Un strop de sânge, Stephen King - Viața lui Chuck

 VIAȚA LUI CHUCK

ACTUL III: ÎȚI MULȚUMIM, CHUCK!

1

      Marty Anderson a văzut panoul publicitar cu o zi înainte ca internetul să dispară pe vecie. Funcționase prost în toate cele 8 luni trecute de la primele întreruperi.

   Toți erau de acord că nu era decât o chestiune de timp și toți erau de acord că o vor scoate cumva la capăt atunci când lumea virtuală se va cufunda definitiv în întuneric - în fond, se mai descurcaseră și fără ea, nu? Plus că mai existau și alte probleme. Mii se specii de păsări și pești erau amenințate cu extinția, iar acum mai trebuiau să se gândească și la California, care era deja pe ducă și poate foarte curând va înceta să mai existe.

   Marty rămăsese peste program la școală, pentru că aceasta era cea mai urâtă zi pentru cadrele didactice de liceu, ziua destinată ședinței cu părinții. Pe parcursul ei, Marty descoperise prea puțini părinți interesați de progresul școlar (sau de lipsa acestuia) al micuțului Johnny sau al micuței Janey. Cei mai mulți voiau să discute doar despre probabila suspendare a internetului care le-ar distruge definitiv conturile de Facebook și Instagram.

   În mod normal, Marty ar fi ocolit autostrada și ar fi ajuns acasă cât ai bate din palme, însă acum era imposibil din cauza prăbușirii podului de peste Otter Creek.

   Asta se întâmplase în urmă cu 4 luni și nu părea să se grăbească nimeni să-l repare.

   Fiind închisă ruta ocolitoare, Marty a fost obligat să străbată centrul orașului ca să ajungă în Cedar Court unde locuia - la fel au trebuit să facă și ceilalți conducători auto care locuiau în zona de est a orașului. Bine măcar că, datorită ședinței, a plecat de la școală la ora 5, nu la 3 când traficul rutier atingea valori maxime, iar un drum de doar 20 de minute pe vremuri, ar fi durat acum cel puțin o oră, poate chiar mai mult, pentru că erau o groază de semafoarte care nu funcționau nici ele.

   A fost nevoit să aștepte 10 minute în intersecția dintre Main Street și Market Street, așa că a avut timp suficient să observe panoul publicitar de pe blocul Midwest Trust.

   Până în ziua aceea, acolo se făcea reclamă la una dintre companiile aeriene, Delta sau Southwest - Marty nu mai ținea minte care anume. În această după-amiază, grupul vesel de stewardese care pozau braț la braț fusese înlocuit cu o fotografie a unui bărbat cu chipul rotund ca luna plină și ochelari cu rame negre, perfect asortate cu părullui brunet și frumos pieptănat. Fără sacou pe el, dar cu cravata iscusit înnodată la gulerul cămășii albe, stătea la un birou, cu un stilou în mână. Pe mâna cu stiloul se vedea o cicatrice în formă de semilună, care nu se știe din ce motiv nu fusese retușată de cel care îl fotografiase.

   Lui Marty i se părea că are un aer de contabil.

   Deasupra capului său scria cu litere albastre: CHARLES KRANTZ. Sub birou, scria cu roșu: 39 DE ANI MINUNAȚI! ÎȚI MULȚUMIM, CHUCK!

   Marty nu auzise niciodată de Charles „Chuck” Krantz, dar bănuia că fusese mare sculă la banca Midwest Trust de merita ca, la pensionare, să i se dăruiască o fotografie pe un panou publicicat bine luminat. Înseamnă că poza era una veche, dacă scria acolo că lucrase aproape 40 de ani. Altminteri, ar fi trebuit să aibă părul alb.

   - Sau să nu mai aibă păr deloc, a spus Marty, trecându-și degetele prin propria-i podoabă capilară care-l cam părăsea.

   Cinci minute după aceea, și-a încercat norocul prin intersecția principală din centru, când s-a făcut din senin o breșă în puhoiul de mașini. A țâșnit cu Priusul prin ea, încordându-se în fața unei eventuale coliziuni și ignorând pumnul pe care i-l arăta alt șofer care abia reușise să frâneze la câțiva centimetri de portiera lui.

   Alt blocaj când să iasă de pe Main Street și altă tamponare evitată ca prin urechile acului.

   Până a ajuns acasă, uitase complet de panoul publicitar.

   Și-a luat teancul de cărți într-o mână și servieta vecheși roasă în cealaltă. Era plină cu lucrări pe care trebuia să le corecteze. Încărcat în halul ăsta, s-a dat cu greu jos din mașină și a închis portiera împingând-o cu fundul.

   Și-a văzut umbra pe perete cum se mișca de parcă dansa muzică disco de demult și i-a venit să râdă. S-a speriat când și-a auzit râsetele; nu se mai pomenea așa ceva în zilele astea. Și a scăpat din mână jumătate din cărți, ceea ce a sugrumat în fașă orice bună dispoziție.

   A aduna de pe jos „Introducere în literatura americană” și „Patru romane scurte” (actualmente preda elevilor de clasa a X-a romanul „Semnul roșu al curajului”) și a intrat în casă.

   Nici n-a pus bine cărțile și servieta pe blatul din bucătărie când a sunat telefonul. Telefonul fix, firește; în zilele acelea, telefoanele mobile nu mai aveau deloc semnal.

   Uneori chiar se gratula pentru că-și păstrase fixul când toți colegii lui renunțaseră la ale lor. Dar chiar și telefoanele fixe se întrerupeau frecvent.

   Nu se mai afișa numele persoanei care suna, dar își cam imagina cine poate să fie la capătul celălalt, așa că a ridicat receptorul și a spus:

   - Bună, Felicia!

   - Unde-ai fost până acum? l-a întrebat fosta soție. De o oră tot încerc să dau de tine!

   Marty i-a povestit despre ședința cu părinții și despre lungul drum până acasă.

   - Ești bine?

   - O să fiu imediat ce mănânc ceva. Tu ce faci, Fel?

   - Nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar azi am mai avut 6.

   Marty nu avea nevoie să întrebe ce însemna „șase”. Felicia era asistentă la spitalul City General, unde personalul medical se autointitulase de ceva vreme „Batalionul Sinucigașilor”.

   - Îmi pare rău.

   - Așa sunt vremurile pe care le trăim.

   Parcă o și vedeai ridicând din umeri și s-a gândit că, în urmă cu 2 ani - pe când încă erau soț și soție - 6 sinucideri într-o singură zi ar fi zguduit-o, i-ar fi frânt inima și ar fi împiedicat-o să doarmă. Dar se pare că te poți obișnui cu absolut orice.

   - Îți mai iei medicamentele pentru uler, Marty?

   N-a apucat să-i răspundă, pentru că ea s-a grăbit să continue.

   - Nu vreau să te pisez la cap, pur și simplu sunt îngrijorată. Știu că am divorțat, dar asta nu înseamnă că nu-mi mai pasă de tine, pricepi?

   - Pricep. Și da, mi le iau.

   Jumătate adevăr, jumătate minciună, pentru că medicamentul numit Carafate, prescris de doctor, era acum imposibil de găsit, așa că trebuia să se bazeze pe Omeprazol. A mințit pe jumătate pentru că și lui îi mai păsa de ea. Ba chiar se înțelegeau mai bine de când nu mai erau căsătoriți. Unde mai pui că făceau și sex și, cu toate că asta se întâmpla doar ocazional, adevărul era că le ieșea mult mai bine decât înainte.

   - Mulțumesc pentru grijă.

   - Serios?

   - Da, doamnă.

   A deschis frigiderul. Nu prea avea de unde alege, dar mai erau niște crenvuști acolo, câteva ouă și un păhărel de iaurt cu afine, pe care voia să-l mănânce înainte de culcare. Avea și 3 cutii de bere.

   - În regulă. Câți părinți au venit la ședință?

   - Mai mulți decât mă așteptam, dar tot foarte puțini. Și majoritatea au vrut să vorbească despre internet. De parcă eu aș fi știut de ce se tot întrerupe. A trebuit să le repet încontinuu că sunt profesor de Engleză, nu de Informatică.

   - Ai auzit de California, da?

   Acum vorbea în șoaptă, de parcă cine știe ce mare secret îi dezvăluia.

   - Da.

   În dimineața aceea avusese lor un cutremur uriaș, al treilea din ultima lună și de departe cel mai puternic, care o rostogolit o altă bucată din Statul de Aur în Oceanul Pacific.

   Vestea bună era că fuseseră evacuați cei mai mulți dintre locuitorii acelei zone. Cea proastă era că sute de mii de refugiați se îndreptau acum către est și transformau Nevada într-unul dintre cele mai populate state ale uniunii. În Nevada, litrul de benzină costa acum aproape 6 dolari. Și numai dacă aveai cash și dacă stația respectivă mai avea benzină.

   Marty și-a scos o sticlă cu lapte, pe jumătate goală, a adulmecat-o și, în ciuda mirosului ușor dubios, a băut din ea.

   A spus în receptor:

   - Mi s-a părut interesant că pe părinții veniți la ședință îi îngrijora mai mult internetul decât cutremurele din California. Poate din cauză că regiunile fertile nu au fost încă afectate.

   - Dar cât va mai dura? Am auzit la postul național de radio un om de știință care spunea că statul California se jupoaie ca un tapet vechi. Și că un alt reactor japonez s-a inundat în după-amiaza asta. Spuneau că era oricum închis, adică nicio problemă, stați liniștiți. Dar mie nu-mi prea vine să cred.

   - Ești cinică.

   - Trăim vremuri cinice, Marty.

   A ezitat puțin, apoi a continuat:

   - Sunt oameni care cred că trăim Sfârșitul Lumii. Și nu doar nebunii ăia de bigoți zic asta. Nu doar ei. O auzi și din partea unor membri de vază din Batalionul Sinucigașilor de la spitalul nostru. Astăzi am pierdut 6, așa este; dar am reușit să împiedicăm alți 18 să-și ia viața. Pe cei mai mulți cu ajutorul Naloxonei. Dar...

   Și a început din nou să vorbească pe un ton scăzut.

   - ...ni se cam termină rezervele. Am auzit că șeful farmaciei noastre zice că s-ar putea să rămânem fără stocuri până la sfârșitul lunii.

   - Tare nasol! a comentat Marty.

   A aruncat o privire spre servietă. Acolo erau toate lucrările care așteptau să fie citite. Toate greșelile de ortografie care așteptau să fie corectate. Toate propozițiile subordonate rămase în aer și toate încheierile vagi care așteptau să fie subliniate cu roșu.

   În zilele astea nu-i mai erau de niciun folos cârjele oferite de computer, cum erau programele de verificare a ortografiei sau aplicațiile de gramatică. Obosea doar când se gândea la câte are de făcut.

   - Uite ce e, Fel, trebuie să te las. Am de corectat o groază de lucrări și eseuri despre „Zidul de reparat” (poezie de Robert Frost).

   Simplul gând la toate platitudinile din acele eseuri îl făcea să se simtă de 100 de ani.

   - În regulă, a spus Felicia. Doar... știi tu, ținem legătura.

   - Sigur că da.

   Marty a deschis bufetul și a scos sticla de bourbon.

   Va aștepta până va închide telefonul, pentru că nu voia ca Fel să audă gâlgâitul băuturii când și-o toarnă în pahar. Pentru că și-ar da seama ce face. Soțiile au un al șaselea simți; dar se pare că fostele soții își dezvoltă cumva un radar cu rezoluție HD.

   - Îmi dai voie să-ți spun că te iubesc? l-a întrebat ea.

   - Doar dacă îmi dai voie și tu să-ți spun același lucru, i-a răspuns Marty, mângâind eticheta sticlei: Early Times - vremuri de demult.

   Foarte bună marca, mai cu seamă pentru vremurile de acum, și-a zis el.

   - Te iubesc, Marty.

   - Și eu te iubesc.

   Bună încheiere, numai că ea nu se hotăra să închidă.

   - Marty?

   - Da, scumpa mea?

   - Lumea se duce dracului și tot ce suntem noi în stare să zicem e „vai ce nasol”. Deci poate ne ducem și noi dracului împreună cu ea.

   - Poate așa este, a spus el, dar Chuck Krantz iese la pensie, așa că mi se pare că se vede o luminiță la capătul tunelului.

   - Treizeci și nouă de ani minunați! a exclamat ea și acum a fost rândul ei să râdă.

   Marty a pus sticla cu lapte pe masă.

   - Ai văzut panoul?

   - Nu, am auzit o reclamă la radio. În pauza emisiunii de pe postul național despre care îți spuneam.

   - Dacă s-au apucat să dea reclame pe postul național, înseamnă că vine pe bune sfârșitul lumii, a spus Marty.

   Ea a râs din nou și el s-a bucurat.

   - Spune-mi și mie, cum se face de merită Chuck Krantz ăsta o acoperire media așa de mare? Are mutră de contabil și n-am auzit de el în viața mea.

   - Habar n-am. Lumea este plină de enigme de nepătruns. Lasă tăria, Marty, știu că la asta te gândești. Mai bine bea o bere.

   N-a mai râs când a pus receptorul în furcă, dar a zâmbit. Uite, așa funcționează radarul de fostă soție. Are rezoluție HD.

   A băgat whisky-ul înapoi în bufet și și-a luat o bere. A pus în apă 2 crenvuști și, așteptându-i să fiarbă, s-a dus în micul lui birou să vadă dacă merge internetul.

   Mergea, ba chiar un pic mai bine decât înainte când abia se târa.

   A intrat pe Netflix, spunându-și că se va mai uita o dată la unul din episoadele serialelor „Pe căi greșite” sau „Cartelul crimelor” în timp ce va mânca.

   A apărut ecranul de meniu, pe care erau trecute recomandările din urmă cu o seară (în trecutul nu prea îndepărtat, Netflix avea obiceiul să le modifice zilnic), dar, înainte de a se decide la ce criminal vrea să se uite, Walter White sau Stringer Bell, a dispărut ecranul cu sigla Netflix. Și a apărut cuvântul CAUTĂ și cerculețul ăla alb care se rotește la nesfârșit și care nu prevestește nimic bun.

   - Moaș-ta pe gheață! a oftat cu năduf Marty. Te-ai dus dra...

   Și atunci a dispărut cerculețul și a reapărut ecranul. Numai că nu ecranul Netflix; ci fotografia cu surâzătorul Charles Krantz, la biroul acoperit cu acte, cu stiloul în mâna cu cicatrice. Deasupra CHARLES KRANTZ; dedesubt: 39 DE ANI MINUNAȚI! ÎȚI MULȚUMIM, CHUCK!

   - Cine pana mea ești tu, Chuckie? l-a întrebat Marty. Cum de ai ajuns atât de important?

   În momentul acela, poza a dispărut și pe ecranul negru au apărut cuvintele: CONEXIUNE PIERDUTĂ. Parcă respirația lui ar fi stins internetul așa cum stingi lumânarea de pe un tort.

   Conexiunea nu s-a mai restabilit în seara aceea. Aidoma unei jumătăți din statul California (curând vor fi trei sferturi), internetul a dispărut.

   În ziua următoare, primul lucru observa de Marty când ieșea din garaj cu spatele a fost cerul.

   De câtă vreme nu mai fusese de un albastru atât de pur? De o lună? De 6 săptămâni? Norii și ploile (câteodată doar burnițe, alteori torențiale) erau acum la ordinea zilei iar, când se mai risipeau norii, cerul rămânea încețoșat și albicios din cauza fumului de la incendiile din Midwest. Pârjoliseră mare parte din Iowa și Nebraska, iar acum se îndreptau spre Kansas, mânate de vânturi foarte puternice.

   În al doilea rând, l-a observat pe Gus Wilfong, care mergea pe stradă abia târându-și picioarele, iar cutia supradimensionată în care-și ducea prânzul i se lovea de coapsă.

   Gus era îmbrăcat la în combinezon kaki, dar avea cravată la gât. Era administrator la departamentul de lucrări publice al orașului. Cu toate că nu era decât 7 și un sfert, părea deja epuizat și întors pe dos, de parcă tocmai ce terminase o zi lungă și grea de lucru, nu că abia acum se ducea la serviciu. Și, dacă acum se ducea la serviciu, atunci de ce se îndrepta spre casa lui, învecinată cu cea a lui Marty? Și...

