Prietena diavolului, Peter Robinson

 ...........................................

2-7

       Preț de o secundă, Fiona a țintuit-o pe Annie cu privirea. Annie simțea cum îi zvâcnește capul.

   Fiona a pufnit și a ridicat telefonul. În câteva momente, o femeie cam de vârsta lui Annie, frumoasă și elegantă în uniforma albă apretată, a înaintat hotărâtă spre ei, cu un dosar sub braț. S-a apropiat de Fiona și a întrebat care era problema.
   Fiona a privit-o agitată pe Annie, care și-a fluturat legitimația.
   - Putem vorbi undeva, doamnă Chaplin?
   - Grace, vă rog, a spus femeia. Eu sunt Directorul Serviciului de Îngrijire a Pacienților.
   - Un fel de matroană? a întrebat Annie.
   Grace Chaplin i-a zâmbit scurt.
   - Ceva de genul, a spus. Sala de conferințe e chiar aici, veniți după mine. Ar trebui să fie liberă.
   Annie l-a privit pe Tommy Naylor și a ridicat din sprâncene în timp ce Grace Chaplin s-a întors și i-a condus spre niște uși duble.
   - Trage și tu cu ochiul pe-aici, Tommy, a spus. Mă ocup eu de asta. Bagă-te în seamă cu asistentele. Dacă poți, și cu pacienții. Folosește-ți farmecul. Vezi dacă poți afla ceva.
   - Caut ceva anume?
   - Nu. Dă o tură și încearcă să simți atmosfera locului. Vezi cum reacționează oamenii în prezența ta. Ia notițe dacă întâlnești pe cineva care ne-ar putea fi util - sau ne-ar putea sta în cale. Știi tu șmecheria.
   - Da, doamnă, a spus Naylor, înaintând pe coridor.
   În sala de conferințe era o masă mare, rotundă, pe care se aflau o carafă cu apă și niște pahare așezate pe o tavă. Grace Chaplin nu i-a oferit apă, dar de cum s-a așezat, Annie s-a întins după un pahar și l-a umplut. Cu cât își turna mai multă apă în organism, cu atât mai bine.
   - Păreți cam abătută, a spus Grace. E totul în regulă?
   - Sunt bine, a răspuns Annie. Cred că mă încearcă o gripă.
   - Înțeleg. Cu ce pot să vă ajut?
   Annie i-a povestit pe scurt despre cadavrul găsit în scaunul cu rotile și, pe măsură ce vorbea, Grace devenea tot mai serioasă.
   - La urma urmei, mi s-a părut cel mai firesc să începem cercetările aici. Ai vreo idee cine ar putea fi?
   - Mi-e teamă că nu, a spus Grace. Dar dacă nu vă deranjează să așteptați o clipă, pot să aflu.
   - Mulțumesc.
   Annie și-a umplut iar paharul. A văzut-o pe Grace prin peretele de sticlă al sălii de conferință îndreptându-se spre biroul de la recepție și vorbind ceva cu Fiona, care părea tulburată. În cele din urmă, Fiona a luat un registru gros de pe birou și i l-a întins lui Grace, care s-a uitat la pagina la care era deschis, apoi s-a întors în sala de conferințe cu caietul sub braț.
   - S-ar putea să ne fie de ajutor, a spus, punându-l pe masă. E înregistrarea intrărilor și ieșirilor pacienților. Toți cei care părăsesc clădirea cu o rudă sau un prieten trebuie să fie notați aici.
   - Și e cineva? a întrebat Annie.
   - O singură persoană. De obicei, duminicile sunt mult mai agitate, dar astăzi vremea n-a fost tocmai stabilă, ba grindină, ba ploaie și vânt puternic, așa că majoritatea vizitatorilor fie au stat puțin pe-afară, fie nu au ieșit deloc, au rămas aici cu cei dragi. Am organizat un prânz special de Ziua Mamei și majoritatea vor rămâne la masă.
   - Și cea care a plecat?
   Grace a întors registrul în așa fel încât Annie să poată citi singurul nume înscris: KAREN DREW, ieșise la 9:30. Nu figura ora întoarcerii. Lângă numele ei era o semnătură ilizibilă, a cărei primă parte ar fi putut să fie Mary, dar asta numai cu un efort considerabil al imaginației.
   - Sigur nu s-a întors? a întrebat Annie.
   - Nu știu. Se mai fac și greșeli. Trebuie să rog pe cineva să verifice în camera ei, ca să fim sigure.
   - Poți face asta, te rog?
   - O clipă. O s-o rog pe Fiona să ia legătura cu Mel, îngrijitoarea ei. Oricum, presupun că o să vreți să vorbiți cu ea, nu?
   - Da, te rog, a spus Annie, întinzându-se după carafa cu apă, în timp ce Grace se ducea înapoi la Fiona.

   Când Banks a ajuns la Queen’s Arms pentru un prânz de lucru, comisarul Hatchley și noul sergent Doug Wilson, aflat în perioada de probă, erau deja acolo și avuseseră norocul să prindă o masă cu blat de cupru, lângă fereastra care dădea spre biserică și spre piață.
   Pubul era deja aglomerat, iar oamenii care treceau prin piață duceau buchete de flori sau plante în ghivece. Banks și-a amintit că încă nu-și sunase mama.
   Detectivii erau încă în timpul programului și la începutul unei anchete foarte serioase, așa că, în regimul totalitar al inspectorului-șef Gervaise, nici nu se punea problema să consume alcool.
   Mâncarea era altă poveste. Chiar și un polițist în misiune are nevoie de mâncare. Hatchley își sorbea cola dietetică atunci când a ajuns Banks, apoi a comandat friptură și budincă Yorkshire pentru toată lumea și au trecut la treabă.
   Banks s-a gândit că Hatchley începea să dea semne de bătrânețe, deși avea numai vreo 40 de ani. Grijile paternității îi desenaseră riduri în jurul ochilor și pungi dedesubtul lor. Lipsa exercițiilor se vedea în kilogramele adunate în jurul taliei. Până și claia de păr începuse să i se rărească și faptul că și-l purta pieptănat peste cap nu-l ajuta în mod deosebit. Totuși, Hatchley nu fusese niciodată genul de bărbat care să pună mare preț pe înfățișare, dar cel mai trist lucru era că acum ar fi putut cu greu să sperie chiar și un infractor fricos ca un șoarece. Cu toate astea, rămânea un polițist încăpățânat și perseverent, chiar dacă reacționa cam încet, și Banks aprecia prezența lui în echipă, atunci când reușeau să-l smulgă dintre hârțoagele care i se învălmășeau pe birou în Departamentul pentru Investigații Criminale.
   Sergentul Wilson abia ieșise de pe băncile școlii și avea aerul c-ar fi fost mult mai fericit jucând fotbal cu băieții.
   Se părea că Hayley Daniels fusese pe-acolo.
   Câțiva dintre clienții și angajații pubului o recunoșteau din poza pe care Winsome o obținuse de la Donna McCarthy, deși nimeni nu recunoștea că ar ști cine e. Fusese acolo sâmbătă seara, într-un grup mai mare de clienți obișnuiți, majoritatea studenți. În unele momente erau 8 sau 9, în altele 5 sau 6. Hayley băuse Bacardi Breezer și, spre sfârșitul serii, unul dintre barmani refuzase să o mai servească. Nimeni nu-și amintea să o fi văzut intrând în Labirint.
   - Barmanița de la The Duck and Drake a recunoscut-o, a spus Wilson. De fapt, și ea e studentă la aceeași facultate, lucrează cu jumătate de normă, ca mulți dintre ei, de altfel, și zice că a văzut-o pe Hayley prin campus. Dar nu o știe foarte bine.
   - Altceva? a întrebat Banks.
   - Mi-a dat numele câtorva persoane care au fost cu Hayley sâmbătă seara. Crede că erau 8, poate 9 în total când i-a văzut ea. S-au întâlnit la The Duck and Drake pe la șapte, au băut ceva și au plecat mai departe. Atunci nu erau foarte gălăgioși, dar era încă devreme.
   - Ai întrebat dacă a remarcat pe cineva acordându-le atenție?
   - Da. A spus că era destul de liniște, dar într-un colț era un tip care le cântărea pe fete din priviri. Și barmanița spune că nu-l învinovățește, pentru că erau foarte sumar îmbrăcate.
   - Numele?
   - Nu știa, a spus Wilson. Spune că avea o figură familiară, crede că l-a mai văzut, dar nu știe unde. E posibil să fi fost unul dintre vânzătorii de la magazinele din zonă, care venise să bea ceva după muncă. Oricum, i-am lăsat mobilul meu, în caz că-și amintește ceva.
   - Bună treabă, Doug, a spus Banks.
   Pubul începea să se umple și în jurul lor era tot mai multă gălăgie. Nu era o zi tocmai potrivită pentru turiști și totuși un autocar a oprit în piață și toți cei care au coborât din el au dat buzna spre Queen’s Arms, acoperiți cu pelerine de plastic. În cea mai mare parte, erau mame nu foarte tinere, conduse de fiii și fiicele lor.
   - Așadar, sergentul Wilson a găsit unul dintre locurile unde au fost să bea, eu am găsit trei, a spus Hatchley. Am ratat ceva, tinere?
   Hatchley l-a privit pe Wilson, căruia nu trebuia să i se spună de două ori. A țâșnit de pe scaun și s-a grăbit spre bar, înaintea turiștilor.
   - O să fie în regulă, a spus Hatchley, făcându-i cu ochiul lui Banks.
   - Ai mai aflat ceva despre Hayley? a întrebat Banks.
   - Păi, a zis Hatchley, se pare că era pusă pe scandal, cel puțin așa reiese din spusele lui Jack Bagley de la The Trumpeters, mai ales atunci când a refuzat s-o servească. Nu i-a venit să creadă ce avalanșă de înjurături a putut să iasă dintr-o ființă așa de mică și de drăguță, și nu-s multe lucrurile pe care Jack să nu le fi auzit.
   - Alcoolul e de vină, a spus Banks. Dumnezeu mi-e martor că și mie-mi place să beau un pahar-două, dar copiii din ziua de azi parcă n-au frână.
   - Nu numai în ziua de azi, a spus Hatchley, scărpinându-se la nas. Pot să-ți spun o poveste sau două de la un club de rugby, de ți se face părul măciucă. Și, de fapt, ce-i o beție? Cinci sau mai multe băuturi una după alta, de trei ori pe săptămână. Cel puțin asta spun experții. Spune-mi tu care dintre noi n-a făcut asta niciodată. Totuși, ai dreptate. Băutura e o problemă socială în zilele noastre, și Eastvale stă cel mai prost la capitolul ăsta, pentru un oraș de mărimea lui. Iar ieri a fost și Ziua Sf. Patrick. Știi cum sunt irlandezii. Câteva băuturi, o bătaie, niște cântece și încă ceva de băut.
   - Haide, Jim, a spus Banks. I-am promis inspectorului Gervaise că n-o să jignești pe nimeni.
   Hatchley a părut atins de remarcă.
   - Eu? Să jignesc?
   Când s-a întors, Wilson părea foarte mulțumit de el însuși.
   - Se pare că au fost aici ceva mai târziu, a spus.
   - Și i-a servit Cyril?
   - Cyril nu era aici aseară. Dar tipul ăla tânăr din capătul barului era. A spus că au fost destul de liniștiți. Se comportau cam ciudat, dar nimeni nu părea atât de beat încât să-i dea motive să nu-i servească. Au băut fiecare câte un rând și au plecat cu o jumătate de oră înainte de închidere.
   - Adică pe la unșpe jumate, a spus Banks.
   - A văzut unde s-au dus? a întrebat Hatchley.
   - Spre The Fountain.
   The Fountain era unul din puburile de la marginea pieței, pe colț cu Taylor’s Yard, și era deschis până în jur de miezul nopții.
   - Probabil că ceilalți au reușit s-o mai potolească pe Hayley după circul de la The Trumpeters, asta ca să mai primească de băut, a spus Hatchley. Sunt curios dacă s-au dus la Bar None când s-a închis The Fountain. Acolo își selectează clientela cu destul de multă strictețe de când au dat de belea ultima dată, dar e singurul loc din oraș unde mai poți să bei ceva după miezul nopții, asta în cazul în care nu-ți surâde ideea să mănânci ceva picant și să bei o bere la Taj.
   Lui Wilson i-a sunat mobilul și l-a dus la ureche.
   A pus câteva întrebări, apoi pentru o vreme a tăcut și-a ascultat, încruntându-se tot mai mult.
   - Ce e? a întrebat Banks când Wilson a închis telefonul.
   - Era barmanița de la The Duck and Drake, a spus. Și-a amintit unde-l mai văzuse pe tipul care stătea singur în bar. Acum vreo două luni fetei i s-a rupt haina de piele și cineva i-a recomandat magazinul din Taylor’s Yard, cel de pe colț, unde se pare că pot repara orice fără să lase urme. Zice că nu știe cum îl cheamă pe tip, dar era el, cel de la marochinărie.

