate pe la 1, excepție făcea numai Bar None, unde aveau un DJ ca vai de el și muzică proastă, și Taj Mahal, plin de cadeți beți și triști care beau bere la litru înainte să fie făcuți pachet spre Irak.
   A doua zi urma să-i vadă pe The Long Blondes la The Stage, în Gateshead, cu Shane, mergeau cu mașina lui la prima lor întâlnire adevărată, fără nimeni altcineva în preajmă. Excelent. Iar de luni înapoi la munca în magazin. Așa era viața ei. Se întâlneau cu toții în piață.
   Chelsea nu vedea niciun autobuz, erau oricum foarte puține după ora 6, așa că o aștepta o plimbare de un sfert de oră peste râu, apoi pe deal, pe lângă grădini și castel. Era deja întuneric și mergea greu pe tocuri. Voiau să înceapă la Red Lion, știa asta, așa că dacă nu-i mai prindea acolo, sigur dădea de ei la The Trumpeters la o partidă de biliard înainte să pornească spre The Horse and Hounds, unde de obicei era o formație care cânta piese vechi și celebre ca „Satisfaction” și „Hey Jude”. Câteodată erau mișto. Oricum, mai buni decât jazzmanul decrepit care cânta acolo duminica la prânz.
   Chelsea a iuțit pasul după ce a urcat dealul și a ocolit Castle Road, ajungând în piața care forfotea de tineri. S-a salutat cu câțiva oameni pe care-i cunoștea și a traversat piața. Piatra cubică era un chin pentru picioarele ei în pantofii ăia, și aproape s-a împiedicat de câteva ori până să ajungă la bar, unde erau deja adunați cu toții. Shane i-a zâmbit prin fum și ea i-a zâmbit înapoi.
   Totul avea să fie în regulă. Sâmbătă seara începuse, și totul avea să fie bine.

   E puțin spus că sosirea Sophiei a schimbat direcția conversațiilor.
   Bărbații făceau eforturi vizibile de-a o impresiona. Geoff a început să comenteze vinul în care găsea nuanțe de ciocolată, vanilie și tabac, cu siguranță recitate dintr-o carte, iar Graham Kirk ținea un discurs despre viitorul computerelor, căutând să-i prindă privirea Sophiei, care nu-l asculta. De fapt, părea să fie destul de indiferentă față de tot ce se întâmpla în jurul ei. N-avea ce face dacă bărbații picau în cap după ea, cel puțin asta transmitea postura ei foarte sigură pe ea. Și nu lăsa să se vadă dacă fenomenul i se părea amuzant.
   Lui Banks îi plăcea spectacolul la nebunie. Se simțea invizibil, mai ușor ca aerul, o muscă pe perete studiind expresiile faciale, limbajul trupurilor, ca și cum nimeni nu ar fi știut că e și el acolo. Talentul de a dispărea îl avea din copilărie, și de multe ori îi era util la muncă. Pe Sandra o scotea din sărite. I se părea că e nepoliticos să nu se implice. Dar Sandra era foarte sociabilă și foarte prezentă în tot ce se întâmpla.
   De când își făcuse apariția Sophia, nici măcar Daphne nu mai stătea atârnată de brațul lui, preferând să-și bea vinul cu o viteză chiar mai mare decât înainte. Cineva din capul mesei vărsase un pahar de vin roșu pe fața de masă albă și toată lumea se agitase o vreme cu cârpe și bureți, în timp ce Harriet încerca să-i calmeze și să le spună să ignore pata, căci ieșea la spălat.
   În haosul creat, Banks i-a aruncat o privire Sophiei. Că era frumoasă fusese un lucru evident chiar înainte s-o privească îndelung. Efectul prezenței ei în cameră era o dovadă suficientă. Dar cu cât privea mai mult, cu atât înțelegea mai mult.
