Afaceri murdare, Nora Roberts

 .....................................................

4-6

             A fost foarte ușor să găsească o tiară şi un sceptru de plastic, mai ales că a plecat la cumpărături cu o femeie care de obicei achiziţiona primul lucru pe care îl vedea şi semăna cu ceea ce voia ea.

   Şi pentru că-şi cunoştea bine femeia, pentru cină a ales un restaurant italian, unde atmosfera era relaxată şi mâncarea excelentă. Pentru că ajunsese deja la spaghete cu chifteluţe şi încă nu deschisese subiectul despre caz, începu el:
   - Ai ratat prânzul.
   Eve învârti pastele pe furculiţă.
   - Este foarte posibil, dar am mâncat o gogoaşă. Şi cred că am uitat să te informez că Peabody şi Mcnab vor dormi la noi în seara asta.
   - Să mă informezi?
   - De la Summerset mi se trage. S-a ofuscat fiindcă am uitat să-l informez că aşteptam o livrare azi. Oricum, Peabody vrea să decoreze ceva pentru petrecere, o chestie pe care eu nu o înţeleg. Ai parte de o petrecere, cadouri, mâncare. Ce altceva mai ai nevoie?
   - Cred că vei afla, nu? Dar e bine. Aşa pot să-l agăţ pe Mcnab mâine şi să ne distrăm ca între bărbaţi.
   - Să pleci?
   Pe faţă i se citi panica.
   - Adică nu vei rămâne la petrecere?
   Roarke luă o gură de manicotti.
   - Nimic din ceea ce ai putea spune, face sau oferi, incluzând aici favoruri sexuale deviante, nu ar reuşi să mă convingă să fiu la mai puţin de 500 de metri de petrecerea aia.
   - Rahat.
   Îşi umplu furculiţa.
   - Nici dacă aş pune şi nişte sos de ciocolată la toată combinaţia?
   - Nici măcar aşa.
   - Ar putea să apară şi nişte frişcă. Şi puţină coregrafie.
   - O mită extraordinară, sunt de acord, mai ales că vine din partea unei femei disperate. Însă deja am făcut aranjamentele să dispar cu Leonardo. Aşa că doar îl vom coopta şi pe Mcnab la mica trupă veselă.
   - Dar dacă se întâmplă ceva? îl apucă de braţ. Dacă înnebuneşte furnizorul de mâncare, pentru că se mai întâmplă. Şi de astea. Sau dacă pierdem vreuna din femeile însărcinate prin casă?
   Apucă paharul de vin cu mâna liberă.
   - Bine, bine, spuse ea dându-şi ochii peste cap. Mă descurc. Dar nu mi se pare firesc ca tu să poţi bea o bere pe undeva, în vreme ce eu sunt reţinută la sediul central al bebeluşilor. Şi asta doar pentru că ai penis.
   - Dar ne vom gândi cu drag la tine când vom fi la bere, cu şi penisul meu.
   Eve mai luă o înghiţitură de mâncare şi apoi zâmbi.
   - Dar tot vei fi de faţă atunci când va naşte.
   - Taci, Eve.
   - Penisul nu va mai putea să te salveze, amice.
   Luă o baghetă, o rupse în două şi-i oferi jumătate.
   - Şi veţi juca şi ceva jocuri, mâine? O să primiţi şi premii?
   Era o lovitură sub centură.
   - Bine, tac. Vrei să discutăm despre crimă?
   - Te rog.
   Îl informă despre tot în vreme ce terminară masa şi băură un cappuccino.
   - Aşadar Cavendish şi secretara lui ţi s-au părut în neregulă?
   - Da, nu mi-au făcut o impresie prea bună. Cert este că secretara trage sforile.
   - Pe el nu-l ştiu, deşi pe ceilalţi din scenariul de azi i-am întâlnit.
   - Am doar informaţiile elementare despre el. Are 46 de ani şi a crescut cu banii lu’ tăticu’. Îi place să joace squash. Are două căsătorii la activ; pe prima nevastă a lăsat-o baltă în urmă cu 8 ani. Are un singur copil, o fată în vârstă de 12 ani. Custodia o are mama, care stă la Paris. S-a căsătorit cu soţia numărul 2, chiar după ce s-a pronunţat divorţul. Ea are 29 de ani. A fost fotomodel. Eu cred că a trecut de la nevasta de început la nevasta trofeu şi că o înşală pe cea din urmă cu secretara. Şi ea se îmbracă cu haine de piele, poartă tocuri înalte şi-l pune să latre atunci când o fac.
   - Serios?
   Amuzat, Roarke se lăsă pe spătar.
   - Şi de unde ştii astea?
   - Pentru că dintre ei doi, ea este cea care conduce. El învârte hârtii, participă la evenimente, la întâlniri şi în general face ce i se spune.
   - Şi i-o fi spus cineva să-i omoare pe Copperfield şi pe Byson?
   - Poate, şi nu-i aşa că ar fi perfect? Dar nu îmi prea place varianta asta. Ucigaşul era prea deştept şi avea prea mare încredere în forţele proprii. Cavendish a început să transpire doar discutând cu mine. Dar cred că ştie cine a comis crima.
   - Şi tu îl vei ajuta să transpire şi mai tare.
   - Pot să vorbesc din nou cu el şi să-l înghiontesc. Dar nu am suficiente probe să-l acuz de ceva, ca să-l forţez să cedeze. Am nevoie de mai multe informaţii. O legătură directă. Trebuie să descopăr mai multe pentru că pun pariu că în noaptea în care au avut loc crimele chiar era acolo unde a spus că a fost, acasă, cu capul sub cuvertură de frică, pentru că ştia ce urma să se întâmple.
   - Dacă filiala din New York a firmei de avocatură s-a implicat în aşa ceva, a spălat bani, sau a manipulat fonduri necurate, voi afla.
   Da, se gândi Eve, o va face, nu doar fiindcă avea reale calităţi, dar şi pentru că de data aceasta era în joc mândria lui.
   - Mă bazez pe asta, spuse ea. Poate că ar trebui să mergem să ne apucăm de treabă.