   Marty a deschis geamul:

   - Unde ți-e mașina?

   Hohotul scurt al lui Gus n-avea pic de veselie în el.

   - Parcată pe trotuar, pe Main Street Hill, împreună cu alte 100.

   Și a pufnit nervos:

   - Măi omule, nici nu mai țin minte de când n-am mai mers pe jos ăștia 5 kilometri. Cheste care probabil că-ți zice despre mine mai multe decât vrei să știi. Dacă te duci la școală, amice, trebuie s-o iei pe Route 11 până la capăt și după aia să te întorci pe Route 19. Adică să faci pe puțin 30 de kilometri în plus, dar să știi că și pe acolo o să fie aglomerat. S-ar putea să ajungi abia la pauza de prânz, dar eu nu m-aș baza pe asta.

   - Ce s-a întâmplat?

   - S-a făcut un crater în intersecția dintre Main și Market. Uriaș, omule! Probabil și de la ploile alea, dar mai mult din cauză că nu s-au făcut lucrări de întreținere în zonă. Slavă Domnului că nu-i domeniul meu. Zic că-s peste 20 de mașini pe fundul ei, poate chiar 30; și niște oameni din mașinile alea...

   A clătinat cu tristețe din cap.

   - N-o să trăiască.

   - Isuse! a murmurat Marty. Aseară am trecut pe acolo. Am stat mult în trafic.

   - Zi mersi că n-ai trecut pe-acolo în dimineața asta. Te superi dacă mă urc și eu lângă tine? Să stau jos nițel? Sunt terminat și probabil că Jenny s-a culcat la loc. Nu vreau s-o trezesc, mai ales cu veștile astea proaste.

   - Urcă-te, sigur că da.

   Gus s-a urcat în mașină.

   - E rău, prietene.

   - E foarte nasol, l-a aprobat Marty.

   La fel îi spusese și Feliciei cu o seară înainte.

   - Cred că trebuie să strângem din dinți și să suportăm și asta.

   - Ba eu nu pot să strâng din dinți, a spus Gus.

   - Îți iei liber azi?

   Gus a ridicat mâinile a neputință, după care le-a trântit pe cutia din plastic de pe genunchi.

   - Nu știu. Poate o să dau niște telefoane, să văd dacă vine cineva să mă ia. Dar n-am speranțe prea mari.

   - Dacă-ți iei totuși liber, să nu-ți imaginezi că o să-ți petreci ziua pe Netflix sau Youtube. Iar a căzut internetul și am senzația că nici n-o să-și mai revină de data asta.

   - Presupun că ai auzit ce s-a întâmplat cu California, a spus Gus.

   - N-am dat drumul la televizor în dimineața asta. Am dormit puțin mai mult.

   A ezitat un pic, apoi a adăugat:

   - Să-ți spun sincer, nici n-am vrut să văd ce mai dau acolo. Au apărut noutăți?

   - Cam da. S-a dus și restul.

   Gus s-a gândit mai bine și s-a corectat:

   - În fine... se zice că a mai rămas doar o zonă cam de 20% din nordul Californiei, adică probabil 10%. Însă toate regiunile agricole s-au dus.

   - Îngrozitor!

   Normal că era îngrozitor, însă, în loc de spaimă și panică și durere, Marty nu simțea decât un fel de stupefacție mută.

   - Mare dreptate ai, a zis Gus. Mai ales acum, când Midwest-ul a ajuns cenușă și jumătatea de sud a Floridei s-a transformat într-o mlaștină bună doar pentru aligatori. Sper că ai destulă mâncare în cămară și în frigider, pentru că nu mai există în țara asta nicio regiune importantă care să producă alimente. Aceeași situație e și în Europa. Iar în Asia e deja foamete. Acolo au murit milioane de oameni. Cică de ciumă bubonică, așa am auzit.

   Stăteau în mașină în fața casei lui Marty și se uitau um alți și alți oameni se întorceau din centru, majoritatea dintre ei la costum și cravată.

   O femeie într-un taior drăguț, de culoare roz, dar cu teniși în picioare, înainta agale, ducându-și în mână pantofii cu toc. Marty și-a adus aminte că parcă o chema Andrea-cumva și că locuia la distanță de o stradă sau două. Parcă Felicia îi spusese că lucra la Midwest Trust, nu?

   - Plus albinele, a continuat Gus. De 10 ani se tot împuțineasză, dar acum nu mai există niciuna, poate cu excepția celor care mai sunt în câțiva stupi din America de Sud. Gata cu miere. Și, dacă nu mai sunt albine care să polenizeze, culturile rămase...

   - Scuză-mă puțin, a spus Marty.

   A coborât din mașină și a dat fuga după femeia în taior roz.

   - Andrea? Andrea, tu ești?

   Femeia s-a întors cu multă prudență, ridicând mâna în care ținea pantofii de parcă s-ar fi pregătit să-i arunce în el ca să-l alunge.

   Marty o înțelegea perfect: în zilele astea mișunau pe străzi foarte mulți nebuni. S-a oprit la 2 metri de ea.

   - Sunt soțul Feliciei Andreson.

   Mai bine zis, fostul, dar parcă „soțul” nu suna atât de periculos.

   - Mi se pare că o cunoști pe Fel.

   - O cunosc. Am fost cu ea în patrula cartierului. Ce doriți, domnule Anderson? Am mult mult pe jos pentru că mașina mi-a rămas în centru într-un ambuteaj apocaliptic. Cât despre banca unde lucrez, să zicem că... a început să se încline.

   - Să se încline... a repetat Marty.

   Și a văzut cu ochii minții Turnul din Pisa. În vârf cu fotografia de ieșirea la pensie a lui Chuck Krantz.

   - E pe marginea craterului și, chiar dacă n-a căzut încă, nu mi se mai pare un loc sigur. De fapt, mi se pare un loc sortit pieirii. Deci s-a ales praful de slujba mea, cel puțin la sucursala din centru. Dar, știi ceva? Nici nu-mi pasă. Nu vreau decât să ajung mai repede acasă și să mă relaxez.

   - Aveam o curiozitate în legătură cu panoul ăla publicitar de pe clădirea băncii. L-ai văzut?

   - Ei, cum naiba să nu-l văd? a exclamat ea. Că doar acolo lucrez. Am văzut și toate graffiti-urile de peste tot - te iubim, Chuck; Chuck trăiește; Chuck până la moarte. Ca să nu mai vorbesc despre toate spoturile de la televizor.

   - Pe bune?

   Marty se gândea la poza văzută de el pe Netflix în urmă cu o seară, chiar înainte să cadă internetul. Nu o luase în seamă atunci și crezuse că nu era decât o reclamă oarecare. Oarecare, dar deosebit de enervantă.

   - La posturile locale. Poate nu și la posturile prin cablu, dar nu mai avem așa ceva. Din iulie nu le mai avem.

   - Nici noi.

   Acum, că tot începuse să vorbească despre „noi”, i s-a părut că-i cel mai bine să continue minciuna.

   - Doar canalele 8 și 10.

   Andrea a dat din cap.

   - Dar nu mai dau nicio reclamă la mașini sau la medicamente sau la discounturi pentru articole de mobilier. Numai și numai Charles Krantz, 39 de ani minunați, îți mulțumim, Chuck. Un minut întreg doar asta și după aia revin la reluările din program. Foarte ciudat că doar reluări se mai dau, dar ce nu-i ciudat în zilele astea? Acum chiar că trebuie să mă duc acasă.

   - Dar Charles Krantz ăsta nu are legătură cu banca unde lucrezi tu? Nu de la banca ta se pensionează?

   Femeia voia să-și continue drumul spre casă, ducându-și în mână pantofii cu toc înalt de care nu mai avea nevoie în ziua aceea. De care poate că nu va mai avea nevoie niciodată.

   - Habar n-am cine-i Charles Krantz. Poate a lucrat la sediul din Omaha. Cu toate că, din câte am auzit, Omaha e un morman de cenușă acum.

   Și a plecat.

   Marty s-a uitat lung în urma ei. La fel și Gus Wilfong, care coborâse din mașină și venise lângă el. Gus a făcut un semn din cap spre cortegiul de oameni posomorâți care nu au putut să ajungă la locurile lor de muncă din magazine, societăți comerciale, bănci, restaurante, firme de livrări la domiciliu.

   - Parcă ar fi niște refugiați, a spus Gus.

   - Mda, a zis Marty. Cam așa ceva. Auzi, ții minte că m-am întrbat dacă am rezerve de mâncare?

   Gus ținea minte.

   - Am destul de multe cutii de supă. Și niște orez basmati și niște conserve cu paste. Parcă și musli. Iar în frigider mi se pare că am vreo 6 semipreparate congelate și jumătate de cutie de înghețată.

   - Nu pari îngrijorat.

   Marty a ridicat din umeri.

   - La ce mi-ar folosi.

   -Păi, asta-i chestia, a zis Gus. La început ne-am făcut toți griji. Am căutat răspunsuri. S-au dus mulți la Washington ca să protesteze. Ții minte când au dărâmat gardul de la Casa Albă și puștii ăia de facultate au fost împușcați?

   - Da.

   - În Rusia a fost răsturnat guvernul și a avut loc Războiul de Patru Zile dintre India și Pakistan. A erupt un vulcan în Germania - în Germania, pentru numele lui Dumnezeu! Și noi ne-am tot spus că o să se termine la un moment dat, dar uite că nu dă niciun semn că s-ar termina, nu?

   - Nu, a spus Marty.

   Se simțea obosit, deși abia se trezise. Foarte obosit se simțea.

   - Nu se mai termină, se amplifică.

   - Și mai sunt și sinuciderile.

   Marty a dat din cap.

   - Felicia are zilnic de-a face cu astfel de cazuri.

   - Dar eu cred că rata sinuciderilor o să scadă, a zis Gus, iar oamenii o să stea să aștepte.

   - Ce?

   - Sfârșitul, omule! Sfârșitul a tot și a toate.

   Marty nu a spus nimic. Nu știa ce să spună.

   - Nu mai suntem curioși aproape deloc. Iar toate astea...

   Și Gus a făcut un semn nedefinit din mână.

   - ...au apărut de nicăieri. Adică, știam că mediul se degradează din ce în ce mai tare. Eu cred că până și sifiliticii ăia de extremă dreaptă sunt convinși de asta în adâncul sufletului lor, dar vorbim despre 60 de catastrofe diferite care s-au abătut asupra noastră în același timp.

   Și i-a aruncat lui Marty o privire rugătoare.

   - În cât timp? Într-un an? Paisprezece luni?

   - Da, a zis Marty. Nasol!

   Acesta i se părea singurul cuvânt potrivit.

   De deasupra s-a auzit un zumzăit și s-au uitat amândoi în sus.

   În perioada asta, din ce în ce mai puțin avioane mari decolau și aterizau pe aeroportul de lângă oraș și, oricum, asta se întâmpla destul de rar. Însă cel de acum era un avion micuț, care zbura stângaci pe cerul neobișnuit de senin, împroșcând cu fum alb din coadă. S-a răsucit și s-a înclinat, s-a ridicat și a coborât. Fumul acela (sau ce substanță chimică o fi fost) scria niște litere.

   - Ia te uită! a exclamat Gus, cu capul dat pe spate. O reclamă aeriană. N-am mai văzut așa ceva de când eram copil.

   CHARLES, a scris avionul. Și apoi: KRANTZ. Și în continuare - ei, cum altfel? - 39 DE ANI MINUNAȚI. Numele începuse deja să se șteargă până când avionul a mai scris și ÎȚI MULȚUMIM, CHUCK!

   - Ce mama dracului! s-a minunat Gus.

   - Perfect de acord, a spus Marty.

   Nu mâncase nimic de dimineață, așa că, odată revenit în casă, Marty a pus la cuptorul cu microunde unul dintre preparatele congelate - o plăcintă cu carne de pui, destul de gustoasă.

   Apoi și-a luat farfuria și s-a dus în living să se uite la televizor. Însă, pe ambele posturi pe care mai reușea să le prindă nu era decât fotografia lui Charles „Chuck” Krantz la birou, cu stiloul încremenit între degete. Marty s-a uitat la poza aceea cât timp și-a mâncat plăcinta, după care a stins aparatul ăla inutilși s-a dus să se culce. I se părea cel mai inteligent lucru pe care-l putea face.

   A dormit cea mai mare parte a zilei și, chiar dacă nu a visat-o pe Felicia (cel puțin nu ținea minte s-o fi visat), s-a trezit cu gândul la ea. Voia s-o vadă și, când se va întâlni cu ea, o s-o întrebe dacă poate rămâne la ea peste noapte. Poate mai mult de atât.

   Harvest Acres, micuțul complex de locuințe unde stătea acum Felicia, se afla la distanță de 8 kilometri de casa lui, iar Marty nu voia deloc să riște să facă drumul cu mașina, așa că și-a pus pantalonii de trening și adidașii. Era o după-amiază superbă, numai bună de plimbare.

   Pe Park Drive, una dintre străzile principale din estul orașului, toate cele 4 benzi de circulație erau blocate de mașini, cele mai multe fără șofer la volan. Marty a făcut slalom printre ele și pe partea cealaltă a dat de un bărbat în vârstă, îmbrăcat cu un costum din tweed și pe cap cu o pălărie moale din fetru. Stătea așezat pe bordură și își golea pipa în rigolă.

  A observat că Marty se uita la el și i-a zâmbit.

   - Mă odihnesc puțin, i-a spus. M-am dus până în centru ca să văd craterul ăla imens și să-i fac niște poze cu telefonul. Mi-am imaginat că măcar unul dintre posturile locale de televiziune ar fi interesat de așa ceva, dar se pare că toate au transmisia întreruptă. Nu se mai difuzează decât pozele cu tipul ăla, Krantz.

   - Corect, a zis Marty. Acum, pe unde te uiți doar de Chuck dai. Aveți idee cine...

   - N-am. Cred c-am întrebat pe puțin 20 de oameni. Nimeni nu știe. Se pare că amicul Krantz este profetul apocalipsei.

   Marty a râs.

   - Încotro vă duceți, domnule?

   - Harvest Acres. E o enclavă mică și drăguță. Izolată și liniștită.

   A băgat mâna în buzunarul de la haină, a scos o pungă cu tutun și a început să-și umple pipa.

   - Și eu tot acolo mă duc. Acolo locuiește fosta mea soție. Poate mergem împreună.

   Domnul în vârstă s-a ridicat cu greutate, strâmbându-se ușor.

   - Sigur, cu condiția să nu mergi prea repede.

   Și-a aprins pipa și a pufăit de câteva ori.

   - Mă necăjește artrita. Am pastile, dar nu prea mai sunt eficiente în faza asta.

   - Nasol! a spus Marty. Mergem în ritmul dumneavoastră.

   Și au pornit. Ritmul bătrânului era unul lent. Numele lui era Samuel Yarbrough. Era proprietarul unei firme de servicii funerare care îi purta numele.

   - Însă pasiunea mea este meteorologia, a spus el. Când eram tânăr și fără minte, visam să prezint buletinele meteo la televizor, poate chiar la unul dintre posturile naționale, dar șefilor de acolo nu le plăceau decât tinerele cu...

   Și și-a dus mâinile în fața pieptului.

   - Însă nu mi-a trecut, sunt la curent cu tot ce se întâmplă, citesc ziarele și revistele de specialitate și ți-aș putea spune un lucru nemaipomenit, dacă vrei.

   - Sigur.

   Au ajuns la o stație de autobuz unde era o bancă. Pe speteaza ei erau imprimate cu șablonul cuvintele: CHARLES „CHUCK” KRANTZ. 39 DE ANI MINUNAȚI! ÎȚI MULȚUMIM, CHUCK!

   Sam Yarbrough s-a așezat și i-a făcut semn lui Marty să ia loc alături de el. Marty s-a conformat. Adierea vântului îi aducea în nas fumul răspândit de pipa lui Yarbrough, dar nu-l deranja. Lui Marty îi plăcea aroma tutunului.

   - Știi că se spune că ziua are 24 de ore? l-a întrebat Yarbrough.

   - Și săptămâna are 7 zile. Toată kumea știa asta, până și copiii mici.