   Mel Danvers, îngrijitoarea lui Karen Drew, era o tânără subțirică, la vreo 25 de ani, cu ochi de căprioară și păr șaten, bogat.
   Grace Chaplin părea stăpână pe sine, dar Mel dădea semne de nervozitate, jucându-se cu o șuviță de păr pe care și-o răsucea pe deget, poate din cauză că se afla în preajma șefei ei. Annie nu știa dacă nervozitatea înseamnă ceva, dar spera să afle în curând. Cineva reușise să le facă rost de niște sandvișuri asortate, de niște prăjiturele și de ceai.
   Lucrurile începeau să arate bine în sala de conferințe.
   Mel s-a întors dinspre Annie spre Grace.
   - Nu-mi vine să cred, a spus. Karen? Ucisă?
   Verificase camera lui Karen, colegii ei o căutaseră în restul clădirii, în cazul în care s-ar fi întors fără să anunțe pe cineva, dar nu era de găsit nicăieri. Iar Karen se potrivea cu descrierea făcută de Annie. Tommy Naylor era ocupat să-i cerceteze camera.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat, a spus Annie. Erai acolo când a plecat?
   - Da. Ba chiar am sfătuit-o să nu facă asta. Vremea... Dar prietena ei era de neclintit. A spus că un pic de vânt și ploaie n-au deranjat-o niciodată, și că avea să treacă mult timp până să poată veni s-o vadă încă o dată. N-am putut s-o opresc. Adică, nu era prizonieră aici...
   - E în regulă, a spus Annie. Nu te învinovățește nimeni.
   - Știi cum o cheamă pe prietena ei?
   - Mary.
   - Și numele?
   - Nu mi l-a spus. Dar ar trebui să fie în registru, a spus Mel, privind spre Grace. Sunt obligați să semneze.
   Annie i-a arătat semnătura. Mel a mijit ochii și a scuturat din cap.
   - Nu pot s-o citesc, a spus.
   - Nimeni nu poate, i-a răspuns Annie. Cred că asta a fost intenția.
   - Doar nu vreți să spuneți... Oh, Doamne!
   Și-a dus mâna la gură. Grace a atins-o cu delicatețe pe umăr.
   - Liniștește-te, Mel, i-a spus. Fii puternică. Răspunde la întrebări.
   - Da, doamnă, s-a smiorcăit Mel și și-a netezit uniforma.
   - Ora e corectă? 9:30? a întrebat Annie.
   - Da, a răspuns Mel.
   Măcar aveau ceva, s-a gândit Annie.
   - Le cereți vreun document de identitate celor care-i scot pe pacienți din incintă? a întrebat.
   - Nu, a spus Grace, de ce am face-o? Cine ar vrea să...
   Și-a înghițit cuvintele când și-a dat seama în ce direcție se îndrepta.
   - Am înțeles, a spus Annie. Practic, oricine poate să intre aici și să plece cu unul dintre pacienți?
   - Da, a spus Grace, dar sunt în general prieteni sau rude și dacă nu, sunt asistenți sociali sau voluntari pe care pacienții îi solicită.
   A făcut o pauză.
   - Nu toți pacienții noștri au rude cărora să le pese de existența lor.
   - Trebuie să fie dificil, a spus Annie, fără să știe foarte bine ce voia să spună.
   S-a întors apoi spre Mel.
   - Ai mai văzut-o pe Mary asta până acum? a întrebat.
   - Nu.
   - Ești sigură că era o femeie?
   - Cred că da, a spus Mel. Mai ales din cauza vocii, știți. Fața nu i-am văzut-o prea bine pentru că purta pălărie și ochelari și avea o haină lungă cu gulerul ridicat. Îi ascundea silueta și gâtul. Oricum, sunt aproape sigură.
   - Cum avea vocea?
   - Obișnuită.
   - Vreun accent anume?
   - Nu. Dar nu Yorkshire sau Geordie. Așa, neutru. Nici n-a spus foarte multe, numai că era o prietenă și că venise să o scoată pe Karen la o plimbare.
   - Ce-ai remarcat la ea?
   - Era destul de subțirică și vânoasă. Nu foarte înaltă.
   - Ai reușit să-i observi culoarea părului?
   - Nu chiar. Cred că era tot sub pălărie.
   - Ce fel de pălărie?
   - Nu știu. O pălărie. Cu boruri.
   - Ce culoare?
   - Neagră.
   - Ai idee cam ce vârstă avea?
   - Greu de spus. Nu i-am văzut bine fața. Oricum, bătrână. Din felul în care se mișca, și în general după felul în care arăta, aș spune că în jur de 40.
   Annie n-a comentat remarca în niciun fel.
   - Vreun semn distinctiv?
   - Era comună, nimic deosebit.
   - O.K. I-ai văzut mașina? Nu avea cum să fi venit pe jos până aici.
   - Nu, a spus Mel. Am fost tot timpul înăuntru. E posibil s-o fi văzut cineva în parcare.
   - Parcarea e supravegheată video?
   - Nu. N-avem deloc camere. Vreau să spun că pacienții nu sunt aici prizonieri, nu e ca și cum ar vrea să evadeze sau ceva...
   - Cum a reacționat Karen la ideea unei plimbări cu Mary?
   Mel se juca cu inelul și s-a înroșit.
   - N-a reacționat. Adică... n-avea cum, nu? Karen era paralizată de la gât în jos. Nu putea comunica.
   - Avea prieteni aici? a întrebat Annie. Vreo persoană cu care să petreacă mai mult timp?
   - E greu pentru o persoană care nu poate comunica, a spus Mel. Ajunge să ducă o existență destul de izolată. Desigur, personalul de aici se îngrijea de toate nevoile ei. Vorbeau cu ea, îi spuneau ce se întâmplă. Sunt cu toții niște oameni minunați. Avea televizorul ei, bineînțeles. Dar... ei bine, totul intra, nimic nu ieșea, a spus Mel, ridicând din umeri.
   - Deci nu ți-ai putut da seama dacă o recunoștea pe Mary sau nu? Și dacă într-adevăr voia să meargă cu ea?
   - Nu. Dar de ce ar fi vrut Mary asta... vreau să spun...
   Mel a început să plângă. Grace i-a întins o batistă din buzunar și a atins-o pe umăr.
   - Dar de ce ar vrea cineva să o scoată pe Karen de aici fără s-o cunoască? a continuat Mel. Care ar fi rostul?
   - Păi, cred că la asta știm răspunsul, a spus Annie. Cineva voia să o ducă într-un loc izolat și s-o omoare, întrebarea care rămâne e de ce. Karen era bogată?
   - Cred că avea ceva bani din vânzarea casei, a spus Grace, dar erau oricum destinați îngrijirii ei. N-aș spune că era bogată, nu.
   - Dar cum a ajuns aici? a întrebat Annie.
   - Un șofer beat, a răspuns Grace. Un accident la spate, coloana vertebrală distrusă. Se întâmplă mult mai des decât ne-am imagina. Un caz tragic.
   - Și atunci apare problema asigurării, nu?
   - Oricum, banii ar fi mers tot pentru îngrijiri medicale.
   - De când era aici?
   - De vreo 3 luni.
   - De unde a venit?
   - De la un spital care se numește Grey Oaks, de lângă Nottingham. Specializat în probleme ale coloanei vertebrale.
   - Și cum a ajuns aici? Care e procedura?
   - Depinde, a spus Grace. În unele cazuri, familiile au auzit de noi. În altele, prin asistenții sociali. Karen nu mai putea sta în spital - nu mai aveau ce să facă pentru ea acolo, și aveau nevoie să elibereze patul - așa că serviciile sociale i-au făcut legătura cu noi. Aveam o cameră liberă și am pus la punct detaliile.
   - Aveți numele asistenților sociali?
   - Ar trebui să fie în dosar.
   - Karen avea rude?
   - Nu, din câte știu eu, a spus Grace. Dar va trebui să verific dosarul pentru informațiile astea.
   - Aș vrea să iau dosarele acelea.
   Grace a făcut o pauză, apoi a spus:
   - Desigur. Dar chiar credeți că banii au fost motivul?
   - Nu știu dacă așa e, a spus Annie, dar iau în considerare toate posibilitățile. Trebuie să știm cât de mult se poate despre Karen Drew și despre viața pe care a dus-o înainte să ajungă aici, asta dacă vrem să facem progrese. Și cum nimeni nu pare să ne ajute, cred că trebuie să ne concentrăm eforturile în altă parte.
   - Noi v-am spus tot ce știam, a spus Grace. Ar trebui să găsiți mai multe informații în dosarul ei.
   - Poate.
   Annie a privit-o pe Mel, care părea să-și fi revenit și ronțăia un biscuit.
   - Avem nevoie de o descriere a acestei Mary cât de repede se poate. E posibil s-o mai fi văzut cineva pe-aici. Mel, crezi că poți lucra cu unul dintre artiștii noștri? Nu știu cât de repede ar putea ajunge, dar ne vom strădui să fie cât mai curând.
   - Cred că da, a spus Mel. Adică, n-am făcut asta niciodată până acum, dar o să încerc. Deși, după cum v-am mai spus, nu i-am văzut bine fața.
   Annie i-a zâmbit încurajator.
   - Artistul e foarte bun, a spus. Fă tot ce poți. O să te ajute el, te va îndrepta în direcția cea bună.
   Annie s-a ridicat și s-a întors spre Grace.
   - O să trimitem câțiva ofițeri de poliție să ia declarații de la cât mai mulți angajați și pacienți. Comisarul Naylor o să ia dosarele înainte să plecăm. Sper că veți colabora.
   - Desigur, a spus Grace.
   Annie a rămas în sala de conferințe și a mai ras un sandviș cu carne și un pahar cu apă înainte să apară Tommy Naylor cu dosarele, apoi au plecat împreună.
   - Ce crezi? l-a întrebat pe Naylor când au ieșit.
   - Cred că ne-am cam împotmolit, i-a răspuns el, fluturând dosarul un pic mai gros de un centimetru. Am aruncat o privire și nu e nimic aici, numai jargon medical care nu ne dă niciun fir de urmat.
   Annie a oftat.
   - Lucrurile astea ne sunt date ca să ne pună la încercare. Vezi dacă poți să găsești un artist să vină aici, nu că ne-ar ajuta prea mult, după cum stau lucrurile, iar eu o să încerc să aflu dacă McCullough și criminaliștii au ceva pentru noi.

3.

   În timp ce parca mașina în dreptul hotelului Faversham, Winsome se întreba dacă făcea ceea ce trebuie. Îi spusese Donnei McCarthy că Geoff era la o întâlnire și nu putea fi contactat telefonic.
   Spusese că se va duce să-l caute și să-i dea vestea personal, ca să nu mai piardă timpul încercând să dea de el la telefon, să-i lase un mesaj sau așteptând să se întoarcă la Swainshead. Donna fusese foarte recunoscătoare și ușurată să afle că altcineva avea să-i dea lui Geoff vestea despre fiica lui. Winsome a mai încercat să-l sune pe mobil și la hotel de câteva ori în drum spre Skipton, dar fără noroc.
   Hotelul era chiar la ieșirea din oraș, nu departe de locul unde gresia fină din regiunea mlăștinoasă care era ținutul natal al surorilor Bronte se metamorfoza în dealurile calcaroase ale Parcului Național Dales. Winsome cunoștea zona destul de bine, mai ales datorită clubului din zona Malham, dar hotelul Faversham nu-i era familiar. Semăna cu un conac mare și vechi cu câteva anexe. În spate era un pârâu pe care Winsome l-a auzit curgând printre pietre când s-a apropiat de ușa de la intrare. Foarte rustic și romantic, s-a gândit, nicidecum un loc adecvat pentru conferințe ale vânzătorilor de mașini.
   Și-a prezentat legitimația la recepție și a spus că trebuie să vorbească cu domnul Daniels.
   Recepționera l-a sunat în cameră, dar n-a răspuns nimeni.
   - Probabil a ieșit, a spus.
   - Ce număr are camera?
   - Nu pot...
   - E o chestiune a poliției, a spus Winsome. A uitat să-și aducă medicamentele, și fără ele ar putea muri. Are inima slabă.
   Improvizase rapid ceva, dar cuvântul „muri” și-a făcut efectul. Nu trebuia să fi văzut Fawlty Towers ca să știi ce probleme poate cauza un cadavru într-o cameră de hotel.
   - Dumnezeule, a spus recepționera. N-a răspuns la telefon toată dimineața.
   A sunat pe cineva să vină să-i țină locul și i-a spus lui Winsome să o urmeze. Au intrat în lift într-o liniște deplină și au urcat la etajul doi, unde au traversat coridorul printre tăvile cu farfurii goale așezate în fața ușilor.
   În dreptul camerei cu numărul 212 era o tavă cu o sticlă goală de șampanie într-o frapieră în care gheața se topise și două farfurii cu resturi rozalii de creveți. Pe clanță era atârnat semnul „Nu deranjați”.
   Winsome și-a adus instantaneu aminte de vremea când lucrase la Holiday Inn, la ieșirea din Montego Bay, făcând curat după turiști americani și europeni. Starea unora dintre camere era de neimaginat, era incredibil ce lucruri puteau lăsa unii oameni în urma lor, să fie adunate de o fată tânără și impresionabilă, care mergea în fiecare duminică la biserică purtând cea mai bună rochie și o pălărie. Winsome și-a adus aminte cum Beryl se amuzase prima dată când o văzuse ținând un prezervativ și întrebând ce era. Winsome avea numai 12 ani. De unde ar fi putut să știe?
   Câteodată, oamenii erau în camerele lor văzându-și de treabă, dar fără să fi pus vreun semn pe ușă.
   Doi bărbați, odată, unul negru și unul alb. Pe Winsome a trecut-o un fior când și-a adus aminte.
   Nu avea nimic împotriva homosexualilor, dar pe-atunci era tânără și neștiutoare și nici măcar nu bănuia că astfel de lucruri se întâmplă. Winsome a privit-o pe recepționeră, care ținea în mână cardul de acces, și i-a făcut un semn cu capul. Femeia a apropiat cardul de cititor cu destul de multă reticență și, când ledul s-a făcut verde, a deschis ușa.
   La început, lui Winsome i-a fost greu să-și dea seama ce se întâmpla. Draperiile erau trase, deși era deja trecut de miezul zilei; aerul era stătut și încărcat de mirosurile care rezultă numai după o noapte lungă și intimă. Recepționera a făcut un pas în spate și Winsome a aprins lumina.
   Pe pat era întins un bărbat, cu mâinile și picioarele desfăcute și legate cu eșarfe negre de mătase, purtând un lanț gros de aur în jurul gâtului și nimic altceva. O femeie aflată pe culmile extazului era așezată deasupra lui. Purta un portjartier și ciorapi negri și, când s-a aprins lumina, a scos un țipăt și s-a înfășurat într-o pătură.
   - Ce dracu’ se-ntâmplă? a zbierat bărbatul. Cine dracu’ ești?
   Recepționera s-a îndepărtat de ușă și a făcut cale-ntoarsă pe coridor, murmurând:
   - Vă las pe dumneavoastră să vă ocupați mai departe.
   - Poliția.
   Winsome i-a arătat legitimația. Nu se considera o puritană, dar scena o șocase atât de mult încât nici măcar nu voia să se uite spre Daniels întins pe pat, cu bărbăția la vedere. Situația o enerva. Poate că Geoff Daniels nu avea de unde să știe că fiica lui urma să moară de o moarte cumplită în timp ce el se hârjonea cu amanta, dar cu siguranță avea ea de gând să-l facă să se simtă vinovat. A întrebat-o pe femeie cum o cheamă.
   - Martina, a spus. Martina Redfern.
   Era o roșcată slabă, cu buze cărnoase, care părea să aibă cam aceeași vârstă cu Hayley Daniels, dar era probabil mai apropiată de vârsta Donnei McCarthy.
   - O.K., Martina, a spus Winsome. Stai jos. Hai să vorbim puțin.
   - Cu mine cum rămâne? a întrebat Daniels din pat. Are cineva de gând să mă dezlege?
   Martina l-a privit agitată, dar Winsome l-a ignorat și a luat-o pe femeie deoparte. Știa că ar trebui să-i dea vestea lui Daniels, dar cum îi spui unui bărbat gol, pe care amanta l-a legat de pat, că fiica lui a fost ucisă? Avea nevoie de timp ca să proceseze totul, și n-avea ce să strice dacă între timp îi atingea puțin demnitatea.
   - Ai vrea să-mi povestești despre seara voastră? a întrebat-o pe Martina.
   - De ce? a răspuns Martina. Ce s-a-ntâmplat?
   - Mai întâi spune-mi despre seara voastră.
   Martina s-a așezat într-un fotoliu lângă fereastră.
   - Am cinat la The Swan, lângă Settle, apoi am fost la un club în Keighley. Pe urmă ne-am întors la hotel și de atunci suntem aici.
   - Ce club?
   - Governor.
   - Își vor aduce aminte de voi? Putem verifica asta, să știi.
   - Presupun că barmanul își va aduce aminte. Apoi ar mai fi taximetristul care ne-a adus înapoi. Și cred că și-ar aminti de noi și cei de la The Swan. Nu aveau prea mulți clienți. Dar de ce anume suntem suspectați?
   Pe Winsome o interesa mai degrabă perioada de după miezul nopții, dar orice fel de alibi le-ar fi fost de ajutor Martinei și lui Daniels. Între Skipton și Eastvale e cel puțin o oră de condus.
   - La ce oră ați ajuns înapoi aici? a întrebat.
   - Pe la vreo 3.
   - Nu-i de mirare că ați stat toată dimineața în pat, a spus Winsome. V-ați întors mult după ora de culcare. Ați fost împreună în tot acest timp?
   Daniels înjura și se foia în pat.
   - Asta a fost toată ideea, a spus. Iar ceea ce faci acum e-un abuz. Dezleagă-mă-n momentul ăsta, cioara dracului!
   Winsome a simțit cum îi urcă sângele în obraji de nervi, așa cum i se întâmpla când cineva o insulta în acest fel. Apoi a încercat să se calmeze, așa cum o învățase mama ei.
   - Pot să mă îmbrac acum? a întrebat Martina, făcând un semn spre baie.
   Winsome a dat din cap și s-a uitat spre bărbatul de pe pat, bărbatul care tocmai o făcuse cioară.
   Fiica lui fusese violată și ucisă cu o seară în urmă, iar ea trebuia să-i spună. Nu putea să amâne momentul la nesfârșit și să-l lase să stea acolo întins, oricât de mult și-ar fi dorit.
   Cursurile te învățau destul de puține lucruri despre cum să faci față situațiilor neobișnuite, iar simulările chiar mai puțin. Când venea vorba de practică, s-a gândit Winsome, nu exista niciun manual, doar instinctul. Voia să-l rănească, dar nu așa cum știa că urmează s-o facă. Imaginea lui Hayley Daniels întinsă pe mormanul de bucăți de piele i-a tăiat respirația. A tras adânc aer în piept.
   - Îmi pare foarte rău să vă spun asta, domnule Daniels, dar e vorba de fiica dumneavoastră.
   Daniels a încetat să se zbată.
   - Hayley? Ce-i cu ea? Ce-a pățit? A avut vreun accident?
   - Oarecum, a spus Winsome. Mi-e teamă că e moartă. Pare să fie vorba de crimă.
   Gata, îl spusese, cuvântul de care se temea și care avea să schimbe totul, acum umplea camera și părea să le ia tot oxigenul.
   - Crimă?
   Daniels a clătinat din cap.
   - Dar... nu se poate. Trebuie să fie o greșeală.
   - Îmi pare rău, domnule, nu e nicio greșeală. Avea la ea permisul de conducere și un carnețel cu numele ei.
   - A fost...? Adică...?
   - Aș prefera să nu spun nimic până nu ajungem înapoi la Eastvale, a spus Winsome. Vă așteaptă soția dumneavoastră.
   Martina a ieșit din baie la timp ca să audă ultima replică. S-a uitat spre Winsome.
   - Acum pot să-l dezleg? a întrebat.
   Winsome a încuviințat din cap. De când îi dăduse lui Daniels vestea despre Hayley, uitase că era încă gol și legat de pat. Și el părea să fi uitat.
   Într-un fel, umilirea lui Daniels nu mai avea acum niciun rost. Nu era o persoană crudă; nu voise decât să-i mai potolească aroganța și să audă un alibi de la Martina înainte ca oricare din ei să aibă timpul necesar, sau motivul, ca să inventeze ceva.
   Reușise în ambele privințe, dar acum îi era puțin rușine de ea însăși.
   Martina și-a făcut de lucru cu eșarfele în timp ce Daniels se uita fix în tavan. Când a fost în cele din urmă eliberat, s-a ridicat, s-a înfășurat într-un cearșaf și a început să plângă. Martina s-a așezat lângă el, mohorâtă și îmbujorată. A încercat să-l atingă, dar a respins-o. Bărbatul avea părul negru și creț, o gropiță în bărbie a la Kirk Douglas și perciuni care-i atingeau marginea maxilarului.
   Poate că era pe gustul unora dintre femeile albe, s-a gândit Winsome, dar asupra ei nu avea absolut niciun efect.
   A privit-o printre lacrimi ca un școlar cuprins de remușcări și a spus:
   - Îmi pare rău... Remarca pe care am făcut-o mai devreme... a fost complet nepotrivită. Eu...
   - Și mie îmi pare rău, a spus Winsome, dar prioritatea mea nu era să vă dezleg. Trebuia să știu de ce sunteți aici, de ce v-ați mințit soția și unde ați fost aseară.
   Și-a tras un scaun și s-a așezat.
   - Am încercat să dau de dumneavoastră toată dimineața.
   Daniels s-a ridicat și și-a tras pe el chiloții și pantalonii. Apoi a îmbrăcat o cămașă și a început să-și arunce lucrurile din sertare într-o geantă.
   - Trebuie să plec, a spus. Trebuie să mă întorc la Donna.
   - Donna? a spus Martina. Cu mine cum rămâne? Mi-ai zis că te desparți de ea, că o să divorțezi. Că o să ne căsătorim.
   - Nu fi proastă. N-ai auzit? Trebuie să mă întorc la ea.
   - Dar, Geoff... și noi?
   - O să te sun, a spus Daniels. Du-te acasă. Te sun.
   - Când?
   - Când? La dracu’, după ce mi-am îngropat fata. Acum cară-te, vacă proastă ce ești. Nu cred că pot să mă mai uit la tine.
   Înlăcrimată, Martina și-a luat geanta fără să se mai obosească să-și strângă cosmeticele din baie sau alte lucruri pe care le-ar fi putut avea prin dulap și s-a îndreptat spre ușă. Winsome a oprit-o.
   - Am nevoie de numele tău, adresa și numărul de telefon, i-a spus.
   Martina a privit spre Daniels.
   - Cereți-i-le lui mai bine.
   A făcut un pas în față, dar Winsome n-a lăsat-o să treacă.
   - Vreau să-mi spui tu.
   Martina a făcut o pauză și i-a dat lui Winsome informațiile. Apoi a deschis dulapul și a scos o haină trei sferturi din piele.
   - Să nu-mi uit cadoul, i-a spus lui Daniels, apoi a ieșit pe ușă și a pornit-o pe coridor.
   Daniels era în picioare, cu bagajul în mână.
   - În regulă, a spus. Ce mai așteptăm? Să mergem.
   Winsome l-a privit, a dat din cap și a ieșit.