   Părul negru îi era prins lejer la spate, iar pielea-i era măslinie, fină și fără cea mai mică imperfecțiune. Purta un top verde-jad cu un decolteu destul de adânc încât să fie promițător fără a expune nimic și un medalion pe un lanț subțire de argint, pe care îl atingea din când în când. Avea buzele pline și cei mai negri și mai seducători ochi pe care Banks îi văzuse vreodată.
   Te puteai pierde în ochii ei. L-a surprins uitându-se la ea și i-a zâmbit. Banks a simțit că roșește. Nu mai era invizibil. Discuțiile au continuat, după cum era de așteptat, de la statistici despre criminalitate la beții, bande, hoții, nesiguranța de pe stradă și aparenta incapacitate a polițiștilor de a rezolva și cele mai simple crime, cât să-i țină pe plătitorii de taxe departe de borfași și violatori. Deși niciuna dintre acuze nu era îndreptată în mod special către Banks, au existat niște provocări și așteptări, și cum Banks n-a mușcat momeala, Quentin, soțul lui Helen și unul dintre îngâmfații atotștiutori, a început să intre în detaliile cazului Hayley Daniels.
   - Uitați-vă la biata fată care-a fost omorâtă chiar aici în oraș săptămâna trecută, a spus cu buzele umede și roșii de la vin, cu o sclipire în ochi și o broboană de sudoare pe buza de sus.
   Daphne stătea țeapănă lângă Banks, cu brațele încrucișate, arătând de parcă tocmai înghițise o lămâie. 
   - Ziarele spun că a fost cineva apropiat, un fost prieten sau ceva. Așa e mereu, nu? Dar am văzut pe cineva arestat? Nu. Adică, ce anume îi oprește? Sunt confuzi, sau ce? Ar trebui să știe până acum.
   Cineva a început să dea vina pe judecătorii leneși, pe Procuratură, pe avocați, și Banks tot n-a spus nimic. Vreo doi au râs nervos și Max a spus:
   - Probabil au încurcat probele. Așa se întâmplă mereu, nu? Sau inventează ceva.
   L-a privit pe Banks. Apoi a intervenit Sophia.
   - Pentru Dumnezeu, ar trebui să vă auziți vorbind. Chiar sunteți atât de creduli încât înghițiți tot ce vă dau ziarele și televiziunile? Dacă mă întrebați pe mine, cred că v-ați uitat la prea multe filme cu polițiști. Prea mult Frost și Morse și Rebus. Cum credeți că se întâmplă? Chiar vă imaginați că polițiștii se trezesc noaptea și-și spun: „Aha, Evrica, am soluția.” Fiți serioși. E o muncă foarte grea.
   Remarca i-a potolit. După o scurtă pauză, Banks a privit-o pe Sophia și a spus:
   - Mie mi se mai întâmplă din când în când să mă trezesc noaptea cu o idee genială, dar de cele mai multe ori se dovedește a fi indigestie.
   A urmat încă o pauză, apoi toată lumea a râs.
   Sophia i-a reținut privirea lui Banks, părea să-l caute cu ochii ei negri. Apoi a zâmbit din nou, iar de data asta era ceva diferit, se înfiripase ceva între ei.
   Discuțiile s-au împărțit pe grupuri mai mici și Banks s-a trezit vorbind cu Sophia despre cât de mult îi plăcea să se plimbe prin Londra noaptea, iar el i-a povestit despre plimbările lui prin Dales, apoi Harriet li s-a alăturat cu o poveste de pe vremea când conducea o bibliotecă mobilă. A urmat desertul, o plăcintă cu cremă și cu mere și rubarbă, apoi cafea și băuturi pe care Banks le-a refuzat.
   Spiritele începeau să se calmeze. Tăcerea bețivilor era marcată din când în când de sforăitul lui Trevor sau de câte un spasm al Gemmei.
