Pe viață, Liza Marklund

 ....................................................

2-6

       Nina stătea complet nemișcată.

   - Tatăl lui David a murit acum mulți ani și mama lui e la un azil de bătrâni. N-am luat legătura cu ea, dar e greu de crezut că băiatul e acolo. Julia nu prea avea relații cu vecinii și nici cu celelalte mame de la grădiniță, dar e posibil să fi petrecut noaptea la vreunul dintre copii.
   - Copilul a lipsit de la gradiniță toată săptămâna. Nu l-a văzut nimeni de vinerea trecută, nici angajații grădiniței, nici ceilalți părinti.
   E mai grav decât orice. Cum s-a ajuns aici?
   - Așa că... ce credeți ca s-ar fi putut întâmpla?
   - Familia Lindholm avea probleme? Nu se înțelegeau?
   Nina și-a lăsat ochii în pământ.
   - Presupun ca se poate spune și așa.
   - Suficient de multe probleme încât Julia să fie gata să-l părăsească? Să-și fi pregătit plecarea cumva?
   - Nu știu, i-a răspuns ea.
   Q a fixat-o cu privirea.
   - E posibil ca ea sa fi ascuns băiatul undeva? Ar putea fi în viață, e închis undeva?
   E posibil ca Julia sa fi facut așa ceva? E posibil sa-l fi ascuns undeva pe Alexander și dupa aia sa se fi dus acasa și sa-l fi împușcat pe David?
   - Au trecut 30 de ore de la crima. Incepem sa nu mai avem timp. Daca baiatul nu are acces la apa, trebuie sa-l gasim in urmatoarele 24 de ore, cel mult 48. Sper ca intelegeti cat de grava e situatia.
   Dinspre ușă a venit un curent, care a facut-o sa tremure.
   - Julia are o casa de vacanta. In padurea de langa Katrineholm. O inchiriaza de la vecinii parintilor ei. Nu merg prea des pe acolo. David zice ca-i prea inconfortabila, dar Juliei ii place foarte mult.
   Și-a dat seama ca folosise timpul prezent cand a vorbit despre David.
   Q își lua notite.
   - O inchiriaza? Poate din cauza asta n-am gasit nicio referire in Registrul Proprietatilor. Unde e?
   - În padurea de langa Floda, la jumatea drumului spre Granhed.
   A luat o foaie de hartie și a desenat o harta tremurată a traseului pana la casuta.
   - Locul se cheama Bjorkbacken, dar nu are indicator. Casuta nu se vede din drum, poșta se livreaza la o cutie din Floda, da' langa poteca exista un semn vechi, din metal, care arata cati kilometri mai sunt pana la biserica din Floda. N-aveti cum sa-l ratati.
   A impins hartia pe birou și Q a luat-o.
   - Cât de des merge acolo?
   Nina s-a gandit putin.
   - Nu știu. Nu ne-am mai prea vazut in ultimii ani...
   - De ce?
   Femeia a ezitat.
   - Din cauza lui David. Nu... nu ne prea intelegeam.
   - De ce?
   A privit spre planta moarta, gandindu-se la ziua când ea și Julia il cunoscusera pe David.
   Venise la Academia de Politie ca sa tina o prelegere, imbracat în blugi și cu un tricou alb, cu cizme mari de cowboy. Era tuns scurt, cu parul tepi, și era neras de cateva zile.
   Se gandea la entuziasmul nedisimulat al profesorului lor.
   - Astazi ar f trebuit sa vorbim despre cum putem preveni infractionalitatea, concentrandu-ne in special asupra rasismului, dar suntem incantati ca avem ocazia sa-l ascultam pe David Lindholm...
   Mai aparusera în sala și cativa alti profesori, ceea ce era tare neobișnuit.
   David se așezase pe coltul mesei de la capatul salii; o cizma ii atarna in aer, cealalta era plantata ferm in pământ. Se aplecase in fata, cu un cot sprijinit pe șold. Impresia pe care o lasa era de autoritate și, în același timp, de confort.
   Șoapta Juliei ii venise Ninei ca o briza calda in ureche.
   - Fii atenta! Uita-te la el! Arata mult mai bine in realitate decat la televizor.
   Prelegerea fusese fascinanta, una dintre cele mai bune din tot cursul. David le vorbise despre arta negocierii cu infractorii, in situatii extreme, atunci când era vorba despre ostatici, de exemplu. Descrisese evenimente și situatii care-i lasasera pe toti cu gura cascata; trecea cu o ușurinta deosebita de la tonul serios la cel de gluma. Avea zambetul deschis și dinții stralucitori și o remarcase pe Julia imediat. De cate ori facea o gluma se intorcea spre ea și o dată îi facuse chiar cu ochiul. Julia se înroșise toata.
   La sfârșit, mai multa lume se inghesuise in jurul lui, dar cand Nina și Julia se pregateau sa plece, David se scuzase și venise la ele.
   - Suedia are viitor, le-a spus. Cu voi doua in politie, infractorii or sa stea la coadd sa fie arestati...
   Se prefacuse ca vorbea cu amandoua, dar, de fapt, i se adresase Juliei.
   Fata ii surase cu zambetul ei minunat și ochii ii stralucisera.
   Nina își aducea aminte pana in ziua de azi intepatura geloziei. I-a spus lui Q:
   - Cred ca David a simtit ca suntem foarte apropiate. Există unii barbati care nu suportă așa ceva.
    Q a privit-o atent cateva secunde.
   - Ati raportat ca Julia vorbise despre existenta altei femei in apartament.
   - Da, așa e. Nimic nu indica prezenta altei femei, dar, normal, am notat ce-a spus ea.
   - Credeti ca a spus adevarul?
   A tacut cateva secunde.
   - Nu știu. Criminaliștii or sa spuna, probabil, daca au gasit dovezi ca s-ar fi intrat...
   - Erau o multime de amprente prin apartament. Nu se facuse curatenie ca lumea de ceva vreme. N-ati vazut niciun semn de efractie, niciun indiciu de fortare a ușii?
   - Nu.
   - Criminaliștii au gasit urme de sange pe jos in hol. Ati observat ceva?
   - Nu, da' am vazut o arma pe jos, in dormitor, la piciorul patului.
   - Era arma Juliei.
   Nina a tacut.
  - Mai era vreun loc pe unde sa intre femeia cealalta? Pe o fereastra deschisa?
   Curentul din dormitor, unul dintre geamuri era crapat. Draperiile erau trase, camera in intuneric total. Umbre, dar nicio mișcare. Doar mirosul ascutit și nefamiliar.
    - Probabil ca geamul din dormitor era deschis. N-am controlat, dar venea un curent de aer dintr-acolo.
   - Unde dau geamurile din dormitor?
   - Pe Bondegatan.
   - E posibil sa se intre sau sa se iasa pe acolo?
   - Apartamentul e la etajul al treilea, iar fatada cladirii e tencuita. Teoretic, e posibil, folosind o franghie, da' trebuie legata undeva, sau pe acoperiș, sau undeva, in interiorul apartamentului.
   Q a oftat.
   - Și sunteți absolut sigura de informatia referitoare la cealalta femeie?
  Nina s-a indreptat.
   - Ce vreti sa spuneti?
   - Nu exista nicio posibilitate sa fi inteles greșit?
   Oare ce credeau cu totii? Și ce se ascundea, de fapt, în spatele conversatiei lor?
   - Aveti impresia ca am inventat totul ca sa-mi ajut prietena?
   - N-am nicio impresie. Dar aș aprecia foarte mult ajutorul dumneavoastra in rezolvarea cazului.
   Q s-a aplecat în fata și a privit-o fix.
   - Treaba stă așa. Julia nu vorbește cu noi. Ne dorim foarte mult s-o facem sa comunice. Ma gandeam ca poate-i faceti o vizita neoficiala și poate va spune ceva.
   Aha! Deci despre asta era vorba.
   Nina și-a încrucișat bratele.
   - Vreti sa-mi spionez cea mai buna prietena? Asta încercați sa-mi spuneti?
   - Numiti-o cum vreti, i-a raspuns inspectorul, calm. Vă dau posibilitatea s-o vedeti și să aflati cum se simte. Dacă gasiti de cuviinta, o puteti intreba despre cealalta femeie și despre ce s-a intamplat ieri-dimineata.
   - Adica, sa-i iau un fel de interogatoriu in absenta unui avocat al apararii? Așa ceva nu e deloc etic.
   - Poate, i-a raspuns Q și și-a privit ceasul. E la inchisoarea Kronoberg, mai mult sau mai putin. Pot sa va obtin aprobarea sa intrati, daca va folosește.
   - Adica, a fost scoasa din spital? Deja?
   - Am vazut-o aseara. Se simtea foarte bine.
   - Da' ieri-dimineata era complet dusa.
   - N-a fost prea vorbareata, da' nu-i nimic neobișnuit în asta. Se comporta ca orice om in inchisoare.
   Inspectorul a scris ceva pe o hârtie și s-a ridicat în picioare.
   - Nu are nimic, se simte bine. Cred ca ar bucura-o vizita dumneavoastra. Uitati, numerele mele de telefon. Sunati-ma cand va hotarati.
   Nina a luat hartia și s-a ridicat.
   - Mai am o intrebare - cum se face ca dumneavoastra conduceti ancheta asta?
   - Lucrez aici și n-am avut nimic mai bun de facut.
   - Dar în mod normal ofiterii de politie suspecti de o infractiune sunt anchetati de autoritatile politienești, i-a răspuns Nina. De ce nu se intampla așa și cu Julia?
   Inspectorul i-a deschis ușa.
   -Julia Lindholm și-a dat demisia din politie pe 15 mai. Procurorul-șef din politie a hotarat ca trebuie tratata ca un civil. Nu poate fi anchetata de către foștii ei colegi din Sodermalm, de-aia ne-a fost trimis noua cazul, la Directia Nationala, in loc sa-l trimita la sectia locala.
   Nina l-a privit cu ochii mari.
   - Așa ceva nu-i posibil.
   - Vă asigur ca iau foarte în serios rivalitatea intre Directia Nationala și poliția districtuală, da' nu am avut de ales in cazul ei.
   - Nu putea să-și dea demisia. Ar fi vorbit cu mine înainte.
   - Secretara mea are liber azi, cum v-am spus mai devreme, prin urmare, eu sunt ala care-și face unghiile azi. Așa că, nu va suparati...
   I-a facut semn din cap spre ușă și a lasat-o singură pe coridor.

