Prietena diavolului, Peter Robinson

 ................................

6-7

      Banks a bătut la ușa barului The Fountain.

   - A plecat acasă, domnule, a spus Winsome, ieșind din Taylor’s Yard și strecurându-se pe sub banda galbenă. Nimic nu mișcă.
   Banks a mormăit.
   - Ceea ce-aș vrea să facă și restul.
   Observase blițurile aparatelor de fotografiat - presa, cel mai probabil - și unul sau doi oameni care făceau poze cu mobilele, poate chiar înregistrau, așa cum făceau pe la concertele rock. Într-un fel, era o tendință cretină, dar uneori dădea rezultate pentru că se întâmpla ca cineva să fi filmat ceva ce camerelor de supraveghere le scăpase, de exemplu un suspect în mulțime, și asta putea aduce rezolvări timpurii.
   - Ce mama naibii se întâmplă? a întrebat Banks. N-am auzit nimic din ce-ai spus la telefon. Cine e victima? E moartă?
   - Nu, domnule, a spus Winsome. De data asta a supraviețuit, asta dacă ea trebuia să fie victima. Dar un cadavru avem. Nu m-am uitat încă. E întuneric și n-am vrut să ating nimic înainte să ajungeți dumneavoastră. Îi așteptăm pe criminaliști, dar tocmai a ajuns dr. Burns.
   - O.K., sunt sigur că e persoana potrivită. Ești pregătită?
   - Mai pregătită de-atât n-am să fiu niciodată, a spus Winsome. O avertizare, domnule. E o scenă bizară.
   - Bizară?
   - Da, domnule. Cred c-ar fi bine să mă urmați.
   Banks a urmat-o pe Winsome pe sub bandă înăuntru în Labirint, mai adânc decât cu o săptămână în urmă, trecând de Taylor’s Yard pe după colțuri și prin piețe, prin tunele atât de înguste încât uneori trebuia să meargă în lateral. Și toate astea în timp ce vedea lumini licărind în depărtare și auzea hârâitul radiourilor poliției la distanță.
   Era un labirint în toată regula și Banks își dorea să fi avut un ghem de sfoară cu ei. Și-a amintit că spusese același lucru despre casa lui Annie din Harkside prima dată când luaseră cina acolo - prima dată când se culcase cu ea - că era ascunsă în centrul unui labirint și că el nu avea cum să iasă de acolo singur. În tot cazul, fusese o metodă foarte bună de a insinua că va rămâne peste noapte.
   În Labirint era foarte puțină lumină, așa că uneori era greu să-și dea seama în ce direcție mergeau, dar Banks avea încredere în Winsome.
   Părea să știe drumul și fără firul fermecat.
   - Unde e Kev Templeton? a întrebat-o.
   - Nu știu, domnule. N-am putut da de el. Poate e pe la vreun club.
   Au ajuns în dreptul unui pasaj îngust care ducea spre piață și Banks vedea luminile din capăt și auzea discuțiile prin stație. Când s-au apropiat, a observat că cineva instalase deja reflectoarele și locul era luminat ca de Crăciun. Toată lumea părea palidă. Banks i-a recunoscut pe Jim Hatchley și Doug Wilson sprijiniți de un perete, în timp ce doi ofițeri în uniformă luau notițe. Peter Darby făcea fotografii și filma. Când a intrat în piață, toată lumea s-a întors spre el, apoi au revenit la ale lor, în liniște. Lui Banks îi ajunsese inima în gât. Cu siguranță se întâmpla ceva, și trebuia să fie pregătit.
   Dr. Burns s-a aplecat deasupra cadavrului, întins cu fața în jos, într-o imensă baltă de sânge care se lăbărța de sub capul lui până în perete. Apoi, aproape la fel de palid și de agitat ca toți ceilalți, s-a ridicat să-i întâmpine pe Banks și pe Winsome.
   - N-am vrut să ating cadavrul sau să-l mut înainte să ajungă criminaliștii, a spus.
   Până și Banks își dădea seama, de-acolo de unde era, că victima nu era o femeie.
   - Putem să aruncăm o privire? a întrebat.
   - Sigur, a spus dr. Burns. Dar aveți grijă.
   Banks și Winsome au îngenuncheat. Pietrele erau tari și reci. Banks a luat o lanternă pe care i-a oferit-o unul dintre ofițeri, s-a aplecat și a luminat fața cât de bine a putut. Când a văzut profilul tânăr și fără viață, a căzut pe spate, ca și cum cineva l-ar fi împins. Winsome s-a ghemuit lângă el.
   - Să fiu a naibii, domnule, E Kev. Kev Templeton. Ce dracu’ căuta aici?
   Banks nu se putea gândi decât la faptul că n-o mai auzise pe Winsome înjurând până atunci.

   Unul dintre ofițeri fusese trimis după cafea, proaspătă și fierbinte, chiar dacă asta presupunea să-l trezească pe vreunul dintre proprietarii cafenelelor din piață, în timp ce restul echipei era adunată în sala de consiliu a Secției de Vest, la 400 de metri de locul unde zăcea cadavrul colegului lor, cercetat acum de Stefan Nowak și de criminaliști.
   Când Nowak și echipa lui au ajuns în Labirint, au explicat foarte clar că voiau să aibă tot locul numai pentru ei și că piața era mult prea aglomerată. Cei mai mulți ofițeri s-au simțit ușurați c-au fost trimiși de-acolo, dar ăsta era și-un semn că trebuiau să înceapă investigațiile.
  Toată lumea era șocată de uciderea lui Templeton, dar nimeni nu părea în stare să vorbească despre asta. Confuzia trebuia însă risipită și transformată în acțiune, și încă repede.
   Dr. Burns și Peter Darby au rămas cu criminaliștii, iar restul, vreo zece, printre care Banks, Hatchley și Winsome, s-au întors la secție.
   Inspectorul-șef Gervaise ajunsese la secție direct din pat, îmbrăcată în cea mai mare viteză în blugi negri și într-o haină cu guler de blană, iar acum era ocupată să pregătească planșele de lucru, în timp ce restul se așezau la masa lungă și lucioasă, cu notițele și pixurile pregătite. N-aveau nevoie de o dubă la locul crimei pentru că secția era atât de aproape, dar trebuiau să amenajeze o cameră specială cu linii telefonice suplimentare, computere și angajați civili. Deocamdată puteau folosi camera Hayley Daniels, dată fiind lipsa de spațiu, dar și locația comună a crimelor.
   De asemenea, trebuia să se facă împărțirea pe roluri - manager de birou, recepționer, cititori de declarații, responsabili de acțiune.
   Banks fusese deja numit coordonatorul anchetei, iar Gervaise declarase că ea va fi „interfața media”. Dar le mai explicase foarte clar și că voia să fie ținută la curent cu absolut tot, pas cu pas. Era vorba de unul de-ai lor, și nici nu încăpea discuție să facă vreo concesie sau să lucreze cu jumătăți de măsură.
   Banks trebuia să afle, pentru început, ce se întâmplase cu Templeton și de ce.
   Când a venit cafeaua, și-au luat toți câte un pahar de unică folosință. Și-au trecut laptele și zahărul din mână-n mână, precum și un pachet de biscuiți cu cremă pe care cineva îl găsise într-un sertar. Banks i s-a alăturat lui Gervaise în capul mesei și primul lucru pe care l-au cerut a fost o relatare din partea ofițerului care fusese la fața locului, un oarecare Kerrigan, care se nimerise să fie de serviciu în seara aia, supraveghind păstrarea liniștii publice.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Banks. Ia-o încet, băiete, pas cu pas.
   Tânărul polițist arăta de parcă vomitase nu demult, ceea ce e foarte posibil să se fi întâmplat, dar măcar avusese prezența de spirit să n-o facă la locul crimei. A inspirat adânc și a început.
   - Eram afară din dubă, încercam să decid dacă...
   A privit-o pe Gervaise.
   - E-n regulă, i-a spus ea. Fix acum nu mă interesează nici dacă fumai sau ți-o sugea careva. Zi mai departe.
   Polițistul a roșit și toată lumea a fost luată prin surprindere, inclusiv Banks. N-o mai auzise pe Gervaise vorbind astfel, la fel cum nici pe Winsome n-o auzise înjurând, dar până acum ar fi trebuit să știe că era plină de surprize. Se anunța o noapte plină de premiere.
   - Da, doamnă, a spus Kerrigan. Știți, în față la The Trumpeters se încăieraseră unii și ne întrebam dacă să-i lăsăm să se potolească singuri sau, știți, să ne băgăm și să riscăm ca lucrurile s-o ia razna cu totul. Pe scurt, ne-am hotărât să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul. Chiar atunci - și m-am uitat la ceas, doamnă, era doișpe fără 3 minute - o tânără a ieșit în fugă din Labirint, plină de sânge și urlând din toți rărunchii.
   - Și ce-ai făcut? a întrebat Gervaise.
   - Păi, doamnă, m-am gândit că poate a fost atacată, știți, mai ales după săptămâna trecută, așa că am luat-o la fugă spre ea. Fizic părea să fie-n regulă, dar, cum am spus, era acoperită cu sânge, era palidă ca o stafie și tremura ca o frunză.
   - Scutește-ne de clișee și spune mai departe, a comentat Gervaise.
   - Îmi pare rău, doamnă. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și ea mi-a arătat spre Labirint. Am rugat-o să mă ducă acolo, și a înghețat. Era înspăimântată, scutura din cap. Mi-a spus că nu mai intră acolo niciodată. Am întrebat-o ce văzuse, dar nici asta nu mi-a putut spune clar, și nici anume unde era. Într-un final, am convins-o că va fi în siguranță cu mine. S-a lipit de mine ca o... ca...
   A privit spre Gervaise.
   - S-a lipit de mine și m-a condus spre... știți spre ce.
   - Spune-ne cu cuvintele tale, a spus Banks. Fii calm, Kerrigan. Ia-o încet.
   - Da, domnule.
   Kerrigan a tras aer în piept.
   - Am ajuns în zona unde era cadavrul. Bineînțeles că nu știam al cui era. Nu se putea să-ți dai seama, era întins cu fața în jos pe pietre. Și era foarte mult sânge.
   - V-ați apropiat de cadavru, tu sau fata? a întrebat Banks.
   - Nu, domnule. Numai la început de tot, ca să mă uit mai de-aproape și să văd dacă mai e viu.
   - Ați atins ceva?
   - Nu, domnule. Știam că trebuie să mă țin departe, iar ea oricum nu se apropia. Stătea în spate, lipită de perete.
   - Foarte bine, a spus Banks. Continuă.
   - Cam asta e tot, domnule. Colegii mei au venit imediat după mine, și când i-am auzit apropiindu-se, le-am spus să se oprească, să se întoarcă la secție și să sune pe toată lumea. Poate n-ar fi trebuit să intru așa în panică, dar...
   - Ai făcut ceea ce trebuia, a spus Gervaise. Ai stat cu cadavrul în tot acel timp?
   - Da, doamnă.
   - Și fata?
   - Și ea. Alunecase pe lângă perete și stătea pe jos cu capul în mâini. Am numele și adresa ei. Chelsea Pilton. Un nume amuzant, m-am gândit. Sună ca o stație de metrou, nu? E un lucru ciudat să-ți numești copilul după o regiune sau după o floare, dar cred că așa e lumea în ziua de azi, nu?
   - Mulțumesc pentru aceste cuvinte înțelepte, a murmurat Gervaise, cu ochii închiși și cu degetul mijlociu al mâinii drepte pe frunte.
   - Poate că au botezat-o după echipa de fotbal, a sugerat Banks.
   Gervaise i-a aruncat o privire tăioasă.
   - Locuiește în est, a adăugat Kerrigan.
   - Și acum unde e? a întrebat Gervaise.
   - Am trimis-o la spital cu ofițerul Carruthers, doamnă. Fata era în regulă. Nu mi s-a părut important să o țin acolo, lângă... știți ce.
   - Ai procedat bine, i-a spus Banks. Vor ști ce să facă cu ea. Presupun că ofițerul Carruthers are instrucțiuni clare, să stea cu ea până ajunge cineva la spital?
   - Da, domnule. Desigur.
   - Excelent. Părinții?
   - Au fost informați. Cred că sunt deja la spital.
   - Câți ani are?
   - Nouăsprezece, domnule.
   - Bună treabă.
   Banks a chemat un polițist de pe hol.

