miercuri, 31 mai 2023

Pe viață, Liza Marklund

 .....................................
4-6

      Făcuse parte din consiliul de conducere la patru companii, dintre care două fuseseră deja de-listate; a treia era în procedură de faliment.
   A tipărit informațiile și se gândea care ar fi pasul următor.
   Ar fi logic s-o ia de la începutul începutului și să ia lucrurile pe rând. Și-a luat cafea de la automat, la întoarcere s-a oprit la imprimantă, de unde și-a luat lista și s-a așezat din nou la calculator.
   Prima de pe lista era o companie comercială radiată cu 15 ani în urma, Fly High Equipment HB, în care David apărea ca membru al consiliului director. N-avea habar ca se mai păstrau încă asemenea informații vechi. Începeau sa se limpezească lucrurile.
   A intrat în baza de date a companiilor înregistrate și a ajuns la pagina cu informații despre natura afacerii.
   „Comerț cu echipamente de parașutism și accesorii și activități conexe."
  Așadar, zborul la înălțime era o descriere literala a ceea ce făceau ei. Probabil ca, în tinerețe, Lindholm fusese un parașutist activ - altfel, de ce ar avea o firma care vinde astfel de echipament?
   A mers mai departe ca sa vadă cine erau ceilalți membri și cine avea drept de semnătură. Calculatorul a gândit câteva secunde; cu coada ochiului l-a văzut pe Emil cum iși închidea calculatorul, pregătindu-se sa plece.
   - Pe mâine, i-a spus el și Annika a dat din cap.
   David avusese drept de semnătură, împreună cu alți doi, Algot Heinrich Heimer §i Christer Erik Bure. Și din nou Bure. Probabil ca erau prieteni foarte buni.
   A revenit la baza națională de date și a mai făcut câteva căutări.
   Christer Bure locuia în Sodermalm, pe Asogatan.
   S-a uitat și la detaliile referitoare la el. Fără datorii, fără falimente, nicio legătură cu alta firma, în afară de Fly High Equipment.
   L-a căutat și pe cel de-al doilea.
   Aha!
   Algot Heinrich Heimer era mort.
   S-a uitat la dată: 9 februarie, anul trecut.
   Tânăr, doar 45 de ani, locuia în Norrkoping.
   Și-a mușcat limba.
   Oamenii de 45 de ani nu mor așa simplu. Poate l-a ajutat cineva.
   A deschis o altă fereastră, a intrat în arhiva articolelor și l-a cautat.
   Niciun rezultat.
   A încercat „mort sau crima", 9 și 10 februarie anul trecut.
   Situl a fost găsit, așteptați...
   Bingo!
   În seara zilei de 9 februarie, un bărbat în vârstă de 45 de ani a fost împușcat mortal în parcarea unui centru comercial din Norrkoping.
   E posibil să fi fost Heimer? Care ar fi fost probabilitatea?
   A deschis pagina de început a Oficiului Național pentru Statistică, pe care a citit că în anul precedent muriseră aproape 91 000 de persoane. Cam 250 pe zi; și câți dintre ei erau bărbați, în vârstă de 45 de ani, rezidenți în Norrkoping?
   Nu prea multi.
   - Sta cineva aici?
   Una dintre fetele care lucrau în tura de seară s-a oprit lângă scaunul pe care stătuse Emil. Cum o chema? Pippi, parca?
   Annika a dat din cap și fata a oftat.
   - De ce nu-s oamenii în stare sa strângă în urma lor? a întrebat ea și s-a apucat sa arunce la coș pachetul gol de biscuiți, paharul gol de plastic și notițele mototolite, lăsate de Emil. Cum cred ei ca poți munci dacă...
   - Scuză-mă, încerc sa lucrez.
   Fata a tăcut.
   Annika a sunat la poliția din Norrkoping și a cerut să vorbească cu ofițerul de presă. I s-a făcut legătura la un număr de mobil și a sfârșit prin a vorbi cu o femeie care tocmai își lua copilul de la grădiniță.
   - Algot Heinrich Heimer? Nu, nu am arestat pe nimeni pentru crima aia. Rămâne un caz deschis.
   E clar ca el a fost!
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Annika, în timp ce în fundal se auzea plânsetul unui copil.
   - A fost împușcat în ceafă în timp ce traversa o parcare prost luminata și ducea o lada de bere. Probabil ca arma crimei era prevazuta cu amortizor. Nimeni nu a văzut §i nu a auzit nimic.
   - N-au fost găsite urme de roți? s-a mirat ea.
   Copilul din fundal părea scăpat de sub control.
   - Ba da, i-a răspuns femeia, pe un ton extenuat. Cam 1500. E o parcare mare.
   I-a mulțumit și a închis.
   A imprimat detaliile personale ale lui Heimer și articolul despre moartea din parcare. S-a lăsat pe spătarul scaunului, și-a terminat cafeaua și s-a uitat la ceas.
   Probabil că în acel moment Thomas il lua pe Kalle de la after-school, dupa care se ducea s-o ia pe Ellen de la grădinița de pe Scheelegatan. A simțit c-o ardea ceva în piept, durerea crunta a geloziei.
    Nu ma pot îndepărta de el cat voi trai.
   Fata și-a scos laptopul din rucsac, dupa care a desfacut un șșervetel și a pus pe el un mar și o banana. A mai scos o cana de porțelan și un termos și și-a turnat ceva ce mirosea a ceai de plante.
   Annika a revenit la baza națională de date și a cautat următoarea firma - era un SRL, care dăduse faliment: Pettersson Catering & Arrangement AB, obiect de activitate servicii de restaurant §i catering, import și export de alimente, angajări de personal pentru restaurant și catering, comerț cu cai, documente confidentiale și activități conexe.
   Comert cu cai?
   Da, chiar așa zicea.
   Lista membrilor și a celor cu drept de semnatura era lunga, 10 in total. David Ze'ev Samuel Lindholm era membru fără drept de vot, penultimul pe lista.
   Annika i-a luat la rand. Toti erau in viata, in afara de David, și traiau undeva in valea Malar, nu departe de Stockholm. Președinte director general al firmei falimentate era Bertil Oskar Holmberg, cu domiciliul in Nacka, langa Stockholm.
   I-a cautat detaliile personale.
   La dracu'.
   Numele lui era legat de 15 firme diferite, unele delistate, altele falimentate și doar cateva active. Printre ultimele se numara un salon de bronzare, o firma de consultanță, o agentie de turism și o companie imobiliara. Primise 8 inștiintari pentru plati intarziate și datora autoritatilor 509 439 coroane.
   Un om ca asta are dreptul sa conduca o firma?
   Se pare ca da: nu se vedea nicio restrictie.
   Ziarista cea tanara scria foarte incet la calculator, la capatul celalalt al biroului. Annika s-a concentrat s-o ignore.
   A imprimat toate informatiile despre Holmberg și a trecut prin lista de nume ale membrilor consiliului de conducere de la celelalte firme. Niciunul nu-i spunea nimic.
   De ce erau atat de multi? Și de ce tocmai firma asta? De ce era David membru fara drept de vot? Trebuia sa existe un motiv: sau avea ceva de caștigat, sau ii facea cuiva un serviciu prin prezenta lui acolo...
   I-a sunat mobilul și a inceput sa scormoneasca in geanta. A reușit sa raspunda tocmai cand intra mesageria.
   Era Thomas.
   - Unde sunt hainele de iarna ale lui Ellen? Cum dracu' sa am grija de copii, daca nu-mi dai lucrurile lor?
   A strâns din dinti ca sa nu tipe. Luni era randul lui sa-i ia. Un părinte ii tinea toata saptamana, ii lasa și-i lua de la gradinita și after-school, dupa care venea weekendul, de distractie. Dupa aia ii lasa lunea urmatoare la gradinita și la școala, de unde erau luati de celalalt parinte. In felul asta, nu erau nevoiti sa se vada.
   - N-am trimis niciun fel de haine de iarna, pentru ca Ellen nu are. Au ars toate. Trebuie sa te duci sa-i cumperi unele noi și o pereche de ghete de iarna ca lumea.
   - Eu sa ma duc? Tu ești cea care primești alocatia!
   A strans ochii și și-a proptit capul in mana.
   Dumnezeule, da-mi putere!
   - Tu ești ala care spune ca vrea custodie unica, așa ca da dovada de ceva initiativa macar o data!
   I-a inchis telefonul cu sangele bubuind in tample.
   Doamne, cat il urasc!
   Thomas inaintase prin tribunal o cerere de custodie unica, prin care se opunea oricarei forme de acces din partea Annikai, dar acceptase vizite sub supraveghere, o data la doua saptamani.
   Asta doar ca sa aiba o bona gratuita cand se duce el la carciuma cu prietena lui.
   Thomas pretindea ca trecutul violent și infractional al Annikai o facea total nepotrivita pentru custodie; mai spusese in actiune ca suspiciunea, conform careia ea ar fi dat foc casei, insemna ca ea era o amenintare directa la adresa copiilor.
   Audierea initiala pentru custodie avusese loc in iulie, intr-una dintre cele mai calduroase zile și fusese cu adevarat o experienta neplacuta. Thomas fusese agresiv și arogant, se laudase cu functia lui la Ministerul Justitiei, incat pana și avocatul lui se simtise prost. Avocata Annikai, o femeie pe nume Sandra Noren, ii pusese o mana pe brat și ii zambise.
   Ii explicase judecatorului ca Annika actionase in autoaparare, cu multi ani in urma, atunci cand prietenul ei murise. In ceea ce privea supozitia de incendiere, aceasta putea fi taxata deocamdata drept calomnie. Annika iși salvase copiii din flacari; Thomas Samuelsson își parasise deja familia, pentru a-și petrece noaptea cu iubita.
   Annika iși luase intreg concediul de maternitate, și in 9 din 10 cazuri era cea care statea acasa cu copiii cand erau bolnavi. In afara de cele doua saptamani, in perioada Cupei Mondiale la Fotbal, cand Thomas își luase, din intamplare, concediu.
   Judecatorul luase decizia provizorie de a le acorda custodie comuna, iar de atunci Annika și Thomas se evitau cat puteau.
   Și-a pus telefonul in geanta și era pe cale sa se reapuce de lucru, cand a intalnit privirea fetei din schimbul de seara. Pe fata ei se citea curiozitatea. In mod evident, auzise scurta conversatie.
   - Daca tu crezi ca te-ajuta și vrei sa vorbești, spune-mi, i-a zis cu ochii stralucitori.
   - Multumesc, nu e cazul.
   Urmatoarea firma in care David era amestecat se numea Advice Investment Management AB.
   Atatea cuvinte goale la rand. Consiliere și investitii și administratie.
   „Firma ofera consiliere financiara, dezvoltarea afacerilor și activitati conexe, dar nimic ce ar putea fi considerat, din punct de vedere legal, servicii bancare sau legate de credite", a citit.
   Inca o companie in care era membru fara drept de vot. Doi membri plini locuiau in suburbiile Stockholmului: Lenna Yvonne Nordin, din Huddinge și Niklas Ernesto Zarco Martinez din Skarholmen. A verificat datele despre Nordin și a aflat ca numele ei fusese legat de alte doua firme, ambele radiate: o curatatorie in Skarholmen și o alta companie imobiliara. Condusese curatatoria impreuna cu Martinez, iar compania imobiliara, impreuna cu Arne Filip Goran Andersson.
   A oftat și s-a uitat la ceas. Martinez nu parea c-ar fi avut vreo legatura cu alte firme...
   Frustrata, a dat laptopul la o parte.
   Poate c-ar fi cazul sa manance ceva. Viata pare mai simpla pe stomacul plin.
   A scos portofelul sa vada daca mai avea bonuri de cantina. Da.
   - Ai chef s-o ardem la cantina impreuna? a intrebat-o fata cea tanara.
   S-o ardem?
   A bagat bonurile la loc.
   - Cred ca-mi iau ceva ușor de la automat, a zis și s-a indreptat spre sendvișuri.
   A ales unul cu branza, șunca și o felie de roșie obosita.
   Ultima firma pe lista lui Lindholm se chema B Holmberg Property, din Nacka. Firma inca functiona, administra proprietati, facea tranzactii legale și alte activitati conexe.
   Bine...
   E cam plictisitor. Probabil ca Viktor Gabrielsson ar fi fost mai distractiv.
   Și-a inghitit un oftat și a trecut la detaliile ultimei firme. Și iarăși Lindholm era membru fara drept de vot. Director general era Bertil Oskar Holmberg, din Nacka.
   Am mai vazut numele asta...
   Da. Era tipul care conducea firma de catering falimentata, care mai avea ca obiect de activitate chestiile alea ciudate. A dat clic, s-a dus la imprimanta, a a§șeptat nerabdatoare și și-a adunat toate hartiile intr-un teanc ordonat.
   Așaaa, acum ce fac cu toate astea?
   „Sa merg mai departe pe firul barbatului mort in parcare, sa ma uit dupa cel cu toate firmele alea, poate sa scriu ceva despre personalitatea complexa a lui David Lindholm..."
   S-a uitat la ceas - se apropiau știrile de seara.
   O sa fie o gramada de chestii despre Gabrielsson. Oare sa-și mai ia o cana de cafea? Nu, iar n-o sa doarma. Cand i-a sunat mobilul, a sarit in sus.
   Numar privat.
   Și-a pus casca in ureche.
   - Receptionera mi-a spus ca m-ati cautat. Despre ce-i vorba?
   Un barbat - nu i-a recunoscut vocea.
   - Cu cine vorbesc? l-a intrebat Annika.
   - Nu știti pe cine ati sunat? Ma numesc Christer Bure. Sunt inspector in Sodermalm.
   Arogant, și-a notat in carnet.
   - Multumesc ca m-ati sunat inapoi. Sunt ziarista la Kvallspressen și...
   - Da, știu la ce numar am sunat.
   S-a hotarat sa-i ignore lipsa de politete.
   - Scriu un articol despre David Lindholm și inteleg ca ati fost prieteni buni.
   - Corect.
   - Mai inteleg ca acum multa vreme ati facut afaceri impreuna. Puteti sa-mi spuneti cate ceva?
   Cu un aer de autoritate, barbatul și-a dres glasul.
   - Nu sunt prea multe de spus. Faceam sarituri din avion, cumparam și vindeam echipament - parașute, caști, costume, chingi, tot felul de piese de schimb. Altimetre și alarme de altitudine, bineinteles...
   Sarituri din avion?
   - Inseamna ca erati parașutiști serioși, i-a zis Annika, politicoasa.
   - David m-a atras. Era obsedat, sarea ori de cate ori avea putin timp liber. Daca n-ar fi fost aterizarea aia greșita la Skelleftea, nu s-ar fi oprit niciodata.
   - Aterizare greșita?
   - La Cupa Suediei. Sarea freestyle și a aterizat greșit, fracturandu-și a șaptea vertebra. A avut mare noroc ca n-a ramas in scaun cu rotile. Ala a fost sfarșitul carierei lui de parașutist.
   - Cum a acceptat?
   - Cum dracu' credeti?
   Furios din cauza unui accident cu parașuta? a scris in carnet.
   - Dar David mai era interesat și de multe alte activitati, nu? Era ofiter supraveghetor și tutore.
   - Da. Voia sa aiba o contributie, nu numai sa prinda raufacatori. Nu sunt multi cei care pot mentine un echilibru.
   Aici aș putea gasi o breșă.
   - Așadar, lucrurile astea erau importante pentru el?
   - Bineinteles, altfel nu le facea.
   - Și și-a continuat activitatea de ofiter supraveghetor pana in ultimele zile?
   Și-a tinut respiratia.
  - Bineinteles. L-a intalnit pe Filip Andersson cu cateva zile inainte sa moara.
   - Da, așa e, Filip Andersson, i-a raspuns, cautand cu disperare in memorie. Filip Andersson, Filip Andersson...?
   - David și-a oferit serviciile de tutore imediat ce legea a fost aprobata. Probabil ca a fost singurul care a crezut ca Andersson era nevinovat. Așa era el, s-a dus și a sprijinit un om atat de dispretuit.
   Da, asta era: Filip Andersson, finantistul gasit vinovat de crimele alea cu toporul, pe Sankt Paulsgatan. David i-a fost tutore? Tutorii sunt persoanele de contact pentru prizonierii condamnati pe viata, un soi de aristocratie in sistemul eliberarilor conditionate.
   - Mai avea și alte cazuri catre sfarșit, știti ceva?
   - De ce?
   - Pai, a fost tutore și pentru americanul ala, la Tidaholm, cel cu accidentul...
   - Ala era un nenorocit. David l-a lasat in plata lui dupa ce a terminat la Kumla. Nu te puteai intelege cu el dupa aia.
   Annika își lua notite.
   Așadar, americanul e la Kumla. Multumesc din suflet.
   - Ma mai gandesc la un lucru. Mai erati partener cu altcineva, la firma dumneavoastra, cu Algot Heinrich Heimer...
   - Da, i-a raspuns Bure, pus pe ganduri.
   - Aveti cumva idee despre circumstantele mortii lui?
   Cateva secunde de liniște.
   - E mort? Nu știam. Ce trist. S-a intamplat de curand?
   Mama, ce minte.
   - Imi pare rau! N-am vrut sa va dau vestea așa . A fost impușcat pe 9 februarie anul trecut, intr-o parcare din Norrkoping...
   - N-am știut absolut nimic.
   Deja tonul ii era foarte grabit și Annika s-a gandit ca barbatul incepea sa-și piarda rabdarea.
   - Am citit rapoartele referitoare la acuzatiile de folosire a fortei excesive facute impotriva lui David, a spus ea, grabita. Știti, treaba aia cu tinerii aia doi, acum 20 de ani. Erati și dumneavoastra acolo, nu?
  Din nou s-a lasat liniște; se auzeau zgomotele de electricitate statica pe fir.
   - Alo?
   - Da' despre ce dracu' vorbim? De unde ati dezgropat toate rahaturile astea?
   Annika a strans in mana cablul telefonului.
   - Care e parerea dumneavoastra?
   - Oamenii aia au aruncat cu noroi, e vorba doar despre calomnii de cea mai joasa speta. Pana la urma, David a fost achitat și cazurile au fost inchise.
   Știe exact ce s-a intamplat.
   - Ati mai vazut treburi din astea in anii urmatori?
   - Adica, oameni care mananca rahat? Da, in fiecare zi.
   - Daca l-ati mai vazut pe David in ipostaze violente.
   - Bun, conversatia merge intr-o directie care nu-mi place. Mai exact, ce doriti dumneavoastra?
   - Cred ca exista niște circumstante cel putin ciudate...
   - Daca aveti de gand sa scrieti cacaturi despre David, nu am nici cea mai mica intentie sa va ajut. Multumesc, la revedere.
   Și a inchis.
   Pana la urma, Annika avea nevoie de cafeaua aia.
   Apoi s-a apucat sa scrie articolul despre David. Putea scrie ca detinuse o serie de functii in diferite firme și ca avusese un accident de parașutism. Ca fusese tutorele lui Filip Andersson, iar faptul ca-l intalnise cu cateva zile inainte de moarte era de-a dreptul interesant. Mai putea sa spuna ca avusese o acuzatie pentru folosire de forta excesiva, dar ca fusese achitat; ideea era sa nu intre in amanunte.
   Ce a ieșit arata mai mult a articol de fond decat a știre, suna chiar bine.
   A mai adaugat cateva dintre informatiile oferite de Nina, atunci cand se vazusera in vara, despre faptul ca David lucrase mult in strainatate. Ii promisese Ninei c-o s-o sune daca avea sa foloseasca informatia.
   A oftat și a format numarul.
   Politista a raspuns imediat.
   - Te-am sunat ca sa-ti spun ca scriu un articol despre David, pentru maine. Am spus ca a petrecut perioade in strainatate, la Estepona, de exemplu.
   - Atata vreme cat nu spui nimic despre contactele lui infractionale, a zis Nina.
   Annika a fost surprinsa.
   - Poftim?
   - Nu ai auzit lucrurile alea de la mine.
   Și-a dus mana la frunte și a incercat sa se concentreze.
   Parca-și auzea rotitele invartindu-se. Despre ce era vorba?
   - Am de gand sa scriu despre toate astea pentru editia de maine. Despre Algot Heinrich Heimer, Filip Andersson și...
   Liniște la capatul celalalt.
   - Alo? Nina?
   - Colegul meu a revenit in mașina. Tura mea se termina la miezul noptii. Ne intalnim maine-dimineata. Te sun eu.
   A inchis.
   E ceva mai mult aici...
   Și-a strans lucrurile, a inchis laptopul și și-a bagat toate foile intr-un dosar de plastic.
   - Pleci? a intrebat-o ziarista cea tanara. Ce bafta ai. Eu trebuie sa stau aici toata noaptea. S-a oprit ninsoarea, așa ca, daca avem noroc, vor fi cateva zile ca lumea inainte sa inceapa din nou.
   Annika i-a zambit.
   - Pe maine!