   Ceilalți vorbeau în liniște, în timp ce aburul se ridica din cănile de cafea, toată lumea era plină și adormită. Până și veiozele păreau să dea mai puțină lumină. Pe Bach îl înlocuise Paul Simon cu Graceland, în surdină. Lui Banks îi era suficient de cald și de bine încât să adoarmă pe scaun, dar nu se cădea să facă una ca asta. Au început să se ridice unul câte unul și să pornească spre hol. Era momentul să plece, îl aștepta un drum lung cu mașina până la Gratly, poate ceva zgomotos pe iPod îl va putea ține treaz.

   - E timpul, doamnelor și domnilor, vă rog, a spus patronul de la The Horse and Hounds la unsprezece și jumătate. Haideți, n-aveți case la care să mergeți?
   Chelsea mai avea jumătate de Bacardi Breeze în față. Al cincilea, sau poate al șaselea? Nu-și mai amintea. Restul mai aveau și ei tot felul de băuturi, în general bere băieții și vin alb fetele.
   Formația se oprise din cântat de o jumătate de oră, dar barul era încă plin și zgomotos. Nu cântaseră rău, s-a gândit, dar ar fi țipat dacă auzea încă un cover după „Satisfaction”. Nu-i plăcuse niciodată cântecul și nici măcar Rolling Stones în general.
   Erau deja niște moși când se născuse ea.
   Chelsea și-a aprins o țigară. Știa că mai puteau sta vreo 10 minute dacă se purtau frumos. Dacă ajungea acasă după miezul nopții, lucrurile ar fi trebuit să fie liniștite. Putea să-și pună căștile și să asculte noul album Killers în pat. Fusese o noapte bună, se simțea un pic amețită și obosită. Shane o sărutase de câteva ori când se intersectaseră în drumul spre baie și erau înțeleși pentru seara următoare la The Stage. Trebuia să se gândească un pic mai mult la cum să se îmbrace.
   Deocamdată, toată lumea părea să-și termine băuturile și să o ia din loc. Afară, piața era încă agitată, cineva se luase la bătaie. De cealaltă parte era o dubă a poliției, dar nimeni nu-i dădea prea multă atenție.
   Polițiștii nu se implicau decât dacă izbucnea o încăierare serioasă între găști.
   În fața secției de poliție, o fată pocnea un tânăr slăbănog cu geanta în cap și toată lumea, cu excepția tânărului, râdea. O altă fată, cel mai probabil singură, se clătina pe piatra cubică cu un toc rupt, plângând, cu rimelul șiroind.
   Din când în când se mai auzeau răcnetele câte unui grup, dinspre York Road, spre Taj Mahal. Pe aleea de lângă bar, doi băieți poșteau un joint.
   Chelsea a simțit mirosul când a trecut pe lângă ei.
   A întors capul. Nu avea chef de atenția lor, așa praf cum erau. S-a luat de mână cu Katrina și cu Paula și au început să se legene, cântând un cântec de Robbie Williams în timp ce se îndreptau spre Castle Road. Chelsea îl detesta pe Robbie Williams aproape la fel de mult ca pe Rolling Stones, numai că de el nu aveai cum să scapi. Era un fel de instituție națională, ca Manchester United, pe care îi ura la fel de tare.
   Vremea era în continuare plăcută și pe cerul limpede strălucea luna. Băieții mergeau în față, fumând și împingându-se în joacă.
   - Am putea să mergem la The Three Kings, a spus Shane. Cred că mai e deschis vreo jumătate de oră. Poate mai bem ceva?
   - Locul ăla e oribil, a spus Katrina. Plin de babalâci. Mi se face părul măciucă numai la gândul că intru acolo, așa se uită toți la tine.
   - Nu și la ora asta, a spus Shane, mergând cu spatele în timp ce vorbea cu ele. Toți babalâcii sunt deja acasă, la căldurică în pat. Ce ziceți de The Fountain? De obicei țin deschis până la miezul nopții.
   - Nu, a spus Chelsea. Acolo a fost fata aia. Hayley Daniels. Care-a fost omorâtă.