   Annika statea rezemata în cadrul ușii cu o ceașcă de cafea și-i urmarea pe copii cum il alergau pe cainele lui Berit, pe pajiștea mare din fata casei.
   Kalle era mai rapid, bineînțeles, dar Ellen se tinea dupa el destul de bine, pe piciorușele ei. Pășea sigur... Cine știe, poate o sa ajungă o alergatoare buna.
   De pe terasa casutei de oaspeti, priveliștea era minunata. In dreapta era casa cea mare, cu doua etaje, terasa, lucratura eleganta in lemn. In stanga, pajiștea cobora spre lac și spre plajă - caii vecinului se duceau acolo vara ca să-și facă nevoile. Padurea era in fata, dincolo de padocuri.
   Poate ca așa ar trebui sa traim, aproape de natura. Știa insa ca intr-o saptamana ar fi apucat-o plictiseala.
   - Mami, l-am prins!
   Kalle reușise sa ia in brate labradorul batran și blând al lui Berit. Se tavaleau impreuna in iarba. Annika a observat ca imbracamintea cea noua a fiului ei avea sa aiba urme permanente de iarba.
   - Mai incet! i-a strigat. Și să știi ca-i fata, nu baiat!
   Berit a venit spre ea, intr-o mana cu o ceașcă de cafea și in cealalta cu mobilul Annikai.
   - Ai dormit bine?
   Annika a incercat sa zambeasca.
   - Intr-un fel. Vise ciudate.
   Berit s-a așezat pe trepte.
   - Despre incendiu?
   - Despre...
   Annika s-a oprit. Nu ii spusese lui Berit ca Thomas calcase stramb. Luni intregi fusese chinuita de coșmaruri macabre despre Sophia Grenborg; se trezea mereu cu respiratia taiata și lac de transpiratie rece.
   - Cred ca incarcatorul vechi al lui Thord e stricat, așa că nu știu cât s-a incarcat bateria.
   A pus telefonul jos pe terasa.
   Annika s-a așezat langa ea, privind in departare.
   - Aveti un loc minunat aici.
   Berit și-a mijit ochii, din cauza reflexiei soarelui pe lac.
   - A fost ultima șansa pentru mine și Thord. N-am stat pe gânduri și a mers.
   I-a urmarit privirea spre lac.
   - Cum adica?
   Berit a privit-o, cu un zambet in coltul gurii.
   - Am avut o aventura.
   Annika a ramas cu gura cascata.
   Berit? O aventura?
   - M-am atașat foarte tare de alt barbat, a continuat ea. Da', bineinteles, a fost doar o iluzie. M-am indragostit de iubire. Era un sentiment extraordinar - scânteia aia din nou, dusa pana peste urechi...
   A ras, putin incurcata.
   - Normal, n-a durat. Cand l-am vazut la lumina zilei, mi-am dat seama ca era un tip ca oricare altul. N-aveam niciun motiv ca sa arunc tot ce aveam impreuna cu Thord pentru o partida decenta de sex.
   Annika ramasese cu ochii atintiti in cana de cafea, incapabila sa spuna ceva.
   Berit? O aventura? Sex decent? Da' avea 52 de ani!
   - Știu ce gândești și pot sa te asigur de-un lucru: a fost exact ca la 18 ani. Intr-un fel, imi pare bine ca s-a intamplat, dar n-aș mai face-o niciodata.
   Fara să-și dea bine seama ce facea, Annika a lasat cana jos, și-a imbratișat prietena și a inceput sa planga. A plans in tacere, iar Berit a tinut-o in brate pret de cateva minute.
   - Are pe altcineva, a șoptit ea, ștergându-și nasul cu dosul mainii. Visez c-o omor. M-a parasit pentru ea și dupa aia ne-a ars și casa.
   Berit a oftat și i-a mangaiat spatele.
   - Tot n-ai vorbit cu el?
   Annika a dat din cap și și-a șters obrajii de maneca jachetei.
   - Trebuie sa rezolvi chestia asta, i-a spus Berit. N-ai alta cale.
   - Știu.
   - Mai e un telefon in birou. Copiii pot ramane aici daca trebuie sa pleci.
   Berit s-a ridicat, și-a șters pantalonii și s-a indreptat spre casa, cu cana în mana. Annika a privit-o, incercand s-o vada cu alti ochi, cei ai unui barbat. Era destul de inalta și subtire, cu umeri lati și parul ridicat in varful capului. Purta o bluza larga, care-i juca pe șolduri. La serviciu se imbraca altfel. De obicei purta sacou și un pantalon, cateodata avea cateva bijuterii scumpe, dar discrete. Nu ii trecuse niciodata prin cap ca Berit ar fi capabila de o aventura. Ca prietena ei cea serioasa era o persoana sexuala. De fapt, era putin inconfortabil, cam ca atunci cand iti dai seama ca mama și tata mai faceau sex din cand in cand.
   Apoi i-a venit in minte gandul cel mai evident: cu cine avusese aventura?
   Cineva de la ziar?
   Probabil.
   Una din sursele ei? Berit intalnea o gramada de oameni de la care-și obținea informatiile. Zisese ca ferma fusese ultima șansă pentru ea și Thord, da' cand o cumparasera? Acum vreo doi ani? Pe atunci, Annika lucra la ziar. Poate se intamplase mai demult, cand ea era in concediul de maternitate? Poate de-aia nu bagase nimic de seama.
   Sper ca nu cu Spike! Doamne, da sa nu fi fost Spike!
   Intr-un fel, ideea ca Berit avusese o aventura era, in mod ciudat, incurajator. Ii venea s-o cheme inapoi și s-o roage sa-i povesteasca tot.
   Era posibil sa mearga mai departe. Nu se sfârșise totul doar pentru ca situatia fusese cam dificila.
   I-au cazut ochii pe mobil. Trebuia sa-și aminteasca sa cumpere un incarcator nou data viitoare cand ajungea in oraș.
   Deodata a napadit-o teama și Annika a respirat de cateva ori, incet, ca s-o tina sub control.
   Trebuie sa rezolv chestia asta. N-am alta cale.
   S-a dus inapoi in casuta, a luat telefonul și l-a sunat pe Thomas.
   A sunat o data: i-a auzit pe copii alergand prin curte. A sunat a doua oara: lumina de pe lac i-a intrat in ochi. A sunat a treia oara...
   - Alo, Thomas la telefon...
   - Alo.
   Inima ii batea atat de tare, incat cu greu i-a auzit raspunsul.
   - Unde dracu' ai fost?
   Tremura din cap pana in picioare, incat a trebuit să tina telefonul cu ambele maini.
   - Am. A ars casa.
   - Zau? Și pana acum n-ai binevoit sa ma anunti?
   - S-a intamplat ieri-dimineata.
   - De ce nu m-ai sunat? De ce nu mi-ai spus nimic? Cum crezi ca m-am simtit când am ajuns acolo și am vazut casa in halul ala, o ruina? Ai cumva idee ce șoc am avut?
   - Da, imi pare rau...
   - Și cum dracu' a pornit focul? Adica, toata casa-i o ruina! Ce dracu' ai facut?
   - N-am facut nimic. Abia am...
   Thomas și-a dres glasul.
   - Ce fac copiii?
   - Bine. Se joaca. Vrei sa-i vezi?
   Thomas a lasat telefonul din mână; liniște.
   - Acum nu e un moment bun, a spus cand a reluat convorbirea. Ce-a spus compania de asigurari?
   Nu vrea sa-și vada copiii. Nu-i pasa de Ellen și de Kalle!
   Lacrimile ii curgeau șiroaie pe obraz.
   - Nu am rezolvat inca, a șoptit. Probabil c-o sa mă ocup saptamana viitoare.
   - La dracu'. Cat dureaza pana primim banii?
   - Nu știu...
   - Trebuie sa rezolv treaba asta cat mai curand, a spus Thomas, cu glas hotarat.
   - Imi pare atat de rau.
   - N-ai idee cat de rau imi pare mie, i-a raspuns el și a încheiat convorbirea.
   A pus telefonul alaturi cu grija și s-a lasat cuprinsa de un val de autocompatimire. Și-a șters obrajii cu degetele și, prin geam, i-a privit pe copii jucandu-se in soare.
   De ce nu-mi ajunge? De ce nu-mi ajunge viata niciodata?
   A ieșit pe veranda, s-a așezat pe jos și și-a privit copiii.
   Unde avea sa mearga cu ei?
   Ambele gradinite erau in Djursholm, dar numai gandul sa-i duca inapoi i-a dat fiori. Nu mai mergem in suburbii, pentru nimic in lume. Era minunat la tara, dar în oraș se simtea cel mai bine.
   Era oare posibil sa se intoarca pe strada Kungsholmen? Acolo le mersese bine. Cu putin noroc, poate mai erau disponibile locurile la gradinite: de obicei, nu inscriau alti copii pana la inceperea noului trimestru. Poate ar trebui sa telefoneze și să afle.
   A deschis mobilul. Incarcatorul cel vechi al lui Thord facuse ceva treaba. A format numarul directoarei, dar a primit mesajul ca gradinita era inchisa pentru o zi.
   Și-a imbratișat genunchii și și-a lăsat capul in poala.
   Oare greșea? Poate ar trebui s-o ia de la capat? Sa se mute in alt cartier, sau în alt oraș? Sa plece acasa, la Katrineholm?
   Mobilul i-a bazait de cateva ori. Se conectase la retea și curgeau mesajele. A privit ecranul. Nu erau chiar atat de multe. Cinci in casuta vocala și trei mesaje text.
   Cele din casuta vocala erau, in ordine, de la Spike, Schyman, Spike, Thomas §i iar Thomas. Mesajele text erau toate de la Thomas, pe un ton din ce in ce mai furios.
   Spike voia sa știe dacă putea să se duca și să scrie despre David Lindholm, Schyman voia același lucru, apoi Spike se gandea s-o roage sa scrie un reportaj de martor ocular despre incendiul de la casa ei. In cele din urma, sunase și Thomas, cu aceeași furie ca-n mesajele text.
   Ți-a dat seama ca treaba asta era aproape simptomatica in viata ei. La fel se intampla ori de cate ori o lovea vreo catastrofa. Ăștia erau oamenii care o cautau. Doi dintre șefii ei, care o rugau sa scrie ceva și un barbat furios, care considera ca nu se culca suficient de des cu el.
   A intrat in casa și l-a sunat pe Schyman.
   - Ce faci? Ești intreaga?
   S-a așezat pe scaun.
   - Sunt bine. Berit a venit aseară și m-a luat. Acum sunt la ea, la tara.
   - Am incercat sa te sunam, da' n-am reușit sa dam de tine.
   - Știu, acum mi-am recapatat mobilul. Voiai ceva anume?
   - În primul rand, era treaba cu Julia Lindholm. O cunoșteai, parca.
   - Da, acu' 5 ani am stat o noapte cu ea, intr-o mașină de patrula.
   - Vor sa publicam povestea, i-a raspuns Schyman. Dar iti inteleg situatia. Ai avut timp sa iei ceva din casa?
   - Copiii.
   Barbatul a tușit, incurcat.
   - A dracu' treaba. Greu de imaginat cum ti-a fost. Ai nevoie de cateva zile libere?
   - Da, am o groaza de lucruri de aranjat.
   - Crezi c-ai putea scrie articolul despre Julia? „Noaptea mea cu politista criminala"? Poti sa scrii de acasa.
   - N-am calculator.
   Nu avea nici casa, dar asta n-a mai adaugat.
   - Poti sa vii sa-ti iei un laptop nou de la redactie, iti semnez un formular imediat. Cand poti trece sa-l iei?
   S-a uitat la ceas.
   - Azi dupa-masa. Și, daca e sa scriu despre Julia, ar trebui sa vorbesc și cu cealaltă politista, care era cu ea, Nina Hoffman. Articolul de atunci despre ea era.
   - OK, contez pe tine.
   A lasat copiii la joaca pe pajiște, în grija lui Berit și s-a dus la statia de autobuz. Și-a scos mobilul din buzunar și a deschis lista de contacte. A incercat la „N“, de la Nina, apoi la „H“, de la Hoffman, iar in cele din urma a gasit un numar la „Politie Nina H“.
   A format numarul și a așteptat.
   - Hoffman.
   A inghitit in sec.
   - Nina Hoffman? Sunt Annika Bengtzon, jurnalista la Kvallspressen. Ne-am cunoscut acum 5 ani - am petrecut o noapte cu tine și cu Julia, erati in tura.
   - Da, mi-amintesc.
   - Te deranjez, cumva?
   - Despre ce e vorba?
   A privit departe, spre câmpurile și pășunile din jur, la norii care mergeau incet spre nord, la casele din lemn, vopsite in roșu și la ferestrele in care se reflecta soarele.
   - Probabil ca ti-ai dat seama. Editorii mei vor o actualizare a articolului de atunci, ce-am facut in noaptea aia, ce-a facut și ce-a zis Julia, impresia mea despre tot. Le-am spus ca scriu, dar inainte am vrut sa stau de vorba cu tine.
   - Avem un purtator de cuvant care se ocupa de comunicarea cu presa.
   - Știu asta, i-a raspuns Annika și i-a simtit iritarea din glas. Voiam sa vorbesc cu tine inainte de a scrie ceva despre Julia, pentru ca aveam impresia ca erati destul de apropiate.
   Nina a tacut cateva secunde. Apoi a intrebat-o:
   - Ce te gândești sa scrii?
   - Julia a spus destul de multe chestii despre David. Iar acum, discutia aia, intre femei, mi s-a parut foarte interesanta. Ai timp sa ne intalnim?
   Annika vedea norul de praf lasat de autobuzul care cobora dealul.
   - N-am de gand sa arunc cu noroi.
   - Nu de asta te-am sunat. De fapt, e chiar invers.
   - Te cred, i-a raspuns Nina.
   Au hotarat sa se intalneasca intr-o ora și jumatate, la o pizzerie in apropiere de casa Ninei, in Sodermalm.
   Autobuzul s-a oprit in fata ei. S-a urcat și i-a întins șoferului ultima hartie de 500 de coroane pe care o imprumutase de la Berit.
   - N-aveti marunt?
   Nina a negat din cap.
   - Nu pot sa schimb o bancnota așa mare. Trebuie să așteptati urmatorul autobuz.
   - O sa trebuiasca sa ma dati jos cu forta, a spus și a luat bancnota din mana barbatului, dupa care s-a indreptat spre spatele autobuzului.
   Omul a oftat, a bagat in viteza și a pornit.
   S-a așezat langa fereastra, privind la goana peisajului.
   In jur, numai nuante de verde. Viteza autobuzului inmuia toate muchiile și transforma lumea intr-un tablou abstract.
   A inchis ochii și și-a lăsat capul pe spatar.

   Thomas a intrat tantoș in cladirea guvernamentala de pe Rosenbad.
   A trecut pe langa grupul de cetateni, care stateau la coada, la controlul de securitate din hol fara sa priveasca in dreapta sau in stanga și se ruga in gand ca permisul lui de acces sa fie inca valabil.
   Oficial, transferul lui luase sfârșit luni și permisul nu-i fusese reinnoit, ceea ce venise ca o surpriza total neplacuta. Pana acum, de-a lungul carierei fusese recrutat dintr-un post in altul, fara a fi nevoit sa depuna CV-uri lungi sau cereri chinuitoare. Ar fi fost o mare lovitura sa se intample așa ceva tocmai acum, cand reușise sa puna mana pe un post de cercetare la guvern.
   Per Cramne, șeful lui de la Ministerul Justitiei, îl rugase ieri sa treaca pe la el și Thomas avusese grija să nu se arate prea interesat. Ii spusese ca avea o intalnire dimineata, ceea ce era adevarat, chiar daca era vorba de Sophia.
   Cu putin noroc, permisul avea sa functioneze și atunci evita umilinta de a sta la coada cu ceilalti vizitatori. Și-a tinut respiratia și a introdus codul. S-a auzit un tarait și s-a aprins luminita verde.
   A deschis ușa grea din otel și a patruns pe coridoarele puterii. Simtea in ceafa privirile celor de la coada: Cine-o fi ala? Ce face? Trebuie sa fie cineva important.
   S-a dus la lifturi, la cel din dreapta - cel din stanga era pentru marfuri și oprea la fiecare etaj. Era o greșeală elementara sa iei liftul din stanga. A coborat la etajul al patrulea și a intrat direct in biroul șefului de sectie.
   - Ma bucur sa te vad, i-a spus Cramne cand au dat mana, ca și cum nu se vazusera de luni de zile. De fapt, luasera cina impreuna luni seara, la Thomas și la Annika acasa.
   - Groaznica treaba cu casa, a continuat șeful, făcându-i semn spre un scaun. Va apucati s-o reconstruiti?
   „Stai calm, a gandit Thomas, relaxeaza-te și așteaptă sa vezi ce are de spus."
   - Da, probabil, a raspuns; s-a așezat și s-a rezemat de spatar.
   - Ei bine, propunerea ta cu supravegherea trece de toate aprobarile. Toata lumea e foarte multumita de munca ta.
   Thomas a inghitit in sec și a ridicat mainile, ca pentru a opri laudele.
   - Este doar continuarea muncii mele de la Asociatia Consiliilor Comitatelor.
   Cramne răsfoia niște dosare intr-un dulap din dreapta biroului.
   - Acum trebuie sa ne ocupam de stadiul urmator. Guvernul va cere o ancheta parlamentara, care va trece prin toate clauzele și va sugera modificari.
   - O ancheta reala? a intrebat Thomas. Sau doar ca sa respinga propunerea?
   Problema cu anchetele era ca aveau doua tăișuri - erau facute sau ca sa aprobe ceva sau ca sa ingroape o initiativa nedorita.
   Cramne a mai deschis un sertar și a continuat sa caute.
   - N-ai citit memorandumul? Am crezut c-a ieșit când inca mai erai aici.
   Thomas a vrut sa-și încrucișeze mainile pe piept, intr-o postura defensiva, dar s-a stapanit.
   - Nu. Care sunt conditiile?
   Barbatul a închis sertarul și s-a așezat.
   - Directivele sunt simple. Orice reforma propusa nu are voie sa ridice costurile arestului preventiv. Avem nevoie de un economist in grup, care sa analizeze consecințele oricarei propuneri, iar asta inseamna o oarecare dexteritate politica. Unul dintre scopurile noastre este de a aboli sentintele pe viata și unii dintre criticii noștri țipă deja ca o sa fie o treaba foarte costisitoare. Eu, unul, sunt absolut convins că greșesc profund.
   A zâmbit și s-a lasat pe spatarul scaunului.
   - Și aici intervii tu.
   - Ca economist? a intrebat Thomas și a simtit cum i se strângea inima.
   La așa ceva nu se gândise. Sperase la o pozitie in departament. Economist la Ministerul Justitiei nu era mare lucru, ceva mai mult decat ingrijitor.
   - Avem nevoie de un expert in comitet, i-a raspuns Cramne, aproband din cap.
   - Ca sa fac analiza economica?
   - Exact. Îți prelungim contractul pana la terminarea anchetei și asta poate insemna cativa ani.
   Thomas simtea cum i se urca tot sangele in cap.
   Cativa ani! Reactia lui initiala fusese greșită. Era nemaipomenit! Insemna ca avea un post garantat, ca ar avea prima optiune la o pozitie permanenta și că ar ramane in departament. Ar fi un inalt infractor guvernamental! Da, chiar asta ar fi.
   Trebuia sa le dovedeasca ce priceput era, chiar de la inceput.
   - Abolirea pedepsei pe viata, de ce ar fi costisitor? N-ar trebui sa scada din costuri?
   - Orice schimbare are implicatii de cost. Astazi, un prizonier condamnat pe viata face o medie de 13, 14 ani, pentru ca iese după ce a facut doua treimi din pedeapsa. Daca abolim pedeapsa pe viata, sentinta maxima e ceva în jurul a 25 de ani.
   - Serios?
   - Iar asta inseamna o sarcina serioasa pentru serviciul penitenciar. Dar de așa ceva ne ocupam mai târziu. Trebuie sa vedem care ar fi consecintele directe azi, apoi cum se modifică în timp și abia dupa aia cum se aplica sentintele.
   S-a aplecat în fata și a continuat sa vorbeasca mai încet.
   - Pana acum, guvernul nu a marit nicio condamnare, exceptand unele ajustari la Legea Infractiunilor Sexuale, așa că, dupa parerea mea, ar fi timpul s-o faca.
   S-a lasat din nou pe spate și scaunul a lovit peretele.
   Thomas și-a pus un picior peste genunchiul celalalt și a început sa frece o pata de pe pantof, pentru a evita sa ridice privirea - nu voia să se vada ca roșise.
   - Așadar, aș face o analiză de costuri pentru propunerile legislative posibile? Și mi-aș vedea de treaba, in continuare?
   - Îți pastrezi biroul și lucrezi ca și pana acum. Am discutat deja cu Halenius, subsecretarul de stat, iar el și-a dat acordul. Bun-venit in echipa!
   Cramne i-a intins mâna din nou și Thomas i-a strans-o zambind.
   - Multumesc, șefu'!
   - Treaba asta cu statistica, a continuat Cramne, e ca atunci cand vrei sa tii pisica in turma de oi.
   S-a ridicat in picioare și a făcut semn spre ușă.
   Thomas s-a sculat cu greu de pe scaun și și-a dat seama ca nu-l prea tineau picioarele.
   - Cand incep?
   Cramne a ridicat din sprancene.
   - La naiba! N-are rost sa mai pierdem vremea, nu? Găsește pe cineva la Consiliul national pentru prevenirea infractionalitatii și cere-le sa-ti faca o analiza a sentintelor curente, ca sa avem de ce sa ne apucam.
   Thomas s-a indreptat spre vechiul lui birou. Era la etajul al patrulea, departe de centrele de putere de la etajele al șaselea și al șaptelea. Mai era și înghesuit, pe deasupra și intunecos și dădea pe Fredsgatan, dar cel putin era la Guvern.
   S-a oprit in ușă și a privit mobilierul in tacere; a tras adanc aer in piept și a inchis ochii. Facuse atat de mult sex, ca-l durea penisul, traia intr-un apartament imens pe Ostermalm și lucra la guvern.
   Sa ma ia dracu', ce poate fi mai bine de atat? a gândit și a intrat in birou; și-a aranjat sacoul pe spatarul scaunului.