   Apartamentul era in intuneric. A inchis ușa in urma ei și a intrat in hol fara sa aprinda lumina. Și-a scos cizmele și și-a agatat haina.
   S-a oprit in ușa camerei de zi, ascultand tacerea.
   In apartamentul lor de pe Kungsholmen, toate zgomotele orașului se strecurau prin lemnaria veche a ferestrelor și prin gurile de ventilatie, vibratiile treceau prin peretii de piatra, se auzeau franele autobuzelor și sirenele tuturor mașinilor de urgenta. Aici era liniște. Sunetele orașului modern nu patrundeau in inima sa medievala.
   A oftat; a auzit sunetul lovindu-se de pereti.
   A intrat in camera lui Ellen, fara a aprinde lumina.
   Cand primise cheile apartamentului, se dusese cu copiii la Ikea și ii lasase sa-și aleaga mobilierul, pernele și cuverturile. Totul in camera fetei era roz. Pana și veioza gri arunca o lumina rozalie pe pernele de matase.
   Și-a trecut mana peste tablia patului.
   Gol, gol...
   S-a dus și-n camera baiatului. La lumina zilei, totul era albastru, dar seara devenea negru. S-a prabușit pe patul lui Kalle. De dimineata, uitase sa-l ia pe Chicken cu el - a luat jucaria și a strans-o la piept, era preferata lui cea noua, aceeași cu cea distrusa in incendiu, doar ca mirosea a nou. A tras adanc in piept parfumul curat, antiseptic, de lucru nou.
   Ar fi cazul sa bag rufe la spalat...
   Din cadrul ușii, a aruncat o privire in camera de zi, a simtit caldura radiatoarelor, a ascultat șoaptele pitite in colturile camerei.
   Singura...
   Cu liniștea sunandu-i in urechi, s-a intins pe pat, strangandu-l la piept pe Chicken. Și totuși, undeva, in camerele astea, plutea o idee de fericire, de libertate in așteptare.
   A cuprins-o somnul și nu s-a impotrivit.
   Sunetul mobilului a venit de departe, a sfașiat tacerea și pacea. A sarit in sus. Chicken a cazut pe jos. Unde-și lasase telefonul?
   S-a impleticit pana in hol.
   Numar privat, la dracu'. Trebuie sa fie de la redactie.
   A raspuns și a fost intampinata de o panza deasa de zgomote, strigate, muzica, voci.
   - Annika, tu ești?
   A alunecat la podea, fara grai.
   - Sunt eu, Thomas.
   Era la carciuma, intr-un loc tare zgomotos.
   - Alo, i-a raspuns, din intuneric.
   - Am rezervat doua salopete de iarna. Pentru Ellen. La Ahlens. Una bleumarin, cealalta roz. Pe care crezi c-ar trebui s-o luam?
   Bolborosea rau de tot.
   - Unde sunt copiii?
   - Au adormit, eu sunt la o bere cu Arnold...
   - Cu cine sunt?
   - Sophia e acasa, așa ca poti...
   - Daca vrei sa ieși, am eu grija de copii.
   In fundal se auzea muzica de discoteca. O femeie radea foarte tare.
   - N-am chef sa ma cert cu tine, i-a raspuns el.
   Ma suni de la carciuma cand ești beat. Te-ai plictisit deja de ea?
   - Nici eu.
   - Ce facem cu salopetele?
   De ce ma suni? Ce vrei, de fapt?
   - Da' tu ce crezi?
   - Spui mereu ca trebuie sa ne gandim la chestia asta de fetite și baieti. Poate ca roz nu-i cea mai buna idee. Ma gandeam.
   - Ellen ce vrea?
   - O vrea pe aia roz.
   - Ia-o pe aia, atunci.
   - Zici?
   Abia se abtinea sa nu planga.
   Sa nu ma mai suni in halul asta. Niciodata.
   - Las-o pe ea sa hotarasca. Culoarea nu-i atat de importanta.
   - Bine. La revedere.
   - Pa.
   Niciunul n-a inchis. Muzica bubuia. Femeia s-a oprit din ras.
   - Annika?
   - Da?
   - Ai vorbit serios? Poti sa ai grija de copii, cand ies seara?
   Inchide telefonul! Lasa-ma-n pace! Ma faci varza!
   - Sigur.
   - Pa.
   - Pa.
   Ea a fost cea care a terminat convorbirea și a pus celularul in geanta, apoi și-a strans genunchii la piept.
   Undeva, adanc de tot, simtea o bucurie ciudata.

Marti. 16 noiembrie

   Apartamentul Ninei era pe Sodermanngatan.
   Zgomotul traficului de pe strada principals se lovea de zidurile caselor de pe straduta. Annika s-a abtinut cu greu sa nu-și acopere urechile. Cladirea fusese construita undeva in anii '20, maro-deschis, fatada era caracteristica, fara decoratiuni, ferestrele inguste, cu gratii. Cam toate apartamentele erau inghesuite și intunecoase.
   A intrat in holul de jos. Sunetele au disparut in mod miraculos cand a inchis ușa in urma ei. A citit lista de locatari. Nina locuia la etajul al doilea.
   A luat-o in sus, pe scari, a gasit ușa pe care scria N. Hoffman și a sunat.
   Politista se tunsese. Avea pe ea aceeași jacheta de trening cu gluga pe care o purtase cand se intalnisera ultima data, in sambata aia ploioasa de iunie, cand era furioasa pentru c-o tratau groaznic pe Julia.
   - Vrei niște cafea? a intrebat-o, iar Annika a aprobat din cap.
   Și-a scos pantofii și haina in hol.
   Intr-adevar, era un apartament intunecos, o singura incapere cu o chicineta, care dadea in curtea interioara.
   Insa camera era spatioasa, cu o dușumea de lemn frumos lustruita și cu mobila confortabila. Cafeaua fusese facuta dinainte, pentru ca Nina a venit cu un termos și doua cani, pe care le-a pus pe masa. Annika i-a intins ziarul din seara aceea.
   - Articolul despre David e la pagina 11.
   Nina l-a luat și s-a așezat sa citeasca, in timp ce Annika a turnat cafeaua in cele doua cani. Nina a impaturit ziarul.
   - N-a fost o idee prea buna, i-a spus Nina.
   Annika a tras aer adanc și a ridicat din umeri.
   - Bun. Ce nu e-n regula?
   - Cred ca n-ar trebui sa te bagi in zona aia din trecutul lui David. A plecat in strainatate pentru ca îl urmareau unii. Și nu le-ar face placere sa-și aminteasca.
   - Cine sunt „unii“? Diverse gaști infractionale?
   Nina a privit lung in cana de cafea, fara sa se atinga de ea.
   - Oameni pe care David i-a bagat la racoare? a continuat Annika. Escroci pe care i-a batut sau familiile lor? Parteneri de afaceri?
   - Nu inteleg ce legatura au toate astea? i-a raspuns Nina, impingand cana. David e mort și Julia o sa fie declarata vinovata pentru uciderea lui.
   S-a aplecat inainte.
   - Iti spun pentru binele tau. Nu e totul cum pare. Oamenii au agende ascunse. Îl privești pe David Lindholm și vezi un politist corupt cu o infatișare solida, dar n-ai habar de ceea ce ascunde. Mama lui a venit in Suedia dupa ce naziștii s-au predat, era singura supravietuitoare din familia ei. Avea 16 ani cand a venit și era deja bolnava. A fost internata intr-un camin cam pe cand David era adolescent. Nu te pripi cu judecatile.
   Annika s-a indreptat.
   - Nu judec. Din contra, cred ca exista o șansa ca Julia sa fie nevinovata. Am impresia ca exista o gramada de indivizi care ar fi fost fericiti sa-l vada mort și nici macar nu i-a intrebat nimeni nimic...
   - Ce știi tu despre toate astea?
   Annika a luat o gura de cafea; se simtea aiurea.
   - N-ai nicio idee despre ce investigate a facut politia. N-ai habar de concluziile raportului psihiatric, nu-i așa?
   - Nu, n-am. Dar nu poate fi atat de bolnava, daca e bagata intr-o inchisoare obișnuita.
   Nina s-a ridicat.
   - Se cheama personalitate multipla.
   Annika a simtit cum i se ridica parul pe ceafa.
   - Diagnosticul explica suprimarea evenimentelor, ca o conditie mentala temporara, timp in care ea preia rolul altei persoane, femeia cealalta.
   Nina a privit pe geam, spre curte.
   - M-am facut politista pentru ca am vrut sa-i ajut pe oameni. Cateodata, cred ca ea m-a urmat pentru ca n-avea ceva mai bun de facut. Cred c-ar fi preferat sa se faca altceva, poate asistent social, sau profesoara, poate vreun fel de artista...
   A tacut, iar Annika a așteptat.
   - Stau și ma-ntreb daca aș fi putut face lucrurile altfel. Ce-am ratat, de ce n-am fost suficient de buna.
   - Și totuși, e posibil sa mai fi fost o femeie in apartament?
   Nina a negat din cap.
   - Totul conduce la Julia. Nu-nteleg un singur lucru - de ce continua sa taca. Acum ar putea explica tot ce s-a intamplat intre ei. Nu c-ar schimba ceva din datele procesului, dar lumea ar fi ceva mai intelegatoare. 
   Annika și-a privit mainile.
   - Casa mea a ars asta-vara. Știu ca politia continua sa ancheteze o posibila vinovatie a mea. Ei cred ca sunt vinovata, dar n-au niciun fel de dovezi, pentru ca, dac-ar avea, aș fi fost arestata de mult; deși eu știu clar ca nu eu am facut-o.
   Și-a ridicat ochii spre Nina, care o privea atenta.
   - Și daca Julia chiar e nevinovata? Daca, intr-adevar, a existat o alta femeie? Poti sa-ti imaginezi ceva mai groaznic de atat?
   - S-a facut o ancheta. N-a mai fost nimeni.
   - Poate e așa, dar daca...
   Nina s-a indreptat catre masa, a pus ambele maini pe ea și s-a aplecat in fata.
   - Nu confunda ce ti s-a intamplat tie cu ce i s-a intamplat ei, i-a spus pe un ton calm, dar apasat. Poate ca tu ești nevinovata, dar asta nu inseamna ca și Julia e. E bolnava, insa se simte mai bine acum și o sa fie condamnata la multi ani. Cam despre asta e vorba.
   - Bun, și atunci de ce-a facut-o?
   Nina s-a așezat.
   - Ceva s-a intamplat catre sfarșit, a zis in cele din urma. Nu mi-a spus niciodata despre ce era vorba, dar era extrem de speriata și ingrijorata. Imi inchidea telefonul de cate ori o sunam, nu voia sa ne vedem. Ma neliniștea foarte serios starea ei mentala, dar nu mi-am imaginat niciodata ca... ca...
   Vorbele i s-au pierdut in liniștea din jur. A luat o gura de cafea calaie și s-a strambat.
    - Bun, a zis Annika incet. Daca am inteles eu bine, treaba sta așa: David avea dușmani in cercuri infractionale. tinea legatura cu unii din ei, fiindu-le tutore sau ofiter supraveghetor. Mai era și membru in consiliul de conducere al catorva firme...
   Nina a ridicat brusc capul.
   - Nu știai? Era amestecat in cel putin patru companii. E un lucru obișnuit pentru politiști?
   Nina a privit pe furiș spre ceas.
   - Ma gandeam sa ma duc la sala.
   - Da. Și eu am o ședinta de sindicat. Inca o chestie: a vorbit David vreodata despre crimele de pe Sankt Paulsgatan? Alea cu toporul?
   Nina ducea deja canile in bucatarie.
   - De ce intrebi?
   Annika s-a scarpinat in cap.
   - A fost tutorele lui Filip Andersson, finantistul acuzat pentru crimele alea. Dupa parerea lui Christer Bure, David il credea pe Andersson nevinovat. De ce ar fi crezut așa ceva?
   Nina a venit spre Annika și s-a apropiat foarte mult de ea.
   - David ii iubea mult pe Julia și pe Alexander. A fost un om chinuit, cu un comportament bolnav, dar Julia și Alexander au fost singurii oameni la care a tinut.
   - Știa vreun secret despre crimele alea cu toporul, de care nimeni nu avea habar?
   Nina și-a tras pe ea o jacheta de doc, a luat sacul de sport și s-a indreptat spre ușă.