   - Ei, bine, toată lumea se înșală. Erau 23 de ore și 56 de minute într-o zi siderală. Plus câteva secunde, al căror număr fluctuează.

   - Erau?

   - Da. Calculele mele, care te asigur că sunt corecte și le pot justifica, indică faptul că acum o zi are 24 de ore și 2 minute. Știi dumneata ce înseamnă asta, domnule Anderson?

   Marty s-a gândit bine.

   - Vreți să-mi spuneți că Pământul se rotește mai încet?

   - Exact!

   Yarbrough și-a scos pipa din gură și a gesticulat spre oamenii care treceau pe lângă ei. Începuse să se însereze și nu mai erau chiar atât de mulți.

   - Sunt convins că mulți dintre tipii ăștia își închipuie că dezastrele care au năvălit peste noi nu au decât o singură cauză, și anume, felul în care ne-am comportat cu mediul înconjurător. Însă nu este așa. Aș fi primul care să declar că am tratat-o foarte urât pe mama noastră - pentru că da, pământul este mama noastră, a tuturor -  dar noi suntem niște mici copii în comparație cu uriașul orologiu al universului. Niște mici copii suntem. Pentru că tot ce se întâmplă acum este de o amploare infinit mai mare decât simpla degradare a mediului.

   - Poate Chuck Krantz e de vină, a zis Marty.

   Yarbrough l-a privit surpins și apoi a început să râdă.

   - Oricum am da-o, tot la el ne întoarcem, nu? Chuck Krantz iese la pensie și întreaga populație a globului, ca să nu pomenesc și de însăși planeta noastră, iese la pensie odată cu el? Asta-i teoria dumitale?

   - Trebuie să dăm vina pe ceva, a zâmbit Marty. Sau pe cineva.

   Sam Yarbrough s-a ridicat de pe bancă, a dus mâna la șale, s-a întins și s-a strâmbat de durere.

   - Cu toate scuzele față de domnul Spock, dar este complet lipsit de sens. Probabil că 39 de ani reprezintă o perioadă lungă în raport cu viața omului - aproape jumătate din ea - însă ultima glaciațiune a avut loc cam de multișor. Ca să nu mai zic nimic de dinozauri. Ne cărăm de-aici?

   S-au cărat de-acolo.

   Când au ajuns în sfârșit la arcada din cărămidă de la intrarea în Harvest Acres, vârstnicul antrepenor de pompe funebre a fost nevoit să se așeze iarăși.

   - Acum cred că o să admir apusul, în vreme ce aștept să mi se mai potolească un pic durerile de la artrita asta păcătoasă. Nu vrei să stai cu mine?

   Marty a clătinat din cap.

   - O să intru.

   - Să te vezi cu fosta, a zis Yarbrough. Înțeleg. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dumneata, domnule Anderson.

   Marty a dat să treacă pe sub arcadă, dar s-a întors.

   - Charles Krantz reprezintă ceva, a spus el. Sunt sigur de asta.

   - S-ar putea să ai dreptate, i-a răspuns Yarbrough pufăind din pipă. Dar încetinirea rotației Pământului... nimic nu se poate compara cu asta, prietene.

   Străjuită de copaci, strada centrală din complexul Harvest Acres era o superbă linie curbă, din care se răsfirau străduțele mai scurte. Se aprinseseră felinarele și lui Marty i se părea că semăna cu acelea din romanele cu ilustrații ale lui Dickens.

   Marty tocmai se apropia de Aleea Ferigii, unde locuia Felicia, când de după un colț i-a apărut în față o puștoaică pe patine cu rotile. Purta un șorț roșu și larg și un tricou fără mâneci, care avea imprimat pe piept figura cuiva, poate a vreunui rapper sau rocker celebru. Marty era de părere că fata avea 10 sau 11 ani, iar vederea ei l-a bucurat grozav de tare.

   O fetiță pe patine cu rotile: oare ce putea fi mai normal în ziua asta anormală? În anul ăsta anormal?

   - Salut! a zis el.

   - Salut! i-a răspuns fata, dar a făcut stânga împrejur, pregătindu-se probabil să fugă în caz că s-ar fi dovedit că Marty era unul dintre violatorii în privința cărora cu siguranță că o prevenise mama ei.

   - Mă duc în vizită la fosta mea soție, i-a spus Marty, rămânând pe loc. Felicia Anderson. Sau poate a revenit la Gordon. Așa o chema înainte de căsătorie. Locuiește pe Aleea Ferigii. La numărul 19.

   Fata a mai făcut jumătate de piruetă pe rotile, mișcare realizată aparent fără pic de efort, dar care l-ar fi trântit drept în fund pe Marty.

   - A, da, mi se pare că te-am mai văzut pe aici. Ai un Prius albastru?

   - Da.

   - De ce vii în vizită dacă nu mai e soția ta?

   - Pentru că încă țin la ea.

   - Nu vă certați?

   - Ne certam pe vremuri. De când am divorțat ne înțelegem mai bine.

   - Don`șoara Gordon ne dă câteodată biscuiți cu ghimbir. Mie și lui Ronnie - ăsta-i frățiorul meu. Mie cel mai mult îmi plac biscuiții Oreo, dar...

   - Dar n-ai de ales, nu? a zâmbit Marty.

   - Păi, nu prea am...

   În clipa aceea s-au stins toate felinarele și strada centrală s-a transformat într-o lagună a umbrelor. Și în toate casele s-a făcut întuneric în același timp.

   Mai fuseseră și înainte pene de curent, unele au durat și până la 18 ore, însă întotdeauna lumina s-a aprins după aceea. Marty nu era prea convins că la fel se va întâmpla și de data asta.

   - Nașpa! a constatat puștoaica.

   - Ar fi bine să te duci acasă, i-a zis Marty. E periculos să mergi cu rolele pe întuneric.

   - Domnule, o să fie bine?

   Chiar dacă el personal nu avea copii, îi învățase pe mulți vreme de 20 de ani și știa că, deși puteai să le spui adevărul despre viață atunci când împlineau 16 ani, o minciună milostivă era adesea mai recomandată când aveai de-a face cu copii de vârsta acestei fete pe role.

   - Sigur că da.

   - Uită-te acolo! a spus ea și a întins mâna.

   S-a uitat în direcția pe care i-o indica degetul ei tremurător și a văzut casa de pe colțul aleii. La fereastra întuncată care dădea spre peluza mică, apărea încet-încet chipul cuiva. Conturat treptat din linii albe și umbre, aidoma ectoplasmei de la ședințele de spiritism.

   Un chip ca de lună plină surâzătoare. Cu ochelari cu rame negre. Cu stiloul ridicat. Și deasupra lui: CHARLES KRANTZ. Și sub el: 39 DE ANI MINUNAȚI! ÎȚI MULȚUMIM, CHUCK!

   - Apare la toate geamurile, a șoptit fata.

   Și avea dreptate. Chuck Krantz răsărea la ferestrele tuturor caselor de pe Aleea Ferigii.

   Marty s-a întors și a văzut că pe toată strada centrală se formase un arc de fețe ale lui Krantz. Zeci ce Chucki, poate sute. Chiar mii, dacă fenomenul acesta se petrecea în tot orașul.

   - Du-te acasă! a spus Marty, dar fără să mai zâmbească. Du-te acasă la mami și la tati, păpușă. Du-te chiar acum!

   Fata s-a îndepărtat pe rolele care huruiau pe asfalt. Îi flutura părul. Marty i-a mai văzut o clipă șortul roșu, apoi puștoaica a dispărut în bezna tot mai adâncă.

   S-a luat iute după ea; de la fiecare fereastră îl urmărea chipul zâmbăreț al lui Charlie „Chuck” Krantz. Parcă îl pândea o goardă de clone. Se bucura că nu era lună; cum ar fi fost să apară mutra lui Chuck și pe ea? Cum s-ar fi descurcat atunci?

   N-a mai suportat și a luat-o la fugă din dreptul numărului 13. A alergat tot restul drumului până la căsuța cu două camere a Feliciei, a străbătut repede aleea și a bătut la ușă. I-a trecut dintr-odată prin minte că nu era acasă, că nu venise încă de la spital, că poate făcea o tură dublă. Dar imediat i-a auzit pașii. S-a deschis ușa.

   Felicia avea o lumânare aprinsă în mână, care-i lumina chipul înfricoșat..

   - Slavă Domnului, Marty, bine că tu ești! Le-ai văzut?

   - Da.

   Mutra tipului era și la fereastra ei. Chuck. Zâmbăreț. Prototip al tuturor contabililor din lume. Un individ care n-ar face rău nici măcar unei muște.

   - Acum au început... să apară!

   - Știu. Le-am văzut.

   - Doar aici sunt?

   - Cred că sunt peste tot. Cred că se apropie...

   Felicia l-a strâns în brațe și l-a tras înăuntru, iar el s-a bucurat că n-a mai apucat să rostească ultimul cuvânt: sfârșitul.

2

      Douglas Beaton, profesor asocia la Catedra de filosofie și religie a facultății din Ithaca, stă într-o rezervă de spital, așteptând să-i moară cumnatul.

   Singurele sunete de aici sunt bip-bip-bip-urile regulate ale monitorului cardiac și respirația lentă și din ce în ce mai greoaie a lui Chuck. Au fost stinse cele mai multe dintre aparatele la care fusese conectat.

  - Unchiule?

   Doug se întoarce și îl vede pe Brian în pragul ușii. Încă poartă geaca aceea cu logoul echipei de baseball a liceului și are rucsacul de școală pe umeri.

   - Ai plecat mai devreme de la școală? îl întreabă Doug.

   - M-am învoit. Mi-a dat mama mesaj că o să le dea voie să oprească aparatele. Le-au oprit?

   - Da.

   - Când?

   - Acum o oră.

   - Și mama unde e?

   - În capela de la parter. Se roagă pentru sufletul lui.

   Și probabil se mai roagă să fi luat decizia corectă, își spune Doug. Pentru că oricât ți-ar spune preotul că da, ai făcut bine, lasă-l pe Dumnezeu să se ocupe de restul, tot ai sentimentul că ai greșit.

   - M-a rugat să-i trimit mesaj dacă mi se pare că...

   Și unchiul lui Brian ridică din umeri.

   Brian se apropie de pat și privește chipul încă alb al tatălui său. Fără ochelarii cu rame negre nu pare suficient de în vârstă ca să aibă un fiu în primul an de liceu. Pare el însuși un licean. Brian îl ia de mână și sărută cicatricea în formă de semilună.

   - Oamenii atât de tineri n-ar trebui să moară, spune Brian.

   Vorbește în șoaptă, de parcă tatăl lui încă l-ar putea auzi.

   - Zău, unchiul Doug, abia ce-a împlinit 39 de ani iarna trecută!

   - Vino și stai jos, îi zice Doug, făcând semn spre scaunul de lângă el.

   - Ăla-i scaunul mamei.

   - O să te ridici de pe el când o să vină.

   Brian își dă jos rucsacul și se așază.

   - Cât timp crezi că mai are?

   - Doctorii spuneau că se poate stinge în orice moment. Aproape sigur nu mai apucă ziua de mâine. Știi că aparatele îl ajutau să respire, da? Și a avut perfuzii prin care era hrănit. Nu... nu suferă deloc, Brian. A trecut toată durerea.

   - Gioblastom, scrâșnește din dinți Brian.

   Se întoarce cu fața spre unchiul său și Doug îi observă lacrimile.

   - De ce vrea Dumnezeu să mi-l ia pe tata, unchiule? Explică-mi tu.

   - Nu pot. Misterioase sunt căile Domnului.

   - Fac ceva pe misterele lui, spune băiatul. Misterele ar trebui să rămână în cărțile de povești, că acolo-i locul lor.

   Unchiul Doug dă din cap și îl ia pe Brian de după umeri.

   - Știu că ți-este greu, puștiule. Și mie-mi este. Dar asta-i tot ce știu. Viața este o enigmă. La fel și moartea.

   Tac amândoi și ascultă bipurile regulate ale aparatului și hârâitul scos de Charles Krantz - căruia soția și fratele soției și prietenii îi spun Chuck - în timp ce respiră din ce în ce mai rar, trupul lui reducându-și la minimum interacțiunea cu lumea înconjurătoare, iar fiecare inspirație și expirație fiind coordonată (la fel și bătăile inimii) de un creier bolnav, care mai funcționa la minimul capacității sale.

   - Se spune că oamenii care lucrează la bănci sunt lipsiți de sentimente, dar pe el chiar l-au iubit, zice Brian. I-au trimis o tonă de flori. Le-au pus infirmierele în solariu pentru că nu are voie să aibă flori în jur. Ce-a fost în capul lor? Că o să să fac un șoc anafilactic sau mai știu eu ce?

   - I-a plăcut să lucreze acolo, spune Doug. Nu era cine știe ce mare carieră, eu așa cred - nu avea să câștige niciodată vreun Premiu Nobel și nici președintele nu ar fi avut motive să-i acorde Medalia Libertății. Dar i-a plăcut la nebunie ce făcea.

   - Și să danseze, zice Brian. Îi plăcea să danseze. Și se pricepea. Și mama dansa bine, dar spunea că el era mai bun.

   Doug râde.

   - Obișnuia să zică despre el că-i un Fred Astaire în mizerie. Și îi mai plăceau și trenulețele în copilărie. Zayde-ul lui avea un set. Știi despre cine vorbesc, da? Bunicul lui.

   - Da, spune Brian. Știu ce înseamnă zayde în idiș.

   - A avut o viață bună, Bri.

   - Dar mult prea scurtă, zice Brian. Nu o să mai călătorească niciodată cu trenul prin toată Canada, așa cum își dorea. Și nici să mă vadă la ceremonia de absolvire a liceului. N-o să aibă parte de petrecerea de pensionare, unde colegii lui să țină discursuri haioase și să-i dea în dar un...

   Își șterge ochii cu mâneca de la geacă.

   - Un ceas din aur.

   Doug își strânge nepotul de umeri.

   Brian continuă să vorbească, strând cu ochii țintă la mâinile încleștate pe genunchi.

   - Vreau să cred în Dumnezeu, unchiule, și, într-un fel, chiar cred. Dar nu pricep de ce trebuie să se întâmple asta? De ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple așa ceva. Și tu îmi zici că-i un mister? Ești mare filosof și asta-i tot ce poți să-mi spui?

   Da, deoarece moartea desființează filosofia, îi răspunde Doug în gândt.

   - Știi cum se zice, Brian - moartea îi ia pe cei mai buni dintre noi și tot moartea ne ia și pe toți ceilalți.

   Brian încearcă să zâmbească, dar nu reușește.

   - Dacă vrei să mă consolezi, să știi că trebuie să te străduiești mai tare.

   Doug nu pare să-l audă. Se uită la cumnatul lui, care i-a fost - așa simte el - un adevărat frate. Care i-a oferit surorii lui o viață bună. Care l-a ajutat la începutul carierei. Și toate lucrurile astea nici măcar nu sunt cele mai importante. Au petrecut împreună vremuri foarte frumoase. Nu destule, dar se pare că trebuie să se mulțumească cu atât.

   - Creierul omenesc este mărginit, este ca un fel de burete din țesuturi într-o cutie din oase. Însă mintea din interiorul creierului este infinită. Capacitatea ei de stocare este colosală, imaginația ei depășește puterea noastră de înțelegere. Eu cred că, atunci când moarte un bărbat sau o femeie, o întreagă lume este distrusă - lumea pe care persoana respectivă o cunoștea și în care credea. Gândește-te la asta, copile, pe pământ sunt miliarde de oameni și fiecare are câte o lume zămislită în interiorul lui. O lume zămislită în propria minte.

   - Iar acum moare și lumea tatălui meu.

   - Dar nu și lumile noastre, spune Doug și își mai strânge o dată nepotul de umăr. Lumile noastre vor continua să existe un timp. La fel și lumea mamei tale. Trebuie să fim puternici de dragul ei, Brian. Cât de puternici putem să fim într-o asemenea situație.

   Tac amândoi și îl privesc pe muribundul de pe patul de spital și ascultă bipurile regulate ale monitorului și respirația tot mai rară a lui Chuck Krantz. La un moment dat respirația i se oprește. Pieptul nu i se mai ridică. Brian se crispează. Apoi pieptul lui Chuck se ridică din nou și se aude iarăși o hârâială agonizantă.