   Autobuzul a franat scurt și a aruncat-o pe Annika în fata. Confuza, a inceput să-și frece nasul și fruntea.
   Oprise la stop, chiar in fata Garii de Est.
   A sarit jos, a prins metroul și s-a uitat la ceas. Dacă totul mergea conform planului, avea timp sa se opreasca la banca inainte de intalnirea cu Nina Hoffman. A coborat la statia Slussen și a luat-o pe Gotgatan, pana la una dintre sucursalele bancii ei. A avut de așteptat 20 de minute până sa poata vorbi cu o casierita.
   - Am o problema, a spus și a pus pe ghișeu formularul completat. Mi-a ars casa, nu am niciun fel de act pentru ca n-am reușit să iau nimic din casa. Asta-i motivul pentru care trebuie sa scot bani așa. Sper ca se poate.
   Casierita a privit-o din spatele unor lentile groase, cu o expresie neutra.
   - Categoric, nu pot elibera nicio suma cuiva, atata vreme cat persoana respectiva nu prezinta niciun act.
   Annika a dat din cap, intelegatoare.
   - Da, inteleg. Da' nu am niciun fel de acte, pentru ca mi-au ars in incendiu. Nu am nici bani și de asta trebuie sa scot acum.
   Femeia din spatele ghișeului incepuse s-o priveasca de parca Annika mirosea.
   - Nu este posibil.
   - Știu numarul contului. Și știu exact cât am in contul curent. Am și cont pe mobil și știu toate codurile.
   I-a aratat mobilul și a zâmbit.
   - Imi pare rau. Va rog sa eliberati ghișeul.
   A umplut-o o furie oarba. S-a aplecat spre casiera și a intrebat-o:
   - Asculta, ai cui bani sunt aici? Ai tai sau ai mei?
   Femeia a ridicat din sprancene și a apăsat pe buton pentru a chema clientul urmator. Un barbat s-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat de Annika și s-a oprit, demonstrativ, chiar langa ea.
    - Am aproape 3 milioane de coroane in diverse conturi in banca voastra nenorocita, a inceput ea sa tipe. Vreau sa scot pana la ultimul banut și să-mi inchid toate conturile.
   Femeia o privea deja cu un dispret nedisimulat.
   - Aveti nevoie de un act de identitate pentru a inchide un cont, i-a repetat și s-a intors spre barbatul care-și făcea loc pe langa Annika.
   - Da' sunt banii mei!
   S-a intors pe calcaie și s-a indreptat spre ușă. Cu coada ochiului, i-a vazut pe ceilalti clienti, care o priveau cu un amestec de teama și dezgust. Gata sa planga, a dat ușa de perete și a luat-o la fuga pe strada.
   Trebuie sa ma calmez, altfel or sa creada toti c-am jefuit banca.
   A incetinit pasul pana a ajuns sa mearga intr-un ritm normal.
   Cinci minute mai tarziu, intra in pizzerie.
   I-au trebuit cateva secunde ca s-o recunoasca pe Nina. Politista statea la o masa din colt, in fundul restaurantului și studia meniul cu mare atentie. Fara uniforma, arata ca orice alta tanara, blugi și pulover, părul șaten lasat pe spate.
   - Buna, i-a spus Annika, gafaind și i-a intins mana. Imi pare rau c-am intarziat, am incercat sa scot niște bani de la banca, da' deocamdata nu am niciun act.
   Și-a dat seama ca era gata sa izbucneasca in lacrimi, așa ca a respirat adanc.
   - Scuze, multumesc c-ai acceptat sa ne intalnim atat de repede.
   S-a așezat la masa.
   - Mi-a ars casa și n-am reușit să iau nimic.
   Femeii i s-a aprins o luminita in ochi.
   - În Djursholm? Aia era casa ta?
   Annika a aprobat din cap.
   Nina Hoffman a privit-o cu grija cateva secunde, apoi a luat meniul.
   - Mananci pizza?
   - Categoric.
   Au comandat fiecare cate o calzone și apa minerala.
   - E ceva vreme de cand nu ne-am vazut, a inceput Annika, dupa ce chelnerita a disparut in bucatarie.
   Nina a aprobat din cap.
   - La sectie, chiar inainte sa apara articolul. Mi l-ai adus ca sa ma uit peste el.
   - Era in ziua cand l-au arestat pe consultantul ala financiar, Filip Andersson. Mi-aduc aminte ca toata lumea a fost ușurată când s-au rezolvat atat de repede crimele alea oribile.
   - Niciodata nu mi-a fost dat sa vad o ura atat de unanima in toata politia pentru un criminal, a spus Nina.
   - Bogat, laș și sadic. Nu-i o combinatie care sa câștige vreun concurs de popularitate. E la inchisoarea Kumla, nu?
   Nina Hoffman și-a ridicat barbia.
   - Mai exact, ce vrei de la mine?
   - Nu știu daca-ti amintești, da' Julia a spus câte ceva despre David in noaptea aia. Ca el nu voia ca ea sa lucreze în politie cat timp era gravida. Nu-i placea ca se tunsese. Nu-i placea ca sarcina incepuse sa se vada. Ca spera sa fie baiat. A sunat de 3 ori ca sa vada unde suntem. Mi s-a parut o incercare de control excesiv.
   Nina a privit-o distant.
   - Cum se face de-ți amintești atât de bine?
   - David era deja o celebritate la televizor. Iar eu sunt alergica la controlul excesiv, incepe sa ma manance. Cum era casnicia lor?
   Nina și-a încrucișat bratele.
   - Nu crezi ca-i o intrebare cam personala?
   - Nu-ti omori barbatul fara un motiv foarte bun.
   Le-au fost aduse pizzele și au început sa manance in tacere.
   Annika s-a oprit, a lasat cutitul și furculita jos și s-a lăsat pe spatarul scaunului.
   - Sa mananci o calzone intreaga e ca și cum ai inghiti un pietroi, a spus.
   Nina a continuat sa mănânce.
   Nu merge așa.
   - Tie cum ti-a mers de cand nu ne-am mai vazut? Tot la sectia Katarina lucrezi?
   Nina a negat din cap, și-a șters gura cu șervetelul.
   - Nu, a răspuns, privind în sus, apoi și-a lăsat privirea in farfurie. Am fost promovata. Cam de un an sunt inspector.
   Annika a privit-o atent. Nina Hoffman era o femeie deșteaptă, care juca dupa reguli.
   Trebuie sa incerc altfel.
   - Să scrii despre tragedii de felul asta e intotdeauna complicat, a spus Annika. Deși exista un mare interes public, presa trebuie sa ia in seama toate partile implicate. David a fost unul dintre cei mai cunoscuti politiști din Suedia. Nu știu daca ai vazut conferinta de presa de ieri, cand s-a anuntat disparitia lui Alexander, dar șeful Brigazii Nationale de Criminalistica a spus raspicat că asasinarea lui David este un atac asupra structurii societatii in intregul ei, un atac asupra principiilor democratice.
   Expresia Ninei s-a schimbat.
   - Parea afectat direct, personal, nu l-am mai văzut așa niciodată, a continuat Annika. De obicei, șeful Brigazii de Criminalistica are o figura impasibila. Daca am inteles eu bine, reactia lui e impartașita de o multime de politiști. Toata politia suedeza pare sa fi luat personal crima asta. Ceea ce ne complica misiunea noua, celor din presa.
   Nina a lasat jos tacamurile §i s-a aplecat in fata.
   - Cum adică?
   Annika și-a ales cuvintele cu grija.
   - Ori de câte ori scriem despre o ancheta criminala, mergem pe sarma, a spus incet. Vrem sa dam cat mai multe informatii cititorilor și în același timp trebuie să tinem cont de procedurile politiei. Ei au același conflict de interese, numai ca in sens invers. Vrei sa lucrezi nestingherit de nimeni și cât mai eficient cu putinta, dar, totodata, nu ai ajunge nicaieri daca n-ai mentine comunicarea cu publicul, iar asta se intampla prin intermediul presei. Intelegi ce spun?
   Nina o privea cu duritate.
   - Sa-ti spun drept, nu, nu inteleg.
   Annika și-a dat farfuria la o parte.
   - Trebuie să știm ce s-a intamplat in crima asta și avem nevoie de un dialog deschis despre ce putem publica și ce trebuie publicat. Aici e nevoie de incredere și loialitate de ambele parti. Daca putem stabili o asemenea relatie, poate avem șanse să reușim și voi și noi.
   Nina a clipit de cateva ori.
   - Întotdeauna știm mult mai mult decat publicam, a continuat Annika. Ti-aduci aminte, eram de fata cand tu și Julia ati descoperit crimele alea oribile cu toporul, dar n-am scris nimic in ziarul de a doua zi. Și, în profilul pe care ti l-am facut, te-am lasat sa aprobi modul in care ti-am descris munca. Așa lucrez eu și asta inteleg prin responsabilitate de ambele parti...
   E foarte adevarat ca Annika nu scrisese nimic a doua zi despre crimele respective. Ii promisese Ninei. In schimb, ii daduse toate detaliile lui Sjolander, care prinsese firul și scosese o pagina intai fara vreun efort.
   - Ce vrei sa știi despre Julia?
   - Ea l-a omorat?
   - Ancheta e abia la inceput.
   - Mai exista suspecti?
   Nina a tacut.
   - Te inteleg că ești intr-o situatie foarte complicată. Adică și profesional. Iei parte la ancheta și in același timp, inteleg...
   - Sunt implicata, chiar dace-mi place sau nu, a intrerupt-o politista. Eu am fost cea care a preluat apelul. Colegul meu și cu mine am intrat primii in apartament.
   Annika s-a cutremurat.
   - Trebuie se-ti fie greu se rămâi obiectivă, vreau se zic.
   O pereche de langă ei a izbucnit in ras in același timp. Alti doi s-au ridicat și scaunele au scartait. Annika și-a aranjat tacamurile.
   - Obiective?
   Ziarista a așteptat pane cand cei de lange ei au plecat.
   - Adică nu ai nicio idee preconcepută despre vinovăție.
   - David a fost impușcat in somn, i-a răspuns politista. Am găsit o armă lângă pat. A fost deja legată de făptaș.
   - Cu amprente? Ce rapid!
   - A fost mai simplu. Era revolverul de serviciu al Juliei.
   Annika a trebuit să-și reprime mirarea.
   - De unde știau? Nu sunt toate la fel?
   - Majoritatea ofiterilor au un Sig Sauer 225. Dar fiecare armă are o serie care o leagă de o anume persoană.
   - Pot publica amănuntul ăsta?
   - Categoric nu.
   S-a lăsat liniștea. In jur, grupuri se ridicau și plecau.
   - Ce crede politia despre Alexander? Trăiește? a intrebat Annika atunci cand tăcerea devenise prea apăsătoare. Are vreun rost se cerem publicului să ajute la căutarea lui?
   Nina Hoffman a privit-o serios cateva secunde.
   - Nu știm dacă trăiește. Pentru moment, bănuim doar. E extrem de important ca publicul să fie in alertă.
   - Daca e mort, ce i s-ar fi putut intampla?
   - A lipsit de la gradinita toata saptamana. Julia a sunat ca sa spuna ca-i bolnav. Ultima persoana care l-a vazut a fost Erlandsson, vecinul de dedesubt. S-a uitat pe vizor și a văzut-o pe Julia plecand cu el marti dimineata. Aveau o punga de panza, inflorata.
   - Nici despre asta nu pot scrie?
   Iar s-a lasat tacerea. Niciuna nu voia cafea, au cerut nota.
   Annika a platit cu banii de la Berit in timp ce Nina își strangea lucrurile.
   - Julia și-a dat demisia cu cateva saptamani in urma, a adaugat Nina, ridicandu-se.
   Era inalta - cu un cap mai inalta decat Annika.
   - Zau? De ce?
    - Pot sa vin cu tine la banca, daca vrei. De obicei, au nevoie de cineva care sa-ti confirme identitatea.
   Annika s-a oprit din mers.
   - Ai putea? Ar fi excelent.
   Au ieșit din restaurant și au luat-o pe Gotgatan, spre banca. Coada de clienti de la ora pranzului se terminase.
   Annika a completat din nou un formular de retragere și s-a indreptat direct spre functionara cu ochelari groși.
   - Buna, tot eu sunt. Vreau sa-mi scot banii acum.
   Nina Hoffman și-a pus carnetul de conducere și insigna de politist langa formular.
   - Pot sa depun marturie ca persoana aceasta este chiar cine spune ca este, a zis ea pe un ton ferm.
   Casiera a strans buzele și a incuviintat din cap scurt.
   A numarat 25 000 de coroane in bancnote de 1 000 de coroane și aproape ca i le-a aruncat Annikai pe ghișeu.
   - Va rog sa mi le puneti intr-un plic, a zis Annika.
   Femeia a tușit, incurcata.
   - Imediat ce-mi deschid un cont la alta banca, ma intorc și-mi inchid toate conturile de aici.
    Ajunsa in strada, a scos un oftat adanc.
   - Multumesc mult, i-a spus, intinzandu-i mana. Iti dai seama cat de simplu a devenit totul, așa, dintr-o data...
   - De obicei, insigna de politie ajuta, i-a raspuns Nina și a zâmbit pentru prima data.
   - Mai ai numarul meu de mobil? a intrebat-o Annika.
   S-au despartit și au luat-o in directii opuse. Nina spre Danvikstull, Annika spre statia de metrou de la Slussen.