   Ședinta de sindicat incepea intr-un sfert de ora.
   N-avea cum sa ajunga la timp. A luat-o pe strada, neavand chef sa se grabeasca. Lumea din jur era de culoarea plumbului. Avea un ciudat sentiment de ireal, care n-o parasea. Oamenii se prelingeau pe langa ea, ca niște umbre adanci, de nepatruns, cu expresii atat de rigide; se intreba daca erau vii sau doar se prefaceau.
   Dimineata se trezise și nu își daduse seama unde era.
   Lumina cădea cenușie și grea pe patul ei din camera de zi, o apasa și n-o lasa sa respire. Locuia acolo de 5 luni, își petrecuse toata vara in zona, cu turiștii care aruncau conurile de inghetata in ușa blocului ei și cu muzicanții ambulanti care-i cantau fals sub fereastra „Streets of London".
   Îi era clar ca trebuia sa se obișnuiasca, dar intelegea problema: timpul se intindea in jurul ei, mult timp, zi, seara, noapte. Golul lasat de copii, atatea responsabilitati care disparusera și care erau inlocuite de un fluviu de timp incolor.
   Și n-avea nicio idee cum l-ar putea folosi.
   Saptamanile fara copii fusesera o perioada de cadere libera, timp fara nicio referinta, minute și ore de gol care vuia. Până și Berit era plecata.
   Maica-sa o sunase dupa aniversarea de 30 de ani a surorii ei, ca s-o intrebe de ce nu venise și ea la petrecere, iar Annika ii raspunsese ca lucra și ca nu izbutise sa plece de la serviciu. Era o minciuna, clar, pe care mama ei o simtise.
   Anne Snapphane ii trimisese cateva e-mailuri, cu acuzatii confuze și agresive, care, in esenta, repetau cele spuse in noaptea cand ii arsese casa: ca renuntase la viata ei ca s-o sprijine pe Annika, ca nu-și permisese niciun fel de spatiu de dezvoltare personala, ca mariajul nesatisfacator al Annikai ii stricase ei toate relatiile, ca își daduse seama ca venea mereu pe planul al doilea și ca acum se hotarase sa nu mai permita nimanui sa-i dicteze viata și ca o sa traiasca dupa pofta inimii...
   Annika nu și-a pus mintea cu ea și nu-i răspunsese, știind ca n-ar face decat sa toarne gaz peste foc.
   Solutia era sa munceasca.
   In fiecare zi fara copii, in aceasta noua realitate, muncea de cand se trezea pana ce cadea lata in pat. Nu rezultasera multe articole. Iar acum, Thomas o suna in miezul noptii din baruri.
   S-a uitat la ceas. Marea ședinta condusa de Eva-Britt Qvist incepuse, ședinta despre viitorul lor comun. S-a oprit in mijlocul trotuarului, a inchis ochii ca sa nu mai vada cenușiul din jur. Oamenii continuau sa curga pe langa ea, se loveau de ea și bolboroseau scuze.
   Un punct de referinta, un punct stabil. Doar de asta avea nevoie. O forma și o culoare in tot golul din jur.
   Era multa lume in jurul biroului redactorilor de zi. A zarit-o pe Eva-Britt cu parul pieptanat tepi, era in mijlocul grupului; probabil ca se urcase pe masa, in speranta de a crește nivelul de entuziasm.
    - E vorba de solidaritate, spunea fata, cu o voce gata sa cedeze.
   Annika și-a pus geanta pe biroul lui Spike.
   - Au inceput de mult? l-a intrebat incet.
    - De-o eternitate, i-a raspuns șeful știrilor, fara sa-și ridice capul din ziar.
   - Norrbotten Kurier, a observat ea.
   - Trebuie sa ne sprijinim unii pe altii, a strigat Eva-Britt. Nu e momentul pentru soliști, ci pentru orchestra intreaga!
   Aplauze lipsite de entuziasm.
   - Parca folosesc de fiecare data aceleași cuvinte, nu? a intrebat Annika, deschizand o sticla de apa minerala, pe care o gasise pe birou.
   Spike a gemut și a dat pagina.
   - Daca vom accepta cererile conducerii de a renunta la lista impusa de regulamentul de angajare, atunci patronii ne vor da afara dupa bunul lor plac. Nu putem sa-i lasam să-și faca de cap! Trebuie sa fim uniti!
   - Da', mai exact, ce vrea conducerea ziarului? a intrebat ea, luand o gura de apa.
   - Vrea sa mai taca ăștia dracu' din gura și sa se apuce de treaba, a zis Spike și a impins ziarul in coșul de gunoi.
   - Dupa cat efort am depus pentru ziarul asta! Dupa nenumaratele ocazii in care ne-am dovedit atașamentul! Reorganizari și lansari online și tăieri de fonduri, le-am inghitit pe toate și am mers mai departe, ne-am inteles responsabilitatea fata de cititori...
   Un murmur de apreciere s-a raspandit in sala.
   - Trebuie sa dovedim ca suntem uniti in lupta impotriva conducerii și a incercarilor lor incapatanate de a-și urmari doar profitul. Trebuie sa aducem contrapropuneri viabile și convingatoare. Noi, cei din sindicat, propunem o strategie unita, colectiva și agresiva, ca sa le aratam șefilor ca suntem serioși. Ne luam cu totii concediu medical!
   Annika s-a inecat cu o gura de apa.
   Ne luam concediu medical?
   A privit-o lung pe Eva-Britt, care-și ridicase bratele inspre tavan, de parca aștepta aplauze furtunoase.
   - Ne luam concediu medical? E nebuna? a continuat Annika.
   A lasat sticla pe biroul lui Spike.
   - O sa le aratam ce se intampla cand n-o sa venim la lucru niciunul. O sa-i facem sa vada ce se intampla cand nu-și asculta colegii...
   - Pentru Dumnezeu, e dusa cu capul, a continuat Annika.
   Ronja, o fata tanara, imbracata in costum, i-a facut semn sa taca.
   - Poftim? ti se pare normal ca toata lumea sa plece in concediu medical in același timp?
   Ronja i-a intors spatele și și-a încrucișat bratele pe piept.
   - Serios acum, spune-mi, a insistat Annika. Crezi ca-i in regula sa exploatezi sistemul de asigurari sociale ca sa te razbuni pe angajator?
   S-a lasat o liniște totală, in timp ce grupul filtra ultimele vorbe ale Annikai.
   Eva-Britt își pierduse șirul. Privirea i s-a oprit asupra Annikai și a intins spre ea un deget tremurator.
   - Ai ceva de spus?
   Toti s-au intors spre ea; simtea cum incepea inima sa-i bata mai tare.
   - Plecatul in concediu medical nu este o strategie agresiva. Exploatarea sistemului de asigurari sociale in felul asta este, de fapt, ilegala. Vorbim de certificate false.
   Două pete roșii au inflorit pe obrajii Evei-Britt.
   - Solidaritate! Ai habar ce-i aia?
   Annika s-a mutat de pe un picior pe altul, inconfortabil, simtind cum privirile colegilor o ardeau.
   - Bine, atunci cum ramane cu solidaritatea noastra fata de cineva care e bolnav pe bune daca ii folosim banii doar ca sa-i facem rau lui Schyman?
   - Solidaritatea inseamna unire intr-un colectiv, a strigat Eva-Britt. Inseamna sa privești spre ceva mai mare decat tine - da' asta-i ceva despre care tu n-ai habar, ca n-ai facut niciodata!
   Annika a simtit ca ia foc. A facut cativa pași in fata și gatul i s-a strans.
   La dracu', sa nu începi sa plangi!
   - Bine, bine, a zis Emil, angajatul temporar, care stătea langa ea, cred ca putem discuta subiectul, nu? La urma-urmei, de asta avem ședinte!
   - Toti trebuie sa fim uniti! a continuat sa tipe Eva-Britt. Toata lumea a fost de acord!
   „La dracu'! a gandit Annika. Un angajat temporar cu sange-n instalatie! Cine a fost de acord cu ce? Tu și mai cine? Cu noi, colegii tai, cum ramane?"
   - Annika are dreptate, a auzit o voce din spate.
   - Aceasta este o actiune colectiva, a strigat Eva-Britt. Trebuie sa fim uniti, sa ne fie auzite cererile.
   - Care sunt alea - sa dai oamenii afara pe principiul ultimul venit, primul plecat? a intrebat-o Annika. Cat ti se pare de cinstit așa ceva?
   - Exact! s-a alăturat și Patrik Nilsson.
   Oamenii incepusera sa se agite, mult mai plini de viata decat cu 10 minute înainte.
   - Trebuie sa fim uniti! a croncanit Eva-Britt.
   - Ca sa-ti pastrezi tu slujba! i-a strigat cineva din spate. Cu noi cum ramane?
   - Da, chiar așa, cum ramane cu noi?
   Annika a facut cativa pași in spate, a ocolit-o pe Ronja și și-a luat geanta de pe birou. Era atata galagie, incat Eva-Britt nu se mai auzea. Avea sa mai treaca ceva vreme pana va avea suficienta liniște ca sa lucreze acolo.

   Schyman privea cum Annika Bengtzon și-a cautat in geanta dupa un bon de masa, dupa care a disparut in directia cantinei. Statea in studioul de radio gol și urmarea ședinta de sindicat prin ușa deschisa.
   In calitate de șefa de sindicat, Eva-Britt Qvist era un dezastru și mai mare decat își inchipuise și asta insemna ceva.
   Nu merita sa te zbati pentru ea.
   Și-a amintit cat de mare fusese scandalul de acum cativa ani, cand un ziar din Smaland incercase sa scape de un lider de sindicat intransigent. Omul reușise sa se faca de-a dreptul imposibil la locul de munca. Se opunea la absolut orice, refuza in nenumarate randuri sa munceasca sub pretext ca sarcinile erau sub demnitatea lui, pretindea ca-i ocupat cu cine știe ce ancheta jurnalistica și el, de fapt, cauta site-uri porno, iar cand își daduse seama ca era pe punctul sa fie dat afara, facuse ce facuse și fusese ales șef de sindicat. Conducerea ziarului a incercat, in continuare, sa scape de el, dar rezultatul a fost ca mișcarea sindicala suedeza se raliase in spatele acelui ziarist incompetent. Toata tarașenia luase sfarșit prin numirea lui ca avocat al poporului pentru Asociatia Ziariștilor, la sediul central din buricul Stockholmului. Toata presa din Suedia sarbatorise: ce mai victorie!
   Nimeni n-a mai gasit de cuviinta sa scrie ca omul a plecat dupa 3 luni, la sfarșitul perioadei de proba, in afara de o notita publicata in ziarul asociatiei editorilor.
   In prezent, individul era taximetrist in Sundbyberg.
   Da-le circ. Așa functioneaza. Sa-și faca titlurile pe care le vor. Acum au avut parte de marea lor ședinta. Masele erau starnite.
   Și-a intins picioarele.
   Ședinta fusese interesanta. Scosese la lumina vreo doi rebeli, de existenta carora nu era conștient. Era clar ca Annika se va opune ideilor imbecile ale Evei-Britt, pe de o parte pentru ca n-o putea suferi pe fosta secretara și, pe de alta parte, pentru ca reactiona instinctiv cand se incalcau regulile (atata vreme cat ea sau cineva apropiat le incalca, dar atunci era in regula).
   Din punctul lui de vedere, unul dintre avantajele faptului ca Eva-Britt era lidera de sindicat era ca aceasta e o femeie. N-ar fi fost in aceeași situatie ca barbat. Insuccesul ei ar fi perceput ca o ratare personala, iar restul comitetului ar ieși cu fata curata.
   N-o sa fie prea greu sa scapam de ea cand se liniștesc apele. Niciunul n-o sa lupte pentru ea.
   Dupa o serie lunga de negocieri locale, hotarase cu ea un cadru pentru reduceri. Conform intelegerii, membri grupului de conducere editorial erau excluși de pe orice lista referitoare la reorganizari, data fiind majoritatea aspectelor din legislatia muncii. Schyman ii explicase ca orice alternativa ar fi fost nerezonabila și fata se vazuse nevoita sa cedeze.
   Poate visa sa faca parte din acel grup, la un moment dat.
   Nu fusesera specificate niciun fel de exceptii și nu se facuse nicio incercare de a da o definitie exacta termenului de „grup de conducere editoriala".
   Tipul cel nou, Emil și Patrik, bineînteles. Băietii tineri de la editia online și fetele de la Divertisment. Conform listei sindicatelor, toti vor trebui sa plece.
   A stat, privind la grupul mare - se spargea in grupulete inainte de a disparea, oamenii se intorceau la treburile lor. S-a ridicat și s-a intors in birou.
   Vom avea ziarul cu cel mai mare grup de conducere editoriala din lume.

