Prietena diavolului, Peter Robinson

 ................................................

3-7

     După dezvăluirea adevăratului nume al lui Karen Drew, s-a lăsat o liniște mormântală.

   Annie auzea celelalte zgomote din clădire - conversații telefonice, tastatura unui computer - amestecate cu sunetele mașinilor și păsărilor de afară. Încerca să digere informația pe care tocmai o primise.
   - Nu ați fost implicată în acel caz, nu? a întrebat Julia Ford.
   - Parțial, a spus Annie. Șeful meu a fost responsabil cu investigația.
   Julia Ford a zâmbit.
   - Ah, da, super-detectivul Banks, mi-l aduc bine aminte. Ce mai face?
   - E bine, a spus Annie. Și, de fapt, e detectiv inspector-șef. Super a fost felul în care s-a comportat. Eu m-am ocupat de cazul Janet Taylor.
   Janet Taylor era polițista care-l omorâse pe soțul lui Lucy Payne, Terence, după ce acesta îi înjunghiase partenerul cu o macetă și apoi o amenințase pe ea. Cum legea era totuși lege, fusese suspendată și investigațiile erau în plină desfășurare, când Janet a murit într-un accident de mașină. Conducea sub influența alcoolului. Toată povestea încă îi lăsa lui Annie un gust amar.
   Julia Ford a privit-o înțelegătoare.
   - Un caz dificil.
   - Da. Credeți că ați putea să...?
   - Explic? Da. Sigur. Am să mă străduiesc cât pot. A privit-o pe Ginger. Știți cine era Lucy Payne, detectiv...
  - Baker, a spus Ginger. Da, știu cine era. Le-a omorât pe toate fetele alea acum câțiva ani. Ziarele o numiseră „Prietena Diavolului”.
   - Foarte melodramatic, a spus Julia Ford. Dar la ce ne putem aștepta de la lepădăturile din presă? Adevărul e că Lucy Payne n-a omorât pe nimeni. Soțul ei era criminalul, „Diavolul” din poveste.
   - Și cât de convenabil că tipul era mort și nu-și putea spune povestea, a spus Annie.
   - Pentru asta nu poate fi învinovățită decât Janet Taylor, nu?
   - Janet a...
   - Uitați ce e, a intervenit Julia Ford, după cum bine știți, eu am apărat-o pe Lucy, așa că nu prea sunt șanse să spun că era vinovată, nu? Toate probele au fost studiate la audierile preliminare și cazul nu a mai ajuns la tribunal. Nici măcar nu s-a ajuns la proces.
   - A avut vreo legătură cu faptul că era în scaun cu rotile? a întrebat Annie.
   - E posibil ca starea sănătății ei să fi fost unul dintre factori. Închisorile au dotări limitate pentru persoanele paralizate, dar ideea e că nu au existat destule dovezi care să o incrimineze.
   - N-au apărut la un moment dat niște înregistrări explicite? a întrebat Ginger.
   - Înregistrările respective arătau cel mult abuzuri sexuale, iar în unele cazuri sex cu consimțământul victimelor, a spus Julia Ford. Procuratura știa că e pe un teren minat cu filmele alea, așa că nici măcar nu au fost acceptate ca probe. După cum v-am spus, cazul s-a destrămat înainte să se ajungă la proces. N-au existat destule probe. De altfel, asta se-ntâmplă în multe cazuri, din păcate.
   Annie a ignorat aluzia răutăcioasă și a remarcat:
   - Faptul că unul dintre martorii de bază ai acuzării, Maggie Forrest, a suferit o cădere nervoasă și nu a mai putut depune mărturie a fost, de asemenea, de ajutor.
   - Posibil. Dar astfel de lucruri se întâmplă. În plus, Maggie nu avea dovezi care să facă legătura între Lucy și vreuna dintre crime.
   - În regulă, a spus Annie, ridicându-și mâna. N-o să ajungem nicăieri dacă stăm să dezbatem implicarea lui Lucy Payne în violarea, torturarea și uciderea acelor tinere.
   - Sunt de acord, a spus Julia Ford. Dar eu am vrut să pun cărțile pe masă ca să înțelegeți cu cine aveți de-a face, de fapt. Evenimentele astea au avut loc acum șase ani, Lucy avea pe-atunci numai douăzeci și doi de ani. Când a aflat de posibilitatea arestului, Lucy a sărit de la fereastra apartamentului lui Maggie Forrest. Multă vreme a stat prin spitale și în tot acest timp noi ne-am ocupat de afacerile ei. A suferit mai multe operații, niciuna dintre ele reușită pe deplin, dar au izbutit să o țină în viață. În cele din urmă, i-am găsit un loc la Mapston Hall. Dată fiind publicitatea făcută cazului Payne, atunci când, în cele din urmă, a reușit să dispară din vizorul publicului și al presei, ne-am gândit c-ar fi cel mai bine să-și asume o nouă identitate pentru restul vieții. Totul a fost perfect legal. Am hârtiile.
   - Și cum rămâne cu accidentul despre care ne-au spus la Mapston Hall? A condus sub influența alcoolului?
   - O altă ficțiune necesară.
   - Sunt convinsă, a spus Annie, și nu sunt aici ca să contest aceste informații. Credeam că sunt pe urmele ucigașului lui Karen Drew, ca să aflu, de fapt, că-l caut pe cel care-a omorât-o pe Lucy Payne. Asta schimbă lucrurile.
   - Sper că nu vă face să vă implicați mai puțin.
   Annie a privit-o lung.
   - Nici măcar nu mă obosesc să vă dau vreo replică, i-a spus.
   - La vremea aceea, mulți au spus că Lucy a primit exact ceea ce merita atunci când a ajuns în scaunul cu rotile. Poate ați fost unul dintre ei.
   - Nu.
   Annie a simțit că se înroșește. N-o spusese, dar o gândise. Ca și Banks, credea că Lucy Payne era la fel de vinovată ca și soțul ei, iar o viață petrecută în scaunul cu rotile, paralizată, era o pedeapsă suficientă pentru ceea ce le făcuseră fetelor în pivniță, indiferent dacă Lucy le dăduse lovitura finală sau nu. Înregistrările demonstrau că știa totul despre ceea ce se petrecea și participase de bunăvoie la jocurile sexuale elaborate și dezgustătoare ale soțului ei. Nu, Lucy Payne nu se bucura de niciun strop de înțelegere din partea lui Annie. Acum, cineva îi curmase suferința.
   Aproape că putea fi vorba de un act de bunăvoință.
   Dar Annie nu avea de gând să-și lase judecata întunecată. Nu voia să-i dea Juliei Ford satisfacția de-a fi avut dreptate. Avea să muncească la acest caz la fel de mult ca la toate celelalte, poate chiar mai mult, până când descoperea cine o omorâse pe Lucy Payne și de ce.
   - Cum schimbă asta situația? a întrebat Julia Ford.
   - Ei bine, apar două întrebări foarte importante, a spus Annie.
   - Anume?
   - În primul rând, criminalul știa c-o omoară pe Lucy Payne?
   - Și a doua?
   - Cine știa că, în realitate, Karen Drew e Lucy Payne?

   - Stuart, a spus Banks, cred că ai de dat niște explicații, nu?
   Stuart Kinsey stătea față în față cu Banks în camera pentru interogatorii și-și țuguia buzele, aruncându-i priviri cu colțul ochiului lui Winsome.
   Fuseseră două zile lungi, toată lumea era obosită și voia să meargă acasă. Kinsey era îmbrăcat la fel ca majoritatea celorlalți studenți, în blugi și tricou proclamând întoarcerea triumfală a celor de la The Who la Universitatea din Leeds în iunie cu un an în urmă. Avea părul ciufulit, dar nu foarte lung, și Banks a presupus că pentru unele dintre fete ar fi putut fi chiar atrăgător cu aerul lui neglijent. Dacă și Hayley Daniels îl considerase atrăgător, asta era deja o altă problemă.
   - Sunt arestat? a întrebat.
   Banks a privit-o pe Winsome.
   - De ce ne întreabă toată lumea asta? a spus.
   - Nu știu, domnule, a răspuns Winsome. Poate cred că e vreo diferență.
   - Și nu e? a întrebat Kinsey.
   - Nu chiar, a spus Banks. Știi, am putea să te arestăm. Nimic mai simplu. E numai o formalitate. Aș putea spune: „Stuart Kinsey, ești reținut ca suspect în cazul uciderii lui Hayley Daniels. Ai dreptul să nu spui nimic bla bla bla.” Poezia standard. Ceva de genul ăsta. Apoi...
   - Stați puțin, a spus Kinsey. Ucidere? Un moment. Eu n-am avut de-a face cu așa ceva.
   - Apoi ar trebui să ceri un avocat, pentru că e dreptul tău, și ar trebui să aducem pe cineva. El sau ea te-ar încuraja să răspunzi la toate întrebările noastre, atâta timp cât ele nu te incriminează. Ceea ce nu s-ar întâmpla dacă nu ai făcut nimic. Am putea merge pe acest drum. După reținere, vine punerea sub acuzare și asta e mult mai serios. Ăsta e momentul în care te arestăm, îți luăm cureaua, șireturile și celelalte bunuri pe care le ai asupra ta și te închidem într-o celulă cât avem noi chef.
   Banks s-a scărpinat în cap.
   - Nu, stai, ce vorbesc? Asta se întâmpla în vremurile bune. Îmi pare rău. Te închidem 24 de ore, în afara cazului în care șefa noastră autorizează prelungirea șederii. Și trebuie să știi că e foarte supărată pentru ce i s-a întâmplat lui Hayley. Are și ea copii.
   Banks s-a prins că Winsome își dădea ochii peste cap. Dar strategia funcționase. Kinsey își pierduse stăpânirea de sine și aroganța și acum părea un tânăr speriat, aflat într-o mare încurcătură, adică exact ceea ce intenționase Banks.
   - Ce vreți să știți? a întrebat.
   Banks i-a făcut un semn cu capul lui Winsome, care a pornit un monitor mic instalat în cameră.
   Prima înregistrare o arăta pe Hayley plecând de lângă prietenii ei, printre care și Kinsey, și dispărând înspre Taylor’s Yard. Ora, 12:20, apărea pe o bandă jos, alături de dată și alte detalii tehnice. A doua înregistrare îl arăta pe Stuart Kinsey dând năvală dinspre arcade spre Castle Road. Ora 12:40. Când înregistrările s-au terminat, Banks a făcut o pauză, ca să fie sigur că-și fac efectul, apoi a spus:
   - Oricum ai privi lucrurile, Stuart, ești într-un mare necaz. Ce căutai gonind afară din Labirint la ora 12:40 într-o sâmbătă seară?
   - Am fost s-o caut pe Hayley. Dar n-am omorât-o eu.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - A fost exact așa cum se vede pe casetă. Ne-am despărțit în față la The Fountain. Hayley era... avea ceva la bord, dacă vreți să știți.
   - Cred că știam asta deja, a spus Banks. Din înregistrare ar părea că vă certați. De ce a plecat singură în Labirint?
   - Știți de ce...
   - Vreau să-mi spui tu, Stuart.
   - Se ducea să se pișe, bine? Buda de la The Fountain era stricată. Ea se afumase bine și se ducea să se pișe. Atâta tot. Dacă pare că ne certăm, e pentru că încercam s-o convingem să nu fie atât de tâmpită. Dar lui Hayley nu-i poți spune nimic dacă i-a intrat ceva în cap, mai ales dacă a și băut.
   - N-a spus nimic despre vreo întâlnire?
   - Nu.
   - Nu i-a fost frică?
   - De ce să-i fie frică? Nu știa că o pândește un criminal, nu?
   - O.K., a spus Banks. De ce n-a așteptat să ajungeți la Bar None?
   - Așa era ea, făcea chestii de genul ăsta, îi plăcea să șocheze. Nu-i păsa ce credea lumea despre ea. Și, în plus, nu voia să vină cu noi la Bar None. Zicea că nu-i place muzica.
   - Și unde avea de gând să se ducă?
   - Nu știu.
   - O.K., Stuart. Tu ai ajuns în Labirint prin ieșirea din spate de la Bar None și asta la scurt timp după ce ai ajuns acolo. De ce?
   - M-am dus să văd dacă Hayley era O.K.
   - Erai îngrijorat în privința ei? Tocmai mi-ai spus că nu credeai că e în vreun pericol.
   - Da, bine, m-am gândit că e întuneric și că s- ar putea pierde sau ceva.
   - Și tu nu? Tu știi drumul prin Labirint, nu?
   - Nu m-am gândit la asta.
   - Sigur că nu. Ai dat buzna afară numai ca să te duci să te uiți cum se pișă Hayley Daniels. Stuart, atât ești de pervers?
   - Nu! V-am spus, n-a fost nimic de genul ăsta. Voiam să... voiam să văd unde se duce.
   - Ce vrei să spui?
   - E evident, nu? După ce terminase... știți... Voiam să văd unde se duce. N-am făcut nimic. Vă rog. Trebuie să mă credeți. Nu i-aș fi făcut rău lui Hayley. Pentru nimic în lume.
   - Erai îndrăgostit de ea?
   - Nu știu dacă îndrăgostit, a spus Kinsey, dar îmi plăcea mult de ea.
   Măcar părea sincer, s-a gândit Banks.
   - Hayley știa despre asta?
   - Era destul de evident.
   - Care-a fost reacția ei?
   - A spus că suntem prieteni. Așa era Hayley, îți servea când una caldă, când una rece.
   - Și care-a fost reacția ta?
   - În ce sens?
   - Te-a respins. Cum ai reacționat?
   - N-a fost așa.
   - Vrei să spui că ți-a acceptat avansurile? Sunt confuz.
   - Nu i-am făcut avansuri.
   - Și atunci de unde știa că ești interesat?
   - Am vorbit, știți, aveam multe în comun, formații, chestii, am mers la film de vreo două ori. E un fel de electricitate între oameni, fie o simți, fie nu.
   - Și Hayley a simțit-o? a întrebat Banks.
   - Presupun că nu. Sau cel puțin nu voia să recunoască. Hayley putea să fie foarte distantă. Niciodată nu știai cum stau lucrurile cu ea în realitate. După cum am spus, una caldă, una rece. Îi plăcea să fie în mijlocul unui grup mai mare, era o petrecăreață.
   - Centrul atenției?
   - Nu-i era foarte greu. Era mișto și ea știa foarte bine. Da, uneori era cam zurbagie, dar totul era o distracție nevinovată. Uneori credeam că ăsta e felul ei de a... știți... de a împiedica apropierea de o persoană anume, dacă ești parte dintr-un grup nu te apropii niciodată atât de mult de o singură persoană, îi ții pe toți la o distanță sigură. Începeai să vorbești cu ea, apoi spunea ceva și, înainte să-ți dai seama ce s-a întâmplat, toată lumea era implicată și râdea de gluma altcuiva. Nu apucai să o ții pentru tine prea mult timp.
   - Trebuie să fi fost foarte frustrant, a spus Banks.
   - Mie-mi spuneți?
   - Și în ce direcție au evoluat lucrurile?
   - Păi asta e, că n-au prea evoluat. Nu m-am culcat cu ea sau ceva de genul ăsta. Mai jos de gât n-am coborât. În ultima vreme, am avut tot mai des impresia că... mă rog, nu contează.
   - S-ar putea să conteze, Stuart, a spus Banks. Lasă-mă pe mine să judec asta.
   Kinsey a făcut o pauză și a început să-și roadă unghiile.
   - Aș vrea un ceai sau ceva de băut, a spus. Mi-e sete.
   - Desigur.
   Ca să nu întrerupă ritmul interviului, Banks i-a făcut un semn lui Winsome, care s-a ridicat și i-a cerut ofițerului de afară să pună de ceai.
   - N-o să dureze mult, i-a spus Banks lui Kinsey. Acum, Stuart, voiai să-mi spui despre impresia pe care ai avut-o.
   - Știți, de fapt era o idee destul de vagă.
   - Chiar și așa...
   - Uneori mă gândeam că poate are pe cineva.
   - De când?
   - De vreo două luni. Ceva de genul.
   - Ai idee cine ar fi putut să fie tipul ăsta? Cineva din grupul vostru?
   - Nu. Cineva ținut secret.
   S-a aplecat peste masă.
   - Știți, asta voiam să spun când am zis c-am fost în Labirint să văd unde se ducea. Voiam s-o urmăresc și să aflu cine era tipul misterios.
   - Și n-ai văzut-o?
   - Nu. Am presupus că plecase deja. Adică, eu am intrat la vreo 5 minute după ea. Nu durează atât de mult să... știți dumneavoastră.
   - Așa e, a spus Banks.
   Hayley vomitase, și-a amintit că așa îi spusese dr. Burns, și asta ar fi trebuit s-o mai întârzie puțin.
   - Ai văzut sau ai auzit ceva cât timp ai fost înăuntru?
   - Ăăă... mi s-a părut că aud o ușă trântindu-se și un fel de... nu țipăt, un fel de plâns înfundat. Credeți că era ea? M-a speriat rău de tot, sincer să fiu.
   - Cât era ceasul?
   - S-a întâmplat imediat după ce am intrat. Nu prea știu cât era ceasul, dar presupun că în jur de și douăș’cinci.
   La numai 5 minute după ce Hayley intrase în Labirint, s-a gândit Banks.
   - Ai văzut pe cineva?
   - Nu, n-am văzut nimic.
   - Ce-ai făcut când ai auzit zgomotul? De-asta ai luat-o la fugă?
   Kinsey a dat din cap și a studiat masa zgâriată.
   - Am ieșit al naibii de repede, a spus. M-am gândit că probabil a terminat și a ieșit înainte să ajung eu acolo. Nu credeți că era ea, nu? Poate aș fi putut s-o salvez, dar m-am speriat. Oh, Doamne...
   Kinsey și-a acoperit ochii cu palmele și a început să plângă. Banks era aproape sigur că pe Hayley o auzise Kinsey, dar n-avea de gând să-i spună asta. Imaginația băiatului avea să-l tortureze, și așa, suficient. Cel puțin acum se putea stabili cu mai multă precizie ora atacului.
   Ucigașul lui Hayley o prinsese la vreo 5 minute după ce intrase în Labirint, imediat după ce i se făcuse rău și terminase ce avea de făcut. Poate că la vederea acestei scene criminalul se excitase și mai tare.
   Detaliile se potriveau foarte bine. E greu de crezut că Hayley și-ar fi pierdut timpul pe-acolo dacă nu avea o întâlnire. Banks și-a amintit ce spusese Kinsey despre iubitul misterios. Poate stabilise să se vadă cu el acolo? Poate el o omorâse? Dar de ce să-și dea întâlnire în Labirint dacă oricum avea să-și petreacă noaptea cu el? Ar fi fost mult mai logic să meargă la el acasă. Și de ce ar recurge un iubit la viol și crimă? Astfel de lucruri se întâmplau însă și Banks știa asta.
   Nu cu multă vreme în urmă, poliția din West Yorkshire arestase un bărbat care-și drogase și violase trei prietene, deși toate ar fi fost de acord să facă sex cu el. Pe Banks nu-l mai surprindea aproape nimic când era vorba de devianța sexuală.
   Hayley avea prezervative în poșetă, deci era evident că era activă sexual. Poate că Stuart Kinsey o omorâse, din gelozie sau frustrare. Erau sentimente puternice și Banks mai avusese cazuri asemănătoare. Cu mintea întunecată de gelozie, oamenii sunt în stare de orice.
   Când și-a primit ceaiul, Kinsey se mai calmase.
   - Îmi pare rău, a spus. Nu pot să cred c-aș fi putut face ceva, dar am fugit.
   - Nu știai ce se întâmplă, a spus Banks.
   Nu era cine știe ce consolare, dar tot era ceva.
   S-a aplecat în față.
   - Sunt foarte curios să aflu mai multe despre presupusul prieten secret al lui Hayley. Ai vreo bănuială cine ar putea fi sau de ce-l ținea ascuns?