    - Du-te la spital, a spus, și asigură-te că Chelsea Pilton e dusă direct la Centrul pentru Abuzuri Sexuale. Ai priceput? Chelsea Pilton. Or să știe ce să facă cu ea. Întreabă de Shirley Wong, dacă e de serviciu în noaptea asta. Dr. Shirley Wong.
   Noul centru, singurul din vest, era lipit de spital și era văzut de mulți ca un semn nefast al vremurilor.
   - Vezi dacă poți face în așa fel încât părinții să nu stea în drum. Fata are 19 ani, deci nu trebuie să fie și ei de față la interviu și la examenul medical, și aș prefera să nu fie. Prezența lor poate fi timorantă. Am să vorbesc cu ei separat, mai târziu.
   - Da, domnule, a spus ofițerul și a plecat.
   - Nu e suspectă, nu-i așa, domnule? a întrebat Kerrigan.
   - În acest moment, i-a răspuns Banks, până și tu ești suspect.
   Apoi a zâmbit.
   - Trebuie să urmăm anumite proceduri. Ar trebui să știi asta.
   Kerrigan a înghițit.
   - Da, domnule.
   - Ai spus că avea pete de sânge pe ea, a spus Banks.
   - Da. Părea să o fi împroșcat cineva pe față și pe piept. În lumina slabă părea să fi avut niște pistrui mici.
   Kerrigan a privit stânjenit spre Gervaise, care și-a dat ochii peste cap și a murmurat:
   - Doamne-ajută, un polițist poet.
   - A spus de unde era sângele? a întrebat Banks.
   - Nu, domnule. Dar am presupus... că fusese pe-aproape când se întâmplase.
   - Ai întrebat-o?
   - Da, domnule, dar nu mi-a răspuns.
   - Ai văzut sau ai auzit ceva sau pe cineva în Labirint cât ai fost acolo? a continuat Banks.
   - Nici măcar o vrabie, domnule.
   - Muzică sau ceva?
   - Nu, domnule. Numai ceva scandal din piață. Bețivi care cântau, motoare turate, sticle sparte, chestiile obișnuite.
   Cineva le-a adus cafea, de data asta într-un vas mai mare, semn că-i aștepta pe toți o noapte lungă, și doi ofițeri au pus recipientul în capul mesei. În mod evident, cineva deschisese cantina secției.
   Aduseseră în plus pahare de unică folosință, lapte proaspăt, o pungă de zahăr și un pachet de biscuiți Fig Newtons din care s-au servit toți. Era clar că e cafea de la cantină, slabă și amară, dar își făcea treaba. Banks a observat, ducându-și cana la gură, că mâna îi tremura ușor. Șocul venit cu întârziere.
   Tot nu putea accepta ideea că Templeton era mort, în ciuda a ceea ce văzuse cu propriii ochi. A mâncat un biscuit. Poate că zahărul îl va ajuta.
   - Chelsea ți-a spus ceva despre ceea ce văzuse? a întrebat Banks.
   - Nu, domnule, a spus Kerrigan. Era prea șocată. Mută de spaimă. O să dureze mult până când fata aia o să mai doarmă liniștită.
   Și eu la fel, s-a gândit Banks, dar n-a spus nimic despre asta.
   - În regulă, a spus. Ai făcut o treabă bună, Kerrigan. Poți să pleci acum. Dar mai stai pe la secție, e posibil să avem nevoie de tine.
   - Desigur. Mulțumesc, domnule.
   Kerrigan a plecat și o vreme nimeni n-a spus nimic. În cele din urmă, Gervaise a rupt tăcerea:
   - I-a cunoscut cineva pe părinții lui Templeton? Înțeleg că locuiesc în Salford.
   - Așa e, a spus Banks. I-am văzut o dată, cu câțiva ani în urmă, când au venit în Eastvale să-l viziteze. Un cuplu drăguț. Dar ceva îmi spune că nu se înțelegea foarte bine cu ei. Nici nu prea vorbea despre ei. Dar trebuie anunțați.
   - Mă ocup eu de asta, a spus Gervaise. Știu că Templeton nu era chiar cel mai popular detectiv din secție, a continuat, dar asta nu poate împiedica pe nimeni să-și facă treaba.
   Se uita fix la Winsome, care n-a spus nimic.
   - Foarte bine, a continuat Gervaise. Atâta timp cât lucrul ăsta e clar, putem să trecem la treabă. Teorii? 
   - Păi, a spus Banks, în primul rând trebuie să ne întrebăm ce căuta Kev în Labirint la miezul nopții.
   - Insinuezi c-ar fi fost pe punctul de-a o viola și ucide pe Chelsea Pilton? a întrebat Gervaise.
   - Nu, absolut deloc, a răspuns Banks, dar ar fi o dovadă de neglijență în serviciu să ignorăm complet această posibilitate.
   - Lăsând deoparte acest gând foarte neplăcut, a spus Gervaise, avem și alte teorii de luat în considerare?
   - Presupunând că nu era Kev ucigașul din Labirint, a spus Banks, cred că e o supoziție destul de întemeiată că se afla acolo pentru că spera să-l prindă. Mai țineți minte că la ultima întâlnire era convins că avem de-a face cu un criminal în serie care va lovi curând în același loc?
   - Iar eu l-am luat peste picior, a spus Gervaise. Da, nu e nevoie să-mi amintești.
   - Nu asta voiam să spun, doamnă, a spus Banks. Ați avut dreptate. Nu aveam destule probe ca să justificăm cheltuieli suplimentare cu o desfășurare totală de forțe. Dar se pare că Templeton s-a pornit singur în căutări.
   - Dr. Wallace a fost de acord cu el, din câte-mi amintesc, a spus Gervaise.
   - Nu dezbatem ce-a fost bine și ce nu, a spus Banks. Încerc doar să explic ce ar fi putut căuta Templeton acolo.
   Gervaise a încuviințat din cap.
   - Continuă.
   - E posibil să fi fost acolo și vineri seară, a adăugat Banks. Îmi aduc aminte că era cam irascibil și cam obosit ieri, abia-și târa picioarele. Am presupus că fusese prin cluburi și se trezise mahmur, și am făcut mișto de el. Nu m-a contrazis.
   Banks știa că ultimele cuvinte pe care i le adresase lui Templeton fuseseră unele dure - ceva despre cum ar fi trebuit să se maturizeze și să se poarte ca un profesionist - și mai știa și că fuseseră nejustificate, deși cam cât de profesionist e să te plimbi pe la locul crimei singur și neînarmat? Oricum, asta nu-l făcea pe Banks să se simtă mai bine.
   Știa că abordările lui Templeton erau adesea greșite - mai ales când era vorba de femei de carieră ca Winsome și Annie sau de părinți de adolescenți. Nu încape discuție că era ceva personal la mijloc. Putea să fie rasist, misogin și avea o personalitate care-l lăsa să treacă cu buldozerul peste orice sensibilități dacă asta îl aducea mai aproape de scopul lui. Uneori trebuia să faci asta, dar cu măsură, ceea ce Banks știa - și făcuse cu Malcolm Austin - numai că Templeton nu proceda astfel doar din necesitate; părea să-i facă plăcere. Până și Banks îl văzuse aducând martori în culmea furiei sau făcându-i să plângă, iar Winsome și Annie asistaseră la asemenea scene de mult mai multe ori. Dar era și deștept, muncitor și ambițios, și Banks nu avea de unde să știe dacă maturizarea ar fi venit odată cu vârsta.
   Acum nu mai avea această opțiune. Fusese scos din schemă și era al naibii de incorect. Până și Winsome părea supărată, a observat Banks după ce i-a aruncat câteva priviri pe furiș. Trebuia să vorbească cu ea.
   Era posibil să fie copleșită de vinovăție din cauza sentimentelor pe care le avea față de Templeton, iar asta n-avea cum să-i ajute în investigație. Și-a amintit că unul dintre primele subiecte pe care le discutase cu Annie la cină fusese felul în care Templeton îi abordase pe părinții lui Hayley Daniels. Winsome nu-i spusese lui Banks ce anume se întâmplase între ei, dar știa că întrecuse măsura și că un pod se rupsese. Poate că acum o măcina chestia asta, tocmai când toți aveau nevoie de concentrare și de gândire limpede.
   - Mă întreb dacă era acolo numai pentru că suspecta ceva, a spus Banks, sau pentru că aflase ceva.
   - Ce vrei să spui? a întrebat Gervaise.
   - Poate avea vreo teorie sau știa ceva, poate lucra la ceva ce nu voia să împărtășească cu restul echipei.
   - Sună foarte plauzibil, a spus Gervaise. Vrei să spui că e posibil să fi avut ceva informații din interior, poate știa cine e criminalul și că urma să se întâmple iar astă-seară, și deci îl interesa gloria?
   - Ceva de genul, a spus Banks. Ar fi bine să studiem îndeaproape tot ce a făcut de când a început cazul Hayley Daniels.
   - Suntem suprasolicitați chiar și așa, a spus Gervaise. Întâi Hayley Daniels, acum asta. O să cer personal suplimentar.
   - Sunteți sigură că nu e aceeași investigație? a întrebat Banks.
   - În acest moment, a spus Gervaise, nu știm destule ca să ne putem pronunța într-o direcție sau alta. Să mai așteptăm până vorbește cineva cu fata, pe urmă mai organizăm o ședință.
   - O să vorbesc eu cu ea chiar acum, a spus Banks. Și mai e un lucru.
   - Care anume?
   - Gâtul lui Kev a fost tăiat. Se vede clar. În același fel a fost omorâtă Lucy Payne pe drumul spre Whitby.
   - La dracu’, a spus Gervaise, altă complicație fără de care am fi putut trăi foarte bine. O.K., cred că ar fi bine să începeți să căutați niște răspunsuri. Vreau ca toată lumea să fie pe poziții, toată noaptea dacă e cazul. Bateți la uși, urmăriți înregistrările. Treziți tot nenorocitul ăsta de oraș dacă e cazul. Nu-mi pasă. Trebuie să fie ceva. Poate că era un dobitoc Kevin Templeton, dar era dobitocul nostru, să nu uităm, și merită să depunem toate eforturile.
   A bătut din palme.
   - Acum, gata, la treabă!

   Banks a mai trecut o dată pe la locul crimei înainte să pornească spre spital pentru a se întâlni cu Chelsea Pilton.
   Era aproximativ două și jumătate dimineața, iar piața era pustie, cu excepția mașinilor de poliție, a dubei criminaliștilor și a ofițerului care supraveghea intrarea. A notat numele lui Banks și l-a lăsat să treacă. O minte luminată desenase săgeți galbene pe jos, indicând direcția. Nu era tocmai un fir fermecat, dar era cea mai bună alternativă și Labirintul părea mult mai accesibil.
   Criminaliștii înălțaseră o pânză care acoperea piața unde găsiseră cadavrul lui Templeton și o luminaseră din toate direcțiile. Ofițerii treceau prin tunele și prin pasaje cu lanterne în mână, căutând indicii de orice fel. Zona din imediata apropiere a cadavrului fusese studiată în cel mai mic detaliu și Stefan Nowak, șeful criminaliștilor, i-a făcut semn lui Banks să se apropie.
   - Alan, i-a spus, îmi pare rău.
   - Și mie, a spus Banks. Ați găsit ceva?
   - E încă devreme. Din ce-am putut să-mi dau seama analizând urmele de sânge, a fost atacat din spate. N-avea de unde să știe ce l-a lovit. Sau ce l-a tăiat.
   - Dar a știut că moare?
   - Câteva secunde, da, dar n-am găsit urme de mesaje scrise cu sânge, dacă la asta te referi.
   - Omul speră cât trăiește. Buzunarele?
   Stefan i-a arătat o pungă de plastic. Înăuntru erau portofelul lui Templeton, gumă de mestecat, chei, un briceag elvețian, legitimația, un pix și un carnețel subțire.
   - Se poate? a întrebat, făcând un semn spre carnețel.
   Stefan i-a întins o pereche de mănuși de unică folosință. Scrisul era greu de citit, poate din cauză că însemnările fuseseră făcute în viteză, dar părea că lui Templeton îi plăcea să-și ia notițe prescurtat, ca un artist care făcea o schiță. Numele criminalului nu era trecut. Nimic față de seara precedentă, când părea să fi fost la vânătoare în Labirint, exact cum bănuise Banks. Urma să studieze carnețelul în detaliu mai târziu, să-și dea seama dacă teoria că Templeton avea propriile metode și surse era fondată. Deocamdată, l-a returnat.
   - Mulțumesc. Dr. Burns a terminat?
   - E acolo.
   Banks nu-l remarcase pe doctor în colțul celălalt al pieței, îmbrăcat în bleumarin sau în negru, notând ceva în carnet. S-a apropiat.
   - Detectiv Banks. Cu ce vă pot ajuta?
   - Speram să-mi puteți spune câteva lucruri.
   - Deocamdată nu vă pot spune aproape nimic, a spus Burns, obosit. Va trebui să așteptați până ajunge pe masă la dr. Wallace.
   - Putem să începem cu lucrurile de bază? I-a tăiat gâtul, așa e?
   Burns a oftat.
   - Așa-mi pare.
   - Din spate?
   - Rana susține teoria domnului Nowak despre dispunerea picăturilor de sânge.
   - Stângaci sau dreptaci?
   - În acest moment e greu de spus. Trebuie să așteptăm autopsia și e posibil ca nici atunci să nu aflăm.
   Banks a mârâit.
   - Arma?
   - O lamă foarte ascuțită. Poate un bisturiu. În tot cazul, nu un cuțit obișnuit. Din ceea ce pot spune la o primă vedere, e o tăietură curată și adâncă. Cred că a sângerat până la moarte. Lama i-a tăiat și carotida și jugulara și i-a secționat traheea. Săracul, n-avea absolut nicio șansă.
   - Cum credeți că s-a întâmplat?
   - Nu pot decât să-mi dau cu presupusul, ca și dumneavoastră. Dar înțeleg că există un martor?
   - Da, a spus Banks. O fată. A văzut ce s-a întâmplat. Mă duc chiar acum să vorbesc cu ea.
   - Poate că ea vă va spune mai multe. E posibil s-o fi urmărit?
   - De ce? Ca s-o avertizeze? S-o protejeze?
   - Sau s-o atace.
   -Kev Templeton, criminalul din Labirint? Banks nu voia să creadă una ca asta, deși fusese primul care pomenise de această posibilitate.
   - Nu cred, a spus.
   - Încerc doar să fiu deschis tuturor posibilităților, a spus dr. Burns.
   - Știu, a spus Banks. Ca noi toți, de altfel. Mă întreb ce-o fi crezut criminalul despre ce făcea Kev?
   - Ce vreți să spuneți?
   - Nimic, mă gândeam la altceva.
   Își amintise de cazul lui Annie. Lucy Payne în scaunul ei cu rotile, gâtul tăiat cu un brici ascuțit sau poate un bisturiu, o armă similară celei cu care fusese omorât Templeton.
   - Sunt sigur că dr. Wallace va fi gata cu autopsia în cel mai scurt timp posibil, a spus dr. Burns.
   - Așa e, a spus Banks. Și mulțumesc. Mă îndrept spre spital, să vorbesc cu fata.
   În timp ce se îndepărta, se gândea în continuare la Lucy Payne și știa că, de îndată ce se va face o oră rezonabilă, va trebui să o sune pe Annie în Whitby și să afle dacă se puteau întâlni ca să-și compare notițele.

   Nu că Annie ar fi fost cufundată într-un somn profund, sau în somn în general.
   Banks ar fi putut să sune chiar atunci, iar ea ar fi fost destul de trează ca să aibă o discuție cu el. Se trezise dintr-un coșmar pentru că auzise un zgomot și rămăsese întinsă, fără să se miște, cu urechile ciulite, până când se convinsese că nu era decât un scârțâit în pereții vechi ai casei. Oricum, la ce se gândise?
   Că venise Eric după ea? Că se întorsese Phil Keane? Bărbații care o violaseră? Nu putea să lase frica să-i conducă viața. Oricât ar fi încercat, n-a reușit să-și aducă aminte visul.
   Pentru că nu mai putea adormi, s-a dat jos din pat și a pus de ceai. Avea gura uscată și și-a dat seama că răsese aproape o sticlă întreagă de Sauvignon Blanc de una singură. Începea să devină un obicei, și nu unul bun.
   S-a uitat de după perdea la acoperișurile din port, unde luna părea să fi înghețat suprafața apei.
   Se întreba dacă n-ar fi trebuit să se ducă acasă la Harkside peste noapte, dar îi plăcea să fie aproape de mare. Îi amintea de copilăria în St. Ives, de plimbările lungi pe stânci cu tatăl ei, care se oprea din loc în loc să schițeze câte-o fermă părăsită sau o piatră cu forme interesante, în timp ce ea se distra de una singură. Atunci învățase să-și construiască o lume a ei, un loc unde să poată exista când lumea reală era prea greu de suportat, ca atunci când a murit mama ei.
   Își amintea o singură plimbare pe care o făcuse cu mama ei, care murise când Annie avea 6 ani, și tot drumul o ținuse de mână în timp ce înfruntau vântul și ploaia și-i spusese povești despre locuri pe care aveau să le viziteze într-o bună zi: San Francisco, Marrakech, Angkor Wat. Ca multe alte lucruri în viața ei, nici asta nu avea să se întâmple. Annie și-a turnat apa fiartă peste pliculețul de ceai de iasomie din cană. Când ceaiul a fost gata, a scos pliculețul cu o linguriță, a adăugat zahăr și a mirosit băutura parfumată, inhalând aroma în timp ce se uita la mare, studiind felul în care strălucea luna pe suprafața apei, scoțând în evidență textura și culoarea argintie a norilor pe cerul aproape negru.
   În timp ce privea noaptea, Annie a simțit o conexiune ciudată cu tânăra care venise la Whitby acum optsprezece ani. Să fi fost Kirsten Farrow? Oare și ea admirase aceeași priveliște, plănuind o crimă? Annie nu aproba ceea ce făcuse, dar avea o urmă de înțelegere pentru psihicul ei tulburat. Nu știa ce simțise tânăra femeie, dar dacă făcuse lucrurile pe care Annie credea că le făcuse, și dacă era Kirsten Farrow, asta se întâmplase numai pentru că voia să se răzbune pe bărbatul care o condamnase la o moarte vie. Există traume care te îndepărtează mult de etica și morala general acceptate - dincolo de acest punct sunt monștrii, după cum obișnuiau să spună anticii. Tânăra fusese acolo. Annie stătuse numai pe marginea acestei lumi, privind în abis. Și era suficient.
   A copleșit-o senzația că se afla la o răscruce importantă în viața ei și nu știa care erau direcțiile; indicatoarele erau fie în ceață, fie goale.
   Singurul lucru pe care îl știa era că în ultima vreme se purtase ciudat și tot așa se simțise. Nu mai avea încredere să se apropie de vreun bărbat.
   În consecință, își înecase controlul în alcool și plecase acasă cu un băiat. Oricare-ar fi fost demonii care o bântuiau, trebuia să-și revină, să se adune, să aibă o nouă perspectivă și poate chiar un plan. Poate că-i trebuia ajutor din afară, deși gândul a răscolit-o pe interior și a început să tremure panicată. Trebuia să citească semnele și să încerce să iasă din cercul de absurditate și dezamăgire în care se lăsase prinsă.
   Și, desigur, mai era și Banks; el părea să fie peste tot. De ce-l ținuse la distanță atâta vreme? Și de ce abuzase de prietenia lor în această ultimă săptămână, se aruncase asupra lui când era beată, apoi îl mințise în față că se certase cu prietenul ei, când el nu voia decât să o ajute? Pentru că era acolo? Pentru că ea...?
   N-avea sens. Oricât de mult ar fi încercat, Annie nici măcar nu-și putea aminti ce anume îi despărțise. Era chiar atât de greu de trecut peste? Să fi fost numai jobul? Sau era o scuză? Știa că se temea de intensitatea sentimentelor pe care le avea pentru el, de intimitatea lor, și acesta era unul dintre motivele pentru care începuse să bată în retragere. În plus, mai erau și atașamentul și afecțiunea lui pentru fosta soție și pentru familie.
   În trecut, fuseseră prea proaspete. A sorbit din ceaiul fierbinte de iasomie și a privit spre linia orizontului. S-a gândit la cadavrul lui Lucy Payne pe marginea stâncii. Probabil că ultimul lucru pe care-l văzuse fusese același orizont.
   Trebuia să repună lucrurile în mișcare pe plan profesional, să vorbească din nou cu Banks despre cazul Kirsten Farrow, mai ales în lumina conversațiilor cu Sarah Bingham. Dacă Kirsten dispăruse de pe fața pământului, exista posibilitatea destul de mare să se fi întors în Whitby ca să-l omoare pe Eastcote, bărbatul care-i furase viitorul. Sarah Bingham mințise în legătură cu acțiunile lui Kirsten, era evident, iar adevărul nu-i mai lăsa niciun alibi.
   Pe Annie nu o deranja numai cazul, totuși. Știa că vrea mai mult de la Banks. Dumnezeule, dacă ar fi știut ce anume și cum să obțină asta fără să rănească pe nimeni... Nu putea să renunțe, îi era foarte clar. Multe lucruri se schimbaseră de când se despărțiseră. El părea să-și fi rezolvat majoritatea problemelor de când acceptase faptul că Sandra se recăsătorise și devenise din nou mamă, și poate că ea era gata pentru intimitate.
   Dacă mergea pe acest fir logic, concluzia era una singură - trebuia să recunoască, în primul rând în fața ei, că încă îl dorea. Nu doar ca prieten, ci ca iubit, ca... Dumnezeule... cât de încurcate erau lucrurile. Annie și-a terminat ceaiul și a observat că începuse să plouă încet. Poate că sunetul picăturilor de ploaie pe pervaz o va ajuta să adoarmă, așa cum se întâmpla când era mică, după moartea mamei ei, deși se îndoia de asta.