   Biroul celor din tura de zi era plin cu cani de cafea, cutii de coca-cola și coji de portocale. Annika a aruncat totul intr-un coș mare și a incercat sa indeparteze restul lucrurilor lasate vraiște.
   Și-a desfacut laptopul și l-a pornit. Și-a scos hartiile din seara precedentă, notele pe marginea convorbirilor telefonice, informatiile scoase de pe net.
   Singura intrebare era: ii vor folosi vreodata la ceva toate astea? Toti indivizii din firmele alea, tipul de 45 de ani impușcat in parcarea din Norrkoping, americanul condamnat pe viata, care disparuse din inchisoarea de la Tidaholm, dupa accident...
   S-a oprit la notitele luate in timp ce vorbea cu oficialul inchisorii Tidaholm. Omul ii spusese ca David fusese tutorele americanului. Cu ce alti prizonieri mai avusese David Lindholm legaturi oficiale? Cum poti da de informatia asta? O fi publica?
   Nu-și amintea sa se fi gandit la așa ceva pana in acel moment.
   A deschis site-ul Organizatiei nationale corectionale, s-a dus la detaliile de contact §i a format numarul din Norrkoping. I s-a dat legatura cu o avocata, care se ocupa cu cererile care cadeau sub incidenta legii privind libertatea de informare.
   - Cererea dumneavoastra intra sub legislatia care garanteaza confidentialitatea celor aflati in sistemul de justitie criminala, i-a raspuns femeia. Astfel de chestiuni nu sunt publice.
   - Pot face cerere sa vad un asemenea document?
   Avocata a ezitat.
   - Da, e posibil, daca primim o cerere, ii dam curs in maniera obișnuita.
   - Unde?
   - Aici, la centrul national. Avem acces la toate informatiile.
   - Credeti, deci, ca ar fi posibil sa aflam daca o persoana a fost tutore pentru cineva?
   Avocata gandea cu voce tare.
   - Stati, nu facem publice informatii care ar putea aduce un prejudiciu unei persoane. Dar a spune daca o persoana a fost sau nu tutore nu poate fi considerat prejudiciu. Ar fi mai complicat daca persoana in discutie ar fi avut ea insași o condamnare, iar acum este tutore. Fiecare cerere este luata in discutie individual.
   - Excelent. Vreau sa fac o cerere. Cat dureaza pana primesc un raspuns și cui o adresez?
   - Decizii de genul acesta sunt luate de angajatii noștri, așa ca nu dureaza mult. Primiti raspunsul in cateva zile.
   Eu vreau un raspuns ACUM!
   Annika i-a cerut femeii adresa de e-mail, i-a multumit și a inchis. Apoi a scris o cerere in care solicita numele persoanelor pentru care David Lindholm fusese tutore sau ofiter supraveghetor, de-a lungul intregii cariere.
   A oftat și a impins calculatorul intr-o parte.
   O, Doamne! Bat pasul pe loc.
   I-a auzit in spate pe Patrik Nilsson și pe Spike - pareau agitati - probabil ca era ceva in legatura cu asasinul extradat din America.
   - E un scandal nemaipomenit, a strigat Patrik.
   Spike a mormait ceva.
   - Sursa mea e beton. Guvernul le-a dat americanilor ceva in schimbul lui Gabrielsson. Trebuie sa aflam despre ce-i vorba. Dreptul de aterizare pentru CIA la Bromma?
   Annika s-a ridicat. Nu mai putea sa asculte.
   Dragi proprietari, salvati-ne odata, va rog frumos, dati afara pe cine credeti de cuviinta și lasati-ne sa ne vedem de treaba.
   S-a dus la automatul de cafea și a selectat cafea fara zahar. S-a oprit langa una dintre mese, gandindu-se la diagnosticul Juliei Lindholm. Personalitati multiple.
   Ca-ntr-un film prost. Practic, toti criminalii din ziua de azi pretind ca au vreo problema psihiatrica. Daca n-aud voci, atunci iau steroizi anabolizanti sau au fost traumatizati cand au fost obligati sa stea pe olita sau, și mai bine, au suferit de pe urma jucariilor stricate.
   Ar trebui sa ne fie mila de șomeri pentru ca n-au de lucru, de oamenii care muncesc pentru ca sufera de stres, de tinerii care n-au avut nicio șansă și de batranii care n-au fost in stare sa-și foloseasca șansele.
   Indivizilor care-și omoara nevestele le pare deosebit de rau pentru ca n-au fost in stare sa le controleze, n-au putut sa le reguleze cand au avut chef și n-au putut sa le interzica pe cine sa vada sau cu cine sa vorbeasca. Adeseori, tribunalele dovedesc mult prea multa intelegere fata de nefericitii care-și bat femeile, scot pagini peste pagini care justifica de ce ar trebui tratati cu indulgenta. De cele mai multe ori, nici macar nu reușesc sa transcrie corect numele victimei - Annika descoperise numeroase asemenea exemple. Femeile ucise se numeau cand Lundberg, cand Lundgren sau Berglund, mai mult sau mai putin la intamplare, in timp ce bietii ucigași, care le omorasera in bataie intr-un mod uman și milos, au fost condamnati la cea mai scurta pedeapsa permisa de lege, fiind foarte indurerati ca nenorocitele au hotarat sa puna capat relatiei.
   Zece ani intr-o inchisoare de minima securitate, cu o cireada de vaci și pășuni verzi, de unde ies dupa 6 ani și jumatate.
   Și, ce sa vezi, Julia are personalitate multipla! Cat de rau sa ne para de ea?
   A dat pe gat ultima gura de cafea și s-a intors la biroul ei. Patrik Nilsson plecase, in cele din urma, de la știri și scria cu furie la calculatorul lui. A rasuflat ușurata.
   A cautat pe Google și a găsit un site despre tulburarile de personalitate disociate. A citit ca doua personalitati diferite iși pot nega reciproc existenta sau se pot respinge in același timp, revendicandu-și trupul ca fiind al lor.
   Doamne, cat de ciudat! De cate e in stare mintea omului!
   „Pacientul comuta intre personalitati, in functie de circumstante și niciuna nu-și poate aminti ce a facut cealalta. In unele cazuri, distanta dintre ele nu este atat de pronuntata, pacientul fiind conștient de existenta lor, dar relatia pe care o are cu ele poate fi una complicata."
   Deci Julia poate fi conștienta de existenta celeilalte femei? Oare e posibil?
   A dat clic mai departe.
   A aflat ca personalitatile cu adevarat disociate sunt extrem de rare. In total, se cunosc cam 1 000 de cazuri in toata lumea. Personalitatea multipla nu trebuie confundata cu schizofrenia, ceea ce se intampla de multe ori.
   „Unul dintre motivele confuziei este acela ca schizofrenia inseamna, literalmente, «sensuri disociate». Aceasta tulburare reflecta modificari in asociatii și rationamente logice. O persoana schizofrena are O SINGURA personalitate, dar gandurile și actiunile sale apar adeseori extrem de dezorganizate..."
   A luat un pix și a inceput sa-i roada capatul.
   Ar trebui sa scrie ceva pe tema asta. Nu avea nevoie decat de o a doua sursa care sa-i confirme ceea ce-i spusese Nina Hoffman despre raportul de psihiatrie. Cine ar putea s-o ajute?
   Avocatul! Nu parea sa-l dea inteligenta afara din casa.
   I-a cautat numele și numarul: Mats Lennstrom, de la firma de avocatura Kvarnstenen.
   - Domnul Lennstrom e la tribunal pana mai spre seara, i-a ciripit secretara.
   A inchis și a sunat la biroul procuroarei, dar Angela Nilsson nu era disponibila. A sunat și la Comitetul national pentru medicina legala, dar i-au spus ca nu comenteaza niciodata asupra rapoartelor lor.
   Ramanea doar Q, dar cu el nu voia sa vorbeasca.
   La naiba! Unde umbla Lennstrom?
   S-a aplecat deasupra calculatorului, incercand sa gandeasca. Cine i-ar putea da niște informatii despre Julia și David? Exista oare cineva care n-avea niciun interes sa-l protejeze pe David Lindholm?
   Oamenii pe care i-a tradat. Pe care i-a dat in gat. Care au ajuns la inchisoare pe viata pentru ca au avut incredere in el.
   „Nume. Afla nume și in ce inchisori sunt."
   A scris o lista pe o bucata de hartie.
   Americanul caruia i s-a intamplat ceva la Tidaholm: mutat la Kumla, in provincia centrala Narke.
   Tatal care a luat ostatici la gradinita din Malmo: acum la Kumla.
   Finantistul Filip Andersson, criminalul din Sodermalm: la Kumla și el.
   Poate ar merita sa fac un drum pana acolo, sa stau de vorba cu cativa criminali? Cum dracu' il chema pe american?
   Știa cum il chema pe cel din Malmo, Ahmed Muhammad Svensson. Da, pe bune, așa il chema. Scria negru pe alb, in raportul pe care-l primise de la tribunal.
   De unde sa-l gasesc pe american?
   E american și e condamnat pe viata - treaba asta ar trebui sa reduca optiunile și sa ușureze identificarea. In acel momentul, 164 de persoane erau condamnate pe viata, dintre care 159 de barbati. Greu de crezut ca multi din ei erau cetateni americani. și, pentru ca individul fusese judecat in sistemul judiciar suedez, numele ar trebui sa fie in documente publice.
   Trebuie sa identific procesul. Pentru ce putea fi condamnat?
   Crima, luare de ostatici, incendiere, grav pericol public, sabotaj cu circumstante agravante, sau distribuire de otravuri sau substante infectioase in forma agravata...
   S-a oprit la cel de-al treilea cuvant de pe lista.
   Incendiere.
   A auzit vocea rece a lui Q și a simtit un nod in capul pieptului.
   Incendiul a fost pornit de cineva care a avut un motiv. Tu ești in capul listei de suspecti neoficiali.
   S-a ridicat de pe scaun și a facut un tur al biroului.
   Celelalte infractiuni pasibile de inchisoare pe viata nu se aplica unui american, nu in Suedia, pe timp de pace.
   A lasat jos pixul și a inceput sa le caute pe Internet, ca sa fie sigma: incitare la rascoala, insurectie, inalta tradare, tradare in relatiile cu o putere straina, comportament arbitrar in relatiile cu o putere straina, spionaj cu circumstante agravante, insubordonare cu circumstante agravante, subminarea moralului, ignorarea pregatirilor de razboi, capitulare neautorizata, sustragerea de la datorie, tradarea tarii, posesie neautorizata de arme chimice, mine și material nuclear.
   Posesie neautorizata de mine? Dumnezeule mare!
   A oftat.
   Așadar, spre ce tribunal sa se indrepte? Numai in Stockholm erau peste 10, iar in tara, in jur de 100.
   De unde sa inceapa?
   A cautat Tribunalul Municipal Stockholm și diversele sale sectii.
   S-a oprit, și-a plimbat degetele pe tastatura.
   Daca primești o condamnare pe viata, faci apel.
   Cazul trebuie sa fi ajuns la una dintre curtile de apel.
   Din astea erau doar 6: câte una pentru regiunile Gotaland și Svealand, Ovre Norrland, Nedre Norrland, Vastsverige și cate una pentru provinciile sudice Skane și Blekinge.
   S-a uitat la ceas - putea sa sune pana la ora 4.
   A inceput de la sud spre nord.
   Cauta o sentinta pe viata, a unui american, probabil pentru crima.
   La a șasea și ultima incercare, la Curtea de Apel din Umea, regiunea Ovre Norrland, i s-a dat legatura cu un tanar foarte serviabil, de la arhiva.
   - Cred ca-i Stevens.
   Un minut mai tarziu i-a trimis raportul despre cazul lui Michael Harold Stevens.
   A dat paginile pana a ajuns la hotarare. A scos un fluierat.
   Un catalog impresionant de infractiuni.
   Americanul fusese gasit vinovat de omor, cauzare de leziuni grave, rapire, incercare de extorcare, grav pericol public, obstructionarea justitiei și incalcarea legislatiei privitoare la armele de foc.
   Pared e un criminal plătit care a ratat rau de tot.
   A rasfoit tot documentul, cele 38 de pagini. Pe scurt, Michael Harold Stevens recunoscuse ca aruncase o mașină în aer, intr-o incaierare langa Skelleftea, ceea ce dusese la acuzatia de grav pericol public. In mașină se afla un barbat în varsta de 33 de ani, care murise in explozie, de aici acuzatia de omor. Fortase un alt barbat, de 32 de ani, sa urce intr-o mașina (rapire), ii dusese la o casa de vanatoare langa Kage, ii bagase un pistol in gura (incalcare a legislatiei armelor) și ii ceruse doua lucruri: să-și retraga o declaratie de martor (obstructionare a justitiei) și să-i plateasca o datorie in contul unor droguri (extorcare).
   Ambele victime aveau cazier și făceau parte din aceeași banda infractionala.
   Stevens mai recunoscuse ca luase parte la planuirea atacului armat asupra transportului de valori de la Botkyrka, cu un an inainte.
   A oftat, contrariata și a lasat documentul sa-i cada in poala.
   Asta-i amerieanul, dar cum ramane eu David Lindholm? Unde intervine in toată chestia asta? Pe cine aș putea suna?
   S-a uitat inapoi, la prima pagina, ca sa vada cine fusese numit sa-l apere: un avocat pe nume Mats Lennstrom.
   Mats Lennstrom? Dar asta-i avocatul Juliei!
   A ridicat receptorul și a format din nou numarul biroului de avocatura.
   - Aveti noroc, i-a cantat din nou in ureche secretara. Domnul Lennstrom tocmai a intrat pe ușă. Nu eram siguri ca revine.
   Annika s-a invartit de cateva ori pe scaun, in timp ce secretara ii facea legatura.
   - Lennstrom!
   Annika avea impresia ca nici de numele lui nu era sigur.
   - Va sun in legatura cu 3 lucruri, i-a spus, dupa ce s-a prezentat. Primul, aș vrea sa-i iau un interviu Juliei Lindholm. Ne-am mai cunoscut, știe cine sunt.
   - Multi ar dori un interviu cu clienta mea, a spus el, apasat.
   - Da, sigur, dar știu ca acum toate restrictiile au fost ridicate și ca poate vedea pe cine dorește, așa ca poate-i transmiteti cererea mea.