   - Dă-i mesaj mamei, spune Brian. Acum!

   Doug e deja cu telefonul în mână.

   - Chiar asta fac acum.

   Și scrie:

   „Ar fi bine să vii, surioară. E și Brian aici. Cred că Chuck nu mai are mult.”

3

      Marty și Felicia au ieșit pe peluza din spate. S-au așezat în șezlongurile pe care le-au adus din curtea interioară.

   Nu mai era curent în nicio zonă a orașului și stelele străluceau intens. Marty nu le mai văzuse să lumineze atât de puternic din copilăria lui petrecută în Nebraska. Pe vremea aceea avea un telescop mic și studia universul de la fereastra mansardei.

   - Uite, acolo e constelația Aquila, a spus el. Adică Vulturul. Mai încolo e Cygnus, adică Lebăda. O vezi?

   - Da. Și uite acolo Steaua Pola..

   S-a întrerupt brusc.

   - Marty? Ai văzut...

   - Da, a răspuns el. Tocmai ce s-a stins. Și acum s-a stins și Marte. Rămâi cu bine, planetă roșie!

   - Mi-i frică, Marty.

   Oare și Gus Wilfong se uita acum le cerul nopții? Dar Andrea, femeia care fusese în patrula cartierului cu Felicia? Dar Samuel Yarbrough, antreprenorul de pompe funebre? Fata cu șortul roșu? 

   Marty a luat-o de mână.

   - Și mie îmi este.

4

      Ținându-se de mâini, Ginny, Brian și Doug stau lângă patul lui Chuck Krantz.

   Stau acolo și așteaptă cât timp Chuck - soț, tată, contabil, dansator, pasionat de seriale polițiste - își dă ultima suflare.

   - Treizeci și nouă de ani, șoptește Doug. Treizeci și nouă de ani minunați. Îți mulțumim, Chuck.

5

      Marty și Felicia se uitau la cer, urmărind cum se sting stelele. La început câte una, apoi câte două, după aceea cu zecile, pe urmă cu sutele.

   Pe când Calea Lactee dispărea încetul cu încetul, Marty s-a întorc către fosta lui soție.

   - Te iu...

   Beznă.

ACTUL II: CÂNTĂREȚII AMBULANȚI

      Cu ajutorul prietenului său, Mac, care are o camionetă veche, Jared Franck își instalează tobele în locul lui preferat de pe Bylston Street, între farmacia Walgreens și Apple Store. Are sentimentul că astăzi îi va merge bine.

   Este joi după-amiaza, vremea e al naibii de frumoasă și străzile sunt ticsite de oameni care abia așteaptă weekendul, așteptare care-i mereu mai bună decât weekendul propriu-zis.

   - În regulă? îl întreabă Mac.

   - Da. Mulțam, prietene.

   - Ăia 10% sunt toate mulțumirile de care am nevoie, frate.

   Mac pleacă, poate către magazinul de benzi desenate, poate cătr librăria Barnes & Noble, după care se va duce în parc, să citească tot ce și-a cumpărat. Pe Mac îl pasionează lectura.

   Jared îl va suna înainte de plecare. Atunci Mac va veni cu camioneta.

   Jared pune pe jos un joben turtit pe care l-a cumpărat cu 75 de cenți dintr-un second-hand din Cambridge. După care așază în fața lui o bucată mare de carton pe care scrie:

   ACEASTA ESTE O PĂLĂRIE MAGICĂ! DONAȚI ȘI VI SE VA DUBLA CONTRIBUȚIA!

   Pune în joben și câteva bancnote de câte 1 dolar ca să-i impulsioneze pe trecători.

   Deși este început de octombrie, vremea este caldă, permițându-i să se îmbrace așa cum își dorește pentru spectacolul pe de Boylston - un tricou fără mâneci, pe care scrie TOBELE LUI FRANK, pantaloni scurți de culoare kaki, bascheți jerpeliți, dar fără șosete. Însă, chiar și în zilele răcoroase, are obiceiul să-și dea jos haina de pe el - presupunând că poartă una - că tare îl mai înfierbântă ritmul, frățică.

   Jared își desface scăunelul pliant și bate puțin din tobe ca să le audă cum sună. Se uită la el câțiva oameni, dar cei mai mulți trec mai departe, absorbiți de discuția cu prietenii, de planurile pentru cină, de stabilirea celui mai bun loc unde să bea un păhărel și de cât de repede s-a dus ziua de azi la groapa secretă de gunoi unde se duc zilele toate.

   Dar mai e mult până la 8, oră la care o mașină de poliție va apărea încet de după colț și un polițist îi va striga pe geam că e momentul să-și strângă catrafusele și să se care de acolo. Atunci îl va suna pe Mac. Dar deocamdată trebuie să facă bani.

   Își instalează cinele și talgerele, apoi adaugă și talanga, pentru că ziua este prea frumoasă ca să nu bată la talangă.

   Jared și Mac lucrează cu jumătate de normă la magazinul de discuri de pe Newbury Street, dar zilele bune pentru Jared sunt acelea în care poate cânta pe stradă. Iar bătutul de tobe într-o zi senină este cu siguranță mult mai plăcut decât atmosfera încărcată de parfum de paciuli din prăvălia cu discuri și decât conversațiile lungi și plictisitoare cu așa-zișii cunoscători ai muzicii, care vor discuri ale lui Dave Van Ronk, dar doar de la casa Falokways, ori melodii rare ale trupei Grateful Dead, dar numai pe discuri de vinil. Lui Jared îi vine remei să-i întrebe unde erau când a dat faliment lanțul de magazine Tower Records.

   Intrase la conservatorul Juilliard - instituție de învățământ pe care el o numește „Facultatea de teorie muzicală”.

   Doar 3 semestre a rezistat acolo înainte să ajungă la concluzia că nu era pentru el așa ceva. Profesorii te puneau să te gândești bine la ce faci, ori, din punctul lui de vedere, ritmul îți este prieten, iar gândirea, dușman.

   Începe să se înflăcăreze - o ia mai ușor la început, mai andante, fără talangă, fără timpan, fără să lovească cu bețele doar în margine, fără să-i pese că în Pălăria Magică nu sunt decât cei 2 dolari mototoliți puși de el și o monedă de 25 de cenți azvârlită acolo (cu dispreț) de un puști care se dădea cu placa. Are timp. Știe ce să facă.

    Janice Halliday și-a terminat programul de 7 ore la papetăria „Paper and Page” unde lucrează și acum se târâie spre casă pe Boylston Street, cu capul în pământ în poșeta în brațe. S-ar putea să ajungă până în Fenway înainte să se uite după o stație de metrou, pentru că în momentul ăsta nu-și dorește decât să meargă pe jos.

   Iubitul ei, cu care era împreună de 16 luni, i-a spus că vrea să se despartă de ea. I-a dat papucii, ca s-o zicem pe șleau. A dat-o dracului. Și a făcut-o în stil ultramodern, prin SMS.

   „Nu ne potrivim.”

   Și imediat: „Te voi iubi mereu”

   Și imediat: „Prieteni pe via ă, OK?”

   Chestia cu nepotriveala însemna probabil că el a cunsocut pe altvineva și își va petrece weekendul cu ea la cules de mere în New Hampshire și apoi într-un pat la o pensiune, unde se vor da hușa.

   N-o s-o vadă pe Janice - nici în seara asta și nici în vreo altă seară - în eleganta ei bluziță roz și fustița roșie, înfășurată în jurul taliei ca un sarong, decât dacă ea îi va trimite o poză la care să atașeze mesajul:

   „Asta ai pierdut, rahat ce ești”

   A luat-o complet pe nepregătite și asta a șocat-o de parcă i-ar fi trântit cineva ușa în nas tocmai când se pregătea să treacă pragul. Weekendul acesta, care de dimineață i s-a părut plin de promisiuni, seamănă acum cu gura unui canal întortocheat, prin care ea trebuie să se târască.

   Nu lucrează sâmbătă la P&P, dar poate să o sune pe Maybelline să vadă dacă se poate duce la magazin măcar câteva ore dimineața. Pentru că duminică papetăria este închisă. Dar mai bine să nu se gândească deocamdată la ziua de duminică.

   - Pe dracu` prieteni pe viață!

   Comentariul acesta îl adresează poșetei, pentru că stă cu capul în jos.

   Nu e îndrăgostită de el, nici măcar nu s-a amăgit vreodată că ar fi, dar tot consternată se simte. Era un tip drăguț (mă rog, așa i s-a părut ei), nostim și destul de bun la pat, cum se zice. Iar acum ea are 22 de ani, iubitul i-a dat papucii și e tare nasol.

   Probabil că va bea niște vin când va ajunge acasă. Și va plânge. Plânsul e bun. E terapeutic. Poate o să-și pună muzica preferată și o să danseze. O să danseze singură, cum spune cântecul lui Billy Idol.

   De la vreo două străzi distanță se aude răpăit de tobe.

   Charles Krantz - Chuck pentru prieteni - merge pe Boylston Street îmbrăcat în armura de contabil: costum gri, cămașă albă, cravată albastră. Poartă pantofi negri cumpărați de la magazinul Samuel Windson - nu au fost scumpi, dar sunt rezistenți.

   Își leagănă servieta în mână. Nu e atent la grupurile de oameni care trec sporovăind pe lângă el, bucuroși că se mai încheie o săptămână de muncă. El a venit la Boston ca să participe la o conferință de o săptămână, despre Sistemul Bancar în Secolul al XXI-lea. A fost trimis aici de banca lui, Midwest Trust, care suporta toate cheltuielile.

   Conferința se desfășoară la un hotel perfect pentru contabili: curat și destul de ieftin.

   Lui Chuck i-au plăcut vorbitorii și mesele rotunde (a luat parte al una și are încă una programată pentru mâine, înainte de amiază, când se vor încheia lucrările), dar nu și-a dorit să-și petreacă orele libere în compania celor aproximativ 70 de contabili. Sigur, vorbește pe limba lor, dar îi place să creadă că știe și alte limbi. Mai bine zis, știa înainte, pentru că acum și-a pierdut o parte din vocabular.

   În după-amiaza aceasta, pantofii lui practici și comozi îl duc la o plimbare. Activitate deloc palpitantă, dar destul de plăcută. Acum a ajuns să se mulțumească cu „destul de plăcut”.

   Viața îi este mai limitată decât și-ar fi imaginat el că va fi, dar s-a împăcat cu situația. Înțelege că limitarea este în firea lucrurilor. Vine o vreme când îți dai seama că nu vei ajunge niciodată președinte al Statelor Unite și te resemnezi să fii doar președinte al camerei de comerț locale.

   Exista și o parte bună. Are o soție căreia îi este profund fidel și un fiu inteligent care tocmai a intrat la liceu. De asemenea, mai are doar 9 luni de trăit, dar nu o știe încă. Germenii sfârșitului său - când viața îi va ajunge la punctul terminus - sunt sădiți adânc, acolo unde nu poate ajunge bisturiul niciunui chirurg și, de curând, au început să se trezească la viață. Iar în scurt timp vor face fructe negre.

   Oamenilor care trec pe lângă el - studente cu fuste colorate, studenți cu șepci de baseball întoarse cu cozorocul la spate, americani de origine asiatică din Chinatown, în ținute impecabile, cucoane respectabile cu sacoșe în mâini, un veteran al Războiului din Vietnam care întinde către el o cană uriașă din ceramică, pe care este pictat steagul american și este scrisă deviza ACESTE CULORI NU SE ȘTERG - Chuck Krantz li se poate părea însăși personificarea Americii albe, sănătos și rezervat, cu gândul doar la muncă. Iar el chiar așa este, sigur că da.

   Se gândește la sora cea mică. Rachel o chema, sau Regina? Reba? Renee? Nu mai ține minte, dar știe că era sora mai mică a chitaristului principal din trupă.

   În anul al treilea de liceu, cu mult înainte să se transforme în furnicuța sârguincioasă din mușuroiul care se cheamă Midwest Trust, Chuck era solistul unei trupe care se chema Retro. Se botezaseră astfel pentru că interpretau o mulțime de cântece din anii `60 și `70, mai ales cele aparținând formațiilor britanice - The Rolling Stones și The Searchers și The Clash - pentru că mare parte dintre melodiile acelea erau destul de simple. Nici nu se atingeau de Beatles, ale căror cântece erau pline de acorduri ciudate de parcă aveau mai multe coarde la chitare.

   Chuck a ajuns solist din două motive: nu știa să cânte la niciun instrument, dar avea ceva voce, plus că bunicul lui avea un SUV vechi pe care i-l împrumuta ca să-și ducă colegii la concerte, cu condiția ca acestea să nu fie prea departe.

   Trebuie spus că trupa Retro nu a cântat deloc bine de la bun început și a ajuns să fie doar mediocră atunci când membrii ei s-au despărțit, la finalul celui de-al treilea an de liceu. Însă, așa cum a zis odată tatăl băiatului de la chitara ritmică, „a făcut saltul cuantic spre o interpretare mai acceptabilă”.

   Vocea de tenor a lui Chuck era destul de plăcută, dar nu ieșită din comun; iar el nu se temea nici să zbiere și nici să cânte în falset atunci când era cazul. Însă cel mai mult lui îi plăceau părțile instrumentale, când el putea să danseze și să se miște în voia pe scenă, imitându-l pe Jagger, uneori legănând între picioare stativul de la microfon într-o manieră care lui i se părea foarte provocatoare. Putea să facă și moonwalk-ul lui Michael Jackson, care-i aducea întotdeauna ropote de aplauze.

   Trupa Retro era una de amatori, care uneori repeta într-un garaj și alteori în subsolul casei chitaristului. În aceste dăți, sora mai mică a chitaristului (Ruth? Reagan?), îmbrăcată cu bermude, cobora țopăind pe scară. Se posta între cele două amplificatoare Fender, dădea exagerat de tare din șolduri și din fund, își băga degetele în urechi și scotea limba.

   Odată, într-o pauză, s-a furișat lângă Chuck și i-a șoptit:

   - Îți zic ceva, dar să rămână între noi. Cânți la fel cum se regulează moșii.

   Charles Krantz, viitor contabil de succes, i-a răspuns tot în șoaptă:

   - De parcă tu ai ști ce-i aia, fund de maimuță.

   Sora mai mică s-a făcut că nu-l aude.

   - Dar mie-mi place să mă uit la tine când dansezi. Te miști ca un alb, dar și așa...

   Și surorii mai mici, la fel de albă ca el, îi plăcea să danseze. Câteodată, după repetițiile lor, punea una din casetele înregistrate de ea și dansau împreună, pe când ceilalți băieți îi huiduiau și făceau remarci stupide. Și amândoi se mișcau ca Michael Jackson și râdeau ca descreierații.

   Chuck tocmai își amintește cum a învățat-o pe sora cea mică (Ramona?) să danseze moonwalk când aude tobele. Cineva, undeva, bate ritmul rock în care ar fi putut să cânte trupa Retro în vremurile cu „Hang On Sloppy” și „Brand New Cadillac”.

   La început își spune că bubuielile sunt doar în capul lui, că poate anunță una dintre migrenele care l-au supărat în ultima vreme. Însă chiar atunci mulțimea de pieptoni de pe trotuar se mai împrăștie suficient cât să zărească un băiat în tricou fără mâneci, care stă pe un taburet și bate la tobe în ritmul ăla fermecător de demult.

   Și Chuck își spune: „Unde-i surioara când trebuie să dansezi cu ea?”

   Jared s-a pus pe treabă deja de 10 minute și deocamdată n-a căpătat nimic în afară de sfertul ăla de dolar aruncat în scârbă în Pălăria Magică de puștiul cu skateboard-ul. Nu înțelege nimic.

   Într-o după-amiază de joi atât de frumoasă și cu weekendul pândind de după colț, ar fi trebuit să aibă deja 5 dolari în jobenul ăla. Nu moare de foame, sigur că nu, dar omul nu are nevoie de bani doar pentru mâncare și chirie. Omul - bărbatul - are o reputație de păstrat, iar pentru el o mare parte din reputația asta o reprezintă bătutul la tobe aici, pe Boylston. Aici este scena lui. Aici își ține spectacolul. După banii ajunși în pălărie poate estima cât de mult a fost apreciată interpretarea lui.