      Ştia că Peabody şi Menab erau deja acolo, pentru că auzea muzică din camera unde decisese că urma să aibă loc petrecerea. Chiar dacă asta însemna că îi era frică, avea să trăiască cu acest sentiment, dar oricum, se hotărî să meargă în birou.
   Acolo marcă toate noile informaţii şi apoi se opri pentru a se gândi mai bine la Ellyn Bruberry.
   Avea 40 de ani, potrivit datelor ce începuseră să-i apară pe monitor. Nu a fost căsătorită, nu are copii. Adresa din West Park îi conferea o imagine perfectă asupra parcului, ceea ce sporea preţul apartamentului. Nu era rău deloc pentru o asistentă administrativă şi consilier legal.
   Era născută în Statele Unite, deşi se mutase de la Pittsburgh la Londra când avea 20 şi ceva de ani. Abia mai târziu intrase în firma Stuben, Robbins şi Cavendish, ca secretară. Fusese transferată la New York şi devenise asistenta lui Walter Cavendish în urmă cu 6 ani.
   După cea de-a doua căsătorie, se gândi Eve.
   Nu avea cazier penal.
   Eve aruncă o privire asupra datelor financiare. Un salariu îndestulător, dar nu era ilegal să plăteşti bine angajaţii. Majoritatea oscilaţiilor în venit se înregistrau de Crăciun, de ziua ei şi din momentul când intrase în firmă şi astea erau uşor de explicat, ca bonusuri.
   Dar nu-i aşa că era foarte interesant faptul că de conturile ei se ocupa firma de avocatură Sloan, Myers şi Kraus?
   Dar totuşi, nu era clienta lui Byson, constată ea după ce cercetă lista de clienţi. Îşi făcu o însemnare, să verifice cine de la firmă se ocupa de Bruberry.
   Linii directe, se gândi ea. Care era cea mai dreaptă linie de la Copperfield/Byson la Cavendish/Bruberry?
   Din nou firma, dar aceasta avea legătură cu Fundaţia Bullock. Care era clientă atât a firmei de avocatură, cât şi a firmei de contabilitate. Şi Cavendish tremurase când îl întrebase dacă îi văzuse pe cei de la fundaţie cu ocazia vizitei lor la New York.
   Cel mai tânăr dintre parteneri, Robert Kraus, fusese cel care se ocupase de Bullock şi Chase şi ci îi confirmaseră alibiul.
   - Hei, Dallas.
   Se încruntă şi căută informaţii despre Kraus.
   - Doar încă nu mai munceşti. Haida de!
   Peabody se înfipse lângă birou, cu mâinile în şolduri.
   - Trebuie să vezi decoraţiile şi ce am făcut până acum. Aş vrea să stăm puţin de vorbă.
   - Fă ceea ce ai de făcut. Este foarte bine.
   - Dallas. E trecut de ora 10.
  - Ah, mami, deja s-a dat stingerea? Sunt pedepsită?
   - Vezi, eşti cam nesuferită.
   Peabody îndreptă spre ea un deget acuzator.
   - Ia o pauză şi vino să arunci o privire. E pentru Mavis.
   - Bine, bine!
   Dar dacă tot avea să fie târâtă în camera decorată, măcar n-o să sufere doar ea.

       Eve se duse până la biroul lui Roarke.
   - Ne vom uita la decoraţiuni şi vom vedea ce mai trebuie făcut. Cred.
   - Distraţi-vă.
   - Nţţ. Noi, adică şi tu.
   - Nu vreau.
   Dar făcu greşeala să se uite în sus şi văzu în privirea lui Eve aceeaşi expresie care era întipărită şi pe chipul lui Peabody.
   - Bine atunci. Dar când se va termina totul, tu şi cu mine ne vom lua o vacanţă şi vom alerga dezbrăcaţi pe plajă.
   - Bine, tipule.

Capitolul 11

      Nu vedea numere în vis, ci curcubee şi bebeluşi bizari, cu aripi.
   Când bebeluşii zburători coborâră în picaj ca un roi de viespi, Eve se trezi din somn.
   Se ridică de parcă ar fi fost împinsă de un arc şi spuse:
   - Stop!
   - Coşmar? Roarke se ridicase deja de pe canapea.
   - Bebeluşi zburători. Bebeluşi zburători diabolici, cu aripi diabolice.
   Roarke veni şi se aşeză pe marginea patului.
   - Iubita mea, Eve, avem nevoie de o vacanţă.
   - Şi mai erau şi baloane, spuse ea cu o voce stinsă. Şi aripile treceau prin ele ca nişte lame, aşa că explodau. Şi când explodau, apăreau şi mai mulţi bebeluşi înaripaţi.
   Roarke îi trecu un deget pe coapse.
   - Poate ar trebui să faci un efort şi să te gândeşti la sex.
   - Cineva a făcut sex, nu, pentru a crea aceşti bebeluşi diabolici?
   Dintr-odată îl apucă de pulover. În priviri i se citea disperarea.
   - Nu mă lăsa singură cu femeile astea.
   - Îmi pare rău, dar trebuie să reintroduc clauza penisului. Care sună vag obscen când o spui cu glas tare, dar care oricum rămâne valabilă. Nu se poate negocia.
   - Ticălosule, spuse ea, dar mai mult cu invidie decât din resentiment, după care îi dădu drumul şi căzu pe spate.
   - Haide, haide, spuse el absent şi o bătu uşor pe umăr.
   - Poate o să ningă. S-ar putea să viscolească, aşa că oamenii nu vor putea veni din cauza viscolului, tatăl tuturor viscolelor, din acelea care face New Yorkul să tremure din toate încheieturile.
   - Meteorologii au anunţat temperaturi ridicate şi cer senin.
   - Am auzit asta, am auzit.
   Se ridică din nou şi îndreptă spre el un deget acuzator.
   - Nu cuvintele, ci tonul. Ţie ţi se pare amuzant.
   - Nu. Ştiu că va fi amuzant. Şi că în cele din urmă îţi va plăcea, mai întâi de toate pentru că Mavis va fi fericită şi apoi pentru că vei petrece puţin timp, în afara serviciului, cu câteva femei care-ţi plac.
   - Dar, Roarke, va trebui să organizăm jocuri.
   - Păi nu eşti obligată să iei parte.
   Privirea îi deveni inexpresivă.
   - De ce nu?
   Nu avea ce să facă dacă toate astea îl amuzau. Reuşea să fie şi speriată şi suspicioasă în acelaşi timp.
   - Păi, tu eşti gazda, aşa că nu ar fi corect să iei parte la jocuri şi să câştigi vreun premiu.
   - Vorbeşti serios?
   - Da, şi asta vei susţine cu tărie.
   - Aşa voi face.
   Îşi mai revenise.
   - Mulţumesc.

      Îşi ridică moralul cu puţină gimnastică de înviorare, câteva ture în piscină şi un duş fierbinte.
   Apoi se duse în birou, pentru a analiza diferitele variante.
   - Iar lucrezi?
   Sări în sus speriată şi se simţi puţin vinovată.
   - De unde eşti tu, o întrebă pe Peabody, de la poliţia muncii?
   - Tu nu ai nevoie de un poliţist, ci de o dădacă. Dallas, cei de la firma de catering vor ajunge aici din clipă în clipă.
    - Da, bine, am înţeles. Cineva să mă anunţe şi pe mine când ajung.
   Eve dădu din mână.
   - Nu fac decât să verific câteva chestii, care au legătură cu o crimă dublă!
   Dar închise calculatorul când văzu că Peabody rămase ţintuită pe loc, bătând din picior.
   - Nu eşti de la poliţia muncii, spuse ea cu amărăciune. Tu eşti gestapoul petrecerilor.
   - Mavis tocmai a sunat. Nu te-a căutat pe tine, pentru că ştia că eşti ocupată cu pregătirile pentru petrecere. Trebuie să apară dintr-o clipă în alta fiindcă nu a mai avut răbdare să aştepte.
   - Doamne. Am închis calculatorul, ce mai vrei? Plec acum din birou. Vezi, ies şi închid uşa după mine.
   Peabody zâmbi. Pedalarea pe sentimentul de vinovăţie era cea mai bună metodă de convingere. Învăţase asta târându-se în genunchi în faţa mamei sale.
   Eve fu surprinsă să constate că cei de la firma de catering nu avuseseră nevoie de ajutor cu nimic. De fapt nu doriseră decât ca Eve şi toţi ceilalţi să nu le stea în cale.
   În ce-l priveşte pe Summerset, acesta plecase deja de acasă şi nu avea să se întoarcă decât în ziua următoare.