  Corpul lui Karen Drew fusese luat din scaunul cu rotile după indicațiile legistului, dar criminaliștii erau în continuare adunați în jurul scaunului pe marginea stâncii când Annie și Tommy Naylor s-au întors din vizita la Mapston Hall.
   Vântul se mai potolise și începuse o ploaie măruntă. Criminaliștii înconjuraseră zona și erau ocupați să adune indicii și să le așeze în pungi etichetate. Cercetaseră totul în cel mai mic detaliu, dar nu găsiseră nimic care să prezinte interes, cel puțin deocamdată, nici urmă de armă la baza stâncii sau în altă parte. Era posibil să se fi scufundat deja în mare sau s-o fi luat Mary cu ea, dacă într-adevăr ea era ucigașa.
   Annie s-a gândit că Mary cea misterioasă reușise să se evaporeze. Ar putea fi oriunde: anonimă în mulțimile din Londra, într-un tren spre Edinburgh sau Bristol. Oare crima fusese premeditată? Dacă așa era, sunt șanse foarte mari să-și fi planificat și o cale de scăpare. Dacă nu, atunci își punea mintea la lucru. Dar un străin nu-și face apariția într-un azil, cerând să vadă un anume pacient căruia apoi să-i taie gâtul. Spusese că erau prietene și, chiar dacă nu era adevărat, tot trebuie să fi avut vreo legătură cu Karen Drew. Dacă sperau s-o găsească pe Mary, atunci în primul rând trebuia să afle cât mai multe lucruri despre Karen și despre oamenii pe care-i cunoscuse înainte de accident. Cel mai bun lucru era să nu facă prea multe supoziții în acest moment. Deși nu găsiseră urme ale vreunei lupte, era posibil ca Mary să nu fi fost ucigașa, ci doar cea de-a doua victimă. Dacă fusese răpită după uciderea lui Karen, sau omorâtă și ea și aruncată undeva în mare, sau în altă parte?
   Annie a bombănit paza proastă de la azil, dar la urma urmei Grace Chaplin avea dreptate. De ce anume, sau de cine, trebuia să-și protejeze pacienții? Erau inofensivi, nu se puteau mișca, unii dintre ei nici nu puteau vorbi. De ce ar vrea cineva să-i omoare? Asta încercau să afle Annie și echipa ei.
   Annie l-a observat pe comisarul Liam McCullough, șeful criminaliștilor, chiar când se îndepărta de restul siluetelor în echipament alb, și l-a strigat. Se întâlniseră de mai multe ori înainte să înceapă să lucreze împreună, pentru că Liam era prieten cu criminalistul-șef din Regiunea de Vest, Stefan Nowak, ceea ce însemna că relațiile erau mai puțin tensionate, credea Annie. Criminaliștii pot fi enervant de posesivi când se află la locul crimei, și cu greu dezvăluie vreo informație, dar cu Liam la conducerea echipei, munca lui Annie se ușurase puțin.
   - Aproape am terminat, a spus McCullough, apropiindu-se de ea, cu un rânjet care lăsa la vedere niște dinți cam strâmbi.
   - Ați găsit ceva util?
   - N-o să știm ce e util decât mai târziu, a spus McCullough.
   - Credem că ar putea fi mâna unei femei, i-a spus Annie. Știm sigur că o femeie a scos victima din Mapston Hall, așa că deocamdată mergem pe firul ăsta.
   - Mulțumesc că mi-ai spus. Nu contează prea mult acum, dar e bine de ținut minte.
   - Presupun că urme de pași n-ați găsit, nu?
   Liam s-a strâmbat.
   - În iarbă?
   - Mă gândeam eu că nu. Amprente?
   - Multe, pe scaunul cu rotile. Nu-ți face probleme, vom fi la fel de riguroși ca cei din Regiunea de Vest.
   - Nici nu mă îndoiesc, i-a spus Annie. Urme de mașină parcată în apropiere?
   - Din câte ne-am putut da seama, nu.
   - O.K., a spus Annie. Nici nu mă așteptam la ceva. O să trimitem o echipă din casă în casă.
   A privit în jur spre coasta pustie și mohorâtă.
   - Nu că ar avea prea multe locuri în care să meargă.
   - Am găsit mai multe fire de păr pe pătura victimei, a spus McCullough. Fără îndoială, unele aparțin angajaților azilului, poate și altor pacienți, dar nu se știe niciodată, e posibil ca ucigașul să se ascundă printre ei.
   - Persoana care a văzut-o pe suspectă la Mapston spune că avea părul ascuns sub o pălărie.
   McCullough a zâmbit.
   - N-ai văzut cum firele de păr ajung peste tot?
   - Presupun că ai dreptate, a spus Annie, care pe drumul de întoarcere observase un fir de păr scurt și negru pe mânecă, de parcă ar fi avut nevoie de ceva care să-i amintească de seara trecută. Ce zici despre urmele de pe urechi și de pe gât?
  McCullough a privit-o lung.
   - Pescăruși, a spus. Slavă Domnului, post- mortem. De-aia nu sunt urme de sânge.
   - Să înțeleg că a fost omorâtă aici, în scaunul cu rotile?
   - Da. M-am consultat cu legistul în privința asta. Lividitatea e un indiciu în plus care confirmă teoria, și e destul sânge pe jos, în jurul scaunului, ca să mergem pe această presupunere. A fost omorâtă acolo unde stătea. N-am terminat analiza încă - e mai greu din cauza ierbii - dar am fotografiat și filmat fiecare centimetru pătrat.
   - O.K. Te las să-ți vezi de treabă, Liam. Și mulțumesc pentru noutăți.
   McCullough și-a scos pălăria imaginară.
   - Nicio problemă. Să înțeleg că tu te ocupi de investigația asta?
   - Oficial, detectivul inspector-șef Brough.
   - Deci trimitem totul la tine? a zâmbit McCullough.
   Annie a zâmbit și ea.
   - N-ar strica. Dar să o faci cu discreție.
   - Discreție e pseudonimul meu. La revedere, doamnă.
   - Ne mai vedem, a spus Annie.
   A tresărit când un pescăruș i-a trecut pe deasupra capului, într-o rafală de vânt venită dinspre ocean. S-a apropiat de marginea stâncii cât de mult a avut curaj și a privit în jos, simțind sub picioare iarba alunecoasă. Valurile se izbeau amețitor de stânci. Înțelegea de ce unii oameni sunt atrași de apele mișcătoare și se aruncă în ele, hipnotizați și seduși de unduiri.
   Simțind cum o ia amețeala, a privit spre scaunul cu rotile. Ar fi fost foarte simplu de aruncat între stânci. Fără complicații. Fără sânge. De ce ar fi vrut cineva să se deranjeze atât de mult și să facă atâta mizerie tăindu-i gâtul lui Karen Drew?
   În afara cazului în care cineva voia să facă o afirmație, s-a gândit Annie. Din experiență, știa că ucigașii care vor să facă astfel de afirmații erau ca indivizii ăia enervanți de la petreceri, care nu se potoleau până nu spuneau tot ce aveau de spus.