   Chelsea n-o cunoscuse pe Hayley, dar o mai văzuse prin baruri sâmbăta seara. Când era mică, obișnuia să se joace în Labirint, iar gândul că cineva fusese omorât acolo o înfricoșa.
   - Trebuia să ne strici tu cheful, a spus Shane, întorcându-se și acceptând o țigară de la Mickey.
   - Care-i faza? a întrebat-o Mickey pe Chelsea pe tonul ăla batjocoritor și provocator pe care ea nu-l putea suferi. Ți-e frică să fii prea aproape de Labirint? Ți-e frică de întuneric? De fantome? De canibalul Hannibal?
   - Hai, mai taci, a spus Chelsea. Nu mi-e frică. Oricum, locul e izolat de poliție. Uită-te și tu.
   - Numai intrarea dinspre Taylor’s Yard, a replicat Mickey. Poți intra cu ușurință dinspre Castle Road sau din parcarea din spate. Pun pariu că n-ai curaj. Bag mâna-n foc că ți-e frică.
   - Ce vrei să spui? a întrebat Chelsea, simțind cum i se înmoaie pământul sub picioare.
   Nu știa sigur dacă din cauză că era beată sau speriată.
   - M-ai auzit, a spus Mickey, făcându-le cu ochiul prietenilor lui. Pun pariu că n-ai curaj să intri în Labirint de una singură.
   - Evident că am, a spus Chelsea.
   - Atunci du-te.
   - Poftim?
   Se opriseră cu toții, iar Mickey s-a întors cu fața spre fete.
   - Te provoc. Te provoc să intri acolo 5 minute. Singură.
   - Pe ce punem pariu? a întrebat Chelsea, sperând să sune mai curajoasă decât se simțea.
   - Dacă faci asta, te duc la mine acasă și-ți arăt ce știu să fac cu limba.
   - Stai un pic, Mickey, l-a întrerupt Shane. Nici nu se pune problema.
   - Scuze, frate, a spus Mickey râzând. Dar ele nu pot să refuze.
   S-a întors spre Chelsea.
   - Deci ce zici, păpușă?
   - Că poți să-ți ții limba pentru parașutele cu care ți-o folosești de obicei, a spus Chelsea, dar te ușurez de 10 lire pentru 5 minute singură în Labirint.
   - Nu trebuie să faci asta, Chel, i-a spus Shane. E praf. Și se poartă ca un dobitoc, ca de obicei, atâta tot. Nu-l băga în seamă.
   - Deci, care-i treaba? a întrebat Chelsea cu mâinile în șold. Ce zici, băiețaș? Nu-ți permiți să pierzi atâția bani?
   - Nu știi ce ratezi, a spus Mickey, scoțând limba și trecându-și-o peste buze. E-n regulă. Fie cum zici tu. Dacă ieși alergând de-acolo și urlând înainte să expire cele 5 minute, tu îmi datorezi mie 10 lire. Bine?
   - Gata.
   Și-au dat mâna și s-au îndreptat cu toții spre Castle Road, trecând pe lângă The Fountain, care era deja închis, a remarcat Chelsea. Poate întâmplarea de săptămâna trecută le afectase afacerea, s-a gândit. Începea să-și dorească să nu fi fost atât de impulsivă și să nu fi acceptat provocarea lui Mickey. Dar de ce anume se temea, de fapt? Toată lumea spunea că pe Hayley Daniels o omorâse un fost prieten sau oricum cineva cunoscut, și erau mici șansele să-i facă și ei același lucru, nu? În plus, cunoștea Labirintul, știa scurtăturile și niște ieșiri despre care mulți oameni nici nu aveau habar. Zece lire. Niște bani în plus de cheltuit la The Stage mâine. De ce nu?
   Era hotărâtă să accepte provocarea prostească a lui Mickey și să câștige cele 10 lire.

   De ce de fiecare dată oamenii păreau să aibă nevoie de o veșnicie ca să-și ia rămas-bun la sfârșitul unei petreceri?