         - Nu vei găsi nici cea mai mică urmă de cromozomi Z în casă în după-amiaza asta, îi spuse Roarke. În afara pisicii.
   Stătea cu Eve în camera de zi de la etajul al doilea.
   Era mai mare decât cea de la parter pe care o foloseau de obicei şi avea două şeminee. Canapelele, scaunele şi o mulţime de perne fuseseră aşezate în zonele rezervate discuţiilor, şi o masă mare, pe care se afla un curcubeu de feţe de masă şi lumânări, era întinsă pe toată lungimea peretelui din spate.
   Deasupra ei se aflau o mulţime de baloane colorate şi un fel de viţă de vie care ducea spre masa pe care Peabody decisese că vor fi puse cadourile.
   Boboci de trandafir şi de irişi, precum şi mulţi alţi boboci de diferite plante al căror nume Eve le uitase, îşi iţeau capetele din mici coşuleţe argintii, în formă de pătuţ de copil.
   Mesele pe care se afla mâncarea fuseseră şi ele acoperite cu feţe de masă în culorile curcubeului.
   Firma de catering pusese pe una din mese obiecte de porţelan, urmând aceeaşi schemă coloristică şi ornând-o cu lumânări, mai multe flori şi o sculptură de gheaţă reprezentând o barză ce căra un coşuleţ în plisc.
   Eve fusese sigură că avea să fie o mare tâmpenie, dar de fapt era chiar drăguţ. Focul în ambele şeminee ardea domol şi în mijlocul camerei trona scaunul ce fusese acoperit de flori.
   - Cred că arată destul de bine.
   - Foarte drăguţ.
   Roarke o luă de mână.
   - Foarte feminin. Felicitări.
   - Eu nu am făcut prea multe.
   - Nu-i adevărat. Ţi-ai târât picioarele de câte ori ai avut ocazia, dar tu le-ai ales şi ai făcut treaba.
   Îi duse mâna la buze şi se aplecă să o sărute.
   Peabody se opri în uşă şi zâmbi.
   - Nu vreau să vă întrerup, dacă barza şi leagănele vă dau tot felul de idei.
   - Nu mă obliga să-ţi trag o scatoalcă, îi spuse Eve.
   - Mavis e afară. M-am gândit că poate vrei să o conduci tu înăuntru.
   - Sarcina i-a afectat vederea?
   - Nu, doar că... nu contează, spuse Peabody râzând. E în regulă, Mavis.
   Chiar dacă avea vreo 10 kilograme în plus, Mavis încă mai putea să ţopăie. Aproape căzu când intră în cameră, cu cizmele ei roz până la genunchi. Bluza alb cu albastru flutura ca petalele unei flori pe burta imensă, cât o minge de baschet. Pe mâneci avea un model geometric de culori, care deveneau un punct la nivelul cotului.
   Părul vopsit într-o nuanţă de galben palid era prins la spate într-o coadă.
   Se opri brusc şi-şi duse amândouă mâinile la gură.
   Apoi izbucni în lacrimi.
   - Rahat, fu tot ceea ce reuşi Eve să îngaime.
   - Nu, nu, nu.
   Încă plângând, Mavis îi făcu un semn cu mâna, chiar când Leonardo intră în cameră.
   - Sunt impresionată. Sunt o victimă a hormonilor. Este atât de frumos! Oh, totul în culorile curcubeului şi atâtea flori. E magnific, Dallas.
   Traversă camera plângând şi se aruncă în braţele lui Eve, lovind-o mai întâi cu burta.
   - Mă bucur că-ţi place.
   - La nebunie. Peabody!
   Mavis întinse o mână şi o trase şi pe Peabody în îmbrăţişare.
   - Vă mulţumesc. Vă mulţumesc.
   - Poate că ar fi bine să stai jos.
   - Nu, mă simt bine. Doar că mai izbucnesc în plâns din când în când. Nu-i aşa, plăcinţica mea? îi spuse ea lui Leonardo.
   - Aseară a avut toane de gravidă.
   Deja îi dădea nişte şerveţele.
   - A plâns 10 minute.
   Era clar că amintirea a ceea ce se întâmplase o făcea să râdă, aşa că se întoarse să-l îmbrăţişeze.
   - Nu ştiu cum de mă suporţi. La 3 dimineaţa? M-am trezit şi muream de foame. Eram atât de flămândă de parcă nu mai văzusem mâncare în viaţa mea. Şi ursuleţul meu s-a ridicat din pat şi mi-a făcut o papară. Oh, ia te uită! sări din nou când văzu scaunul. E ca un tron? Eu stau acolo, nu?
   - Da, e locul tău, îi confirmă Eve.
   - Vă pot oferi mâna mea, maiestate? o întrebă Roarke.
   - E nemaipomenit. Vei fugi cu iubitul meu, nu?
   - Pe cât de repede putem, îi spuse el şi o ajută să se aşeze pe scaun.
   - Bine atunci. Vă dau permisiunea.
   - Dă-i chestiile, îi şopti Peabody lui Eve.
   - S-ar putea să înceapă să plângă din nou.
   - Primesc chestii? Deja?
   Pentru că era aşezată, Mavis mi reuşi decât să sară puţin în sus.
   - Ce? Unde? Oh, Doamne, îmi plac surprizele.
   Nesigură de rezultat, Eve se duse la dulap şi scoase sceptrul şi tiara.
   - Oho! Extraordinar!
   Uşurată, pentru că de data aceasta Mavis râdea, nu plângea, Eve îi dădu tiara lui Leonardo.
   - Probabil că tu ştii cum să o pui mai bine.
   - Încoronează-mă, iubirea mea, îi spuse Mavis. Şi să înceapă jocurile.