   În timp ce Joseph Randall aștepta în camera pentru interogatoriu, Banks era în birou și se bucura de primele momente de liniște de după telefonul de dimineață al lui Templeton.
   Își amintise să-și sune mama, care-i mulțumise pentru felicitare și se bucurase să afle că e totul în regulă în casa lui Banks. Părinții lui se pregăteau de o croazieră pe Mediterană în iunie, prima călătorie în străinătate cu excepția perioadei petrecute de tatăl lui în armată, spre sfârșitul războiului. Plecau din Southampton ca să nu fie nevoiți să zboare.
   Banks își bea ceaiul, mânca un KitKat și asculta Russian Album al Annei Netrebko în timp ce scria o listă IIE - Indicii, Interogatorii și Eliminări - lucrurile cele mai urgente în investigarea morții lui Hayley Daniels.
   Winsome îl interogase pe tată, Geoff Daniels, și angajații hotelului îi confirmaseră alibiul. Nimeni nu-l văzuse ieșind din cameră după ce ajunsese acolo cu prietena lui Martina, în jurul orei 3 dimineața. Barmanul și portarul de la clubul din Keighley își aminteau și ei de cei doi, care fuseseră acolo de la miezul nopții până la două și jumătate. Băuseră peste măsură și, la un moment dat, aproape că și-o trăgeau în mijlocul ringului de dans. Bodigardul fusese nevoit să intervină și să le ceară să se potolească. Era exclus ca oricare dintre ei, sau amândoi, să fi condus până în Eastvale și să o fi omorât pe Hayley. Winsome nu dăduse încă de urma șoferului de taxi, dar era numai o chestiune de timp.
   De asemenea, pentru a respecta procedura, Winsome verificase și alibiul Donnei McCarthy cu prietena și vecina ei, Caroline Dexter. Într-adevăr, își petrecuseră seara împreună, mâncând pizza și uitându-se la Casino Royale, până după miezul nopții.
   Polițiștii urmăreau imaginile înregistrate de camerele video, iar criminaliștii erau încă ocupați în Taylor’s Yard, în timp ce mostrele colectate erau pregătite pentru analiză. N-avea să se întâmple nimic mai devreme de luni, cu siguranță, iar rezultatele urmau să înceapă să apară abia de marți sau chiar mai târziu în timpul săptămânii, în funcție de teste și de cât de multă muncă aveau cei de la laborator. Dacă rezultatele testelor ADN ar fi venit și în realitate la fel de repede ca în filme, s-a gândit Banks, munca lui ar fi fost mult mai simplă.
   Uneori, așteptarea era partea cea mai nasoală.
   Banks a lăsat foile deoparte. Avea să introducă mai târziu în calculator toate datele. A privit pe fereastră și a fost surprins să observe fulgii de zăpadă plutind în vânt, încețoșând imaginea pieței.
   I-a fixat câteva momente, nevenindu-i să-și creadă ochilor, apoi ninsoarea s-a oprit brusc și-a ieșit soarele. Ciudată vreme.
   S-a uitat la harta Labirintului pe care o mărise și o prinsese de panoul de plută din birou. Erau mult mai multe căi de acces decât bănuise el și acoperea o zonă mult mai întinsă.
   Lângă hartă își atârnase calendarul Dalesman. În dreptul lunii martie, împărțită în coloane ordonate, era o fotografie a pieței Settle într-o zi agitată. Avea programări la dentist și la medicul generalist, pentru că atunci când le făcuse se gândise că ar fi mai bine să scape de amândouă îndatoririle, deopotrivă neplăcute, în același timp. Acum începea să aibă dubii. Poate că ar trebui să mai amâne dentistul până luna viitoare. Sau generalistul.
   Singurul eveniment social din calendarul lui era o cină la Harriet Weaver, vecina lui din Eastvale, în sâmbăta următoare. Nimic formal, spusese Harriet, vreo 10 sau 12 oameni, să aducă și el o sticlă, sigur se va simți bine. Poate va trece pe-acolo și nepoata ei Sophia, din Londra.
   Toți bărbații se îndrăgostesc de Sophia, îi spusese Harriet. În cazul ăsta, Banks se gândise că ar fi o mare prostie să facă și el la fel, și era hotărât să nu lase așa ceva să i se întâmple. Era perfect în regulă ca scriitorii, artiștii sau vedetele rock de vârstă mijlocie să se îndrăgostească de fete tinere, dar era o dovadă de iresponsabilitate pentru un detectiv care ducea după el atât de mult bagaj.
   Oricum, Banks detesta genul ăsta de petreceri și singurul motiv pentru care acceptase să se ducă era că se simțea vinovat pentru că nu prea ținuse legătura cu Harriet și cu soțul ei de când se despărțise de Sandra. Iar ea avusese totuși bunăvoința să-l invite. Avea să se ducă și să plece cât de devreme putea, în limitele bunului simț. Nu era prea greu să convingă pe cineva, de exemplu pe Winsome, să-l sune pe mobil dintr-un motiv sau altul. Asta îl scutea de situația în care trebuia să explice ultimele statistici referitoare la criminalitate sau să justifice de ce atât de mulți violatori și hoți scăpau basma curată, chestiile obișnuite cu care te confrunți ca polițist.
   O femeie avusese odată tupeul să-l roage pe Banks să-l urmărească pe soțul ei, pe care-l bănuia că ar avea o aventură cu o agentă imobiliară. După ce Banks îi explicase că nu era nici Sam Spade și nici Philip Marlowe, femeia își pierduse tot interesul și începuse să-i facă ochi dulci gazdei.
   Banks s-a ridicat. Era momentul să aibă o discuție cu Joseph Randall, care nu părea deloc încântat că fusese târât la sediul poliției din Regiunea de Vest în acea după-amiază, lăsat să fiarbă într-o cameră pentru interogatorii în compania unui ofițer taciturn care nu voia să-l lămurească de ce se află acolo. N-avea un motiv anume pentru întârziere, altul decât să-l agite și să-l enerveze pe Randall. În acea stare era posibil să facă o greșeală. Avea pastilele de Ativan cu el, în caz că ar fi avut nevoie de ele, iar ofițerul fusese avertizat să urmărească orice semne de atac de panică, așa că pe Banks acest aspect nu-l îngrijora.
   Camera era înghesuită și avea o singură fereastră înaltă, cu gratii, un bec acoperit cu niște zăbrele ruginite, o masă de metal prinsă de podea, trei scaune pliante și aparatura pentru înregistrări.
   Interogatoriul urma să fie filmat și, în timp ce Banks pregătea camera, sergentul Doug Wilson s-a așezat față în față cu un Randall iritat, care a început să pună întrebări despre avocatul lui.
   - Nu sunteți arestat, domnule Randall, și nu ați fost acuzat de nimic, i-a explicat Banks așezându-se. Sunteți aici ca să ne ajutați cu ancheta.
   - Deci nu trebuie să vorbesc cu voi?
   Banks s-a aplecat și și-a sprijinit brațele pe masă.
   - Domnule Randall, i-a spus, suntem amândoi niște oameni rezonabili, sper. Cazul e unul foarte serios. O tânără a fost violată și ucisă pe proprietatea dumneavoastră. Cred că vă doriți la fel de mult ca și mine să lămurim lucrurile, nu?
   - Bineînțeles că da, a spus Randall. Dar nu înțeleg de ce vă luați de mine.
   - Nu ne luăm de dumneavoastră.
   Banks s-a întors spre sergentul Wilson. Ar putea să-i dea puștiului o șansă.
   - Sergent Wilson, ce-ar fi să-i spui domnului Randall ce-ai aflat de la barmanița din The Duck and Drake?
   Wilson și-a fâșâit hârtiile, s-a jucat cu ochelarii și și-a lins buzele. Lui Banks i s-a părut că semăna cu un elev timorat care se pregătea să traducă la prima vedere o frază din latină. Sacoul sport cu care era îmbrăcat nu făcea decât să sporească această impresie.
   - Ați fost la The Duck and Drake ieri seară în jur de ora 7? a întrebat Wilson.
   - Da, am trecut pe-acolo să beau ceva după ce am închis magazinul, a spus Randall. Din câte știu eu, nu e împotriva legii.
   - Nicidecum, domnule, a spus Wilson. Dar și victima, Hayley Daniels, a fost văzută în pub la aceeași oră.
   - N-aveam cum s-o fi recunoscut. Cum aș fi putut? Nici măcar n-o știam.
   - Dar acum v-ați amintit de ea, nu-i așa, domnule? a continuat Wilson. După ce-ați văzut-o în depozit. Cum arăta, cum era îmbrăcată, v-ați amintit?
   Randall s-a scărpinat pe frunte.
   - Sincer să fiu, nu. La ora aia, într-o sâmbătă, sunt mereu mulți tineri la The Duck and Drake. Eu citeam ziarul. Și era destul de întuneric și cam în ceață totul.
   - Acesta e localul dumneavoastră obișnuit, The Duck and Drake?
   - Nu. N-aș putea spune că am un local anume. Mă duc unde am chef după ce închid. Dar nu fac asta foarte des. De obicei merg direct acasă. Băuturile sunt mai ieftine.
   - Unde ați fost între miezul nopții trecute și ora două? a întrebat Wilson.
   - Acasă.
   - Poate cineva să confirme asta?
   - Locuiesc singur.
   - La ce oră v-ați dus la culcare?
   - Pe la unu și un sfert, la scurt timp după ce am scos pisica afară.
   - V-a văzut cineva?
   - Nu știu. Era liniște pe stradă. N-am văzut pe nimeni.
   - Și înainte ce-ați făcut?
   - După ce am plecat din pub, pe la ora 8, mi-am luat niște pește și niște cartofi prăjiți în drum spre casă și m-am uitat la televizor.
   - De unde ați luat peștele și cartofii prăjiți?
   - De la vânzătorul de pe colț. Uitați ce e...
   - Să ne întoarcem la The Duck and Drake, bine? a insistat Wilson.
   Randall și-a încrucișat brațele și și-a îndreptat spatele, iar pe față i s-a întipărit o expresie severă.
   - Ați avut timp să rememorați acea seară, domnule, a continuat Wilson. Vă amintiți să o fi văzut pe Hayley Daniels în pub?
   - Presupun că e posibil s-o fi văzut.
   - Ați văzut-o sau nu?
   - Dacă era acolo, presupun că am văzut-o. Dar nu mi-o amintesc în mod deosebit. Nu eram interesat.
   - Hai, lasă, a intervenit Banks. O fată așa frumoasă ca ea. Și un pervers bătrân ca tine. Cu siguranță i-ai aruncat niște priviri. De ce nu recunoști? Vrei să ne faci să credem că n-ai mai văzut-o niciodată doar pentru că, de fapt, ai pus ochii pe ea din primul moment. Am dreptate, nu-i așa?
   Randall l-a privit și s-a întors spre Wilson, aliatul lui. Uneori, s-a gândit Banks, strategia cu polițistul bun și polițistul rău era atât de simplă.
   Nici măcar nu stabiliseră să joace jocul ăsta. Pur și simplu în direcția asta a mers interviul. Cu toate că fusese la nenumărate cursuri și citise o mulțime de cărți despre tehnica interogatoriului, Banks ajunsese la concluzia că uneori o abordare spontană este și cea mai eficientă. Începi de la chestii generale și vagi și cânți după ureche. Cele mai relevante întrebări erau cele care îți veneau pe loc, nu cele programate din timp. Și când două persoane puneau întrebările, se năștea o nouă dinamică. Uneori mergea, alteori nu. Și te trezeai că te faci de râs. Dar tânărul Wilson nu părea genul care să aibă nevoie de indicații pentru rolul lui.
   - Era c-un grup de prieteni de vârsta ei, râdeau și vorbeau și beau lângă bar, așa e? a continuat Wilson.
   - Da.
   - Ați văzut pe cineva atingând-o? Poate era cu prietenul, și atunci ar fi atins-o pe umăr, ar fi ținut-o de mână, ar fi sărutat-o rapid, lucruri de genul ăsta.
   - N-am văzut așa ceva.
   Randall l-a privit pe Banks.
   - Dar, după cum am mai spus, n-am fost foarte atent.
   - Cine a plecat mai întâi?
   - Ei. Erau toți la un loc, gălăgioși și plini de ei, și în momentul următor au dispărut, și s-a făcut din nou liniște și plăcut.
   - Plini de ei? l-a îngânat Banks. Ce vrei să spui cu asta?
   Randall s-a foit pe scaun.
   - Știți ce vreau să spun. Dichisiți, făceau paradă unii în fața celorlalți, râdeau la propriile glume, chestii de genul ăsta.
   - Nu-ți plac tinerii?
   - Nu-mi plac huliganii.
   - Și crezi că ei erau huligani?
   - Să spunem că nu mi-aș fi dorit să-mi fac de lucru cu ei. Știu cum decurg lucrurile pe-aici, în week-end-uri, când ies toți la băute. S-a ajuns la situația în care o persoană civilizată nu mai poate ieși în oraș sâmbătă seara. Uneori mă întreb pentru ce mai avem poliție în oraș. Dimineața, de multe ori, am văzut vomă și gunoaie în fața magazinului.
   - Dar în dimineața asta lucrurile au stat altfel, nu? a spus Banks.
   - Ideea este următoarea, domnule, a intervenit Wilson cu atâta delicatețe încât i-a stârnit admirația lui Banks. Chelnerița de la The Duck and Drake spune că v-a surprins holbându-vă la Hayley Daniels.
   Nu spusese întocmai că „se holbase”, Banks știa asta, dar era o dovadă de inventivitate din partea puștiului. Mult mai de efect decât „privise” sau „se uitase”.
   - Nu făceam așa ceva, a răspuns Randall. După cum v-am spus, stăteam la locul meu, citeam ziarul și îmi vedeam de băutură.
   - Și nici măcar n-ați remarcat-o pe Hayley Daniels?
   Randall a făcut o pauză.
   - Nu știam cine e, a spus, dar presupun că era greu să n-o remarci.
   - Serios? a spus Wilson. Cum așa, domnule?
   - Păi să începem cu felul în care era îmbrăcată. Ca o pipiță. Picioarele dezgolite, buricul la vedere. Dacă mă întrebați pe mine, fetele care se îmbracă așa și-o caută cu lumânarea. Am putea spune că primesc ceea ce merită.
   - Și de-asta ai mințit în legătură cu ea prima dată? a întrebat Banks. Pentru că te-ai gândit că, dacă recunoști, o să pară suspect că tu ai găsit cadavrul? Tu i-ai dat ceea ce merita?
   - E o întrebare impertinentă și n-am de gând să răspund la asemenea provocări, a răspuns Randall, roșu la față. Mi-a ajuns. Plec.
   - Sunteți sigur că nu ați urmărit-o pe Hayley Daniels în restul serii și că nu ați atras-o în depozit, unde știați că vă puteți face de cap cu ea? a spus Wilson, cu o expresie inocentă și îngrijorată întipărită pe chipul său tânăr. Poate nu ați vrut s-o omorâți, dar lucrurile au scăpat de sub control?
   Randall, aproape în picioare, i-a aruncat o privire care spunea et tu, Brutus și s-a prăbușit înapoi în scaun.
   - V-am spus adevărul, a răspuns. Era în pub cu mai mulți prieteni. Acolo am văzut-o prima și ultima dată. Nu i-am dat cine știe ce atenție, dar acum că am vorbit despre ea, trebuie să recunosc că ieșea în evidență, și nu într-un mod cu care sunt de acord. N-am spus asta de la bun început pentru că știu în ce fel vă funcționează mințile. E tot ce am de spus pe această temă. I-a aruncat o privire lui Banks. Și acum chiar plec.
   - Cum vrei, a spus Banks.
   L-a lăsat să se apropie de ușă și apoi a adăugat:
   - Aș aprecia dacă am putea să-ți luăm amprentele și o mostră de ADN. Pentru eliminare, să fim bine înțeleși. Când îți convine. Sergentul Wilson se va ocupa de formulare.
   Randall a trântit ușa după el.

4.