   Centrul pentru Abuzuri Sexuale, noua mândrie a Infirmeriei Generale din Eastvale, fusese proiectat în așa fel încât pacienții să se simtă relaxați.
   Lumina nu era stridentă – nici urmă de becuri goale sau tuburi fluorescente - iar culorile erau calme, în nuanțe de verde și albastru cu o tentă de portocaliu, pentru căldură. Pe o măsuță joasă de sticlă era o vază mare cu lalele și pe pereți tablouri cu peisaje. Fotoliile erau confortabile și Banks știa că și scaunele pentru examinări, din camera cealaltă, erau cât se poate de relaxante, iar culorile erau plăcute. Totul fusese gândit în așa fel încât a doua traumă a nopții să fie cât mai puțin dureroasă pentru victime.
   Banks și Winsome stăteau în fața ușii cu dr. Shirley Wong, pe care Banks o mai întâlnise și înainte, ba chiar ieșiseră să bea ceva de două ori, dar numai ca între colegi. Dr. Wong era o femeie dedicată și delicată, numai bună pentru această meserie. Avea grijă să păstreze legătura cu toată lumea care-i trecea pragul și avea o memorie pentru detalii pe care Banks o invidia. Era micuță, cu părul scurt, se apropia de 50 de ani și purta ochelari cu rame argintii. Banks era mereu surprins de accentul ei din nord-est, deși se născuse și crescuse în Durham. I-a făcut cunoștință cu Winsome și au dat mâna.
   - Îmi pare rău să aud de prietenul tău, a spus dr. Wong. Detectivul Templeton, nu? Nu cred că l-am cunoscut.
   - Nu era chiar un prieten, a spus Banks. Mai degrabă un coleg. Dar mulțumesc.
   A făcut un semn spre cameră.
   - Cum se simte?
   Dr. Wong a ridicat din sprâncene.
   - Fizic? E bine. Din ce-am văzut, nu sunt urme de abuz, nici măcar de activitate sexuală. Dar bănuiesc că asta știți deja. Ceea ce mă face să mă întreb...
   - De ce e aici?
   - Da.
   Banks i-a explicat situația haotică de la Labirint și că cealaltă variantă, mult mai puțin satisfăcătoare, era să o ducă pe Chelsea la secție și să-i ofere o salopetă de hârtie în timp ce ei îi analizau hainele. Fără îndoială, părinții s-ar fi agitat și ei pe-acolo, totul în lumină fluorescentă.
    - Ai făcut bine atunci, a spus dr. Wong. Părinții sunt în camera pentru familii, dacă vreți să vorbiți cu ei.
   - Deci n-o să ne raportezi c-am risipit resursele spitalului?
   - Nu cred. De data asta nu. Dacă donați o sumă consistentă în fondul pentru victime și un whisky la alegerea mea. Serios acum, fizic e întreagă, dar a trecut printr-un șoc îngrozitor. A trezit-o din beție urgent. I-am dat un sedativ ușor - nimic care să o dărâme de pe picioare sau să interacționeze cu alcoolul pe care în mod evident îl băuse - așa că ar trebui să fie destul de lucidă, dacă vrei să vorbești cu ea.
   - Da, aș vrea.
   Dr. Wong a împins ușa cu umărul.
   - Urmați-mă.
   I-a prezentat lui Chelsea pe Banks și pe Winsome, iar Banks s-a așezat vizavi de ea, într-un fotoliu adânc, în timp ce Winsome s-a retras pe margine cu carnețelul. Pe fundal se auzea o muzică liniștitoare. Nimic ce Banks ar fi putut recunoaște, dar cu siguranță era ceva ales ca să relaxeze și să calmeze. Ar fi putut să aleagă muzica ambientală a lui Eno, s-a gândit, de exemplu Music for Airports sau Thursday Afternoon. Oricare dintre ele ar fi mers la fel de bine.
   Chelsea purta un halat albastru de la spital și părul lung îi era prins într-o coadă de cal, ceea ce o făcea să arate mai degrabă ca o fetiță decât ca o tânără femeie. Avea un chip plăcut, a remarcat Banks, obrajii bine conturați, maxilarul puternic și pielea palidă, pistruiată. Stătea cu picioarele sub ea și cu mâinile pe brațele fotoliului.
   - Cafea? a întrebat dr. Wong.
   Chelsea a refuzat, dar Banks și Winsome au spus da.
   - N-am s-o aduc eu însămi, sper că înțelegeți, a spus dr. Wong. Atât de jos nu cobor.
   - Nu mă interesează cine o aduce, a spus Banks, atâta timp cât e tare și neagră.
   Dr. Wong a zâmbit.
   - Voiam numai să știți.
   Apoi a plecat din cameră. Banks i-a zâmbit lui Chelsea, care îl privea destul de sceptică.
   - Doctorii, a spus el, ridicând din umeri.
   Fata a dat din cap și în colțul gurii a părut să se ivească o urmă de zâmbet.
   - Știu că trebuie să-ți fie greu, a continuat Banks, dar aș vrea să-mi spui cu cuvintele tale, și în ritmul tău, ce anume s-a întâmplat în Labirint astă-seară, iar prietena mea Winsome o să scrie totul. Poți începe prin a ne spune motivul pentru care te aflai acolo.
   Chelsea a privit-o pe Winsome, apoi și-a lăsat privirea în jos.
   - A fost o prostie din partea mea, a spus. O provocare. M-a provocat Mickey Johnston. Numai 5 minute. Nu m-am gândit că... știți... În ziare a scris că prietenul ei a omorât-o. Mama mi-a spus să am grijă, dar mie nu prea-mi venea să cred că aș putea să fiu în pericol.
   Banks a înregistrat numele. Domnul Mickey Johnston avea să regrete din plin, și asta cât de curând. 
   - O.K., a spus. Dar trebuie să fi fost înfricoșător, nu?
   O asistentă a intrat cu două cafele pe o tavă pe care a lăsat-o pe masă, lângă lalele. Era de la automatul de pe hol. Banks și-a dat seama de asta chiar înainte să o guste. Avea și zahăr și lapte. A lăsat-o pe-a lui acolo, Winsome a luat-o pe a ei în colț.
   - Mă speriam de propria umbră și de cel mai mic zgomot pe care-l auzeam, a spus Chelsea. Abia așteptam să ies de-acolo.
   - Știai bine drumul prin Labirint?
   - Da. Obișnuiam să mă joc acolo când eram mică.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat.
   Chelsea a făcut o pauză.
   - Aproape trecuseră cele 5 minute, când am auzit...
   A făcut o pauză.
   - De fapt, cred că n-am auzit nimic la început. A fost mai mult o senzație, știți, ca și cum ți se târăște ceva pe scalp și te mănâncă. Odată a fost epidemie de păduchi la școală și a venit asistenta la control. Eu n-am avut, dar prietena mea cea mai bună Siobhan i-a avut și mi-a spus cum e.
   - Știu ce zici, a spus Banks.
   Și la el la școală fusese asistenta, și nu numai o dată. Iar el nu fusese mereu la fel de norocos ca Chelsea.
   - Continuă.
   - Păi, asta am simțit la început, apoi mi s-a părut că aud un zgomot.
   - Ce fel de zgomot?
   A ridicat din umeri.
   - Nu știu. În spatele meu. Ca și cum era cineva acolo și s-ar fi frecat cu haina de pereți. Ceva de genul ăsta.
   - Ai auzit muzică?
   - Nu.
   - Pași?
   - Nu, mai degrabă un sunet ca ăla pe care-l fac blugii când mergi.
   - Am înțeles, a spus Banks. Ce-ai făcut apoi?
   - Am vrut să fug, dar ceva mi-a spus să încetinesc și să mă opresc, și asta am făcut când... când...
   Și-a dus mâna la gură.
   - E-n ordine, Chelsea, a spus Banks. Inspiră de câteva ori. Așa. Nu te grăbi. Avem tot timpul.
   - Atunci l-am văzut.
   - Cât era de aproape?
   - Nu știu. Un metru jumate. Poate 2. Dar știu că am avut senzația că dacă mă întorc și o iau la fugă, pot să scap de el.
   - De ce n-ai fugit?
   - Trebuia să-mi scot pantofii întâi, și până am făcut asta... nu mai era singur. Eram parcă înghețați. Eu nu mă puteam mișca. E greu de explicat. S-a oprit când și-a dat seama că l-am văzut și arăta... nu știu... adică nu avea mască sau ceva. Era întuneric, dar mi se obișnuise privirea. Știu că sună prostește, dar arăta foarte bine și pe față avea o expresie îngrijorată, ca și cum i-ar fi păsat, nu ca și cum ar fi vrut să... știți...
   - A spus ceva?
   - Nu. Adică... deschisese gura ca să spună ceva când...
   - Continuă, i-a spus Banks. Ce s-a întâmplat?
   Fata și-a îmbrățișat genunchii.
   - A fost totul atât de rapid și totuși parcă cu încetinitorul. Și în ceață. Am văzut ceva mișcându-se în spatele lui, o altă siluetă.
   - I-ai văzut fața?
   - Nu.
   - Purta mască?
   - Nu. Poate o eșarfă ca să-i acopere gura, ca atunci când te întorci de la dentist prin frig. Mi-a lăsat impresia că avea cam toată fața acoperită. E ciudat, îmi amintesc că m-am gândit și atunci că arăta ca un supererou dintr-o carte de benzi desenate.
   - Silueta asta, era mai înaltă sau mai scundă decât bărbatul?
   - Mai scundă.
   - Mult?
   - Poate cu doișpe, cinșpe centimetri.
   Banks a calculat că Templeton avea 1,77 m, ceea ce înseamnă că atacatorul avea cam 1,62, poate 1,65.
   - Și ce s-a întâmplat?
   - Cum v-am spus, era totul în ceață. A doua siluetă s-a întins în față, ca și cum ți-ai pune mâna în jurul gâtului cuiva așa, în glumă, și pe urmă și-a trecut mâna scurt peste gâtul lui, așa...
   A arătat pe propriul gât.
   - Fin, parcă l-ar fi gâdilat.
   - Ai văzut vreo lamă?
   - A strălucit ceva, dar nu știu sigur ce era.
   - Te descurci foarte bine, Chelsea, a spus Banks. Aproape am terminat.
   - Și pot să plec acasă curând?
   - Sigur, a spus Banks. Părinții tăi te așteaptă pe hol.
   Chelsea s-a strâmbat.
   - E vreo problemă?
   - Nuuu. Nu chiar. Adică, mama e O.K., dar tata...
   - Ce-i cu el?
   - Se ia tot timpul de mine, cum mă îmbrac, cum vorbesc, cum mestec gumă, ce muzică ascult.
   Banks a zâmbit.
   - Și al meu făcea la fel. De fapt, în continuare face așa.
   - Pe bune?
   - Pe bune.
   - E ciudat, a spus, îmi spun adesea că de fapt nu-mi prea place de ei, pentru că sunt nasoli, dar în momente ca ăsta...
   O lacrimă îi alunecă pe obraz.
   - Știu, a spus Banks. Nu-ți face griji. O să fii cu ei în curând. La căldură, în siguranță, în patul tău.
   Chelsea și-a șters obrazul cu dosul palmei.
   - Parcă prinsesem rădăcini în locul ăla. Nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Tipul care mă urmărise s-a oprit și părea surprins. Nu cred că știa ce i s-a întâmplat. Eu nu știam. Am simțit ceva cald stropindu-mă în față, și e posibil să fi strigat. Totul s-a petrecut foarte repede.
   - Și el ce-a făcut mai departe?
   - A căzut în genunchi. Am auzit o pocnitură. M-am gândit că trebuie să fi durut, dar n-a strigat sau ceva. Părea doar surprins. Apoi și-a dus mâna la gât și pe urmă s-a uitat la ea și a căzut cu fața în jos pe dale. A fost oribil. Eu stăteam acolo și nu știam ce să fac. Simțeam toată... chestia aia pe mine, caldă și lipicioasă ca dintr-un spray, și n-am știut din prima că era sânge. E stupid, dar am crezut că a strănutat sau ceva și m-am gândit că asta îmi mai lipsea, o răceală, să nu pot merge la muncă. Nu mă plătesc decât dacă sunt acolo, știți.
   - Ai apucat să-l vezi cât de cât pe atacator?
   - Nu. Cum am spus, era mai mică decât el, așa că în cea mai mare parte a timpului el a fost în față și-mi bloca vederea, și pe urmă, când el a căzut, ea parcă s-a evaporat în umbră și n-am mai văzut-o deloc. 
   - Ai spus „ea”.
   - Da?
   Chelsea s-a încruntat.
   - Nu știu. Asta trebuie să fi fost impresia pe care mi-a lăsat-o. Poate din cauză că era așa mică. Oricum, nu pot fi sigură.
   - Ar fi putut fi un bărbat?
   - Cred că da. Dar totuși, impresia mea a fost că era o femeie. Nu prea știu de ce și bineînțeles nu pot să jur.
   - I-ai remarcat trăsăturile?
   - Nu. Purta o pălărie, asta îmi amintesc sigur. Un fel de beretă. Probabil că din cauza felului în care se mișca m-am gândit că era femeie. Dar nu sunt sigură. E posibil să mă înșel.
   - Poate, a spus Banks, privind spre Winsome, care i-a dat de înțeles că nota totul. Dar e posibil să fi fost femeie?
   Chelsea s-a gândit pentru o clipă și a spus:
   - Da. Da, cred că e posibil.
   - Ce purta?
   - Haine închise. Blugi și o jachetă neagră. Poate de piele.
   - Ai putea să-i estimezi vârsta?
   - N-am văzut-o cum trebuie. Îmi pare rău. Dar oricum, nu foarte bătrână, adică, se mișca destul de repede.
   - Și apoi ce s-a întâmplat? a întrebat Banks.
   - Cred că am țipat din nou, apoi am luat-o la fugă spre piață, pe lângă The Fountain. Știam că acolo aveam cele mai mari șanse să găsesc un polițist și chiar dacă n-ar fi fost niciunul care să se învârtească pe-acolo să vadă ce se întâmplă, secția e chiar în capătul pieței. Dar asta știți, normal.
   - Te-ai gândit bine, a spus Banks.
   Chelsea tremura.
   - Încă nu-mi vine să cred. Ce s-a întâmplat, domnule Banks? Ce-am văzut?
   - Nu știu, a spus Banks. Tot ce știu e că acum ești în siguranță.
   S-a uitat spre Winsome, care a luat-o pe Chelsea de mână.
   - Hai, drăguță, i-a spus. Mergem la părinții tăi. Or să te ducă acasă.
   - Și hainele mele?
   - Deocamdată rămân la noi ca să facem niște teste, a spus Banks. Sângele. Îi ajută pe experții noștri criminaliști. O să vedem dacă dr. Wong poate să-ți improvizeze ceva.
   În drum spre ușă, Chelsea l-a privit pe Banks.
   - Bărbatul ăla, a spus, voia să mă omoare?
   - Nu, a spus Banks. Cred că era acolo ca să te protejeze.
   După ce Chelsea și Winsome au plecat, Banks a mai stat mult în camera liniștită, rumegând la ceea ce auzise. Acum, chiar mai mult decât înainte, trebuia să ia legătura cu Annie Cabbot. Posibil să fi fost o femeie. O lamă ascuțită. Un gât tăiat.
   Banks nu credea în coincidențe din astea, și știa că nici Annie.