6.

   - Mă bucur să te revăd, Alan, a spus Annie în după-amiaza de marți când s-au întâlnit la The Horse and Hounds, un pub mic și liniștit dincolo de piața centrală, unde puteai să mănânci o salată decentă și să te bucuri de o halbă fără ca inspectorul-șef Catherine Gervaise să afle despre asta.
   Era un bar fără ferestre, pentru nefumători, cu mobilă din lemn închis la culoare și catifea roșie, cu pereții împodobiți cu postere reprezentând scene de vânătoare - cel puțin era încă legal să afișezi scene de vânătoare de vulpi - și părea că nimeni nu-i calcă pragul niciodată. Comenzile se făceau numai la bar, dar, în afară de asta, era locul ideal pentru o întâlnire privată.
   Annie bea apă tonică cu lămâie, de alcool nu se mai atinsese de sâmbătă seară. Banks băuse deja destul de mult din halba de Tetley’s Cask și plăcerea evidentă pe care i-o provoca berea o făcea pe Annie invidioasă. Până la urmă, s-a gândit, nu era ca și cum depusese jurământ că n-o să mai bea niciodată. Făcea doar o scurtă pauză cât să-și revină, să analizeze situația și poate să slăbească un pic. Poate mâine-și va permite să bea o halbă. Sau un pahar de vin după muncă, diseară.
   Din fericire, burgerul de care Banks părea să se bucure la fel de mult ca de bere nu o atrăgea absolut deloc.
   - Cărui fapt îi datorez plăcerea acestei întâlniri? a întrebat Banks după câteva minute de conversație despre prieteni și cunoștințe comune din Regiunea de Est.
   - Știu că ești ocupat cu cazul Labirintul, a spus Annie. Am auzit povestea. Biata fată. Aveți ceva suspecți?
   - Câțiva. Așteptăm rezultatele toxicologice și analiza criminaliștilor, a spus Banks. Și mai sunt câțiva oameni cu care trebuie să vorbim. Kev Templeton e deja convins c-avem de-a face cu un criminal în serie. Chiar dacă până acum avem o singură victimă, există toate semnele unui abuz sexual urmat de o crimă violentă, iar cei care comit astfel de fapte nu se opresc, în general, la una singură.
   - Kevin Templeton e un dobitoc, a spus Annie.
   - E posibil, dar poate fi un polițist bun dacă-și pune mintea la contribuție.
   Annie a pufnit neîncrezătoare.
   - Oricum, a spus, cred că s-ar putea să te intereseze ce s-a întâmplat la Whitby.
   - Da? a spus Banks. Sunt intrigat. Am auzit ceva despre o femeie într-un scaun cu rotile care-a fost omorâtă acolo.
   - Da, a spus Annie. O femeie pe nume Karen Drew.
   - Nu-mi sună cunoscut.
   - Nici n-are cum, a spus Annie. Nu-i numele ei real.
   - Ah!
   - Nu. Julia Ford mi-a spus numele ei real ieri.
   Banks n-a mai apucat să-și ducă burgerul la gură, l-a lăsat jos pe farfurie.
   - Julia Ford. Iată o adiere din trecut.
   - Acum începe să sune cunoscut?
   - Da, dar nu-mi place sunetul ăsta. Julia Ford. Femeie într-un scaun cu rotile. E un sunet strident.
   - Era Lucy Payne.
   - La dracu’, a zis Banks. Presupun că presa nu știe încă, nu?
   - Nu, dar va afla destul de curând și atunci să-i vezi cum se dezlănțuie. Detectivul Brough încearcă să-i înlăture de pe pista asta. A anunțat o conferință de presă pentru după-amiază.
   - Sper că nu te aștepți să-mi pară rău pentru ea, a spus Banks.
   - Mereu m-a mirat relația ta foarte complicată cu ea, a spus Annie. Parțial, ăsta e motivul pentru care-am venit la tine.
   - Complicată? Cu „Prietena Diavolului”? Altceva n-a făcut decât să-mi strice plăcerea unui cântec de Grateful Dead, atâta tot. Acum, de fiecare dată când îl aud, văd chipul ei, văd cadavrele alea din pivniță.
   - Hai, Alan. Sunt eu, îți amintești? Annie. Nu sunt Jim Hatchley. Cu mine nu e cazul să te joci de-a v-ați ascunselea.
   Banks a luat o gură de bere. Annie l-a privit și a încercat să-și dea seama la ce se gândea. Nu reușea niciodată. Avea impresia că e transparent, dar de fapt era la fel de tulbure ca o halbă de bere nefiltrată.
   - Era o femeie complicată, a spus Banks. Dar o criminală.
   - Una tânără și frumoasă, a adăugat Annie.
   - Și asta, a răspuns Banks. Vrei să spui că mi-a afectat judecata?
   - Hai, fii serios. Nu știu să fi fost vremuri când frumusețea femeilor n-a afectat judecata bărbaților. Nici măcar nu trebuie să ne gândim până departe, la Elena din Troia, de exemplu, ca să ne dăm seama de asta.
   - Dacă-ți aduci bine aminte, n-am fost susținătorul ei, a spus Banks. După mine, era la fel de vinovată ca și soțul ei și voiam s-o văd după gratii pentru asta.
   - Da, dar ai înțeles-o, nu-i așa?
   - Nici măcar pentru o clipă.
   Banks a făcut o pauză.
   - Nu zic că n-aș fi vrut sau că n-am încercat, dar n-avea nimic de-a face cu frumusețea ei. Oricum, era toată bandajată de cele mai multe ori când am văzut-o. Dacă te uitai dincolo de aparențe, era al naibii de mult întuneric. Recunosc că era un criminal complex și interesant. Amândoi ne-am întâlnit cu astfel de cazuri.
   - Touche, a spus Annie, gândindu-se la Phil Keane, cel care le întorsese viețile pe dos și ei, și lui Banks, nu mai departe de acum un an.
   Dacă e să judecăm după comportamentul ei recent, Annie încă nu-și revenise pe de-a-ntregul. Un psihopat seducător, Keane se folosise de Annie ca să monitorizeze investigarea unei crime pe care o comisese și, când era pe punctul de-a fi prins, a fost la un pas de a-l omorî pe Banks.
   - Dar Lucy Payne a avut o copilărie foarte atipică și chinuită, a continuat Banks. Nu spun asta ca pe o scuză pentru ceea ce-a făcut, nici măcar nu cred că e o explicație plauzibilă, dar e posibil ca abuzurile sexuale zilnice din copilărie să te marcheze, nu?
   - Și cel abuzat începe el să abuzeze?
   - Știu că sună ca un clișeu, dar nu se întâmplă așa de multe ori? Oricum, n-ai venit aici ca să auzi teoriile mele în privința lui Lucy Payne. Într-un fel, probabil că moartea a fost o binecuvântare pentru ea.
   Și-a ridicat paharul pentru un moment, maimuțărind un toast, apoi a băut.
   - E adevărat, a spus Annie. Eu mă gândeam că dacă vreau să am cea mai mică șansă să dau de urmele criminalului, atunci ar trebui să mă întorc în primul rând la cazul ei.
   - Și ce te face să vrei asta?
   - Felul meu de-a fi, a spus Annie. Nici nu pot să cred că ești în stare să mă întrebi așa ceva.
   - Termină, Annie. Și tu ai crezut, la fel ca și mine, că e vinovată.
   - Știu, a spus Annie. Și ce dacă? Cu atât mai mult îmi doresc să-i rezolv cazul.
   - Ca să demonstrezi că poți trece peste prejudecăți?
   - Și ce-i așa de rău în asta? Poate că n-am spus-o niciodată cu voce tare, dar m-am bucurat când a paralizat. Moartea ar fi fost o scăpare prea simplă pentru ea. În felul ăsta a suferit mai mult și o parte din mine s-a gândit că era just, ținând cont de felul în care ea le făcuse pe bietele fete să sufere. Karma, dacă vrei.
   - Și celelalte părți din tine?
   - Mi-au spus ce rahaturi de scuze și de justificări erau astea. Orice ar fi făcut, oricine ar fi fost, Lucy Payne era o ființă umană. Ca societate, nu mai tolerăm execuțiile, dar cineva a luat legea în propriile mâini și i-a tăiat gâtul lui Lucy Payne când ea era imobilizată și nu se putea apăra. E împotriva tuturor convingerilor mele. Orice ar fi făcut, nimeni nu avea dreptul să-i ia viața lui Lucy Payne.
   - Și ce, ar fi trebuit s-o lase să sufere, să trăiască într-un fel de moarte? Haide, Annie, cineva i-a făcut o favoare.
   - N-a fost o crimă făcută din milă.
   - De unde știi?
   - Pentru că n-am întâlnit pe nimeni care să creadă că Lucy merita măcar un strop de milă. Poate în afară de tine.
   - Ei bine, eu n-am omorât-o.
   - Acum faci pe prostul.
   Banks și-a atins cicatricea de lângă ochiul drept.
   - Îmi pare rău. N-am vrut să fiu sarcastic. Vreau să spun doar că trebuie să fii sigură că vrei să deschizi cutia în care colcăie viermii. Pentru că știi cine vor fi suspecții principali.
   - Bineînțeles că știu, a spus Annie. Părinții, familiile și prietenii fetelor pe care cei doi le-au violat și omorât. Pentru început. Vecina aceea, Maggie Forrest, care în cele din urmă a trădat-o. Poate chiar unul dintre ofițerii care s-au ocupat de caz. Un prieten sau o rudă a lui Janet Taylor, altă victimă a poveștii. Dacă stai să te gândești, mulți oameni ar fi vrut-o moartă, inclusiv cei dornici de publicitate. Îți imaginezi cu ce dezvăluiri o să ne trezim?
   - Și atunci de ce vrei să te întorci la acest caz?
   - Pentru că trebuie. E singura cale pe care pot merge, și mergând pe ea pot ajunge acolo unde vreau.
   - Sună cam prea mistic pentru mine, ca și cum ai aplauda c-o singură mână.
   - Ai ascultat destul Pink Floyd ca să știi cum sună asta. Întrebarea, Alan, e: pot să mă bazez pe tine?
   Banks a oftat, a mușcat din burger și l-a udat cu Tetley’s. Apoi a privit-o pe Annie în ochi mai sincer decât o făcuse vreodată și i-a spus blând:
   - Bineînțeles că poți. Știai asta de la bun început. O să văd dacă pot să aranjez o întâlnire cu Phil Hartnell și cu Ken Blackstone în Leeds mâine-dimineață.
   Annie nu s-a putut abține.
   - Și atunci de ce naiba m-ai făcut să mă chinui atâta?
   - Pentru că altfel n-ar fi mers cu tine, i-a zâmbit Banks. Oricum, acum că ești aici, poți să-mi spui despre lucrurile interesante din viața ta.
   - Ce simpatic ești, a spus Annie, răsucindu-și o șuviță de păr pe deget.