   Annie era în biroul ei, în clădirea de cărămidă și sticlă de pe Spring Hill.
   Ajunsese devreme în acea dimineață de luni și era în formă, mult mai bine decât duminică. Până și vremea părea să fie în concordanță cu starea ei de spirit. Ploaia se oprise, iar cerul era albastru, din loc în loc mai apărea câte un nor alb și pufos. Marea Nordului, în mod normal gri, căpătase o nuanță albăstruie.
   Vântul era destul de rece, dar la amiază oamenii începeau să-și scoată hainele groase și să stea pe terasele puburilor și pe ponton, aproape ca primăvara.
   „Crima din scaunul cu rotile” ajunsese în presă și la știrile de dimineață, iar inspectorul-șef Brough programase o conferință de presă pentru acea dimineață. Din fericire, Annie nu trebuia să fie prezentă, dar el îi ceruse să-i dea ceva cu care să hrănească mulțimile înfometate.
   Annie a simțit cum o copleșește vina și scârba de sine când s-a gândit la seara de sâmbătă. Se purtase ca o adolescentă și, la vârsta ei, nu era cel mai potrivit lucru. Dar se întâmplase, așa că acum era momentul să urmeze vechile învățături Zen și să se desprindă de ceea ce se întâmplase. Viața e suferință, și cauza suferinței e dorința, spun budiștii. Nu poți opri dorințele, amintirile, gândurile și sentimentele, dar nu trebuie să stai agățat de ele și să le lași să te tortureze. Te poți desprinde de ele, le poți lăsa să plutească întocmai ca pe niște baloane. Asta făcea atunci când medita, se concentra asupra unui lucru, asupra respirației sau a unui sunet, și se uita cum baloanele cu gândurile și visele ei pluteau în gol. Era cazul să se întoarcă la meditații în mod constant. Oricum, nu e ca și cum nu ar fi avut o mulțime de alte lucruri pe cap în acea dimineață.
   Pentru început, Karen Drew.
   Primul detaliu pe care Annie îl remarcase în dosarul pe care Tommy Naylor îl adusese de la Mapston Hall o șocase: Karen Drew murise la numai 28 de ani. Annie crezuse că era o femeie bătrână, până și Naylor îi estimase vârsta la vreo 40 de ani. Bineînțeles, nu aveau alt indiciu decât forma nedefinită de sub pătură, din care se scursese tot sângele, cu părul cărunt și uscat. Chiar și așa, s-a gândit Annie, 28 de ani era foarte puțin. Cum putea corpul să trădeze pe cineva cu atâta cruzime?
   Conform dosarului, mașina lui Karen fusese lovită, cu 6 ani în urmă, de un șofer care scăpase controlul volanului. Fusese o vreme în comă și trecuse prin mai multe operații și spitalizări, până când toți medicii care o văzuseră ajunseseră la concluzia că nu mai putea fi recuperată și că singura opțiune era să fie în permanență sub supraveghere. La Mapston Hall fusese timp de trei luni, din spusele lui Grace Chaplin. Nu foarte mult, s-a gândit Annie. Din moment ce Karen nu putea comunica, era greu de crezut că își făcuse dușmani într-un timp atât de scurt. Lăsând psihopații deoparte, era foarte posibil ca motivul uciderii ei să se afle undeva în trecut.
   Din raport mai reieșea că, din punct de vedere medical, starea ei nu se schimbase și nici nu avea să se schimbe.
   În cazuri ca al lui Karen Drew, cel mai mic semn de progres ajunge să fie interpretat ca un miracol. Nimeni nu știa ce simțea sau ce gândea Karen. Nici măcar nu știau dacă voia să trăiască sau să moară. Acum nici nu mai avea posibilitatea să aleagă, și era treaba lui Annie să afle de ce. Din milă, așa cum sugerase Naylor, sau cineva avusese ceva de câștigat de pe urma morții lui Karen? Și dacă motivul era mila, a cui fusese mâna? Acestea erau întrebările la care-și dorea să găsească răspunsul cât mai repede.
   Unul din lucrurile pe care le-a remarcat Annie în legătură cu dosarul a fost că oferea foarte puține informații despre viața lui Karen de dinainte de accident. Locuise în Mansfield, Nottinghamshire, dar nu era trecută o adresă anume și nici nu era clar dacă acolo crescuse sau dacă se mutase din altă parte. Despre părinții ei scria că sunt decedați, dar din nou nu exista niciun detaliu, se pare că nu avea nici frați sau persoane mai apropiate, un soț sau un logodnic. Una peste alta, Karen Drew părea să nu fi existat înainte de acea nefastă zi din noiembrie 2001.
   Annie ronțăia capătul creionului ei galben și privea încruntată spre lipsa de informații din dosar, când și-a auzit mobilul sunând, la câteva minute după ora 9. N-a recunoscut numărul, dar a răspuns oricum. Desfășurarea anchetei presupunea să-și lase numărul de telefon foarte multor oameni.
   - Annie?
   - Da.
   - Sunt eu. Eric.
   - Eric?
   - Nu-mi spune că m-ai uitat atât de repede. Mă doare.
   Annie și-a derulat în minte toate posibilitățile și numai unul dintre răspunsuri era enervant de evident.
   - Nu-mi aduc aminte să-ți fi dat numărul meu de mobil, a spus.
   - Ce frumos din partea ta. Presupun că mai sunt și alte lucruri de care nu-ți aduci aminte, ca de exemplu numele meu?
   La dracu’. Fusese chiar atât de beată?
   - Oricum, a continuat ea, ăsta e telefonul de serviciu. Te rog să nu mă mai suni pe el.
   - Atunci dă-mi numărul tău de acasă.
   - N-aș prea crede.
   - Atunci cum pot să dau de tine? Nici măcar nu-ți știu numele de familie.
   - Nu poți. Asta e toată ideea.
   Annie a închis telefonul. A simțit o apăsare pe piept. Telefonul i-a sunat din nou și a răspuns cu un gest automat.
   - Uite ce e, i-a spus Eric, îmi pare rău. Cred că am început cu stângul.
   - N-a început nimic. Și nici n-o să înceapă, i-a spus Annie.
   - Nu vreau să te cer în căsătorie, să știi. Dar pot măcar să te invit la cină?
   - Sunt ocupată.
   - Tot timpul?
   - Cam da.
   - Mâine?
   - Mă spăl pe cap.
   - Miercuri?
   - Întâlnirea la asociația de locatari.
   - Joi?
   - Reuniune la școală.
   - Vineri?
   Annie a făcut o pauză.
   - Mă duc în vizită la ai mei.
   - Aha! Aici ai ezitat, i-a spus. Am auzit foarte bine.
   - Ascultă, Eric, a spus Annie pe un ton despre care credea că e rezonabil, dar ferm. Îmi pare rău, nu vreau să mă mai joc. N-o să se întâmple nimic. Nu vreau să fiu nepoliticoasă, a naibii sau ceva, dar pur și simplu nu vreau să mă implic într-o relație în momentul ăsta.
   - Eu te-am invitat la cină. Fără alte implicații.
   Annie știa, din experiență, că întotdeauna există implicații.
   - Îmi pare rău. Nu mă interesează.
   - Care-i problema? Ce-am făcut? Când m-am trezit, nu mai erai.
   - N-ai făcut nimic. Eu am o problemă. Îmi pare rău. Te rog să nu mă mai suni.
   - Nu închide!
   Annie a rămas pe fir, deși știa că n-ar fi trebuit să o facă.
   - Mai ești? a întrebat-o după un moment de liniște.
   - Da, sunt aici.
   - Bine. Hai să ieșim la prânz. Cu siguranță poți să ieși în pauză de masă într-una din zilele astea, nu? Ce zici de Black Horse, joi?
   Black Horse era în orașul vechi din Whitby, pe o stradă îngustă și pietruită, mai jos de o biserică în ruine. Era un loc decent, pe care colegii ei nu-l frecventau, Annie știa asta. Dar de ce lua în calcul această variantă? Trebuia să se desprindă de ea.
   - Îmi pare rău, a spus.
   - O să fiu acolo la ora prânzului, a spus Eric. Îți mai amintești cum arăt?
   Annie își amintea chipul tânăr și părul ciufulit, șuvița rebelă și începutul de barbă, umerii puternici și mâinile surprinzător de delicate.
   - Îmi amintesc, a spus. Dar n-o să fiu acolo.
   Apoi a închis telefonul. L-a mai ținut în mână, tremurând, preț de câteva secunde, în timp ce inima îi bubuia, de parcă ar fi avut în palmă o armă misterioasă, dar n-a mai sunat. Apoi străfundurile memoriei au început să scoată la suprafață lucruri foarte neplăcute.
   Avea mobilul de numai o săptămână. Era un BlackBerry Pearl, care combina funcțiile telefon, SMS și e-mail, și abia începuse să se obișnuiască cu toate șmecheriile și secretele lui, ca de exemplu camera foto. Și-a amintit că Eric avea același model și că-i arătase cum să utilizeze niște funcții mai avansate.
   Cu mâna tremurându-i, s-a uitat prin fotografiile recente. Iată-i: ea și Eric, cu capetele lipite, aplecați unul spre celălalt, strâmbându-se spre cameră în lumina clubului de noapte. Și-a amintit că-i trimisese fotografiile pe mobil. Probabil că așa ajunsese să aibă numărul ei. Cum putuse să fie atât de proastă?
   Și-a pus telefonul în geantă. Ce-avea de gând?
   Ar fi trebuit să știe că nu se poate baza pe judecata ei în astfel de situații. În plus, Eric era doar un copil. Fii flatată și desprinde-te. Ajunge cu porcăria asta. De ce se lăsa chinuită de felul în care se purtase? A luat o foaie de hârtie de pe birou.
   Era momentul să se ducă să stea de vorbă cu asistentul social care-i aranjase lui Karen Drew șederea la Mapston Hall. Biata femeie trebuie să fi avut o viață înainte de accident.

   Autopsiile făcute de dr. Elizabeth Wallace erau mult mai puțin spectaculoase și bombastice decât ale lui Glendenning, a descoperit Banks târziu în acea dimineață de luni, în subsolul Spitalului General din Eastvale.
   L-a salutat pe Banks cu o aplecare a capului. Părea timidă și protocolară în timp ce făcea pregătirile alături de asistenta ei, Wendy Gauge. S-au asigurat că echipamentul necesar e la îndemână și că reportofonul pe care urma să-și înregistreze comentariile funcționează.
   Dădea impresia că e stăpână pe sine, a observat Banks, se vedea după buzele strânse. Banks nu și-o putea imagina fumând, așa cum făcuse el cu Glendenning, sau făcând glume pe seama cadavrului.
   Dr. Wallace l-a examinat întâi pe afară, fără să se grăbească, metodic. Cadavrul fusese deja studiat, fuseseră prelevate probe și tot ceea ce doctorul și criminaliștii colectaseră fusese trimis la laborator pentru analize, inclusiv resturile de piele care-i astupaseră gura, cel mai probabil ca s-o facă să tacă.
   Banks a privit-o pe Hayley întinsă pe masă, palidă și goală. Nu s-a putut abține să nu se holbeze la zona ei pubiană, complet rasă. I se spusese despre asta la locul crimei, dar era cu totul altceva să vadă cu ochii lui. Avea tatuați doi pești albaștri mici care înotau în direcții opuse.
   Pești. Zodia ei.
   Dr. Wallace l-a surprins uitându-se insistent spre zona intimă a fetei.
   - Nu e nimic neobișnuit, a spus. Nu înseamnă că era vreo ușuratică. Și nu e de dată recentă, nu din ultimele câteva luni, oricum, așa că e exclus să i-l fi făcut criminalul. Tatuajele astea sunt destul de comune, și foarte multe tinere se rad sau se epilează în acest fel. Se numește epilat brazilian.
   - De ce? a întrebat Banks. Pare dureros.
   - Modă. Stil. În plus, se pare că sporește plăcerea în timpul actului sexual.
   - Și așa e?
   Nici măcar un zâmbet.
   - De unde să știu eu? a spus ea, întorcându-se la treabă, făcând câte o pauză din când în când ca să studieze cu lupa o bucată de piele sau un semn mai neobișnuit.
   De fiecare dată își înregistra comentariile.
   - Ce e pata aia maro de sub sânul stâng? a întrebat Banks.
   - Semn din naștere.
   - Pe brațe și între sâni?
   - Vânătăi. Pre-mortem. A îngenuncheat pe ea.
   Dr. Wallace și-a strigat asistenta.
   - Hai s-o deschidem.
   - Puteți să-mi spuneți ceva până acum? a întrebat Banks.
   Dr. Wallace a făcut o pauză și s-a aplecat în față, cu mâinile sprijinite pe marginea de metal a mesei. De sub boneta de protecție îi alunecaseră câteva șuvițe de păr șaten.
   - Aproape sigur a fost strangulată manual. Fără ligatură. Din față, așa.
   Și-a întins mâinile și a mimat strângerea gâtului cuiva.
   - Sunt șanse să avem amprente pe piele sau mostre de ADN?
   - Mereu există astfel de șanse, fie și o picătură de sânge. Pare că a curățat-o după ce a omorât-o, dar e posibil ca ceva să-i fi scăpat.
   - Avea pe coapsă ceva ce ar fi putut fi spermă, a spus Banks.
   Dr. Wallace a încuviințat din cap.
   - Am văzut. Nu vă faceți probleme, laboratorul va analiza totul, dar va mai dura. Ar trebui să știți asta. Amprente? Nu prea cred. Au fost foarte multe alunecări în cazul ăsta. Ca de exemplu atunci când îți alunecă mâna pe clanță și totul se mânjește și nu se mai vede clar.
   - S-a zbătut?
   Dr. Wallace a privit în depărtare.
   - Cum dracu’ nu? Normal că da.
   - Mă gândeam la zgârieturi.
   Dr. Wallace a inspirat adânc.
   - Da. E posibil să fie mostre de ADN în probele pe care le-au recoltat criminaliștii de sub unghiile ei. Ucigașul ar putea avea zgârieturi pe brațe sau pe față.
   A făcut o pauză.
   - Sincer, însă, nu mi-aș pune prea multe speranțe în asta. După cum vedeți, are unghiile roase până în carne.
   - Da, am observat, a spus Banks. Și vânătaia?
   - După cum spuneam, a îngenuncheat pe brațele ei și, la un moment dat, pe piept, probabil ca s-o imobilizeze în timp ce își folosea mâinile s-o stranguleze. N-a avut nicio șansă.
   - Sunteți sigură că e un bărbat?
   Dr. Wallace i-a aruncat o privire plină de dispreț.
   - Credeți-mă pe cuvânt, asta e opera unui bărbat. Dacă nu cumva o fi strangulat-o prietena celui care a violat-o.
   Se mai întâmplase, Banks știa asta. Cupluri care acționau împreună ca prădători sexuali sau ucigași. Fred și Rosemary West. Myra Hindley și Ian Brady. Terry și Lucy Payne. Dar probabil dr. Wallace avea dreptate și nu era o opțiune de luat în calcul în acest caz.
   - Toate rănile i-au fost provocate cât era încă în viață?
   - Nu există dovezi de maltratare post-mortem, dacă la asta vă referiți. Vânătăile și rupturile vaginale și anale indică, toate, că era vie în timp ce a violat-o. Se văd urmele pe încheieturile mâinilor, acolo unde a ținut-o. Uitați-vă și la urmele de pe brațe, de pe gât și de pe piept, la alea de pe coapse. A fost un viol groaznic, violent, urmat de strangulare.
   - Cum a imobilizat-o în timp ce o viola? s-a întrebat Banks cu voce tare. N-avea cum să fi făcut asta îngenuncheat pe brațele ei.
   - E posibil să fi avut o armă. Un cuțit, de exemplu.
   - Și atunci de ce nu a înjunghiat-o? De ce a strangulat-o?
   - N-aș putea să vă spun. E posibil s-o fi amenințat ca să obțină ce voia. Nu se întâmplă adesea ca violatorii să-și amenințe victimele cu moartea dacă nu cooperează? Sau că le vor urmări mai târziu, pe ele și pe familiile lor?
   - Ba da, a spus Banks.
   Știa că întrebările ar putea părea crude și insensibile, dar lucrurile astea trebuiau cunoscute. De-asta cu dr. Glendenning fusese atât de simplu. Cu o femeie, lucrurile stăteau altfel.
   - De ce s-o omoare, la urma urmei? a întrebat. Dr. Wallace l-a privit pe Banks ca pe unul dintre specimenele întinse pe masa ei.
   - Nu știu, a spus. Poate ca s-o facă să tacă. Poate pentru că ea l-a recunoscut și l-ar fi putut identifica mai târziu. Dar asta e treaba dumneavoastră, nu, să aflați lucrurile astea?
   - Îmi pare rău. Gândeam cu voce tare. Unul din obiceiurile mele proaste. Și mă mai întrebam dacă nu cumva strangularea era parte din scenariu, o partidă sălbatică cu o turnură neplăcută?
   Dr. Wallace a clătinat din cap.
   - Nu prea cred. Deși e sigur că a fost foarte violent cu ea. După cum am spus, pare că în timp ce o strangula o apăsa pe piept cu genunchiul. Ar fi foarte dificil, dacă nu imposibil, ca în poziția asta să se desfășoare un act sexual. Așa că eu aș spune că a strangulat-o când a terminat cu ea.
   - Dr. Burns a estimat ora decesului între miezul nopții și ora două, duminică dimineață. Sunteți de acord?
   - N-am niciun indiciu care să contrazică această estimare, a spus dr. Wallace. Dar e numai o estimare. Ora decesului e...
   - Știu, știu, a spus Banks, deosebit de greu de stabilit. Acel detaliu care uneori ne ajută cel mai mult. E și asta una din micile ironii ale vieții.
   Dr. Wallace n-a răspuns.
   - Ceva suspect, neobișnuit...
   - Totul e perfect normal până acum, pentru o astfel de crimă.
   Dr. Wallace părea obosită și prea bătrână pentru vârsta ei reală, ca și cum văzuse totul de foarte multe ori înainte. Banks a făcut un pas în spate și și-a ținut gura, ca s-o lase să-și vadă de treabă. Ea a apucat bisturiul și, când a început să facă incizia în Y, cu viteză și precizie, Banks a simțit cum îl trece un fior.