   Chestia asta îl depășea pe Banks. Se stârneau discuții urgente și presante în ceasul al doisprezecelea și oamenii în sfârșit apucau să spună ceea ce așteptaseră toată seara. În cele din urmă, poate la 20 de minute după ce făcuseră primul pas spre ușă, s-au pornit cu toții pe drumul de întoarcere.
   Trevor și Gemma aveau nevoie de ajutor, pe care vecinii l-au oferit cu amabilitate. Daphne părea să poată merge fără sprijinul lui Quentin și ținea morțiș să facă asta cu un pas săltăreț. Banks le-a mulțumit lui Harriet și David, a promis să treacă mai des pe la ei în viitor și a pornit-o pe alee, privind spre cerul senin.
   Adia un vânt ușor care abia dacă mișca frunzele. Dar după căldura din casă, vântul părea răcoritor.
   Întâmplarea a făcut să plece în același timp cu Sophia și s-au întâlnit la capătul aleii, în lumina unui felinar. Sophia o aștepta pe Harriet, care fugise până sus să-i aducă un album cu fotografii de familie pe care promisese că i-l împrumută.
   Erau singuri pentru prima dată și Banks nu prea știa ce să spună. Acum o vedea pentru prima dată în picioare și a observat că purta blugi strâmți care-i complimentau formele. Era mai înaltă decât își imaginase. În cele din urmă, au vorbit amândoi deodată. Un moment din acela ușor jenant când poți râde, ceea ce a spart gheața.
   - Voiam să spun, a continuat Sophia, că te-am mai întâlnit o dată, acum mulți ani.
   - Nu-mi amintesc.
   S-a prefăcut bosumflată.
   - Mă jignești.
   Apoi a zâmbit.
   - Acum 20 de ani. Eram studentă, venisem în vizită la mătușa Harriet. Cred că tocmai te mutaseși și ne-a făcut cunoștință.
   - Douăzeci de ani, a spus Banks. S-au schimbat multe de atunci.
   - Și pentru tine, și pentru mine. Uite, mă gândeam la ceva. Până și un detectiv așa ocupat ca tine mai are câteva ore libere din când în când. Mă gândeam că poate ai vrea să mergem într-o plimbare din aia lungă despre care vorbeai? Poate mâine după-amiază?
   - Mi-ar face plăcere, a spus Banks.
   - Splendid. Îți las numărul meu de mobil. Ai o hârtie? Și nu mă refer la carnețelul negru pe care-l are orice polițist. Nu vreau să fiu la un loc cu toți suspecții și infractorii.
   - Nu-ți face probleme.
   Banks a scos o chitanță de la Somerfield’s din buzunarul pantalonilor și un pix din haină.
   - Te rog.
   I-a spus numărul. Banks l-a notat în grabă, simțindu-se ca și cum ar fi făcut ceva interzis, ceva ce Harriet n-ar fi trebuit să vadă.
   - Te sun mâine după ce văd cum stau lucrurile, a spus, dar nu cred că va fi o problemă.
   - Excelent.
   Stăteau față în față în lumina felinarului și pentru o clipă Banks a avut o senzație ciudată, de parcă lumea din jurul lor dispăruse.
   - În regulă, a spus, ar trebui să plec. Te las undeva?
   - Nu. Sincer, nu e departe. Îmi place să merg pe jos.
   - Ești sigură?
   - Absolut. Vine mătușa Harriet.
   Sophia s-a răsucit și i-a șoptit peste umăr:
   - Ne vedem mâine.
   - Da, a spus Banks.
   Apoi a ieșit din lumină înapoi în lumea umbrelor, unde imediat a auzit țipete și sticle sparte la distanță. Sâmbătă seara în Eastvale. S-a urcat în Porsche și a căutat pe iPod The Jesus & Mary Chain, „Just Like Honey”, și, cu volumul la maximum, a pornit în viteză spre Gratly.