   Barbatul a oftat.
   - Apoi mai e chestiunea cu tulburarile de identitati disociate. Comisia nationala de medicina criminalistica a hotarat ca Julia poate face inchisoare, deși este evident ca a actionat ca altcineva - știti, femeia cealalta. Care e parerea dumneavoastra in chestiunea asta?
   - Aaa... bine, asta-i opinia lor de experti, nu am ce sa comentez.
   Uraaaa! Mi-a confirmat! Se poate publica!
   - Și mai am o intrebare - ce s-a intamplat, de fapt, cu Michael Harold Stevens?
   A urmat un moment de liniște, dupa care avocatul și-a dres glasul.
   - De ce va intereseaza?
   - David Lindholm i-a fost tutore, desigur, dar Stevens a avut nu știu ce accident la Tidaholm și a fost transferat la Kumla și dupa aia Lindholm nu i-a mai fost tutore. Ma intrebam ce s-a intamplat.
   - Ati citit sentinta judecatoreasca?
   - Da.
   - Atunci știti ca Mike a recunoscut.
   - Da.
   Avocatul a mai facut o pauza - parca-și scotea sacoul.
   - Ei bine, a spus in cele din urma, nu mai intra in termenul de prescriptie. Politistul e mort, iar Mike n-o sa mai faca apel.
   A așteptat in tacere.
   - Lindholm ii lua interogatoriul lui Mike. Acesta a recunoscut toate acuzatiile și inca ceva pe deasupra. De exemplu, raidul armat de la Botkyrka.
   - Dar?
   - Cand sentinta a fost confirmata de Curtea de Apel, Mike a fost dus la Kumla pentru evaluare - persoanele condamnate la mai mult de 4 ani sunt trimise acolo mai intai. A fos trimis apoi la Tidaholm și probabil ca acolo și-a dat seama ca fusese tras pe sfoara.
   - Tras pe sfoara?
   - Da, trebuia sa controlez lucrurile mai amanuntit. Mike facuse o intelegere cu David Lindholm, conform careia ar fi urmat sa fie condamnat la mai putin și să mearga la inchisoarea din Ljustadalen. Dar nimic din ce-i promisese David nu era obligatoriu din punct de vedere legal. Trebuia sa-mi dau seama...
   Annika și-a indreptat spatele.
   - Vreti sa spuneti ca nu știati daca era o promisiune obligatorie din punct de vedere legal? Și ca n-ati verificat, daca nu erati sigur?
   - Avem incredere in politie, nu? In special cand e vorba de o persoana atat de renumita ca David Lindholm.
   Cat poate fi de idiot! Nu-i de mirare ca l-au ales pe el ca s-o apere pe Julia, cand voiau cu tot dinadinsul sa scape de ea.
   - Ce fel de accident a avut?
   - A alunecat la duș și a cazut pe ceva ascutit.
   Annika s-a abtinut cu greu sa nu-i rada in nas.
   - Plagi intepate, a spus ea. Mike a vorbit și cinci barbați au fost inchiși pentru raidul de la Botkyrka. N-au fost prea incantati. Aveau prieteni la Tidaholm. Și-au ascutit periutele de dinti sau lingurile și l-au atacat la duș.
   - Astea sunt simple speculatii din partea dumneavoastra.
   - Spuneti-mi un lucru. Ce a facut Stevens? S-a razbunat pe banda de la Botkyrka sau, poate, pe David? Pe nevasta lui? Pe copil?
   - Va rog sa ma scuzati, dar am multa treaba, i-a spus avocatul și a inchis.
   Annika a ramas muta, cu ochii in gol; a stat așa câtăva vreme.
   Nu era nimic eroic in felul in care David rezolvase raidul asupra mașinii de transportat valori, de la Botkyrka. Din contra. Își folosise reputatia pentru a câștiga increderea unui om, dupa care-l tradase.
   Ce netrebnic!
   A trecut la cel de-al doilea de pe lista, Ahmed Muhammad Svensson. A scos hotararea judecatoreasca a tribunalului municipal din Malmo: tentativa de omor, rapire cu circumstante agravante, extorcare cu circumstante agravante și comportament amenintator. Ahmed Muhammad Svensson se casatorise cu o suedeza și ii luase numele, in ideea de a se incadra mai bine in societate.
   Lucrurile insa nu mersesera. Nu-și putuse gasi de lucru, daduse in depresie, apoi incepuse sa-și bata sotia și fiica de 4 ani. Doamna Svensson ceruse divortul in cele din urma.
   Atunci, Ahmed Muhammad luase cumva arma de vânătoare a vecinului sau și se dusese la gradinita fiicei lui. Ajunsese tocmai in pauza de dupa-amiaza, cand copiii mancau supa de maceșe și biscuiti cu migdale. Plangand, anuntase cu voce tare ca urma sa omoare toti copiii, unul cate unul, pana ce sotia lui își va retrage cererea de divort și guvernul suedez ii va da un milion de coroane. Și un televizor color, nou.
   Dumnezeule, cat de tragic poate fi!
   Imediat, criza ostaticilor nu mai putuse fi controlata.
   Un tanar, student la un colegiu din apropiere, care facea practica la gradinita, reușise să iasa pe ușa balconului, in parcarea din spatele cladirii. Ahmed Muhammad Svensson trasese 3 focuri in directia lui, lovind o mașina parcata și un felinar, de aici acuzatia de tentativa de omor.
   Bineinteles ca tanarul daduse alarma și 10 minute mai tarziu gradinita fusese inconjurata de mașini de politie, ambulante și pompieri. La proces, personalul povestise cat de speriat fusese Svensson de toata desfășurarea de forte și cum își strangea pușca in brate, ca pe o ultima salvare. Politia locala incercase sa stea de vorba cu el, dar barbatul refuzase orice forma de dialog.
   Intamplarea facuse ca David Lindholm, experimentatul negociator, sa fie la Malmo in ziua aceea, pentru un seminar. Cineva mare din politie știa de prezenta lui, așa ca Lindholm fusese chemat la fata locului, in calitate de expert. David intrase in cladire din proprie initiativa și statuse de vorba cu Svensson pret de aproape doua ore.
   Copiii ieșisera din cladire in grupuri de cinci, insotiti de cate un membru al personalului. Fiica lui Svensson facuse parte din ultimul grup.
   In cele din urma, a ieșit și barbatul brat la brat cu Lindholm.
   La proces, David depusese marturie ca Svensson amenintase sa omoare copiii, personalul și sa se sinucida; iși exprimase convingerea ca era in stare sa duca amenintarea la bun sfârșit. Acuzatul nu spusese prea multe, doar ca regreta ceea ce facuse și ca nu ar fi fost capabil sa le faca rau copiilor.
   Și a primit o condamnare pe viata. Nefericitul!
   Pentru ca David Lindholm tradase pe cineva, din nou.
   Oare ce i-o fi facut celui de-al treilea, lui Filip Andersson?
   A trecut-o un fior: crimele alea oribile cu toporul. Ziarul lor publicase tone de articole pe tema asta. A tastat „fapte filip andersson" și a așteptat.
   A așteptat și a așteptat.
   Ce-i asta? De ce merge așa incet?
   A aparut o lista scurta de articole. Primul titlu era „Note și fapte filip andersson". Cam ciudat...
   A privit cu mai multa atentie ecranul și și-a dat seama ca introdusese termenii cautarii in spatiul greșit. Nu introdusese cautarea pe internet sau in arhiva ziarului, ci pe hardul laptopului.
   Așadar...
   A dat clic și s-a deschis un document Word, obișnuit.
   Acolo scria: „E nevinovat?"
   Fapte care il incrimineaza pe FA: 1. Evident, s-a aflat la locul crimelor. Amprentele lui s-au gasit pe clanta, pe geanta victimei de sex feminin și in alte patru locuri in apartament. 2. Probabil ca a fost de fata atunci cand au fost comise crimele. A doua zi și-a lasat pantalonii la curatatorie, politia a gasit bonul in portofelul lui și a reușit sa-i recupereze inainte de a fi curatati. Pe unul dintre cracii pantalonilor s-au gasit urme de sange, al carui ADN se potrivea cu cel al victimei de sex feminin. 3. Avea un motiv. Cele trei persoane din apartament il dezamagisera, intr-un fel sau altul, deși nu știm cum.
   Da, pana aici lucrurile se leaga.
   Fapte care sustin nevinovatia lui FA: 1. De ce pe pantalonii sau pe celelalte haine ale lui nu au existat urme de sange de la celelalte victime? Macelarirea victimelor, in felul in care au fost gasite, presupune un contact foarte apropiat. Nu pot fi taiate de la distanta: trebuie sa te sprijini pe un brat sau o gamba, trebuie sa fie pe o suprafata solida, pe podea sau pe o masa, iar, pentru ca lucrul asta sa fie posibil, victima ar trebui sa fie drogata, sub medicatie sau redusa la incapacitate de aparare - in cazul de fata, cu lovituri in cap. Pare extrem de putin credibil ca o persoana sa evite sa se umple de sange pe corp sau haine, daca ne gandim la cantitatea de sange in discutie. 2. Unde este arma crimei? Este un simplu topor? N-ar fi fost mai eficienta o secure sau un tarnacop, sau un instrument de spintecat carne? 3. De ce nu și-a aruncat pantalonii? Urmele de sange gasite erau microscopice. Poate nu știa ca erau acolo? De ce? Verifica maine. 4. In apartament s-au gasit foarte multe amprente, mare parte neidentificate. 5. Foarte important: la locul crimei s-au gasit urme de sânge și ADN apartinand altei persoane, care au ramas neidentificate. Un complice ranit in timpul luptei?
   Se uita la ecran cu gura cascata.
   Asta nu era un articol publicat. Nici nu putea fi publicat. Era o lista de note pe care le facuse cineva pentru a putea urmari cazul, poate pentru ca urmarea procesul sau...
   Sjolander! Asta e vechiul lui calculator!
   A dat clic pe „arhiva", apoi „proprietati" și, iata!
   Sjolander a aparut ca autor al documentului. Acesta fusese scris in urma cu aproape 4 ani, cu putin inainte de procesul lui Filip Andersson.
   Așadar, Sjolander se îndoia de vinovatia omului. La fel și David, conform lui Bure. Mai mult decat indoieli.
   Probabil ca era singura persoana convinsa de nevinovatia lui Andersson...
   De ce? De unde era David așa de sigur? Ce insemnau toate astea? Și de ce tacea Andersson atat de mult? De ce nu cooperase cu politia, daca era nevinovat?
   A deschis din nou site-ul Organizatiei Nationale Corectionale și a verificat programul de vizite pentru imensa inchisoare din Kumla: de luni pana vineri, de la 09:00 la 15:00 §i in weekend, de la 10:00 la 14:00.
   Excelent! In fiecare zi! Asta zic și eu serviciu!
   A format numarul biroului și s-a prezentat.
   - Aș dori sa-l vizitez pe unul dintre detinutii dumneavoastra, un anume Filip Andersson.
   Ofiterul i-a facut legatura cu guvernatorul-adjunct al inchisorii și Annika i-a repetat cererea.
   - Nu este posibil.
   - Chiar așa? De ce? Am inteles ca se pot face vizite zilnic.
   - Se pot face. 365 de zile pe an, in afara de anii bisecti. Atunci se pot face vizite in 366 de zile.
   - Atunci, de ce nu pot veni?
   - Sunteti bine-venita, i-a raspuns oficialul, in același timp amuzat, dar și oarecum sătul de explicatiile pe care urma sa le dea. Regulile sunt valabile atat pentru presa, cât și pentru persoanele particulare. Detinutii pot cere permisiunea de a primi o vizita sau de a vorbi la telefon cu cineva, dar trebuie sa specifice numele acelei persoane, adresa poștala și CNP-ul. Trebuie mentionata și legatura de rudenie a vizitatorului. Apoi, evaluam cererea, facem o verificare din punct de vedere infractional a vizitatorului, dupa care detinutul e informat daca s-a eliberat un permis de vizita sau nu, sau daca vizita poate avea loc numai sub supraveghere. Dupa aceea, detinutul ia legatura cu vizitatorul, iar acesta trebuie sa faca o programare la noi.
   - Maiculita! Aș vrea sa vizitez trei detinuti. Puteti sa le transmiteti sa solicite un permis pentru mine?
   Guvernatorul-adjunct era un monument de rabdare.
   - Imi pare rau, dar nu se poate. Nu mai actionam ca intermediari. Va trebui sa luati legatura cu ei prin scrisoare sau fax.
   - Banuiesc ca nu le pot trimite e-mailuri?
   - Banuiti corect.
   - Dar au permisiunea sa-mi raspunda prin scrisoare sau fax?
   - Prin fax, nu, dar au dreptul sa scrie scrisori. Va previn, insa, ca de multe ori nu raspund. Cei mai multi nu vor sa aiba de-a face cu presa.
   - Ce pacat!
   - Care e scopul vizitei dumneavoastra?
   Annika a ezitat. Avea ceva de pierdut daca-i spunea cinstit?
   - Scriu un articol despre David Lindholm, politistul care a fost omorat. Trei dintre detinutii dumneavoastra au fost, la un moment sau altul, in relatii cu el. Cat ar dura obtinerea unui permis de vizita, admitand ca ei doresc sa vorbeasca cu mine?
   - Cam o saptamana, zece zile. Dar va previn ca, daca nu sunteti ruda apropiata, puteti vizita doar un singur detinut.
   A inchis ochii și și-a trecut mana prin par.
   - Poftim?
   - Daca aveti trei frati, ii puteti vizita pe toti, dar nu puteti primi permise pentru mai multi detinuti fara a avea un motiv exceptional. Va trebui sa va opriti la unul singur.
   - Nu pareți foarte dornici de vizite ale presei.
   - Așa e, dar nici nu le interzicem. Și, daca veniti, va avertizez ca fotografiatul este interzis.
   Annika s-a indreptat in scaun.
   - De ce?
   - Legea de custodie infractionala 2006:26, capitolul 1, paragraful 19: „Inregistrarile audio și fotografiile nu sunt permise in incinta penitenciarelor".
   S-a afundat mai tare pe scaun.
   - Bun, am inteles. Pot folosi numarul de fax de pe site-ul dumneavoastra?
   - Ar fi cel mai bine.
   Și-a luat ramas-bun și a impins calculatorul; s-a uitat cat era ceasul, apoi a aruncat o privire in redactia cu ecrane stralucitoare, capete aplecate și birouri patate de cafea.
   Trebuie ca a luat copiii deja. Sunt in drum spre casa.