   Annie a luat-o pe Ginger cu ea la Nottingham ca să discute cu Gail Torrance, asistentul social care se ocupase de Karen Drew, în timp ce Tommy Naylor rămăsese pe baricade la Whitby.
   Lui Annie îi plăcea compania lui Ginger, se simțea în largul ei alături de ea. Era amuzantă și obraznică, mesteca gumă fără încetare, vorbea mult și se plângea de ceilalți șoferi. În plus, părea mereu veselă. Poate din cauza felului în care arăta, mulți dintre tipii de la secție crezuseră la început că era lesbiană, dar se dovedise că avea un bărbat și doi copii mici acasă.
   Pentru o clipă, în timp ce Annie conducea și asculta poveștile ilare despre weekend-ul copiilor într-un castel, s-a gândit că Ginger ar putea fi persoana cu care să vorbească despre Eric - în sfârșit, avea un nume - dar și-a dat seama că n-ar fi potrivit, că n-o cunoștea suficient de bine și că nu voia să știe nimeni despre asta, cel puțin nu încă. La ce se aștepta? La sfaturi? N-avea nevoie. Știa ce are de făcut. Și dacă era cineva cu care avea să vorbească despre asta, atunci cu siguranță era Winsome, deși în ultimele zile se văzuseră foarte rar.
   Annie conducea pentru că nu se simțea în siguranță cu Ginger la volan. Și Ginger știa asta.
   Deși reușise cumva să-și ia permisul, condusul nu era unul din talentele ei, iar peste o lună era programată pentru încă un curs. Dar atunci când s-au pierdut într-o zonă industrială gri și pustie, Annie și-a dorit să fi lăsat mașina pe mâna lui Ginger, care se pare că era chiar și mai lipsită de talent într-ale ghidatului decât într-ale condusului.
   În cele din urmă au găsit birourile din West Bridgford. Era aproape ora prânzului când au ajuns, și Gail Torrance a fost mai mult decât fericită să li se alăture în cel mai apropiat pub.
   Locul era deja plin ochi cu angajați de pe la birouri, dar au găsit o masă încărcată cu resturile de la prânzul celor care stătuseră acolo înainte, cartofi prăjiți, salate, rămășițe de ouă și halbe pătate cu ruj, pe fundul cărora erau bălți de bere deja caldă. Scrumiera dădea și ea pe-afară de mucuri de țigară cu marginea roz, unul dintre ele încă fumegând.
   Ginger a luat comanda și s-a dus la bar. Când s-a întors cu băuturile, o adolescentă posacă debarasase masa și le adusese cuțite și furculițe în șervețele de hârtie. Annie și Ginger își comandaseră un tonic Schweppes Slimline, Gail un Campari. Și-a aprins o țigară.
   - Mult mai bine, a spus, suflând fumul afară.
   Annie a reușit să zâmbească prin fum.
   - După cum știți, am venit să vorbim despre Karen Drew.
   A observat că Ginger își scosese carnețelul și un pix. Chiar dacă silueta și părul roșu aprins n-o lăsau să treacă neobservată, Ginger părea să se poată face nevăzută atunci când voia.
   - Cred că vă pierdeți timpul, a spus Gail. Adică, nu prea pot să vă spun multe despre ea.
   - De ce nu?
   - Pentru că nu știu nimic.
   - Dar ați fost omul ei de legătură între spital și Mapston Hall.
   - Da, dar asta nu înseamnă nimic. Mă ocup de astfel de cazuri peste tot în țară.
   - Atunci spuneți-ne ce știți.
   Gail și-a aranjat părul la ceafă.
   - Acum vreo 4 luni, a început, m-au contactat administratorii de la Grey Oaks, spitalul unde fusese internată Karen timp de vreo 3 ani - am mai lucrat cu ei și înainte - și mi-au vorbit despre o femeie care se afla la ei sub tratament și care avea nevoie de îngrijiri speciale. Eu cu asta mă ocup. Am mers acolo și am întâlnit-o pe Karen - a fost, de altfel, singura dată când am văzut-o - și am vorbit cu doctorii care o îngrijeau. Făcuseră o evaluare a stării ei de sănătate și, din câte mi-am dat seama, eram de acord cu ei - nu că mi-ar fi cerut cineva opinia, desigur.
   Și-a scuturat țigara și a continuat.
   - În zonă nu era niciun azil potrivit pentru ea, eu mai lucrasem cu cei de la Mapston Hall, știam în ce sunt specializați și că sunt potriviți nevoilor lui Karen. N-a trebuit decât să așteptăm un pat, să ne ocupăm de hârțogăraie și să semnăm pe linia punctată. N-am avut mai mult de-a face cu acest caz.
   - Care au fost impresiile dumneavoastră personale despre Karen? a întrebat Annie.
   - E o întrebare foarte amuzantă.
   - De ce?
   - Păi, ce impresie poți avea despre cineva care stă într-un scaun și nu spune nimic?
   - Trebuie să fi avut o viață înainte de accident.
   - Presupun că da, dar asta nu era treaba mea.
   - N-ați luat legătura cu familia ei?
   - Nu avea familie. Probabil ați citit dosarul.
   - Da. Și nu îmi spune nimic.
   - Adică la fel de mult cât vă pot spune și eu.
   Gail și-a stins țigara chiar când le-a venit mâncarea. Burgeri și cartofi prăjiți pentru Gail și Ginger, obișnuitul sandviș cu brânză și roșii pentru Annie. Poate că ar trebui să înceapă din nou să mănânce carne, s-a gândit, apoi și-a dat seama că, probabil, regimul era singurul aspect al vieții sale asupra căruia avea control în acel moment. În jurul lor, conversațiile curgeau. La masa de alături, un grup de femei râdea zgomotos la o glumă fără perdea. Aerul mirosea a fum de țigară și a bere.
   - În dosar scrie că, înainte de accident, Karen a locuit în Mansfield, a spus Annie. Știți cumva adresa?
   - Îmi pare rău, a spus Gail. Dar ar trebui să puteți afla această informație de la Morton’s, agenții imobiliari care s-au ocupat de vânzarea casei. Am această informație pentru că era relevantă pentru finanțare.
   - O.K., a spus Annie, și de unde știți despre agentul imobiliar?
   - Mi-a spus avocatul ei.
   - Karen Drew avea avocat?
   - Bineînțeles. Cineva care să se ocupe de afacerile ei și să-i protejeze interesele. Doar ea singură n-avea cum s-o facă, nu? Să nu mai zic cât era de-a naibii. Mă suna tot timpul pentru câte ceva, și avea o voce iritantă, parcă zgâria cu unghiile pe o tablă. „Gail, crezi că ai putea să...”, „Gail, poți să...”
   A tremurat, cuprinsă parcă de un fior.
   - Vă amintiți cum o chema?
   - Dacă-mi amintesc? Connie Wells. Ăsta era numele. Ea-și spunea Constance. Insista pe chestia asta. O cățea înfumurată și-a dracului.
   - Aveți numărul ei de telefon sau adresa?
   - Probabil sunt pe undeva prin dosarele mele. Lucra pentru o firmă din Leeds, asta e tot ce-mi amintesc. Park Square.
   Ar trebui să fie suficient, s-a gândit Annie.
   Leeds. Asta era interesant. Dacă Karen Drew trăise în Mansfield, de ce avocata ei era de la o firmă din Leeds? E-adevărat, nu era foarte departe, se ajungea imediat pe autostradă, dar erau nenumărați avocați în Mansfield și în Nottingham.
   Oricum, putea s-o caute pe Google pe Constance Wells de cum ajungea înapoi la Whitby. Poate că avocata va putea să le spună ceva mai mult despre trecutul misterios al lui Karen Drew.

   - Uitați, ea e, chiar acolo, a spus comisarul Kevin Templeton arătând spre ecranul televizorului. Chiar acolo.
   Erau într-o cameră la parter, la Comandamentul Regiunii de Vest, urmărind casetele cu înregistrări.
   Imaginea ar fi putut fi un pic mai clară, s-a gândit Banks, și poate că cei de la tehnic ar putea s-o curețe un pic, dar chiar și așa întunecată, cu pete și cu umbre, nu încăpea nicio îndoială că fata cea înaltă, cu picioare lungi, care nu-și prea ținea echilibrul pe tocuri în timp ce se îndrepta spre aleea dintre marochinăria lui Joseph Randall și barul The Fountain era Hayley Daniels, clătinându-se și atingând pereții cu mâinile, de-o parte și de alta, înaintând prin Taylor’s Yard.
   Ieșise din bar cu un grup de tineri la 17 minute după miezul nopții, le spusese ceva și, după ceea ce păruse a fi o discuție mai aprinsă, le făcuse cu mâna și se îndreptase singură spre alee, la 12:20. Era greu de spus câți erau în total, dar Banks a numărat cel puțin 7. I-a văzut pe doi dintre prietenii ei, cu spatele la cameră, urmărind-o cu privirea și dând din cap dezaprobatori, apoi s-au întors și i-au urmat pe ceilalți înspre Bar None. Banks a privit cum silueta lui Hayley e înghițită de întunericul din Labirint. N-o aștepta nimeni.
   - A intrat cineva în Labirint înainte sau după ea?
   - Nu, din câte am văzut pe casetele pe care le-am vizionat deja, a spus Templeton. Ea e, nu-i așa, domnule?
   - Da, ea e cu siguranță, a spus Banks. Întrebarea e, o aștepta acolo sau a urmărit-o?
   - M-am uitat la toate înregistrările până la ora două și jumătate, adică peste ora estimată a decesului, a spus Templeton, și nimeni n-a trecut prin Taylor’s Yard mai devreme, nimeni n-a intrat după ea. Și nici n-a ieșit nimeni. Avem niște înregistrări ale camerelor din Castle Road, astea sunt numai pentru piață.
   - Deci oricine ar fi fost, a intrat pe altă parte, o intrare care nu e monitorizată.
   - Așa se pare, domnule. Dar cu siguranță nimeni nu avea de unde să știe că urma să meargă direct în Labirint, nu? Și dacă nimeni n-a urmărit-o...
   - Cineva era acolo, așteptând tocmai o astfel de apariție? Posibil, a spus Banks.
   - Un criminal în serie?
   În privirea pe care Banks i-a întors-o lui Templeton se putea citi suferința.
   - Kev, avem o singură victimă. Cum ar putea să fie un criminal în serie?
   - Deocamdată avem o singură victimă, a spus Templeton, dar asta nu înseamnă că se va opri la una singură. Până și criminalii în serie trebuie să înceapă de undeva.
   A rânjit la propria glumă proastă, dar Banks nu i-a dat apă la moară. Cu toate astea, știa la ce se referă. Violatorii care comiteau astfel de fapte nu se opreau, în general, la o singură victimă, asta în afara cazului în care criminalul era un dușman al lui Hayley, pistă care trebuia urmărită.
   - Și dacă nu e ea prima victimă? a spus.
   - Domnule?
   - Du-te și caută în Arhivele Naționale, a continuat Banks. Vezi dacă găsești ceva asemănător în ultimele 18 luni, oriunde în țară. Roagă-l pe Jim Hatchley să te ajute. Nu se pricepe cine știe ce la calculatoare, dar are relații pe la toate departamentele de poliție din țară.
   - Da, domnule, a spus Templeton.
   Banks știa că în urmă cu câțiva ani astfel de informații nu ar fi fost atât de accesibile, dar multe lucruri se schimbaseră odată cu investigația cazului Spintecătorului din Yorkshire și a altor astfel de afaceri în care fuseseră implicate mai multe secții de poliție. Cu destul de multă întârziere, s-a gândit Banks, intraseră și ei în secolul douăzeci și unu și înțeleseseră că acum criminalii nu respectă granițele orașelor, ținuturilor sau țărilor.
   - Totuși, mă întreb de ce a intrat în Labirint singură, a spus Templeton, aproape ca pentru sine. Nimeni n-a intrat după ea și nimeni n-a așteptat-o să se întoarcă.
   - Era afumată rău, a spus Banks. Toți erau. Ai văzut, doar, cu ochii tăi. Oamenii nu mai gândesc limpede când sunt băuți. Își pierd inhibițiile și temerile, iar uneori temerile sunt singurele care te țin în viață. Am să-l trimit pe sergentul Wilson la ea la facultate. Pare destul de tânăr ca să treacă drept unul dintre studenți. Trebuie să-i găsim pe cei cu care era Hayley și sunt șanse mari ca ei să-i fi fost colegi de facultate. Vorbea cu ei, s-a văzut foarte clar, ei vorbeau cu ea, păreau că încearcă s-o convingă să nu intre în Labirint. Cineva trebuie să știe ceva.
   - E posibil să-și fi dat întâlnire cu cineva acolo. În Labirint, vreau să spun.
   - E posibil, a răspuns Banks. Și pentru asta trebuie să vorbim cu prietenii ei. Trebuie să luăm declarații de la toți cei cu care s-a întâlnit în noaptea aceea, din momentul când au pornit spre piață și până când s-au despărțit și ea a plecat pe aleea aia. Ne-am lăsat orbiți de Joseph Randall.
   - Eu tot nu sunt sigur în privința lui, a spus Templeton.
   - Nici eu, a replicat Banks. Dar trebuie să extindem ancheta. Înainte să te apuci de lucru cu baza aia de date, du-te și mai vorbește o dată cu barmanul care a fost de serviciu la The Fountain sâmbătă noapte. Află dacă a fost vreun incident în bar în seara aia. El apare pe undeva în înregistrări?
   - În mod surprinzător, da, a spus Templeton.
   - De ce surprinzător?
   - Păi, pentru că și-a scos bicicleta pe ușa din față și a încuiat.
   - Și ce-i așa de ciudat în asta?
   - Era aproape ora două și jumătate.
   - Poate că-i place să bea în secret. Ce-a avut de spus?
   - Nu era acolo când băieții au făcut turul barurilor ieri. Zi liberă. N-a vorbit nimeni cu el.
   - Interesant. Dacă nu e la bar nici azi, află unde locuiește și fă-i o vizită. Întreabă-l ce făcea acolo la ora aia și dacă-și amintește ceva în plus. Știm că Hayley și prietenii ei au plecat de la The Fountain, au avut o discuție în piață și 3 minute mai târziu ea a pornit spre Taylor’s Yard. Poate s-a întâmplat ceva în pub? E ultimul loc public în care a fost văzută în viață.
   - Da, domnule.
   Templeton a părăsit camera de vizionare. Banks a luat telecomanda și a derulat înapoi. A apăsat pe play și a urmărit-o pe Hayley Daniels discutând cu prietenii ei și îndreptându-se spre Taylor’s Yard.
   Nu-i putea citi pe buze, înregistrarea era prea proastă. În plus, mai era și o dâră enervantă de lumină, așa ca în filmele vechi, chiar în spatele grupului, care apoi a dispărut. Când și-a întins mâinile ca să-și țină echilibrul, atingea fără probleme pereții culoarului. Sclipiciul de pe cureaua ieftină de plastic a reflectat farurile unei mașini care trecea prin zonă.
   După ce s-a făcut nevăzută în întuneric, Banks a derulat înapoi și a urmărit imaginile încă o dată. Probabil vor trebui să prelucreze imaginea mașinii și să ia numerele de pe plăcuțele de înmatriculare, în ideea că, dacă șoferul a văzut o fată drăguță intrând singură în Labirint, e foarte posibil să fi făcut cale-ntoarsă și să fi intrat prin parcare, unde nu erau camere de supraveghere, profitând de ocazia ce-i ieșise în față. Era destul de puțin probabil, dar cum alte indicii nu aveau, merita să încerce.
   Banks l-a sunat pe sergentul Wilson.