   Lui Winsome nu-i plăcuse niciodată să lucreze cu Templeton. Nu pentru că avansase în grad mai repede decât ea, ci pentru că nu-i plăceau metodele lui, felul în care nu punea preț pe sentimentele oamenilor și nici felul în care se holba. Dacă ar fi avut de gând să-și facă un prieten, deși nu era cazul, Templeton ar fi fost ultimul pe lista ei.
   Dar cum erau nevoiți să lucreze împreună, a încercat să-și țină părerile pentru ea în timp ce el turuia despre cluburi și DJ de care ea nu auzise niciodată, făcea aluzii sexuale care n-o interesau și îi studia pe furiș coapsele și sânii. Știa că ar putea să-l raporteze pentru hărțuire sexuală, dar dacă ești femeie toate chestiile astea ți se întorc până la urmă și nu în cel mai plăcut mod. Nu dai fuga la șefu’să te plângi de problemele pe care le ai. Ți le rezolvi singură.
   Winsome îi spusese lui Banks că, după părerea ei, își asuma un risc foarte mare trimițându-l pe Templeton să vorbească cu părinții lui Hayley Daniels. Banks a spus că știa, dar că duceau lipsă de personal și că o perspectivă nouă poate fi binevenită. Uneori, adăugase, metodele particulare și ciudate ale lui Templeton puteau să aibă rezultate spectaculoase. Winsome nu s-a lăsat convinsă. Îl văzuse pe nesuferit în acțiune așa cum Banks nu-l văzuse. Annie Cabbot ar fi înțeles, dar ea nu era prin preajmă.
   Winsome a oprit mașina în fața casei soților Daniels din Swainshead, atrăgând din nou privirile curioase ale bătrânilor de pe pod.
   - Care-i faza cu ei? a spus Templeton. Se poartă de parcă n-au mai văzut o femeie de culoare în viața lor.
   - Probabil că așa era înainte să apar eu în peisaj, i-a spus Winsome.
   Reporterii plecaseră și casa părea părăsită.
   Trecuseră numai două zile de la vestea morții lui Hayley și, deja, locul părea să fie mai părăginit.
   Când Winsome a bătut la ușă, i-a deschis Geoff Daniels. Și-a ferit ochii, stânjenit s-o vadă, apoi s-a dat deoparte și i-a lăsat pe ea și pe Templeton să intre. Donna McCarthy era în camera de zi, așezată într-un fotoliu. Părea să nu fi dormit de duminică.
   Atmosfera era tensionată, Winsome a remarcat numaidecât, dar nu era sigură dacă și Templeton simțea asta. Chiar dacă ar fi fost așa, experiența îi spunea că, probabil, nu i-ar fi dat importanță și și-ar fi văzut nestingherit de treabă.
   - Aveți ceva vești? a întrebat Donna în timp ce soțul ei s-a prăbușit într-un fotoliu lângă fereastră.
   Winsome și Templeton s-au așezat pe canapea, iar Winsome, din reflex, și-a tras fusta peste genunchi. Dacă de dimineață ar fi știut că urmează să împartă mașina cu Templeton, ar fi purtat pantaloni. În schimb, se îmbrăcase cu o fustă sobră, cu dungi subțiri, și o jachetă asortată. Îl vedea deja cum o studiază pe Donna McCarthy, cântărindu-și șansele.
   - Poate, a spus Templeton, dar mai avem câteva întrebări pentru dumneavoastră.
   - Da? a spus Donna.
   - I-ați spus detectivului Jackman că nu știți ca Hayley să fi avut un prieten anume, dar credeți că-și începuse viața sexuală. Am dreptate?
   Donna și-a răsucit verigheta pe deget.
   - Păi... eu...
   - E adevărat, Donna? s-a băgat Daniels, roșu de furie. Le-ai spus polițiștilor că fiică-mea era o curviștină?
   - N-am spus nimic de genul ăsta, a ripostat Donna.
   - Nu prea sunteți îndreptățit să faceți comentarii, i-a replicat Templeton lui Daniels, legat de pat, cu o fufă deasupra unduindu-și șoldurile.
   - Ce-nseamnă asta? a întrebat Donna. Ce vrea să spună?
   - Adică nu știți? a întrebat Templeton, cu o umbră de îndoială pe față. Nu v-a spus?
   - N-am crezut că era... a început Winsome.
   - Nu, a continuat Templeton, reducând-o la tăcere. Cred c-ar trebui să știe.
   - Ce să știu? a întrebat Donna. Despre ce e vorba?
   - Când l-am găsit pe soțul dumneavoastră, nu era la nicio conferință, poate numai una a perverșilor. Era legat de pat într-o cameră de hotel, cu o tânără goală deasupra lui. Winsome a avut bilete în primul rând, nu-i așa, păpușă?
   - Nenorocitule! a spus Daniels. Asta nu ți-o iert.
   - E adevărat, Geoff? Cine era? Cățeaua aia de la birou, care nu-și poate ține picioarele împreunate?
   Winsome și-a dat ochii peste cap.
   - Haideți să ne calmăm cu toții, a spus. Îmi pare rău, problemele astea trebuie să le lămuriți dumneavoastră mai târziu. Acum avem lucruri mai importante de discutat. Și nimeni nu a sugerat că fiica dumneavoastră ar fi fost imorală, domnule Daniels.
   - Era nevinovată, a spus Daniels. Nevinovată. O victimă. Înțelegeți chestia asta? Amândoi?
   Winsome a dat din cap, dar l-a văzut pe Templeton pregătindu-se pentru un alt atac. Nu era un semn bun.
   - Bineînțeles, a spus Templeton. Și îmi pare rău dacă am lăsat să se înțeleagă că fiica dumneavoastră era făcută poștă de tot orașul. Nu asta a fost intenția mea. Ideea e că ni s-a adus la cunoștință că ar fi putut avea un iubit secret. Ne întrebam dacă ați putea să ne lămuriți în acest sens.
   - Ce prieten? Cine a spus asta? a întrebat Daniels.
   - Nu contează cine a spus-o, i-a răspuns Templeton. E adevărat?
   - De unde să știm noi? a spus Donna, cu privirea încă fixată asupra soțului ei. Dacă îl ținea secret...
   - Dar ce credeți? a întrebat Templeton. Au existat semne, a lipsit de acasă fără să dea explicații, au fost momente când a plecat fără să spună unde merge sau nopți în care n-a venit acasă?
   - Uneori mai rămânea cu prietenii de la facultate dacă se ducea în Eastvale.
   - Știu, a spus Templeton. Nu voia să conducă pentru că era hotărâtă să se facă pulbere. Știți că oamenii își pierd complet judecata atunci când sunt atât de mangă?
   - Nu cred că Hayley bea așa de mult, a ripostat Donna. Pur și simplu se distra cu prietenii ei.
   - Nu vă mai păcăliți, a spus Templeton. Era atât de praf sâmbătă seara încât s-a dus să se pișe în Labirint. Nu-mi spuneți mie că asta e judecată sănătoasă.
   Donna a început să plângă și Daniels s-a aruncat spre Templeton, gata să-l prindă de guler, urlând:
   - Cum poți vorbi despre fiică-mea așa, nenorocit fără inimă?
   - Potoliți-vă, i-a strigat Templeton, împingându-l și netezindu-și sacoul.
   Minunat, s-a gândit Winsome, regretând că Daniels nu reușise să-i tragă măcar un pumn, o altă ciudățenie marca Templeton. Cum naiba reușise un dobitoc atât de imposibil să ajungă comisar într-un timp atât de scurt, la vârsta lui? A simțit nevoia să intervină.
   - Haideți să ne calmăm cu toții. Poate că detectivul Templeton nu e mereu foarte diplomat, dar a pus niște întrebări foarte serioase și răspunsurile ne-ar putea ajuta să-l prindem pe cel care a ucis-o pe Hayley. Știți ceva despre existența unui prieten?
   Au clătinat amândoi din cap, Daniels continuând să-l privească furios pe Templeton iar Donna părând gata să-i omoare pe amândoi.
   - Cineva trebuie să știe ceva, a spus Templeton. Cu siguranță n-o lăsați să facă numai ce voia ea, când voia?
   - Avea 19 ani, domnule Templeton. Ați încercat vreodată să controlați pe cineva de vârsta ei?
   Poate numai în pat, cu cătușe, s-a gândit Winsome, și s-a înroșit numai gândindu-se la asta.
   - A dat vreodată ceva de înțeles? a întrebat. Sau ați remarcat ceva semne, așa, ca de la femeie la femeie?
   - Acum mă faceți să mă simt vinovată, a spus Donna, întinzându-se după un șervețel. Ceea ce spuneți este că ar fi trebuit să fiu mai atentă și atunci nimic nu s-ar fi întâmplat.
   - Nu e adevărat, i-a răspuns Winsome. N-ar trebui să vă învinovățiți. Există o singură persoană responsabilă pentru ce i s-a întâmplat lui Hayley, și aceea este criminalul.
   - Dar poate dacă... nu știu... i-aș fi fost alături...
   - Știați că are prezervative în geantă? a întrebat Templeton.
   - Nu, nu știam, a răspuns Donna. Nu i-am umblat niciodată prin geantă.
   Daniels l-a privit dezgustat pe Templeton.
   - Vă surprinde? a întrebat Templeton.
   - Nu, a spus Donna. Știa că dacă are de gând să facă ceva, atunci trebuia să fie atentă. Așa sunt toți în ziua de azi.
   - Dacă-l ținea secret pe acest prieten, a spus Winsome, ar fi bine de știut din ce motive o făcea. Poate era un bărbat mai în vârstă? Poate era însurat?
   - Tot nu vă pot spune nimic, a spus Donna.
   Templeton s-a întors spre Daniels.
   - Dumneavoastră aveți ceva experiență la capitolul ăsta, nu? a spus. Vă făceați de cap cu Martina Redfern în timp ce Hayley era omorâtă. Vă plac astea tinere, nu? Poate că pe dumneavoastră ar trebui să vă cercetăm mai îndeaproape.
   Dacă spera să-l mai provoace pe Daniels, s-a gândit Winsome, pierduse ocazia. Bărbatul stătea în fotoliu, epuizat și într-o stare jalnică.
   - Am făcut greșeli la viața mea. Multe. Și nu pot decât să sper că Donna o să găsească puterea să mă ierte. Dar greșelile mele nu vă vor ajuta să-l prindeți pe cel care mi-a ucis fiica. Acum, dacă nu aveți altceva de făcut decât să stați aici și să faceți valuri, n-ar fi mai bine să vă mișcați cururile și să vă vedeți de treabă?
   - Încercăm să ne facem treaba, domnule, a spus Winsome, surprinsă că-i lua apărarea lui Templeton.
   Dar pentru a justifica interviul, era nevoită să-l susțină pe Templeton. A jurat să nu mai lase pe nimeni să o pună în această situație, indiferent ce-ar fi spus.
   - V-a vorbit vreodată despre profesorii de la facultate, de exemplu? a întrebat.
   - Uneori, a spus Donna. Dar eu nu-i știam, așa că niciodată nu le-am dat prea mare importanță.
   - Vreunul în mod special?
   - Austin, a spus Daniels brusc. Malcolm Austin. Îți amintești, Donna, tipul care a organizat excursia la Paris anul trecut în aprilie?
   - Da, a spus Donna. A vorbit despre el de câteva ori. Dar era materia ei preferată. Nu cred că... adică...
   - L-ați cunoscut? a întrebat Winsome.
   - Nu, a spus Donna. Nu i-am cunoscut pe nici unii. Cât a fost la școală i-am cunoscut profesorii, dar la facultate nu se mai face asta, nu?
   - Deci nu știți câți ani are, dacă e însurat sau ceva de genul ăsta?
   - Îmi pare rău, a spus Donna. Nu vă pot ajuta. Ați întrebat dacă a vorbit vreodată despre cineva în mod deosebit, ei bine, numai despre el.
   - Parisul e un oraș romantic, a spus Templeton, trecându-și degetele pe coapse, ca și cum ar fi lustruit o minge de cricket.
   Winsome s-a ridicat în picioare.
   - Mulțumim, a spus. E un început. O să avem o discuție cu domnul Austin.
   Templeton a rămas așezat și lipsa lui de reacție o încurca pe Winsome. Știa că-i e superior în grad și, în consecință, el trebuia să dea semnalul de plecare, dar era atât de concentrată să atenueze orice conflicte și să scape cât mai repede de acolo, încât nici nu s-a gândit la asta. În cele din urmă, Templeton s-a ridicat încet, l-a privit insistent pe Daniels și i-a spus:
   - O să vorbim în curând.
   Apoi și-a scos cartea de vizită și i-a întins-o Donnei, care-și privea bărbatul cam cum se uită un toreador la taur.
   - Dacă-ți mai aduci aminte de ceva, păpușă, nu ezita să mă suni, indiferent de oră.
   Când au ieșit și s-au îndreptat spre mașină, a prins-o pe Winsome de mână și s-a apropiat într-atât de mult încât să-i simtă respirația mentolată, apoi i-a spus:
   - Să nu-mi mai faci asta niciodată.
   - N-o să existe o a doua oară, a spus Winsome, surprinsă de propria-i vehemență.
   Apoi și-a tras mâna și s-a surprins încă o dată spunând:
   - Și ia-ți dracu’ mâinile de pe mine. Domnule.