14.

   Când a sunat telefonul la 7 și jumătate duminică dimineața, Annie abia dacă apucase să adoarmă după ce se trezise pe la 3 din cauza zgomotului și a coșmarului.
   Stătuse trează, gândindu-se la Banks și la Eric și la Lucy Payne și Kirsten Farrow și Maggie Forrest, până când totul devenise o mare învălmășeală și reușise să ațipească o vreme. Și acum telefonul.
   Annie a bâjbâit după receptor și și-a îngăimat numele.
   - Îmi pare rău, te-am trezit? a spus vocea de la celălalt capăt.
   A remarcat ceva ciudat în voce, dar cel puțin nu era a lui Eric.
   - E-n regulă, a spus. Oricum trebuia să mă trezesc.
   - Am așteptat până s-a făcut o oră rezonabilă. Am sunat întâi la secție și mi-au spus că te găsesc la numărul ăsta. E 7 jumate acolo, nu, și voi, polițiștii, vă treziți devreme, așa-i?
   - Cam așa, a spus Annie, dându-și seama în sfârșit că accentul era australian. Trebuie să fii Keith McLaren.
   - Așa e. Sun din Sydney. Aici e 6 jumate seara.
   - Aș vrea să fie și aici tot aceeași oră. Ar însemna că ziua de lucru e deja pe sfârșite.
   McLaren a râs. Părea să fie în aceeași cameră cu ea.
   - E duminică.
   - Ha! a spus Annie. De parcă ar conta pentru superintendentul Brough. Oricum, mă bucur să te aud așa repede. Mulțumesc de telefon.
   - Nu știu dacă-ți pot spune ceva nou, dar ofițerul care m-a sunat a zis că e important.
   Ginger luase legătura cu McLaren prin intermediul poliției din Sydney. Nu pentru că avea cazier, ci pentru că fuseseră informați despre ceea ce i se întâmplase în Yorkshire cu 18 ani în urmă și era luat în evidență.
   - Posibil, a spus Annie, ținând telefonul sub bărbie în timp ce se ducea să pună de ceai.
   Era goală și asta părea să fie un dezavantaj, dar nimeni n-o putea vedea, și-a tot repetat asta, și ar fi fost complicat să se îmbrace și să vorbească în același timp. A băut niște apă și a deschis caietul pe care-l avea pe masă în fața ei. Auzea deja ceainicul fierbând.
   - Sper că nu sunt amintiri dureroase pentru tine, a continuat, dar vreau să vorbim despre ce ți s-a întâmplat în Anglia cu 18 ani în urmă.
   - De ce? Ați aflat în cele din urmă cine era?
   - Nu știm încă, dar e posibil să aibă legătură cu un caz la care lucrez acum. Și a apărut această informație. Ți-ai mai amintit ceva în plus odată cu trecerea anilor?
   - Câteva lucruri, da. Detalii mărunte. Nu erau acolo și dintr-odată sunt. Am tot scris lucrurile astea pe măsură ce mi le-am amintit. Doctorul meu crede că ar fi o terapie bună, și chiar ajută. De cum scriu un detaliu, îmi aduc aminte de altul. E ciudat. Una peste alta, îmi aduc aminte destul de multe până la Staithes, apoi totul se încețoșează. Nu e ironic? Îmi amintesc atât de puțin despre vacanța vieții mele. O pierdere de bani, dacă te gândești mai bine. Poate ar fi trebuit să cer să mi se returneze banii.
   Annie a râs.
   - Presupun că da. Ce-mi poți spune despre acea zi petrecută la Staithes? Cineva mi-a spus că te-a văzut plimbându-te prin port cu o femeie tânără.
   - Știu. Cum ți-am spus, e totul în ceață. Am doar o amintire vagă, vorbeam cu cineva în port, și cred că era cineva cunoscut. Dar nici măcar nu știu dacă era un bărbat sau o femeie.
   - Era femeie, a spus Annie. De unde crezi că o cunoșteai?
   - Asta nu știu. E doar o senzație, fără nicio bază. Polițiștii mi-au spus că am cunoscut o fată la pensiune în Whitby, și îmi amintesc de ea. Păreau să fie convinși că era aceeași fată, dar nu știu. Am tot avut vise care s-au repetat, coșmaruri, cred, dar nu știu în ce măsură reflectă realitatea.
   - Ce fel de coșmaruri?
   - E puțin... ciudat.
   - Sunt polițist, i-a spus Annie. Poți să te gândești la mine ca la un doctor.
   - Dar oricum, ești femeie.
   - Mi-e teamă că asta n-am cum s-o schimb.
   McLaren a râs.
   - O să mă străduiesc. E cu tentă sexuală, știi. Suntem în pădure, înțelegi, pe jos, ne sărutăm, chestii din astea.
   - Până aici am priceput, a spus Annie. Și, dacă vrei să știi, n-am roșit nici măcar o dată.
   Ceainicul fierbea și Annie și-a ținut telefonul sub bărbie în timp ce turna apa peste plicul de ceai din cană, atentă să nu se stropească.
   - După aia se transformă într-o poveste de groază, a continuat McLaren. Dintr-odată nu mai e o tânără drăguță, ci un monstru, cu cap de câine sau de lup, seamănă cu un vârcolac, cred, dar pieptul e carne vie expusă, și are un singur sfârc care sângerează, restul e tot tăiat cu linii roșii acolo unde ar fi trebuit să fie celălalt sfârc. Apoi îmi crapă capul. Ți-am spus, e destul de ciudat.
   - Așa sunt visele, i-a spus Annie. Nu-ți face probleme, n-am de gând să te psihanalizez.
   - Nu-i vorba de asta, am trecut deja prin psihanaliză. Cam asta e. Și mă trezesc transpirat.
   Annie știa din discuția cu Sarah Bingham că Kirsten Farrow fusese operată la sâni și în zona pubiană după atac.
   - Ce crezi că înseamnă visul?
   - Asta m-a întrebat și psihiatrul. Mă depășește.
   - Ce căutai în Whitby?
   - Terminasem facultatea și voiam să văd lumea înainte să mă stabilesc undeva acasă. Aveam niște bani puși deoparte, așa că am venit în Europa, cum fac mulți australieni. Suntem atât de departe, și e o țară imensă, așa că simțim că trebuie să plecăm în marea călătorie înainte să ne stabilim aici. Am un strămoș care era originar din Whitby. Fusese deportat. Furase o bucată de pâine sau ceva. Deci era un loc despre care auzisem foarte multe în copilărie și voiam să-l vizitez.
   - Spune-mi despre fata pe care ai cunoscut-o.
   - Poți să aștepți un pic? Îmi iau carnețelul. Tot ce-mi amintesc e notat acolo.
   - Super, a spus Annie.
   A așteptat vreo 30 de secunde până când McLaren s-a întors la telefon.
   - Gata, i-a spus. Am cunoscut-o într-o dimineață la micul dejun. Mi-a spus că o cheamă Mary sau Martha sau ceva de genul. Nu mi-am amintit niciodată cu exactitate.
   Annie a simțit cum îi crește adrenalina. Femeia care o vizitase pe Lucy la Mapston Hall își spusese Mary.
   - Nu Kirsten? a întrebat.
   - Nu-mi spune nimic.
   - Ce impresie ți-a lăsat? a întrebat Annie, în timp ce desena în caiet imaginea pe care o vedea pe fereastră, ceața care se ridica deasupra acoperișurilor roșii, marea ca un voal înnegurat, gri pe gri, și un soare atât de palid încât te puteai uita la el pentru o veșnicie fără să orbești.
   - Îmi amintesc că era o fată interesantă, a spus McLaren. Nu-mi aduc aminte cum arăta, știu numai că era plăcută. Nu cunoșteam pe nimeni acolo. Încercam numai să fiu prietenos, pe bune. Nu aveam alte intenții. Mă rog, nu foarte tare. Dar îmi amintesc că avea o atitudine prudentă. Și evazivă. Ca și cum ar fi vrut să fie lăsată în pace. Poate că am fost prea insistent. Australienii pot părea așa uneori. Direcți. În tot cazul, i-am propus să-mi arate orașul, dar ea mi-a spus că era ocupată. Ceva cu un proiect de cercetare. Așa că am invitat-o să bem ceva seara.
   - Nu te lași cu una, cu două, nu?
   McLaren a râs.
   - A fost cam ca la dentist, dar până la urmă a acceptat să ne vedem într-un bar. Stai o secundă... da, aici e... The Lucky Fisherman. Părea să fie de-a casei.
   - The Lucky Fisherman? a întrebat Annie, ciulind urechile.
   De-acolo plecase și Jack Grimley în seara în care fusese dat dispărut.
   - Ai spus asta poliției? a întrebat.
   - Nu. Mi-am amintit după mai mulți ani și nimeni n-a mai luat legătura cu mine. N-am crezut că e important.
   - Nu contează, a spus Annie, gândindu-se că în cazul ăsta erau mai multe găuri decât într-o bucată de șvaițer.
   Dar Ferris avea dreptate: nu-și permiteau luxul de a urmări fiecare mister până la capăt, așa cum făceau polițiștii de la televizor. Le mai scăpau unele lucruri.
   - Și a venit la întâlnire? l-a întrebat.
   - Da. Dar nu era ușor să vorbești cu ea. Părea să fie cu mintea în altă parte. Și nu auzise de Crocodile Dundee. Chestia asta mi-am amintit-o mai târziu. Era celebru la vremea aia.
   - Până și eu am auzit de Crocodile Dundee.
   - Ei, poftim. Oricum, mi-a lăsat impresia că ar fi preferat să fie în altă parte. Numai că...
   - Ce?
   - Păi, voia să știe chestii despre pescuit. Știi, bărci, unde și cum și chestii din astea. Nu știam nici eu, dar am crezut că era o altă ciudățenie a ei. Ca să fiu sincer, începeam să cred că făcusem o mare greșeală. Oricum, m-am dus la baie și când m-am întors am avut impresia că se uita la un alt tip.
   - La cine? a întrebat Annie.
   - Nu știu. Localnic. În haine de pescar. Arăta bine, genul puțin neîngrijit și dur, dar foarte...
   Jack Grimley, Annie era gata să pună pariu, deși nu era chiar pescar și se îndoia că Kirsten îl studia pentru că era mișto deși cam neîngrijit.
   - Și apoi?
   - Apoi am plecat. Ne-am plimbat prin oraș. Ne-am oprit pe o bancă să vorbim, dar apoi am avut iar senzația că era undeva în altă parte.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Nu. Adică eu mi-am făcut mutarea, mi-am trecut mâna pe după umerii ei, am pupat-o. Dar era evident că n-o să ajungem nicăieri, așa că am renunțat și ne-am întors la pensiune.
   - Fiecare în camera lui?
   - Bineînțeles.
   - Ai mai văzut-o de-atunci?
   - Din câte știu eu, nu, deși, cum am spus, poliția crede că da.
   - Nu-ți mai amintești altceva despre ziua aceea în Staithes?
   - Nimic. Îmi pare rău.
   - Înțeleg că a fost o chestie riscantă?
   - Sunt norocos să fiu aici. Toată lumea spune asta. Sunt chiar mai norocos să fi putut să-mi pun viața în ordine și să merg mai departe, să devin avocat, să obțin o slujbă, totul. Cu excepția căsătoriei și a copiilor, dar asta pur și simplu nu s-a întâmplat. Dar a fost vorba la un moment dat despre o traumă severă. Teoria mea e că voi nu înțelegeți cum funcționează creierul australian. E mult mai rezistent decât credeți.
   Annie a râs.
   - Mă bucur.
   Îi plăcea de Keith McLaren, cel puțin din ce-și putea da seama la telefon. Părea genul de bărbat cu care te puteai distra la o întâlnire. Și ar fi trebuit să fie cam de vârsta ei. Și era singur. S-a întrebat dacă arăta bine. Dar Sydney era mult, mult prea departe. Oricum, fantezia nu-i strica.
   - Probabil că te-ai întrebat de ce s-a întâmplat, de ce tocmai ție?
   - Nu trece zi fără să mă întreb.
   - Răspunsuri?
   McLaren a făcut o pauză înainte să vorbească.
   - Nimeni n-a spus asta în mod direct atunci, poate pentru că fie eram în comă, fie îmi reveneam din comă, dar mi-au lăsat impresia că nu excludeau posibilitatea ca eu să fi încercat un pic prea mult și ea să se fi apărat.
   Annie nu era surprinsă. Aproape că nu voia să recunoască, mai ales acum că vorbise cu McLaren și îl simpatizase, dar era unul dintre primele lucruri la care s-ar fi gândit și ea. Poate din cauză că era femeie, sau polițist, sau poate amândouă.
   Poate pentru că ea însăși fusese violată.
   - Au lăsat să se înțeleagă că ai fi încercat să o violezi?
   - Nu chiar, dar ăsta era mesajul care reieșea. Singurul lucru care m-a ținut departe de închisoare a fost prezența inexplicabilă a celor două cadavre, deci părea să fi făcut un maraton.
   - Ai văzut-o vreodată goală?
   - Ce întrebare!
   - Ar putea fi important.
   - Răspunsul e nu. Nu din câte îmi amintesc. Cum am spus, nu știu ce s-a întâmplat atunci în pădure, dar cred că memoria mea n-o să fie mai limpede de-atât niciodată. Pur și simplu nu voia să audă de așa ceva. Am sărutat-o o dată, lângă statuia lui Cook, dar atât.
   Așadar, s-a gândit Annie, n-avea de unde să știe de rănile de pe piept ale lui Kirsten - dacă, într-adevăr, despre ea era vorba - până n-au ajuns în pădure, lucru pe care nu și-l amintea, și atunci îi dăduse topul jos. Dar visul dădea de înțeles că avea în subconștient niște imagini cu rănile ei.
   Probabil încercase ceva, sau poate ea fusese de acord până la un punct. Apoi începuse să se zbată, să se panicheze. Kirsten știa deja că nu poate face sex, deci ce se întâmpla?
   Dacă McLaren se prinsese cine era, ceea ce era posibil chiar dacă ea își schimbase înfățișarea, ar fi putut să vadă dincolo de modul în care se deghizase, și atunci exista posibilitatea ca ea să-l fi atras în pădure, cu sânge-rece, hotărâtă să scape de el. Încercase să-l seducă și apoi, când era suficient de distras, să-l omoare? Cu ce fel de creatură avea de-a face? Nici nu apucase bine să stabilească o posibilă legătură cu Kirsten, că a naibii femeie iar devenea imposibil de înțeles.
   - Ce crezi despre teoria poliției? a întrebat Annie.
   - N-o cred, a spus McLaren. Adică poate suna ciudat, dar chiar nu sunt așa. Nu am pornirile astea în mine. Poate crezi că toți le avem. Și îmi imaginez că ai văzut destule la viața ta, și ești femeie, dar chiar nu e așa. Chiar nu cred că aș putea vreodată să atac și să încerc să violez o femeie.
   Annie trecuse prin experiența unui viol, dar nu credea că fiecare bărbat e un posibil violator.
  - Mulțumesc pentru timpul acordat, Keith, i-a spus. Mi-ai fost de mare ajutor. Și dacă te consolează cu ceva, nici eu nu cred că ești genul ăla.
   - Cu plăcere, a spus Keith. Dacă treci vreodată prin Sydney, să mă cauți. Te duc să mănânci cele mai bune fructe de mare.
   Annie a râs.
   - Așa o să fac. Ai grijă de tine.
   Când a închis, și-a lipit cana călduță de piele și s-a uitat în zare, spre mare. Sydney. Ar fi distractiv. I-au venit în minte imagini cu Harbour Bridge și Opera, pe care le văzuse la televizor.
   Ceața începuse să se ridice și să se risipească în aer, soarele era mai puternic și era mai greu să te uiți la el, și o barcă verde de pescuit se apropia de mal. Câteva minute mai târziu, i-a sunat iar telefonul.