   Răsucește bețele între degete, se așază mai bine și cântă pasajul introductiv din „My Sharona”. Dar nu-i iese bine. Nu sună natural.

   Vede un tip la patru ace, cu aspect de om de afaceri, care se apropie de el. Are tipul ăsta ceva - dar ce oare? - care-l face pe Jared să simtă că trebuie să-i anunțe apariția. Începe să lovească în tobe în ritm de reggae, apoi trece la ceva mai stilat, un fel de combinație de R&B cu rock, un fel de împrechere între „I Heard It Trough the Grapewine” și „Susie Q”.

   Abia acum pricepe Jared de ce a vrut azi să-și ia și talanga.

   Începe să o lovească în contratimp și ce cântă el acum se transformă treptat în ceva asemănător cu înregistrarea veche a cântecului „Tequila” al trupei The Champs.

   Jared nu are habar că domnul Afacerist a devenit punctul central al ritmului, dar nici că-i pasă. Și-l imaginează pe domnul Afacerist în vacanță undeva unde capeți și o umbreluță roz în paharul cu băutură. Poate s-a dus acolo cu soția, sau poate și-a luat cu el asistenta personală - o tânără cu părul blond-cenușiu, îmbrăcată doar cu un bikini turcoaz.

   Jared crede că domnul Afacerist se va duce mai departe pe drumul lui, către hotelul domnului Afacerist, iar șansele ca el să pună ceva în Pălăria Magică sunt aproape zero. După ce va dispărea, Jared va trece la alte ritmuri, va lăsa talanga să se odihnească puțin; însă deocamdată ritmul acesta este cel mai potrivit.

   Însă domnul Afacerist nu trece mai departe. Se oprește. Zâmbește.

   Fără să se întrerupă, Jared îi zâmbește și el și face un semn din cap spre jobenul de pe asfalt. Dar domnul Afacerist nu pare să-l vadă și nu pune nimic în pălărie. În schimb, își proptește servieta între pantofii eleganți de Afacerist și începe să miște din șolduri în ritmul muzicii. Doar din șolduri se mișcă, restul trupului rămâne încremenit. Pe chip nu i se citește nimic. Pare că privește fix într-un punct de deasupra capului lui Jared.

   - Ține-o tot așa, omule, spune un tânăr și aruncă niște monede în pălărie.

   Remarca lui a fost adresată dansatorului Afacerist, nu bateristului, dar nu are nicio importanță.

   Jared începe să atingă tandru și cinelele, parcă ar vrea să le tachineze, parcă ar vrea să le mângâie. Iar cu mâna cealaltă lovește talanga în contratimp, în vreme ce apară pe pedală ca să păstreze ritmul.

   Tipul în costum gri seamănă cu un bancher, dar mișcarea aia unduioasă din șolduri spune altă poveste. Acum ridică o mână și începe să țină tactul cu degetul arătător. Pe spatele mâinii are o cicatrice mică, în formă de semilună.

   Chuck aude că ritmul se schimbă și devine un pic mai exotic și, preț de o clipă, aproape că-și revine și dă să plece. Dar imediat își spune: „La naiba, nu scrie nicăieri că n-ai voie să dansezi pe trotuar”.

   Se îndepărtează de servietă ca să nu se împiedice cumva de ea, apoi își proptește mâinile în șolduri și face o piruetă. Așa obișnuia să se miște pe vremuri, când trupa lui cânta „Satisfaction” sau „Walking the Dog”. Un trecător râde, altul aplaudă, iar el se învârtește acum în sens invers și poalele sacoului flutură. Își amintește cum dansa cu sora cea mică. Sora cea mică era o mucoasă cu gura spurcată, dar se mișca incredibil de bine.

   Chuck nu s-a mișcat așa - n-a mai făcut mișcările astea mistice, care-i aduc atât de multă satisfacție - de ani buni, dar fiecare gest i se pare perfect. Ridică un picior și se rotește pe călcâiul celălalt. După care își prinde mâinile la spate ca un elev care recită o poezie la o serbare și face moonwalk-ul pe trotuar, în fața servietei.

   Surprins și încântat totodată, bateristul îi strigă:

   - Uau, tăticule!

   Iuțește ritmul, renunță la clopot și se apucă să bată cu mâna stângă în toba cu sunet mai grav, continuând să apese pe pedală și să stârnească oftatul metalic al cinelelor.

   Se strânge lumea. Banii curg în Pălăria Magică: și bancnote și monede. Aici se întâmplă ceva.

   Doi tineri, cu berete asortate și tricouri de la Rainbow Coalition, stau în fața grupului de privitori. Unul dintre ei aruncă în pălărie o bancnotă - parcă de 5 dolari - și țipă:

   - Ține-o tot așa, omule!

   Chuck nu are nevoie de încurajări. L-a luat valul. Se descheie la nasturi, împinge în spate poalele sacoului, își înfige degetele mari în curea ca un pistolar și execută un semișpagat. Se ridică imediat în picioare, face câțiva pași de quickstep și încă o piruetă.

   Bateristul râde și dă din cap.

   - Ești cel mai tare, strigă el. Cel mai tare, tăticule!

   Se strânge tot mai multă lume, pălăria se umple.
   Lui Chuck îi bubuie inima în piept. Uite așa te alegi cu un infarct, dar lui nu-i pasă. Dacă l-ar vedea acum soția lui, ar face pe ea de frică, dar lui nu-i pasă. Fiului său i s-ar face rușine, dar fiul său nu-i aici. Își sprijină talba dreaptă pe gamba stângă și face încă o piruetă, iar când revine în poziția inițială vede o tânără drăguță lângă tipii cu berete. Tânăra se uită fascinată la el.

   Chuck întinde mâinile spre ea, îi zâmbește, pocnește din degete.

   - Haide! spune el. Haide, surioară, dansează cu mine!

   Jared nu crede că fata o să accepte - pare genul timid - dar o vede apropiindu-se încet de bărbatul în costum gri. Ce chestie! Poate Pălăria Magică e magică pe bune.

   - Dansați! îi îndeamnă unul dintre tinerii cu bască.

   Încep și ceilalți să strige și să bată din palme în ritmul impus de Jared:

   - Dansați, dansați, dansați!

   Pe chipul lui Janice apare un zâmbet care pare a spune „Ei, și? Ce am de pierdut?”. Își azvârle poșeta lângă servieta lui Chuck și îl ia de mâini.

   Jared renunță la ce cânta până atunci și începe să bată la tobe în stilul lui Charlie Watts, lovind în dreapta și în stânga de parcă ar trage cu mitraliera. Domnul Afacerist o învârtește pe fată, pune o mână pe talia ei subțire, o trage mai aproape de el și o conduce în pași de quickstep pe lângă tobe, până în colțul farmaciei. Janice se îndepărtează de el, îi face cu degetul un semn de dojană, apoi se întoarce și-l apucă pe Chuck de ambele mâini.

   De parcă ar fi repetat mișcările de sute de ori, el iar face un semișpagat, iar ea îi trece ca săgeata printre picioare - mișcare îndrăzneață, care-i dezvelește coapsele frumoase. Publicul geme când o vede proptindu-se într-o mână. Dar ea sare imediat în picioare. Și râde.

   - Gata! spune Chuck, bătându-se ușor în piept. Nu mai pot...

   Tânăra se repede la el și își pune mâinile pe umerii lui. Ei, iată că încă mai poate. O apucă de talie, o răsucește în jurul șoldurilor lui și o pune ușor pe trotuar. O prinde de mâna stângă și ea face o piruetă cu energia unei balerine în seara premierei. Probabil acum sunt cam 100 de spectatori, care se înghesuie pe trotuar și pe stradă. Toți aplaudă entuziasmați.

   Jared mai lovește o dată în tobe, mângâie o ultimă oară cinelele și ridică bețele în semn de triumf. Altă rundă de aplauze.

   Gâfâind, Chuck și Janice se uită unul la altul. Lui Chuck i s-au lipit de fruntea traspirată câteva șuvițe din părul care abia a început să încărunțească.

   - Ce facem? murmură Janice.

   - Habar n-am, spune Chuck, dar nici nu mai știu de când nu m-am mai simțit atât de bine.

   Pălăria Magică e plină, mai are puțin și dă pe dinafară.

   - Bis! strigă cineva.

   Încep toți să strige. Mulți și-au ridicat telefoanele deasupra capetelor, pregătindu-se să filmeze dansul următor; iar fata pare în stare să continue, dar ea e tânără. Chuck nu mai poate. Se uită la baterist și clatină din cap. Bateristul îi face semn că îl înțelege.

   Chuck se întreabă câți au reușit să filmeze primul dans și ce ar spune soția lui dacă l-ar vedea? Sau fiul lui? Și dacă o să fie postat pe internet? Puțin probabil, dar, dacă așa va fi, dacă îl vor vedea șefii de la banca lui, atunci ce vor crede când îl vor vedea pe angajatul trimis la conferință în Boston dând din fund pe Boylston Street cu o tânără care i-ar putea fi fiică? Sau sora mai mică a altcuiva? Ce naiba a avut în cap?

   - Gata, oameni buni! strigă bateristul. Trebuie să ne oprim când suntem pe culmile succesului.

   - Și eu trebuie să ajung acasă, zice tânăra.

   - Mai stai puțin, îi spune bateristul. Te rog.

   Douăzeci de minute mai târziu, stau toți trei pe o bancă de pe malul iazului cu rațe din parcul central al orașului.

   Jared l-a sunat pe Mac. Chuck și Janice l-au ajutat să-și strângă tobele și să le pună în spatele camionetei. Când pleacă de acolo - Chuck și Janice pe bancheta din spate, cu picioarele printre teancuri de cărți cu benzi desenate - Mac spune că nu vor găsi niciun loc de parcare în apropierea parcului.

   - Ba azi vom găsi, zice Jared. Azi e o zi magică.

   Și găsesc, chiar vizavi de hotelul Four Seasons.

   Jared numără banii. Oricât i se pare de ciudat, cineva a pus acolo o bancnotă de 50 - poate unul dintre tipii cu beretă a confundat-o cu una de 5. A făcut peste 400 de dolari. N-a mai avut niciodată o zi atât de bună. Nici nu se aștepta să aibă vreodată. Pună la o parte cei 10% ai lui Mac (acum Mac stă pe malul iazului și aruncă la rațe bucățele de biscuiți cu unt de arahide din punga pe care o avea în buzunar), după care se apucă să împartă restul.

   - Vai, nu! exclamă Janice când înțelege ce vrea el să facă. Sunt banii tăi.

   Jared clatină din cap.

   - Ba nu, îi împărțim frățește. De unul singur n-aș fi făcut nici jumătate chiar dacă aș fi bătut la tobe până la miezul nopții.

   Nu că l-ar fi lăsat polițiștii să facă așa ceva.

   - În zilele cele mai bune câștig doar 30 de dolari.

   Pe Chuck îl încearcă una dintre durerile alea de cap care o să îl tortureze pe la 9 seara, dar tot poate să mai zâmbească în fața corectitudinii de care dă dovadă tânărul.

   - Bine. Mie nu-mi trebuie, dar i-am câștigat pe merit.

   Întinde mâna și o bate ușor pe obraz, la fel cum făcea și cu sora mai mică și cu gura mare a chitaristului.

   - La fel și tu, domnișoară.

   - Unde ai învățat să dansezi așa? îl întreabă Jared.

   - Păi, pe vremea când am fost eu la gimnaziu, aveam o activitate extrașcolară care se chema „Ne-nvârtim și ne rotim”, dar, de fapt, bunica m-a învățat cele mai tari mișcări.

   - Și tu? o întreabă pe Janice.

   - Cam tot așa, spune ea, îmbujorându-se. La serile de dans din liceu. Tu unde ai învățat să bați la tobe?

   - Am învățat singur. La fel ca tine, îi zice el lui Chuck. Ai fost super când ai dansat solo, omule, dar domnișorica asta a adăugat un plus de pasiune. Știi că am putea trăi din chestia asta? Chiar cred că am ajunge celebri și bogați.

   O fracțiune de secundă - ei, cât de aiurea e gândul ăsta? - Chuck chiar reflectează la propunerea lui Jared și vede că și fata o face. Nu la modul serios, sigur că nu, dar așa cum îți imaginezi uneori că ai duce o altă viață.

   Apoi Chuck mai râde puțin și clatină din cap. Râde și tânăra, în vreme ce-și pune bine în poșetă partea ei din încasări.

   - Tu ai declanșat totul, îi spune Jared lui Chuck. Ce te-a făcut să te oprești în fața mea? Și ce te-a făcut să dansezi?

   Chuck se gândește bine, apoi ridică din umeri.
   Nu poate să spună că tocmai se gândea la trupa aia de toată jena de pe vremuri și nici că-i plăcea să danseze în timpul părților intrumentale. Dar oare a dansat el vreodată pe vremea aia cu atâta elan, s-a simțit el vreodată atât de descătușat în adolescența lui sprințară,lipsită de griji și de migrene?

   - A fost magic, spune Janice.

   Și chicotește. În veci nu s-ar fi așteptat să audă sunetele astea ieșind din ea tocmai astăzi. Hohote de plâns da, sigur că da. Dar nu chicoteli, nici vorbă.

   - Așa cum e și pălăria ta.

   Mac se întoarce.

   - Frate Jared, tre` s-o luăm din loc dacă nu vrei să-ți cheltuiești tot câștigul pe taxa de parcare.

   Jared se ridică.

   - Sunteți convinși că nu vreți să vă apucați de altă meserie? Am putea să cântăm și să dansăm în tot orașul ăsta, din Beacon Hill și până-n Roxburry. O să ajungem cunoscuți.

   - Mâine trebuie să iau parte la o conferință, spune Chuck. Și sâmbătă am avion spre casă. Acolo mă așteaptă soția și fiul.

   - Iar eu n-aș putea s-o fac de una singură, zâmbește Janice. Aș fi ca Ginger Rogers fără Fred Astaire.

   - Am priceput, zice Jared, întinzând brațele. Dar hai aici înainte să ne despărțim. Îmbrățișare de grup.

   Se iau toți în brațe.

   Chuck știe că Jared și Janice îi simt mirosul de transpirație - va trebui să-și ducă costumul la curățătorie înainte să-l poarte din nou și să ceară să-i fie spălat temeinic. În plus, le simte și el mirosul. Dar nu face nimic.

   - Cântăreți ambulanți pe viață! spune Jared.

   Chuck Krantz și Janice Halliday îi repetă cuvintele.

   - Pe viață! spune și Mac. Super! Acu`, Jere, hai să plecăm dracului de-aici înainte să înceapă să ne taxeze!

   Chuck îi spune lui Janice că se duce la Boston Hotel, de lângă Prudential Center, și că ar putea merge împreună dacă și ea se duce tot în direcția aceea.

   Și, da, Janice chiar într-acolo se ducea, deși planul fusese să meargă pe jos până la Fenway, gândindu-se cu tristețe la fostul iubit și bombănind tot felul de aiureli penibile către poșeta din brațe. Dar acum s-a răzgândit. Îi zice că va lua metroul de la stația de pe Arlington Street.

   O conduce prin parc până acolo. Când ajung în capul scării, tânăra se întoarce spre el și îi spune:

   - Îți mulțumesc pentru că ai dansat cu mine.

   El face o plecăciune:

   - A fost plăcerea mea.

   O urmărește cu privirea până dispare, apoi se întoarce spre Boylston.

   Merge încet pentru că îl doare spatele, îl dor picioarele și îi pulsează dureros tâmplele. Nu-și amintește să-l mai fi durut vreodată capul în halul ăsta până acum. Adică până în urmă cu câteva luni. Dacă durerile vor continua, probabil că va fi nevoit să se ducă la doctor. Și își cam imaginează care va fi diagnosticul.

   Dar se va întâmpla mai târziu. Dacă se va întâmpla.

   Când trece pe lângă locul unde au fost tobele lui Jared, îi revin înminte aceste două întrebări: de ce te-ai oprit să-l asculți și de ce ai început să dansezi? Nu știe. Și, în fond, răspunsurile i-ar aduce cumva mai multă bucurie?