   Banks a fost foarte fericit să se întoarcă acasă la o oră decentă în acea zi de marți, deși era cu gândul la ceea ce-i spusese Annie despre uciderea lui Lucy Payne.
   După-amiaza urmărise conferința de presă organizată de Brough la secția de poliție din Regiunea de Est, iar acum Lucy Payne și crimele de la numărul 35, sau „Casa Payne”, după cum o botezaseră jurnaliștii de la un ziar la vremea aceea, erau din nou la toate buletinele de știri.
   Banks a pus CD-ul Mariei Muldaur, Heart of Mine, în CD-player și a privit pe fereastră în timp ce încerca să se hotărască dacă să încălzească mâncarea indiană cu miel sau puiul a la Kiev de la Marks and Spencer’s. Maria cânta „Buckets of Rain” a lui Dylan, dar nu se prea potrivea cu vremea care se îmbunătățise considerabil. Soarele apunea, săgetând cerul cu dâre de vermillon, magenta și stacojiu care scăldau Gratly Beck într-o lumină ce-l făcea să semene cu o volbură întunecată de petrol. În week-end-ul următor aveau să dea ceasurile cu o oră înainte și urma să fie lumină până seara târziu.
   În cele din urmă, și-a făcut un sandviș cu brânză și cu șuncă și și-a turnat un pahar de Peter Lehman Shiraz. Sistemul audio era în camera de alături, la un loc cu plasma, dar își instalase boxe în bucătărie și în camera din față, unde stătea uneori să citească sau să lucreze pe calculator. Canapeaua era confortabilă, veiozele creau o atmosferă caldă, iar șemineul era de folos în serile reci de iarnă. În seara asta nu avea nevoie de el, dar s-a hotărât să mănânce acolo și să citească însemnările pe care și le adusese de la birou.
   Reușise să-i convingă și pe Ken Blackstone și pe Phil Hartnell să le acorde o întâlnire în Leeds a doua zi dimineață. Annie urma să-și petreacă noaptea la casa ei de vacanță din Harkside și se înțeleseseră să treacă s-o ia cu mașina la 9 și jumătate. Înainte de toate, însă, trebuia să-și facă temele.
   Într-un fel, subiectul îi era deja cunoscut. Nu trebuia să citească tot dosarul ca să le știe numele: Kimberley Myers, 15 ani, nu mai ajunsese acasă de la o petrecere ținută la școală într-o vineri seară; Kelly Diane Matthews, 17 ani, dispăruse de la o petrecere de Anul Nou în Roundhay Park, Leeds; Samantha Jane Foster, 18 ani, dispăruse în timp ce se întorcea acasă de la o seară de poezie într-un pub lângă Universitatea din Bradford; Leanne Wray, 16 ani, dispăruse pe un drum de numai 10 minute între un pub și casa părinților ei din Eastvale; Melissa Horrocks, 17 ani, nu se mai întorsese acasă după un concert pop în Harrogate. Cinci fete tinere, toate victimele lui Terence Payne, cunoscut sub numele de „Cameleonul” și, după cum credeau tot mai mulți oameni, ale soției sale Lucy Payne, căreia mai târziu i s-a spus „Prietena Diavolului”.
   Doi ofițeri de poliție își făceau rondul de rutină când au fost chemați la casa Payne din vestul orașului Leeds, după ce un vecin sunase la poliție să reclame scandalul din casa celor doi. Pe Lucy Payne o găsiseră inconștientă pe hol, pare-se victima propriului soț. În pivniță, Terence Payne i-a așteptat pe ofițeri cu o macetă și l-a omorât pe Dennis Morrisey. Partenera lui, Janet Taylor, a reușit să-l lovească de mai multe ori pe Terence Payne și nu s-a oprit până nu l-a văzut că nu mai mișcă, până când n-a mai fost un pericol. Mai târziu, bărbatul a murit din cauza loviturilor multiple.
   Banks fusese chemat de urgență în pivnița unde poliția descoperise trupul neînsuflețit și gol al lui Kimberley Myers legat de o saltea înconjurată de lumânări, crestat în jurul sânilor și al organelor genitale. Celelalte fete au fost găsite făcute bucăți și îngropate în camera de alături, iar autopsiile au arătat că fuseseră torturate în moduri asemănătoare. Cel mai bine își amintea Banks, pe lângă miros, de degetele lor de la picioare care ieșeau prin pământ ca niște ciuperci micuțe.
   Uneori, imaginile din pivnița casei de la nr. 35 îi provocau coșmaruri.
   S-a gândit la discuția de după-amiază cu Annie și și-a dat seama că avusese o atitudine cât se poate de prudentă. Și-a amintit de momentul când o văzuse pe Lucy Payne pentru prima dată pe patul de spital, unde nu mai era chiar atât de frumoasă ca în fotografiile din ziare. Jumătate din față îi era acoperită de bandaje, iar părul lung și negru ca pana corbului îi fusese răsfirat pe pernă. Ochiul bun, la fel de negru ca părul, îl privea cu o insistență deranjantă.
   În mod evident, negase c-ar fi avut ceva de-a face sau c-ar fi știut despre crimele soțului ei.
   Când Banks a vorbit cu ea, a simțit cum i-o ia înainte, anticipând întrebările, pregătindu-și recuzita de emoții, de la regret la durere, dar niciodată vină. Fusese, rând pe rând, vulnerabilă sau sfidătoare, victimă sau prădător. Istoria ei, ieșită la iveală în cele din urmă, cuprindea un capitol terifiant despre o copilărie petrecută într-o casă izolată de pe coastă și orori inimaginabile.
   Copiii a două familii fuseseră victimele ritualurilor sexuale ale părinților lor până când asistenții sociali îi descoperiseră, în cele din urmă, cercetând cazul unor presupuși sataniști.
   Banks s-a ridicat și și-a mai pus un pahar de vin.
   Îi aluneca pe gât numai bine.
   În timp ce-și bea vinul, s-a gândit la oamenii pe care i-a întâlnit în timp ce investiga cazul Cameleonului, de la părinții victimelor la vecini și la prieteni ai unora dintre fete. Până și unul dintre profesori fusese în cercul suspecților, un prieten al lui Payne pe nume Geoffrey Brighouse. Erau destul de mulți, dar cel puțin Annie și echipa ei aveau de unde să-nceapă.
   Gândindu-se la victimele lui Payne, mintea lui Banks s-a îndreptat spre Hayley Daniels. Nu putea lăsa acest nou caz al lui Annie să interfereze cu ancheta lui. Îi datora asta lui Hayley. Cu puțin noroc, la întoarcerea din Leeds a doua zi, va avea cel puțin o parte din rezultatele analizelor de laborator și, între timp, Winsome și Templeton vor fi vorbit cu majoritatea prietenilor lui Hayley care erau cu ea sâmbătă seara și-l vor fi interogat pe posibilul iubit, Malcolm Austin.
   Banks știa că făcuse o greșeală când îi pusese pe Winsome și pe Templeton să lucreze împreună la interviul Daniels-McCarthy. Își dăduse seama că n-a mers bine din tensiunea care era între ei când se întorseseră. Niciunul nu va vorbi cu el despre asta, știa bine, deși simțea că e ceva mai mult la mijloc decât libidoul exagerat al lui Templeton.
   Problema era că știa că ce-i spusese lui Annie era foarte adevărat: Templeton putea fi un bun polițist, și uneori asta se întâmpla tocmai pentru că era atât de direct și ignora cele mai elementare reguli ale bunului simț.
   Dar la fel de bine știa și că atunci când fusese nevoit să decidă dacă era loc pentru cineva ca Templeton în echipă, mai ales în condițiile în care Winsome făcea asemenea progrese, hotărâse că nu era. Atunci, transferul era o idee bună.
   Banks a încercat să-și abată gândurile de la Lucy Payne și Hayley Daniels. Maria Muldaur tocmai terminase de cântat „You Ain’t Goin’ Nowhere”, așa că a pus un alt CD. A ales Bill Evans, concertul Half Moon Bay, pe care își dorise dintotdeauna să-l vadă live. După ce Evans și-a prezentat basistul și bateristul, a urmat „Waltz for Debby”, o splendoare. Era încă devreme, așa că Banks s-a hotărât să-și petreacă restul serii acasă, ascultând colecția de jazz pe care începuse încet să o reconstruiască și citind Epoca postbelică. Era adâncit în Războiul Rece și în „What Are You Doing the Rest of Your Life” când a observat că paharul i se golise pentru a doua oară.

   Părea să fi trecut secole de când Annie călcase într-un restaurant din Eastvale, dar se bucura că acceptase invitația lui Winsome, deși știa că n-o așteaptă o seară lipsită de orice legătură cu munca.
   Restaurantul italienesc pe care-l aleseseră, construit deasupra magazinelor din spatele bisericii, în piața centrală, era excelent: o mulțime de feluri vegetariene și vinuri ieftine, dar decente.
   S-a aruncat pe pasta primavera și cel de-al doilea pahar de Chianti - simțindu-se numai un pic vinovată, nu foarte mult, că rezistase așa puțin pe uscat - în timp ce Winsome mânca o porție de cannelloni și-i dădea înainte cu atacul verbal la adresa lui Templeton.
   - Și deci i-ai spus ce gândeai? a întrebat Annie, și asta a fost prima ei replică.
   - I-am spus.
   - Și el ce-a spus?
   - Nimic. Nici măcar o vorbă. Cred c-a fost prea șocat când m-a auzit înjurând. Adică, și eu am fost mirată că am înjurat. Eu nu înjur niciodată.
   Și-a dus mâna la gură și a râs. Annie a râs cu ea.
   - Nu-ți face probleme, a spus Annie. Insultele se lipesc de Templeton ca apa de gâscă. Până mâine își revine la normal, orice-ar însemna asta în cazul lui.
   - Nu sunt sigură că vreau asta, a spus Winsome. Pe bune. De data asta vorbesc serios. Unul din noi trebuie să plece. Nu mai pot lucra cu el, să văd cum terfelește sentimentele oamenilor. Nu știu dacă pot aștepta până-i vine transferul.
   - Uite ce e, a zis Annie, nimeni n-a spus vreodată că a fi polițist e o treabă ușoară. Uneori trebuie să joci murdar, să fii dur. Ai răbdare și rezistă.
   - Nu-mi vine să cred că faci asta, a spus Winsome. Îl aperi pe el.
   - Pe dracu’, nu-l apăr deloc. Îți spun numai că dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să fii un pic mai dură, atâta tot.
   - Nu crezi că sunt suficient de tare?
   - Trebuie să ai pielea mai groasă.
   - Nu crezi că pielea neagră e mai groasă decât cea albă?
   - Poftim? a întrebat Annie.
   - M-ai auzit. Cum crezi că fac față tuturor aluziilor subtile sau insultelor directe? Oamenii fie te privesc de sus, fie se străduiesc din răsputeri să pretindă că nu-ți observă culoarea, că ești la fel ca toți ceilalți, dar sfârșesc prin a-ți vorbi ca unui copil. Nu știu cum e mai rău. Știi cum e să te privească cineva lung sau să te jignească, de parcă ai fi o ființă inferioară, un animal, numai din cauza culorii pielii? Ca tatăl lui Hayley Daniels sau bătrânii de pe podul din Swainshead.
   - Nu știu despre tatăl lui Hayley Daniels, a spus Annie, dar bătrânii ăia atâta știu, atâta pot. Sigur, nu-i o scuză, dar e adevărat. Și poate că nu știu cum e să se uite oamenii ciudat la mine din cauza culorii pielii, dar știu cum e să fii tratată de parcă ai fi inferioară, pentru că ești femeie.
   - Atunci dublează senzația asta! a spus Winsome.
   Annie a privit-o și au început să râdă atât de tare, încât un cuplu mai în vârstă de la o masă alăturată le-a aruncat priviri încruntate.
   - Ce naiba, a spus Annie, ridicându-și paharul. Să bem pentru loviturile sub centură aplicate nesuferiților.
   Au ciocnit paharele. Mobilul lui Annie a sunat și ea și l-a scos din geantă.
   - Da?
   - Annie? Sunt Eric.
   - Eric. Ce dracu’ vrei?
   - Nu ești deloc amabilă.
   - Ți-am spus să nu mă mai suni pe mobil. Sunt la cină cu cineva de la muncă.
   - Bărbat sau femeie?
   - În niciun caz nu-i treaba ta.
   - O.K., O.K., scuze. Întrebam numai. Știi, mă gândeam la tine și mă întrebam de ce să așteptăm până joi. Evident, astă-seară ești ocupată, dar mâine? Miercuri. Ieșim la prânz?
   - Mâine trebuie să merg la Leeds, a spus Annie, întrebându-se de ce se obosea să îi dea lui Eric toate detaliile. Și ți-am spus că nu vin joi.
   - Atunci rămâne pe joi, a spus Eric. Îmi cer scuze pentru deranj.
   A încheiat convorbirea și Annie și-a pus mobilul la loc în geantă.
   - S-a întâmplat ceva? a întrebat Winsome.
   Annie a strâns din dinți, a inspirat adânc și a luat o gură de vin. A privit-o pe Winsome, a cântărit argumentele pro și contra, apoi a spus:
   - Da, cred că da. Cu mine. Hai să mai comandăm o sticlă de vin și-ți dau toate detaliile sordide.
   Chelnerița s-a întors cu o sticlă de Chianti. Winsome își terminase porția de cannelloni și stătea cu coatele sprijinite pe masă. Annie a turnat în pahare.
   - Păi hai, dă-i drumul, a spus Winsome.
   - De fapt, nu e nimic, a spus Annie, rușinată și încurcată de momentul mărturisirii.
   - Păreai destul de enervată la telefon. Cine era?
   - Un... știi, sâmbătă seară am ieșit în oraș cu niște prietene.
   Și-a trecut mâna prin păr și a râs.
   - În măsura în care se poate spune, în Whitby, că ieși în oraș.
   - Și ce s-a întâmplat?
   - Păi, am cunoscut un tip și... dintr-una în alta. Am exagerat cu băutul, am fumat vreo două jointuri și, ca să nu mă întind cu vorba, a doua zi dimineață m-am trezit în patul lui.
   - Ce-ai făcut?
   - Ce-ai auzit. Am cunoscut un tip și m-am dus cu el acasă.
   - Și te-ai culcat cu el?
   - Păi... da.
   - Și atunci îl cunoscuseși?
   - Da. Winsome... ce e?
   - Nimic.
   Winsome a dat din cap.
   - Zi-mi mai departe.
   Annie a luat o gură zdravănă de vin.
   - S-a dovedit că era un pic mai tânăr decât mi s-a părut mie la început și...
   - Cât de tânăr?
   Annie a ridicat din umeri.
   - Nu știu. Douăzeci și doi, poate trei, ceva de genul.
   Winsome a făcut ochii mari.
   - Un băiat! Ai agățat un băiețaș într-un bar și te-ai culcat cu el?
   - Nu mai fi așa naivă. Lucrurile astea se mai întâmplă, știi?
   - Mie nu mi se întâmplă.
   - Asta înseamnă că nu mergi în barurile în care trebuie.
   - Nu asta am vrut să spun, știi foarte bine. Vorbesc serios. Nu m-aș duce niciodată acasă cu cineva cunoscut într-un bar, și cu siguranță nu m-aș duce cu cineva atât de tânăr.
   - Winsome, ai numai 30 de ani!
   Ochii lui Winsome scânteiau.
   - Chiar și așa, tot nu m-aș culca cu cineva care are 22 de ani. Și tu... Cum ai putut? E scârbos. Ești suficient de bătrână ca să-i fii mamă.
   - Winsome, relaxează-te. Se uită lumea la noi. Poate dacă aș fi născut la optișpe ani aș fi putut să-i fiu mamă, O.K.? Dar n-am făcut-o, așa că termină cu rahatul ăsta de complex al lui Oedip.
   - Nu despre asta vorbim.
   - N-am știut niciodată că ești așa de puritană.
   - Nu sunt puritană. Nu numai puritanii au...
   - Au ce? Unde vrei să ajungi?
   - Standarde morale. Nu e corect.
   - Ah, standarde morale, da? Nu e corect?
   Annie a mai luat o gură de vin. Începea să se simtă amețită și un pic mai mult decât nervoasă.
   - Îți spun eu ce să faci cu standardele tale morale, Domnișoară Perfecțiune, poți să ți le bagi...
   - Nu spune asta!
   Annie s-a oprit. Ceva din tonul lui Winsome a făcut-o să bată în retragere. S-au mai foit o vreme pe scaune, privindu-se. Annie și-a mai turnat niște vin.
   - Credeam că ești prietena mea, a spus în cele din urmă. Nu mă așteptam să mă judeci atât de aspru. 
   - Nu te judec. Sunt doar șocată, atâta tot.
   - Dar care-i faza? Oricum, nu asta era important în poveste, vârsta lui sau faptul că am avut o aventură sau că am fumat două jointuri, nu știu care din chestiile astea ți-a băgat un băț în cur.
   - Nu-mi vorbi așa.
   Annie și-a ridicat mâna.
   - Bine, bine. Văd că nu merge. Altă idee proastă. Hai să plătim și să mergem.
   - Nu ți-ai terminat vinul.
   Annie și-a ridicat paharul și l-a golit.
   - Poți să bei tu restul sticlei, a spus, aruncând o bancnotă de 20 pe masă. Și păstrează și restu’.