   În vreme ce conducea spre Leeds pe M1, Annie și-a dat seama că nu avea niciun sens să se întoarcă la Whitby, când putea să-l sune pe detectivul Ken Blackstone de la Millgarth și să afle exact unde anume în Park Square practica avocatura Constance Wells.
   - Annie, a spus Blackstone. Ce plăcere să te aud. Cum îți merge?
   - Bine, Ken.
   - Și Alan?
  Uneori, Blackstone vorbea de parcă Banks și Annie erau încă împreună, sau ca și cum el și-ar fi dorit ca așa să stea lucrurile, dar asta n-o deranja în mod deosebit.
   - Nu l-am văzut de ceva vreme, a spus. Sunt detașată în Regiunea de Est. Auzi, crezi că mă poți ajuta?
   - Sigur că pot.
   - Ar trebui să fie ușor. Încerc să dau de o avocată din Park Square pe nume Constance Wells. Sună cunoscut?
   - Nu, dar dă-mi câteva minute și te sun eu înapoi.
   Au trecut foarte aproape de turnurile centralei din Sheffield, și în spatele centurii Annie a întrezărit Meadowhall, cunoscutul mall, iar pe partea stângă parcarea plină ochi de mașini.
   Telefonul lui Annie a sunat și ea a răspuns imediat.
   - Ken?
   - Ken? s-a auzit vocea. Cine-i Ken? Am un rival? Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar sunt eu, Eric.
   - Ce vrei?
   - Voiam să verific dacă nu te-ai răzgândit în privința prânzului de joi.
   - Aștept un telefon important, nu pot vorbi acum, a spus Annie.
   - Atunci ne vedem joi. Black Horse.
   Annie a închis telefonul. A simțit cum se înroșește când Ginger a privit-o cu colțul ochiului.
   - Probleme cu prietenul? a întrebat.
   - Nu am prieten.
   Ginger a ridicat mâinile.
   - Îmi pare rău.
   Annie a privit-o, apoi a râs.
   - Câteodată, bărbații nu sunt în stare să accepte un refuz, nu? a spus.
   - Mie-mi spui?
   Nu era o invitație, dar Annie era pe punctul de a ceda. Din fericire, mobilul a salvat-o. De data asta era Ken Blackstone.
   - Da? a spus Annie.
   - Într-adevăr, Constance Wells lucrează în Park Square. Cesiune.
   - Da, are logică, a spus Annie.
   - E la firma Ford, Reeves și Mitchell.
   Blackstone i-a dat o adresă din Park Square.
   - Te ajută?
   - Foarte mult, a spus Annie. Ba chiar sună familiar. Vorbim cumva de cabinetul Juliei Ford?
   - Exact, a răspuns Blackstone.
   Julia Ford era o avocată renumită, specializată în crime celebre și complicate. Annie îi văzuse numele și fotografia prin ziare din când în când, deși nu se întâlniseră personal niciodată.
   - Mulțumesc, Ken, a spus.
   - Mi-a făcut plăcere. Mai dă și tu un semn din când în când.
   - Așa o să fac.
   - Salută-l pe Alan din partea mea și spune-i să mă sune când are timp.
   - Așa o să fac, a spus Annie, fără să știe prea bine când va avea ocazia să facă asta. Pa.
   A închis telefonul și s-a concentrat la drum. Se apropiau de Leeds dinspre est, unde drumurile și autostrăzile se întortocheau atât de mult încât puteau face concurență Intersecției Spaghetti din Birmingham. Annie a urmat indicatoarele spre centrul orașului și, cu ajutorul lui Ginger, a reușit să se rătăcească.
   În cele din urmă, au găsit o parcare în spatele gării și, având numai o idee vagă despre locul unde se aflau, au ieșit din Astra și au pornit mai departe pe jos. A fost destul de simplu după ce au ajuns în piața centrală, dominată de statuia care-l înfățișa pe Prințul Negru înconjurat de nimfe ce purtau torțe. Vechea Poștă fusese transformată în restaurant, iar atunci când vremea era bună, oamenii se opreau să mănânce și să bea la mesele de afară. Unul sau doi curajoși se aventuraseră să facă asta chiar și în acea zi.
   Au mers înainte pe Wellington Street pe o distanță destul de scurtă, apoi au virat pe King Street și în cele din urmă au ajuns în Park Square.
   Clădirile erau în cea mai mare parte în stil georgian și birourile avocaților nu fuseseră modificate prea mult pe dinăuntru. În holul de la intrare, o recepționeră care stătea cu nasul în calculator le-a întrebat ce voiau.
   - Vrem să vorbim cu Constance Wells, vă rog, a spus Annie, arătându-i legitimația.
   - Aveți programare?
   - Mi-e teamă că nu.
   Recepționera a ridicat telefonul.
   - Să văd dacă doamna Wells e liberă. Vă rog să luați loc.
   A făcut un semn spre canapeaua în formă de L aflată lângă o măsuță plină cu reviste. Annie și Ginger au schimbat o privire și s-au așezat. Annie și-a luat de pe masă Hello și Ginger Mecanica practică. Nu apucaseră să ajungă foarte departe cu lectura când li s-a adresat recepționera.
   - Vă poate primi în 10 minute, dacă puteți aștepta.
   - Desigur, a spus Annie. Mulțumim.
   - Probabil se învârte din colț în colț prin birou numai ca să ne facă să așteptăm, a spus Ginger.
   - Sau poate învârte altceva, i-a răspuns Annie.
   Ginger a izbucnit într-un hohot zgomotos.
   Recepționera i-a aruncat o privire și apoi și-a văzut de treabă la calculator. Timpul a trecut destul de repede și când Annie era pe punctul de a afla secretele ultimului divorț din lumea megastarurilor, a sunat telefonul recepționerei, care apoi le-a condus în primul birou de la etaj.
   Constance Wells părea să se piardă în spatele biroului uriaș. Era o femeie micuță, cu bucle negre, probabil în jur de 35 de ani, s-a gândit Annie. Pe pereți erau rafturi cu cărți și dulapuri, iar ferestrele dădeau spre piață. Pe un perete era o ilustrație înrămată din Hansel și Gretel. Annie a admirat culorile delicate și liniile fluide. Era o operă de calitate. În fața biroului fuseseră trase două scaune cu spătarul tapițat.
   - Vă rog, a spus, făcând un gest spre scaune. Luați loc. Cu ce vă pot ajuta?
   - Karen Drew, a spus Annie.
   Constance Wells a clipit.
   - Da?
   - E moartă.
   - Oh, eu...
   - Îmi pare rău că sunt atât de directă, a spus Annie, dar de asta suntem aici. Investigăm moartea lui Karen Drew. Mai degrabă o crimă, care naște câteva întrebări.
   Constance și-a dus mâna la piept.
   - Îmi cer scuze, a spus, m-ați luat prin surprindere. Nu sunt obișnuită cu astfel de lucruri. Ați spus cumva crimă?
   - Da. Karen a fost ucisă ieri-dimineață, pe coastă, nu departe de Mapston Hall. Cineva a dus-o la o plimbare și nu a mai adus-o înapoi.
   - Dar... cine?
   - Asta încercăm și noi să aflăm, a spus Annie. Dar până acum nu am prea avut noroc.
   - Nu văd cum vă pot ajuta eu.
   Annie s-a întors spre Ginger.
   - Asta spune toată lumea, nu?
   - Da, doamnă, a spus Ginger. Sincer, încep să mă cam satur.
   - N-am ce face, a spus Constance Wells. Întâmplarea face că ăsta e adevărul.
   - Înțeleg că dumneavoastră sunteți avocata ei și că, printre alte lucruri, v-ați ocupat și de vânzarea casei.
   - Da.
   - Ne-ar fi de folos o adresă, pentru început.
   Constance Wells a reușit să-și forțeze un zâmbet.
   - Cu asta cred că vă pot ajuta, a spus, îndreptându-se spre unul dintre dulapuri.
   Purta o fustă verde pastelată și un sacou asortat peste o bluză albă cu volane. A deschis un sertar din care a scos un dosar și le-a dat adresa.
   - Oricum, nu înțeleg cum vă poate asta ajuta, a spus, așezându-se la loc.
   - E un început. Ne mai puteți spune și altceva despre ea?
   - În calitate de avocat al doamnei Drew, a spus Constance, toate discuțiile noastre sunt strict confidențiale.
   - Doamnă Wells, nu păreți să înțelegeți. Karen Drew e moartă. Cineva i-a spintecat gâtul, de la o ureche la alta.
   Constance Wells s-a albit.
   - Ah... dumneavoastră...
   - Îmi pare rău dacă vă șochez, a spus Annie, dar credeți-mă că și pe mine m-a șocat atât de tare că am sărit și peste micul dejun.
   Peste micul dejun sărise din cauză că zburase din apartamentul lui Eric ca un liliac din străfundurile iadului, dar Constance Wells nu avea de unde să știe asta.
   - Da, desigur... eu... uitați ce e... chiar nu pot să vă ajut. Trebuie să... eu numai o reprezentam pe Karen în afaceri, în vânzarea casei, dar eu... cred că ar trebui să... puteți să mă scuzați o clipă?
   S-a ridicat și a dat buzna afară din birou. Annie și Ginger s-au uitat una la alta.
   - Ce-i cu ea? a întrebat Ginger. I s-o fi făcut rău?
   - Habar n-am, a spus Annie. Oricum, reacția e interesantă.
   - Foarte. Acum ce facem?
   - Așteptăm.
   Au trecut aproape 5 minute până când s-a întors Constance Wells, care părea să-și mai fi revenit. Ginger rămăsese pe scaun, dar Annie era lângă fereastră, se uita la oamenii din piață. S-a întors când a auzit ușa deschizându-se.
   - Îmi pare rău, a spus Constance. Cred că am fost foarte nepoliticoasă, dar... ei bine, e puțin ciudat.
   - Ce anume? a întrebat Annie.
   - Cazul lui Karen. Știți, Julia, adică doamna Ford, unul din partenerii care conduc firma, ar vrea să vă vadă. Îi puteți acorda câteva minute?
   Annie și Ginger s-au mai uitat încă o dată una la alta.
   - Dacă putem? a întrebat Annie. Sunt sigură că da, nu-i așa, sergent Baker?
   Au ieșit pe coridor, în urma lui Constance.

5.

   Templeton detesta barurile vechi și ordinare ca The Fountain. Erau pline de ratați care-și plângeau de milă, într-o atmosferă îmbâcsită de eșec, fum de țigară și miros de bere. Prezența într-un astfel de loc îl făcea să se cutremure.
   Lui îi plăceau barurile moderne, din crom și plastic, cu pereți pastelați și lumini difuze, chiar dacă nu serveau decât bere la sticlă și muzica era mult prea tare. Cel puțin nu ieșea de-acolo puțind ca ultima târâtură.
   Barul era aproape gol la 3 după-amiaza, numai vreo trei derbedei patetici ale căror vieți erau prea plictisitoare ca să merite trăite își sorbeau berile deja clocite. Un tânăr în blugi și într-un hanorac gri, ras în cap și purtând ochelari cu rame negre, era în spatele barului și lustruia paharele. Când termina cu ele, păreau tot murdare.
   - Dumneata ești proprietarul? a întrebat Templeton, fluturându-și legitimația.
   - Eu? Cre’ că glumești, a spus bărbatul.
   Avea un accent nord-estic, pe care Templeton nu-l putea suferi, dar pe care îl auzea mult prea des în Eastvale.
   - Șefu’ e plecat în Florida, cum de altfel e mai tot timpul. Nu cred că a pus piciorul în locul ăsta de două ori de când l-a cumpărat.
   - Cum te numești?
   - Jamie Murdoch.
   - Ești managerul?
   - De data asta m-ai prins.
   - Pari prea tânăr.