   Kevin Templeton locuise într-un apartament cu două camere într-o fostă școală lângă The Green, peste râu, nu departe de locul unde locuia Jenny Fuller când era în oraș.
   La etajul trei, în dreptul ferestrei lui, o ușă ducea spre un balcon micuț cu o vedere superbă spre vest, spre grădinile în terase și ruinele castelului de sus de pe deal. Nu mult mai încolo era Cartierul de Est, o pată pe obrazul orașului Eastvale, dar care le asigura pâinea lui Banks și celor de la Secția de poliție din Vest. Era în mare parte ascuns după copaci, dar printre ramurile goale se vedeau clădirile de cărămidă roșie, absolut identice.
   Apartamentul era destul de gol, a remarcat Banks în timp ce stătea în living, și nu trăda foarte multe despre cel care locuise acolo. Mobila era în întregime modernă, probabil de la IKEA sau vreun alt comerciant de cutii plate, cu siguranță asamblată într-un weekend de activitate intensă cu o cheie hexagonală, un bax de bere ieftină și multe înjurători.
   Exista un radio, dar nu și un sistem audio sau CD-uri. Un televizor cu ecranul plat domina unul dintre pereți, iar lângă el era un raft cu DVD-uri. Mult sport, a remarcat Banks, câteva blockbustere și câteva seriale americane, The Simpsons, 24 și CSI. Erau și câteva cărți, majoritatea de Ken Follett, Jack Higgins, Chris Ryan sau Andy McNab, plus niște texte juridice și câteva volume despre procedura anchetelor.
   Lipseau fotografiile de familie și singura decorațiune era un poster ieftin pentru Casablanca despre care Banks își amintea că fusese împărțit gratis anul trecut cu unul din ziarele locale.
   În baie erau lucrurile obișnuite - șampon, pastă de dinți, paracetamol, gel de păr, lame, cremă de ras și așa mai departe. Nici urmă de medicamente date pe rețetă. Prosopul care atârna pe unul din pereți era încă umed și se vedeau urme de condens pe plăcile de faianță.
   În bucătărie, congelatorul lui Templeton era gol, cu excepția unei tăvi cu cuburi de gheață, iar în frigider Banks a găsit ouă, lapte, brânză și sos de roșii, resturi de mâncare indiană la pachet și o cutie cu resturi de spaghete. Unul din rafturi era plin cu vinuri de la Tesco și Sainsbury - vinuri bune, a remarcat Banks - și lângă era un espresor destul de scump.
   Rămăsese numai dormitorul micuț, cu patul dublu și noptiera pe care se afla o veioză, un dulap plin cu haine și cu pantofi. Costumele erau de bună calitate. Nu tocmai Armani sau Paul Smith, dar Banks ar fi intrat la bănuieli dacă Templeton ar fi avut astfel de haine scumpe din salariul de detectiv. Singurele fotografii din casă erau pe masa din dormitor, sub fereastră, și înfățișau o femeie tânără, poate de 18 sau 19 ani, cu părul lung desfăcut în bătaia vântului, zâmbind spre cameră și mijind ochii printre frunzele de toamnă. Banks habar nu avea cine era și de ce Templeton îi ținea poza în dormitor. Poate era prietena lui? Nu vorbise niciodată despre viața lui privată.
   În rest, niște mărunțiș, prezervative, un pix și niște hârtii în sertarul noptierei, și un ceas pus să sune la ora 6 pe noptieră.
   Banks s-a întors în living și s-a așezat la biroul lui Templeton. Laptopul avea parolă și trebuia să ajungă la tehnic ca să fie analizat. Banks a scotocit prin sertare și a găsit o colecție impresionantă de carnețele cu scrisul ordonat dar ilizibil al lui Templeton. Însemnările erau datate, ca într-un jurnal, dar Templeton nu scria decât despre cazurile la care lucra. Banks s-a uitat la cele mai recente și a descoperit că Templeton scrisese ce făcuse vineri seara:
   0000h. Intrat în Labirint din parcare. Lumină slabă. Clădiri înalte. Imposibil de observat tot locul. Sunete îndepărtate, puburile se închid. Nimeni nu intră. Nu se aud pași.
   0023h. Auzit fragment din The Streets „Fit But You Know It” dintr-o mașină în trecere sau dintr-o clădire, sau o ușă care se deschide și se închide. Muzică de dans din Bar None. Aștept. Tot nimic. Sunt  sigur că am dreptate. Va lovi din nou, și va râde de noi că o va face la o săptămână după, în același loc!
   Rezumat: Am stat până la două și nu s-a întâmplat nimic. După o jumătate de oră de liniște totală, când era clar că nici criminalul și nici victima nu-și vor face apariția, am decis să încetez supravegherea pentru seara asta.
   Deci teoria lui Banks despre Templeton care supraveghease Labirintul de unul singur se adeverise. Nu că asta l-ar fi consolat în vreun fel după moartea tânărului. Banks a mai aruncat o privire prin apartament, apoi a încuiat și s-a îndreptat spre secție, luând notițele cu el.

   Era un drum lung până în Eastvale și Annie nu era sigură că era și justificat, dar ceea ce îi spusese Banks la telefon o intrigase suficient de mult.
   Oricum, după telefonul lui Keith McLaren nu mai avea nicio șansă să adoarmă la loc, oricât ar fi fost de obosită. Așa că traversa mlaștinile duminica dimineața, fără să fie ținută în loc de trafic. Soarele împrăștiase toată ceața, era o dimineață proaspătă de primăvară.
   Când Annie a intrat în sediul Secției din Vest în jur de 10 și jumătate, a simțit dintr-odată tristețea și tensiunea care pluteau în aer. Chiar dacă Banks nu i-ar fi spus, ar fi știut imediat că murise un polițist. Atmosfera era incomparabilă.
   Oamenii erau aplecați peste treburile lor cu dinții încleștați și moralul la pământ, în starea generală de șoc și revoltă.
   Banks era la el în birou, cu Winsome lângă el, se uitau printr-un morman de hârtii de pe biroul lui.
   S-a ridicat să o întâmpine pe Annie, care n-a sesizat nimic din ostilitatea la care s-ar fi așteptat după ultima lor întâlnire. Asta a făcut-o să se simtă și mai prost. Ar fi trebuit să o urască. Winsome în schimb părea de gheață. A ieșit aproape instantaneu, după ce i-a spus un „bună” tăios.
   Banks i-a făcut semn lui Annie să stea jos și a trimis după cafea.
   - Îmi pare rău că am sunat așa devreme, a spus. Sper că nu te-am trezit după o noapte nebună prin oraș.
   - De ce-ai crede asta? a întrebat Annie.
   - N-am niciun motiv. Dar sâmbăta seara oamenii au tendința să mai iasă. Poate tu ai stat acasă cu prietenul tău.
   - Ce prieten?
   - Cel despre care mi-ai vorbit. Băiatul tânăr.
   Annie a roșit.
   - Ah, el. Da, ce să spun, ai avut tu parte de nopți nebune în Whitby?
   - De multe ori, a spus Banks zâmbind.
   - Atunci cu siguranță știi mai multe decât mine despre farmecele ascunse ale locului. Oricum, eram deja trează și pusă pe treabă când ai sunat.
   A făcut o pauză. Îmi pare rău pentru Kev.
   - După cum știi, nu eram fană, dar, indiferent ce credeam despre el ca bărbat sau ca detectiv, tot îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat.
   - De fapt, nu era deloc bărbat, era încă un băiat, și mulți dintre noi avem tendința să uităm asta.
   - Ce vrei să spui?
   - Era încăpățânat, impulsiv și imatur.
   Annie a zâmbit.
   - Și dintr-odată calitățile astea sunt prerogativele tinereții?
   - Touche, a spus Banks. De fapt, despre asta vreau să vorbim. Despre ce i s-a întâmplat lui Kev.
   Banks i-a povestit pe scurt ce știa până în acel moment, majoritatea informațiilor provenind din mărturia lui Chelsea Pilton și din fărâmele de informații de la Kerrigan, Stefan Nowak și dr. Burns.
   - Ești de acord că există asemănări cu cazul Lucy Payne?
   - Dumnezeule, da, a spus Annie, trecându-și mâna prin păr. Habar n-aveam.
   I-a povestit lui Banks despre discuțiile cu Sarah Bingham și Keith McLaren și despre cum tot apărea misterioasa Kirsten Farrow.
   - Unde naiba duc toate astea, Alan? a întrebat.
   - Aș vrea să știu, a spus Banks. Dar orice ar fi, nu-mi place.
   - Nici ție și nici mie. Ai idee cine e femeia asta misterioasă?
   - Presupun că ar putea fi Kirsten. Despre Maggie Forrest știm ceva?
   - Da. Ginger i-a dat de urmă prin intermediul editurii. E înapoi în Leeds. Mă gândeam să-i fac o vizită după-amiază. Ce crezi despre ea? Adică, e posibil să fi avut un motiv bun să o ucidă pe Lucy Payne, dar nu și pe Templeton, din câte știm noi.
   - Așa e, a spus Banks. E posibil să fie doi criminali diferiți. Să fim cu ochii în patru, dar teoria mea e că dacă nu e Maggie, atunci ar putea fi Kirsten Farrow, remodelată, revenită. Dar de ce sau cum sau cine e și unde, asta nu știu. Nici măcar nu știu de unde am putea obține niște indicii. A dispărut acum câțiva ani buni. Păcat că australianul nu-și amintește mai multe.
   - Singurul lucru care-mi trece prin cap e să mergem înapoi la sursa de unde s-a scurs informația.
   - Scurs?
   - Da. A fost unul dintre primele lucruri la care ne-am gândit când am descoperit că în realitate Karen Drew era Lucy Payne. Cine știa? Și cum?
   - Și?
   - În continuare nu știm. Oamenii noștri au stat de vorbă cu personalul de la Mapston Hall și poliția din Nottingham ne-a ajutat să luăm legătura cu spitalul și cu serviciile sociale. E complicat. Oricine poate minți, și ar fi foarte dificil de demonstrat.
   - Ce ne lipsește acum, a spus Banks, e o conexiune între unul dintre oamenii care știau că de fapt Karen e Lucy și cineva care ar putea fi Kirsten Farrow sau Maggie Forrest, sau cineva care le-ar putea cunoaște.
   - Da, a spus Annie, dar de unde facem rost de asta? Și cum ne dăm seama că am găsit ce căutăm? Nici măcar nu știm unde să începem să o căutăm pe Kirsten. Pentru Dumnezeu, nici măcar nu știm sigur că ea i-a omorât pe acei bărbați acum 18 ani.
   - Dar intuiția îți spune că ea a fost, nu?
   - Da.
   - Și tu ce crezi că s-a întâmplat?
   Annie s-a gândit o clipă. Își simțea creierul inert, dar apoi și-a amintit de povestea lui Les Ferris și de ceea ce aflase de când vorbise cu Keith McLaren și cu Sarah Bingham, și a încercat să adune totul în minte într-un fel de secvență logică.
   - Din bucățile pe care le pun eu cap la cap, a spus, Kirsten trebuie să fi aflat cumva identitatea atacatorului, numai că n-a dat informația mai departe poliției. A vrut să se răzbune singură. Până la urmă a dat de el în Whitby - cum, nu știu - și după un început greșit - Jack Grimley, săracul - l-a omorât.
   - Și australianul?
   - Nu știu. Am vorbit despre asta. E posibil să fi aflat prea multe și să-și fi dat seama ce se întâmpla. Dacă știa că e vorba de aceeași persoană care fusese în Whitby când a murit Grimley, și putea face legătura...? Keith McLaren mi-a spus că o observase pe Kirsten uitându-se insistent la cineva în bar - iar chestia asta și-a amintit-o numai de curând - așa că poate ea s-a gândit că reprezenta o amenințare. Sau...
   - Da?
   - Păi știm că a fost găsit într-o pădure lângă Staithes și că fusese văzut cu o femeie tânără. Să spunem că s-au dus în plimbare prin pădure, lucrurile au mers prea departe pentru Kirsten - să ne amintim că era complet traumatizată de experiențele pe care le avusese și pe deasupra mutilată - și l-a omorât, sau cel puțin așa a crezut.
   - Autoapărare?
   - În ochii ei. Dar nu și în ai noștri. Chiar nu cred despre Keith McLaren că ar fi un violator.
   - O.K., a spus Banks. Și apoi?
   - Nu-mi imaginez cum trebuie să se fi simțit când în sfârșit și-a dus misiunea la bun sfârșit și l-a omorât pe Eastcote, dar nu se mai putea întoarce la viața de dinainte. O vreme a stat în expectativă, s-a mai văzut cu Sarah de câteva ori, cu părinții, poate s-a prefăcut normală, apoi a dispărut vreo 2 ani mai târziu. Ține minte că la vremea aia nu era unul dintre suspecții serioși. Avea un alibi și părerea generală era că nu avea de unde să știe că Greg Eastcote o atacase. Asta s-a aflat mult mai târziu, când poliția i-a percheziționat casa. Numai acum pare să fi devenit suspectă în 4 crime, 2 dintre care la 18 ani distanță de primele. Orice s-ar fi putut întâmpla de atunci. Ar putea fi oriunde, făcând orice.
   - Deci ce știm despre ea? a întrebat Banks. Cam câți ani ar avea? Patruzeci?
   - Ceva de genul, dacă a terminat facultatea în 1988.
   - Și ar putea fi oriunde, în orice categorie socială?
   - Da... dar să nu uităm că avea o diplomă, ce-i drept, doar Literatură engleză, dar era o fată deșteaptă, cu un viitor minunat. Adică sunt șanse să avem de-a face cu o femeie de carieră.
   - În afara cazului în care experiențele pe care le-a avut i-au ucis toate ambițiile, a spus Banks. Dar ideea e bună. Dacă într-adevăr a făcut ceea ce credem noi, atunci e extraordinar de concentrată, de hotărâtă și de plină de resurse. Oricum, lucrurile se mai conturează. Putem cu siguranță să ne uităm în arhivele universității. Căutăm o femeie de carieră care ar fi putut să știe că de fapt Karen Drew era Lucy Payne.
   - Julia Ford, avocata lui Lucy, pentru început. Ginger a fost să vorbească cu ea încă o dată vineri după-amiază și nu e sigură că tipa a spus tot ce știa.
   - Avocații fac asta în mod natural.
   - Știu, dar Ginger crede că era ceva mai mult de-atât, și am încredere în instinctele ei.
   - Poate ar trebui să mă duc să am o discuție cu doamna Ford, a spus Banks. A trecut ceva vreme de când ni s-au intersectat cărările.
   - Sarah Bingham e și ea avocat, deși spune că nu a mai văzut-o pe Kirsten de ani buni.
   - O credem?
   - Cred că da, a spus Annie.
   - O.K. Cine altcineva?
   - Un doctor? a sugerat Annie. Poate de la spitalul unde fusese internată lângă Nottingham. Sau Mapston Hall. Acolo sunt și doctori, și asistente.
   - Bună idee, a spus Banks.
   - Mă bâzâie totuși un lucru, a spus Annie. Dacă suntem pe drumul cel bun, de ce l-ar fi omorât pe Templeton?
   - Vreo altă greșeală? a sugerat Banks. Probabil s-a gândit că el era ucigașul aflat pe urmele fetei, când el de fapt voia să o protejeze, probabil o situație asemănătoare cu cea cu Grimley de acum 18 ani. Dar ai dreptate. Avem nevoie de mult mai multe ca să putem pune aceste crime în legătură. Cine-i coordonatorul tău la locul crimei?
   - Liam McCullough.
   - E un tip bun. Spune-i să ia legătura cu Stefan. Trebuie să fie ceva dovezi comune: fire de păr, materiale, sânge, dimensiunea rănii, ceva care să o lege pe Lucy Payne de Kev. Să vedem dacă punem și patologii în legătură după ce dr. Wallace termină cu Kev.
   - O.K., a spus Annie. Les Ferris a luat mostrele de păr din cazul Greg Eastcote ca să le compare pe ale lui Kirsten cu cele pe care Liam și echipa lui le-au prelevat de la Lucy Payne. Spune că ar trebui să poată face comparația până mâine-dimineață. Atunci ne-ar putea spune odată pentru totdeauna dacă ea e cea cu care avem de-a face, sau nu. Și dacă e ea, atunci trebuie să ne întrebăm de ce a început din nou, după atâta timp.
   - Dacă avem dreptate în legătură cu motivele ei, a spus Banks, atunci cred că e din cauză că în ultimii ani nu a mai fost expusă unor crime care să implice și abuzuri sexuale. Săptămâna asta o să mă duc la Leeds și o să vorbesc cu Julia Ford, să văd dacă o pot împinge în direcția în care trebuie, și o să mă uit și peste rapoartele pe care le-a scos Phil Hartnell. Trebuie să verific, dar din câte îmi amintesc, rănile provocate de soții Payne victimelor lor sunt foarte asemănătoare cu cele pe care i le-a provocat atacatorul lui Kirsten. Știu că nu se poate să fi fost același criminal - Terence Payne e mort, iar acest Greg Eastcote are categoric o legătură cu crimele de acum 18 ani. Poate că asemănările i-au declanșat pornirile.
   - Dar cum ar fi putut să știe că soții Payne au procedat aproximativ la fel cu victimele lor? a întrebat Annie.
   - Au fost multe rapoarte în presă la vremea aceea, și mai târziu, când i-au dat drumul lui Lucy Payne. Mass-media n-a ratat nicio ocazie de a le aminti oamenilor ce fel de om fusese lăsat liber printre ei, în deplina cunoștință de cauză a celor care reprezintă legea. Ce contează că nu mai putea merge. Kirsten Farrow are și traume fizice, ține minte, și asta ne-ar putea ajuta.
   - Nu prea știu cum, a spus Annie. Nu avem cum să-i cerem fiecărei femei care are o legătură cu cazul ăsta să se dezbrace de la brâu în sus.
   - Păcat, a spus Banks. Dar ai dreptate.
   Annie și-a dat ochii peste cap.
   - Oricum, a continuat Banks, avem material mai mult decât suficient ca să ne vedem de treabă. Hai să ne mai întâlnim după ce ai vorbit cu Maggie Forrest.
   Annie s-a ridicat.
   - În regulă. S-a oprit în dreptul ușii. Alan?
   - Da?
   - Mă bucur că lucrăm din nou împreună.