   În ciuda bravadei de care făcuse dovadă, Chelsea era destul de agitată în timp ce trecea prin arcada din Castle Road, pe lângă magazinele închise - Past Times, Whittard, Castle Books - și intra în cele din urmă în Labirintul întunecat. În 5 minute se puteau întâmpla multe.
   Își auzea ecoul pașilor din cauza zidurilor înalte și becurile care atârnau din loc în loc deasupra ușilor depozitelor îi conturau umbra lungă pe piatra cubică. Aproape s-a împiedicat de o pisică, pe care a pus-o imediat pe fugă, costând-o și pe ea o spaimă bună. Inima îi bătea mai repede și mai tare.
   Poate n-ar fi trebuit să accepte pariul lui Mickey. Cu 10 lire nu prea aveai ce cumpăra zilele astea.
   Dar nu era vorba de bani - știa foarte bine - era vorba de mândrie. Pe Hayley Daniels o omorâse un fost prieten, își tot repeta chestia asta. Ține minte. Apoi s-a întrebat dacă vreunul dintre foștii ei prieteni ar fi vrut să o omoare pe ea.
   Pe Derek Orton îl înșelase și nu fusese foarte fericit să afle asta. Lui Paul Jarvis nu-i răspunsese la scrisori și la mailuri vreo 8 luni după plecarea lui la Universitatea Strathclyde, până când în cele din urmă renunțase s-o mai caute. Poate c-o urmărea? Îi spusese în repetate rânduri că o iubește. Apoi se culcase cu prietenul cel mai bun al lui Ian McRae și avusese grijă să afle toată lumea. Cam astea erau cele mai nasoale faze. Dar Ian era oricum în închisoare încă pentru că o jefuise pe bătrâna aia, nu?
   Chelsea s-a aventurat pe după un colț adânc în Labirint. Știa unde merge.
   Avea nevoie cam de 5 minute ca să traverseze Labirintul dinspre Castle Road până la ieșirea din parcare. Dar cu cât înainta mai mult, cu atât era mai agitată, tresărind la cel mai mic sunet sau umbră și blestemându-l pe Mickey pentru că o provocase.
   În timp ce trecea printr-o piață mică și slab luminată, a avut senzația că aude un fâșâit în spatele ei, sunetul pe care-l fac hainele în mișcare.
   S-a întors și când a văzut un bărbat îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu fața în umbră, a înghețat. Începuse deja să calculeze în minte. Dacă se întorcea acum și o lua la fugă, probabil putea ajunge la ieșire înainte să o prindă. Dar ale naibii tocuri o împiedicau îngrozitor de tare. Trebuia să scape de ele. Chiar când își scotea pantofii, bărbatul s-a apropiat de ea și l-a văzut deschizând gura, de parcă ar fi vrut să spună ceva.
   Dar înainte să-și dea seama ce se întâmpla, altă siluetă a apărut în spatele lui, în haine foarte închise la culoare, imposibil de observat. Silueta se mișca foarte repede, trecându-și mâna peste gâtul bărbatului. Erau la un metru distanță și Chelsea a simțit ceva cald și cu un gust ușor dulceag și metalic stropind-o pe față și pe piept. Bărbatul părea confuz, și-a dus mâna la gât. Cealaltă siluetă a dispărut în umbră. Chelsea a făcut câțiva pași în spate.
   Era singură cu bărbatul care părea să fi înțepenit pe loc. Și-a luat mâna de la gât și s-a uitat la ea, a deschis gura și a încercat să spună ceva, dar nu s-a auzit niciun sunet. Apoi a căzut în genunchi.
   Chelsea a auzit zgomotul impactului cu dalele de piatră. Rămăsese înmărmurită, cu mâna la gură. Bărbatul s-a clătinat și a căzut cu fața în jos.
   Chelsea a auzit cum i s-a spart nasul și abia atunci a luat-o la fugă, țipând.