   Sunetul unei mașini care-a frânat brusc în fața casei lui pe la nouă și jumătate l-a făcut pe Banks să tresară.
   Nu aștepta pe nimeni. Singura persoană care-i mai făcea vizite neanunțate era fiul lui, Brian, care acum ar fi trebuit să fie la Londra, la repetiții cu noua lui formație. De fapt, era vechea formație, The Blue Lamps, în care-i înlocuiseră pe chitarist și pe celălalt textier, care lucrase cu Brian la versuri. Sunetul se schimbase puțin, sau așa se păruse lui Banks ascultând demourile noi, și noul chitarist părea să fie mai bun decât cel pe care-l înlocuiseră. Problema cu textele era în continuare nerezolvată, dar Banks era sigur că Brian avea să se descurce și să ducă această povară.
   Când s-a auzit bătaia în ușă, Banks era deja în dreptul ei și, când a deschis, a fost surprins s-o vadă pe Annie Cabbot.
   - Scuze pentru ora târzie, a spus ea. Pot să intru?
   Banks a făcut un pas în spate.
   - Sigur. S-a întâmplat ceva?
   - Ce să se întâmple? De ce mă întrebi? Nu pot să trec să-mi vizitez un vechi prieten atunci când am chef?
   Când a intrat, s-a clătinat ușor și Banks a prins-o de mână. L-a privit și a zâmbit sugestiv, apoi el i-a dat drumul.
   - Bineînțeles că poți, a spus Banks, încurcat de abordarea ei și nu foarte încântat să fie întrerupt din seara lui cu cărți, vin și muzică.
   Bill Evans îi cedase locul lui John Coltrane cu ceva timp în urmă, iar saxofonul improviza pe fundal, dând naștere faimoaselor melodii. Știa că va avea nevoie de câteva momente ca să se obișnuiască cu gândul că are companie.
   - Bei ceva? a întrebat.
   - Splendid, a spus Annie aruncându-și haina, care a aterizat pe ecranul calculatorului. Beau ce bei și tu.
   Banks s-a dus în bucătărie și a umplut un pahar pentru Annie și încă unul pentru el, golind sticla.
   Annie s-a sprijinit de tocul ușii când Banks i-a întins paharul.
   - Numai atâta mai ai? a întrebat.
   - Mai am o sticlă.
   - Bine.
   Era clar că nu se ține foarte bine pe picioare, s-a gândit Banks în timp ce o urma înapoi în living.
   Annie s-a trântit în fotoliu.
   - Ce te aduce pe-aici? a întrebat.
   Annie a băut niște vin.
   - E bun, a spus. Ce? Ah, nimic, după cum spuneam, e doar o vizită prietenească. Eram cu Winsome la cină în Eastvale și m-am gândit... știi tu... că nu e departe.
   - E ceva de condus din Eastvale până aici.
   - Doar nu insinuezi că am băut prea mult, nu?
   - Nu, eu...
   - Foarte bine.
   Annie și-a ridicat paharul.
   - Noroc.
   - Noroc, a spus Banks. Ce mai zicea Winsome?
   - Chestii. Din alea plictisitoare. Despre dobitocul de Templeton.
   - Am auzit că discuția cu părinții lui Hayley n-a mers prea bine.
   - Păi nici nu avea cum, nu? La ce te-ai gândit când i-ai pus pe ăia doi împreună? La ce te gândești când încă îl ții la secție?
   - Annie, chiar nu vreau să discut...
   Annie a dat din mână.
   - Nu. Știu. Sigur că nu. Nici eu. Nu pentru asta am venit. Hai să uităm de Templeton și de Winsome, bine?
   - Mie-mi convine.
   - Spune-mi despre tine, Alan. Tu ce mai faci? Julia Ford m-a întrebat de tine, să știi. E foarte atrăgătoare, în felul ei avocățesc. Nu crezi?
   - Nu m-am gândit niciodată la ea în felul ăsta.
   - Mincinosule. Ce muzică e?
   - John Coltrane.
   - Sună ciudat.
   Banks a dat să se ridice.
   - Pun altceva dacă vrei.
   - Nu, nu, stai jos. N-am zis că nu-mi place, am zis doar că sună ciudat. Uneori nu mă deranjează ciudățeniile. De fapt, chiar îmi place.
   I-a zâmbit într-un fel bizar și și-a golit paharul.
   - Se pare că până la urmă ne mai trebuie o sticlă.
   - Ai avut viteză, a spus Banks.
   S-a îndreptat spre bucătărie să deschidă încă o sticlă, întrebându-se între timp ce naiba să facă cu Annie. N-ar trebui să-i mai dea vin; era evident că deja băuse destul. Dar reacția ei n-ar fi fost deloc agreabilă. Exista întotdeauna camera de oaspeți, dacă se ajungea la asta. Era hotărât în această privință.
   Înapoi în living, Annie se cuibărise în fotoliu cu picioarele sub ea. Nu purta des fustă, dar astăzi era una din acele rare zile. Materialul se ridicase pe picior, lăsându-i la vedere coapsele. Banks i-a întins paharul. Annie i-a zâmbit.
   - Ți-e dor de mine? a întrebat.
   - Tuturor ne e dor de tine, a spus Banks. Când te întorci?
   - Nu fi prostuț, nu asta am vrut să spun. Te întreb dacă ție ți-e dor de mine?
   - Bineînțeles că da, a spus Banks.
   - Bineînțeles că da, l-a îngânat Annie. Ce crezi despre gigolo?
   - Poftim?
   - M-ai auzit.
   - Da, dar nu cred că știu ce vrei să spui.
   - Gigolo. Știi ce sunt, nu? Niciodată nu sunt amanți buni, știi asta.
   - Nu, nu știu.
   Banks a încercat să-și aducă aminte de tinerețe.
   Probabil că fusese un amant catastrofal. Dacă e să spunem adevărul, probabil nici acum lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Dacă n-ar fi fost așa, probabil ar fi avut mai mult noroc să-și găsească și să păstreze o femeie. Totuși, nu i-ar fi stricat să aibă ocazia să exerseze mai mult, măcar din când în când.
  - Oh, Alan, a spus ea. Ce mă fac eu cu tine?
   În momentul următor era lângă el pe canapea. Îi simțea coapsele calde lipite de ale lui și respirația în ureche. Simțea mirosul de vin roșu și de usturoi.
   Și-a lipit sânii de el și a încercat să-l sărute, dar Banks și-a întors capul.
   - Ce s-a întâmplat? l-a întrebat.
   - Nu știu, a spus Banks. Nu mă simt bine făcând asta, atâta tot.
   - Nu mă mai vrei?
   - Știi că te vreau. N-a fost niciun moment în care să nu te vreau.
   Annie a început să-și facă de lucru cu nasturii bluzei.
   - Atunci ia-mă, i-a spus, apropiindu-se de el, cu respirația accelerată. Bărbații asta vor tot timpul, nu?
   Din nou, Banks a bătut în retragere.
   - Nu așa, a spus.
   - Ce vrei să spui?
   - Ai băut.
   - Și ce dacă?
   S-a întors la nasturi. Banks vedea conturul negru al sutienului de dantelă și bucățile moi de carne de sub bluză.
   - Nu ești și tu vreun puritan, nu?
   - Uite ce e, a spus Banks. Nu...
   Annie i-a acoperit buzele cu degetul.
   - Șșșș.
   Banks s-a îndepărtat. Annie l-a privit încurcată.
   - Ce s-a-ntâmplat?
   - Ți-am spus ce s-a-ntâmplat. Nu mă simt bine făcând asta, atâta tot. Și cred că nici tu nu vrei asta cu adevărat. Nu știu ce se petrece.
   Annie s-a ridicat și a început să-și încheie nasturii cu viteză. Era roșie la față și furioasă.
   - Ce vrei să spui? a întrebat. Ce nu-i în regulă cu mine? Sunt prea grasă? Nu-s destul de drăguță? N-am sânii suficient de fermi? Nu sunt destul de atrăgătoare? De bună pentru tine?
   - Nimic din toate astea, a spus Banks. Doar că...
   - Sau poate e ceva cu tine? Pentru că încep să mă întreb, știi, a continuat Annie, căutându-și haina și geanta și clătinându-se. Chiar îmi pun niște întrebări în legătură cu un bărbat ca tine. Adică, chiar se întâmplă atâtea lucruri în viața asta mizerabilă a ta încât îți poți permite să mă respingi? Așa e, Alan? Ai vreo tinerică de 22 de ani ascunsă pe undeva? Asta e? Sunt prea bătrână pentru tine?
   - Ți-am spus, nu e niciuna din chestiile astea. Eu...
   Era oricum prea târziu. Banks a mai auzit doar:
   - Du-te dracului, Alan!
   Apoi a trântit ușa în urma ei. Când a ajuns afară, Annie pornea deja mașina. Știa că ar trebui s-o oprească, pentru că era beată, dar cum altfel decât târând-o afară de pe scaunul șoferului sau aruncându-se în fața mașinii? Iar în starea în care era, ar fi fost gata să treacă peste el cu mașina.
   În schimb, a rămas pe loc și a ascultat-o demarând cu o viteză alarmantă, într-un nor de pietriș și praf. Apoi a auzit un scârțâit și a văzut-o înaintând pe drum prin Gratly. Banks a rămas nemișcat, cu inima bubuindu-i, întrebându-se ce naiba se întâmpla. Când s-a întors în casă, Coltrane tocmai începuse să cânte „My Favorite Things”.

7.

   Biroul lui Malcolm Austin era înghesuit undeva într-un colț al Departamentului de Turism și Călătorii, situat într-o casă veche, în stil victorian, aflată la marginea campusului.
   Colegiul Eastvale se extinsese în ultimii câțiva ani și clădirile de cărămidă și de sticlă din anii ’60 nu mai erau suficiente pentru a găzdui toate departamentele. În loc să adauge câteva blocuri fără identitate, autoritățile cumpăraseră pământul din jurul colegiului, inclusiv străzi cu case vechi, și revitalizaseră zona de sud-est din Eastvale. Acum era un loc ce fremăta, cu o mulțime de puburi populare și cafenele, cârciumi ieftine și restaurante indiene, cămine și hosteluri. Cei de la colegiu reușeau constant să aducă formații care să cânte în noul auditoriu și se zvonea chiar că The Blue Lamps aveau să-și facă apariția în deschiderea turneului viitor.
   Biroul lui Austin era la etajul unu și, când Winsome a bătut, el a fost cel care a deschis ușa.
   Era o cameră confortabilă, cu tavan înalt și pervazuri late. Pe rafturi se aflau o mulțime de ghiduri de călătorie din diferite țări, unele dintre ele foarte vechi, iar pe perete un poster cu Moscheea Albastră din Istanbul. Lângă unul dintre pereți își găsise loc o canapea din piele neagră tocită. Singura fereastră dădea spre o curte interioară unde studenții stăteau la mese de lemn, printre copaci, și mâncau sandvișuri, vorbeau și beau cafea în soarele de primăvară. Lui Winsome i s-a făcut dor de anii de studenție.
   Austin avea în jur de 50 de ani, părul grizonant și destul de lung, prins la spate într-o coadă de cal. Era foarte bronzat, probabil unul dintre beneficiile muncii, s-a gândit Winsome.
   Purta un pulover albastru larg și blugi spălăciți, rupți în genunchi. Se menținuse în formă și era atrăgător în felul lui, avea maxilarul puternic, nasul drept și mărul lui Adam foarte mare. Winsome a remarcat că nu purta verighetă.
   I-a tras un scaun și apoi s-a așezat la biroul lui mic și dezordonat.
   Pentru început, Winsome i-a mulțumit că acceptase să stea de vorbă cu ea atât de devreme.
   - E-n regulă, i-a spus. Am primul curs la ora 10, mi-e teamă că după aceea ziua nu se poate decât înrăutăți.
   Zâmbetul era seducător și dantura bine îngrijită.
   - E vorba de Hayley Daniels, nu-i așa?
   - Da.
   I-a apărut o cută pe fruntea lată.
   - O tragedie îngrozitoare. O fată atât de deșteaptă.
   - Da?
   Winsome și-a dat seama că nu știa nimic despre viața academică a lui Hayley.
   - Absolut. Și nu doar când era vorba de lucrări scrise. Avea personalitatea potrivită pentru munca asta. E nevoie de oameni cu personalitate în turism.
   - Sunt convinsă, a spus Winsome. Aveți idee dacă avea un prieten sau dacă era în vreo relație cu cineva din campus?
   Austin s-a scărpinat în cap.
  - Sincer, n-aș putea spune. Părea genul foarte sociabil, care prefera să stea într-un grup decât să-și petreacă timpul cu un singur individ. Cred că-i plăcea atenția de care se bucura.
   - Știți dacă-i era antipatică cuiva?
   - Nu într-atât încât să se ajungă la omor.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Poate că celelalte fete o invidiau pentru siluetă și pentru că era frumoasă, jucăușă și totuși avea note foarte mari. Există o școală de gândire care spune că nu se poate să le ai pe toate - minte și frumusețe. Poate că și unii dintre băieți erau iritați de faptul că n-o puteau avea.
   - Stuart Kinsey?
   - El e unul dintre exemplele care vin imediat în minte. Era mereu în preajma ei, cu limba pe-afară. Era mai mult decât evident că i se aprinseseră călcâiele după ea. Dar Stuart n-ar face rău nimănui. Mai degrabă s-ar duce acasă și ar scrie poezii de dragoste.
   - Care era relația dumneavoastră cu Hayley?
   Austin a părut încurcat.
   - Relație? Eram profesorul ei. Îi dădeam note pe lucrări, ea venea la mine la cursuri. Eram atent la experiența ei profesională, o îndrumam în carieră, lucruri de genul ăsta.
   - Experiență profesională?
   - Ah, da. Știți, cursul nu e unul academic obișnuit. Studenții au ocazia să lucreze cu agenții de turism și cu companii aeriene, uneori chiar ca reprezentanți în străinătate sau ca ghizi. Încercam să-i găsesc lui Hayley un post temporar la Swan Hellenic, dar mi-e teamă c-au rămas fără navă la Carnaval, așa că lucrurile sunt cam în aer.
   Winsome a făcut o pauză și și-a încrucișat picioarele. De data asta purta blugi - unii buni - pentru că n-avea de gând să facă aceeași greșeală ca ieri, deși șansa să fie cuplată din nou cu Templeton era aproape zero.
   - Hayley era o fată atrăgătoare, a spus.
   - Presupun că da, a răspuns Austin. Sunt multe fete atrăgătoare la colegiu, n-ați observat?
   - Dar poate Hayley era pe gustul dumneavoastră?
   - Pentru Dumnezeu, ce insinuați? Mă întrebați dacă am avut o aventură cu ea?
   - Ați avut?
   - Nu, absolut. Avea 19 ani, ce naiba!
   Da, s-a gândit Winsome, și ultima cucerire a lui Annie Cabbot avea 22. Numai 3 ani diferență. Așa, și? aproape că a spus cu voce tare.
   - Sunteți căsătorit?
   Austin a ezitat înainte să spună:
   - Am fost. Douăzeci de ani. Ne-am separat acum 4 luni. Diferențe ireconciliabile.
   - Îmi pare rău să aud asta, a spus Winsome.
   - Se mai întâmplă. Ne îndepărtaserăm de ceva vreme.
   Căsătoria și vârsta fetelor nu erau printre lucrurile care să conteze pentru majoritatea bărbaților. Winsome își amintea asta de pe vremea când lucra la hotel.
   - N-ați fost nici măcar tentat? a întrebat. Toate fetele astea tinere și drăguțe care se agață de fiecare cuvânt al dumneavoastră. Cu siguranță se mai și îndrăgostesc uneori. Ceea ce e firesc, din moment ce le sunteți profesor.
    Înveți să faci față.
   Winsome a făcut o pauză, apoi a întrebat:
   - Ați putea să-mi spuneți unde erați sâmbătă seară?
   - Sunt suspectat de ceva?
   - Vă rog, domnule.
   - În regulă, i-a răspuns Austin, privind-o furios. Eram acasă.
   - Unde e asta?
   - Raglan Road.
   - Aproape de centru?
   - Da. Nu foarte departe.
   - N-ați ieșit deloc?
   - Am fost la The Mitre pe York Road și am băut două halbe între 9 și 10.
   - V-a văzut cineva?
   - Clienții obișnuiți.
   - Și apoi?
   - Apoi m-am întors acasă. Nu mă interesa nimic din ce se dădea la televizor, așa că m-am uitat la un DVD.
   - Ce DVD?
   - Chinatown.
   - Un clasic.
   - Adesea sunt cele mai bune. Sunt pasionat de filme. Când a fost vorba să-mi aleg cariera, a trebuit să optez între asta și turismul de afaceri. Presupun că am ales calea mai practică.
   - Dar în piață nu v-ați întors, nu?
   - Într-o sâmbătă seara? Credeți că sunt nebun? a spus Austin, izbucnind în râs. Țin la viața mea.
   Winsome a zâmbit.
   - Avem, totuși, o problemă, domnule. Știm că Hayley nu avea de gând să ajungă acasă sâmbătă seară și nici să meargă la Bar None cu prietenii ei. Avea o destinație misterioasă, și nimeni nu știe cu exactitate unde se ducea.
   - Mi-e teamă că nu vă pot fi de folos.
   - Sunteți sigur că nu venea să se întâlnească cu dumneavoastră?
   - De ce-ar fi făcut asta? Și de ce-aș fi vrut o adolescentă beată și imatură la mine în casă?
   Winsome putea găsi nenumărate motive, iar dacă le-ar fi spus cu voce tare, multe dintre ele ar fi făcut-o să roșească, dar s-a gândit că-i mai bine să-l lase pe Austin să-și dea seama singur de ele.
   A pus punct interviului și a ieșit din birou, fixându-și în memorie toate rezervele. Nu era deloc sigură că-l credea în legătură cu relația cu Hayley, dar fără probe nu prea avea ce face.
   În timp ce cobora scările, pe lângă ea a urcat un student slăbănog, cu părul lung, care-i părea vag cunoscut. Când s-au intersectat, băiatul s-a oprit și a privit-o într-un fel ciudat. I se întâmpla asta tot timpul, mai ales într-un loc ca Eastvale, unde imigranții nu erau tocmai numeroși. Numai când a ajuns în stradă și-a dat seama că era vorba de altceva.
   Recunoaștere? Teamă? Vinovăție? Era unul dintre prietenii lui Hayley, care fusese cu ea în piața centrală chiar înainte să dispară în Taylor’s Yard. Winsome era convinsă de asta. Unul dintre oamenii de urma cărora detectivul Wilson nu dăduse încă, cel puțin din câte știa ea.