   - Și tu prea tânăr ca să fii comisar.
   - Am învățat repede.
   - Pun pariu.
   - În fine, oricât de mult mi-ar plăcea să stăm la taclale, am câteva întrebări despre sâmbătă seară.
   - Da?
   - Cine era de serviciu?
   - Eu.
   - Numai tu?
   - Da. Jill s-a îmbolnăvit și n-am putut face rost de altcineva într-un timp atât de scurt.
   - Trebuie să fi fost distractiv, de unul singur sâmbăta seara?
   - Al naibii. Oricum, se întâmplă destul de des. E vorba despre copila aia care-a fost omorâtă?
   - Exact.
   A dat din cap.
   - O tragedie.
   - I-ai vândut de băut?
   - Uite ce e, dacă vrei să afli dacă ea și prietenii ei erau băuți, atunci da, e posibil să fi băut ceva mai mult, dar nu era niciunul atât de grav încât să refuz să-i servesc.
   - Știi că de la The Trumpeters i-au dat afară înainte să vină aici?
   - Nu, nu știam. Probabil au făcut scandal sau ceva. Aici s-au purtat frumos. Era spre sfârșitul serii, lucrurile se calmaseră. Nu ei au fost cei cu probleme.
   - Dar a fost cineva?
   - Nu așa se întâmplă tot timpul?
   - Povestește-mi despre asta.
   - Nu prea am multe de povestit.
   Murdoch a mai luat un pahar de pe raft și a început să-l lustruiască.
   - Era sâmbătă seara, da? Ziua Sfântului Patrick, pe deasupra. Mereu se-ntâmplă câte ceva, chiar și într-o sâmbătă normală. Ajungi să te obișnuiești. N-avea Elton John un cântec despre asta? „Saturday Night’s Alright for Fighting?”
   - Nu-l știu, a spus Templeton. Și de data asta?
   - O gașcă de derbedei din Lyndgarth s-a încăierat cu niște studenți în sala cu masa de biliard. Un fel de prinț și cerșetor în varianta Eastvale. Dar nu s-a-ntâmplat nimic. Un basm de furii și de nerozie.
   - De unde-ai scos replica asta?
   - Din Shakespeare. Macbeth.
   - Mergi la facultate?
   - Am terminat-o.
   - Ia spune-mi, cum se face că un băiat așa educat ca tine ajunge să lucreze într-o speluncă din asta?
   - Presupun c-am avut noroc, a răspuns Murdoch ridicând din umeri. E-n regulă. Sunt și locuri mai rele.
   - Să ne întoarcem la sâmbătă seara. Erai singur în spatele barului, și tocmai potoliseși o încăierare. Ce-a urmat?
   - Băieții din Lyndgarth au plecat și-atunci au intrat fata și prietenii ei. Se cunoșteau cu o parte din ceilalți studenți și-au început să joace biliard. Ceilalți stăteau de vorbă.
   - Fără incidente?
   - Fără incidente. Asta fusese mai devreme.
   - Scandalul?
   - Și vandalismul.
   - Ce vandalism?
   - Ai naibii, au făcut zob toaletele, știi? La femei și la bărbați. Presupun că gașca din Lyndgarth, dar n-am nicio dovadă. Vasele de toaletă înfundate cu hârtie igienică, becuri sparte, sticlă împrăștiată pe jos, pișat...
   - Am prins ideea, a spus Templeton.
   - Foarte bine, eu am stat până la două jumate să fac curat după ei.
   - Două jumate, zici?
   - Exact. De ce?
   - Te-am văzut plecând, avem înregistrările camerelor de supraveghere, atâta tot.
   - Puteai să-mi spui.
   Templeton a rânjit.
   - Pune-te un pic în locul meu. Dacă ziceai că te-ai dus acasă la doișpe jumate, atunci ar fi fost o discrepanță cam mare, nu crezi?
   - Dar n-am spus asta. Am plecat la două jumate. Cum ai zis și tu, sunt la camera ascunsă.
   - Poate depune cineva mărturie?
   - Ți-am spus, am fost singur.
   - Deci ai fi putut să te furișezi în Labirint, să o violezi și să o ucizi pe fată, apoi să te întorci și să faci curat în bar?
   - Da, presupun c-aș fi putut, dar n-am făcut-o. Ai spus deja că m-ai văzut plecând.
   - Dar ai fi putut să ieși mai devreme și să te întorci.
   - Uită-te în jur. Locul ăsta are numai două ieșiri. Nu există nici măcar o fereastră care să dea spre Taylor’s Yard. Când ne vin livrările de marfă, luăm totul pe culoarul din față. Singurele ieșiri din locul ăsta sunt cea din față, care dă în piață, și cea laterală, pe coridorul dintre toalete și bucătărie, care dă în Castle Road. Presupun că acolo aveți camere de supraveghere, nu?
   - Avem, a spus Templeton.
   - Poftim. Acum spune-mi cum puteam să ies de-aici, să violez și să omor o fată și să mă întorc fără să fiu văzut.
   - Te deranjează dacă arunc o privire?
   - Absolut deloc. Te conduc.
   Murdoch a lăsat paharul jos, și-a rugat unul dintre clienții fideli să stea cu ochii pe bar în lipsa lui și l-a condus pe Templeton la etaj, unde era un birou, o toaletă, un depozit plin cu cutii de vin și spirtoase, sprijinite de perete, și o cameră cu un televizor, tapet decolorat și o canapea extensibilă.
   Mai departe, Murdoch i-a arătat sala de biliard și toaletele de la parter, care nu erau într-o stare chiar atât de jalnică, apoi bucătăria din spate, foarte curată, întocmai cum ar trebui să fie, și ieșirea laterală spre Castle Road. Apoi au intrat în pivniță, un loc rece cu pereți de cărămidă umezi și butoaie de bere aliniate. Duhnea a hamei și a drojdie. Pereții erau foarte solizi, să fi avut cam 2 metri grosime.
   Templeton nu vedea nicio ieșire și nici nu-i plăcea în mod deosebit ideea de a sta pe-acolo mai mult decât era nevoie, așa că s-a îndreptat spre treptele tocite.
   - Ai văzut destul? l-a întrebat Murdoch când s-au întors la bar.
   - Deocamdată, da, a spus Templeton. Incidentul ăsta cu toaletele când s-a întâmplat?
   - N-aș putea să-ți spun sigur, a spus Murdoch. Scandalagiii plecaseră de vreo 10 minute când a venit unul dintre studenți și mi-a spus. Oricum în clipa aia n-aveam ce să fac, aveam clienți pe care trebuia să-i servesc. Cam pe-atunci și-au făcut apariția fata și prietenii ei.
   - Aproape de ora închiderii, nu?
   - Da, cu puțin înainte. Aș fi închis deja la ora aia, dar mai erau clienți în bar, mă gândeam că după ce-i trimit acasă mă apuc de curățat. Nu-mi imaginasem că va dura atât de mult.
   - Și gașca din Lyndgarth? Au mai stat prin piață?
   - Nu i-am mai văzut, dar am plecat foarte târziu.
   - Știi vreun nume?
   - De ce? Îi pui sub acuzare?
   - Pentru ce?
   - Că mi-au vandalizat barul.
   - Nu, dobitocule. E posibil să fie suspecți de crimă. De ce, vrei să depui plângere?
   - Nu. Țin la viața mea.
   - Totuși, mi-ar plăcea să vorbesc cu ei. Nume?
   - Cred că glumești. Cred că unul din ei și-a strigat amicul Steve, și mai era unul pe care îl chema Mick.
   - Minunat. Mersi mult.
   - Ți-am zis. Oricum, n-ar trebui să fie foarte greu să-i găsești, dacă vrei. Întreabă și tu încolo și-ncoace. Lyndgarth nu e foarte mare și probabil ei sunt destul de cunoscuți în zonă.
   - Și tu i-ai recunoaște?
   - Da, i-aș recunoaște.
   - Pe fată și pe prietenii ei i-ai mai văzut pe-aici?
   - Da, mai fuseseră o dată sau de două ori.
   - De-ai casei?
   - N-aș spune chiar așa, dar îi mai văzusem pe-aici sâmbăta seara. N-au provocat niciodată necazuri.
   - Ai auzit ceva dinspre Taylor’s Yard în timp ce curățai toaletele?
   - Nu.
   - Ai văzut pe cineva trecând prin față?
   - Nu, dar nici nu aș fi avut cum. Înțelegi, eu eram în spate, la ieșirea dinspre Castle Road, după cum ai văzut. Și oricum nu eram atent la altceva. Îți trebuie foarte multă concentrare ca să faci curat în niște toalete vandalizate, dacă știi ce vreau să spun.
   Murdoch ștergea de zor un pahar, apoi a mijit ochii.
   - Aproape că nu-mi vine să cred, știi.
   - Ce să crezi?
   A făcut un gest spre toalete.
   - În timp ce eu eram ocupat cu curățenia, în Labirint se întâmpla ce s-a întâmplat. Biata fată. Aproape că nu-mi vin în fire.
   - Nici nu încerca, a spus Templeton, îndreptându-se spre ușă. N-o să-ți dea decât mai multă bătaie de cap.
   A plecat, destul de încântat de sfatul plin de înțelepciune pe care i-l dăduse. Apoi s-a întors.
   - Și să nu dispari, i-a spus lui Murdoch, cu degetul arătător îndreptat spre el. S-ar putea să mă întorc.

   Cum îi stă bine unui partener într-o firmă de avocatură, Julia Ford avea un birou mai mare și mai bine echipat decât al lui Constance Wells.
   Avea aceeași vedere superbă spre piață, numai că de mai sus, iar camera era dotată cu un covor moale și gros și un birou de tec. Pe perete era un peisaj despre care Annie bănuia că era un David Hockney original, un peisaj din Yorkshire. Julia Ford însăși era eleganța în persoană.
   Annie habar n-avea de unde erau costumul ei simplu, bleumarin, și bluza albă, dar cu siguranță nu de la Next sau Primark. Ar fi băgat mâna în foc că pe undeva era un nume de designer și probabil erau cumpărate de la Harvey Nicks. Părul șaten și drept îi curgea pe umeri și avea strălucirea pe care Annie o văzuse numai în reclamele TV.
   Julia Ford s-a ridicat, s-a aplecat peste masă și a dat mâna cu Annie și cu Ginger, apoi le-a făcut semn să se așeze. Scaunele ei erau mult mai confortabile decât cele ale lui Constance Wells. Le-a privit cu ochii ei căprui și curioși, apoi s-a întors spre Constance, care încă aștepta în pragul ușii.
   - E-n regulă, Constance, mulțumesc foarte mult, a spus. Poți pleca acum.
   Constance a închis ușa în urma ei.
   Julia Ford a continuat să le privească pe Annie și pe Ginger cu ochii ei căprui serioși, apoi și-a împreunat mâinile pe masă. Annie a observat că nu purta inele.
   - Înțeleg că a fost ucisă Karen Drew? a spus, în cele din urmă.
   - Așa e, a spus Annie. Încercăm...
   Julie Ford i-a făcut un semn cu mâna.
   - Sunt convinsă de asta, a spus, cu zâmbetul pe buze. Și mai sunt convinsă și că nu ajungeți foarte departe.
   - E ca și cum am vrea să scoatem apă din proverbiala piatră seacă, a spus Annie. Ne întrebam dacă doamna Wells ne-ar putea ajuta, dar se pare că ea a crezut de cuviință să ne trimită la dumneavoastră.
   - Eu am crezut că e mai bine să vorbiți cu mine. Constance are indicații foarte clare în ceea ce o privește pe Karen.
   - Și dumneavoastră ne puteți ajuta?
   - Sunt sigură că veți descoperi în curând că vă pot fi de mare ajutor, a spus Julia Ford.
   - Și ne veți fi?
   - Cum să nu? Bineînțeles. N-am stat niciodată în calea unei investigații a poliției.
   Annie a înghițit. Julia Ford avea reputația unui avocat dur, care făcea tot ce-i stătea în puteri ca să discrediteze poliția și să-și scape clientul basma curată.
   - În cazul ăsta, ne puteți spune ceva despre trecutul ei? a întrebat Annie.
   - Aș putea, dar cred că nu acest aspect e cel mai important acum. O să aflați totul destul de curând, oricum.
   - Doamnă Ford, cu tot respectul, a spus Annie, nu cumva noi ar trebui să punem întrebările?
   - Ba da, ba da, desigur. N-am vrut să fiu nepoliticoasă, și nu încerc să fac treaba în locul dumneavoastră, încerc doar să vă spun că trebuie să aflați ceva mai important înainte de toate.
   - Ce anume?
   - Karen Drew nu era numele ei real.
   - Înțeleg. Pot să întreb care era numele ei real?
   - Da, puteți.
   - Și...?
   Julia Ford a făcut o pauză, timp în care s-a jucat cu stiloul Mont Blanc de pe biroul din fața ei.
   Annie știa că astea sunt tehnici de tribunal, ca să sporească efectul dramatic, dar n-avea ce să facă, trebuia s-aștepte să-și termine teatrul. În cele din urmă, avocata s-a plictisit de joacă și s-a aplecat în față, peste birou.
   - Numele ei real era Lucy Payne, a spus.
   - Iisuse, a șoptit Annie. Lucy Payne. Prietena Diavolului. Asta schimbă totul.

   - Ce crezi despre Jamie Murdoch? a întrebat Banks.
   Era în birou și-și compara notițele cu cele ale lui Kevin Templeton și ale lui Winsome Jackman.
   A observat că Templeton arunca priviri pe furiș coapselor lui Winsome, conturate sub materialul negru al pantalonilor strâmți.
   - Are tupeu, a spus Templeton, dar e cam prostănac. Ceea ce nu-l face neapărat și criminal. Nu mai mult decât l-ar incrimina faptul că e din nord-est. Nu știu. Sunt sigur că voi putea verifica povestea asta cu buda vandalizată când o să vorbesc cu prietenii lui Hayley și cu gașca din Lyndgarth. Îl avem pe film plecând la două și jumătate, și nici urmă de el înainte. După cum spune și el, altă cale de acces din bar în Labirint nu există, numai intrarea principală și cea laterală, și amândouă sunt supravegheate.
   - O.K., a spus Banks. Ce părere avem despre unghiul nou pe care l-a remarcat Winsome?
   Winsome urmărise restul înregistrării și observase pe cineva ieșind din Labirint, din arcadele care adăposteau mici magazine, în drum spre Castle Road, la 12:45, adică la 20 de minute după ce intrase Hayley. Nu exista o înregistrare cu persoana respectivă intrând și imaginile erau neclare, dar Winsome credea că ar semăna cu unul dintre cei cu care vorbise Hayley Daniels mai devreme în piață, chiar înainte să se îndrepte singură spre Taylor’s Yard.
   - Un lucru e clar, a spus Templeton, cu  siguranță nu ieșise la cumpărături la ora aia. Poate o căuta cineva? Un prieten?
   - E posibil, a spus Winsome. Poate s-a îngrijorat când a văzut că nu apare la Bar None. Dar de ce nu a intrat prin Taylor’s Yard? E mai aproape de Bar None.
   - Există o ieșire prin spate pe la Bar None care să ducă în Labirint? a întrebat Banks.
   - Da, domnule, a spus Templeton. O ieșire de incendiu.
   - Deci e posibil să fi plecat pe-acolo, a spus Banks. Și mai cred că e posibil să fi știut despre camerele de supraveghere din piață, pentru că locul ăla se bucură de cea mai multă publicitate, dar nu și despre cele din Castle Road. N-a știut c-o să fie văzut ieșind. Douăzeci de minute nu e foarte mult, dar probabil e suficient pentru ceea ce a făcut criminalul, și tipul pare să se grăbească. E o pistă promițătoare. Wilson e la facultate acum, lucrează la lista de nume. S-ar putea să ne ia ceva timp să trecem prin toate. Crezi că poți face în așa fel încât să obții niște cadre de pe film? La calitate mărită?
   - Pot oricând să-ncerc, a spus Winsome. Deja se lucrează la numărul mașinii, dar fără prea mult noroc până acum.
   - Spune-le să se străduiască, a răspuns Banks. E puțin probabil să ne fie de ajutor, dar ne-ar putea salva niște timp.
   Banks s-a lăsat pe spate în scaun și și-a dat cu mâna prin părul tuns scurt.
   - O.K., a spus, haideți să mai trecem o dată prin tot ce avem acum.
   A început să numere pe degete în timp ce vorbea.
   - Joseph Randall, care jură că era acasă, singur, când Hayley a fost omorâtă, dar nu are niciun alibi și nici nu poate explica ce e cu diferența de 11 minute dintre momentul când a găsit cadavrul și raportarea la secția de poliție. Și mai știm că pusese ochii pe ea la The Duck and Drake mai devreme, în seara în care fusese omorâtă. După ce a făcut scandal, s-a oferit voluntar pentru testul ADN și a semnat derogarea. Laboratorul se ocupă acum de analize. Mai departe, îl avem pe Jamie Murdoch, managerul de la The Fountain, care spune că repara toalete stricate când Hayley a fost omorâtă. Pare să nu fi fost prezent la locul crimei, cel puțin n-ar fi putut face asta fără să fie observat, și nu apare pe înregistrări decât la două și jumătate, când pleacă pe bicicletă. În cele din urmă, unul dintre prietenii lui Hayley e văzut ieșind din Labirint pe Castle Road la 12:40, dar nu știm când a intrat. Ce căuta acolo? Și de când era acolo? Ce spera? Una mică pe o străduță lăturalnică?
   - Mama vitregă a lui Hayley spune că nu avea un prieten stabil, a intervenit Winsome, dar credea că Hayley e destul de experimentată sexual.
   Banks l-a observat pe Templeton rânjind când a văzut că Winsome părea stânjenită să vorbească despre sex în fața lor.
   - Probabil nu vom afla nimic în acest sens până nu vorbim cu cei cu care era, a spus Banks.
   - Mai există și varianta criminalului aflat în așteptare, a completat Templeton. L-a privit pe Banks. Un criminal în serie, la început de drum. Cineva care știa cum să intre și să iasă din Labirint fără să fie văzut, ceea ce înseamnă, probabil, un localnic care cunoaște zona.
   - N-o să ignorăm această posibilitate, Kev, dar până acum n-am avut cine știe ce noroc cu agresorii locali.
   Apoi s-a întors spre Winsome.
   - Familia ce zice? Tu ai vorbit cu ei.
   - Da, domnule. Nu pot spune că am fost impresionată de tată, dar poate e greu să te impresioneze un tip pe care-l găsești gol, legat de pat într-o cameră de hotel.
   - Winsome, a spus Templeton, mă dezamăgești. Nu-mi spune că nu ți s-a părut excitant.
   - Taci, Kev, a spus Banks. Winsome l-a privit pe Templeton.
   - Niciunul dintre părinți n-avea cum să fi comis crima, a continuat. Donna McCarthy se uita la un DVD cu Caroline Dexter, iar Geoff Daniels și Martina Redfern au un alibi cum nu se poate mai puternic. L-am găsit pe șoferul de taxi care i-a dus de la club la hotel pe la două și jumătate și până și el și-i amintește.
   L-a privit încurcată pe Templeton și apoi pe Banks.
   - Pentru că... știți voi... pe bancheta din spate a mașinii...
   De data asta, Banks nu și-a mai putut stăpâni zâmbetul, iar Templeton a izbucnit într-un hohot de râs.
   - O.K., a spus Banks. Până acum, singurii suspecți care nu par să aibă un alibi sunt Randall și silueta misterioasă de pe înregistrarea din Castle Road, care ar trebui să fie ușor de identificat.
   Banks s-a ridicat în picioare și a continuat:
   - Pe urmă, mai sunt derbedeii din Lyndgarth de care trebuie să ne ocupăm. Erau furioși pe Jamie Murdoch. E posibil să fi stat la pândă în Labirint sperând c-o să apară și, în schimb, au dat de Hayley. 
   - Înregistrările îi arată plecând, a spus Templeton.
   - Trebuie să le mai studiem. De fapt, cu asta ar trebui să ne ocupăm acum, în loc să pierdem vremea pe-aici. Mulțumesc că m-ați pus la curent. Acum să mergem la treabă și să vedem dacă închidem cazul ăsta înainte de sfârșitul săptămânii.

............................................