   Schyman statea la biroul sau și privea neajutorat la raportul consiliului director, datat in ziua precedentă.
   Șaizeci de oameni trebuia să fie puși pe liber.
   S-a ridicat și a inceput să-și faca tura in biroul foarte stramt - un pas in fiecare directie.
   S-a așezat din nou și și-a trecut mana prin par. Țtia foarte bine ca, daca protesta, exista o singura solutie: trebuia sa-și ia lucrurile și sa plece. Alta optiune nu exista - invatase lucrul asta in anii petrecuti in imbratișarea calda a Familiei, adica a proprietarilor. Oricine putea conduce ziarul. Nu-și făcea iluzii c-ar fi fost de neînlocuit. Intrebarea era, ce ambitii jurnalistice ar putea avea o echipa noua de conducere? Ar transforma ziarul intr-o scursura cu fete goale la pagina trei? Ar scoate orice e politic, analitic sau investigativ și s-ar canaliza exclusiv pe bârfe și celebritati?
   Sau l-ar inchide, pur și simplu?
   Kvallspressen nu era una dintre publicatiile cele mai apreciate de Familie și asta in termeni eufemistici. Daca ziarul n-ar fi adus bani, ar fi fost mort și ingropat de multa vreme.
   I se explicase clar, in urma cu cativa ani, cand acceptase postul de redactor-șef și editor reprezentant legal, că trebuia sa faca profit. Și nu ii dezamagise niciodata - dar sa piarda 60 de oameni?
   Neaparat, trebuia sa discute problema cu directorul cel nou, un tip care terminase facultatea de business cu cativa ani in urma și care primise postul pentru ca tatal prietenei lui era in consiliul director. Pana acum nu prea facuse valuri (spre ușurarea tuturor).
   A lasat raportul pe birou.
   La naiba, nu era chiar așa o idee rea.
   Poate era momentul ca tanarul sa-și asume niște responsabilitati și sa faca ceva pentru salariul ala de un milion de coroane. Pe de alta parte, o persoana atat de lipsita de experienta nu avea cum hotari ce masuri trebuie luate, sau ce angajati dati afara; evident, el era cel care trebuia sa identifice care erau cei buni și care uscaturile. Daca-l trimitea pe tanar in lupta și reducerile functionau, atunci tipul cel nou avea sa culeaga toti laurii. Iar el aparea slab și neputincios.
   Și asta nu s-ar face.
   Care ar fi fost, așadar, punctele de conflict?
   Sindicatele și diversele asociatii ar fi facut, categoric, un mare scandal.
   Ziarul avea aproximativ 500 de angajati, cam jumătate din ei in partea redactionala, ceea ce insemna ca erau membri ai Asociatiei Ziariștilor Suedezi. (Iar cei care nu erau inca membri aveau sa se inscrie in momentul in care se anuntau restructurarile. Nimic nu alimenta mai bine solidaritatea decat o amenintare serioasa la portofel.)
   Ceilalti 250 erau inscriși in Uniunea angajatilor salariati (publicitate, marketing, administrativ) și cateva zeci de suflete lucrau la grafica.
   De unde ar fi putut taia?
   De la publicitate nu. Era imposibil. Trebuiau sa accelereze ieșirea din criza și publicitatea era singurul mod de a-și asigura profitul. Nu se putea atinge nici de analiști sau de distributie. Suportul tehnic fusese deja redus la minimum.
   Ramaneau doar administrativul și redactionalul.
   A oftat. Se gandea daca sa faca efortul sa se duca pentru a-și lua o cafea. A inchis ochii, și-a imaginat gustul amar și s-a razgandit.
   Alternativa de creștere a profitului era sa creasca tirajul, ceea ce punea la grea incercare competenta ziariștilor.
    Și asta insemna ca orice reducere a personalului redactional trebuia facuta cu precizie chirurgicala.
   Și a revenit la sindicate și la conflictul potential.
   Trebuia sa pastreze oamenii in functie de competente, dar era sigur ca sindicatele aveau sa fluture vechea maxima „ultimul sosit, primul dat afara".
   Dac-ar fi fost dupa ei, toti cei angajati de curand ar fi trebuit sa zboare și să ramana doar cu ziariștii batrani - și asta era de neconceput daca ziarul avea sa supravietuiasca. Toti oamenii cei noi de la website erau esentiali, altfel intreaga investitie in online se ducea dracului. De cealalta parte avea nevoie de experienta și competenta angajatilor mai vechi, cei care mai știau cine era și ce facea cancelarul Justitiei, de exemplu.
    A scos un geamat puternic.
   Uniunea angajatilor salariati și Asociatia Ziariștilor erau relativ lipsite de putere și destul de flexibile.
   Prea rar se amestecau in dispute. Nu-i venea inca sa creada cum Asociatia Ziariștilor propusese, unilateral, ca reporterii in practica sa fie obligati sa accepte și alte feluri de munci (spalatul vaselor, curatenie, lucrul la linia de productie Volvo) atunci cand ramaneau fara serviciu - o propunere atât de controversata, incat nici macar guvernul sau comunitatea de afaceri n-o luasera in considerare.
   S-a scarpinat in barba.
   Sindicatul de la ziar urma să-și tina luni adunarea generala anuala, cand aveau sa-și aleaga un nou președinte - cel de acum își lua vacanta de studii din august.
   Postul era foarte cautat, pentru ca nu faceai altceva decat sa te ocupi de probleme sindicale și nu aveai nicio treaba in partea redactionala. Postul avea și o oarecare putere, pentru ca erai automat inclus in echipa de conducere și luai parte la anumite ședinte ale comitetului director, ca reprezentant al angajatilor.
   „Sa dea Dumnezeu sa fie cineva cu ceva minte in cap", a gândit și s-a hotarat sa se duca totuși sa-și ia cafeaua.

   Annika se gandea ca oamenii o priveau cam ciudat cand a trecut prin redactie cu geanta cea noua pe umar.
   Normal, colegilor ei le placea sa barfeasca, era in fișa postului și-i era clar ca incendiul de acasa fusese subiectul numarul unu de ieri.
   Și-a ridicat geanta pe umar și a marit pasul. Intai, trebuia sa ridice bonul de materiale ca să-și poata lua calculatorul de la Serviciul Tehnic, dupa aia trebuia să incerce sa-și gaseasca notitele vechi și sa scrie un articol despre Julia Lindholm.
   Inainte de toate insa, avea nevoie de-o cafea.
   Și-a lasat geanta și jacheta cea noua pe biroul lung, la care stateau reporterii din tura de zi, și s-a indreptat catre automatul de cafea.
   L-a gasit pe Schyman, care citea de aproape instructiunile de pe automat.
   - Tare, cu zahar, dar fara lapte. Cum faci ca sa iei una din asta? a intrebat el.
   Annika a apasat rapid pe cateva butoane.
   - Laptopul pot sa-l iau acum?
   - Bonul e gata, semnat, te așteapta pe biroul meu. Mai ai nevoie de ceva?
   Annika s-a gandit putin.
   - Dac-aș putea imprumuta una dintre mașinile ziarului pentru weekend...
   - Cred ca se poate, i-a raspuns Schyman și a pornit-o spre birou. Apropo, știi ce-i aia CJ?
   - Cancelarul Justitiei? Un dinozaur. De ce?
   - Schyman s-a oprit.
   - Dinozaur?
   - Sau alta relicva preistorica, i-a raspuns femeia. E complet absurd ca un post ca asta sa fie dat pe viata, pentru ca așa era obiceiul in secolul al XVIII-lea. Toti suedezii au dreptul sa-și schimbe avocatul, numai guvernul nu. E total ridicol.
   - CJ-ul nu poate fi demis?
   - Nicidecum.
   - Hai cu mine, sa-ti dau bonul.
   L-a urmat. De fapt, biroul nu era chiar atat de mic, dar Schyman era un tip expansiv și parcă spatiul se micșora la venirea lui.
   - Uite, i-a spus și i-a intins hartia. Ai aflat cine ti-a dat foc la casa?
   Annika a negat din cap și a inghitit.
   Hopkins, nenorocitul ala batran. Sa arda in iad!
   Schyman a mai cautat prin alt sertar și a scos alt bon, pe care l-a semnat.
   - Ai mașina pentru o saptamana. Daca maraie Tore, trimite-l la mine.
   A bagat foaia in geanta și s-a dus la administrator. A simtit toti ochii colegilor atintiti asupra ei.
   A trebuit sa aștepte 5 minute pana ce Tore a incheiat o convorbire telefonica foarte importanta, despre ponturi de curse.
   - Ia-l pe asta, i-a zis el și a pus pe ghișeu un laptop vechi.
   - Functioneaza?
   Tore a privit-o jignit.
   - Normal ca functioneaza. L-am incercat.
   - Hm! zise Annika, punand in functiune calculatorul.
   Programele s-au incarcat rapid, Explorer-ul s-a logat automat la reteaua wireless a ziarului, Word-ul era plin de articolele vechi ale lui Sjolander.
   A oftat, tacuta.
   - Excelent! Și o mașina, te rog...
   I-a intins formularul semnat de Schyman.
   Tore l-a privit mirat.
   - Și de ce ai nevoie tocmai de un Volvo V70?
   - Ma gandesc sa jefuiesc o banca și am nevoie de un mijloc de transport discret.
   - Interesant, i-a raspuns barbatul și i-a intins cheile. Are rezervorul plin, te rog s-o aduci la fel.
   A revenit in redactie și a pus laptopul pe biroul reporterilor. A inceput prin a citi tot ce a gasit pe agentiile de știri și in documentele interne ale ziarului referitor la asasinarea politistului.
   - Annika, a spus Spike, punandu-i mana pe umar. Crezi c-ai putea sa scrii un articol real? „Cum am scapat din flacari"?
   A ridicat ochii. In jurul ei se adunase un grup de oameni.
   - E adevarat ca au aflat cine a pus focul? a intrebat-o reporterul de investigatii criminalistice Patrik Nilsson, in prezent singurul de la ziar, in afara de Berit, cu acest titlu.
   - Trebuie sa-mi completezi un raport despre pierderea laptopului, cat de repede, s-a bagat §i Eva-Britt Qvist, secretara de redactie, care fusese promovata la plimbat hartii la administrativ.
   Parea fericita, parca pentru prima oara in viata.
   Pana și fata cu piercinguri, care se ocupa de postul de radio cu toate reclamele alea, a ieșit din cuib și a venit sa se holbeze.
   - Adica, vreau sa zic... ce dracu'? Adica, saraca de tine...
   - In regula, a zis Annika și și-a impins scaunul in spate. Sunt bine, totul e in ordine. Va multumesc pentru interes, da' sunt cam ocupata.
   Nimeni nu s-a mișcat.
   - Trebuie sa-ti fie al dracu' de greu, a continuat fata cu piercinguri.
   - Hai, inapoi la treaba, le-a spus Spike destul de tare, iar ei au început sa se miște, boscorodind dezaprobator.
   - Cel tarziu luni vreau raportul, altfel ești buna de plata, i-a zis Eva-Britt Qvist peste umar.
   Spike a revenit langa ea.
   - N-am pus nimic in ziar, dar daca ești in stare sa scrii o relatare de la fata locului, avem gol la a unțpea.
   Annika și-a dres glasul.
   - Multumesc, da' nu. Schyman mi-a cerut sa scriu despre Julia Lindholm.
   - Excelent! „Exclusiv: Povestea secreta a politistei ucigașe".
   - Mmm... inca n-a fost gasita vinovata.
   - E doar o chestiune tehnica, i-a raspuns Spike și s-a indreptat spre biroul lui.
   A parasit paginile de știri și s-a logat la arhiva ei personala de mail. A inceput sa deschida pe rand note și documente de cativa ani. Unele erau atat de vechi, incat le uitase.
   Și, dintr-o data, a inteles: Asta-i tot ce mi-a ramas. Restul s-a dus dracu' in flacari. Ce bine ca m-am gandit sa-mi pastrez arhiva pe Internet...
   Și-a dat parul din ochi și a cautat mai departe. Era pe aici, pe undeva. A gasit documentul, avea o singura pagina și l-a citit in diagonala.
   Nina Hoffman și Julia Lindholm crescusera la tara, în Sodermanland, fusesera colege de clasa dintr-a treia, amandoua erau bune la sport, câștigaseră campionatele regionale cativa ani la rand, cand una, cand cealalta. La 15 ani intrasera in organizatia locala de tineret a Partidului Social-Democrat și studiasera știintele sociale la școala din Duveholm, la fel ca Annika. Daca ar fi fost cu 1 an sau 2 mai mari, poate și le-ar fi amintit, dar la varsta aia 4 ani erau mult.
   Dupa terminarea liceului, Nina calatorise timp de 6 luni in Asia, iar Julia lucrase ca invatatoare la școala generala din Flen. La intoarcerea Ninei, facusera cerere ca sa intre in Academia de Politie și fusesera acceptate imediat. Lucrau deja de 5 ani ca politiste de proximitate in cartierul Katarina din Stockholm, atunci cand Annika le insotise pret de-o noapte.
   Fetele ii spusesera ca erau satule de atmosfera macho care domnea in sectia de politie. Atat iti trebuia, sa dai vreun semn de slabiciune, ca atunci erai terminata.
   Cam ca la noi, la ziar.
   A ieșit din arhiva de mailuri și a inceput sa citeasca articolele despre David Lindholm. Ferparurile erau pline de laude și admiratie, așa cum situatia o cerea. Doi ofiteri, mai ales, Christer Bure de la Politia din Sodermalm și profesorul Lagerback de la Academia de Politie i-au atras atentia. Il descriau de parca era Hristos revenit pe Pamant.
   A trecut și prin articolele care descriau importanta lui activitate in folosul societatii. Normal, era cazul celebru al dramei ostaticilor din Malmo, insotit de o fotografie in care David ieșea din gradinita tinandu-l de brat pe cel care luase ostaticii. Mai era și cazul mașinii de transportat valori: reușise să rezolve singur un caz major de jaf, in care fusesera impușcati și raniti doi bodyguarzi și recuperase intreaga suma.
   Avea convingerea ca tabloul lui David Lindholm nu era complet. Eroul care rezolvase atatea cazuri spectaculoase fusese omorat in pat, impușcat de sotie.
   Exista și un alt adevar. Probabil ca femeia a avut un motiv.
   A inchis laptopul cel vechi și s-a dus la Patrik Nilsson. Statea cu nasul aproape lipit de ecran și citea ceva cu multa atentie.
   - La ochelari te-ai gandit vreodata? l-a intrebat, in timp ce se așeza pe scaunul lui Berit.
   - Brigada de criminalistica a perchezitionat o ferma din Sodermanland, in incercarea de a-l gasi pe baiat, i-a raspuns Patrik, concentrat asupra ecranului. Se pare ca a petrecut catva timp la fata locului saptamana trecuta.
   - Vreau sa sper ca n-ai de gand sa scrii despre asta.
   Barbatul și-a ridicat ochii, surprins.
   - Ba da, bineinteles.
   - „Se pare ca a petrecut catva timp la fata locului saptamana trecuta" e jargon politienesc. Orice om normal ar spune „e posibil sa fi fost acolo". Pe ce se bazeaza?
   Patrik a citit mai departe.
   - Au gasit dovezi in sprijinul ideii. Nu spune ce. Trebuie sa verific cu sursa mea.
   - Ceva care sa sugereze prezenta unui copil, a spus Annika rar. Carti de benzi desenate impraștiate pe jos? Acadele pe jumatate mancate, in coșul de gunoi? O cădiță plina cu apa calduta, spuma de șampon și rațe de cauciuc?
   Patrik rodea varful unui pix.
   - Sau urme de picioare de marimea potrivita in groapa cu nisip.
   - Merg pe varianta coșului de gunoi. Daca cineva arunca ceva la coș, poti spune cu foarte mare precizie cand a fost acolo.
   - Cum adica?
   - Ștampilele de valabilitate. Orice familie cu copii cumpara și bea lapte. Cutiile de lapte au inscrisa o data.
   - Dar gunoiul se arunca.
   - Nu atat de des pe cat crezi. Consiliul local din Katrineholm colecteaza gunoiul o data la doua saptamani. Sau, poti cere sa ti se ia gunoiul doar vara, deși gunoierii sunt de treaba și-l aduna oricum.
   Patrik a ridicat o spranceana.
   - Am fost reporter local la Katrineholm Courier, i-a răspuns Annika. Am scris mii de articole despre colectarea gunoiului de la fermele dintre Floda și Granhed.
   Colegul ei s-a lasat pe spatarul scaunului și și-a încrucișat bratele pe piept.
   - De unde știi unde-i casa de vacanta a politistei criminale?
   - Mi-a spus Nina, a raspuns Annika ridicandu-se. Nu știu exact care casa e, da' am o idee vaga. E pe langa Floda, pe un drum care se cheama Stottastnvagen.
   - Nu apare in Registrul de Proprietati.
   - Ba da, da' nu sub numele ei. Cred c-au inchiriat casa. A zis ceva politia despre arma crimei?
   Patrik a negat din cap, din nou cu privirea in calculator.
   - Da' despre Alexander, cand a fost vazut in viata ultima oara?
   - Cum adica?
   - Despre David a aparut ceva? Ai auzit vreo barfa, ceva?
   - Ce urmarești, de fapt? a intrebat-o Patrik banuitor.
   - Am facut asupra lui toate verificarile de rutina? Bani, afaceri, proprietati, mașini, licente TV, impozite?
   - Nu, da'...
   - N-ai de unde sa știi, i-a raspuns Annika. Poate ne da vreo idee despre felul in care e de fapt, fara aura aia, orice pista sau explicatie, de unde sa deducem ce-a facut-o pe nevasta-sa s-o ia razna așa....
   - N-o sa gasești chestii din astea in arhiva, i-a raspuns Patrik și s-a intors la ecranul lui.
   Deodata, Annikai i s-a aprins un beculet.
   - Comitetul de personal al Politiei Nationale, a zis. A cautat cineva acolo?
   Patrik a facut o fata lunga.
   - Ca sa vedem daca exista vreo plangere impotriva lui.
   - De parca le-ar face publice, i-a raspuns el, imbufnat.
   - Le poti controla intreaga activitate. Te duci acolo, ii ceri functionarului și primești informatiile.
   - Intotdeauna asemenea chestii sunt ingropate.
   Annika a deschis laptopul și a dat o cautare in Registrul national de stare civila pentru Lindholm, David, Stockholm. Și-a notat data de naștere și CNP-ul, apoi și-a aruncat geanta pe umar și a ieșit.