ACTUL I: SUNT COMPLEX,

ÎN MINE COEXISTĂ O MULȚIME DE UNIVERSURI

1

      Chuck abia aștepta să aibă o surioară. Mama i-a promis că îl va lăsa să o țină în brațe dacă se va purta foarte grijuliu cu ea. Bineînțeles că își dorea să aibă și părinți, însă nu a avut parte de nimci din toate astea din cauza unei porțiuni cu gheață de pe pasajul de pe Autorstrada 95.

   Mult după aceea, în facultate, îi va spune unei prietene că existau tot felul de romane și filme și seriale în care părinții personajului principal mor într-un accident de mașină, dar că el n-a cunoscut pe nimeni care să fi pățit așa ceva în viața reală. În afară de el.

   Prietena s-a gândit la ce-i spusese, după care a dat verdictul:

   - Sunt sigură că se întâmplă tot timpul, deși se poate muri și în incendii, tornade, uragane, cutremure și chiar avalanșe dacă ești la schi. Iar astea sunt doar câteva dintre posibilități. Și ce te face pe tine să crezi că ai fi personajul principal în ceva, în afară de propria ta minte?

   Fata era poetă și avea oatitudine oarecum nihilistă. Relația lor a durat doar un semestru.

   Chuck nu se afla în mașină când aceasta s-a rostogolit de pe pasajul rutier, pentru că părinții lui plecaseră să ia cina în oraș, iar de el aveau grijă bunicii, cărora, la vremea respectivă, încă la mai zicea Zayde și Bubbie (a renunțat la numele în idiș la sfârșitul clasei a III-a, pentru că toți ceilalți copii câredau de el; și a început să folosească termenii obișnuiți de „bunic” și „bunică”).

   Albie și Sarah Krantz locuiau pe aceeași stradă, la doar 1 kilometru distanță de casa lui, așa că le-a fost destul de simplu să-l crească după accident, când a devenit orfan. Avea 7 ani.

   Vreme de 1 an - poate 1 an și jumătate - în casa aceea a domnit doar tristețea, o tristețe pură.

   Soții Krantz nu doar că-și pierduseră fiul și nora, ci își pierduseră și nepoata care mai avea 3 luni până să se nască. Îi aleseseră deja numele: Alyssa. Când Chuck a spus că i se pare că numele ăla seamănă cu susurul ploii, mama lui a râs și a plâns în același timp.

   Nu a uitat asta niciodată.

   Desigur că își cunoaștea și ceilalți bunici; mergea la ei în vizită în fiecare vară, dar nu era apropiat de ei, i se păreau niște străini.

   Chuck a fost primul care a început să-și scoată straiele metaforice de doliu, simțind nevoia să-și scoată și bunicii (bătrâni, sigur că da, dar nu matusalemici) din starea lor de jale. Și, când Chuck avea 10 ani, a venit un moment când l-au dus la Disney World. Au stat în camere învecinate la hotelul Swan Resort, dar țineau ușa dintre ele deschisă și Chuck și-a auzit bunica plângând o singură dată. În lini mari, s-a distrat și s-au simțit bine.

   O parte din starea aceea de bine i-a însoțit înapoi acasă.

   Uneori Chuck o auzea pe Bunica fredonând în bucătărie sau chiar cântând pe muzica difuzată la radio. Imediat după accident au început să mănânce mai multă mâncare comandată (iar Bunicul a băut o grămadă de bere Budweiser), dar în anul de după vizita la Disney World, Bunica a reînceput să gătească. Și făcea mâncare bună, care l-a ajutat pe băiețelul numai piele și os să pună ceva carne pe el.

   Bunicii îi plăcea să asculte muzică rock-and-roll în timp ce gătea și, cu toate că lui Chuck muzica asta i se părea mult prea modernă pentru o doamnă în vârstă, era limpede că Bunica se dădea în vânt după ea. 

   Dacă se întâmpla să intre în bucătărie după un fursec, sau sperând poate să capete o felioară de ruladă cu zahăr brun, era foarte posibil ca Bunica să întindă mâinile spre el și să înceapă să pocnească din degete și să-i spună:

   - Hai, Henry, dansează cu mine!

   Pe el îl chema Chuck, nu Henry, dar de cele mai multe ori accepta să se bâțâie și el. Ea l-a învățat pașii de jitterbug și câteva mișcări de swing. I-a spus că sunt mai multe, dar că îi scârțâie prea tare spatele ca să aibă curaj să le facă.

   - Dar pot să ți le arăt, i-a spus ea.

   Și, într-o sâmbătă, a venit acasa cu un teanc de casete de la magazinul Blockbuster. „Swing Time” cu Ginger Rogers și Fred Astaire, „Poveste din cartierul de vest” și filmul preferat al lui Chuck - „Cântând în ploaie”, în care Gene Kelly dansa cu un felinar de pe stradă.

   - Ai putea să înveți și tu mișcările astea, i-a spus Bunica. Ai talent, copile!

   Odată, pe când se odihneau și beau ceai cu gheață după ce tocmai se zbătuseră din greu să danseze așa cum trebuie pe „Higher and Higher” al lui Jackie Wilson, a întrebat-o cum fusese în liceu.

   - Am fost o kusit (zăpăcită în ebraică). Dar nu cumva să-i zici lui zayde că ți-am spus. Știi ce principii demodate are.

   Chuck nu i-a zis niciodată.

   Și nici nu s-a urcat vreodată în turn.

   Atunci nu s-a urcat.

   Normal că a pus întrebări despre el, de multe ori a pus. Ce era acolo, ce se vedea de la fereasta de sus, de ce era încuiată camera.

   Bunica i-a spus că podeaua era șubredă și că ar fi putut să cadă prin ea. Bunicul i-a spus același lucru - că acolo sus nu era nimic din cauza podelei putrezite și că de la geamuri nu puteai să vezi decât un centru comercial, mare scofală. Și a ținut-o tot așa până cu puțin timp înainte ca Chuck să împlinească 11 ani.

   Atunci i-a spus o parte din adevăr.

2

   Toată lumea știe că băutura nu-ți este de ajutor când vrei să ții un secret, iar după moartea fiului său, a nurorii sale și a nepoatei nenăscute (Alyssa, nume care sună ca susurul ploii), Albie Krantz obișnuia să bea foarte mult. Își permitea s-o facă, pentru că era la pensie, avea bani suficienți și era deprimat.

   După excursia la Disney World a redus băutura la un singur pahar cu vin în timpul cinei sau o bere când se uita la un meci de baseball la televizor. În cele mai multe zile.

   Din când în când - la început în fiecare lună, mai târziu la fiecare două lună - bunicul lui Chuck se făcea mangă. Dar întotdeauna acasă la el și fără să facă vreodată scandal. A doua zi se mișca mai încet, mânca puțin spre deloc și până după-amiaza își revenea complet.

   Într-o seară, pe când Albie se uita cum echipa Rex Sox era făcută praf de Yankees și ajunsese la a opta sau a noua sticlă de bere, Chuck l-a întrebat din nou despre turn.

   - Precis că de-acolo se vede până dincolo de mallul ăla mare, a spus Chuck.

   Bunicul s-a gândit puțin, apoi a oprit din telecomandă sonorul televizorului, unde tocmai se dădea o reclamă la camionetele Ford (Bunicul zicea că Ford înseamnă Firește O Repari Des).

   - Dacă te-ai urca acolo ai putea să vezi mai multe decât ai vrea, a spus el. Din cauza asta e încuiată, puișor.

  Atunci pe Chuck l-a trecut un fior vag, însă nu prea dezagreabil și imediat s-a gândit la Scooby-Doo și prietenii lui care urmăreau fantome cu Mașina Misterelor. Voia să-l întrebe pe Bunicul ce înseamnă asta, dar adultul din el - firește, la 10 ani era vorba doar despre o fantasmă a adultului din viitor - i-a cerut să tacă din gură. Să tacă și să aștepte.

   - Știi în ce stil e construită casa asta, Chucky?

   - Victorian, a răspuns Chuck.

   - Corect. E Victorian pur, nu o imitație de doi bani. A fost construită în 1885, de atunci a fost restaurată de vreo 6 ori, însă turnul a fost acolo de la bun început. Bubbie a ta și cu mine am cumpărat-o atunci când afacerea cu pantofi a început să aibă succes și am plătit pe ea o sumă ridicol de mică. Stăm aici din 1971 și, în toți anii ăștia, nu cred că m-am urcat în turnul ăla blestemat nici măcar de 6 ori.

   - Pentru că-i podeaua putrezită? a întrebat Chuck, sperând să fi imprimat tonului său o candoare drăgălașă.

   - Pentru că-i plină cu stafii, a spus Bunicul.

   Iar pe Chuck l-au trecut fiorii, însă nu atât de plăcuți ca mai devreme. Cu toate că era foarte posibil ca Bunicul să glumească. Pentru că acum mai glumea din când în când. A dat berea peste cap. A râgâit. Avea ochii injectați.

   - Spiritul Crăciunului Viitor. Mai ții minte personajul ăsta?

   Chuck îl ținea minte. Se uitau la „Colind de Crăciun” în fiecare an în Ajun, cu toate că nu „țineau” sărbătoarea în alte privințe, însă asta nu însemna că știa despre ce vorbea Bunicul.

   - Povestea cu băiatul soților Jeffrey s-a întâmplat la puțin timp după aceea, a spus Bunicul.

   Stătea cu ochii la televizor, dar Chuck nu credea că mai vede ceva.

   - Iar ce s-a întâmplat cu Henry Peterson... asta a durat mai mult. Și a fost după 4 sau poate 5 ani. Deja aproape uitasem ce am văzut acolo sus.

   Și a ridicat degetul mare spre tavan.

   - Mi-am promis să nu mai urc niciodată acolo și îmi pare rău că nu m-am ținut de cuvânt. Am făcut-o din cauza lui Sarah - bubbie a ta - și a pâinii. Așteptarea, Chucky, asta-i partea cea mai grea. O să înțelegi când o să fii mai...

   S-a auzit ușa de la bucătărie. Venise Bunica de la doamna Stanley, venica de vizavi.

   Bunica îi dusese niște supă de pui pentru că doamna Stanley nu se simțea bine. Cel puțin așa zicea Bunica, dar, cu toate că nu împlinise încă 11 ani, Chuck cam bănuia că altul era motivul. Doamna Stanley era la curent cu toate bârfele din cartier și era întotdeauna dispusă să le împărtășească cuiva.

   Bunica îi raporta apoi Bunicului toate noutățile, după ce-l dădea pe Chuck afară din cameră. Însă, chiar dacă nu mai era cu ei în cameră, nu însemna că nu putea să audă ce vorbesc.

   - Cine a fost Henry Peterson, Bunicule? l-a întrebat Chuck.

   Dar și Bunicul își auzise soția intrând în casă. Și-a îndreptat spatele și a pus jos cutia de bere.

   - Ia uită-te la faza asta! a exclamat el, încercând să pară cât de cât mai treaz (nu că ar fi reușit s-o păcălească pe Bunica). Ai noștri de la Sox au acoperit toate bazele!

3

   În prima jumătate a reprizei a opta, Bunica l-a trimit pe Bunicul la magazinul din capătul străzii ca să cumpere lapte pentru micul dejun de a doua zi.

   - Să nu care cumva să-ți treacă prin cap să iei mașina. O să te trezești dacă mergi pe jos.

   Bunicul nu a protestat. În general nu prea protesta când îi ordona ceva Bunica, iar când se întâmpla s-o facă, consecințele nu erau deloc fericite.

   După ce a plecat, Bunica - bubbie - s-a așezat pe canapea alături de Chuck și l-a cuprins de după umeri. Băiatul și-a culcat capul pe umărul ei moale.

   - Ți-a povestit toate aiurelile alea despre stafii? Despre stafiile din turn?

   - Păi, da.

   N-avea niciun sens să mintă. Bunica era mai ceva decât un detector de minciuni de la poliție.

   - Pe bune că există? Tu le-ai văzut?

   Bunica a pufnit.

   - Tu ce crezi, hantel (prostuț în idiș)?

   Abia mai târziu își va da seama Chuck că acesta nu putea fi considerat un răspuns sincer.

   - În locul tău, eu nu l-aș prea lua în seamă pe zayde. E un om tare bun, dar bea prea mult câteodată. Și atunci îl apucă iar ideile lui fixe. Sunt convinsă că pricepi despre ce vorbesc.

   Chuck pricepea. Ideile fixe ale Bunicului erau acestea: Nixon ar fi trebuit să facă pușcărie; faygelesh (homosexual în idiș) puneau stăpânire pe cultura americană și o pictau în roz; concursul Miss America (după care se înnebunea Bunica) era doar un spectacol pornografic care-ți făcea greață. Numai că, până în seara aceea, nu pomenise deloc despre stafiile din turn. Cel puțin, nu lui Chuck.

   - Bubbie, cine era băiatul soților Jeffery?

   Bunica a oftat.

   - A fost o întâmplare tare tristă, păsăroiul meu drag.

   Așa îmi spunea ea în glumă.

   - Locuia pe strada de alături și a fugit după minge în mijlocul străzii și l-a călcat cu mașina un tip beat. Asta a fost acum multă vreme. Dacă ți-a zis Bunicu` că a văzut accidentul înainte să se petreacă, află de la mine că umblă cu cioara vopsită. Sau face bancuri cu tine.

   Bunica știa când minte Chuck; în seara aceea, Chuck și-a dat seama că de la ea a moștenit acest talent. A înțeles că l-a mințit din felul în care și-a luat ochii de la el și s-a uitat la televizor, de parcă mare treabă avea ea cu baseballul, chiar dacă era vorba de finala campionatului.

   - Bea prea mult, a mai spus Bunica.

   Și a încheiat discuția.

   Poate că așa era. Probabil că așa era.

   Însă, după aceea, lui Chuck i s-a făcut frică de turnul cu ușa încuiată de la capătul unei scări scurte (6 trepte înguste), luminată de un singur bec chior atârnat de un cablu negru. Dar fascinația era sora geamănă a fricii, nu? Și, de mai multe ori după seara aceea, dacă bunicii erau plecați de acasă, își făcea curaj să urce treptele.

   Atingea ușor lacătul, tresărind dacă îl făcea să se miște prea tare și să zuruie (zgomot care ar fi deranjat stafiile închise înăuntru), după care cobora în fugă scara, uitându-se speriat peste umăr. Își iamgina că lacătul se spărgea și cădea pe jos. Și că ușa se deschidea scârțâind. Precis ar fi murit de frică dacă s-ar fi întâmplat așa ceva.

4

   În schimb, pivnița nu era deloc înspăimântătoare. Avea tuburi de neon care o luminau puternic.

   După ce și-a vândut magazinele de pantofi și s-a pensionat, Bunicul se ocupa cu tâmplăria - ăsta era hobby-ul lui - și petrecea mult timp acolo. Locul mirosea dulce, a rumeguș.

   Într-un colț, la distanță de rindele și de sculele de șlefuit și de fierăstraiele de care nu avea voie să se atingă, Chuck a descoperit o cutie că cărți vechi ale Bunicului - cărți cu Băieții Hardy. Erau cam depășite, dar încă destul de bune.
   Într-o zi, stătea în bucătărie și citea „Panoul sinistru” așteptând ca Bunica să scoată tava cu fursecuri din cuptor, când aceasta i-a smult cartea din mână.

   - Poți mai mult de-atât, i-a spus ea. E vremea să treci la nivelul următor, păsăroiule. Stai puțin!

   - Tocmai ajunsesem la o parte bună, a protestat Chuck.

   Ea a pufnit, cu un sunet pe care doar bunicile evreice știu să-l scoată așa cum trebuie.

   - Nu există părți bune, a zis ea și a plecat cu cartea lui.

   S-a întors repede și i-a adus „Asasinarea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie.

   - Ăsta e un roman polițist bun, i-a spus ea. Fără adolescenți zevzeci care fug de colo până colo în niște rable de mașini. Consideră că asta-i inițierea ta în scriitura de calitate.

   S-a gândit puțin și a adăugat:

   - Sigur, nu-i Saul Bellow, dar nu-i deloc un roman prost.

   Chuck a început să citească doar ca să-i facă plăcere Bunicii. Și cartea l-a captivat foarte curând. În al unsprezecelea an de viață a citit aproape 20 de romane scrise de Agatha Christie. A încercat și vreo două cu Miss Marple, dar mult mai mult îi plăcea Hercule Poirot, cu mustața lui stufoasă și expresia lui cu „micuțele celule cenușii” pe care o repeta tot timpul.