   Banks era în întârziere.
   S-a îmbrăcat în viteză după duș, a coborât, și-a luat termosul cu cafea și a sărit în Porsche. De cum a ajuns în drumul principal, trecând pe lângă mlaștinile pustii, și-a conectat iPod-ul. Prima piesă pe care a auzit-o a fost „That Teenage Feeling” a lui Neko Case. S-a uitat la ceasul de pe bord și și-a dat seama că n-ar avea motive să nu ajungă la Annie până la 9:30, mai ales că nu păreau să fie probleme în trafic.
   Era în continuare șocat și încurcat de comportamentul ei din seara precedentă. Se așteptase să primească un telefon cu scuzele de rigoare, și stătuse treaz până târziu. Așteptase, băuse vin și ascultase Miles Davis. Dar ea nu sunase. Când în cele din urmă a sunat-o el, i-a răspuns robotul, iar pe mobil a intrat mesageria.
   Spera că nu avusese vreun accident sau ceva de genul. Se gândise chiar să sune la secție, dar ar fi fost ca și cum ar fi pârât-o. Annie putea stăpâni o mașină, chiar și după câteva pahare. Dacă, însă, o prindeau, viața ei profesională se transforma într-un iad. Nu putea decât să spere că ajunsese acasă fără incidente, și asta-i și spusese în mesajul pe care i-l lăsase pe telefon.
   Când a ajuns în Harkside și a bătut la ușa ei, cu câteva minute înainte de ora stabilită, nu i-a răspuns nimeni. S-a uitat pe stradă, acolo unde își parca de obicei Astra purpurie, și a observat că mașina nu era la locul ei. Constatarea l-a îngrijorat, dar și-a spus că dacă i s-ar fi întâmplat ceva, dacă ar fi avut vreun accident, ar fi aflat de la știrile de dimineață, și nu era cazul. Mai mult ca sigur încercase să evite drumul petrecut în compania lui și plecase de una singură.
   Furios și ofensat, Banks s-a îndreptat spre drumul A1. Lui Neko Case i-a urmat Neil Young - „Like a Hurricane” de pe albumul Live Rust, care se potrivea numai bine cu starea lui de spirit. Când în cele din urmă a reușit să scape de traficul de pe Inner Ringroad, să parcheze și să ajungă la sediul poliției din Leeds, „fortăreața” de pe Eastgate, întârziase deja 6 minute, iar Annie aștepta calmă în biroul lui Hartnell, alături de detectivul Ken Blackstone și comandantul Phil Hartnell însuși, cel care se ocupase de investigația de acum șase ani.
   - Scuze pentru întârziere, a spus Banks, ocupând scaunul liber.
   Annie i-a evitat privirea. A observat că avea ochii umflați, de parcă ar fi plâns sau ar fi fost alergică la ceva.
   - E-n regulă, Alan, a spus Hartnell. N-am început încă. Ceai? Biscuiți?
   A făcut un semn spre tava de pe biroul lui.
   - Mulțumesc.
   Banks și-a luat doi biscuiți cu ciocolată și o cană cu ceai. Hartnell s-a cocoțat pe marginea biroului.
   - Inspectorul Cabbot tocmai ne punea la curent cu investigația.
   Banks a privit-o pe Annie din nou. Și de data asta ea i-a evitat privirea.
   - Am înțeles, a spus. La urma urmei, e cazul ei. Eu sunt aici numai ca să ajut din perspectiva cazului Cameleon.
   - Ca noi toți, de altfel, Alan. Ca noi toți, a spus Hartnell.
   Se împlinise în ultimii 6 ani, ca și cum s-ar fi oprit din mersul la sală în mod regulat, ca și cum nu se mai îngrijise. Începea să și chelească. Mai devreme sau mai târziu, vârsta ne ajunge pe toți, și-a dat seama Banks, și uneori chiar mai devreme decât ne-am aștepta. Și-a amintit de ziua când a descoperit că încărunțește pe la tâmple. Aveau să urmeze problemele cu ficatul, s-a gândit posomorât, apoi cancerul de prostată. Asta i-a amintit de programarea la doctor pe care nu o mai amânase. Se apropia.
   - Ce spuneai despre raportul patologului? a întrebat-o Hartnell pe Annie.
   - Autopsia nu ne-a dat informații în plus față de ceea ce știam deja. Patologul ne-a repetat că în majoritatea cazurilor este greu să diferențiezi între mai multe tipuri de tăieturi, dar cel mai probabil a fost vorba de o mișcare de la stânga la dreapta, dacă luăm în considerare presiunea și adâncimea rănii. Ceea ce ne îndreptățește să credem că avem un criminal dreptaci, cel mai probabil. În plus, Lucy era paralizată de la gât în jos. Ceea ce însemna că nu putea nici să se miște și nici să vorbească. Cât despre ora decesului, a fost fixată între 8:30 și 10:30 a.m. Dar pentru că știm că a plecat din Mapston Hall la 9:30 și a fost găsită la 10:15, putem fi puțin mai exacți.
   Hartnell s-a așezat la birou.
   - Și cu ce anume te putem ajuta? a întrebat-o pe Annie.
   - În mare parte e chestie de nume, a spus Annie. Cei de la Mapston Hall mi-au spus că, în afară de „Mary” cea misterioasă, Karen - pardon, Lucy - n-a avut alți vizitatori. Mary a luat-o la 9:30 și, cel mai probabil, a omorât-o. Se pare că nimeni nu i-a văzut mașina și nici nu avem o descriere suficient de bună a femeii pentru că toți erau prea ocupați și nimeni nu i-a dat atenție, cu excepția unei angajate.
   Annie și-a scos un plic din servietă și le-a întins tuturor celor prezenți niște foi xeroxate. Când a ajuns în dreptul lui Banks, acesta i-a smuls din mână copilărește foaia pentru el. Annie l-a ignorat.
   - Ăsta e portretul-robot, artistul a discutat cu Mel Danvers, îngrijitoarea lui Lucy, singura persoană care a apucat s-o vadă pe această „Mary”. După cum vedeți, nu ne e de prea mare folos.
   Chiar deloc, s-a gândit Banks, studiind silueta îmbrăcată într-o haină largă, cu pălărie pe cap și cu ochelari, a cărei față era complet umbrită, cu excepția buzelor subțiri și a bărbiei ovale.
   - Pare că în mod intenționat și-a ascuns înfățișarea, a spus Banks.
   Annie n-a comentat nimic.
   - Așa e, a încuviințat Hartnell.
   - Da, domnule, a spus Annie. Chiar nu avea nevoie de tot acel echipament. Plouase cu ceva timp înainte, dar începuse să se însenineze. Mel a mai spus că, după părerea ei, femeia avea în jur de 40 de ani.
   - Mergi pe presupunerea că oricine ar fi fost persoana care a omorât-o pe Lucy Payne îi cunoștea adevărata identitate? a întrebat Hartnell, studiind desenul și punându-l apoi deoparte.
   - Mi se pare o presupunere întemeiată în acest moment, domnule, a spus Annie. Altfel, cu ce rămânem?
   - Îți înțeleg punctul de vedere, a spus Hartnell. Ținând cont de faptul că această Karen Drew nu existase prea multă vreme, ar fi fost destul de ciudat ca cineva să vrea s-o omoare, în afara cazului în care toată povestea era întâmplătoare și cineva pur și simplu voia o victimă nevinovată, într-un scaun cu rotile, numai de dragul de-a omorî.
   - Da, domnule, a spus Annie.
  - Nu iese complet din discuție, a spus Ken Blackstone, dar probabil e cel mai improbabil scenariu.
   - Exact, a spus Annie. Mai ales acum că știm cine era ea în realitate.
   Banks o privea în timp ce vorbea. Era concentrată, dar el știa foarte bine că făcea eforturi pentru asta, la fel cum făcea eforturi să nu se uite în direcția lui. Avea maxilarul încordat și sub ochiul stâng i se zbătea un mușchi. Ar fi vrut s-o poată lua în brațe, să-i spună că totul va fi O.K., dar oricare ar fi fost problema, știa că nu se va rezolva cu o simplă îmbrățișare.
   - Ceea ce, a continuat Hartnell, ne face să ne întrebăm câți oameni știau că, în realitate, Karen Drew era Lucy Payne.
   - Da, domnule.
   Annie a deschis unul dintre dosarele pe care le adusese cu ea.
   - Julia Ford ne-a dat de înțeles că numai ea și câțiva angajați ai firmei ei de avocatură știau, inclusiv Constance Wells, desigur, care s-a ocupat de afacerile lui Lucy.
   - Păi, ce altceva era să zică? a intervenit Banks. Julia Ford n-o să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat cu Lucy Payne.
   - Cu siguranță erau și doctori sau administratori de la spital care știau, a continuat Annie, ca și cum Banks n-ar fi comentat nimic.
   Ken Blackstone a remarcat și i-a aruncat o privire întrebătoare lui Banks, care a clătinat ușor din cap. Mai târziu.
   - Și la Mapston Hall? a întrebat Hartnell.
   - Julia Ford spune că nu, și în mod evident toți erau interesați să păstreze secretul, dar e totuși posibil ca cineva să fi știut adevărul.
   - E posibil s-o fi recunoscut cineva, pur și simplu? a întrebat Blackstone.
   - Grea întrebare, Ken, a spus Annie. Răspunsul scurt e: nu cred. Avea numai 28 de ani, dar părea să fi trecut bine de 40. Și părul îi era diferit, mai scurt, cărunt în cea mai mare parte, și lipsit de strălucire. Avea fața umflată și silueta își pierduse formele. Mă îndoiesc că cineva care ar fi văzut-o acum 6 ani ar fi recunoscut-o. Nu, dacă știau cine e, atunci trebuie c-au aflat pe altă cale.
   - Și trebuie să acceptăm și posibilitatea ca persoanele care știau să fi spus altcuiva, a adăugat Blackstone.
   - Da, din păcate, l-a aprobat Annie.
   - E cineva dintre cei de la spital sau de la Mapston care să aibă vreo legătură cu cazul Cameleon? a întrebat Hartnell. Cu victimele sau cu familiile acestora?
   - E o întrebare bună, domnule, asta verificăm acum, a spus Annie. Deocamdată nu am găsit nimic, dar suntem într-un stadiu incipient.
   Hartnell a bătut din palme.
   - În regulă, a spus. Mi-e teamă că vei primi de la mine o listă foarte lungă, Cabbot.
   - Mai bine așa decât o lipsă totală de idei, a spus Annie.
   Hartnell i-a întins o hârtie și le-a dat copii lui Banks și Blackstone.
   - Am făcut o listă cu toți actorii principali din cazul Cameleon, a spus. După cum vedeți, am inclus și familiile victimelor. În unele cazuri, soții și soțiile s-au despărțit. În trei cazuri, mai exact. Nu e neobișnuit ca un eveniment atât de tragic să despartă o familie. Familia Myers, părinții ultimei victime, locuiau mai jos de soții Payne, și s-au mutat în sud de urgență. Cred că sunt pe undeva prin Devon acum. Nu pot să-i învinovățesc. Oricum, erau multe rude furioase când Lucy Payne a scăpat. Mai e și prietena lui Payne, Maggie Forrest, deși cred că ea s-a întors în Canada. Poate între timp a venit înapoi, oricum, puteți să o verificați și pe ea.
   - Sunt de acord, a spus Banks. Eu unul aș fi foarte atent la Maggie Forrest dacă e pe-aici.
   - De ce, Alan? a întrebat Phil Hartnell.
   - Pentru că a fost cea mai apropiată de Lucy Payne, care-a trădat-o urât de tot.
   - Adică aproape a fost ucisă, și a scăpat datorită ție, sau cel puțin asta am auzit, a spus Hartnell.
   - Așa e, a răspuns Banks. Oricum, ideea e că-i foarte posibil ca sentimentele ei în legătură cu această poveste să fie foarte contradictorii. Și să nu uităm că a avut câteva probleme pentru care mergea la psihiatru.
   - O.K., a spus Hartnell. Se pare că prioritatea ta, Annie, e să afli dacă această Maggie Forrest este sau nu în țară și, dacă e, să te interesezi în ce măsură ar fi putut avea acces la informații despre Lucy Payne. 
   - Da, domnule, a spus Annie, în mod evident nemulțumită de faptul că Banks venise cu această idee.
   - Dar ce spuneți despre familia lui Janet Taylor? a întrebat Banks, ridicând ochii din listă. Dacă a mai existat o victimă colaterală a cazului Cameleon, atunci ea e.
   Hartnell s-a întors spre Annie.
   - Tu te-ai ocupat de investigarea uciderii lui Terence Payne de către Janet Taylor, nu-i așa?
   - N-am avut de ales, a spus ea, strângând din dinți.
   - Înțeleg asta, a spus Hartnell. A fost o misiune împuțită și ingrată, dar trebuia făcută.
   Întâmplător, Banks știa că din cauza lui Hartnell Annie primise „misiunea împuțită și ingrată”, ca să rămână o chestie internă. Încercase să intervină în locul ei, dar pe-atunci Annie lucra la Plângeri și Disciplină, imediat după ce fusese promovată în postul de detectiv inspector, și cazul îi fusese pus în brațe. Annie nu știa asta.
   - Oricum, a continuat Annie, Janet Taylor avea un frate mai mare, și toată întâmplarea l-a transformat într-un bețiv care se știe că mai amenință din când în când, deși vehemența lui e în general direcționată spre polițiștii care au investigat cazul soră-sii. Există șansa să fi acționat sub impulsul urii, dac-ar fi știut unde se afla Lucy Payne. O să-l verificăm și pe el.
   - În regulă, a spus Hartnell. Am uitat pe cineva?
   - Mă mai gândesc la ceva, a spus Banks, toate astea se întâmplau acum 6 ani, ceea ce înseamnă că s-au petrecut schimbări importante în viețile tuturor celor implicați. Toți au îmbătrânit, ca și noi de altfel.
   Blackstone și Hartnell au râs.
   - Dar în unele cazuri înseamnă mai mult.
   - Unde vrei să ajungi, Alan? a întrebat Hartnell.
   - Ei bine, domnule, a spus Banks, unii dintre ei erau doar niște copii pe-atunci. Mă gândesc mai ales la Claire Toth. Era prietena cea mai bună a lui Kimberley Myers. Ultima victimă, cea pe care am găsit-o goală pe o saltea în pivnița de la numărul 35. Au plecat împreună la dans, dar când a venit momentul să se întoarcă acasă, Claire dansa cu un băiat care-i plăcea și nu s-a dus cu Kimberley, care a plecat singură și a fost înhățată de Payne. În mod evident, Claire s-a simțit vinovată. Ceea ce vreau să spun e că există o diferență foarte mare între a avea 15 ani și a avea 21. Au fost 6 ani în care a trăit cu acest sentiment de vinovăție. Știu, Annie a spus că Mel Danvers crede că Mary avea în jur de patruzeci de ani, dar n-a văzut-o bine. E foarte posibil să se fi înșelat. Sincer, indicațiile pe care i le-a dat artistului și portretul-robot sunt inutile. Spun doar că nu trebuie să o eliminăm pe Claire și nici pe altcineva de pe listă numai pentru că au mai puțin de patruzeci de ani, atâta tot.
   - Atunci să o adăugăm și pe ea pe listă, desigur, a spus Hartnell. Și, în aceeași logică, să nu excludem pe nimeni care era de vârsta victimei în acea perioadă. Vorba lui Alan, oamenii se schimbă cu vârsta și nimeni nu o face cu viteză mai mare și mai imprevizibil decât tinerii. Categoria asta include iubiți, iubite, frați, ce vreți voi. Sper că ai o echipă mare, inspector Cabbot.
   Annie și-a forțat un zâmbet.
   - Suntem cam strâmtorați, domnule, dar o să ne descurcăm.
   - Te mai ajutăm cu ceva? a întrebat Hartnell.
   - Dacă ați putea să-mi lăsați pe un birou toate dosarele din cazul Cameleon...? E posibil să mai am nevoie de detalii și să trec pe-aici să le consult.
   - S-a făcut, a spus Hartnell. Ken, te ocupi tu de asta?
   - Cu siguranță, a spus Blackstone. Și poți lucra în biroul meu, Annie. Nu stăm prea bine cu spațiul.
   - Mulțumesc, Ken, a spus Annie.
   Hartnell s-a ridicat și s-a uitat la ceas, semn că era ocupat.
   - Cred că am acoperit tot ce era de acoperit, a spus. Știu că n-o să vărsăm nicio lacrimă după Lucy Payne, dar în același timp cred că am vrea să vedem că se face dreptate.
   - Da, domnule, au murmurat toți în timp ce ieșeau din birou.
   Pe coridor, Banks a încercat s-o prindă din urmă pe Annie, care se grăbea spre ușile deschise ale liftului. A reușit să o ajungă și să-i pună mâna pe umăr, dar Annie s-a smucit cu o asemenea forță încât l-a lăsat încremenit. A privit-o urcând în lift și ușile s-au închis în urma ei. O clipă mai târziu, a simțit o atingere prietenească pe spate.
   - Alan, bătrâne, i-a spus Ken Blackstone, cred că ai nevoie de o băutură, și e deja ora prânzului.