   Intrarea in Comitetul Politiei Nationale se facea prin ușa principala de la sediul politiei, pe Polhemsgatan, in complexul construit in anii '70, cu fatada placata in piatra maro. Taxiul a lasat-o langa o parcare de motociclete, arhiplina. Annika s-a strecurat spre ușă și a ajuns la receptie.
   - Vreau sa verific o informatie la biroul de personal, a spus, fara sa se prezinte sau fara sa arate vreun act: venise sa vada un document public, in calitate de cetatean interesat.
   - Aveti programare? a intrebat-o barbatul de la ghișeu; era tanar, avea o claie mare de par și ochelari cu rame groase.
   Annika s-a mutat de pe un picior pe altul.
   - N-am nevoie de programare. Vreau sa verific daca exista vreo posibila plangere.
   Barbatul a oftat și a ridicat receptorul. S-a intors cu spatele și a șoptit ceva in telefon.
   - Vine imediat, i-a spus Annikai și s-a intors la jocul de Sudoku.
   Annika a privit prin ușa intredeschisa, spre parc.
   - Cu ce pot sa va ajut?
   In fata ei se afla un barbat mai in varsta, cu barba, imbracat cu o jacheta; clipea amabil din ochi. S-a trezit fara cuvinte, apoi și-a amintit de ce era acolo.
   - Aș vrea sa știu daca un anume ofiter de politie a fost pus vreodata sub urmarire penala pentru activitate infractionala.
   - Exista vreun temei sa credeti așa ceva?
   - Întotdeauna.
   - Pe aici, va rog.
   Au patruns printr-o ușă de sticla, au luat liftul și bărbatul a apasat pe butonul pentru etajul 11.
   - Aveti CNP-ul persoanei in cauza?
   Annika a incuviintat din cap.
   Liftul s-a oprit cu un zgomot ușor, iar Annikai i s-a dus stomacul in gat. L-a urmat prin complexul politiei, pe coridoare intortocheate, pana au ajuns intr-o incapere mica și inghesuita, dar care avea, ca beneficiu, o vedere incantatoare spre parc.
   I-a intins carnetelul cu data de naștere și CNP-ul, iar barbatul a introdus datele in calculator.
   - Pastrati toate datele referitoare la ofiterii de politie acuzati de diverse infractiuni? a intrebat ea in timp ce calculatorul rontaia printre informatii.
   - Nu toate. Doar din 1987 incoace. Datele mai vechi se pastreaza la Centrul Administrativ al comitatului. Pe care dintre rapoarte vreti sa le vedeti?
   Pe care dintre rapoarte?
   I-a stat inima in loc.
   - Exista mai multe?
   Barbatul s-a uitat la ecran.
   - Doua.
   - Ambele.
   - Trebuie sa vad mai intai daca nu sunt confidentiale. Puteti reveni luni?
   Annika s-a aplecat peste birou ca sa se uite la ecran, dar era intors in așa fel, incat nu putea vedea nimic.
   - Nu puteti sa verificati acum? Va rog?
   Functionarul a privit ecranul cu ceva mai multa atentie.
   - Interesante cazuri. E drept ca-s de multa vreme, da' subiectul a devenit foarte interesant acum, deși nu din vina lui.
   A zambit și a privit-o peste umar.
   - Avocatul nostru e aici azi și dosarele sunt in arhiva. Le aduc și o sa vad daca le poate verifica in acest moment.
   A disparut in labirintul de coridoare.
   Annika a rezistat tentatiei de a se uita in calculator.
   S-a dus la fereastra, admirand parcul Kronoberg. Vechiul lor apartament era pe Hantverkargatan, la doua strazi de acolo. Pe vremuri, trecea zilnic prin fata acelei cladiri cu Ellen §i Kalle, fie ploaie, soare sau zapada. Se lupta pe pantele abrupte ca sa-i duca pe copii la locul de joaca de langa statia de pompieri și mereu sfarșea in parc pe o banca tare, de lemn, inconjurata de mame care-și beau cafe-latte-ul și care, galagioase, se intreceau in relatari despre cat de greu era sa construiești o casa in Franta și ce complicat era sa ajungi pana acolo.
   Și-a dat frau liber gandurilor. La drept vorbind, nici în oraș nu se simtise nemaipomenit de bine, dar cel putin acolo vecinii nu ii dadusera foc la casa.
   - N-a durat mult.
   Functionarul a reaparut, desfacandu-§i nasturii de la jacheta.
   - Nimic confidential in rapoartele astea. Poftim, i-a spus și i le-a intins.
   A trecut rapid prin ele și a simtit cum îi creștea nivelul adrenalinei.
   - Multumesc foarte mult, a spus și s-a grabit spre lifturi.

   Paginile 6-7
   Kvallspressen - editia de Stockholm
Sambata, 5 iunie
   POLITIA IL CAUTA PE ALEXANDER
   • Aria cautarilor este extinsa
   • Armata ajuta la cautari
   • Padurea a fost cercetata aseara de Patrik Nillson
   Kvallspressen (Sodermanland). Eforturi din ce în ce mai disperate de a-l gasi pe Alexander Lindholm, baiatul de patru ani, disparut.
   „Suntem aproape de unele rezultate", ne-a declarat o sursa din politie.
   Este deja o chestiune de ore, nu de zile.
   Baietelul disparut trebuie gasit pana sambata; în caz contrar, sperantele de a-l gasi în viata scad vertiginos.
   O cautare intensa pentru gasirea lui Alexander are loc în mijlocul unui peisaj idilic, în apropierea unei case de vacanta, numita Bjorkbacken, în adancurile padurii Sodermanland. Foșnetul calm al copacilor este acoperit doar din cand în cand de strigatele echipelor de cautare.
   Politia a confirmat ca baiatul a fost aici, în preajma casei de vacanta, folosita de Julia Lindholm, care se afla de cateva zile în arestul politiei.
   „Aceste date se bazeaza, probabil, pe resturi gasite în tomberoanele de gunoi“, a declarat pentru Kvallspressen o sursa bine informata. „Cutiile de lapte sunt întotdeauna o sursa importanta de informatii pentru astfel de cercetari, pentru ca familiile cu copii cumpara lapte. Folosind datele de expirare de pe cutii, politia poate confirma prezenta copilului în acest loc. În zona Katrineholm, gunoiul este ridicat la doua saptamani, ceea ce ar putea ușura munca politiei."
   Se pare, de asemenea, ca politia a gasit urme mici de pași în noroiul din jurul casei, ceea ce înseamna ca baiatul a fost la cabana înainte de ploaia torentiala de marti.
   Ofiterii din Sodermanland au extins cautarile și în districtul învecinat. Ieri i s-a alaturat echipei de cercetare și un helicopter echipat cu o camera cu infraroșu.
   „Aceasta va functiona, însa, atata vreme cat baiatul este în viata", ne-a declarat o sursa din echipa. „Daca e decedat, corpul lui va avea aceeași temperatura cu mediul înconjurator."
   Credeti ca este încă in viata?
  „Faptul ca am hotarat sa folosim o camera cu infraroșu înseamna ca banuim ca traiește și ca e doar disparut."
   De azi, sambata, armata se alatura cercetarilor. Vor fi prezenti militari ai Regimentului P4 Skaraborg, din Skovde.
   Avem indicii din partea Brigazii Nationale de Criminalistica, conform carora dovezile care o încrimineaza pe Julia Lindholm devin din ce în ce mai numeroase. Se pare ca va fi pusa oficial sub acuzare în curand. Audierile ar putea avea loc la sfarșitul acestei saptamani, sau cel tarziu luni.
   Analizele politiei sugereaza ca sunt foarte aproape de o rezolvare a cazului.
   „Firește, încă speram sa gasim baiatul în viata.“
   Orice informatie referitoare la disparitia lui Alexander Lindholm, în varsta de 4 ani, trebuie transmisa Brigazii Nationale de Criminalistica sau celei mai apropiate sectii de politie.