      În decursul unei ore, camera se umplu de atâta estrogen, încât Eve se gândi că putea să-l îmbutelieze şi să-l vândă pe piaţa neagră.
   Femeile degustau, sorbeau, se uitau una la pântecul alteia şi abordau subiectele obişnuite în asemenea împrejurări.
   Păr. Îţi stă atât de mine şi ai o culoare magnifică! La ce salon mergi?
  Haine. Pantofii sunt absolut fabuloşi. Sunt confortabili?
   Bărbaţi. Nu vrea să asculte ce am eu de spus.
   Şi datorită naturii evenimentului, vorbeau despre copii, copii şi iar copii.
   Descoperi că femeile care aveau deja copii se simţeau obligate să le împărtăşească din experienţa lor celor care erau pe punctul de a naşte.
   Şaisprezece ore, din care două şi jumătate de împins. Dar a meritat.
   Titania a ieşit imediat ce mi s-a rupt apa. Dacă aş mai fi întârziat zece minute, aş fi născut în taxi!
   A trebuit să-mi fac cezariană. Wiley pur şi simplu nu a vrut să se întoarcă.
   De asemenea, dădeau o mulţime de sfaturi.
   Trebuie să-ţi iei Simfonia Magdelina Pentru a Da Naştere! Eu aş fi fost pierdută fără ea. Mi-a dat atâta putere.
   Naşterile în apă sunt cele mai bune. Eu i-am făcut pe amândoi în laguna de naştere. Este o experienţă de-a dreptul religioasă.
   Ia medicamente.
   Şi asta, se gândi Eve, era cea mai rezonabilă afirmaţie a zilei.
   Cu o îngheţată în mână, Nadine Furst, reporter de primă mână, care în curând avea să aibă o emisiune proprie despre crime, se plimba de colo-colo.
   - Ai dat o petrecere minunată, Dallas. Nu cred că am văzut-o vreodată pe Mavis mai fericită. Radiază de-a dreptul.
   - Stai aşa, că s-ar putea să înceapă să bocească din clipă în clipă.
   - Hormonii, spuse Nadine ridicând din umeri. Chiar voiam să discut cu tine.
   - Coafura ta e minunată, pantofii sunt extraordinari şi sunt sigură că bărbatul cu care te vezi în ultimul timp este frumos şi deştept. Am acoperit toate subiectele?
   - Nu, dar ai 3 puncte din 3 posibile. Definitivăm formatul pentru emisiune şi eu, împreună cu producătorii, ne-am gândit că ar fi excelent dacă am avea un segment cu tine în fiecare lună. O oră la fiecare 4 săptămâni, care nu numai că este consacrată cazului la care lucrezi în momentul respectiv, dar include şi o trecere în revistă a ceea ce ai făcut în decursul acelei luni.
   Nadine ridică paharul în semn de toast.
   - Aduce ceva în plus formatului şi este bine din punct de vedere al expunerii mediatice. Pune într-o lumină favorabilă Relaţiile Publice de la poliţia newyorkeză.
   - O emisiune lunară? Stai să mă gândesc puţin. Nu.
   Nadine ridică o sprânceană.
   - Exact asta le-am spus celor din echipa mea că vei declara. Aşa că am o alternativă, care cred că este bună pentru amândouă. Un segment lunar cu întreg departamentul de Omucideri. Cineva de la tine din divizie vine o dată pe lună. Tot ceea ce ai tu de făcut este să decizi cine este detectivul care va veni şi să-mi dai elementele cele mai importante pentru ca să pot să mă pregătesc şi eu. E o afacere bună, Dallas. Şi le permite şi telespectatorilor să vadă faţa umană a departamentului.
   - Poate.
   Adevărul era că trebuia să aibă un schimb cu media şi din fericire Eve putea să aibă încredere în Nadine pentru obiectivitatea sa.
   - Înainte de a lua o decizie trebuie să discut cu şefii.
   - Dar tot tu eşti prima pe listă, spuse ea şi o bătu pe Eve pe umăr. Ancheta la care lucrezi acum ar fi un subiect bun. Iubiţii, tineri, atrăgători şi aparent banali, care apoi sunt legaţi, torturaţi şi ucişi. Cum merge?
   - Asta îmi place la tine, Nadine. Ştii ce fel de conversaţii să faci la o petrecere.
   - Preferi să discutăm despre binefacerile maternităţii şi alăptatul la sân?
   - Aş prefera să îmi înfigi un par încins în ochi. Merge bine. Ştii ceva despre Walter Cavendish? Un avocat bogat.
   - Nu, dar pot să mă interesez.
   - Dar despre Fundaţia Bullock?
   - E mare. Donează o grămadă de bani, finanţează programe, dă burse de studiu. Are sediul la Londra, dar se întinde în toată lumea şi chiar în afara ei. Acum e condusă de văduva lui Bullock, care este şi cea de-a doua soţie a sa şi de către fiul ei, de care se desparte foarte rar. Dar ce are de-a face respectata şi generoasa Fundaţie Bullock cu aceste crime?
   - Asta e întrebarea.
   Pentru că o văzu pe Peabody îndreptându-se spre ele şi ştiu că avea să fie din nou aruncată în ţara bebeluşilor, Eve luă şi ea o îngheţată.
   - Trebuie să facem jocurile, îi spuse Peabody, a cărei strălucire în priviri ar fi putut să se datoreze îngheţatelor, sau supradozei de estrogen.
   - Dă-i drumul, îi spuse Eve.
   - Nu-hu-hu! Tu trebuie să le prezidezi. Dacă o fac eu, atunci nu pot să iau parte la jocuri. Vreau să intru şi eu în competiţie.
   - Nu te uita la mine, îi spuse Nadine când se întoarse spre ea.
   - Ei, la naiba. Mă ocup eu atunci.
   Conducea anchete, avea în subordine o brigadă de detectivi. Putea să se descurce şi cu 100 de femei şi câteva jocuri stupide.
   