   In cladirea din cartierul Ovre Ostermalm, ușile liftului erau dintre cele vechi, frumoase: doua panouri de lemn, batante, care trebuia sa fie impinse intr-o parte pentru a lasa sa se vada interiorul lustruit, de alama.
   Thomas nu putea uita cat de bine gandit i se paruse detaliul, prima data cand urcase cu liftul, cand folosise propriile chei de la apartamentul lui, in casa lui.
   - Tati, ma impinge!
   Și-a mutat servieta dintr-o mana in alta și nu s-a putut abtine sa nu ofteze.
   - Fiti atenti, amandoi, le-a spus și l-a luat pe Kalle de guler, pentru a-l opri s-o loveasca pe fetita. Terminati odata cu cearta! Aproape am ajuns.
   Da, e casa mea. Ma rog, e a ei, dar...
   A deschis grilajul exterior.
   Un urlet de durere a rasunat in casa scarii. A privit in jos mirat și a vazut fata lui Ellen, contorsionata de durere.
   Ii prinsese degetele in ușa batanta, ochii ii ieșisera din cap și obrajii ii erau stacojii. A inchis rapid ușa, ca sa-i poata elibera mana și copilul s-a lasat pe vine la picioarele lui, strangandu-și degetele zdrobite in mana cealalta.
   - O, puișor, ce naiba ai facut? N-ai voie sa pui mana acolo cand tati deschide ușa.
   Sangele picura pe podeaua de marmura; la vederea lui, tipetele fetei s-au intetit.
   - Sange, tati!
   Thomas a simtit ca-i venea rau. Nu se descurca prea bine in prezenta fluidelor corporale.
   - Ia, arata-i lui tati. Vrei sa suflu?
   S-a ghemuit langa ea, dar fetita i-a intors spatele și și-a lipit mana de salopeta cea noua. La dracu'! Acum o sa fie plin de sange.
   - Draga mea, lasa-l pe tati sa vada.
   - M-ai ranit!
   - Știu, iubito și-mi pare rau. N-am vrut, da' n-am vazut ca ti-ai bagat mana acolo. Imi pare tare rau.
   A luat-o in brate, avand grija sa nu-și pateze haina cu sange. Copila și-a ascuns capul in scobitura gatului lui, iși ștergea lacrimile și nasul de sacoul lui.
   - Ma doareeee!
   - E in ordine, i-a zis Thomas, transpirat din cap pana in picioare.
   - E așa de impiedicata, a spus Kalle, cu ochii mari la sangele care se inchega pe jos.
   - Hai, gata, in lift acum, le-a spus copiilor.
   Cu o mana l-a impins pe baiat inauntru și cu cealalta tinea fetita, apoi și-a tras servieta, a inchis ușile și l-a lasat pe Kalle sa apese pe butonul de la etajul al șaselea.
   Apartamentul de la ultimul etaj. Penthouse-ul, dupa cum il descrisese Sophie pe site-ul ei.
   - Ma doareeee, tati.
   - Hai, hai, a spus, in timp ce privea nerabdator curgerea etajelor, candelabrul de la etajul al treilea, care-i disparea la picioare, peretii lambrisati de la etajul al patrulea, cu portretele aristocrate și ușile duble.
   - Ce mancam la ceai?
   Lui Kalle ii era mereu foame zilele astea.
   - Nu știu sigur. Sophia spunea c-o sa pregateasca ceva.
   Liftul s-a oprit in varful cladirii, cu un tremurat scurt.
   - Acum, tineti-va degetele acasa, le-a spus, inutil de tare, inainte de a deschide ușa.
   Era prea complicat sa-și caute cheile in servieta, așa ca a sunat cu mana libera, in timp ce-o tinea in brate pe Ellen.
   - Șșșș, șșșș, i-a spus și incerca s-o legene.
   Nimic. Plansetul lui Ellen s-a mai potolit. Din apartament nu se auzea nimic. Fetita devenea din ce in ce mai grea in bratele lui. Sa nu fie Sophia acasa?
   A sunat din nou.
   Ușa s-a deschis de perete. Sophia purta un șort și avea manecile suflecate. Avea o ușoara cuta intre sprancene.
   - Ti-ai uitat cheile? l-a intrebat, dupa care a vazut-o pe Ellen.
   Thomas a trecut pe langa ea și a ingenuncheat, pentru a lasa fetita jos.
   - Hai, arata-i lui tati degetul lovit, i-a spus și i-a luat mana.
   - Ati avut un accident?
   Tomas a inchis ochii cateva clipe, a inghitit; a dat drumul mainii fetei, s-a ridicat și a zambit.
   - Draga mea, i-a raspuns și a sarutat-o. Ellen și-a prins mana in ușa liftului și sangereaza destul de rau. Trebuie s-o curat.
   - Tu ești de vina, a intervenit Kalle, imbufnat și a privit-o pe Sophia furios.
   - Scoate-ti salopeta și du-te și te spala pe maini, l-a indemnat Thomas, scotandu-§i haina.
   Trebuia sa fie curatata, n-o mai putea purta așa. S-a uitat și la sacou. Același lucru.
   A privit-o pe Sophia, care nu i-a inteles rugamintea tacuta și s-a intors in bucatarie.
   Annika se ocupa de trimis lucrurile la curatat.
   Gandul, venit de nicaieri, l-a lovit și l-a facut sa stranga din ochi.
   Da, așa fusese de cand el pierduse bonul pentru jacheta de angora data de bunica ei. Și-a lasat haina și jacheta sa cada pe banca din hol.
   - Bine, hai sa mergem sa-ti punem un plasture, a zis și a luat fetita in brate.
   Aproape ca se oprise din plans. A dus-o in baie și a descoperit o taietura sub unghia de la inelarul mainii stangi. Probabil ca avea sa-i cada unghia.
   - E vanat, a zis Ellen, privind fascinata la deget.
  - Parca e tarta cu afine, i-a raspuns Thomas, iar copila a ras.
   S-a așezat pe capacul de la toaleta, a luat-o in brate și a inceput s-o legene incet.
   - Imi pare așa de rau.
    Primesc ceva dulce pentru degetul lovit?
   L-a privit plina de speranta și și-a șters nasul de maneca.
   - Poate. Daca avem.
   - Poti sa iei de la magazin. Mașinutele de spuma sunt tare bune.
   S-au dus de mana in sufragerie. Ellen mai tremura inca, din cauza șocului.
   E atat de fragila. Trebuie sa am mai multa grija de ea.
   Kalle iși lasase salopeta in hol, pe jos. Thomas și-a inghitit enervarea și s-a aplecat sa o agate in cuier. Cand s-a ridicat, Sophia il privea din ușa bucatariei.
   - Daca o sa strangi mereu dupa el, n-o sa invete niciodata.
   A ridicat din umeri, a zambit și i-a intins bratele.
   - Ai dreptate, i-a spus și a lasat capul intr-o parte.
   Femeia i-a zambit și ea.
   - Așezati-va la masa - mancarea e gata.
   A disparut din nou in bucatarie. Thomas s-a indreptat spre masa și s-a aplecat instinctiv in incaperea mare.
   Inaltimea holului și a baii facea diferenta și mai mare: probabil ca studioul avea 7 sau 8 metri in punctul cel mai inalt. Ferestrele din tavan și barnele incrucișate te duceau cu gandul la Tribeca sau la cine știe ce cartier de fite din New York (nu ca ar fi fost vreodata intr-un apartament din Tribeca; Sophia fusese și-i explicase asemanarile).
   - Kalle, a strigat peste umar, masa!
   Auzea sunetul de la PlayStation, care venea din camera baiatului - camera care nu era mai mare decat un dulap; a oftat. A luat-o in brate pe Ellen și a așezat-o pe o perna, ca sa poata ajunge la farfurie. Sophiei nu i se paruse o idee buna sa-i cumpere un scaunel de copil. („Crește repede.")
   Ea a intrat cu un castron de piure de cartofi și cu o tigaie plina de felii de carnati grași.
   - Kalle, mancarea e pe masa!
   - Stai, intai trebuie sa mor!
   - Nu! Ai sa vii acum!
   Sophia iși tinea ochii in pamant. Nu-i placea cand tipa.
   S-a auzit un oftat demonstrativ, apoi sunetul jocului oprit și Kalle a aparut.
   - Era cat pe-aci sa-mi bat scorul cel mai mare.
   Thomas i-a trecut mana prin par.
   - Hai, mai bine ia niște carnati.
   - Mmm, a spus baiatul in timp ce se cocota pe scaunul inalt, tapisat in piele și cu schelet din crom. Asta-i ceapa? Cah! Pot s-o dau la o parte?
   - Incearca mai intai, i-a spus Thomas.
   - Aici mancam ce e-n farfurie, a completat Sophie. Vin?
   Ii zambea lui Thomas. I-a zambit și el.
   - Da, mersi.
   Mancarea are gust mult mai bun cu vin. Chiftelele cu paste sunt mult mai bune. Carnatii, la fel. Pana și piureul instant se poate manca. Pana acum am baut mult prea putin vin.
   Au ciocnit.
   - Cum ti-a mers azi? l-a intrebat și a gustat putin Rioja.
   Barbatul a luat o inghititura de vin și a inchis ochii.
   Divin.
   - Cramne ma ignora de cand i-am explicat cat e de greu sa ne tinem de directive. E convins ca marirea pedepselor e o idee buna și nu prea cred ca am de ales, dar costurile cresc, ceea ce se bate cap in cap cu directiva data.
   A mai luat o inghititura de vin; Sophia a dat din cap, intelegatoare.
   - Ma bucur c-ai spus asta. Acum, guvernul asta socialist o sa trebuiasca sa se gandeasca de doua ori, gratie tie.
   Thomas și-a lasat paharul jos și a privit in farfurie.
   Votase in favoarea guvernului astuia și era convins ca vor face o treaba buna. Știa ca Sophia nu-i impartașea parerea, dar probabil ca ea-și imagina ca el e de acord cu ea.
   Annika vota mereu centru-stanga.
   Și-a indepartat gandul din minte.
   - Dar tie? Cum ti-a mers?
   Tocmai cand Sophia deschidea gura ca sa raspunda, Ellen a inceput sa planga.
   - Ma doare din nou, tati, și i-a intins degetul bandajat.
   A vazut ca plasturele era prea strans, varful degetului era umflat.
   - O, Doamne, a zis și a suflat asupra degetului. Cred ca trebuie sa-ti dam o pastila, ca sa poti adormi cu manuta aia.
   - Mai bine o bomboana, i-a raspuns Ellen, ștergandu-și lacrimile.
   - Poate primim bomboane, chiar daca nu ne-am zdrobit degetul? a intrebat Kalle.
   - Terminati de mancat, intai, le-a raspuns Thomas. Dupa aia aveti voie sa cautati in servieta mea.
   - Uraaa! a zis Kalle; a gesticulat cu tacamurile și a impraștiat grasime pe tapet.
   - Nu! Uite ce-ai facut!
   Sophia s-a sculat sa ia o carpa curata, a șters peretele. Ramasese deja o pata.
   - Stai frumos la masa, i-a cerut Thomas, iar Kalle s-a facut mic.
   Au mancat in tacere.
   - Pot sa ma dau jos? a intrebat Kalle, punand furculita și cutitul deoparte.
   - Așteapt-o pe sora ta, i-a raspuns tatal.
   Baiatul a gemut.
   - Da' se mișca așa de incet.
   - Am terminat, a spus și fetita și a impins farfuria.
   - Bine, a oftat Thomas, ușurat, in timp ce copiii fugeau in hol ca sa gaseasca servieta.
   Au ciocnit din nou.
   - Asta viata, a spus ea, privindu-l in ochi.
   Nu i-a raspuns, i-a privit doar parul blond și ochii stralucitori.
   Carnati și piure instant. Asta era viata?
   - Nu-i prea greu sa faci lumea sa arate altfel, nu? a continuat ea. Trebuie să știm sa ne bucuram de o zi de marti obișnuita. E foarte important sa poti adauga putina sclipire vietii.
   Avea dreptate, desigur. Atunci, de ce ma simt atat de încurcat? De ce am impresia ca totu-i de rahat?
   - Tot la serviciu ti-e mintea? l-a intrebat, și i-a pus o mana pe brat.
   - Da, maine se da sentinta la primul apel pentru clementa in procesul de la Tribunalul Districtual din Orebro.
   L-a privit mirata.
   - Clementa?
   A deschis gura sa-i raspunda, dar și-a dat seama ca ea n-avea habar despre functionarea sistemului judiciar.
   Bineînteles ca n-are habar. De ce-ar avea?
   - Pana acum, indivizii condamnati pe viata puteau sa obtina scurtarea sentintei cerand clementa, dar sistemul ala nu a fost niciodata perfect legal. Guvernul n-a dat niciodata explicatii pentru deciziile luate, nu se putea face apel impotriva lor, da' de catava vreme viețașii au dreptul sa mearga la Tribunalul Districtual din Orebro, pentru a li se judeca apelul la clementa. Sunt reprezentati de un ombudsman și primesc o hotarare judecatoreasca. Primul verdict e maine.
   A mai luat o gura de vin.
   - N-ar fi rau sa se respinga cazul. Evident ca nu-i in regula daca primul semnal ar fi ca e mult mai ușor să câștigi un caz la Orebro, decat cu guvernul.
   - Da' de ce la Orebro?
   I-a zambit.
   - Unde sunt cele mai mari inchisori?
   - Care inchisori?
   - Kumla și Hinseberg. Cele mai mari inchisori pentru barbati și, respectiv, pentru femei. Și unde sunt?
   - Vrei sa zici ca-n districtul Orebro?
   - Bingo!
   Sophia a ras.
   - Ca sa vezi, habar n-aveam. Cate invat, acum ca sunt cu tine.
   Le-a aruncat o privire copiilor, care stateau langa ușa din hol și-și imparteau dulciurile.
   Avusese aceea§i discutie cu Annika, de mult, pe vremea cand nu era hotarata inca localizarea procedurii de clementa. Și ea il intrebase la fel, de ce Orebro și îi daduse și ei același raspuns: „Unde sunt cele mai mari inchisori?" „Rahat!“ venise replica Annikai. „Pana ajung sa vina sa ceara clementa, nu mai sunt la Kumla sau la Hinseberg. Sunt undeva, intr-o inchisoare la dracu-n praznic, așteptand sa fie reabilitati. Singurul motiv pentru care procedura e legata de Orebro e ca tribunalul tine de minister."
   Și-a amintit cat de mirat fusese, pentru ca nici prin cap nu-i trecuse. „Asta-i inventia ta", ii spusese, iar Annika ridicase din umeri.
   Acum a privit-o din nou pe Sophia.
   - Da' spune despre tine. Cum te simti?
   - Sa vezi ce chestie s-a intamplat azi, a inceput ea, dar, in momentul acela, Kalle a venit in goana spre ei.
   - Tati, spune-i sa inceteze! A luat ultima bomboana, pentru ca a zis ca ea-i ranita.
   Și-a golit paharul și s-a ridicat.
   - Daca va mai certati pe bomboane, vi le iau, le-a spus și s-a intors spre Sophia. Stai aici, strang eu astea mai tarziu. Trebuie sa-i bag salopeta la mașina - e plina de sange.
   A luat-o spre hol; cu coada ochiului a vazut-o pe Sophia turnandu-și inca un pahar de vin.