Sambata, 5 iunie

   Nina trecea prin coridorul lung de sticla care era, de fapt, intrarea principala de la sediul central al Politiei, de pe Kungsholmen.
   Deși lucrase aproape 10 ani acolo, folosise foarte rar acea intrare. Atat peretii, cat și acoperișul din sticla, care avea o panta lina, ii dadeau un sentiment ciudat - se simtea captiva și expusa in același timp și, in mod bizar, vinovata.
   A grabit pasul.
   Barbatul de la receptie a facut-o sa aștepte aproape un minut intreg inainte sa binevoiasca s-o bage in seama.
   Era in civil și și-a dat seama ca omul o confundase cu un cetatean obișnuit, eventual pus pe harta.
   - Am venit ca s-o vad pe Julia Lindholm, i-a spus, aratandu-i insigna.
   Ochii barbatului s-au ingustat; a strans din buze, intr-o grimasa dura. Putea sa mai aiba 301 oameni arestati, omul știa exact cine era Julia.
   - Lindholm e la izolare. Nu se pune problema de vizitatori.
   Nina și-a ridicat ușor barbia și a facut tot posibilul ca privirea sa-i fie taioasa atunci cand ii vorbea politistului.
   - Evident, nu-i vorba de o vizita obișnuita, ci de un interogatoriu neoficial. Am crezut c-a fost aprobat.
   Omul a privit-o sceptic, i-a luat insigna și a disparut intr-un birou.
   Zece minute a trebuit sa aștepte la ghișeu.
   Plec. M-am saturat. Julia, n-am cum sa te ajut...
   - Nina Hoffman?
   O gardiana a aparut la ușa care ducea in complex.
   - Inainte sa intrati, trebuie sa va lasati haina, lucrurile de strada și mobilul in vestiar. Pe aici.
   Și-a lasat șalul, jacheta și geanta intr-un vestiar din stanga receptiei. A primit o insigna, care trebuia purtata la loc vizibil pe perioada prezentei in inchisoare, apoi a intrat.
   A urmat-o pe femeie pe un culoar care dadea intr-un hol, in fata unor lifturi vopsite intr-un albastru tipator.
   - Nu mergem intr-una dintre salile de vorbitor?
   - Ordinul e sa va duc in celula Juliei Lindholm, la sectia de femei, a raspuns gardiana și a agitat un inel cu chei prinse de un lant lung.
   Nina n-a raspuns. Nu mai fusese in inchisoarea Kronoberg.
   A intrat in lift și femeia a apasat un buton. A fost o scurta pauza inainte ca ma§inaria sa se puna in mișcare și Nina a privit in sus, spre una dintre camerele de supraveghere.
   - Lifturile sunt supravegheate. Orice mișcare din clădire e controlata de la distanta.
   S-au oprit la etajul al treilea. Nina a dat sa iasa, dar femeia a oprit-o.
   - Aici se termina jurisdictia politiei. Avem nevoie de autorizatie pentru a merge in inchisoarea propriu-zisa.
   Cateva secunde mai tarziu, liftul s-a pus din nou in mișcare.
   Au coborat la etajul al șaselea și au trecut prin trei uși incuiate, inainte de a ajunge la una dintre sectiunile securizate.
   - Stati putin, sa-i facem loc caruciorului cu mancare, a zis gardiana.
   A privit in lungul unui culoar intins, cu linoleum cenușiu, care sfarșea in fata unei ferestre zabrelite. Soarele de afara §i tuburile de neon din tavan aruncau umbre pe jos. De-a lungul peretilor se inșirau uși verzi, fiecare cu o notita despre ocupantul celulei, restrictii, numarul cazului. Fiecare ușă avea o vizeta și incuietori solide. A auzit pe cineva tușind in spatele celei mai apropiate uși.
   - E plin?
   - Glumiti?
   Pe langa ei au trecut doi barbati cu un carucior plin de tavi.
   Gardiana a ajuns la capatul coridorului și a descuiat una dintre uși, folosindu-se de cheile zornaitoare.
   - Julia Lindholm, aveti un vizitator.
   Nina a tras aer adanc in piept inainte de a intra. Gura i se uscase, peretii o strangeau.
   E total inuman! Cum te pot trata in halul asta?
   Julia statea pe un birou fixat in perete și privea cerul prin ferestruica. Purta uniforma regulamentara a inchisorii, verde cu gri, își tinea genunchii stranși la piept și se legana inainte și inapoi. Degetele de la picioare i se mișcau frenetic inauntrul unor ciorapi groși. Parul ii era prins intr-un coc blond, in varful capului. Nu parea ca observase ca intrase cineva.
   - Julia, i-a spus Nina incet, ca sa n-o sperie, eu sunt.
   Ușa s-a inchis in urma Ninei. N-avea clanta pe dinauntru.
   Julia nu a reactionat la inceput, a continuat sa priveasca pe geam.
   Nina s-a uitat in jurul ei. Biroul era legat de un pat și el prins in perete. Lemnul era ingalbenit de atatea straturi de bait și plin de arsuri de tigara. Mai erau un scaun, doua rafturi mici și o chiuveta. Camera mirosea a fum de tigara statut.
   - Julia, a repetat ea, facand doi pași spre birou și punand cu grija mana pe umarul prietenei ei. Julia, ce faci?
   Julia s-a intors și fata i s-a luminat intr-un zambet.
   - Nina, ce draguta ești c-ai venit sa ma vezi! Ce cauti aici? a intrebat-o și și-a incolacit bratele in jurul gatului Ninei.
   Nina s-a desfacut din stransoare și a privit-o serioasa.
   Ochii ii erau injectati, iar iritatia de pe fata arata mai rau, dar cel putin parea conștienta.
   - Am vrut sa vad ce faci, i-a zis Nina. Cum te simti?
   Julia a ridicat din umeri și a sarit jos de pe birou. S-a dus la ușa și a pipait-o cu palmele.
   - Ce faci?
   Femeia s-a intors la birou, s-a așezat, apoi s-a ridicat și s-a așezat pe pat.
   - Julia, am auzit ca ti-ai dat demisia. De ce-ai facut-o?
   A privit-o surprinsa, apoi a inceput sa-și muște o unghie.
   - Trebuie sa cumpar lichid de curatat. Mi s-a terminat praful. Mai am din cubuletele alea, da' nu se dizolva niciodata ca lumea...
   Nina a simtit cum i se punea un nod in gat.
   - Cum te simti? Te pot ajuta cu ceva?
   Julia s-a ridicat din nou și s-a dus la ușă; și-a plimbat din nou mainile pe metalul verde.
   - Nina, chiar crezi c-ar trebui sa ne inscriem la Academia de Politie? a intrebat-o și glasul ii era plin de teama. N-ar fi mai bine sa mergem la Asistenta Sociala?
   Ceva nu e deloc in ordine.
   - Despre ce tot vorbești?
   Julia s-a ridicat de pe pat și a inceput sa bata din picioare, nerabdatoare; privirea ii fugise pe fereastra și s-a oprit pe zidul caramiziu din capatul curtii interioare.
   - David n-a venit inca acasa. In drum trebuia sa-l ia pe Alexander de la gradinita, da' gradinita s-a inchis deja de cateva ore bune.
   A privit-o pe Nina cu speranta.
   - Te-a sunat pe tine, cumva?
   Nina a deschis gura, dar n-a putut scoate niciun sunet. Lacrimile au inecat-o. A reușit sa se controleze cu greu.
   - Vino și stai jos, aici, langa mine, i-a spus, și a luat-o de mana. Hai, sa vorbim putin...
   A așezat-o pe pat, în fata ei, i-a luat obrajii in maini și a privit-o direct, in ochi.
   - Julia, a șoptit, unde-i Alexander?
   Cateva secunde lungi, fata i-a fost total confuza.
   - Nu-ti aduci aminte ce i s-a intamplat lui David? In dormitor? Iti amintești impușcatura?
   Ochii Juliei s-au intunecat. Parea ca privea ceva, exact deasupra capului Ninei. A scos un icnet și fața i s-a contorsionat.
   - Scoate-o de aici, a șoptit.
   - Pe cine?
   - Pe cealalta. E rea.
   Nina s-a intors și s-a uitat la perete. O detinuta mai veche își sapase initialele.
   - Adica, cealalta femeie? Cea care l-a luat pe Alexander?
   Trupul Juliei s-a scuturat și a incercat sa se elibereze; a lovit-o pe Nina cu bratul in nas. Fara niciun cuvant, s-a indreptat nesigura spre ușă; a inceput sa dea cu pumnii in ușă, apoi cu capul. Din gat ii ieșea un scancet mic.
   O, Doamne, ce-am facut?
   Din doi pași mari, Nina a fost langa ea și a apucat-o ferm de spate, pentru a o calma, dar imbratișarea a avut efectul contrar. Julia a inceput sa tipe; era un urlet furios, care a fost inabușit doar de incercarea de-a o mușca pe Nina.
   - Julia, am sa te intind pe pat, pe-o parte, i-a spus Nina și i-a intors mana la spate, apoi a impins-o pe pat, cu capul pe perna.
   Vizeta s-a deschis și gardiana a privit inauntru.
   - Are nevoie de un calmant, i-a zis Nina.
   Julia plangea isteric, tot trupul i se scutura. Nina o tinea strans, incercand s-o calmeze cu greutatea și caldura corpului ei.
   Cateva secunde mai tarziu, gardiana i-a strigat ca doctorii veneau.
   Incet, convulsiile s-au calmat și Julia statea intinsa.
   Tipetele s-au transformat intr-un planset plin de jale. A tacut in cele din urma, dar respira adanc, parca ramasese fara aer.
   - A fost vina mea, a șoptit. A fost vina mea.
   Nina l-a sunat pe Inspectorul Q in secunda in care a ieșit pe coridorul de sticla, dupa ce trecuse de receptie.
   - N-o puteti tine inchisa așa, nu intr-o celula de inchisoare, a zis direct, cand barbatul a raspuns la telefon. E in pragul unei psihoze și are nevoie de îngrijire psihiatrica.
   - Ce va face sa spuneti asta?
   - Vede lucruri. E evident ca are halucinatii.
   Mergea cu pași mari spre ieșire, dornica sa scape cat mai repede din tunelul de sticla.
   - Așadar, anchetatorul nostru neoficial s-a transformat în expert psihiatric? Ati reușit sa scoateti ceva de la ea?
   Nina a deschis ușa și a ieșit in pala de vant din strada.
   - A vorbit incoerent despre lucruri irelevante. A spus c-a uitat sa cumpere lichid de spalat, ca nu era sigura daca-i bine sa se inscrie in Academia de Politie. E confuza referitor la spatiu și timp și nu e conștienta de ceea ce s-a intamplat. M-a intrebat unde s-a dus David cu Alexander.
   - Vreo vorba despre cealalta femeie?
   - Mi-a spus ca e rea și mi-a cerut s-o scap de ea. Cred ca trebuie trimisa pentru cercetari conform paragrafului 7, imediat.
   - N-a spus nimic daca era vinovata sau nu?
   Nina a inspirat și a expirat de doua ori.
   - Poate nu am vorbit clar. Era atat de confuza, incat nu are habar unde se afla. Cand am incercat s-o intreb despre crima, a devenit extraordinar de agitata. A trebuit sa vina un doctor ca sa-i administreze un tranchilizant. Acum doarme.
   Inspectorul a oftat adanc.
   - Oricum, presupun ca-i un progres. Cu noi n-a vorbit deloc.
   - Niciun cuvant?
   - Niciun sunet.
   Nina s-a oprit și a privit in sus, la fatada cladirii, incercand sa-și imagineze pasarelele inconjurate de grilaje, unde-și luau prizonierii ratia zilnica de aer, timp de o ora.
   - Deci știati in ce hal e, dar nu mi-ati spus nimic inainte sa ma trimiteti s-o interoghez.
   - Stati așa. Refuza doar sa vorbeasca. Ceea ce nu-i deloc neobișnuit.
   - Daca vreti sa stati de vorba cu ea cat de cat inteligibil, trebuie tratata mai intai, a continuat Nina. N-am habar de detalii, dar oamenii au parte de experiente traumatice în fiecare zi și primesc tratament.
   - Intr-o lume ideala, i-a raspuns Q. O sa fie greu in cazul asta.
   A luat-o spre metrou.
   - De ce n-ar avea resurse și pentru cazul asta serviciul public de sanatate?
   - Aici nu-i vorba despre Serviciul public de sanatate, ci daca se vrea lucrul asta. Sa va explic: exista o anumita rezistenta in randul politiei - nu se dorește ca asasina lui David sa fie tratată cu manuși.
   Nina s-a oprit din mers.
   - Cu mănuși?
   - Daca totul merge conform planului, Julia va fi acuzata luni. Normal, e doar o formalitate, dar aș vrea sa fiti de fata. E posibil sa existe intrebari referitoare la arestarea ei și tribunalul va avea nevoie de clarificari.
   Doi adolescenti au trecut pe langa Nina, hlizindu-se, dar nici prin cap nu i-a trecut sa vorbeasca mai incet:
   - Stati, sa lamurim un lucru. Tot ce am facut a fost pentru Julia, nu pentru voi. Nu vreau sa ma amestecati mai mult.
   - Acum e vorba de gasirea baiatului.
   S-a leganat pe calcaie și pe varfuri.
   - Nu prea aveti o misiune ușoara. Aveti de ales - sau va faceti colegii fericiti, sau rezolvati crimele. Bafta!
   A inchis telefonul §i a coborat la metrou cu picioarele tremurande.
   Abia cand era pe scara rulanta și-a dat seama ce spusese.
   Crime, la plural.
   Presupun ca tu l-ai omorat și pe Alexander.
   S-a grabit spre peron.

   Copiii se aflau in sufrageria lui Berit, se uitau la un desen animat la televizor.
   Annika a pus ceștile și tacâmurile de la micul dejun in mașina de spalat vase, a șters masa și bufetul, apoi a scos din geanta copiile rapoartelor despre David Lindholm. S-a așezat la masa plianta și privirea i-a zburat pe fereastra, spre lac.
   Oamenii se purtau feroce unii cu altii. Avea omenirea asta vreo șansa, cand in jur era atata rau? Auzea personajele de la televizor tipand unul la celălalt și și-a acoperit urechile.
   Berit plecase acum cateva ore bune ca sa cumpere de mâncare pentru cina.
   De ce ma enerveaza atat de tare sa fiu singura? De ce sunt atat de neliniștită?
   A pus mana pe hartiile obtinute de la politie și s-a apucat sa le citeasca din nou.
   Primul caz se referea la un tanar, pe nume Tony Berglund. Plangerea fusese depusa de unul dintre medicii de la urgenta din spitalul Sodermalm. Dosarul continand descrierea leziunilor avea 3 pagini și era extrem de detaliat. In opinia doctorului, leziunile survenisera in urma unui atac prelungit și foarte violent, iar pacientul suferise 4 fracturi și o masiva hemoragie interna. În ambulanta, victima spusese ca fusese lovita de „un politai".
   Odata ajuns la urgenta, l-a descris pe politist ca fiind bine facut, blond, cu sprancene stufoase.
   Descrierea se potrivea foarte bine cu profilul lui David Lindholm.
   De fiecare data cand a fost interogat, Tony Berglund a relatat aceeași versiune a evenimentelor care avusesera loc pe Luntmakargatan. Se ducea, impreuna cu doi prieteni, sa se intalneasca cu o fata pe Frejgatan, langa biserica St. Ștefan, cand fusesera opriti de cinci tineri, care purtau șepci. Nu fusese vorba de niciun fel de violenta reala - imbranceli §i tipete. Imediat, dinspre școala Norra Real aparuse echipa de reactie rapida de la sectia de politie din Norrmalm, cu mașina scrâșnind din cauciucuri. Din mașină sarisera patru politiști, iar blondul cel mare conducea actiunea.
   - Tu ești Tony? îl întrebase acesta și când Tony ii raspunsese: „Ce mama dracului are asta de-a face cu tine?", a inceput atacul.
   Berglund n-a putut spune cat durase: își pierduse cunoștința când ii fusese spart pometul și se trezise abia in ambulanta. Descrierea ofiterului de politie fusese facuta in scris, pentru ca lui Tony ii fusese imobilizata mandibula. Nota botita se afla printre documente.
   Tanarul își schimbase povestea in timpul procesului.
   Foarte ciudat.
   În declaratia lui, David spunea ca la venirea politiei bataia era in toi și că interventia rapida ii salvase probabil viata lui Berglund. Cei doi prieteni care il insotisera pe Tony fusesera puși pe fuga de alti cativa politiști, așa că n-au putut confirma niciuna dintre afirmatiile tanarului.
   In schimb, ceilalti polițiști confirmasera declaratia lui David.
   Informatii ulterioare au scos la lumina faptul că Tony Berglund avea antecedente infractionale. Case de copii, școli de corectie, eliberare conditionata pentru infractiuni minore legate de droguri.
   Saracul copil, a gandit Annika.
   A pus deoparte notele despre cazul Berglund și a trecut la urmatorul raport.
   Un barbat, pe numele lui Timmo Koivisto (Chiar il chema Timmo? Se pare ca da.) era in drum spre o mica afacere cu amfetamina, in Ropsten. S-a oprit in Gara centrala ca sa faca un pipi; intrase la Barbati, cand ușa a fost data de perete și a intrat un barbat blond, înalt, in uniforma de politist. La inceput, Timmo a crezut ca era cineva imbracat in politist, dupa care barbatul l-a apucat de urechi și l-a intrebat: „Tu ești Timmo?" S-a speriat și a incercat sa se elibereze, dar barbatul a inceput sa-l dea cu capul de peretii imbracati in faianta. In continuare nu-și amintea nimic.
   Ambulanta fusese chemata de David Lindholm, care a spus ca gasise in toaleta un barbat ranit grav, in stare de inconștiență și că, probabil, ii salvase viata cu interventia sa rapida.
   Timmo Koivisto și-a mentinut varianta pana ce cazul a ajuns in instanta, unde s-a razgandit brusc.
   Detaliile legate de Timmo Koivisto au scos la iveala faptul ca era unul dintre copiii mai putin norocoși ai societății, cu o poveste similara cu cea a lui Tony Berglund.
   Trei sentinte scurte pentru trafic de droguri.
   E vinovat. El a facut-o. I-a batut pe gainarii ăștia mici pana n-au mai știu de ei, da' de ce? La ordinele cui?
   Annika s-a ridicat și s-a indreptat spre mașinăria electrică de facut cafea a lui Berit. Niciodata nu intelesese cum functionau sculele astea. Acasa avusese mereu o cafetiera frantuzeasca, in care puneai cafea și apa clocotita, apoi apasai un filtru și totul era gata. Aici trebuia sa pui apa in diverse recipiente, sa potrivești un filtru de hârtie în alt recipient, sa masori cafeaua, dupa care trebuia să aștepți o eternitate.
   S-a dus in sufragerie ca sa vada ce faceau copiii.
   - Buna! Va plac desenele animate?
   Ellen s-a aplecat intr-o parte.
   - Mami, stai in drum.
   S-a intors in bucatarie. Și-a trecut degetele peste rapoarte. A mai facut o incercare timida cu cafetiera, dar a renuntat.
   S-a gandit să-și instaleze calculatorul, dar n-a vrut sa-i ocupe masa de bucatarie a lui Berit cu lucrurile ei. A sunat in schimb la Informatii și a cerut numarul de telefon al lui Tony Berglund.
   - Aveti o adresa?
   Bineinteles ca n-avea.
   - Am 63 de nume in Stockholm și-n districtul de nord.
   - Da' Timmo Koivisto?
   - Din Norrtalje? Casa Vartuna? E singurul din tara. Am un numar de mobil. Vreti sa va conectez?
   Annika a raspuns ca da, iar conexiunea a intrat direct pe mesageria vocala. Barbatul, care vorbea cu un puternic accent finlandez, a explicat intr-o fraza lunga și complicată că se numea Timmo și ca urma sa sune înapoi imediat ce va avea timp. Le-a dorit tuturor pacea lui Dumnezeu și a spus că iubirea și iertarea lui Hristos e pentru toti, indiferent unde se afla pe pamant.
   A intrat semnalul sonor și Annika a ezitat.
   - Aaa, sun de la Kvallspressen. Ma numesc Annika Bengtzon. Aș vrea să știu dacă sunteți același Timmo Koivisto care a avut o ciocnire cam... neplacuta cu un ofiter de politie, acum 15 ani. Il cheama, sau, mai bine zis, il chema David Lindholm. Daca sunteti acel Timmo și daca vreti sa vorbiti despre ce s-a lntamplat cu atata vreme in urma, va rog sunati-ma.
   Și-a dat numarul de mobil și a închis.
   S-a ridicat de pe scaun și a privit spre drum. Inca nu se vedea Berit.
   S-a intors in bucatarie, și-a luat mobilul și a sunat-o pe Nina Hoffman.
   Aceasta a raspuns dupa al patrulea apel.
   - Te deranjez? a intrebat-o Annika.
   - Ce vrei?
   Dupa voce, părea obosita și trista.
   - Ma gandeam la David. Inteleg ca a fost acuzat de agresiune fizica, știu că a fost demult și că nu a fost gasit vinovat; ma intrebam dacă știi ceva mai multe despre cazurile astea.
   Liniște la capătul celălalt, dar știa ca Nina nu inchisese, pentru ca se auzea un zgomot slab de trafic.
   - De unde ai aflat toate astea? a intrebat-o Nina, intr-un tarziu.
   Deci știa.
   - De ce ma-ntrebi? E ciudat ca am aflat despre plangeri?
   Liniște.
   - Nu vreau sa discut despre așa ceva la telefon.
   Annika a privit spre sufragerie. Ar fi insemnat ca trebuia sa ia copiii cu ea.
   - Pot veni la pizzeria aia.
   - Nu. Acolo vin multi dintre colegii mei. Știi unde e Nytorgsgatan? E o cafenea pe coltul cu Bondegatan.