   Într-o zi din vacanța de vară, Chuck stătea în șezlogul din curte și citea „Crima din Orient Expres”. La un moment dat a ridicat ochii și s-a uitat la fereastra turnului. Și s-a întrebat oare cum ar investiga Monsieur Poirot misterul acesta.

   Data următoare când bunica a făcut brioșe cu afine, Chuck a întrebat-o dacă-i dacă voie să-i ducă câteva și doamnei Stanley.

   - Ce frumos din partea ta! a exclamat Bunica. Sigur, du-i și ei. Numai să ai grijă să te uiți în ambele direcții când traversezi.

   Mereu îi spunea asta când se ducea undeva. Dar acum, pentru că-și băgase în priză micuțele celule cenușii, Chuck s-a întrebat dacă nu cumva Bunica se gândea la băiatul familiei Jeffery.

   Bunica era durdulie (și tot se mai îngrășa), dar doamna Stanley era de două ori cât ea; o văduvă care șuiera ca un cauciuc spart când mergea și pe care nu-și amintea s-o fi văzut îmbrăcată și cu altceva în afară de capotul din mătase roz.

   Pe Chuck îl cam mustra conștiința că-i ducea brioșele alea care aveau s-o umfle și mai tare, dar avea nevoie de informații.

   Doamna Stanley i-a mulțumit pentru dulciuri și l-a poftit - așa cum Chuck fusese aproape sigur că se va întâmpla - să guste una împreună cu ea în bucătărie.

   - Dacă vrei, îți fac și un ceiuț!

   - Mulțumesc, i-a răspuns Chuck. Nu beau ceai, dar nu aș refuza un pahar cu lapte.

   După ce s-au așezat la măsuța din bucătăria scăldată în soarele de iunie, doamna Stanley l-a întrebat ce mai fac Albie și Sarah. Iar Chuck, știind foarte bine că orice ar spune el ar ieși din bucătărie și ar ajunge pe stradă încă dinainte să se însereze, i-a spus că fac bine. Dar, pentru că Poirot era de părere că trebuie să dai un pic de la tine ca să primești ceva în schimb, a adăugat că bunica strângea haine ca să le ducă la adăpostul pentru oamenii străzii administrat de biserica luterană.

   - Bunică-te e o sfântă, a spus doamna Stanley, evident dezamăgită că nu a aflat mai multe. Dar bunică-tu? S-a dus să vadă ce-i cheistia aia care i-a apărut pe spate?

   - Da, a răspuns Chuck și a sorbit din paharul cu lapte. Doctorul i-a scos-o și a analizat-o. Nu era din alea rele.

   - Slavă Domnului!

   - Da, a aprobat-o Chuck.

   Iar acum, după ce dăduse câteva informații, se simțea îndreptățit să primească și el ceva.

   - Stătea de vorbă cu bunica despre un tip. Henry Peterson. Cred că e mort.

   Se aștepta la o decepție; posibil ca vecina lor să nu fi auzit niciodată de Henry Peterson. Dar doamna Stanley a bulbucat atât de tare ochii la el, că lui Chuck i-a fost teamă să nu-i cadă din orbite, și s-a apucat de gât de parcă i se blocase o bucățică de brioșă înăuntru.

   - Vai, ce poveste tristă! Cât de îngrozitoare! A fost contabilul care-i ținea socotelile lui bunică-tu. Și lui și altor firme.

   Acum s-a aplecat spre el, oferindu-i priveliștea unui piept halucinant de mare. Și încă se ținea de gât.

   - S-a sinucis, i-a șoptit ea. S-a spânzurat!

   - Fura din banii firmelor? a întrebat Chuck.

   În romanele Agathei Christie erau multe furturi din astea. Și multe șantaje.

   - Ce?! Doamne ferește, nici vorbă!

   Vecina cea pieptoasă a strâns acum din buze, de parcă ar fi vrut să țină înăuntru niște cuvinte nepotrivite pentru urechile unui puști care mai avea mult până să-i dea tuleiele. În orice caz, chestia e că a triumfat slăbiciunea ei de a povesti orice (oricui).

   - Nevastă-sa a fugit cu un bărbat mai tânăr! Abia dacă împlinise vârsta legală ca să aibă drept de vot și ea trecuse bine de 40 de ani! Ei, ce părere ai de povestea asta?

   Pe moment, singura părere a lui Chuck a fost:

   - Uau!

   Și doamna Stanley a părut mulțumită.

   Când a ajuns acasă, și-a scos carnețelul și și-a notat: „BUN a văzut stafia puștiului Jeffery cu puțin timp înainte să moară. A văzut stafia lui H. Peterson la 4 sau 5 ANI după ce a murit.”

   Aici Chuck s-a oprit și a început să roadă capătul pixului. Era tulburat. Nu voia să scrie ce-i trecea prin minte, dar își dădea seama că trebuie s-o facă pentru că așa lucrează detectivii buni, nu?

   „Sarah și pâinea. OARE A VĂZUT ÎN TURN ȘI STAFIA BUNICII??”

   Răspunsul i se părea evident. Altminteri de ce să fi vorbit Bunicul despre cât de grea e așteptarea?

   Acum o să aștept și eu, și-a zis Chuck. Și o să sper că totul e doar o aiureală.

5

   În ultima zi din clasa a VI-a, domnișoara Richards - o tânără drăguță, mai nebunatică și neconvențională, care știa să-i disciplineze și care probabil că nu avea să reziste prea mult în sistemul de învățământ public - a încercat să citească în clasa lui Chuck câteva versuri din poemul lui Walt Whitman „Cântec despre mine”. N-a mers deloc bine. Copiii erau gălăgioși și n-aveau deloc chef de poezie. Nu voiau decât să scape cât mai repede de școală și să se bucure de lunile de vară care-i așteptau.

   La fel și Chuck - la nebunie îi plăcea să sufle în țeava de la pix și să-și bombardeze colegii cu cocoloașe de hârtie sau să-i facă gesturi obscene lui Mike Enderby atunci când domnișoara Richards se uita în carte. Însă unul din versurile alea i-a răsunat cu putere în minte și l-a făcut să se potolească instantaneu.

   Când s-a terminat ora și copiii au fost puși în libertate, el a mai zăbovit puțin. Domnișoara Richards stătea la catedră și își sufla din când în când șuvița de păr care-i cădea în ochi. L-a observat pe Chuck și a schițat un zâmbet epuizat.

   - Tare bine a mers, nu?

   Chuck știa ce este sarcasmul și știa să-l recunoască și atunci când era exprimat pe un ton blând și era adresat propriei persoane. Cum să nu știe, doar era evreu. Mă rog, pe jumătate evreu.

   - Ce vrea să spună prin „sunt complex, în mine coexistă o mulțime de universuri”?

   Zâmbetul domnișoarei Richards s-a mai înviorat puțin. Și-a sprijinit bărbia în pumnul micuț și l-a privit lung cu ochii ei cenuștii, foarte frumoși.

  - Tu ce crezi că vrea să spună?

   - Se referă la toți oamenii pe care îi cunoaște? s-a hazardat Chuck.

   - Da, l-a aprobat domnișoara Richards, dar poate mai vrea să spună și altceva. Vino mai aproape!

   Chuck s-a aplecat peste catedra pecare erau catalogul ei și cartea „Antologie de poezie americană”.

   Cu infinită blândețe, domnișoara Richards i-a cuprins tâmplele în palme. Mâinile ei erau reci. Iar senzația pe care a simțit-o a fost atât de minunată, încât a trebuit să-și reprime fiorul de încântare.

   - Ce am eu în mâini acum? Îi am doar pe oamenii pe care-i cunoști?

   - Nu, mai mult, a răspuns Chuck.

   Se gândea la mama și la tatăl lui și la suriora pe care n-a avut șansa să o țină în brațe.

   - Amintiri.

   - Da, a spus domnișoara Richards. Tot ce vezi. Tot ce știi. Lumea întreabă, Chuckie. Avioanele are zboară pe cer, capacele de canal de pe stradă. Cu fiecare an din viață, lumea aceea din capul tău va deveni tot mai mare și tot mai strălucitoare, tot mai complexă și mai plină de detalii. Înțelegi?

   - Cred că da.

   Se simțea copleșit de gândul că în cutiuța șubredă a capului său putea să încapă o lume întreagă.

   S-a gândit la băiatul familiei Jeffery, călcat de mașină pe stradă. S-a gândit la Henry Peterson, contabilul Bunicului, mort în ștreang (avusese coșmaruri după ce aflase asta). S-a gândit cum bezna a acoperit lumile celor doi. Așa cum se face întuneric într-o cameră când stingi lumina.

   Domnișoara Richards și-a retras mâinile. Părea îngrijorată.

   - Te simți bine, Chucky?

   - Da, a răspuns el.

   - Atunci, hai, pleacă și bucură-te de vacanță! Ești un copil bun. Mi-a plăcut să te am în clasă.

   S-a dus la ușă și apoi s-a întors cu fața la ea.

   - Domnișoară Richards, dumneavoastră credeți în stafii?

   Domnișoara a căzut pe gânduri.

   - Cred că amintirile sunt stafii. Dar, dacă mă întrebi despre fantome care bântuie pe coridoarele castelelor în ruină, atunci trebuie să spun că nu. Cred că astea există doar în cărți și în filme.

   Poate și în turnul casei bunicului meu, a adăugat Chuck în gând.

   - Să ai o vacanță frumoasă, Chucky!

6

   Și Chuck a avut o vacanță frumoasă. Dar numai până în august, când i-a murit bunica.

   S-a petrecut brusc, pe stradă, în public - puțin cam nedemn, s-ar putea spune, dar măcar a fost genul ăla de moarte despre care oamenii veniți la înmormântare pot să spună „Slavă Domnului că nu s-a chinuit”.

   Și din nou în casa de pe Pilchard Street s-a instaurat tristețea pură, numai că acum n-a mai fost nicio vizită la Disney World care să anunțe întremarea.

   Chuck a început din nou să-i spună Bubbie bunicii sale (în gând, cel puțin) și adormea plângând în multe nopți. Își îndesa nasul în pernă, ca să nu-l supere și mai tare pe bunicul.

   Bunicul purta banderola de doliu și slăbise și nu mai spunea glume și începuse să pară mai în vârstă decât cei 70 de ani pe care-i avea, dar Chuck mai avea impresia (sau i se părea că o are) că bunicul se simțea și oarecum ușurat. Iar el putea să înțeleagă asta, dacă așa era. Când trăiești zilnic cu spaima că cineva drag va fi luat de lângă tine, probabil că ai o senzație de eliberare atunci când se întâmplă cu adevărat și se termină toate fricile. Nu-i așa?

   După ce i-a murit bunica, Chuck nu a urcat treptele până la turn și nici nu a avut curaj să atingă lacătul, dar s-a dus la magazinul din capătul străzii doar cu o zi înainte să îînceapă clasa a VII-a la gimnaziul Acker Park.

   Și-a cumpărat de acolo un suc și un Kit-Kat, după care l-a întrebat pe casier unde se afla doamna aceea atunci când a făcut atacul cerebral și a murit. Casierul, un tinerel de vreo 20 de ani, cu foarte multe tatuaje și păr blond dat cu un kilogram de gel, a zâmbit strâmb la el.

   - Măi, puștiule, nu ți se pare cam sinistru ce mă-ntrebi? De la vârsta asta te-ai apucat să te documentezi pentru când ai să devii criminal în serie?

   - Era bunica mea, a spus Chuck. Bubbie a mea. Eram la ștrandul din cartier când a murit. M-am întors acas și am strigat-o și bunicul mi-a spus că nu mai este lângă noi.

   Vorbele astea au șters zâmbetul de pe chipul casierului.

   - Of, fratele meu, tare rău îmi pare! Uite, acolo s-a întâmplat. Pe culoarul al treilea.

   Chuck s-a dus pe culoarul acela, știind deja ce urma să vadă.

   - Tocmai lua o pâine, a spus casierul. A dărâmat aproape tot ce era pe raft când s-a prăbușit. Iartă-mă dacă-ți dau prea multe amănunte.

   - Nu face nimic, a zis Chuck.

   Și și-a spus: „Știam deja amănuntele astea”.

7

   În a doua zi de la începerea cursurilor la gimnaziul Acker Park, Chuck a trecut din întâmplare pe lâng avizierul de lângă biroul directorului, s-a oprit și apoi s-a întors.

   Printre anunțurile următoarelor competiții, repetiții pentru orchestra școlii și programul de testare a aptitudinilor sportive pentru cei care doreau să facă parte dintr-o echipă sau alta, era un afiș cu un băiat și o fată care dansau - el ținea mâna ridicată și ea se învârtea pe dedesubt. ÎNVĂȚAȚI SĂ DANSAȚI! scria cu litere în toate culorile curcubeului deasupra celor doi copii veseli. NE-NVÂRTIM ȘI NE ROTIM! URMEAZĂ SEARA DANSANTĂ A TOAMNEI! INTRAȚI PE RING!

   Chuck s-a uitat lung la afișul acela și a văzut-o foarte calr cu ochii minții pe bunica întinzând mâinile la el în mijlocul bucătăriei. Și pocnind din degete și spunându-i:

   - Hai, Henry, dansează cu mine!

   În aceeași după-amiază a coborât în sala de sport, unde el și alți 9 copii timizi au fost întâmpinați cu entuziasm de domnișoara Rohrbacher, profesoara de educație fizică a fetelor. Erau doar 3 băieți cu tot cu Chuck. Și 7 fete. Iar toate fetele erau mai înalte decât băieții.

   Unul dintre băieți, Paul Mulford, a încercat s-o șteargă de acolo de cum și-a dat seama că era cel mai scund de statură, n-avea decât 1 metru 50.

   Domnișoara Rohrbacher a fugit după el și l-a adus înapoi, râzând veselă.

   - Nu, nu, nu! i-a zis ea. Al meu ești.

   Al ei a fost. La fel și ceilalți. Domnișoara Rohrbacher era o împătimită a dansului și nu-i putea sta nimeni în cale.

   A dat drumul casetofonului uriaș și le-a arătat pașii de vals (Chuck îi știa deja), de cha-cha (Chuck îi știa deja), iar apoi de samba. Chuck nu știa samba, dar, când domnișoara Rohrbacher a pus caseta cu „Tequila”, interpretat de trupa The Champs și le-a arătat mișcările de bază, Chuck le-a prins imediat și s-a îndrăgostit de dansul acesta.

   Era de departe cel mai bun dansator din micuțul lor club, așa că domnișoara Rohrbacher îl punea de cele mai multe ori să facă pereche cu fetele mai stângace. Chuck înțelegea că aceasta era o metodă prin care fetele respective ar fi putut să se corecteze și să se perfecționeze și el era de acord să le ajute, dar se cam plictisea.

   Însă aproape de finalul celor 45 de minute, împătimita dansului dădea dovadă de compasiune și îl punea să danseze cu Cat McCoy, care era în clasa aVIII-a și dansa cel mai bine dintre toate fetele. Chuck nu se aștepta să se nască o poveste de dragoste între ei - sigur, Cat era superbă, dar era și mai înaltă decât el cu vreo 10 centimetri - dar îi plăcea la nebunie să danseze cu ea, iar sentimentul era reciproc. Când erau pereche, se lăsau duși de ritm.

   Înainte de sfârșitul orei de dans, domnișoara Rohrbacher îi punea în perechi (4 fete erau nevoite să danseze între ele) și le cerea să improvizeze. Pe măsură ce s-au dezbărat de inhibiții și și-au mai pierdut din stângăcie, au început să se miște toți destul de bine, cu toate că era puțin probabil ca vreunul dintre ei să danseze vreodată la Copacabana.

   Într-o zi - asta s-a întâmplat în octombrie, doar cu o săptămână înainte de Seara Dansantă - domnișoara Rohrbacher a spus la casetofon un cântec la lui Michael Jackson: „Billie Jean”.

   - Ia uitați-vă la mine! a spus Chuck și a executat un moonwalk destul de acceptabil.

   Copiii au izbucnit în urale. Domnișoara Rohrbacher a rămas cu gura căscată.

   - Dumnezeule! a exclamat Cat. Arată-mi și mie cum faci!