   Restul duminicii, Banks și l-a petrecut într-un vârtej de întâlniri și interviuri, fără a se afla totuși mai aproape de misterul morții lui Hayley Daniels sau al lui Kevin Templeton - amândoi omorâți în același loc, dar de oameni diferiți și din motive diferite.
   Părinții lui Templeton sosiseră din Salford pentru identificarea cadavrului fiului lor și Banks se întâlnise scurt cu ei la morgă. Măcar de-atâta curtoazie putea să dea dovadă, date fiind împrejurările. De asemenea, s-a gândit că ar fi o idee bună să le spună că a fost omorât la datorie și nu că acționa de unul singur, din proprie inițiativă.
   Mama lui Templeton a început să plângă și să spună cum îl dezamăgiseră și cum totul se rupsese când sora lui fugise de acasă la 17 ani, dar jura că nu fusese vina lor, pentru că nu puteau ține într-o casă cu frica lui Dumnezeu o fată care se culca deja cu bărbați. Încercaseră mai apoi s-o găsească, a explicat tatăl, o dăduseră dispărută la poliție, dar nu fusese de niciun folos. Iar acum își pierduseră și fiul.
   Banks a presupus cine era în fotografia din dormitorul lui Templeton și a înțeles de ce uneori Kev era așa un nesuferit cu familiile pe care le intervieva. Iisuse, ce secrete și ce poveri pot duce oamenii în spate.
   Trebuia să vorbească din nou cu Stuart Kinsey despre melodia pe care o auzise în Labirint în noaptea când fusese ucisă Hayley Daniels. Templeton menționase ceva asemănător în notițele lui și Banks avea o teorie pe care voia să o verifice.
   În consecință, era trecut de 6 când și-a dat seama că nu o sunase pe Sophia în legătură cu plimbarea. Nu că nu s-ar fi gândit la ea de multe ori pe parcursul zilei - era o prezență puternică și frecventă în mintea lui, pentru cineva de-abia cunoscut - dar timpul și evenimentele se aranjaseră în așa fel încât telefonul nu fusese pe lista lui de priorități. Era prea târziu pentru plimbare acum, și-a dat seama în timp ce se întindea după telefon, dar putea măcar să se scuze.
   A format numărul pe care i-l dăduse. După ce a sunat de patru ori, i-a auzit vocea.
   - Sophia? Alan la telefon. Alan Banks.
   - Ah, Alan. Mulțumesc pentru telefon. Am auzit la știri despre ce s-a întâmplat aseară. M-am gândit că te va ține ocupat.
   - Îmi pare rău pentru plimbare, a spus Banks.
   - Poate altă dată.
   - Te întorci acasă marți?
   - Da. Dar mai vin.
   - Uite, a spus Banks, chiar și în împrejurările date, mă gândeam că ar trebui totuși să mănânc ceva. N-am avut parte decât de biscuiți toată ziua. Pe Castle Hill e un bistro drăguț, Cafe de Provence. Ai vrea să iei cina cu mine?
   A urmat o pauză foarte scurtă, după care i-a spus:
   - Da. Da, mi-ar plăcea. Dacă ești sigur că poți ajunge.
   Banks a simțit entuziasmul crescându-i în piept.
   - Sunt sigur. E posibil să nu pot sta mult, dar tot e mai bine decât nimic.
   S-a uitat la ceas.
   - Ce zici de 7? E prea devreme?
   - Nu, e-n regulă.
   - Să trec să te iau?
   - O să vin pe jos. Nu e departe.
   - O.K. Ne vedem acolo. La 7.
   - În regulă.
   Când a pus receptorul jos, Banks avea palmele transpirate și inima îi bătea repede. Maturizează-te, și-a spus, apoi s-a ridicat și și-a luat haina.

   Nu numai că Maggie Forrest trăia încă și lucra ca ilustrator de cărți de copii, dar locuia în continuare în Leeds. Petrecuse 3 ani în Toronto înainte de a se întoarce și de a închiria un apartament cu vedere la râu, lângă canal, revenind apoi la vechea ei meserie.
   Granary Wharf se dezvoltase într-o regiune cu depozite părăsite lângă râul Aire și canalul Leeds-Liverpool, în spatele gării, iar acum se transformase într-o zonă cu magazine, piețe, apartamente, restaurante, distracții și o promenadă pietruită lângă canal. Duminică după-amiază, când Annie a ajuns în parcarea de lângă canal, totul era cufundat în liniște.
   Pe Maggie Forrest a găsit-o într-un apartament la etajul al treilea. Se întâlniseră scurt cu ani în urmă, dar Maggie nu părea să o recunoască. Annie i-a arătat legitimația și Maggie a lăsat-o înăuntru.
   Apartamentul era spațios, vopsit în nuanțe calde de galben și portocaliu. Printr-o fereastră înaltă venea și mai multă lumină, de care Maggie avea probabil nevoie pentru opera ei artistică, s-a gândit Annie.
   - Despre ce e vorba? a întrebat Maggie când Annie s-a așezat în fața ei pe canapeaua bej.
   Maggie stătea picior peste picior într-un fotoliu mare, cu brațe masive. Pe fereastră se vedea spatele clădirii Poștei și șantierul unde se construiau noi locuințe. Annie s-a gândit că, la o primă vedere, Maggie avea acel aer neglijent pe care Chelsea Pilton îl remarcase la ucigaș, și pe care Mel Danvers de la Mapston Hall îl menționase în legătură cu Mary. Avea nasul cam lung și bărbia ascuțită, dar în rest era o femeie atrăgătoare. Era tunsă scurt și avea șuvițe gri.
   Ochii păreau agitați. Annie s-a întrebat dacă cineva - Mel, Chelsea - ar fi putut să o recunoască dacă organizau o identificare.
   - E un apartament frumos, a spus Annie. De câtă vreme ești aici?
   - De 18 luni, a răspuns Maggie.
   - Nu-ți vizitezi niciodată prietenii de la poalele Dealului? Ruth și Charles. Nu e departe. Nici măcar nu știu că ești în oraș.
   Maggie s-a uitat într-o parte.
   - Îmi pare rău. I-am neglijat pe Ruth și pe Charles, a spus. Au fost buni cu mine.
   - Dar Claire Toth? Îi e dor de tine.
   - Mă urăște. Am dezamăgit-o.
   - Are nevoie de ajutor, Maggie. Acum e matură și ceea ce i s-a întâmplat prietenei ei a lăsat-o cu multe probleme. Poate ai putea face un bine.
   - La naiba, nu sunt psihiatru. Nu crezi că am creat destule necazuri? Am încheiat cu acel episod al vieții mele. Nu mă mai pot întoarce.
   - Și atunci de ce nu te-ai mutat mai departe, să o iei de la capăt?
   - Pentru că sunt de aici. Am nevoie să fiu aproape de rădăcinile mele. Și e suficient de departe.
   A făcut un semn spre fereastră.
   - Ar putea fi în orice oraș în curs de modernizare.
   Așa era, s-a gândit Annie.
   - Ești măritată?
   - Nu. Nu că asta ar fi treaba ta, a răspuns Maggie. Și nici nu am un prieten. Nu există niciun bărbat în viața mea. Sunt destul de fericită.
   - Bine, a spus Annie.
   Poate că și ea putea să fie fericită fără un bărbat în viața ei. Nu fusese foarte fericită nici cu vreun bărbat. Sau poate că era condamnată să repete aceleași vechi greșeli.
   Maggie nu i-a oferit ceai sau cafea și lui Annie îi era sete. Și-a propus să se oprească mai târziu la vreun pub în centru.
   - Ai mașină? a întrebat-o.
   - Da, un Megane roșu. De data asta ce-am făcut?
   - Asta încerc să aflu, i-a spus Annie. Unde ai fost duminica trecută, pe 18 martie? De Ziua Mamei.
   - Aici, bineînțeles. Unde altundeva să fiu?
   - De exemplu în regiunea Whitby? Ai fost pe-acolo vreodată?
   - De câteva ori da, dar nu duminica trecută.
   - Ai auzit de un loc numit Mapston Hall?
   - Numai de la știri, a spus Maggie. E vorba de Lucy Payne, nu? Ar fi trebuit să știu.
   - Mă așteptam să știi. Da, despre Lucy Payne e vorba.
   - Crezi că am omorât-o eu?
   - N-am spus asta.
   - Dar asta crezi, nu?
   - Ai omorât-o?
   - Nu. Eram aici. Ți-am spus.
   - Singură?
   - Da. Singură. Mereu sunt singură. Așa îmi place cel mai mult. Când ești singur, nu poți face rău nimănui și nimeni nu-ți poate face rău.
   - Cu excepția ta.
   - Asta nu contează.
   De-afară s-a auzit locomotiva unui tren care intra în gara din Leeds.
   - Deci nu ai cum să demonstrezi că ai fost aici? a întrebat Annie.
   - Nu m-am gândit că va trebui să fac asta.
   - Ce-ai făcut?
   - Nu-mi amintesc.
   - A fost săptămâna trecută, a spus Annie. Încearcă. N-ai fost să-ți vezi mama?
   - Mama e moartă. Probabil am citit ziarele de duminică. Asta fac duminica dimineață. Uneori, dacă e plăcut afară, mă duc la cafeneaua aia cu terasă în față, dar cred că atunci a fost frig și vânt.
   - Asta îți amintești? a întrebat Annie.
   - Cred că am stat în casă și am citit ziarele.
   - Ai auzit vreodată de Karen Drew?
   Maggie a părut surprinsă de întrebare.
   - Nu, a spus. Nu pot spune că am auzit.
   - E ciudat, i-a spus Annie, pentru că ziarele au scris despre asta când au prezentat cazul Lucy Payne. Sub numele ăsta se ascundea.
   - N-am știut. Probabil mi-a scăpat.
   - Ce părere aveai despre Lucy?
   - Femeia a încercat să mă omoare. La vremea procesului, mi s-a spus că procuratura nici n-o să se deranjeze cu ea. Cum aș putea să mă simt?
   - Ofensată?
   - Da, poți începe cu asta. Lucy Payne a profitat de încrederea mea, s-a folosit de mine când a avut nevoie, apoi mi-a întors spatele și nu numai că m-a trădat, dar sunt sigură că m-ar fi omorât dacă n-ar fi venit poliția. Deci cum să mă simt?
   - Suficient de furioasă încât să o omori?
   - Da. Dar n-am făcut-o. Pentru început, nu știam unde e.
   - O cunoști pe Julia Ford?
   - Am întâlnit-o. A fost avocata lui Lucy.
   - Ați păstrat legătura?
   - Apelez la firma ei atunci când am nevoie de consultanță juridică, dar asta nu se întâmplă prea des. Mă întrebi dacă jucăm golf sau mergem prin cluburi împreună? Nu. În tot cazul, n-am nevoie de criminaliști, așa că de cele mai multe ori am treabă cu Constance. Constance Wells. Suntem destul de apropiate, aș putea spune. Ea m-a ajutat să găsesc locul ăsta.
   Sigur că da, s-a gândit Annie, amintindu-și de ilustrația înrămată de pe peretele lui Constance Wells. Cu siguranță era opera lui Maggie.
   - Tu i-ai dat desenul cu Hansel și Gretel?
   Maggie a părut surprinsă.
   - Da. L-ai văzut?
   - Am fost la ea în birou săptămâna trecută. E foarte bun.
   - Nu e cazul să mă iei de sus.
   - N-am făcut-o. Vorbesc serios.
   Maggie a ridicat din umeri.
   - Unde erai ieri-seară în jur de miezul nopții?
   - Tocmai ajunsesem acasă din Londra. Mă întâlnisem cu editorii mei vineri după-amiază, așa că am hotărât să stau până sâmbătă, să merg la ceva cumpărături. Cam atât pot suporta în Londra zilele astea. 
   - Unde ai stat?
   - La Hazlitt’s. Pe Frith Street. Editorii mei mă cazează acolo întotdeauna. E foarte convenabil.
   - Și pot confirma asta?
   - Bineînțeles.
   În cazul ăsta, s-a gândit Annie, pregătindu-se de plecare, fusese o presupunere destul de nefondată, dar dat fiind faptul că avea alibi, Maggie Forrest nu avea cum să-l fi omorât pe Kevin Templeton.
   Dacă era vorba de Lucy Payne, Maggie era încă sus pe listă. Și pentru asta nu avea alibi.