   Berit a intrat in bucatarie și a pus pe bufet trei pungi mari de la supermarketul ICA.
   - Dupa-masa o sa ploua. Norii stau atarnati de varful copacilor.
   - Știai ca David Lindholm a fost acuzat de agresiune fizica? a intrebat-o Annika. Și nu doar o data, ci de doua ori.
   Berit s-a sprijinit de bufet și s-a gândit cateva secunde.
   - Nu. A fost gasit vinovat?
   Annika s-a ridicat pentru a o ajuta sa goleasca pungile.
   - Normal ca nu. Primul incident a fost cu 20 de ani in urma, cand lucra la Brigada de reactie rapida, la Sectia din Norrmalm. Lucra cu un tip, Christer Bure, care era, se pare, unul dintre bunii lui prieteni.
   A deschis frigiderul și a băgat laptele și un pachet de pulpe de pui.
   - Conform acuzarii, David Lindholm i-a lovit și spart mandibula unui tanar, care a fost arestat in timpul unei incaierari de strada. Pe parcursul audierilor, tanarul s-a razgandit și și-a schimbat declaratia - a spus ca depusese plangerea impotriva lui David pentru a face greutati politiei și că, probabil, fusese lovit de unul dintre baietii cu care se batea, doar ca nu vazuse despre cine era vorba.
   - Ceea ce poate fi adevarat, i-a zis Berit.
   - Bineinteles. In celalalt caz, se spune ca David ar fi atacat un traficant de droguri intr-o toaleta la Gara Centrală și că l-ar fi dat cu capul de pereti atat de tare, incat omul s-a ales cu leziuni permanente, printre care viziune dubla și probleme de auz la urechea stanga.
   - Care ar putea fi rezultatul abuzului de droguri?
   - Sigur. Ciudat, insa, s-a întâmplat același lucru ca și în celalalt caz: tipul s-a razgandit atunci cand cazul a ajuns in instanta. A declarat ca l-a batut un alt drogat și ca a incercat sa-l acuze pe David pentru a crea probleme politiei.
   - Ce-a avut David de spus?
   - Exact ce au spus și victimele la tribunal: ca fusesera atacati de alti infractori și că au acuzat politia pentru a-i șifona imaginea.
   - Așa că David a ieșit curat?
   - Plângerile au fost retrase. Chiar daca ar fi fost gasit vinovat, și-ar fi putut pastra slujba. Comitetul luase deja decizia.
   Berit a dat din cap, pe ganduri.
   - E clar ca a fost o persoana controversata, da' populara de la bun inceput. De cand dateaza cea mai recenta plangere?
   - E de acum 18 ani.
   - Și de atunci s-a ferit de asemenea incidente?
   Annika impacheta pungile.
   - Deh, n-a fost acuzat niciodata. Unde le pun pe astea?
   Berit a aratat spre sertarul cel mai de jos.
   - Ai vazut ziarul? Publicam articolul tau despre Julia la pagina 12. E foarte bun.
   I-a intins Annikai ambele tabloide; femeia s-a așezat la masa din bucatarie. Atat Kvallspressen cât și ziarul concurentei aveau exact aceeași fotografie și același titlu pe pagina intai: UNDE SE AFLA ALEXANDER, BAIATUL DE PATRU ANI?
   Fotografia infatișa un baietel care zambea nesigur in aparat. Fundalul clasic te ducea cu gândul ca fotografia fusese facuta la gradinita. Deci așa arata baiatul care se nascuse la 6 luni după Ellen. Avea parul blond, ravașit, trasaturi fine și era dragut, aproape ca o fetita.
   Gulerul camașii se vedea putin, la baza fotografiei, probabil imbracat așa pentru a marca ocazia. Fotografia o neliniștea. Arăta atât de lipsit de aparare, atat de vulnerabil, iar titlul parca lasa sa se inteleaga ca era deja mort.
   Ce s-ar fi întâmplat daca Ellen sau Kalle erau dati disparuti?
   A trecut-o un fior; a deschis ziarul. Berit și-a pus ochelarii și s-a așezat lângă ea.
   Câtva timp, au citit in liniște. Desenele animate cu Moomin au fost inlocuite de Pingu, a carui tema muzicala se strecura pana in bucatarie. Vantul fluiera pe sub un geam.
   - Asta chiar ca nu inteleg, a zis Berit. Unde-a disparut baiatul? Daca maica-sa nu l-a ascuns, probabil ca l-a ucis, dar cand a avut timp s-o faca?
   Annika a deschis celalalt ziar, direct la paginile 6 și 7, care aveau, de obicei, știrile cele mai tari. Pe ambele se afla o fotografie, intinsa pe 10 coloane - o poiană cu o casuta roșie în mijloc, cu șarpanta alba și cu o pompă de apa in fata. Era o fotografie aeriana, lumina se filtra printre varfurile copacilor, spre obloanele albe și peste banda de protecție, pusa de politie.
   - POLITIA IL CAUTA IN CONTINUARE PE ALEXANDER, IN VARSTA DE 4 ANI, a citit Annika. Au același punct de vedere ca noi.
   Berit a oftat.
   - Tot nu pricep cum vine treaba. Daca mama a luat copilul, l-a dus la casa de vacanță și l-a omorât acolo, vrei sa-mi spui ca dupa aia s-a dus direct acasa? Sau ca a așteptat o zi-două? Și tatălui nu i s-a parut ciudat ca ea vine acasa fara copil?
   - Poate c-a mintit in legatura cu locul unde era copilul, a sugerat Annika, poate a zis că era la niște prieteni, sau poate cu bunicii.
   Berit a continuat sa citeasca.
   - Da' de ce sa te chinuiești atât sa-l ascunzi? Nici prin cap nu i-a trecut sa ascunda moartea barbatului.
   - Poate l-a trimis undeva, in strainatate, la niște rude mai indepartate, i-a raspuns Annika.
   Berit a clatinat din cap.
   - Ce fel de mama ar face un lucru ca asta?
   - Sau ce fel de persoana?
   - Poate s-a intamplat ceva cand l-a împușcat pe tată, a mai incercat Berit sa puna lucrurile cap la cap. Poate a planuit să-l omoare și să-i ascunda cadavrul. Ala-i telefonul tau care suna?
   Annika s-a indreptat și a ascultat. Da, era mobilul ei. A fugit la comoda de lângă ușă și a privit plictisita ecranul, in timp ce aparatul continua sa sune.
   - N-ai de gand sa raspunzi? a intrebat Berit și a mai dat o pagină.
   Annika a pus telefonul inapoi pe comoda - sălta și vibra și se lovea de lemn.
   - E Anne Snapphane. N-am absolut niciun chef să vorbesc cu ea.
   - Ooo, parca erati prietene.
   - Și eu am crezut la fel.
   Telefonul a tacut, dar dupa cateva secunde a reinceput sa sune și sa sara. Annika a gemut și l-a luat in mana.
   - Doamne! E mama. Trebuie sa-i raspund.
   A ieșit din casa și s-a oprit pe veranda.
   - Annika? a intrebat mama ei, cu o voce agitata. Annika, tu ești?
   S-a prăbușit pe o treapta și a lasat vantul sa-i fluture hainele.
    - Da, mama, ce faci?
   - Ți-a ars casa?
   Annika a strans din ochi și i-a acoperit cu o mana.
   - Da, mama, ne-a ars casa. N-a mai ramas nimic.
   - De ce n-ai sunat ca sa zici ceva? Ei? Am aflat la magazin, de la o colega de serviciu — unde ti-a fost mintea?
   A oftat in liniște.
   - Deh...
   - Chiar trebuie sa aflu astfel de lucruri ca pe barfe? Despre propriul copil? Ai cumva idee cum m-am simtit in fata lor?
   S-a abtinut cu greu sa nu rada.
   - Vrei sa zici ca trebuie sa-mi para rau de tine?
   - Nu fi obraznica! Iti dai seama cat m-am simtit de insultata cand mi s-a aruncat in fata așa ceva? Ca și cum habar nu am ce se intampla cu propriul meu copil.
   - Acum știi, da?
   - Cred in continuare ca...
   - Acum, ca vorbești cu mine la telefon, poti sa ma intrebi cum ne simtim, i-a raspuns Annika, ridicandu-se in picioare. Și poti sa ma intrebi ce s-a intamplat de fapt. Poate vrei chiar sa ne dai o mana de ajutor, sa stam undeva, sau sa ai grija de copii, sau niște bani, poate...
   A venit randul mamei ei sa rada.
   - Aștepti bani de la mine, cand se pare ca trebuie sa ma pensionez pe caz de boala? Asistenta sociala imi controleaza deja dosarul. Trebuie sa merg la spital o data pe saptamana, da' probabil ca asta nu-i important pentru cineva care traiește la Stockholm.
   - La revedere, mama.
   A incheiat convorbirea; in liniștea din jur auzea cum inima i-o luase razna.
   Berit a ieșit pe veranda cu câte o ceașcă de cafea în fiecare mana.
   - Vrei cafea?
   A luat-o și i-a multumit din priviri.
   - Exista vreo posibilitate de a-ti schimba parintii?
   Berit a zambit.
   - Nu fi atat de dura. Face ce poate.
   S-a așezat din nou pe treapta.
   - Se gândește numai la ea. Orice mi s-ar intampla, ea e cea mai importanta.
   - E un om mic, cu un cadru de referinta ingust. N-are capacitatea de a-i vedea pe cei din jur așa cum sunt și nici macar nu-și da seama de asta.
   Ochii Annikai s-au umplut de lacrimi.
   - De ce nu pot și eu sa am o mama la fel ca toata lumea? O mama care sa ma sprijine și să ma ajute, careia sa-i pese?
   Berit s-a așezat langa ea.
   - Nu toata lumea are o astfel de mama. Multi nici n-au mama. Cred ca-i mai bine sa intelegi ca n-o poti schimba. N-o sa fie niciodata așa cum iti dorești tu. Trebuie s-o accepti așa cum e și, la fel, ea trebuie sa te accepte pe tine.
   Au mai stat, tacute, o vreme, privind spre padure.
   Vântul se intetise și brazii se aplecau. Annika și-a privit ceasul.
   - E in regula daca las copiii cu tine și ma duc în oraș? Ma intalnesc din nou cu Nina Hoffman.
   Berit a aprobat din cap.
   - Nu-mi iese din minte chestia asta cu copilul disparut. Toata povestea e deosebit de ciudata.
   - Oricine poate s-o ia razna, a zis Annika. Cand totul se duce dracului, oamenii sunt in stare de absolut orice.
   Berit a privit-o, ganditoare.
   - Nu-s de acord. Nu oricine își poate omori copilul. Trebuie sa-ti lipseasca ceva pentru un gest ca asta, ca un fel de bariera interna, care nu-i acolo.
   Annika a privit apa valurita și cenușie a lacului.
   - Nu sunt prea sigura.
   Un minut mai tarziu a inceput sa ploua.