   Kvallspressen - editia de Stockholm
   Joi, 25 noiembrie
   „Trebuie sa fie pe viata"
   Expertii sunt unanimi dupa procesul politistei
   de Berit Hamrin

   Kvallspressen (Stockholm). Închisoare pe viata. Orice altceva e de neconceput.
   Procuroarea Angela Nilsson era absolut convinsa ieri, la încheierea procesului Juliei Lindholm la Tribunalul Municipal din Stockholm.
   „Rar mi-a fost dat sa vad o asemenea crima calculata și brutala."
   În ultima sa interpelare de ieri dupa-amiaza, în sala de maxima siguranta a tribunalului, procuroarea Nilsson n-a iertat-o deloc pe acuzata. A calificat-o pe Julia Lindholm drept „rece din punct de vedere emotional" și foarte abila și a cerut nici mai mult, nici mai putin, decat închisoare pe viata.
   - Sa-ti omori copilul, sa refuzi sa spui unde i-ai ascuns trupul și apoi sa pretinzi ca ești altcineva! Nu exista cuvinte care sa descrie cum aș califica așa ceva, a spus, printre altele.
   Procesul, care a durat 3 zile, a avut parte de multa emotie și durere. Judecatorul de ședinta a fost obligat sa ceara liniște de cateva ori. Colegii lui David Lindholm au fost vazuti cu ochii în lacrimi, în bancile publicului. Parintii Juliei Lindholm au fost prezenti toate cele 3 zile și mama ei a izbucnit în plans de cateva ori.
   Doamna Lindholm a fost extrem de concisa în depozitia ei. A raspuns monosilabic și nu a dovedit niciun fel de emotie. Pretinde ca în noaptea de 3 iunie s-a mai aflat o femeie în apartament și ca aceasta alta femeie i-a împușcat sotul, a luat copilul și a plecat.
   Conform anchetei criminalistice de la locul faptei, nimic nu sugereaza ca o alta persoana s-ar fi aflat în apartament, motiv pentru care examenul psihiatric a concluzionat ca Julia Lindholm suferea de o boala mintala la data crimei.
   Avocatul ei, Mats Lennstrom, sustine ca exista o serie de neconcordante în pledoaria acuzarii.
   - Cel mai trist, desigur, este faptul ca trupul lui Alexander Lindholm nu a fost gasit niciodata. Mai exista însa unele afirmatii care trebuie puse la îndoiala. Julia a recunoscut înainte ca-și pierduse arma de serviciu. Cand a fost arestata, pe ea nu exista nicio urma de praf de pușca.
   În pledoaria finala, procuroarea a ignorat toate obiectiile apararii.
   - Nu poti scapa într-un asemenea caz de crima doar pentru ca ai reușit sa te descotorosești de cadavru. Faptul ca apararea pretinde ca acuzata își pierduse arma și ca avusese timp sa se spele pe maini înainte de venirea politiei nu constituie circumstante atenuante, ci dimpotriva.
   Verdictul se va anunta pe 2 decembrie. Pana atunci, Julia Lindholm ramane în arest.
   Hampus Lagerback, profesor de criminologie și prieten apropiat al victimei, ne-a declarat foarte clar: „Categoric va fi gasita vinovata. Toate persoanele cu care am stat de vorba nu se așteapta la mai putin de o condamnare pe viata".

Partea a treia
DECEMBRIE
Miercuri, 1 decembrie

   Ningea. Cristale albe, de gheata, o izbeau in fata.
   Annika inainta cu greu pe Vasagatan. Felinarele pareau laptoase și galbene in intuneric; cand a incercat sa priveasca peste drum, spre Gara Centrala, nu a vazut nimic altceva decat un fuior de ninsoare. Era ametita și nesigura pe picioarele ei, nefiind obișnuita sa se trezeasca atat de devreme. Nu era in stare sa calculeze distantele și se tot impiedica.
   Decizia de a lua trenul fusese absolut geniala și nu numai pentru ca era ea atat de obosita. Traficul era aglomerat, rotile patinau la stopuri și nimeni nu avansa. S-a uitat la ceas: mai avea un sfert de ora.
   Trecusera aproape doua saptamani de cand ii trimisese faxul lui Filip Andersson, la inchisoarea Kumla.
   Guvernatorul-adjunct avusese dreptate. Nici Stevens, americanul, nici arabul, Svensson, nu-i raspunsesera la faxuri, deși le scrisese de trei ori. Singurul care-i raspunsese imediat fusese Filip Andersson, criminalul cu toporul. Era foarte incantat sa stea de vorba cu un reprezentant al presei și-o ruga sa-i trimita imediat datele personale pentru a-i obtine permisul. Cu aceeași ocazie ii trimisese o multime de informatii despre cazul lui. Datele miroseau de la o poșta a eroare judiciara. I-a mai spus ca avea lucruri noi pentru ea și ca era important sa fie familiarizata cu cazul lui.
   I-a trimis datele personale cu o oarecare strangere de inima. E adevarat ca nu era nimic confidential: adresa și CNP-ul erau chestiuni de domeniul public, dar cu toate astea s-a simtit inconfortabil.
   Și totuși, ce-ar putea face? Sa se ascunda sub patul ei cu un topor in mana?
   Ceea ce era greu de crezut, atata vreme cat dormea pe o saltea pusa direct pe jos.
   De fapt, din toti trei, pe Andersson dorea cel mai putin sa-l vada. A incercat sa-și spuna ca avea șansele cele mai mici ca sa scoata de la el ceva rau despre Lindholm.
   Pe de alta parte, Andersson avea cele mai mari șanse să se exprime coerent. Citise in hotararile judecatorești ca Svensson vorbise prin interpret, ceea ce insemna ca suedeza lui nu era prea fluenta. Poate ca omul nu-i putuse citi faxul, dar ea nu avusese alta cale de a-l contacta, așa că renuntase.
   Hotararea judecatoreasca a lui Stevens nu spunea nimic despre vreun interpret, prin urmare, banuia ca bărbatul se descurcase rezonabil; din experienta ei limitata cu criminalii platiti, ii era clar ca tipul n-ar fi fost prea bucuros sa vorbeasca.
   Și așa a ramas doar criminalul cu toporul din Pankt Paulsgatan.
   Annika își facuse programare la sectia de vizitatori a inchisorii Kumla, pentru ora 11, azi, 1 decembrie. Daca era s-o recunoasca cinstit, dormise foarte prost.
   Nu numai pentru ca urma sa stea inchisa intr-o incapere cu un criminal sau pentru ca cei mici erau din nou la Thomas și la nenorocita aia de fecioara a ghetii; mai era ceva, care o rodea, nu-și dadea seama ce.
  Trebuie sa-l conving sa dea pe goarna, orice o fi.
   Ii citise dosarul cu multa atentie și mai controlase o dată vechiul calculator al lui Sjolander, dar nu mai gasise nimic altceva.
   Cazul avea cateva puncte slabe, categoric, dar nu reușise sa descopere nicio eroare flagranta. Filip Andersson fusese la locul crimei; avusese atat ocazia, cat și motivul; conform depozitiei unui martor, cele trei victime il inșelasera cu o suma mare de bani, ceea ce, se presupune, constituise motivul: razbunare. Hotararea judecatoreasca nu mentiona nimic, dar Annika știa ca in lumea lui Andersson furtul nu trecea nepedepsit. A nu raspunde, a nu da curs provocarii insemna o invitatie la alte incercari - evident ca barbatul voise sa dea un exemplu.
   Gasise mai multe detalii despre hotia victimelor pe un blog de zvonuri pentru ziariști, dar nu avea cum sa le verifice. Blogul pretindea ca cei trei fusesera implicati intr-o actiune complicata de spalare de bani, localizata in Spania. Prin intermediul unor tranzactii imobiliare, in majoritate facute din Gibraltar, reușiseră sa transfere profituri considerabile de pe urma traficului de cocaină din Columbia prin Maroc.
   Ii venea destul de greu să și-l imagineze pe seriosul finantist suedez drept partener de afaceri al unui baron al drogurilor sud-american, dar, la urma urmei, ce știa ea?
   Cele trei victime, aflate destul de jos in lantul respectiv, bagasera banii in buzunar, sperand ca Andersson nu-și va da seama. Iata motivul pentru care le taiase mainile: era cazul sa nu-și bage degetele in borcanul cu dulceata.
   Categoric, erau și unele detalii care i s-au parut deosebit de ciudate.
   Cel mai important - daca Andersson era atat de sus in ierarhie, de ce facuse el insuși treaba asta murdara, de ce-și patase pantalonii scumpi cu sange? Erau toti ucigașii platiti in vacanta? Sau tipul era un sadic, pur și simplu? Oare chiar și-ar fi lasat amprentele pe geanta uneia dintre victime, atata vreme cat avusese abilitatea și sângele rece sa puna pe picioare un sindicat al drogurilor deosebit de complicat? Și de ce nu era mai mult sange pe pantalonii lui? Și de ce dracu' sa folosești un topor?
   Gara Centrala i-a aparut in fata ochilor din furtuna de zapada; a intrat și și-a scuturat picioarele. Își cumparase bilet la clasa intai, ca sa poata sta in liniște și sa lucreze cate ceva. Trenul urma sa plece la 07:15, schimba la Hallsberg și trebuia sa ajunga la Kumla la 09:32. Urma sa se intoarca la Stockholm cu trenul de 13:28 și abia aștepta sa ajunga acasa.
   Gara Centrala era intesata de oameni, deși era inca foarte devreme.
   Oare de ce nimeni nu poarta haine roșii iarna? Sau portocalii? Oare natura, clima și tendinta suedezilor de-a nu ieși din rand ne-au facut sa ne pierdem culoarea?
   Nu avusese timp pentru micul dejun, așa ca și-a cumparat un iaurt și un mar de la chioșc.
   Trenul a intrat in statie chiar in momentul cand Annika a ajuns pe peron. A gasit vagonul, locul, și-a scos haina, s-a așezat confortabil și a adormit instantaneu.
   A sarit din somn cand la megafon s-a anuntat „Urmatoarea oprire Hallsberg, Hallsberg urmatoarea oprire."
   Ametita de somn, și-a tras haina și s-a rostogolit pe peron cu cateva secunde inainte ca trenul s-o porneasca spre sud.
   Era cat pe-aci sa se urce intr-un taxi, când și-a adus aminte ca nu ajunsese la Kumla: mai avea o calatorie scurta, de 6 minute, cu un tren local.
   Trebuie sa ma adun. Trebuie sa fiu functionala cand ma întalnesc cu criminalul.
   S-a scuturat. A trebuit sa alerge ca sa prinda trenul de Orebro. Peisajul plat, cu campurile cafenii și fermele cenușii se desfașura monoton inaintea ochilor ei și Annika nu a gasit nimic de care sa-și agate privirea, pana ce a vazut la orizont o padure de brazi, ca o dunga in ceata.