   Banks a ajuns primul la bistro, unde nu era atât de multă lume încât Marcel, maître d’autentic, tocmai din Franța, să nu-l poată întâmpina entuziast, oferindu-i o masă liniștită, ferită, cu față de masă albă și un trandafir cu coada lungă într-o vază.
   Spera să nu fie prea mult și că Sophia n-o să creadă că încerca să o impresioneze sau ceva de genul ăsta. Nu avea așteptări de niciun fel, dar se bucura să ia cina cu o femeie frumoasă și inteligentă. Nu-și amintea de când nu i se mai întâmplase asta. Sophia a ajuns la timp și Banks a urmărit-o în timp ce îi dădea haina lui Marcel și înainta spre el, privindu-l în ochi și zâmbind. Purta blugi și un top legat la spate, în dreptul mijlocului.
   Banks observase de-a lungul anilor că femeile trebuie să fie foarte pricepute la a-și folosi mâinile la spate: petrec atât de mult timp strângându-și părul în cozi de cal, prinzând sutiene sau încuietori complicate de coliere, încheind haine petrecute.
   Sophia se mișca elegant, grațioasă, fără să se grăbească, parcă plutind, apoi s-a așezat într-o poziție confortabilă. Părul îi era strâns lejer la spate și câteva șuvițe rebele și închise la culoare îi cădeau pe frunte și pe obraji. Ochii îi erau mari și negri, exact așa cum și-i amintea, strălucind în lumina lumânării. Nu era rujată, dar buzele ei pline aveau o culoare naturală care se potrivea de minune cu pielea măslinie.
   - Mă bucur că ai putut ajunge, i-a spus Banks.
   - Și eu. De cum am auzit știrile, mi-am dat seama că plimbarea noastră se amână. Pun pariu că n-ai dormit prea mult azi-noapte.
   - Deloc, a spus Banks.
   Și-a dat seama, în timp ce vorbea, că nu sărise numai peste somn și peste masă de când o văzuse pe Sophia, dar nici măcar nu trecuse pe-acasă și purta aceleași haine ca la cină la Harriet. Trebuia să-și amintească să își ducă un rând de haine la secție. Era jenant, dar Sophia era o doamnă și nu a făcut niciun comentariu despre asta.
   Au studiat meniul și au discutat despre câteva feluri - s-a dovedit că Sophia era un bucătar gurmet și înnebunită după mâncare - iar Banks a comandat o sticlă de vin roșu.
   - Deci, Sophia, nu-i așa? a întrebat Banks după ce au comandat - friptură și cartofi prăjiți pentru el, biban și salată cu brânză Stilton, pere și nuci pentru Sophia.
   - Sophia Katerina Morton.
   - Nu Sophie?
   - Nu.
   - Kate?
   - Niciodată.
   - Atunci, Sophia să fie.
   - Numai „dulceață” să nu-mi spui.
   - Poftim?
   I-a zâmbit.
   - E un cântec. Thea Gilmore. Un pic cam nerușinat.
   - O știu. Am auzit un cover de-al ei după o piesă Beatles și mi-a plăcut suficient de mult încât să cumpăr un album întreg cu coveruri.
   - Loft Music, a spus Sophia. E bun, dar ar trebui să asculți piesele ei.
   - Așa o să fac. Lucrezi în industria muzicală?
   - Nu. Nu, sunt producător pentru BBC. Departamentul arte, așa că uneori am proiecte muzicale. Am făcut niște reportaje despre John Peel nu cu mult timp în urmă și câteva emisiuni cu Bob Harris.
   - Bob Harris cel cu The Old Grey Whistle Test?
   - Chiar el. Mi-a făcut cunoștință cu Thea la ziua lui de naștere.
   - Sunt impresionat.
   - Ai toate motivele. Era și Robert Plant pe-acolo. Dar pe fiul tău nu l-am cunoscut încă.
   - Ah, înțeleg. Mă vrăjești pe mine ca să ajungi la fiu-meu. Așa fac toate. Să știi că n-o să meargă.
   Sophia a râs și chipul i s-a luminat.
   - N-aș spune că asta se numește vrăjeală.
   - Știi ce vreau să spun.
   Banks simțea că roșește.
   - Da, știu. Oricum, Brian al tău are un succes remarcabil. Și mai e și drăguț. Presupun că ești foarte mândru.
   - Sunt. Dar mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc cu asta. Despre cât e de drăguț nu știu ce să zic - ar fi trebuit să-l vezi când era un adolescent morocănos - dar nu e ușor să te acomodezi cu ideea că fiul tău renunță la școală ca să fie într-o formație rock.
   - Presupun că nu e, a spus Sophia.
   - Dacă nu te deranjează întrebarea, a spus Banks, ai putea să-mi spui ce căutai la petrecerea lui Harriet aseară? Adică nu prea pare să fie mediul tău.
   - Nu e. Și nici nu intenționam să vin.
   - Și de ce-ai făcut-o?
   - Nu voiam să ratez ocazia de a-l cunoaște pe cel mai tare polițist din Eastvale.
   - Serios.
   - Serios! Am auzit atât de multe despre tine de-a lungul timpului. Știu că sună aiurea, dar aveam senzația că te cunosc de atunci de la prima noastră întâlnire. Când mătușa Harriet mi-a spus că te-a invitat la cină, i-am promis că o să fac tot posibilul s-ajung. Serios, nu aveam de gând să vin. De-asta am întârziat. M-am hotărât abia după ce începuse și mi-am dat seama că aș regreta dacă n-aș veni. Sigur, ar fi putut să fie foarte plictisitor, dar...
   - Dar?
   - N-a fost.
   A zâmbit.
   - Oricum, e evident că ție ți-a plăcut atât de mult încât n-ai vrut să-ți schimbi nici hainele. Trebuie să recunosc că e prima dată când ies cu un bărbat care poartă aceleași haine două seri la rând.
   Deci nu era chiar așa o doamnă. Lui Banks îi plăcea chestia asta. I-a zâmbit și au râs amândoi.
   Între timp, le-au venit mâncarea și vinul. Banks se simțea în stare să devoreze burgerul și cartofii prăjiți, mult mai apetisante decât salata delicată și frumoasă, dar a încercat să nu-și lase foamea să se manifeste. Măcar avea să se sature. Sophia părea să savureze fiecare îmbucătură mică pe care o lua.
   În timp ce mâncau, au vorbit despre muzică, despre Londra și plimbări - orice, numai crime nu - și Banks a aflat că Sophia locuia într-o casă mică în Chelsea, că fusese măritată cu un producător de succes de care divorțase, nu avea copii, își iubea meseria și se bucura de luxul apartamentului din Eastvale al tatălui său de câte ori avea chef. Era pe jumătate englezoaică și pe jumătate grecoaică. Banks și-a amintit că Harriet spusese ceva despre un frate care era diplomat, tatăl Sophiei. Aflat la post în Atena, o cunoscuse pe mama Sophiei, care pe atunci lucra în taverna tatălui ei, și, în ciuda sfaturilor primite, se căsătoriseră și tocmai își sărbătoriseră nunta de rubin, 40 de ani de căsnicie.
   Sophia își petrecuse copilăria mutându-se din loc în loc, nu stătuse nicăieri suficient de mult încât să aibă timp să-și facă prieteni, astfel că acum aprecia aceste lucruri mai mult decât oricând. Prin natura meseriei, ajunsese să cunoască o mulțime de oameni interesanți din diferite zone artistice - literatură, muzică, arte vizuale - și mergea la multe evenimente - concerte, expoziții, festivaluri.
   Lui Banks i se părea o viață extenuantă, un vârtej social, și și-a dat seama că el pur și simplu nu avea timp pentru asta. Jobul îi ocupa cea mai mare parte din timp, și dacă avea câteva ore libere obișnuia să se relaxeze ascultând muzică sau uitându-se la un film, cu un pahar de vin. Mergea din când în când la Operă, făcea plimbări lungi atunci când vremea era bună și mai trecea pe la pubul Helmthorpe la serile folk, deși în ultima vreme făcea asta tot mai rar, de când Penny Cartwright, un fel de femme fatale locală, îl refuzase.
   Pe măsură ce trecea timpul și reumpleau paharele de vin, Banks avea din nou aceeași senzație pe care o avusese sub felinarul de pe aleea din fața casei lui Harriet, că bucățica lor de univers era singurul loc real și totul în afară era lipsit de substanță, ca o umbră. Iluzia s-a spulberat când a apărut Marcel cu nota.
   Banks a plătit, în ciuda obiecțiilor Sophiei, și în scurt timp se aflau din nou în stradă, luându-și rămas-bun. Banks trebuia să se întoarcă la secție să vadă dacă se mai întâmplase ceva. Se simțea foarte norocos că nici pagerul și nici mobilul nu îi sunaseră în timpul cinei. Sophia i-a mulțumit pentru cină și s-au aplecat pentru sărutul stânjenitor pe obraji, devenit atât de popular, dar înainte ca Banks să-și dea seama ce se întâmplă, buzele li s-au întâlnit într-un sărut adevărat, lung și dulce. Apoi au plecat în direcții opuse. Banks pe deal în jos spre secție, dându-și seama că nu făcuseră planuri concrete pentru o eventuală următoare întâlnire, și după vreo 10 pași s-a întors. Cam în același moment Sophia s-a uitat și ea înapoi și și-au zâmbit.
   Ce ciudat, s-a gândit Banks. El nu se uita niciodată înapoi, și era gata să parieze că nici Sophia.

15.

   Annie a ajuns la secție devreme luni dimineață după un somn odihnitor și nimic mai tare decât o cană de ciocolată caldă cu o seară înainte.
   Tocmai lovea automatul de cafea, altfel nu erau șanse să funcționeze, când a trecut pe lângă ea superintendentul Brough și i-a spus:
   - Detectiv Cabbot, în biroul meu. Acum.
   Annie a simțit că o trece un frison. Oare Brough era un apărător al automatelor de cafea sau Eric era pus să-i distrugă cariera? O fi avut mai multe poze pe care să i le fi trimis lui Brough sau comisarului-șef? Sau făcuse o plângere în legătură cu comportamentul ei din seara de vineri? Nici măcar nu se putea gândi la asta.
   Biroul lui Brough era spațios și bine aranjat, așa cum se cădea pentru cineva cu rangul lui. S-a așezat la birou și a invitat-o pe Annie să ia loc pe scaunul tare din fața lui. Annie simțea cum îi bate inima cu putere. Putea susține că fusese beată, dar nici asta n-o punea într-o lumină mai bună, cum n-o avantaja nici faptul că se culcase cu un șarpe ca Eric.
   - Ce-ai de spus în apărarea ta? a întrebat Brough, ceea ce n-a ajutat-o foarte tare.
   - În legătură cu ce?
   - Știi al naibii de bine cu ce. Cazul Lucy Payne. Presa e călare pe mine, și nu mă mai slăbesc până nu le spun ceva. A trecut deja o săptămână și, din câte văd, nu faci altceva decât să tragi de timp.
   Într-un mod ciudat, Annie se simțea ușurată că nu era vorba despre Eric, ci despre caz. Nu mai vorbiseră de când Annie îl vizitase vineri, și ăsta era un semn bun. Poate înțelesese aluzia, care fusese la fel de subtilă ca o lovitură în cap cu un obiect ascuțit. Acum era vorba de chestii profesionale și putea face față.
   - Cu tot respectul, domnule, i-a spus, am făcut tot ce se poate ca să dăm de urma acestei femei misterioase, dar pare să se fi evaporat. I-am interogat pe toți cei de la Mapston Hall de două ori - angajați și pacienți, acolo unde s-a putut - și nimic nu ne-a adus mai aproape, niciun indiciu, nicio informație. Nimeni nu știa nimic despre Karen Drew. Nu e ca și cum majoritatea oamenilor de acolo au vieți sociale foarte active.
   Brough a mârâit.
   - Minte cineva?
   - E foarte posibil, domnule. Dar toți angajații au alibiuri pentru perioada în care a avut loc crima. Dacă au avut vreo contribuție, atunci numai divulgând informația că în realitate Karen Drew era Lucy Payne, nu și în comiterea crimei. Credeți-mă, domnule, lucrăm la asta.
   - Și de ce durează atât de mult?
   - Astfel de lucruri durează. Verificări, goana după informații. Ginger și Naylor sunt foarte buni la ceea ce fac, dar e nevoie de timp.
   - Am auzit că mergi pe o pistă care implică un caz vechi, te fâțâi de colo-colo între Leeds și Eastvale să vorbești cu fostul tău prieten. Asta nu e agenție matrimonială, detectiv Cabbot. Ai face bine să ții minte asta.
   - Nu-mi place această aluzie, a spus Annie.
   Cam atât putea suporta de la superiori, apoi spiritul rebel și anarhist moștenit de la taică-său își spunea cuvântul, și la naiba cu consecințele.
   - Și n-aveți dreptul să-mi vorbiți așa.
   Brough părea surprins de această izbucnire, dar și-a revenit repede. Și-a aranjat cravata și roșeața i-a dispărut din obraji.
   - Nu știi ce presiune e pe capul meu să vin cu niște răspunsuri, i-a spus, ca o încercare foarte nereușită de a se scuza.
   - Atunci ar fi mai bine să o faceți încurajându-vă oamenii și nu recurgând la insulte personale. Domnule.
   Brough arăta de parcă cineva îl pocnise. Se agita și vorbea aiurea și în cele din urmă a întrebat-o pe Annie în ce direcție credea că merge urmărind firul Kirsten Farrow.
   - Nu știu sigur dacă duce undeva, a spus Annie, dar s-ar părea că același criminal - oricine ar fi - a lovit din nou.
   - Detectivul din Eastvale, da. Templeton. Nasoală treabă.
   - Este, domnule. L-am cunoscut pe Kev Templeton.
   Annie s-a oprit chiar înainte să spună că erau prieteni, dar voia să-l atingă pe Brough la coarda sensibilă, care vibra la solidaritatea dintre polițiști.
   - După părerea mea, a fost ucis de aceeași persoană care a ucis-o pe Lucy Payne. Pentru început, aici nu se petrec prea multe crime, distanța nu e atât de mare, și câte cazuri avem de femei misterioase care-și ucid victimele secționându-le gâtul cu o lamă ascuțită?
   - La naiba, Templeton nu e cazul nostru.
   - Ba e, dacă ucigașul e același. Și chiar credeți că există două femei care merg de colo-colo și taie gâturile oamenilor pe care-i cred criminali periculoși?
   - Dacă pui problema așa...
   - Și e atât de greu de crezut că aceste crime au legătură cu cazul unei femei care probabil a ucis doi bărbați, unul dintre ei criminal în serie și altul pe care l-a confundat cu criminalul?
   - Probabil. Ai spus probabil. M-am uitat peste rapoarte, detectiv Cabbot. Nu există nicio dovadă că Greg Eastcote a fost omorât, de o femeie sau de oricine altcineva. E posibil să-și fi înscenat dispariția pentru că simțea că poliția se apropie prea mult. De fapt, asta e cea mai logică explicație.
   - Posibil, a spus Annie. Numai că poliția nu se apropia deloc. O femeie a fost văzută cu Jack Grimley și cu băiatul ăla australian, Keith McLaren, și numai bine că și ea a dispărut.
   - Dar asta a fost acum 18 ani, pentru Dumnezeu. Nici măcar nu poți demonstra că această Kirsten, sau oricine ar fi fost, știa că Eastcote era atacatorul. E absurd.
   - Nu mai absurd decât alte cazuri cu piese lipsă, domnule. Încerc să dau de psihiatrul lui Kirsten. A trecut prin mai multe ședințe de hipnoză în 1988 în Bath și poate asta a ajutat-o să își recapete memoria după atac.
   Brough a mormăit ceva. Annie a presupus că nu fusese impresionat de ideea terapiei prin hipnoză.
   - Totuși, modul de a opera s-a schimbat. Keith McLaren a fost atacat cu o piatră, Lucy Payne cu o lamă ascuțită.
   - Asta se poate schimba. Și poate că dacă omoară numai criminali, sau oameni pe care îi confundă cu criminalii, n-a întâlnit niciunul în ultimii 18 ani? Poate a fost în străinătate?
   - Totul e speculație.
   - Dacă nu speculăm, nu ajungem nicăieri, domnule.
   - Dar am nevoie de ceva ce pot spune presei. Ceva real. Substanțial.
   - De când le pasă lor de chestii reale și substanțiale?
   - Detectiv Cabbot!
   - Îmi pare rău, domnule. De ce nu le spuneți că avem o pistă pe care mergem și că nu puteți spune mai mult deocamdată? Vor înțelege.
   - Ce nouă pistă?
   - Kirsten Farrow. O să interogăm pe toată lumea care a avut vreo legătură cu Karen/Lucy până avem o conexiune cu criminalul.
   - Despre care crezi că e Kirsten Farrow?
   - Da, a spus Annie. Dar nu e nevoie să le spuneți și asta. Chiar dacă mă înșel, mergem în direcția bună. Nu port ochelari de cal, domnule. Cineva știa că de fapt Karen era Lucy și acel cineva e fie criminalul, fie persoana care i-a spus criminalului. Și încerc să aduc dovezi cum Kirsten a omorât-o pe Lucy Payne. Cu puțin noroc, ar trebui să am totul până la sfârșitul zilei.
   - O.K., a spus Brough. Asta voiam să aud. Și îți înțeleg punctul de vedere. Are sens, dacă scapi de înfloriturile alea din cazul din 1989. Ai grijă pe cine calci pe bătături. Ține mine, vorbim de oameni de carieră, doctori și alții ca ei.
   - Nu vă faceți griji, domnule, nu mănânc pe nimeni. Pot să plec acum?
   A dat din cap.
   - Du-te. Treci la treabă. Și grăbește-te. Cât despre dovezi, nu uita că vreau să văd niște rezultate pozitive până la sfârșitul zilei.
   - Da, domnule, a spus Annie în timp ce părăsea biroul, urându-și noroc.