   Josh Ritter cânta „Girl in the War” în timp ce Banks conducea pe drumul întunecat de lângă râu.
   În cele din urmă, se acomodase cu noul Porsche, începea să-i placă și să i se potrivească mai bine.
   Acum era mai folosit, mai locuit, sărea mai puțin în ochi și era ușor de manevrat pe astfel de drumuri pe dealuri. Poate că avea să-l păstreze, totuși. În partea stângă se vedea o vale abruptă și câmpuri verzi care se continuau cu mlaștini năpădite de buruieni, forme prelungi și întunecate în noapte, iar râul clipocea în lumina lunii, șerpuind prin vale. A trecut pe lângă copacii îndoiți de vânt și știa că în curând va fi foarte aproape de casă.
   În timp ce conducea și asculta muzică, se gândea la Sophia și la gura de aer proaspăt pe care o insuflase petrecerii lui Harriet. Se întreba dacă era măritată.
   O femeie atrăgătoare ca ea trebuie să fi avut pe puțin un prieten, o chestie serioasă, poate chiar locuiau împreună. Știa că nu are sens să se gândească, nici măcar pentru o clipă, că o plimbare ar putea însemna mai mult decât o plimbare, și și-a amintit că mai devreme se sfătuise singur să nu se îndrăgostească de ea. Nu prea avea șanse. Spera să aibă timp să o revadă duminică. Așa cum ea însăși spusese, chiar și un detectiv are nevoie de câteva ore libere din când în când. Și oricum, el era șeful. Sau pe-aproape.
   iPod-ul se orientase spre folk, cum mai făcea din când în când. După Eliza Carthy cu „Worcester City” a urmat Kate Rusby cu „No Names”. Apoi Isobel Campbell, „O Love is Teasing”. Uneori Banks credea că nu era o întâmplare și că iPod-ul avea o voință proprie. Odată, după The Small Faces cu „Here Comes the Nice” urmase „America”, a lui The Nice. Nimeni nu-l putea convinge pe Banks că era o chestie întâmplătoare.
   După vreun kilometru, lui Banks i-a sunat mobilul. A reușit să răspundă fără să se întrerupă din condus sau să schimbe ritmul. Era într-o zonă unde nu prea avea semnal, așa că de la capătul celălalt se auzea slab și cu pârâituri. A avut impresia că o aude pe Winsome vorbind și pronunțând cuvintele „crimă” și „Labirint” înainte să-și piardă semnalul complet.
   Cu o stare de agitație care creștea cu fiecare secundă, și-a închis telefonul și în dreptul următoarei ferme a întors și a pornit-o înapoi spre Eastvale.

13.

   Când Banks a oprit în piață, în jurul orei 1, și a văzut mulțimea adunată, ținută în loc de cordoanele de poliție, a avut o senzație acută de deja-vu.
   Mulți dintre privitori erau beți, se împleticiseră afară din baruri la ora închiderii și văzuseră agitația de la intrarea în Labirint. Unul sau doi deveniseră agresivi și le dădeau de furcă polițiștilor care încercau să-i țină pe loc. Când Banks l-a văzut pe sergentul de la secție, i-a dat ordin să cheme întăriri. Poate că nu aveau nevoie - bețivii își pierdeau interesul la fel de repede pe cât și-l găsiseră - dar era mai bine să fie precauți.
   Peste măsură de agitat în continuare, Banks le-a spus ofițerilor să blocheze întregul Labirint de data aceasta, toate ieșirile.
   - Dar, domnule, a replicat unul dintre ei, în spate sunt 4 case în care mai locuiesc oameni.
   - Ne ocupăm de ei mai târziu, a spus Banks. Să vorbească cineva cu ei, cât de repede. Deocamdată, vreau să văd toată zona izolată. Nimeni nu intră și nimeni nu iese fără să aflu eu despre asta. Ne-am înțeles?
   - Da, domnule.
   Ofițerul s-a făcut nevăzut.

...........................................