   A fost singurul pasager care a coborat la Kumla.
   Nu mai ningea. Deasupra orașului, umezeala atarna greoaie și rece. Trenul a pornit incet, lasand in urma o liniște adanca. Annika a stat nemișcata cateva secunde, ascultand tacerea. In jurul ei, un supermarket mare ICA, o biserica penticostala și hotelul Kumla.
   A pornit-o spre ieșire, șovaind, tocurile ei fiind singurele care faceau un zgomot pe peron.
   A coborat intr-un tunel cenușiu și a ieșit intr-o piateta la fel de cenușie, langa un chioșc de mancaruri Sibylla la minut. Stomacul o ustura de foame - iși uitase marul și iaurtul in primul tren. S-a dus și a comandat un corn subtire cu doi carnati, sos de cozi de raci și o sticla de apa. N-a auzit daca vanzatorul ii spusese 23 sau 73, așa ca i-a intins o hartie de 100, ca sa fie sigura și a primit rest la 73.
   Atat costa un corn subtire! Iar apa minerala era, evident, apa chioara de la robinet.
   Și ne mai miram ca oamenii se tin de infractiuni.
   A inghitit cornul, a aruncat șervetelul la coșul de gunoi și s-a indreptat spre statia de taxiuri; categoric, nu se simtea bine.
   - Viagatan, numarul 4, i-a spus șoferului, in timp ce se urca intr-un Volvo mare.
   Zidurile și sarma ghimpata incepeau aproape din centrul orașului. Taxiul a mers de-a lungul unui nesfarșit gard electric, care se termina cu o poarta mare, de metal.
   - In regula, pana aici pot merge, i-a spus barbatul.
   A costat-o 60 de coroane, mai putin decat cornul.
   A platit, apoi taxiul a disparut, lasand-o singura, in fata intrarii uriașe. De ambele parti se intindea un gard dublu, intai unul din sarma, cu mai multe randuri de sarma ghimpata in partea superioara, dupa care venea unul electric, inalt de cel putin 5 metri. Vantul șuiera printre sarme.
   Și-a pus geanta pe umar și s-a indreptat spre telefonul de la intrare.
   - Annika Bengtzon. Am venit sa-l vad pe Filip Andersson.
   Vocea-i suna mica și subtire.
   Poarta a bazait, iar femeia a deschis-o cu grija și a intrat. In fata avea o fâșie de beton care ducea spre o alta poarta; și aceasta era incadrata de gard, așa ca pășea intr-o cușca, cu vantul puternic ducandu-i șuvitele de par in toate directiile, 100 de metri sau mai mult de fâșie neutra, inainte de a ajunge la o cladire cu doua uși.
   Pe cea din stanga scria „VIZITE DETINUTI". Despre asta era vorba.
   A sunat la interfon.
   Ușa era extrem de grea, așa incat ea a trebuit sa-și foloseasca ambele maini pentru a o deschide. A intrat intr-un hol lung; langa ușa era un carucior. Langa el statea o femeie tanara, cu parul prins in coada de cal, butonand la telefonul mobil. Era cu spatele la Annika, așa ca n-a vazut-o. Trei pereti erau acoperiti cu dulapioare de metal, albe. Al patrulea avea ferestre, erau acoperite de perdele albastre. Sub geamuri se inșirau multe scaune. Arata ca o sala de așteptare la dentist.
   A apasat al treilea interfon.
   - Vine cineva imediat, i-a raspuns o voce neprietenoasa.
   Fata cu coada de cal și-a bagat mobilul in geanta și a ieșit din cladire fara sa-i arunce o privire Annikai.
    A ramas in mijlocul holului o vreme, dupa care s-a apropiat de o fereastra și a ridicat perdeaua. Bare groase din metal, albe - bineinteles. A lasat perdeaua sa cada la loc.
   S-a apropiat de avizierul de langa intrare, a citit despre orele de vizita și despre renovarea camerelor pentru innoptat.
   - Scoteti-va hainele de strada și lasati-le intr-un dulapior.
   S-a indreptat și a privit in jur. Vocea venise dintr-un megafon. A privit spre camera de supraveghere din coltul din stanga sus și tot sangele i s-a dus in obraji. Normal c-o urmareau.
    Și-a scos in graba haina și fularul și le-a inghesuit in dulapul cu numarul 10, cat mai departe posibil de camera de supraveghere.
   - Puteti intra acum, a continuat vocea.
   Incuietoarea s-a deschis. Annika a impins ușa și a ajuns la un punct de control. La stanga, un detector de metale, la dreapta, un aparat cu raze X și o banda pentru bagaje. Doi gardieni, un barbat și o femeie, o urmareau printr-un geam de sticla.
   - Puneti geanta pe banda și treceti prin detector.
   A facut intocmai, cu inima batandu-i in gat. Cand a trecut prin detector a reușit sa declanșeze alarma.
   - Scoateti-va pantofii și puneti-i pe banda.
   S-a conformat și zgomotul s-a oprit.
   Apoi a trecut de partea cealalta a geamului de sticla și s-a indreptat spre birou.
   - Un act de identitate, va rog, i-a spus gardianul, iar ea i-a intins legitimatia de presa.
   - Deschideti geanta, va rog, i-a zis și femeia.
   Din nou, Annika a facut intocmai cum i se spusese.
   - Aveti un cutit in geanta, a remarcat gardiana și a scos un briceag, pe care era inscriptionat Kvallspressen - taios și la obiect. Nu puteti intra cu el. Nici cu pixul.
   - Da' cu ce scriu? a intrebat ea, auzindu-și propria voce, care suna aproape disperata.
   - Va dam noi unul, și barbatul i-a intins un Bic galben. Trebuie sa lasati și mobilul.
   - Știti ce? Imi las toata geanta in dulap, imi iau doar carnetul și pixul. Pixul de la dumneavoastra.
   Gardienii au aprobat din cap. Annika a luat briceagul și telefonul, s-a intors in sala de așteptare și le-a pus in dulap impreuna cu geanta, apoi s-a intors și a ocolit detectorul de metale. A zambit, nesigura; in mod ciudat, dorea sa le faca pe plac.
   - Detinutii primesc multi vizitatori? a intrebat.
   - Avem 5 000 de vizitatori pe an. Dar 40 la suta dintre detinuti nu primesc nicio vizita.
   - Dumnezeule! Sunt prima persoana care-l viziteaza pe Andersson?
   - Nu, nicicum, i-a spus femeia. Sora lui vine cel putin o data pe luna.
   - Și David Lindholm? Am inteles c-a fost aici cu cateva zile inainte de-a muri.
   - Sunt foarte multi tutori și ofiteri supraveghetori care vin frecvent, a continuat femeia.
   Gardianul a luat legitimatia de presa și a agatat-o de un avizier cu o agrafa mare, din metal. A pus un document pe birou și, fara sa-și ia ochii de la ea, i-a facut semn spre lista lunga de restrictii.
   - E posibil sa vi se ceara sa va dezbracati, pentru un control corporal, executat de doua femei, dar aveti dreptul sa refuzati. Dar, daca refuzati, nu veti putea intra. E posibil sa fiti supusa unui control antidrog, cu un caine de la detașamentul antidrog. La fel, aveti dreptul sa refuzati. Dar, din nou, nu veti putea intra. Nu aveti voie sa luati mancare și fumatul e interzis. Trebuie sa semnati ca va dati acordul de a fi închisă împreună detinutul in camera de vizita.
   Annika a aprobat din cap și a inghitit. Deodata s-a facut liniște. A semnat cu pixul cel galben pentru a accepta conditiile.
   - Avem fructe și cafea, iar daca vizitatorii au copii, le dam suc. Doriti ceva? a intrebat-o femeia, in timp ce-o conducea pe un coridor cu uși numerotate.
   A facut semn spre o masa cu racoritoare.
   Simplul gand ca cineva și-ar aduce copiii aici i-a dat fiori reci. A refuzat, dand din cap.
   - Am ajuns la camera 5. Stati sa vad daca-i in ordine. La plecare va trebui sa strangeti dupa dumneavoastra.
   Femeia a descuiat ușa și a intrat prima in incaperea mica.
   - Aveti o toaleta și un duș. Aici e interfonul, daca vreti sa vorbiti la paza centrala și asta-i alarma. Of, cineva a uitat niște jucarii...
   S-a aplecat și a luat de jos un animal de pluș roz și un titirez de plastic.
   - Unul dintre prizonieri a fost vizitat de fiul lui ieri, a adaugat.
   - Trebuie sa fie greu.
   Femeia a zambit.
   - Incercam sa facem cat se poate. Copiii primesc un balon la plecare. Le umfla Jimmy.
   - Jimmy?
   - Celalalt gardian.
   I-a aratat un dulap mic.
   - Aveti aici cearșafuri și pături. O sa trimit dupa detinut acum.
   A ieșit, lasand-o pe Annika paralizata langa piesa de mobilier care ocupa cel mai mult spatiu: un pat ingust cu o saltea de buret.
   Ușa s-a inchis cu un sunet inabușit și incuietoarea s-a rasucit.
   Ce mama dracului am facut? In ce m-am bagat?
   Peretii veneau incet spre ea; ii era din ce in ce mai greu sa respire.
   Cum o sa ma descurc? Imi trebuie o strategie!
   Exista un singur scaun și s-a hotarat rapid sa și-l adjudece. Sub niciun motiv n-avea de gand sa fie obligata sa stea pe pat langa criminalul cu toporul.
   A pus carnetul și pixul pe dulapior - il va folosi drept birou. A privit in jur. Exista un singur tablou, intr-o rama maronie - o imagine in alb-negru a unor docheri muncind pe un chei. Era un poster-afiș pentru o expozitie a lui Torsten Billman, la Muzeul National, 17 iunie-10 august 1986.
   In spatele ei erau doua ferestre; a privit pe dupa perdea. Aceleași bare albe de metal.
   Oare cat o sa am de așteptat? Poate ca-i aduce de la distante mari. 
   Timpul se scurgea greu. Și-a privit ceasul de 4 ori in 3 minute, apoi și-a tras maneca peste el, ca sa nu-l mai vada. S-a uitat la interfon și dupa aceea privirea i-a ramas lipita de butonul de alarma. Transpira, deși era destul de racoare in camera.
   S-a auzit un sunet la ușa, incuietoarea s-a mișcat și ușa s-a deschis.
   - Anuntati-ne cand ati terminat, a zis gardianul și l-a lasat pe barbat sa intre.
   Annika a sarit in picioare, ca sa se prezinte și a ramas cu ochii pironiti pe barbat.
   Asta cine dracu' mai e?
   Fotografiile de la proces infatișau un barbat cu parul lung, musculos și bronzat și cu buzele pline. Avea in fata un batran cu parul scurt, cenușiu §i cu o burta serioasa. Era imbracat in uniforma de detinut, decolorata și avea papuci de plastic.
   E posibila o asemenea transformare in doar 4 ani?
   Barbatul i-a intins mana.
   - Sper ca n-au fost foarte duri cu toate controalele astea de securitate.
   Annika și-a retinut cu greu impulsul de-a face o reverenta. Locul ii transforma ciudat pe oameni.
   - N-a fost mai rau decat zborul la Gothenburg.
   - Noi, detinutii, venim din directia opusa și avem parte de același tratament, i-a zis, fara sa-i lase mana. Nu-i chiar așa de rau, deși trebuie sa ne schimbam pantofii. Se pare ca exista riscul sa golim tocurile adidașilor și sa le umplem cu droguri.
   Annika și-a tras mana.
   - E mai complicat cand ne intoarcem in celula. Trebuie sa ne dezbracam, apoi trecem goi prin detectorul de metale. Ne controleaza daca nu ne-am bagat arme in fund, bineinteles.
   S-a așezat pe scaun, lasandu-i lui patul. Barbatul s-a așezat și li s-au atins genunchii. Annika s-a tras inapoi.
   - Verifica in fiecare zi detectorul de metale. Poate parea un pic exagerat, da' treaba e ca functioneaza. In ochii societatii, Kumla e o inchisoare al naibii de buna. Nu prea merge cu droguri. Aproape fara evadari. N-a mai evadat nimeni din vara aia și nici nu ne prea omoram unii pe altii.
   Annika a inghitit cu zgomot, incat sunetul parca s-a izbit de pereti.
   Incearca sa ma sperie. Pana aici totul e in ordine.
   - Sentinta pe viata. Cum face un om fata la așa ceva?
   Nu era intrebarea pe care și-o propusese pentru deschidere, dar i-a scapat fara sa gandeasca.
   A privit-o in tacere cateva secunde. Ochii lui aveau ceva apos. Ăsta ia antidepresive?
   - Am o informatie pentru dumneavoastra. Ceva nou, legat de caz. Am facut cerere pentru rejudecare la Curtea Suprema.
   A spus-o ca și cum lansase bomba secolului. L-a privit, silindu-se sa nu clipeasca. Ce voia sa spuna? Cum trebuia sa reactioneze? Pe bune? Extraordinar! Sau cum? Orice infractor marunt incerca sa obtina rejudecarea procesului la Curtea Suprema.
   Cauta in liniștea din incapere, straduindu-se sa gaseasca ceva inteligent de zis.
   - Ce fel de informatie? l-a intrebat, iar barbatul i-a facut semn sa-și ia carnetul și creionul, ceea ce Annika a și facut, ascultatoare.
   - Ati citit documentele pe care vi le-am trimis?
   A aprobat din cap - se uitase peste ele, cel putin peste primele.
   Andersson și-a sprijinit coatele pe genunchi și s-a aplecat in fata. Annika s-a tras inapoi.
   - Am fost condamnat deși sunt nevinovat, a spus, apăsând pe fiecare cuvant. Cererea de rejudecare o dovedește.
   Oare cererea se afla printre documentele trimise? Nu-i venea sa creada.
   - In ce fel? l-a intrebat și a desenat un mic semn de intrebare.
   - Telefonul mobil, a continuat barbatul și a dat din cap cu inteles.
   S-a uitat la el, i-a privit stomacul umflat și bratele albe. Impresia pe care i-o lasase, de barbat musculos, era probabil falsa, rezultatul unor costume bine croite. Poate că-și vopsea parul. Știa ca omul avea 47 de ani, dar arata mult mai batran.
   - Poftim?
   - Politia nu a verificat niciodata lista de apeluri. Nu am fost la adresa aia cand au fost comise crimele.
   - Și unde erati?
   Barbatul a deschis ochii mari, apoi i-a micșorat, pana au ajuns doua fante inguste.
   - Ce dracu' are asta de-a face cu dumneata? a intrebat-o, iar Annika a simtit cum ii creștea pulsul din nou.
   Trebuia sa faca eforturi mari ca sa nu se mai departeze de el.
   - Nimic. Absolut nimic.
   Tonul ei era mult prea iritat.
   Filip Andersson a ridicat un deget și l-a indreptat spre fata ei.
   - Dumneata n-ai habar de nimic! i-a spus cu o atitudine care se voia feroce.
   Deodata, bataile inimii i s-au rarit. L-a privit in ochii umezi și a vazut acolo disperare și lipsa de speranta, a vazut un om care se agata de un fir de pai.
   E ca un caine încolțit, care latra, da' nu poate mușca. Nu e niciun pericol.
   Barbatul s-a ridicat repede și s-a indreptat spre ușa, doar doi pași, apoi s-a intors. A apucat bratele scaunului cu ambele maini și s-a aplecat deasupra ei. Gura ii mirosea urat.
   - Dumneata ești aici ca sa scrii despre cererea mea de rejudecare, nu ca sa ma-ntrebi o gramada de chestii cretine!
   - Aici greșiti, i-a raspuns, nicidecum deranjata de apropiere. Eu am cerut sa va vizitez, așa ca eu hotarasc despre ce scriu.
   Andersson a dat drumul scaunului și s-a indreptat.
   - Daca va calmati și ascultati, o sa aflati ce vreau. Dar, daca o tineti tot așa și-mi impuneti ce sa fac, atunci plec.
   - De ce ar trebui sa va ascult?
   - Pentru ca știu mult mai mult decat credeti. Am fost acolo.
   - Ce?
   - Am fost acolo.
   S-a așezat pe pat, cu o bufnitura surda, cu gura pe jumatate deschisa.
   - Unde?
   - Eram in mașina de patrula care a ajuns prima la locul crimei, in noaptea aia. N-am vazut prea multe, dar am simtit mirosul.
   - Ati fost acolo? Și ce-ati vazut?
   Nu și-a mișcat privirea de la el.
   - Sangele. Era impraștiat pe toti peretii și curgea incet pe scari. Incet. Era gros, roșu-aprins. Peretii erau galbeni.
   - Și altceva n-ati vazut?
   Annika și-a ridicat privirea spre docherii care se chinuiau sub greutatea sacilor din tabloul lui Torsten Billman.
   - I-am vazut parul. Inchis la culoare. Zacea intinsa pe culoar și-și clatina capul. Julia Lindholm a ajuns prima, apoi Nina Hoffman și dupa aia, eu. Eram ultima, Julia prima, dar Nina a preluat conducerea operatiunii. Și-a scos arma.
   Apoi și-a intors privirea din nou spre barbat.
   Andersson facuse ochii mari.
   - A mai spus ceva?
   - A strigat „Politia!“, și dupa aceea: „Aveti o arma indreptata asupra dumneavoastra. Julia, treci la ușa. Annika, ieși afara“. M-am intors și am fugit.
   Barbatul a clatinat din cap.
   - Nu politia. Olga.
   - Cine?
   - Femeia cu parul inchis la culoare.
   Vrea sa spuna victima.
   Annika a inghitit in sec.
   - Nu știu. Nu cred sa fi zis ceva. A murit inainte de venirea ambulantei.
   Liniștea din incapere iși schimbase textura: nu mai era incerta, era grea și sufocanta.
   - Ce știti despre Algot Heinrich Heimer? l-a intrebat, iar barbatul a tresarit, doar o mica zvacnire in coltul gurii, dar Annika a vazut-o.
   - Cine?
   - E mort, da' nu din vina dumneavoastra. De unde-l cunoștea pe David?
   Annika știa deja raspunsul, cel putin partial. Amândoi fusesera amestecati in afacerea cu echipamentul de parașutism.
   Finantistul a privit-o fara expresie.
   - Daca nu mai aveti altceva sa-mi spuneti, plec.
   - Erau prieteni din copilarie, i-a raspuns Andersson calm. David ii era ca un frate mai mare lui Henke.
   Henke?
   - Dar lucrurile au luat o intorsatura proasta pentru Henke?
   - David chiar a incercat sa-l ajute, dar degeaba.
   - De ce a fost impușcat?
   Andersson a ridicat din umeri.
   - Poate a facut vreo prostie.
   - Sau poate a fost o modalitate ca sa se razbune cineva pe David Mike Stevens. E și el aici. Il știti?
   Alta ridicare din umeri.
   - Da' Bertil Oskar Holmberg cine e?
   - Habar n-am.
   - Sunteti sigur?
   - N-am facut-o eu. Nici macar n-am fost acolo. Nu eram in casa aia.
   Annika l-a studiat atent, incercand sa-i vada ochii. Pupilele sunt o poarta spre creier. Ar trebui sa fiu in stare sa-i vad gandurile.
   - Daca spuneti adevarul, inseamna ca altcineva a facut-o.
   A privit-o lung.
   - Daca spuneti adevarul, a repetat ea, ceva mai tare, inseamna ca știți cine e criminalul, dar preferati sa ramaneti aici pe viata, in loc sa spuneti ce știti. Și știti de ce?
.....................................