   Chiar dacă era obosit ca un câine, Banks n-a dormit deloc după ce a ajuns acasă de la secție, duminică târziu după miezul nopții.
   Nu se apropiaseră deloc de găsirea ucigașului lui Templeton, și nici al lui Hayley Daniels, iar o parte din programul pentru acea zi era să scrie rapoarte despre amândouă cazurile.
   În cazul lui Hayley, totul indica un violator speriat, un cunoscut al victimei, care o omorâse ca să evite să fie identificat și prins, poate cineva care se rușinase de ceea ce făcuse și așezase cadavrul într-o poziție care să aducă mai degrabă a somn decât a viol și crimă. Interogat în repetate rânduri, Joseph Randall recunoscuse în cele din urmă că o atinsese pe Hayley și se masturbase, dar susținea în continuare că nu schimbase poziția cadavrului, iar Banks îl credea. În acel moment, nu avea motive să mintă.
   Uciderea lui Templeton, eficientă și practică, părea să fi fost o greșeală a criminalului care, în întunericul din Labirint, a crezut că o protejează pe Chelsea Pilton și scapă lumea de un posibil criminal în serie.
   Când Banks s-a întrebat cine ar fi putut crede una ca asta, i-a revenit în minte Kirsten Farrow.
   Nimeni nu știa ce se întâmplase cu ea. Singurul lucru care îi ridica niște semne de întrebare era că în crimele din 1989 fusese implicat cineva care o rănise pe Kirsten, o mutilase, și ea nu fusese una dintre victimele lui Lucy și Terence Payne. Ceea ce însemna că dacă într-adevăr era ea, atunci își extinsese raza de acțiune.
   Sau, s-a gândit Banks entuziast, poate avea o oarecare legătură cu soții Payne. Care anume, nu știa foarte bine, dar era o direcție în care merita să înainteze și trebuia să vorbească și cu Annie despre asta, dacă nu se gândise și ea deja la această posibilitate. Annie avusese dreptate când spusese că era bine să lucreze din nou împreună.
   Așa era. Lăsând detaliile personale deoparte, nu-și dăduse seama cât de mult îi lipsise de când se mutase în Secția din Est.
   Primul punct pe ordinea de zi era să urmărească încă o dată înregistrările în amândouă cazurile.
   Hayley Daniels întâi. De îndată ce s-a adunat echipa - Banks, Winsome, Hatchley, Wilson, după ce au trecut peste momentul stânjenitor al absenței lui Templeton și al lipsei comentariilor lui deplasate - au început să urmărească filmele. Erau din nou la scena atât de familiară de-acum a pieței la ora închiderii, tineri și tinere în stare de ebrietate, bălăngănindu-se, cântând înlănțuiți. Apoi grupul de la The Fountain, adunat pentru scurt timp până când Hayley le-a explicat că se ducea în Taylor’s Yard să se ușureze, și apoi...? Nu le spusese unde se ducea apoi. Poate la Malcolm Austin?
   Dar de ce-ar fi vrut să meargă acolo? Avea 19 ani, era pulbere și ieșise în oraș cu amicii ei. De ce-ar fi vrut să-i facă o vizită unui iubit mai bătrân decât ea, treaz, care probabil își petrecea seara în haine de casă, bând sherry și uitându-se la filme vechi, făcute cu mult timp înainte ca ea să se fi născut? Ei, se spune că dragostea e oarbă, dar Banks se gândi că uneori trebuie să fie și beată. Oricum, nu conta. Oriunde ar fi avut de gând Hayley să meargă, n-a mai ajuns acolo. Cineva a oprit-o, și, dacă nu era cineva care așteptase orice fată să intre acolo, așa cum crezuse Templeton, atunci trebuia să fie cineva care știa că ea va fi acolo, o decizie pe care însă Hayley o luase doar în ultimul minut.
   Banks se uită din nou la cei aflați lângă ea. Îi recunoscu pe Stuart Kinsey, Zack Lane și încă vreo doi. Numele lor se aflau în dosar. Alibiurile lor fuseseră verificate și răsverificate, li se luaseră declarații. Puteau să înceapă o nouă rundă de interviuri. Cineva trebuia să știe ceva. Poate cineva acoperă un prieten pe care îl bănuia că ar fi făcut-o?
   Mașina trecea, cuplul care se întorcea de la aniversarea căsătoriei. Și mai era și fasciculul acela de lumină enervant, ca pe copiile filmelor alb-negru foarte vechi. Banks și-a notat să vorbească cu cei de la tehnic să o îndepărteze, deși probabil n-avea să scoată la iveală nimic nou.
   Apoi Hayley se împleticea spre Taylor’s Yard și restul se îndreptau spre Bar None.
   Banks știa că Stuart Kinsey se furișase pe ieșirea din spate ca să o spioneze pe Hayley, dar ce se întâmplase cu restul? Spuseseră că stătuseră la Bar None până pe la două și angajații, câțiva clienți și paznicii confirmaseră că îi văzuseră în tot acel timp. Dar nu dura mult să te strecori afară și, dacă erai suficient de deștept, puteai să intri înapoi și să speri că nimeni n-a remarcat. Dar de ce ar fi stat Hayley prin Labirint după ce-și terminase treaba? N-avea niciun motiv, în afara cazului în care se întâlnea cu cineva acolo, și de ce ar fi făcut asta dacă o aștepta Malcolm Austin?
   Poate că totuși mai exista cineva.
   N-avea niciun sens. Criminalul trebuie să fi fost cineva care știa că Hayley se ducea în Labirint, ceea ce înseamnă că oricine ar fi fost trebuia să acționeze repede. Cât timp îi ia unei femei să meargă să se ușureze pe o alee în întuneric? Era beată, ceea ce în mod evident a încetinit procesul.
   Pe de altă parte, n-avea cine știe ce haine care să o incomodeze. Banks putea oricând să-i ceară unei colege să se ducă să facă asta și să o cronometreze. Avea probabil la fel de multe șanse ca în a convinge toate femeile care aveau o legătură cu Lucy Payne să se dezbrace de la brâu în sus. Uneori, calea cea mai simplă și cea mai evidentă era singura pe care nu puteai merge.
   Banks a estimat vreo 5 minute, cu tot cu intratul și ieșitul din Labirint, și asta cu o marjă de eroare destul de mare. Ceea ce îi dădea criminalului 3 sau 4 minute să o urmărească pe Hayley și să o înșface înainte să termine. Stuart Kinsey intrase după ea 3 sau 4 minute mai târziu, deci era puțin probabil ca altcineva din Bar None să fi ieșit pe aceeași ușă în același timp, pentru că ar fi dat nas în nas. Iar Stuart Kinsey auzise cel puțin parțial ceea ce i se întâmpla lui Hayley, și spusese că nu mai văzuse pe altcineva în Labirint.
   Înregistrările se derulau mai departe, Jamie Murdoch pleca pe bicicletă la două și jumătate, câțiva rătăciți din Bar None se încăierau, apoi nimic. Detectivul Doug Wilson a oprit player-ul, a aprins luminile, și toată lumea s-a întins. Trecuseră mai bine de 3 ore și nimic. Era momentul să trimită echipa înapoi pe străzi și să discute din nou cu oamenii, iar Banks avea o întâlnire la care își dorea să nu fie nevoit să meargă.

   Banks s-a sprijinit de peretele Spitalului General din Eastvale, îi era rău și a trebuit să inspire de câteva ori, încet și adânc.
   Dr. Wallace îi făcuse autopsia lui Kevin Templeton cu viteza și eficiența obișnuite, dar fusese greu de urmărit. Nici urmă de zeflemea, de umor negru - de fapt, abia dacă rostise câteva cuvinte - și părea să lucreze cu maximă concentrare și detașare.
   Iar eforturile ei nu duseseră la vreo nouă descoperire.
   Cauza morții era gâtul tăiat, ora fusese fixată de martorul ocular Chelsea Pilton, și, în afara faptului că era mort, Templeton fusese sănătos. Autopsia nu scosese la iveală nimic nou despre armă, deși era înclinată să creadă că fusese un brici cu lamă dreaptă, cel mai probabil de la stânga la dreapta, secționând carotida, jugulara și traheea. Fusese o mișcare rapidă, cum remarcase și dr. Burns la locul faptei, dar totuși îi lăsase lui Templeton suficient de mult timp încât să-și dea seama ce i se întâmpla în timp ce se zbătea să respire și simțea cum se înmoaie din cauza pierderii de sânge și a lipsei de oxigen. Consolarea era că probabil nu suferise mult, dar Banks s-a gândit că singurul care știa asta era Templeton însuși.
   Banks stătea pe treptele spitalului, sprijinit de ușă, în bătaia unui vânt rece de martie, și când a reușit să-și revină, s-a hotărât să meargă până la Colegiul Eastvale să discute cu Stuart Kinsey încă o dată. Pe drum, și-a făcut curaj să o sune pe Sophia să o întrebe dacă avea chef să bea ceva mai târziu. Avea.
   Pe Kinsey l-a găsit la cafenea și s-au așezat într-un colț liniștit.
   - Ce mai e acum? a întrebat Stuart. Credeam că mă crezi?
   - Te cred, a spus Banks. Cel puțin cred că nu tu ai omorât-o pe Hayley Daniels.
   - Și-atunci?
   - Mai am doar câteva întrebări, atâta tot.
   - Am un curs la trei.
   - E-n regulă. Dacă începem acum, terminăm cu mult înainte de trei.
   - Bine, a spus Stuart, luându-și o țigară. Ce vrei să știi?
   - E vorba despre noaptea în care ai urmărit-o pe Hayley în Labirint.
   - N-am urmărit-o.
   - Dar te-ai dus să o spionezi. Știai că e acolo.
   Fumul se îndrepta spre Banks și pentru prima dată de foarte multă vreme nu îl deranja. De fapt, îi făcea poftă să fumeze. Probabil din cauza stresului provocat de vederea lui Templeton deschis pe masa pentru autopsie. S-a luptat cu dorința care în cele din urmă a dispărut.
   - N-o spionam! a spus Stuart, uitându-se în jurul lui ca să se asigure că nimeni nu îi auzea. Nu sunt un pervers. Ți-am spus, voiam să văd unde merge.
   - Crezi că se întâlnea cu cineva?
   - Nu acolo, nu. Orice aș fi crezut despre Hayley, nu era genul care să se preteze la una mică, la o beție, într-o alee întunecată. Nu, s-a dus acolo să se pișe, atâta tot. Am presupus că urma să se întâlnească cu cineva mai târziu, în altă parte.
   Banks și-a desfăcut un KitKat.
   - A spus ceva, atunci noaptea sau cu altă ocazie, că era cineva sau ceva care nu-i dădea pace?
   - Nu. Din câte îmi amintesc eu, nu. De ce?
   - N-o îngrijora nimic?
   - M-ai mai întrebat asta. Sau celălalt ofițer.
   - Te mai întreb o dată.
   - Nu. Nimic. Hayley era o persoană veselă și cu capul cam în nori. Adică, n-am văzut-o vreodată îngrijorată de ceva.
   - Furioasă?
   - Era o tipă temperamentală. Cu gura destul de mare. Dar îi lua mult să-și iasă din fire.
   - La The Fountain era nervoasă, nu? Și s-a descărcat pe Jamie Murdoch.
   - Da, un pic. Adică, era singurul care rămăsese în bar în afară de noi. L-a făcut în câteva feluri. Labagiu, sulă bleagă, de-astea. A întrecut rău măsura.
   - Și el cum a reacționat?
   - Tu cum ai reacționa? N-a fost fericit.
   - Mie mi-a spus că n-a fost cine știe ce.
   - Păi normal, nu? Nu voia să crezi că ar fi avut vreun motiv să-i facă rău lui Hayley.
   - Dar avea? Era atât de furios?
   - Nu știu. Poate mai mult jenat. Ne-a gonit destul de repede după aia.
   - Erau apropiați, el și Hayley?
   - Nicidecum! Jamie era un ratat. S-a lăsat de facultate. Adică, uită-te la el, prinde rădăcini în barul ăla seară de seară, jumate din timp de unul singur, în timp ce proprietarii se prăjesc la soare în Florida.
   - A fost cineva în seara aia în vreunul din baruri - dar mai ales la The Fountain - care să-i fi dat multă atenție lui Hayley, în afară de proprietarul marochinăriei?
   - Bărbații se uitau la ea, dar nimic ciudat, din câte îmi aduc aminte. Nimic diferit față de alte dăți, oricum. Și, cum am spus, noi am plecat ultimii de la The Fountain. Nu ne-a urmărit nimeni.
   - O.K., Stuart. Hai să ne întoarcem la Labirint acum.
   Stuart s-a foit pe scaun.
   - Trebuie?
   - E important.
   Banks a făcut un semn spre al doilea KitKat de pe masă.
   - Îl vrei?
   Stuart a clătinat din cap. Banks l-a luat din ambalaj și a început să mănânce. Uitase cât îi era de foame.
   - Nu mă simt chiar bine când mă gândesc la asta, a spus Stuart. M-am tot gândit de când am vorbit ultima dată și știu că am auzit ce se întâmpla. Știu că aș fi putut să fac ceva să-l opresc. Să fi făcut zgomot, să fi dărâmat un coș de gunoi. Nu știu. Dar am bătut în retragere. M-am speriat, am luat-o la fugă și din cauza asta Hayley a murit.
   - N-ai cum să știi, a spus Banks. Nu te mai chinui cu gândurile astea. Mă interesează ce-ai auzit.
   - Ți-am spus deja.
   - Da, dar mi-ai spus și că ai auzit un fel de muzică, un cântec, ca și cum ar fi venit dintr-o mașină în trecere. Ai spus că era rap. Și suna cunoscut. Data trecută nu ți-ai amintit ce era. Ai idee acum ce-ar fi putut fi?
   - Ah, da, asta. Cred că da... Știi, de când am vorbit ultima dată mi-am tot derulat în minte evenimentele, și cred că era The Streets, cu „Fit But You Know It”.
   - Îl știu, a spus Banks. Ești sigur?
   Chiar dacă Banks îl surprinsese spunând că știa melodia, Stuart n-a lăsat să se vadă.
   - Da, a spus. Am CD-ul. Numai că nu l-am mai ascultat de ceva vreme.
   - Și ești sigur că ai auzit cântecul cam tot atunci când ai auzit și celelalte sunete?
   - Da. De ce? E important?
   - E posibil, a spus Banks.
   S-a uitat la ceas.
   - O să întârzii la curs, i-a spus, ridicându-se. Mulțumesc pentru timpul acordat.
   - Asta e tot?
   - Asta e tot.
   Banks și-a terminat latte-ul, a mototolit ambalajul de KitKat și l-a aruncat în scrumiera din stânga lui, gândindu-se că știa destul de bine de ce și Stuart Kinsey, și Kevin Templeton auziseră aceeași muzică în seri diferite.

   La lăsarea serii, Annie se plimba pe St. Ann’s Staith pe lângă estuar, pe lângă sistemele de înregistrare a mareelor de pe podul scurt care lega estul de vest.
   Dârele de lumină roșie și galbenă din port făceau ceața serii să strălucească diafan. Se reflectau, legănându-se încet, în canalele înguste.
   Bărcile de pescuit stăteau în poziții ciudate, cu catargele îndreptate spre lumina slabă, unduindu-se în bătaia ușoară a vântului. O lună fantomatică se întrezărea prin ceață. Aerul mirosea a sare și a pești morți. Era rece și Annie se bucura că purta o haină de lână și o eșarfă în jurul gâtului.
   Înainta pe lângă parapet, magazinele de vizavi erau deja închise și se vedeau luminile barurilor și ale unor cafenele care încă serveau pește și cartofi prăjiți. Mirosul de oțet și de prăjeală se amesteca cu cel din port. Un grup de rockeri goth îmbrăcați în negru și cu fețele albe fumau și vorbeau lângă adăposturi, lângă „Dracula Experience”, și, chiar dacă mai era mult până la începerea sezonului, câteva cupluri de turiști se plimbau de mână și încercau să-și potolească copiii neastâmpărați.
   Parcul de distracții era foarte populat și Annie a fost tentată să intre să piardă niște bani, dar a rezistat.
  Era agitată pentru că Les Ferris sunase după-amiază și îi spusese că expertul în păr și fibre, Famke Larsen, făcuse o probă și identificase mostrele de păr ale lui Kirsten Farrow cu firele găsite pe pătura lui Lucy Payne săptămâna trecută.
   Deci ea era. Înapoi la treabă. Riscul meritase asumat, Annie avea din nou încredere în instinctul ei de polițist. O adusese acolo unde trebuia și îl potolise și pe superintendentul Brough pentru o vreme.
   Din ceea ce-i spusese Famke, similitudinile de culoare, diametru, structură și intensitatea pigmentului erau dovezi suficiente, dar nu erau probe care să fie acceptate la tribunal. Lui Annie nu-i păsa; într-un fel, se așteptase la asta. Les Ferris îi amintise că părul nu era o probă individuală - nu se putea să faci legătura între un fir de păr și o singură persoană - dar pentru scopurile ei era mai mult decât suficient.
   Amândouă mostrele erau fine, aparținând unei femei de rasă albă, cu pigmentul distribuit egal și cu o secțiune transversală ușor ovală.
   Un bonus neașteptat venise de pe pătura lui Lucy Payne: firul găsit nu fusese rupt, ci era cu rădăcină cu tot. Famke le explicase lui Liam și lui Les că singura problemă era cea a stadiului firului de păr, „faza telogenă”. Cu alte cuvinte, nu fusese smuls, căzuse singur, ceea ce însemna că nu mai existau celule sănătoase la rădăcină. Pe scurt, a explicat Les, n-aveau decât să își pună speranțele în ADN-ul mitocondrial, care se găsește în afara nucleului celulelor.
   Chiar și așa, puteau spera să îi stabilească profilul ADN lui Kirsten Farrow, ucigașa lui Lucy Payne.

..............................