     Erau demente, descoperi Eve în primele 15 minute. În încăpere se aflau o mulţime de femei psihotice, care puteau să primească şi certificat medical pentru asta.
   Ţipau, urlau, râdeau ca nişte pacienţi dintr-un azil de nebuni încercând să bifeze rubricile pe care Ic propunea ea.
   Nu era foarte sigură că-i putea face faţă unei brunete, care părea a fi destul de mare pentru a avea tripleţi.
   - Cradle Robber! ţipă aceasta.
   - Da, bine. Ai răspuns corect.
   Linişteşte-te. Eve se frecă la ochi, respiră şi speră că va putea face faţă celor două runde ce urmau, fără a se tâmpi de tot.
   Avu parte de o pauză, când câştigătoarea insistă să fie ajutată să se ridice în picioare pentru a inspecta premiile şi a-şi ridica prada.
   - Dallas?
   De pe tron, Mavis o prinse de mână.
   - Ai nevoie de ceva? Totul e în regulă?
   - Da. Doar că Tandy nu a venit. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Am încercat să sun la ea şi pe comunicatorul mobil, dar nu răspunde. Poate că a intrat în travaliu, dar am încercat şi la centrul de naşteri şi mi-au spus că nu e acolo.
   - Poate că a uitat că trebuia să vină astăzi.
   - Nu se poate. Ultima dată când am vorbit cu ea era foarte entuziasmată. Sunt cam îngrijorată.
   - Nu trebuie să te nelinişteşti.
   O Mavis îngrijorată putea deveni într-o clipă o Mavis plângăcioasă.
   - Era aproape de termenul-limită pentru a naşte, nu? Poate că a fost foarte obosită, sau aşa ceva. Şi-a închis comunicatoarele şi s-a culcat. Încearcă mai târziu.
   - Da, poate. Sigur e bine. Are doar nevoie de odihnă. Dar îmi pare rău că ratează petrecerea. Totul e superb şi chiar aştepta cu nerăbdare această ocazie.
   Când Mavis începu să dea apă la şoareci, Eve veni lângă ea.
   - Hei, nu fi supărată. Îi vom pune nişte tort deoparte. Şi un cadou.
   - Ar fi bine. Nu voi uita niciodată ziua de azi, Dallas. Nici dacă voi trăi un miliard cinci ani.
   - Relaxează-te şi simte-te bine.
   Femeile înnebunite după jocuri erau mai suportabile decât o Mavis îngrijorată şi foarte obosită.
   Termină jocurile şi o lăsă pe Peabody în locul ei, pentru că aceasta era mai mult decât dornică să desfacă cadourile.
   Sperând să se distanţeze de toate oo-urile şi aah-urile care se auzeau de fiecare dată când Mavis rupea un ambalaj, Eve se instală pe un scaun, de cealaltă parte a camerei. Câteva clipe mai târziu, Mira veni şi se aşeză lângă ea.
   - O adevărată sărbătoare.
   - Cum reuşesc să-şi menţină energia? se întrebă Eve. Mi-a fost teamă că va trebui să-mi scot echipamentul antirevoltă.
   - Copiii, mai ales atunci când sunt foarte doriţi, pot provoca o fericire imposibil de atins altfel. Şi noi, femeile, chiar dacă alegem să-i avem sau nu, ştim că suntem singurele capabile de a-i aduce pe lume. Noi avem puterea.
   O mângâie pe Eve pe mână.
   - Ai făcut un lucru minunat pentru prietena ta.
   - Nu eram sigură că o voi scoate cu bine la capăt. Nu cred că aş fi reuşit dacă nu se ţinea Peabody de capul meu. Dar a meritat.
   - La fel ca cele 16 ore de travaliu? spuse Mira zâmbind.
   - Oh, Doamne, de ce trebuie să vorbească despre asta. E înfiorător.
   - Este puterea şi dragostea. Şi fiecare experienţă este unică, oricât de mult ar fi evoluat rasa umană. Este un lucru intim şi uimitor şi creează o legătură între noi, femeile. Şi cândva, când vei fi pregătită, vei şti şi tu.
   - Văzând toate astea şi participând la cursurile alea cu Mavis, ideea, care de fapt este mai degrabă un concept, nu ocupă un loc de frunte pe lista mea de priorităţi.
   - Când vei fi pregătită, îi repetă Mira. Îmi place să le privesc. Femei. Mărimi şi forme şi culori diferite. Dinamica pe care o formează. Uită-te la Louise şi Nadine, care stau acolo cu capetele apropiate. Şi la prietena lui Mavis, Trina, care vorbeşte cu cele două femei. Probabil că le dă sfaturi despre îngrijirea pielii şi părului pe perioada cât sunt gravide. Şi Peabody care strigă cadourile în felul ei eficient, atât de fericită de a fi utilă. Mavis, pe tronul ei, un concept încântător, apropo, care arată atât de sănătoasă şi de plină de vitalitate. Şi noi două aici, eu şi cu tine. Observatoarele.
   - Pentru mine, în mare parte e ca şi cum aş observa extratereștri. Dar totuşi, trebuie să recunosc că este amuzant, admise Eve. Uită-te la blonda aceea, de exemplu, îmbrăcată cu rochia roşie. O dor îngrozitor picioarele. Dar celelalte au complimentat-o pentru pantofii ei frumoşi, şi ea a declarat că sunt confortabili. Acum e obligată să rămână încălţată cu ei. Şi bruneta, cu fustă scurtă, verde. Se tot duce la masa pe care se află mâncarea. De flecare dată ia o felie subţire de prăjitură. Deja a fost de cel puţin 10 ori. Dar nu poate să meargă o dată şi să ia o bucată zdravănă. Îşi spune că dacă felia e subţire, nu îngraşă.
   Când Mira râse, Eve se relaxă jucând un joc pe care-l cunoştea foarte bine.
   - Şi Trina. În primul rând vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a fost prea ocupată ca să mă prindă la înghesuială şi să se ocupe din nou de părul meu. Îşi face clienţi. Nu are niciun rost să rateze o ocazie ca asta. Dar în acelaşi timp, doar rareori se îndepărtează mai mult de un metru de Mavis. Are grijă de ea. I-a adus o apă tonică, prăjitură. A însoţit-o de fiecare dată când Mavis a pornit într-una din nenumăratele ei expediţii la baie.
   - Mie mi-a spus că are un produs nou, citez „care bate la fund uscăciunea iernii”. Mi-a dat chiar şi o mostră. Ah, Mavis tocmai desface cadoul lui Peabody. De-abia aştept să-l văd.
   - E agitată, Peabody, spuse Eve. Stă acolo şi transpiră de teamă că lui Mavis nu-i va plăcea cadoul atât de mult pe cât spera ea. E o adevărată tortură să faci cadouri.
   Dar când Mavis deschise cutia, amuţi de uimire şi apoi toţi cei care erau destul de aproape pentru a vedea exclamară încântaţi.
   - Oh, Peabody!
   Şi privirea surprinsă şi plină de recunoştinţă a lui Mavis îi spuse lui Eve că partenera ei făcuse cadoul ideal.
   Mavis scoase uşor şoseţelele şi căciuliţa care avea toate culorile de nuanţe pastel. Lui Eve i se păru că toate femeile din cameră rămăseseră nemişcate. Şi când Mavis scoase şi păturica, se auziră tot felul de exclamaţii şi o mulţime de mâini se întinseră să o atingă.
   - Este încântător, comentă Mira. Absolut încântător. Tocmai i-a dat lui Mavis o amuletă.
   Încântată, Mavis reuşi să se ridice de pe scaun şi să o îmbrăţişeze pe Peabody. Îmbujorată, Peabody acceptă complimentele.
   - Şi acum că tot eşti în picioare, spuse Peabody, mai ai un cadou din partea gazdei. Dallas!
   - Ah. E rândul meu.
   Eve lăsă paharul pe masă şi se duse în cealaltă parte a camerei. Pentru că Peabody îi explicase pe îndelete cum voia să fie desfăcut cadoul, apucă de un colţ al acoperământului, în vreme ce Peabody apucă de celălalt.
   Şi când îl traseră la o parte, Mavis îşi duse instantaneu mâinile la inimă.
   - Sfinte Sisoe! Sfinte Sisoe! Este exact cel pe care mi-l doream. Oh, oh, uită-te ce culori! Şi am stat pe el în tot acest timp! Dallas.
   Fu rândul lui Eve să fie îmbrăţişată prelung.
   - Este cel mai nemaipomenit balansoar. Nu trebuia să-mi Iaci un cadou. Petrecerea a fost suficientă.
   - Acum îmi spui!
   Fu exact răspunsul necesar pentru a o face pe Mavis să râdă, nu să plângă.
   - Haide, încearcă-l.
   
      Când totul luă sfârşit, fără ca vreo catastrofă să se întâmple, fără să fie nevoie de vreo intervenţie de urgenţă pentru a asista la o naştere şi văzând figurile vesele ale tuturor, Eve se gândi că petrecerea fusese reuşită.
   Simţea nevoia să între într-o baie fierbinte, cu un cocktail mare şi să stea acolo până intra în comă.
   - Băieţii se întorc, anunţă Peabody. Vor încărca tot ce ai primit, Mavis. Eu, Leonardo şi Mcnab vom duce totul la tine.
   - Vă ajut şi eu, îi spuse Trina.
   Consultanta în materie de frumuseţe avea părul aranjat în tot felul de codiţe complicate, de o culoare roşie, intensă. Se uită spre Eve.
   - Te aşteaptă un tratament.
   - Nu începe. Am un nivel ridicat de alcool şi zahăr.
   - Te-ai descurcat bine. Meriţi o pauză. Ia loc. Mav, stai şi tu.
   - Sunt prea agitată. Abia aştept să vină Leonardo şi să vadă totul. A fost cea mai grozavă petrecere, Dallas. Şi acum trebuie să-ţi mai cer ceva.
   - Am uitat ceva?
   Se uită împrejur.
   - Este imposibil să mai fie vreun produs pentru bebeluşi pe undeva prin Manhattan.
   - Nu, e vorba de Tandy. Tot nu răspunde. Au trecut ore întregi şi eu o tot văd la ea în apartament, în plin travaliu. Vreau să trec pe acolo. Vii cu mine? Te rog.
   - Ai avut o zi grea, îi spuse Trina. Ar trebui să mergi acasă să te odihneşti.
   - Dar nu voi putea până când nu mă asigur că este bine. Nu are pe nimeni. Şi eu... eu am atât de multe din tot.
   Pentru a preveni o nouă criză de plâns, Eve interveni.
   - Sigur, nicio problemă. Trecem pe acolo şi după aceea te duc acasă.
   Ceea ce însemna o amânare a comei prevăzute, dar o scotea afară din casa plină de cadouri. Desigur, mai însemna că era singura în măsură să-i poarte de grijă unei femei obosite, epuizate sentimental şi gravide.
   - Sper că nu vei naşte acum, Mavis, o avertiză Eve ajutând-o să între în maşină.
   - Sunt bine, nu-ţi face griji. Doar puţin obosită. Şi ştiu că probabil mă îngrijorez degeaba în legătură cu Tandy, dar a fost prietena mea apropiată în ultimele luni şi am vorbit cu ea acum două zile. Spunea doar: „abia aştept să vină sâmbătă” şi-mi povestea ce haine noi şi-a cumpărat pentru petrecere. Nu ar fi avut cum să uite, Dallas.
   - Bine, mergem să vedem ce face. În cazul în care n-o găsim acasă vom întreba vecinii. Dacă a intrat în travaliu, probabil că unul din ei ştie ceva.
   - Sigur, sigur. Poate că s-a dus la alt centru dintr-un motiv sau altul. Probabil că a născut deja! Sau acum e în travaliu, spuse Mavis mângâindu-se pe burtă. Poate urmez eu.
   - Dar nu astăzi, spuse ea uitându-se chiorâş la Mavis.
   - Nici gând! Vreau să am timp să mă joc cu toate cadourile şi să aranjez totul perfect înainte ca micul Roofus, sau Caisă să apară.
   - Roofus? Caisă?
   - Încercam şi eu să văd cum sună.
   Eve se uită la ea.
   - Vrei un sfat? Mai încearcă.