   Nina Hoffman o aștepta la o masa murdara, in cafeneaua de pe Nytotgsgatan.
   N-a observat-o pe Annika intrând, pentru ca statea cu spatele la ușă și privea dusa, pe fereastra aburita. Avea parul prins intr-o coada de cal și purta o jacheta matlasata. Lumina ii cadea pe profil și nu lasa sa i se citeasca nimic pe fata. Își sprijinea barbia in mana și parea foarte absorbita.
   Annika a ocolit masa.
   - Buna!
   Nina s-a sculat și și-au dat mana.
   Annika s-a dus la bar.
   - O cafea, fara nimic.
   A revenit la masa. Era ora pranzului și cafeneaua incepea sa se umple. Din jachetele ude ale oamenilor ieșea miros de lână umeda.
   - Voiai sa știi ceva? Ceva referitor la presupusele acuzații impotriva lui David?
   Fara conversatie, așadar.
   Annika și-a ridicat geanta in poala și a căutat prin ea, scotand la iveala o punga cu bomboane și dosarul cu documentele obtinute de la politie.
   - Deci știi pentru ce a fost acuzat David? a întrebat-o și a bagat punga cu dulciuri inapoi.
   Ochii Ninei au scaparat.
   - Cum ai aflat?
   Annika a pus mainile pe masa.
   - Am fost la Comitetul politiei și am întrebat. De ce te surprinde?
   Nina a privit din nou pe fereastra.
   - Nu știam...
   A tăcut o vreme. Annika a așteptat. O femeie cu un căruș și-a facut loc pe langa ele, la masa de alaturi, dar Nina n-a reactionat. In cele din urma, s-a intors spre Annika, și-a tras scaunul mai aproape și s-a aplecat in fata.
   Avea cearcane negre.
   - N-am mai spus nimanui chestia asta pana acum, pentru ca nu mi-e clar ce inseamna. Pot sa am incredere in tine?
   - Nu scriu absolut nimic fara incuviintarea ta, știi doar. Ești sursa mea și identitatea iti e protejata prin constitutie.
   - Am fost mirata cand m-ai sunat, pentru ca eram convinsă ca plangerile alea vechi erau deja inmormantate și uitate.
   - Da' tu cum ai aflat de ele?
   Nina și-a strâns mai bine coada de cal.
   - Mi le-a aratat Julia. Ultima data cand ne-am intalnit, înainte de crima. A dat peste ele in arhiva lui David, jos în beci.
   Annika s-a abtinut sa scoata pixul și să-și ia notițe. O sa fac efortul sa-mi amintesc.
   - De ce ti le-a aratat?
   Nina a ezitat din nou.
   - Intotdeauna am incercat s-o sprijin pe Julia și de multe ori n-a fost ușor. Dar când lucrurile deveneau serioase, știa ca poate conta pe mine. Mi s-a parut ca era gata sa-l paraseasca. Nu mi-a spus niciodata nimic, am avut doar senzatia...
   S-a apropiat și mai mult de masă și a vorbit și mai încet.
   - Ai observat vreun politist venind incoace?
   Annika a privit-o cu atentie.
   - Trebuia?
   - Am ales locul asta pentru ca, de obicei, colegii mei nu vin aici. David se purta urat cu Julia de multe ori; și restul politiștilor fac la fel. Modul in care e tratata acum e ingrozitor. Indiferent de ce a facut sau nu, ei au hotarat ca-i vinovata. N-o sa aiba nicicum parte de un proces cinstit.
   Espressorul din spatele barului a inceput sa fasaie și să geamă; Nina a așteptat pana cand acesta s-a oprit.
   - Ai avut dreptate cand ai zis despre el ca vrea sa detina controlul. Julia trebuia sa se cenzureze mereu ori de cate ori era David prin preajma. Atunci nu putea fi niciodata total deschisă.
   - O bătea?
   Nina a negat din cap.
   - Niciodata. Nu era atat de prost. Dar o ameninta, chiar și când eram de fata. Ii zicea c-o sa-i faca viata un iad daca nu se ducea imediat acasa, lucruri de genul asta. Acum era drăguț și iubitor, o lua in brate și o saruta, chiar daca erau oameni de fata; in secunda urmatoare ii spunea lucruri atat de crude și dure, c-o pufnea plansul. Băga groaza în ea și după aia îi părea rau și-i cerea iertare. Julia nu-i o persoana puternica. Nu-i putea tine piept niciodata. Treaba a devenit și mai complicata cand a aflat c-o înșelase in mod repetat...
   Storcatorul de fructe a pornit cu zgomot și Annika și-a mutat scaunul, iritata, cand femeia cu caruciorul a vrut să-și duca la baie copilul.
   - În mod repetat?
   Nina a așteptat pana ce femeia și-a facut loc prin spatele lor.
   - Nu știu cum sa-ti spun ca sa intelegi, a zis in cele din urma. David era un fustangiu recunoscut inainte s-o cunoasca pe Julia. La sectie se mai vorbește de escapadele lui - bine, Christer Bureși echipa lui tin barfele in viata. Mai ales pentru ca asta ar dovedi cat de populari erau și ei la vremea lor. Totul s-a terminat cand a aparut Julia in peisaj. Cel putin, povestitul in public despre cuceririle lui, iar baietii n-au fost deloc multumiti.
   - Și-au pierdut taurul comunal care-i reprezenta.
   - În exterior, cel puțin, da' numai pentru o vreme. Probabil ca a continuat cu aventurile in tot acest timp, dar Julia nu s-a prins decat cativa ani mai tarziu. Una dintre femei a sunat-o acasă și i-a spus ca pe ea o iubea David, ca ar trebui sa inteleaga și să-i redea libertatea. Asta a fost chiar după nașterea lui Alexander.
   - Iisuse!
   - A gasit o scrisoare adresata lui David, in care era ecografia unui foetus. „Am omorat-o pe fiica noastra. O chema Maja. Acum e randul tau“, scria acolo. Am crezut ca asta o s-o trezeasca.
   - Și ce-a facut?
   - Banuiesc ca a incercat sa vorbeasca cu el, dar nu sunt sigura. Nu era prea ușor sa tii legatura cu ea. Cariera lui David era destul de neconventionala. Cateodata era trimis in strainatate. Odata au stat 6 luni pe undeva langa Malaga.
   - La Malaga?
   - În sudul Spaniei. Casa era in Estepona, chiar la est de Gibraltar. Am fost in vizita. Julia arata ca o stafie. Zicea ca totul e-n ordine, da' sunt convinsa ca mintea.
   În cafenea s-a revarsat o gașcă de adolescenti, imbrancindu-se și tipand. Mamele care-și sorbeau cafe-latte-ul s-au incruntat.
   - Lucrurile s-au complicat rau de tot dupa ce-a aparut Alexander, a continuat Nina, ignorandu-i pe baieti. S-a nascut prematur, Julia a facut o depresie postnatala și n-a reușit s-o depășească. Când s-a intors la munca, nu se putea apropia de cazuri cu copii, accidente de circulatie, copii abuzati, orice le-ar fi facut un rau cat de mic. Cam acum 2 ani, a fost trimisa în concediu medical - epuizare nervoasa. N-a mai lucrat deloc in ultimul an.
   Annika facea eforturi majore ca să-și structureze informatiile primite.
   A chinuit-o pana s-a imbolnavit. Era un fustangiu notoriu.
   Și unde se potrivesc în tot tabloul asta presupusele acuzații de comportament nepermis?
   - Pot sa ma intorc putin? a intrebat-o Annika. Poti sa-mi mai spui cate ceva despre Julia? Ce s-a intamplat cu ea cand l-a cunoscut pe David?
   Nina și-a dres glasul.
   - Eram o gașcă mică de fete, dupa ce am terminat Academia de Politie, da' Julia s-a cam retras. Și-a schimbat felul de a se imbraca, nu mai purta blugi. Eram active in Mișcarea Social-Democrata de tineret, dar, brusc, a inceput sa voteze cu Moderatii. Am stat de vorba cu ea, da' s-a terminat prost, era toata in lacrimi. La inceput, erau doar lucruri mici, așa...
   Annika a așteptat, tacuta.
   - Și treaba s-a inrautatit dupa nașterea lui Alexander? a întrebat când Nina n-a continuat.
   - Știam că ceva nu-i în ordine, dar nu mi-am dat seama cat de grav era pana in ultimele saptamani dinainte de crima. David era incredibil de gelos - l-am auzit cum a facut-o curvă și stricata. Cred c-a încuiat-o in apartament cel putin de 7 ori. Deja nu mai numara dățile. Odata a incuiat-o pret de o saptamana. Alta data, a dat-o afara pe scari, goala. I-a fost atat de frig, c-a trebuit dusa la spital. La urgenta le-a spus ca se ratacise la tara.
   - Și ai aflat despre toate astea atat de tarziu?
   - În ultimii ani, devenise teribil de fragila. Odata a fost internata pentru tratament psihiatric. Nu ma prea cauta, ma duceam eu s-o vad, când știam că David lucra sau când era în delegație. Într-una dintre vizitele astea, am gasit-o incuiata in casa. Abia atunci am inteles cat de grav era.
   - De ce n-a depus plangere?
   Nina a zâmbit ușor.
   - E atat de simplu, dupa tine. Am vrut s-o conving, i-am spus c-o sprijin pana la capat. Poate de-asta a inceput sa-i umble prin dosarele vechi și a găsit plângerile alea: era pregatita sa-l paraseasca.
   - Și aventurile? S-au oprit?
   - Nu, din contra. Situatia s-a inrautatit. Spre sfârșit, David și-a dat seama ca devenisera o complicatie. O tot ruga pe Julia sa-l ierte, spunea ca-i pare rau, dar astea erau lucruri pe care le spunea mereu...
   - Și ce crezi despre acuzatiile de comportament abuziv? Sunt reale?
   Nina a pufnit.
   - Da' tu ce crezi?
   - E foarte ciudat să se intample același lucru cu doi infractori nesemnificativi și cu exact aceleași rezultate.
   Nina a studiat-o in tacere, așa ca Annika a continuat:
   - Au fost bătuți foarte rau, iar cand au fost interogati, ambii au declarat ca David o făcuse, și-au mentinut declaratia până la proces, dar, odata ajunși acolo, s-au razgandit. Cazurile lor mai au unele puncte identice - de exemplu, cand David a stat de vorba cu ei și i-a intrebat cum ii cheama.
   Nina a privit spre fereastra aburita.
   - Și pe mine m-a mirat același lucru, a spus ea, încet. Posibilitatea ca ambii sa inventeze aceeași minciuna mi se pare foarte mica.
   A privit-o apoi pe Annika.
   - Nu scrii nimic din ce-am vorbit, nu-i așa?
   Annika s-a uitat atent la ochii ei obositi.
   - De ce mi-ai spus toate astea, daca nu vrei sa se afle?
   - În ceea ce mă privește, poti sa publici totul pe prima pagina, da' trebuie sa fie decizia Juliei. Nu-s convinsa ca vrea sa se afle tot ce-a indurat.
   S-a ridicat in picioare și s-a chinuit să-și imbrace haina de ploaie verde-inchis.
   - Poți folosi informatiile daca le mai confirmi dintr-o sursa. Dar vreau sa ma anunti intai.
   - Bineinteles.
   Nina Hoffman a ieșit fără să-și ia ramas-bun și fara sa priveasca in urma.
   Annika a ramas singura, cu cafeaua rece.
   Nina nu-l placuse pe David Lindholm. Se vedea limpede. Era de inteles daca tot ce-i povestise era adevarat.
   Trebuie sa fie groaznic sa-ti vezi cea mai buna prietena atrasa intr-o relatie distructiva și să nu poti face nimic. Trebuie sa fie infiorator să știi atâtea lucruri, sa le tii in tine și pe urmă să citești tone de gunoi despre ce erou nemaipomenit a fost.
   Și-a strans lucrurile și a ieșit la mașină - iar parcase într-un loc nepermis pe Bondegatan, dar de data asta nu luase amenda. Tot era ceva.
   Tocmai pornise motorul cand i-a sunat mobilul. A oftat, a ezitat, apoi a cautat pana in fundul gentii. Era un numar necunoscut. A raspuns, totuși.
   - Annika Bengtzon? Sunt Timmo. M-ati sunat.
   Timmo? Barbatul batut?
   - Buna! Multumesc ca m-ati sunat inapoi. Vreti sa ne întâlnim ca sa stam de vorba?
   - Despre David Lindholm? Cu mare placere. Ii datorez totul acelui om.

Duminica, 6 iunie

   Nina a lasat mașina sa alunece incet pe podul Djurgard.
   Andersson statea alaturi, se uita imbufnat pe geam; privirea ii aluneca peste multimea uda, care se inghesuia spre muzeul in aer liber de la Skansen pentru a sarbatori Ziua Nationala.
   - Niciunuia din ăștia nu-i pasa nici cat negru sub unghie de Suedia, a spus el. Se baga in fata ca sa se vada la televizor și sa se holbeze la Familia Regala.
   Nina a strans din dinti. Rabdare, rabdare.
  Cand a ajuns la munca, ploaia se mai rarise, dar s-a intetit din nou. La un moment dat, ploua atat de tare, incat aproape ca nu avea vizibilitate deloc. Vantul puternic o obliga sa tina volanul foarte strans.
   N-o sa supravietuiasca pe o vreme ca asta. Probabil ca-i mort deja, daca a stat afara de joi.
   A franat la intersectia cu strada Langa. O femeie in varsta, pe bicicleta, fusese lovită de o mașină; statea pe marginea trotuarului și-și tinea glezna stanga cu mana.
   Șoferul stătea în mașină, arăta stingherit și plictisit, în același timp. A deschis portiera, dar s-a oprit inainte de a cobori.
   - N-am de gand sa ma fac fleașca de una singura. Tu vorbești cu șoferul și eu cu babuta.
   - Dumnezeule, chiar n-aveam nevoie de o zi de căcat ca asta, a spus Andersson și a ieșit in ploaia torentiala.
   Inca de dimineata era in toane extrem de proaste, de la ședința de schimbare de tură de la 6 și jumatate. Erau numai 6 politiști și un șef. Toti ceilalti fusesera chemati la Operatiuni Speciale, ca de obicei de Ziua Natională, sau la comemorarea mortii lui Carol al Xll-lea, sau cine știe ce altă zi importanta.
   - Deci, cum s-a întâmplat? a întrebat Nina, in timp ce s-a lăsat pe vine langa femeia care purta un poncho, cu o gluga facuta dintr-un material impermeabil; oricum, ploaia o facuse ciuciulete. Plangea.
   - Ma doare piciorul, a spus și a arătat spre glezna.
   Piciorul femeii statea intr-un unghi ciudat. Nina și-a dat seama ca era rupt.
   - Trebuie sa va ducem la spital imediat. O sa va puna in ghips și, oricum, nu puteti sta aici, in ploaie. O sa raciti.
   A chemat dispeceratul prin radio și a cerut o ambulanță la intersectia intre Djurgardsvagen și strada Langa.
   - Mergea ca un nebun, i-a spus femeia, aratand spre șofer. Eu mergeam frumos, cu grijă și el a venit din spate și m-a lovit.
   Nina a luat-o de braț și i-a zambit.
   - Nu va faceti griji. O sa ne lamurim. Acum e important sa va vada un doctor.
   Andersson a venit spre ea, avea in mana etilotestul în care suflase șoferul.
   - Se pare ca cineva a inceput sa sarbatoreasca Ziua Nationala la pranz.
   - Îl ducem pentru testari complete, a raspuns Nina, in timp ce ambulanta venea prin ploaie.
   Dupa ce femeia a fost data in grija medicilor de la ambulanta, Andersson l-a bagat pe șoferul beat, suspectat de accident, pe scaunul din spate dreapta al mașinii, apoi și-a dat scaunul in spate, pentru ca acesta sa nu aiba loc de vreo manevra.
   - Baba aia facea slalom pe toata șoseaua. N-aveai cum să n-o lovești.
   Ma-ntreb daca l-au gasit.
   În timpul ședintei de dimineata, cand li se spusese cine unde mergea și cu ce mașină, trecusera și prin raportul de persoane disparate. Cautarea fiului lui David trebuia sa reinceapa azi-dimineata la ora 6, dar se amana putin, sa vedem daca se mai potolește ploaia...
   - În locul tau, mi-aș tine nenorocita aia de gura pana aș pune mana pe un avocat al dracu' de bun, a zis Andersson.
   Nina și-a privit ceasul. Tura lor se termina intr-o ora și toata ziua nu reușisera sa se intoarca la sectie.
   Drumul inapoi a durat o eternitate. Nina a intrat direct în garaj, apoi l-a dus pe șoferul beat la ofiterul de serviciu, unde a mai fost pus sa sufle de doua ori in etilotest, cu același rezultat: 0,8 la mie.
   - Nu-i prea grav, a spus șoferul, ușurat.
   - Puteai sa omori pe cineva, i-a zis Nina. Nu se știe dacă glezna femeii poate fi pusa la loc. Daca i-ai stricat toata viata?
   Barbatul a privit-o furios.
   - Ma duc sa-mi scriu raportul, i-a spus lui Pelle Sisulu, ofiterul de serviciu și l-a lasat pe betiv in plata lui.
   Se simțea sfârșită, deși tura lor fusese relativ calma. Toata ziua ii statusera lacrimile in gat. Ce bine ar fi sa aiba cateva zile libere.
   A completat rapid raportul și a parasit aplicatia.
   In drum spre vestiar, s-a oprit la biroul ofiterului de serviciu. Betivul nu mai era acolo.
   Pelle Sisulu avea vreo 40 de ani și lucrase la aceeași secție de când îl știa Nina.
   - Ceva special de raportat? a intrebat-o.
   Femeia s-a mutat de pe un picior pe celalalt.
   - Nu, nu prea. Cateva accidente rutiere, raniri ușoare și betivul asta... S-a mai intamplat ceva cu cautarea? Vreau sa zic, cautarea lui Alexander.
   Fusese gata sa zica „baiatul Juliei".
   Sisulu a ridicat capul.
   Cred c-a fost primul politist negru din toata Suedia.
   - S-a intrerupt pentru azi. Vizibilitate scazuta. Elicopterul nu s-a putut ridica, a zis și s-a întors la ecranul lui.
   - Da' căutările la sol? Pe alea puteau sa le continue, nu?
   - Evident că niște ofiteri de la politia locala sunt prin tufișuri și cauta prin noroi, da' de la noi nu-i nimeni acolo.
   - Trebuie sa fie echipa de la politia din Valla, a zis Nina.
   A privit-o intrebator.
   - Julia e de prin locurile alea. Tatăl ei e președintele asociatiei oamenilor de afaceri locali.
   - Tare m-aș mira sa gaseasca ceva.
   S-a indreptat spre fundul sectiei, care era pustiu. Culoarul spre vestiare era intunecat și neprietenos. Sistemul de ventilatie bazaia incet, ridicand praful de pe linoleumul cenușiu. Simtea miros de gunoi venind de la stația de reciclare din vecini.
   Și-a desfacut tunica și vesta antiglont, a scos un oftat adânc. Își amintea prima data cand venise aici, cat era de emotionata și incordata. Aici își facusera practica, in al patrulea semestru - se chema „studiu de orientare integrata la locul de munca". Julia fusese fericita.
   Gândește-te, e pentru noi, pentru cariera noastra. Avem șansa sa schimbam lucrurile...
   Se intampla cam cu 10 ani în urma.

...................................................