   Winsome a găsit o cafenea peste drum de clădirea cu biroul lui Austin și s-a hotărât să se așeze, în așteptarea studentului cu părul lung.
   Nu era sigură ce avea de gând să facă atunci când îl va vedea ieșind, dar știa că va găsi o soluție.  Winsome și-a comandat un latte și s-a așezat pe un scaun lângă fereastră, unde un raft portocaliu de plastic servea numai bine drept suport de cană. Era mai bătrână decât majoritatea clienților, dar, în mod surprinzător, asta nu atrăgea priviri curioase.
   Purta blugi negri și o jachetă cu fermoar, nu complet deplasate pentru un astfel de loc, deși poate puțin cam prea pretențioase pentru o cafenea studențească. S-a gândit că, cel mai probabil, nimeni nu o băga în seamă pentru că la una dintre mese erau doi studenți chinezi cufundați într-o discuție, la alta două fete musulmane purtând hijab, și o tânără de culoare, cu dreaduri, stând de vorbă cu un băiat alb cu o freză asemănătoare, îmbrăcat într-un tricou cu Bob Marley. Restul erau albi, dar acesta era cel mai mare amestec rasial pe care Winsome îl văzuse în Eastvale.
   S-a întrebat unde dispăreau cu toții sâmbăta după-amiaza, când ea își făcea cumpărăturile, sau sâmbăta seara, când piața din centrul orașului se transforma într-un dezastru total. A presupus că erau destule puburi, baruri și cafenele în campus ca să-i țină ocupați fără să vrea să-și riște viețile ca urmare a întâlnirii cu vreo adunătură de bețivi sau de fermieri. În consecință, de ce aleseseră Hayley și prietenii ei să meargă în centru? Dorința de-a trăi periculos?
   Cel mai probabil, s-a gândit Winsome, studenții erau cei care bântuiau și piața centrală și pe localnici.
   A rămas cu ochii ațintiți asupra ușii de la clădirea în care se afla Austin și-a început să-și soarbă cafeaua. În timp ce aștepta, n-a putut să nu se gândească la confesiunea șocantă a lui Annie Cabbot din seara precedentă. Un băiat de 22 de ani, pentru numele lui Dumnezeu? Ce-o fi fost în mintea ei? Nu era decât un copil - probabil fiul lui Banks, de exemplu, are cam aceeași vârstă, poate puțin mai mult.
   Pe Annie o privise mereu cu admirație, cu respect. Și, în secret, mai sperase și că o să ajungă împreună cu Banks. I se părea că sunt un cuplu foarte reușit și ar fi fost fericită să le fie domnișoară de onoare la nuntă. Cât de tare se înșelase. Bietul Banks. Dacă ar fi știut, probabil ar fi fost la fel de dezgustat ca și ea. Winsome a fost surprinsă de propria-i reacție puritană, dar fusese crescută după norme religioase foarte stricte și nicio expunere la libertinajul lumii modeme nu avea cum să schimbe asta.
   După ce Annie dăduse buzna afară, Winsome plecase și ea acasă. O îngrijora gândul că Annie va conduce, dar când ajunsese afară Astra deja dispăruse din piață. Prea târziu. Simțea că-și dezamăgise prietena, că nu spusese cuvintele potrivite, nu-i arătase înțelegerea de care avusese nevoie, dar se simțise atât de șocată și de pierdută, atât de apăsată de greutatea intimității confesiunii încât pur și simplu nu reușise. Nu o înțelegea aproape deloc pe Annie. Aici se termina solidaritatea feminină. Dar mai era ceva, o problemă cu băiatul ăsta, despre care Annie nu mai apucase să-i spună, și asta o îngrijora.
   Studenții se fâțâiau în sus și-n jos pe stradă, cărând rucsacuri sau genți, îmbrăcați în tricouri și în blugi. Nimeni nu părea să se grăbească.
   Asta da viață, s-a gândit Winsome. Ei n-aveau de-a face, primul lucru duminica dimineața, cu indivizi ca Templeton sau cu cadavre ale unor fete tinere. Ar fi putut pune pariu că-și petreceau nopțile transpirând, făcând sex fără cea mai mică urmă de vinovăție. Simțea că ar putea rămâne acolo pentru totdeauna, sorbindu-și cafeaua în soare, copleșită de un sentiment de pace cum numai în copilărie mai avusese, în acele zile lungi și fierbinți când se auzeau doar păsările și foșnetul leneș al frunzelor de banan de pe plantație.
   N-a durat mult. Înainte să termine cafeaua, tânărul a ieșit pe ușă, a privit într-o parte și în alta în timp ce cobora pe scări și a cotit în stradă. Winsome și-a ridicat servieta și geanta și a pornit în urmărire. Se hotărâse că abordarea cea mai bună era cea directă. La urma urmei, ea era ofițer de poliție, iar el era martor.
   - Scuză-mă, a strigat, chiar înainte ca tânărul să dispară după un colț.
   S-a oprit cu o expresie confuză pe chip și și-a înfipt degetul mare în piept.
   - Moi?
   - Da, tu. Avem ceva de vorbit.
   - Despre ce?
   Winsome i-a arătat legitimația.
   - Hayley Daniels, a spus.
   - Știu cine ești, dar nu știu...
   - Nu mă lua cu asta. Ai fost cu ea în piață sâmbătă seara. Te avem pe înregistrare.
   Băiatul s-a făcut alb la față.
   - Cred că... bine... să mergem aici.
   A intrat într-o cafenea. Winsome nu mai voia încă o cafea. S-a mulțumit să comande o apă minerală în timp ce băiatul, al cărui nume era Zack Lane, își îndulcea ceaiul de plante.
   - O.K., i-a spus. O cunoșteam pe Hayley. Și ce?
   - De ce n-ai făcut un pas în față? Probabil știai că o să-ți dăm de urmă într-un târziu.
   - Și o să mă amestecați în investigarea unei crime. Tu ai fi făcut pasul în față?
   - Bineînțeles că da, a spus Winsome. Care e problema dacă n-ai făcut nimic rău?
   - Pentru tine e simplu.
   A făcut o pauză și a examinat-o mai de-aproape.
   - Pe de altă parte, poate că nu e atât de ușor. Tu ar trebui să știi mai bine decât majoritatea oamenilor.
   Winsome a simțit că se zbârlește.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Hai, fii serioasă. Nici măcar nu-mi imaginez de ce-ai vrut să te faci polițist. Cineva ca tine. Pun pariu că niciunul dintre amicii tăi nu-i prea încântat, nu? Ei sunt mereu bănuiți de câte ceva numai pentru că sunt negri, tu n-ai nicio problemă să te plimbi pe stradă, pe când ei...
   - Taci. Oprește-te acum, a spus Winsome, ridicând mâna, și ceva din tonul ei l-a blocat pe băiat. N-am venit să discut cu tine despre rasism sau despre alegerile pe care le-am făcut în carieră. Sunt aici ca să-ți pun niște întrebări în legătură cu Hayley Daniels. Ai înțeles? Ai spus că ai știut cine sunt de cum m-ai văzut. Cum așa?
   Zack a zâmbit.
   - Alți polițiști negri nu mai sunt în Eastvale, a spus. Nici măcar unul în afară de tine, și poza ta a fost în ziar. Nu pot să spun că mă miră. Dar te-au nedreptățit. Ar fi trebuit să-ți pună fotografia la pagina cinci.
   - Potolește-te, a spus Winsome.
   La scurt timp după ce fusese trimisă în Eastvale, ziarul local publicase un articol despre ea. A reușit să-și forțeze un zâmbet.
   - Cred că erai foarte tânăr pe-atunci.
   - Sunt mai mare decât par. Am crescut aici, pe strada asta. Sunt unul dintre localnici. Taică-meu e în consiliul orășenesc, așa că-i place să ia pulsul metropolei.
   A izbucnit în râs.
   - Tocmai ai fost să-l vezi pe Malcolm Austin.
   - Așa, și? E profesorul meu.
   - E bun de ceva?
   - De ce, te bate vreun gând să te înscrii?
   - Nu mai face pe deșteptul și răspunde.
   - Relaxează-te.
   - Relaxează-te? a îngânat Winsome, neîncrezătoare.
   Nu asta-i spusese și Annie cu o seară înainte?
   S-a gândit să facă o remarcă sarcastică despre cum asta ar fi destul de greu pentru o persoană de culoare ca ea, dar în schimb și-a înfipt un deget în pieptul lui Zack și i-a spus:
   - Să mă relaxez? Am fost printre primii care au ajuns la locul crimei duminică dimineață și i-am văzut cadavrul lui Hayley, așa că nu-mi spune mie să mă relaxez. Am văzut-o acolo, moartă. Fusese violată și strangulată. Deci nu-mi spune să mă relaxez. Iar tu se presupune că i-ai fost prieten.
   Zack se albise la față și părea să fie cuprins de remușcări.
  - În regulă, îmi pare rău, a spus, dându-și părul peste cap. Și eu sunt zdruncinat de ceea ce s-a întâmplat cu Hayley, să știi. Îmi plăcea de ea, așa vacă proastă cum era.
   - De ce vacă proastă?
   - Era exagerată. Din cauza ei ne-au dat afară de la The Trumpeters și aproape că am pățit-o și la The Fountain.
   - La The Fountain am auzit că v-ați purtat frumos.
   - Ai întrebat în stânga și-n dreapta, nu?
   - Ne-am făcut meseria, atâta tot.
   - Sigur, numai faptele. Bineînțeles. Păi da, așa a fost. Numai că Hayley voia să se p... Trebuia să meargă la toaletă și niște țărănoi o stricaseră. Se întâmplă tot timpul. Jamie, barmanul, și-a cam auzit-o pentru isprava asta, deși nici măcar nu era vina lui.
   - Jamie Murdoch?
   - Da. Îl cunoști?
   - Am vorbit cu el.
   - Am fost coleg de școală cu Jamie. S-a mutat aici cu părinții, din Tyneside, când avea vreo doișpe ani. E un tip O.K. Cam tăcut și poate lipsit de ambiție.
   - Cum adică?
   - A intrat la facultate, dar nu s-a ținut de treabă. În realitate e un tip destul de inteligent, numai că nu toată lumea face față vieții academice. Cu siguranță ar putea mai mult decât să lucreze într-un bar, dar nu-s convins că are coaie pentru asta.
   - Sâmbătă seara era singur, a spus Winsome.
   - Da, știu. Face asta des. Am impresia că nu poate să-și țină oamenii la un loc. Cred că acum lucrează pentru el Jill Sutherland, dar sunt aproape sigur că n-o să țină prea mult.
   - De ce?
   - Prea multe aere și fițe pe Jill a noastră ca să reziste într-o bombă cum e The Fountain.
   - Și proprietarul?
   - Terry Clarke? Diletantul ăla? Nu e niciodată pe-acolo. Are o casă de vacanță prin Orlando sau Fort Lauderdale sau ceva de genul ăsta. Nu cred că e ușor pentru Jamie. Nu e genul autoritar din fire, îi lasă pe toți să-l calce-n picioare. Oricum, pe Hayley a cam luat-o gura pe dinainte când a văzut în ce hal era buda, l-a făcut în toate felurile și i-a spus să pună mâna s-o repare, altfel o să facă pe jos. Asta era Hayley. Dar am reușit s-o calmăm înainte să se producă vreun dezastru. Și ne-am și terminat băuturile.
   Winsome și-a notat că ar trebui să mai meargă cineva să vorbească cu Jamie Murdoch și s-o localizeze pe Jill Sutherland.
   - E adevărat că Hayley s-a dus în Taylor’s Yard la toaletă? a întrebat.
   - Da, a spus Zack. Și-a lăsat capul într-o parte și a studiat-o pe Winsome. Deși e un fel ciudat de-a o spune. Adică, acolo nu există nicio toaletă. Și, cum am spus, Hayley putea să fie destul de extravagantă. De cum am ieșit din The Fountain, ne-a anunțat pe toți că se duce să se pișe. Scuze. Trebuia să meargă la toaletă și o luase spre Labirint.
   A făcut o pauză.
   - Poate c-ar fi trebuit să facă pe jos, atunci n-ar mai fi avut motive să intre acolo.
   - N-a încercat nimeni s-o facă să se răzgândească?
   - Ba da, dar pe Hayley n-o puteai convinge de nimic atunci când își punea ceva în cap.
   Asta spusese și Stuart Kinsey, și-a amintit Winsome.
   - Cel puțin ați fi putut merge cu ea, măcar unul din voi...
   Winsome și-a dat seama prea târziu de ceea ce spusese și și-a lăsat propoziția neterminată.
   - Nu spun că nu s-ar fi găsit destui voluntari, a spus Zack rânjind. Stuart, de exemplu. Poate și eu, dacă aș fi fost destul de beat. Dar nu mă dau în vânt după dușuri aurii și Hayley oricum nu era genul meu. Normal că am glumit cu toții despre cum ar fi să mergem după ea, s-o speriem una bună și s-o prindem cu chiloții în vine, dar nu s-a întâmplat așa ceva. Ne-am dus în Bar None și Hayley...
   - N-avea de gând să vină după voi mai târziu?
   - Nu, urma să doarmă la cineva.
   - La cine? La o prietenă?
   Zack a izbucnit în râs.
   - Hai să fim serioși. Orice-ar fi fost Hayley a noastră, cu siguranță nu era genul căreia să-i placă fetele. Nu spun că nu avea vreo două prietene - mă gândesc la Susie și la Caroline - dar în cea mai mare parte îi plăcea să stea printre băieți.
   - Poți să-mi spui numele tuturor celor care au fost cu voi sâmbătă?
   - Păi, să vedem. Eram eu, Hayley, Susie Govindar, Caroline Vance, pe urmă Stuart Kinsey, Giles Faulkner și Keith Taft. Cam asta. Will, adică Will Paisley, fusese și el cu noi mai devreme, dar plecase să se întâlnească cu niște amici în Leeds. Ca să fiu sincer, cred că are vreun iubit pe-acolo, deși el nu recunoaște nimic. Și nici nu-l învinovățesc, într-un loc ca ăsta.
   - Deci în cea mai mare parte a timpului, după ce acest Will a plecat la Leeds, oricare-ar fi fost motivul, ați fost șapte, nu?
   - Da, plus minus unul sau doi, întâlniți pe drum.
   - Ai spus că Hayley prefera compania bărbaților. De ce?
   - De ce crezi? Pentru că era centrul atenției. Pentru că erau gata să facă orice le cerea. Și pentru că-i juca pe toți pe degete.
   - Mie-mi sună mai degrabă a gâsculiță beată.
   Zack a studiat-o pe Winsome de-aproape.
   - Dar tu n-ai cunoscut-o, a spus. De fapt, era mai mult de-atât. Normal, îi plăcea s-o facă lată sâmbăta seara, să renunțe la orice inhibiții și să se-mbete. Dar era o studentă bună, își făcea lucrările la timp și avea un viitor promițător. Pe deasupra, era și deșteaptă. Uneori trebuie să sapi dincolo de hainele sclipitoare și de bravada superficială.
   - Și tu asta ai făcut?
   - Eu am ieșit cu ea de vreo două ori anul trecut. Dar, după cum am spus, nu era chiar genul meu. Și în caz că aveai de gând să întrebi, nu, nu m-am culcat cu ea. Hayley nu era vreo ușuratică. Se păzea cum își păzește un scoțian portofelul, în ciuda hainelor sexy. Eu n-am avut parte de nimic de la brâu în jos. 
   - Deci îi plăcea să vă ațâțe?
   - N-am spus asta.
   - Dar asta ai lăsat să se înțeleagă.
   - Nu, nu chiar. Putea s-o facă. Îi plăcea să se joace, să flirteze, să te țină în tensiune. Dar putea să fie și serioasă. Adică, puteai vorbi și lucruri serioase cu Hayley. Politică. Muzică. Istorie. Orice. Avea păreri și argumente ca să și le susțină. Adică, vreau să spun că numai pentru că se îmbrăca așa cum se îmbrăca, nu înseamnă că se punea pe tavă pentru toți. Ar trebui să știi asta.
   Winsome s-a zbârlit toată.
   - Ce vrei să spui?
   Zack a ridicat mâna.
   - O.K., hai nu te... n-am vrut să te jignesc. Voiam să spun că cel mai probabil ai mai auzit scuza asta, că cineva și-a meritat-o numai pentru felul în care se îmbracă, și știi bine că asta nu ar trebui să conteze. O femeie ar trebui să poată ieși pe stradă în Eastvale goală pușcă dacă vrea, și nimeni n-are dreptul să o atingă.
   Winsome a râs.
   - Sunt convinsă că ar fi o priveliște minunată.
   - Păi, a spus Zack, ăsta e singurul lucru pe care tu și gașca ta nu l-ați făcut ilegal. Încă.
   Și-a atins tâmpla cu mâna.
   - Asta și gândurile oamenilor.
   - Încercăm să aflăm cu cine se vedea Hayley în ultima vreme, a continuat Winsome. Așa că dacă nu cu tine și nici cu Stuart Kinsey, ai idee cine ar fi putut fi?
   Zack a făcut o pauză.
   - Păi, n-a spus nimic, dar...
   Zack s-a uitat pe fereastră, înspre strada pe care veniseră.
   - Nu cred că trebuie să căutați mai departe de al nostru domn Austin de-aici de peste drum.
   - Acolo se ducea sâmbătă seară?
   -Cred că da.
   - Austin a negat că ar avea o legătură cu ea.
   Zack a râs.
   - Păi, ce altceva să facă? Riscă să-și piardă jobul altfel. Lucrurile de genul ăsta nu sunt foarte bine văzute pe-aici.
   - Știi sigur?
   - Despre Mal și Hayley? Sigur că da. I-am văzut împreună, l-am văzut cu mâna pe coapsele ei, sărutând-o pe gât.
   - Când se întâmpla asta?
   - Cam cu o lună în urmă.
   Winsome a simțit că i se accelerează pulsul. Meritase să aștepte după Zack Lane, la urma urmei.
   - Unde i-ai văzut?
   - Într-un pub afară din Helmthorpe. The Green Man. Probabil s-au gândit că erau destul de departe, dar eu eram acolo la un concurs de darts.
   - Ei te-au văzut?
   - Nu cred. M-am cărat destul de repede când i-am zărit.
   - De ce?
   - Ar fi fost ciudat. Totuși, Austin e și proful meu.
   - Da, a spus Winsome. Bineînțeles.
   S-a ridicat.
   - Mulțumesc, domnule Lane. Mulțumesc mult.
   Acum, că primise confirmarea de care avea nevoie, Winsome a avut impresia că lucrurile încep să progreseze, iar Malcolm Austin urma să aibă parte de câteva întrebări dificile la următoarea vizită a poliției.