Capitolul 12

      După ce o conduse pe Eve până la uşa apartamentului lui Tandy, Mavis începu să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul.
   - Trebuie să fac pipi iar. Mi se pare că în ultimul timp vezica mea e cât o boabă de mazăre.
   - Gândeşte-te la altceva, îi spuse Eve bătând la uşă. Nu mai tropăi aşa. Nu pot să-ţi fiu de niciun folos, iar tu s-ar putea să-ţi desprinzi ceva.
   - Nu răspunde. Chiar trebuie să fac pipi.
   Schimbând tactica, Eve se întoarse şi bătu la uşa care se afla vizavi de a lui Tandy. Câteva clipe mai târziu, uşa se deschise, încă reţinută de un lanţ de securitate, şi chipul unei femei apăru în prag, uitându-se suspicios la ele.
   - Ce e?
   - Hei, doamnă Pason! Vă mai amintiţi de mine? Sunt prietena lui Tandy, Mavis.
   - Ah, da.
   Privirea femeii îşi schimbă într-o clipă expresia.
   - O căutaţi pe Tandy?
   - Îhî. Nu a venit la petrecerea mea şi nici nu răspunde pe comunicator... ah, doamnă Pason, trebuie neapărat să fac pipi.
   - Bineînţeles. Intră şi du-te la baie, spuse femeia deschizând lanţul. Pe dumneavoastră nu vă cunosc, zise ea arătând cu degetul spre Eve.
   - Ea e prietena mea, Dallas. A organizat cea mai grozavă petrecere pentru mine. Mă întorc imediat.
   Doamna Pason îşi încrucişă braţele la piept când Mavis dispăru în casă.
   - Nu-mi place să las străini să-mi între în casă.
   - E foarte bine. Pot să aştept în hol.
   - Bine, poate de data asta, pentru că eşti prietena ei.
   - Aţi văzut-o pe Tandy de curând?
   - Acum vreo două zile, cred. Am plecat amândouă la muncă în acelaşi timp.
   - Şi asta s-a întâmplat...?
   - Miercuri, joi?
   Doamna Pason ridică din umeri.
   - Toate dimineţile sunt la fel. Şi eu nu mă amestec în treburile altora şi mă aştept ca ceilalţi să facă la fel.
   - E o politică bună.
   - Doamne, mulţumesc, doamnă Pason.
   Mavis era toată numai un zâmbet când reveni.
   - Mi-aţi salvat viaţa. Aţi văzut-o cumva pe Tandy astăzi?
   - Nu, doar acum vreo două zile, după cum îi spuneam şi prietenei tale.
   - Acum două zile? spuse Mavis şi o prinse pe Eve de mână. Dallas!
   - Calmează-te. A venit cineva la ea de când aţi văzut-o dumneavoastră în acea dimineaţă?
   - Nu am remarcat. Eu îmi văd...
   - De treabă, da.
   - Dallas, trebuie să intrăm în apartament. Trebuie să intrăm la Tandy. Ai putea să te foloseşti de universală.
   - Ce universală? întrebă doamna Pason. Nu se poate să intraţi în casele oamenilor.
   Eve scoase legitimaţia.
   - Ba da, pot.
   - Eşti de la poliţie? Păi, de ce nu ai spus de la început? Crezi că s-a întâmplat ceva cu fata aia drăguţă?
   - Nu, spuse Eve repede. Dar pentru că nu răspunde pe comunicator şi nici la uşă şi nici dumneavoastră nu vă amintiţi să o fi văzut astăzi, cel mai bine este să verificăm în apartament. Poate ar fi bine ca Mavis să aştepte aici.
   - Vin cu tine, spuse Mavis agăţându-se de braţul ei. Vreau să intru şi să mă asigur că e bine.
   - E în ordine.
   Şi dacă Tandy s-ar fi opus ca cineva să-i între în casă fără un mandat sau fără un motiv plauzibil, era mai bine ca Mavis să fie acolo, pentru a lămuri situaţia.
   Eve mai ciocăni o dată şi apoi îşi scoase cheia universală.
   - Tandy, dacă eşti înăuntru, noi suntem, Dallas şi Mavis. Intrăm.
   Decodă încuietorile şi deschise uşa.
   Camera avea aceeaşi mărime ca şi cea a vecinei, ceea ce însemna că-ţi inducea o senzaţie de claustrofobie. Tandy o zugrăvise în culori pastelate şi la singura fereastră pusese draperii. Draperiile nu erau trase, pentru a permite celor câteva plante din ghivece să absoarbă lumina soarelui.
   Pe masă, în faţa unei canapele mici, se afla o cutie învelită într-o hârtie albă, pe care erau nişte vaci mov ce dansau. Fusese legată cu o fundă mare, tot mov.
   - Vezi, e cadoul meu, arătă Mavis. I-am spus că hârtia era drăguţă, ultima dată când am fost la ea la magazin, în urmă cu câteva săptămâni. Tandy! Tandy! Eşti bine?
   Casa era goală, Eve simţea asta, dar o lăsă pe Mavis să facă o tură.
   Nu se vedea niciun semn de violenţă, se gândi ea.
   Apartamentul era curat, aranjat şi ordonat. Nimic nu îndreptăţea presupunerea că locatara ar fi plecat în grabă.
   - Mă duc să arunc o privire în dormitor. Şi ea îl foloseşte drept cameră pentru copil, spuse Mavis îndreptându-se spre o uşă, dar Eve i-o luă înainte.
   Patul era aranjat şi lângă el se afla un pătuţ de copil, care avea deja pregătită lenjeria albastră. Într-un colţ se afla un miel împăiat, foarte bizar şi un pic înspăimântător, după părerea lui Eve.
   De ce puneau oamenii animale de fermă în camerele copiilor?
   - Nu e aici. Şi acolo e geanta pe care o are pregătită în permanenţă, pentru momentul când va trebui să meargă la spital, spuse Mavis arătând spre o valijoară de lângă uşă.
   Eve nu spuse nimic şi se îndreptă spre baie. Lângă duş văzu un prosop alb. Era uscat.
   La fel ca şi camera de zi şi dormitor şi baia era foarte aerisită, îşi spuse Eve. În afară de lucrurile pentru copii, Tandy nu părea a strânge nimic altceva.
   Avea doar strictul necesar şi aranjase apartamentul într-un mod plăcut, fără a aduna tot felul de nimicuri, cum fac de obicei majoritatea oamenilor, în special femeile.
   Se întoarse în dormitor, acolo unde Mavis stătea cu braţele ţinându-se de umeri.
   - Dallas, cred...
  - Încă nu trebuie să crezi nimic. Nu se vede nicio urmă că ar fi survenit vreo problemă aici şi asta este un lucru bun.