   Chuck a repetat mișcarea. A încercat și Cat, numai că nu a reușit să dea iluzia că ar merge cu spatele.

   - Scoate-ți pantofii, a sfătuit-o Chuck. Dansează în șosete. Așa poți să aluneci cum trebuie.

   Cat l-a ascultat. I-a ieșit mult mai bine și au aplaudat-o toți. A încercat și domnișoara Rohrbacher, iar apoi s-au apucat toți să facă moonwalk-ul. Până și Dyaln Masterson, cel mai neîndemânatic dintre ei, s-a lăsat molipsit de nebunia care-i cuprinsese pe toți.

   În ziua aceea, clubul de dans „Ne-nvârtim și ne rotim” și-a încheiat activitatea cu o jumătate de oră mai târziu decât ar fi trebuit.

   Chuck și Cat au plecat împreună.

   - Ar trebui să facem mișcarea asta la Seara Dansantă, a spus ea.

   Chuck, căruia nici nu-i trecuse prin cap să participe, s-a oprit și a ridicat din sprâncene spre ea.

   - Nu zic să mergem împreună, s-a grăbit să adauge Cat. Eu mă duc cu Dougie Wentworth...

   Chuck aflase informația asta.

   - ...dar asta nu înseamnă că n-ar fi bine să le arătăm tuturor niște mișcări trăsnet. Mie mi-ar plăcea. Tu ce zici?

   - Nu știu, a răspuns Chuck. Sunt mult mai scund decât tine. Mi-e teamă să nu râdă de noi.

   - M-am gândit la asta, a spus Cat. Fratele meu are o pereche de pantofi cu toculeț, care cred că o să-ți vină. Ai picioare destul de mari pentru cât de mic ești.

   - Mersi mult de compliment, a mormăit Chuck.

   Cat a râs și l-a strâns în brațe ca o soră mai mare.

   La următoarea întrunire a clubului „Ne-nvârtim și ne rotim”, Cat McCoy i-a adus pantofii cu „toculeț” ai fratelui ei.

   Chuck, care deja îndurase destule insulte la adresa bărbăției sale pentru că se înscrisese la clubul de dans, se aștepta să-i deteste. Însă a fost dragoste la prima vedere. Tocurile erau înalte, vârfurile ascuțite și erau negri ca o noapte de iarnă fără lună la Moscova. Mă rog, erau nițeluș cam mari, dar a rezolvat problema asta îndesând hârtie igienică în vârfurile ascuțite. Însă chestia cea mai cea era că.. aveau tălpile alunecoase.

   În partea dedidcată improvizațiilor, când domnișoara Rohrbacher a pus „Caribbean Queen” la casetofon, Chuck a avut senzația că podeaua sălii de sport era acoperită cu gheață.

   - O singură zgârietură dacă faci pe parchetul ăsta, oamenii de serviciu o să te bată la fundul gol, l-a avertizat Tammy Underwood.

   Și poate că avea dreptate, dar nu a făcut nicio zgârietură. Se mișca mult prea ușor ca să lase vreo urmă.

8

   Chuck s-a dus singur la Seara Dansată a Toameni și bine a făcut, pentru că toate fetele de la „Ne-nvârtim și ne rotim” au vrut să danseze cu el.

   Mai ales Cat, pentru că prietenul ei, Dougie Wentworth, avea două picioare stângi și a preferat să-și petreacă mare parte a serii sprijinindu-se leneș de perete alături de amicii săi, bând punci și pufnind cu dispreț regal la copiii care dansau.

   Cat îl tot întreba când o să facă „mișcarea lor” și Chuck o tot amâna. I-a spus că va ști cea mai potrivită melodie atunci când o va auzi.

   În jurul orei 9, cam cu 30 de minute înainte de încheierea seratei, a auzit și cântecul perfect. „Higher and Higher” al lui Jacke Wilson.

   Chuck s-a apropiat cu pași țanțoși de Cat și a întins mâinile spre ea. Fata și-a aruncat pantofii din picioare și așa - pentru că era desculță, iar Chuck purta „toculețele” fratelui ei - erau oarecum la aceeași înălțime. Au intrat în rig, au făcut o dată moonwalk-ul și ringul s-a golit instantaneu.

   Copiii s-au strâns în cerc în jurul lor și au început să aplaude. Printre ei se afla și domnișoara Rohrbacher, una dintre supraveghetoarele de la petrecere, care aplauda și ea alături de copii și striga cât o țineau puterile:

   - Hai, hai, hai!

   Și au dansat în continuare. Pe melodia veselă, cu accente de gospel, a lui Jacke Wilson, au dansat de parcă erau o combinație între Fred Astaire, Ginger Rogers, Gene Kelly și Jennifer Beals. Au terminat cu o piruetă dublă a lui Cat, care apoi s-a trântit pe spate în brațele lui Chuck în timp ce ea își ținea mâinile în sus ca în „Moartea lebedei”. Chuck însuși a executat un șpagat care, ca prin minune, nu i-a sfâșiat turul pantalonilor.

   Două sute de copii au izbucnit în ovații atunci când Cat a întors capul și l-a sărutat pe Chuck în colțul gurii.

   - Biiis! a strigat cineva.

   Dar Chuck și Cat au clătinat din capete. Sigur, era încă foarte tineri, dar erau suficient de inteligenți ca să știe când să se oprească.

9

   Cu 6 luni înainte ca tumoarea cerebrală să-i ia viața (la vârsta de doar 39 de ani) și în timp ce încă-i funcționa mintea (în linii mari), Chuck i-a mărturisit soției sale adevărul despre cicatricea de pe mână.

   Nu era cine știe ce mare chestie și minciuna nu era una prea gogonată, dar ajunsese într-un punct al vieții sale care se apropia cu rapiditate de final, când i se părea important să dea cărțile pe față. Singura dată când ea îl întrebase de unde avea cicatricea (care era chiar foarte mică), el i-a răspuns că i-o făcuse un băiat pe nume Doug Wentworth, supărat pe el pentru că dansase prea mult cu prietena lui la o serată de la gimnaziu și îl îmbrâncise într-un gard de sârmă de lângă sala de sport.

   - Și ce s-a întâmplat, de fapt? l-a întrebat atunci Ginny, dar nu pentru că ei i s-ar fi părut important, ci pentru că lui i se părea așa.

   N-o interesa ce pățise Chuck în gimnaziu. Doctorii o anunțaseră că s-ar putea să moară înainte de Crăciun. Doar asta o interesa acum.

   Când s-a încheiat dansul lor excepțional, iar DJ-ul a pus un cântec mai recent, Cat McCoy dăduse fuga la prietenele ei, care au chicotit și au chirăit și au îmbrăățișat-o cu o ardoare de care doar fetele de 13 ani sunt în stare.

   Pe Chuck curgea transpirația în șiroaie și avea senzația că îi vor lua foc obrajii - atât de înfierbântat era. Și mai era incredibil de euforic. În momentele acelea, nu-și dorea decât să ajungă într-un loc unde era întuneric și răcoare și să fie singur.

   Ca prin vis, a trecut pe lângă Dougie și amicii acestuia (care amici nu l-au luat în seamă), a deschis ușa din spatele sălii de sport și a ieșit pe terenul de baschet. A ridicat ochii, a văzut un milion de stele și a înțeles că, în spatele fiecăreia, era alt milion.

   Universul este infinit, și-a spus el. Conține multitudini de stele. Mă conține și pe mine, iar, fix în momentul acesta, eu sunt extraordinar. Am tot dreptul să mă simt așa.

   În ritmul muzicii care se auzea dinăuntru, a făcut moonwalk-ul sub coșurile de baschet, iar apoi a făcut și o piruetă, cu brațele întinse. De parcă ar fi vrut să îmbrățișeze totul din jurul său.

   Atunci a simțit o durere în mâna dreaptă. Nu una puternică, ci doar cât să o simtă și să zică „au”! Însă suficient de pătrunzătoare ca să-l aducă înapoi pe pământ din al nouălea cer unde-l suise euforia. S-a uitat și a văzut că îi sângera dosul palmei.

   În timp ce se învârtea ca nebunul sub milioanele și milioanele de stele, lovise cu mâna întinsă gardul de sârmă și se tăiase într-o țeapă ieșită din el. Era o rană superficială, care nici măcar un leucoplast nu merita. Însă i-a lăsat o cicatrice. Una mică și albă, în formă de semilună.

   - De ce să minți în legătură cu așa ceva? l-a întrebat Ginny.

   Zâmbind, i-a ridicat mâna și i-a sărutat cicatricea.

   - Aș fi putut să înțeleg dacă te-ai fi apucat să te lauzi că l-ai rupt în bătaie pe golanul ăla, dar nu mi-ai spus niciodată asta.

   Nu, nu spusese niciodată asta și niciodată nu avusese vreo problemă cu Dougie Wentworth. În primul rând, pentru că tipul era destul de cumsecade. Și, în al doilea, pentru că Chuck Krantz era doar o piticanie de clasa a VII-a, care nu merita să fie luat în seamă.

   Și atunci de ce spusese minciuna, dacă nu voia să facă pe grozavul, să lase impresia că este întocmai ca un erou din literatură?

   Răspunsul era acesta: cicatricea i se părea importantă din alt motiv. Făcea parte dintr-o poveste pe care nu o putea spune, chiar dacă acum era un bloc de locuințe pe locul casei în stilul Victonian în care își petrecuse mare parte din copilărie. Pe locul casei bântuite.

   Cicatricea însemna mai mult decât o simplă cicatrice, așa că o prețuia ca atare. Gândurile lui nu prea aveau logică acum, dar, pe măsură ce glioblastomul își continua războiul-fulger împotriva lui, doar atât mai reușea să facă mintea lui în curs de dezintegrare. Îi spusese cum a căpătat cicatricea aceea și asta a fost suficient.

10

   Bunicul lui Chuck, zayde-ul lui, a murit în urma unui atac de cord la 4 ani după seara dansantă.

   Albie tocmai urca treptele bibliotecii publice ca să returneze exemplarul din „Fructele mâniei” - roman despre care spunea că i-a plăcut la fel de mult ca atunci când îl citise prima dată. Chuck era în anul al treilea de liceu, cânta într-o formație și dansa în stilul lui Mike Jagger în timpul pasajelor instrumentale.

   Bunicul i-a lăsat absolut tot. Averea, destul de mare pe vremuri, se micșorase considerabil în anii trecuți de la pensionarea timpurie, dar tot mai rămăsese destul ca să acopere studiile lui Chuck la facultate.

   Mai încolo, cu banii obținuți pe casa în stil victorian a putut să-și cumpere propria-i locuință (micuță, dar într-un cartier foarte bun și cu o cameră foarte drăguță pentru copii) în care s-a mutat împreună cu Virginia imediat după luna de miere petrecută în Munții Catskill. Fiind proaspăt angajat la Midwest Trust - pe un post inferior, de funcționar - nu și-ar fi permis să o cumpere dacă nu ar fi avut moștenirea lăsată de bunicul.

   Chuck a refuzat categoric să se mute în Omaha, la părinții mamei sale.

   - Vă iubesc, le-a spus el, dar ăsta-i locul în care am crescut și vreau să rămân aici până am să mă duc la facultate. Am 17 ani, nu mai sunt copil mic.

   Așa că bunicii materni, amândoi pensionari de multă vreme, au venit și au locuit cu el în casa Victoriană aproximativ 20 de luni, până când Chuck a plecat la Universitatea Illinois.

   Însă nu au reușit să vină la timp ca să ia parte la înmormântare. Pregătirile s-au făcut foarte repede, așa cum își dorise bunicul, iar părinții mamei încă aveau treburi de făcut în Omaha.

   Chuck nu le-a simțit lipsa. Era înconjurat de prietenii și vecinii pe care îi cunoștea mult mai bine decât pe bunicii lui goim (neevrei).

   Cu o zi înainte de sosirea lor, Chuck s-a hotărât să deschidă plicul mare și galben care stătea de ceva vreme pe masa din holul de la intrare. Îi fusese trimis de firma de pompe funebre. În el se aflau obiectele personale ale lui Albie Krantz - cele pe care le avea în buzunare atunci când s-a prăbușit pe treptele bibliotecii.

   Chuck a golit plicul pe masă. Din el s-au rostogolit cu zgomot câteva monede, câteva dropsuri de tuse, un briceag, noul telefon mobil, pe care bunicul nici nu apucase să-l prea folosească, și portofelul.

   Chuck a luat portofelul, i-a adulmecat mirosul de piele moale, l-a sărutat și a plâns puțin. Acum da, acum era cu adevărat orfan.

   În plic mai era și brelocul cu chei al bunicului.

   Chuck l-a pus pe degetul arătător de la mâna dreaptă (cea cu cicatricea în formă de semilună) și a urcat scara scurtă și învăluită de umbre spre turn. De data aceasta nu s-a mulțumit doar să atingă lacătul.

   După câteva încercări nereușite, a găsit cheia potrivită și l-a descuiat. L-a lăsat să atârne în belciug și a împins ușa. A tresărit puternic când a auzit scârțâitul prelung al balamalelor vechi și neunse, știind că se poate aștepta la orice.

11

   Însă nu era nimic acolo. Încăperea era goală.

   O cameră mică, circulară, cu diametrul de vreo 4 metri, poate chiar mai puțin. În capătul opus ușii era o singură fereastră mare, acoperită cu mizeria adunată în atâția ani. Cu toate că afară era soare, lumina care pătrundea pe acolo era încețoșată și difuză.

   Din prag, Chuck a întins un picior ca să încerce podeaua din scânduri, la fel cum faci când vrei să afli dacă e rece apa lacului în care ți-ai dori să te scalzi. N-a auzit niciun pârâit, n-a simțit că scândurile ar ceda. Așa că a intrat, pregătit să sară înapoi în clipa în care ar simți că podeaua se lasă sub greutatea lui. Însă nu a fost cazul.

   S-a dus la fereastră, lăsând urme de pași pe covorul gros de praf.

   Deci bunicul îl mințise când îi spusese că podeaua era șubredă, dar avusese mare dreptate în legătură cu priveliștea.

   Chuck putea să vadă centrul comercial de dincolo de zona verde a orașului. Și, dincolo de mall, vedea un tren cu 5 vagoane de pasageri care se apropia de gata din localitate. La ora aceea trecuse deja aglomerația navetisștilor și probabil că erau foarte puțini călători.

   Chuck a rămas la fereastră până nu a mai văzut trenul, după care a mers îînapoi la ușă, având grijă să calce în aceleași locuri ca înainte.

   Când s-a întors s-o închidă, a observat un pat în centrul camerei rotunde. Un pat de spital. În el era un bărbat. Părea inconștient. Nu se vedeau aparate în jur, dar Chuck tot auzea de undeva bip.. bip.. bip. Probabil veneau de la un monitor cardiac. Lângă pat era o măsuță. Pe ea se aflau diferite flacoane și o pereche de ochelari cu ramele negre. Ochii bărbatului erau închiși.

   O mânăă i se odihnea pe pătură și, deloc surprins, Chuck a văzut pe ea cicatricea în formă de semilună.

   În camera aceasta, bunicul lui Chuck își văzuse soția moartă printre pâinile pe care le dărâmase de pe raft atunci când se prăbușise.
   „Așteptarea, Chuckie, îi spusese el. Asta-i partea cea mai grea.”

   Acum avea să înceapă propria lui așteptare. Oare cât va dura ea? Câți ani avea bărbatul din patul de spital?

   Chuck a vrut să intre înapoi în turn ca să se uite mai bine, dar imaginea a dispărut. Nu mai vedea acum niciun bărbat, niciun pat de spital, nicio măsuță. S-a mai auzit un ultimp bip înăbușit de la monitorul invizibil, apoi nu s-a mai auzit nici el.

   Bărbatul de pe patul de spital nu a dispărut treptat, așa cum fac fantomele în filme; nu, a dispărut dintr-odată, de parcă ar fi vrut să-i dovedeasc faptul că nici nu fusese acolo.

   Și nici n-a fost, și-a spus Chuck. Și așa voi crede mereu și îmi voi trăi viața până la capăt. Sunt extraordinar, am tot dreptul să mă simt extraordinar și în mine coexistă o mulțime de universuri.

   A închis ușa și a pus lacătul.

SFÂRȘIT