8.

   - Deci care-i treaba, Alan? Ce se întâmplă?
   Puteai să tai tensiunea cu cuțitul în camera aia.
   - Crezi că Phil Hartnell a remarcat?
   - N-a ajuns unde a ajuns fără să observe lucruri de genul ăsta. Probabil s-a gândit că ați avut vreo discuție mai aprinsă în cuplu.
   - Și tu?
   - Părea explicația logică. Dar...
   - Dar ce, Ken?
   - Păi, nu sunteți un cuplu, nu? Cel puțin asta am crezut eu despre voi doi.
   - Nu suntem, a spus Banks. Sau cel puțin eu nu credeam că suntem.
   - Ce vrea să-nsemne asta?
   Stăteau afară la The Packhorse, pe o bancă, într-o curte lângă Briggate. Pereții erau înalți, dar pe Banks l-au dus cu gândul la Labirint și la Hayley Daniels. Banks își făcea de lucru cu un cod gigant cu cartofi prăjiți și cu o halbă de bere Black Sheep.
   La una dintre mese era un grup de studenți care dezbăteau un concert al trupei Radiohead, și începuseră să-și facă apariția tot felul de angajați ai birourilor din jur, veniți pentru pauza de masă, bărbații cu cravatele desfăcute și cu jachetele atârnate pe umeri, femeile cu fuste lungi și bluze cu mâneci scurte, în pantofi cu vârful decupat sau în sandale. Vremea se încălzise mult față de duminică și se anunța un week-end frumos.
   - Aș vrea să știu, a spus Banks.
   Nu credea c-ar fi potrivit să-i spună lui Ken ce se întâmplase cu o seară înainte, așa că i-a oferit o variantă modificată, lăsând deoparte felul stânjenitor în care îi făcuse ea avansuri, dar și senzația pe care o avusese atunci când își lipise coapsele și sânii de el. Dorință și pericol. Alesese să se protejeze în fața pericolului, mai degrabă decât să cedeze în fața dorinței. Dar nici asta nu-i putea explica lui Ken. Simțise și gelozie atunci când îi vorbise despre alții. Citise undeva că gelozia nu poate exista fără dorință.
   - Și deci despre ce-a fost vorba? a întrebat Blackstone.
   Banks a râs.
   - Annie nu prea are încredere în mine zilele astea. În plus, a fost și în Est câteva săptămâni, n-a prea ținut legătura, se întâmplă ceva ciudat în viața ei - asta e tot ce pot spune sigur.
   - N-arăta prea bine de dimineață.
   - Știu.
   - Spui că era beată când a venit la tine?
  - Asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o.
   - Poate că are o problemă cu alcoolul? Se întâmplă destul de des în branșa noastră.
   Banks s-a holbat în halba lui pe jumătate goală. Sau pe jumătate plină? Oare el avea o problemă cu alcoolul? Unii ar fi spus că avea. Știa că bea prea mult, dar nu atât cât să fie mahmur în fiecare dimineață sau să-i afecteze munca, așa că nu-și făcea prea multe griji din cauza asta. Ce era rău în faptul că stătea singur și bea câteva pahare de vin în timp ce asculta Thelonious Monk sau Grateful Dead? Din când în când, atunci când îl apucau tristețile, asculta Billie Holiday sau Modern Times al lui Dylan, și își turna un pahar sau două în plus.
   Și ce dacă? După cum spusese Annie, ce avea atât de minunat în viață încât să-și permită să respingă pe cineva ca ea?
   - Nu cred că e vorba de asta, a spus Banks. Annie nu s-a dat niciodată în lături de la un pahar, dar poate să ducă. Cred că asta e doar un simptom, nu cauza.
   - Probleme cu bărbații?
   - Oare de ce presupunem tot timpul că e ceva de genul ăsta? a spus Banks. Poate probleme la muncă?
   Dar nici măcar el nu credea chestia asta în timp ce o spunea. Înțelesese numai jumătate din ceea ce spusese Annie cu o seară înainte, dar citise printre rânduri și totul indica probleme cu bărbații.
   Fusese implicat în viața ei amoroasă și înainte și nu știa dacă-și mai dorea lucrul ăsta.
   - Poate presiunea cazului Lucy Payne și Janet Taylor, a spus, sperând măcar să abată discuția în altă direcție, dacă nu să schimbe subiectul cu totul.
   Blackstone a luat o gură de bere.
   - Nu i-a fost tocmai simplu, a spus. De data asta, ea a tras bățul cel mai scurt și s-a ales cu rahatul ăsta.
   - Nimănui nu i-a fost simplu, a spus Banks. Dar știi despre ce vorbesc. Ai vreo idee?
   - Despre cine ar fi putut s-o facă?
   - Da.
   - Cum a spus și Hartnell, lista e lungă. Un lucru care mă pune totuși pe gânduri e... cred că aș putea spune precizia crimei.
   - Ce vrei să spui?
   - Păi, în primul rând, să presupunem că n-ar fi fost chiar atât de greu pentru ucigaș să afle unde a ajuns Lucy Payne când a plecat din spital. Știu că Julia Ford susține că firma ei a făcut eforturi să-i protejeze identitatea, dar lucrurile astea se pot afla dacă cineva e chiar foarte dornic și insistent. Cu puțin ajutor din interior, cu mai multe dosare publice, cu o sumă de bani trecând dintr-o mână în alta, în fine. Să lăsăm asta deoparte și să presupunem că nu găsirea ei era provocarea majoră. Acum mă gândesc la metodă. Dacă ar fi fost cineva din familia vreunei victime, să spunem, de ce n-a luat-o pe Lucy la o plimbare pe coastă, ca apoi să o arunce de pe stâncă?
   - Înțeleg unde bați, a spus Banks. Pentru o crimă așa cum e asta, criminalul trebuia să fie pregătit. Lama, sau orice ar fi fost.
   - Da. Și chiar și în cazul în care presupunem că cineva pornise hotărât s-o ucidă pe Lucy, că era o chestie premeditată, tot e mai logic să o fi aruncat în prăpastie. Nu e ca și cum ar fi putut fi forțată să mărturisească ceva, sau măcar să dea vreun semn de spaimă sau durere. Nici măcar nu putea vorbi.
   - Încerci să-mi spui că poate nu era cineva implicat în cazul Cameleon?
   - Nu știu exact ce vreau să spun, a răspuns Blackstone. Dar e o posibilitate demnă de luat în considerare. Ar putea cineva care era furios pe Lucy Payne pentru ceea ce-i făcuse unui membru al familiei să aibă atât de mult sânge-rece? Unde a fost furia?
   - Dacă pur și simplu ar fi aruncat-o de pe stâncă, a spus Banks, exista posibilitatea ca trupul ei să nu mai fie găsit.
   - Dar cu siguranță s-ar fi recuperat scaunul cu rotile și asta ar fi dat de înțeles ce s-a întâmplat.
   - Posibil.
   - Poate că mă înșel, a spus Blackstone. Gândesc cu voce tare. E posibil să nici nu fi murit aruncată de pe stâncă.
   - Nu, Ken, cred că mergi în direcția bună. A fost o treabă cu sânge-rece, e foarte simplu. O treabă care trebuia să fie eficientă. Oricine a ucis-o trebuia să aibă certitudinea că nu i-a lăsat nicio șansă de supraviețuire, poate chiar a privit-o murind. Nu putea suporta incertitudinea. La urma urmei, Lucy Payne era paralizată, altceva nu prea mai era de făcut decât să-i ia viața, atât de puțin cât mai rămăsese din ea.
   - Atâta cât mai rămăsese pe dinăuntru, a spus Blackstone.
   - Ce?
   - Nu știu. Îmi dau cu presupusul. Totuși, ai dreptate. Era o metodă eficientă. Și-a făcut treaba și a lăsat dovezile la vedere, pentru toată lumea. Asta trebuie să ne spună ceva.
   - Deci autorul voia să facă o afirmație?
   - Da. Voia să-i scurgă ultimele picături de sânge. Care era afirmația? Cred că atunci când vom avea acest răspuns, vom fi eliminat deja multe nume de pe listă.
   - Vom?
   - Adică echipa lui Annie.
   - Dar pare un fel de continuare, nu? a spus Banks. O afacere neterminată.
   - Da, a aprobat Blackstone. Mă gândeam să le sugerez s-o aducă pe Jenny Fuller din nou, pentru consultații. Ea a lucrat la cazul original.
   - Nici măcar nu știu unde e în momentul ăsta. Cred că a plecat de tot din Eastvale. Din câte informații am, ar putea la fel de bine să fie în America sau în Australia. N-am mai văzut-o de secole.
   - O spui ca pe-un regret. Ceva istorii?
   - Foarte multe, a spus Banks, dar nu genul la care te-ai putea gândi. Toate greșelile mele cu Jenny țin de ceea ce n-am făcut, nu de ceea ce am făcut. Am ratat ocazii mai degrabă decât să facem ceva pripit și apoi să regretăm.
   - Hmm.
   - Ne știm de foarte multă vreme, atâta tot, a spus Banks. De când eram sus în Nord, de fapt. Am cunoscut-o în timp ce investigam primul meu caz. Poate că lucrurile ar fi putut să fie diferite, dar nu sunt, și acum e prea târziu. Nu s-a întâmplat nimic.

................................................