   Se duse la dulap şi se uită în garderoba lui Tandy. Mult loc şi aici. Lucrurile esenţiale, în culori plăcute şi din materiale bune. Dar nu avea nicio haină şi nu văzuse niciuna nici pe cuierul din hol, în dulap era o poşetă, de culoare maro. Eve îşi aminti că Tandy avusese una uriaşă, neagră, în seara când se cunoscuseră.
   - Nu-i văd nici haina şi nici poşeta. Totul pare a indica faptul că a plecat de acasă şi nu s-a mai întors.
   - Dar de ce nu răspunde la comunicatorul mobil? Şi de ce nu a venit la petrecere?
   - Bine. Întrebările sunt bune. Dar încă nu am terminat.
   Adevărul era că Eve simţea un fior pe şira spinării.
   Ceva nu era în regulă, dar nu avea niciun rost să o îngrijoreze şi mai mult pe Mavis.
   Eve se întoarse în camera de zi, acolo unde cutia fusese aşezată pe masă. Se duse spre fereastră şi cele două ghivece cu flori. Puse mâna pe pământ şi descoperi că era la fel de uscat ca şi prosopul din baie.
   Se îndreptă spre bucătărie, care era o încăpere şi mai mică. Dulapurile erau curate şi peste tot domnea ordinea, într-un vas se aflau trei mere roşii şi mai erau un alt vas, o cană, un pahar mic şi o lingură lăsate la scurs lângă chiuvetă.
   Veselă folosită la micul dejun, concluzionă Eve.
   Cereale, decise ea după ce aruncă o privire în dulap, suc şi ceai de ierburi sau cafea decofeinizată.
   Eve scoase două tuburi cu pastile.
   - Sunt suplimente nutritive pentru bebeluş. Un fel de vitamine.
   - Bine. Are tacâmuri pentru patru persoane. Primeşte mulţi musafiri?
   - Nu, nu cred. Eu am venit o dată cu Leonardo şi am invitat-o la noi de câteva ori. Nu se vede cu nimeni. Adică cu vreun tip. Este preocupată doar de copil.
   Mavis se uită la ea şi remarcă privirea aţintită asupra peretelui.
   - E calendarul. Nu-i aşa că e drăguţ, cu bebeluşul îmbrăcat ca o lalea?
   Eve se gândea că ideea de a îmbrăca o persoană, chiar una nou-născută, într-o floare era de-a dreptul o prostie, dar Mavis o găsea încântătoare.
   - La fiecare lună este un alt bebeluş şi... Nu a şters ultimele două zile.
   Eve remarcase deja acest lucru. Fiecare dintre zile era acoperită de un x făcut cu roşu, până la ultima zi de joi. Degetele lui Mavis tremurau când o strânse pe Eve.
   - A marcat toate zilele pentru a vedea cât mai e până la naştere. Vezi, vezi? Ianuarie 31. A încercuit data cu o inimioară. În fiecare dimineaţă făcea un x, un fel de numărătoare inversă. Nu însă şi ieri.
   Mavis se uită cu teamă la Eve.
   - Şi nici azi. Şi în dreptul zilei de azi a scris numele meu cu floricele. Petrecerea lui Mavis. Oh!
   Mavis se sprijini de ea.
   - Nu facem asta acum. Respiră adânc.
   - Bebeluşul loveşte cu picioruşele, asta e tot. Şi cred că-mi tremură puţin genunchii. Poate că nu mă simt prea bine.
   Mişcându-se pe cât de repede îndrăznea, Eve o cuprinse pe Mavis de după mijloc şi o conduse în camera de zi, ajutând-o să se aşeze pe un scaun.
   - Stai jos, închide ochii şi respiră. Ţi-aş sugera să-ţi apleci capul între picioare, dar cred că ţi-e imposibil să faci asta acum.
   Mavis râse cu jumătate de gură şi se conformă.
   - Nu am nimic, serios. Sunt doar speriată şi îngrijorată. Ceva s-a întâmplat cu Tandy, Dallas. Trebuie să o găseşti.
   - Asta voi face. În dreptul zilei de vineri scria „Max” şi „opt”. Cine e Max?
   - Nu ştiu. Nu ieşea cu nimeni. Mi-ar fi spus.
   - Uite ce e, îi spuse Eve lăsându-se pe vine în faţa ei. Mai întâi de toate voi verifica spitalele şi clinicile de maternitate. Voi face rost de numele şefei ei de la magazin şi o voi suna, să văd dacă a fost la muncă joi.
   - E bine. Poate că a intrat în travaliu la muncă şi au dus-o la cea mai apropiată clinică. Este posibil.
   - Sigur. De obicei se confirmă variantele cele mai simple.
   - Dar dacă s-a întâmplat joi, cum de nu ne-a sunat până acum? Dacă a pierdut copilul?
   Mavis o prinse de mână ca într-o menghină.
   - Sau a avut un accident, sau...
   - Sau a avut una din chestiile alea de 16 ore şi e prea obosită pentru a vorbi cu tine sau cu oricine altcineva. Linişteşte-te, Mavis.
   - O vei găsi.
   - Voi da telefoane şi dacă nu aflu nimic, voi comunica la Persoane Dispărute. Ca o măsură de precauţie.
   - Nu, nu. Trebuie să o găseşti.
   Strânsoarea lui Mavis deveni şi mai puternică. Nu poţi să repartizezi cazul altcuiva.
   - Dacă o cauţi tu, o vei găsi. Ştiu că o vei face.
   - Mavis, eu lucrez la Omucideri şi sunt ocupată până peste cap cu crimele astea două. Persoane Dispărute este un departament care se ocupă exact cu aşa ceva. Vom începe cercetările şi probabil că o vom găsi teafără şi nevătămată. Dar dacă nu dau de urma ei până mâine...
   - Te rog.
   În ochii ei apărură lacrimi. Şi faptul că încă nu începuseră să curgă în cascade era şi mai emoţionant.
   - Am nevoie să ştiu că te ocupi tu de asta, Dallas. Nu ştiu pe nimeni de la Persoane Dispărute. Pe tine te cunosc. Ştiu că o vei găsi pe Tandy. Nu are pe nimeni care să aibă grijă de ea. Dar dacă te are pe tine va fi bine.
   - Mavis...
   - Mi-e teamă pentru ea.
   Se apăsă cu amândouă mâinile pe burtă.
   - Şi pentru copilul ei. Şi dacă ştiu că-i cauţi tu, nu voi mai fi aşa de speriată.
   - Bine, mă voi ocupa eu. Însă acum trebuie să mergi acasă să te odihneşti.
   - Dar vreau să te ajut...
   - Asta-i învoiala, Mavis. Eu mă voi ocupa de asta, dar tu trebuie să mergi acasă. Îl voi suna pe Leonardo, să vină să te ia.
   - Dar îmi vei spune imediat ce afli ceva?
   - Bineînţeles.

      Nu doar Leonardo veni, ci şi Roarke, Peabody şi Mcnab.
   - Abia acum am terminat cu încărcarea cadourilor, explică Peabody. Nicio urmă de Tandy?
   - Încă nu. Tu du-te şi ajută-l pe Leonardo. Eu voi face nişte cercetări.
   - Dallas o s-o găsească, spuse Mavis.
   - Sigur că da.
   Vocea lui Leonardo era calmă şi emana încredere când îşi puse mâna pe braţul lui Mavis, dar privirea sa, în clipa în care o întâlni pe a lui Eve, era plină de îngrijorare.
   - Te duc acasă, iubire. Ai avut o zi lungă.
   - Dallas?
   Mcnab ridică o mână.
   - Ce-ar fi să mă duc şi eu să-i dau o mână de ajutor lui Leonardo cu pachetele? Te sun când terminăm şi vin să te ajut dacă ai nevoie.
   - E bine.
   Câtă vreme asta o va face pe Mavis să meargă; acasă şi să se bage în pat. Roşeaţa pe care o avusese toată ziua în obraji se transformase în paloare.
   - Găseşte-o repede, bine?
   - Sigur, îi spuse Eve lui Mavis. Nu-ţi face griji.
   - Atunci o să fie bine.
   O prinse pe Eve în braţe şi oftă.
   - O să fie bine, dacă te ocupi tu de ea.
   - Eşti obosită, plăcinţico, îi spuse Leonardo trăgând-o uşurel. Las-o pe Dallas să-şi facă treaba. Tu şi burtica aveţi nevoie de somnic.
   În clipa în care uşa se închise în spatele lor, Eve îşi trecu mâinile prin păr.
   - Rahat!
   - Vrei să bat din uşă în uşă, sau să dau telefoane? întrebă Peabody.
   - Telefoanele, te rog. Sună la spitale şi la clinicile de maternitate. Sun-o pe şefa ei şi vezi ce s-a întâmplat joi. A survenit un lucru care nu se încadrează în rutina zilnică.
   - Crezi că i s-a întâmplat ceva? se interesă Roarke.
   - Da, cred. Poate că agitaţia lui Mavis este contagioasă, dar simt că e ceva în neregulă aici. Uită-te împrejur, spuse ea deschizând braţele. Curat şi aranjat, toate lucrurile la locul lor.
   - Îşi face cuibul, spuse şi Peabody. Pregăteşte casa pentru venirea bebeluşului.
   - Mă rog. Este organizată şi nu se abate de la rutina zilnică.
   Le spuse de calendarul din bucătărie.
   - Judecând după asta, după plante, prosopul de la baie, toate uscate, nu cred că s-a întors aici de când a plecat la muncă, joi dimineaţa.
   Inspiră praful.
   - Nu prea ştiu eu cum merge asta, dar dacă a născut pe neaşteptate, de ce nu a sunat pe cineva, pe Mavis sau pe şefa ei, ca să-i aducă la spital sacoşa cu lucrurile necesare?
   - Este posibil să se fi întâmplat ceva rău cu copilul.
   Eve încuviinţă spusele lui Peabody.
   - Haide să aflăm.
   - Eu ce pot să fac? întrebă Roarke şi Eve expiră puternic.
   - Păi acum că tot am încălcat toate drepturile civile ale lui Tandy intrând aici, ai putea să te uiţi la comunicatoare şi la calculator. Vezi dacă găseşti ceva neobişnuit.
   - Vrei să sun la Persoane Dispărute? o întrebă Peabody.
   - Încă nu. Dacă nu o găsesc în următoarele câteva ore, trebuie să-i conving să mă lase pe mine să mă ocup de caz. Dacă nu, Mavis o să-mi facă din nou o criză.
   Eve se duse să discute cu doamna Pason, de vizavi, dar nu află nimic în plus faţă de ceea ce îi spusese deja.
   Vorbi cu toată lumea, din etaj în etaj. Majoritatea celor care răspunseră la uşă o cunoşteau pe Tandy după nume, ceea ce nu era foarte surprinzător, iar ceilalţi din vedere. Nimeni nu-şi amintea să o fi văzut în ultimele două zile.
   Era la parter şi se pregătea să bată la ultima uşă când în spatele ei apăru o femeie care ţinea de mână un copil, atât de înfofolit că Eve nu-i vedea decât ochii mari, negri.
   - Căutaţi pe cineva? vorbind, femeia se mişcă puţin, suficient pentru a-l împinge pe copil în spatele său.
   - De fapt, da. Locuiţi aici?
   - Staţi chiar în faţa uşii mele. Ce doriţi?
   Eve îşi scoase legitimaţia şi femeia se încruntă.
   - Uite ce e, dacă dezastrul întruchipat de fostul meu soţ are probleme din nou, nu mă priveşte. Nu l-am mai văzut de mai mult de un an de zile şi situaţia asta îmi convine.
   - Este în legătură cu Tandy Willowby. Apartamentul 4B.
   - Dacă Tandy a făcut ceva care să atragă atenţia poliţiei înseamnă că porcii au început să zboare.
   - Când aţi văzut-o ultima dată?
   - Uite ce, nu vreau să te jignesc, dar poliţiştii mi-au făcut zile fripte. Dacă vrei să o hărţuieşti pe Tandy, îmi pare rău, dar nu te pot ajuta.
   - Nu vreau să o hărţuiesc, ci doar să o caut. Aparent nimeni nu a văzut-o în ultimele zile. Sunt prietena unei prietene de-a ei.
   - Cine este această prietenă a cărei prietenă eşti?
   - Mavis Freestone.
   - Eşti prietenă cu Mavis.
   Ochii femeii se îngustară.
   - Da. Mavis a avut o petrecere pentru bebeluş astăzi. Tandy nu a venit şi Mavis era îngrijorată. Am venit să vedem dacă este acasă şi nu e. Se pare că nu a mai fost pe aici de joi. Ai mai văzut-o de atunci?
   - La naiba. Haide înăuntru. Eu şi Max ne coacem în hainele astea.
   - Max? întrebă Eve uitându-se la cei doi ochi încadraţi de o căciulă roşie.
   - Da, Max este fiul meu şi singurul lucru de valoare pe care îl am de pe urma fostului meu soţ. Haide, amice, îi spuse ea băiatului. Să intrăm. Zeela, spuse ea. Numele meu este Zeela Patrone.
   - Dallas. Locotenent Dallas.
   Zeela deschise uşa şi-l băgă pe băiat înăuntru, apoi se aplecă până la nivelul feţei lui şi zâmbi.
   - Eşti acolo, Maximilian Force? Haide să vedem. Hei, iată-te!
   Copilul chicoti şi mama sa îi dădu jos haina, desfăcu fularul şi-i scoase mănuşile. Pe dedesubt avea un fel de izmene şi un pulover colorat.
   - Du-te şi joacă-te la tine în cameră, da?
   - Vreau puţin suc.
   - Îţi dau imediat ce termin discuţia.
   Apoi copilul o trase de mână şi-i şopti ceva la ureche.
   - Nu cred, drăguţule. Du-te şi ia-ţi camioanele şi vom face o cursă imediat ce mama termină de discutat cu doamna. Fii băiat bun!
   După ce plecă, Zeela zâmbi şi se ridică.
   - Copilul este un adevărat miracol. Din câte îmi dau eu seama nu are niciun cromozom de la taică-său. Este amuzant şi deştept şi dulce. Cineva s-a hotărât să-mi facă viaţa mai uşoară. M-a întrebat dacă doamna înaltă poate să rămână la un ceai.
   - Mulţumesc, dar mă văd nevoită să refuz. Tandy Willowby?
   - Da. Nu, nu am văzut-o. Şi trebuia să stea cu Max vineri-seară.
   Cu un gest absent, Zeela îşi trecu degetele prin părul ce fusese turtit de căciulă.
   - Urma să mă întâlnesc cu un tip de care mă tot lovesc la magazin. Nu am mai ieşit cu nimeni de când s-a născut Max, aşa că era ca o petrecere pentru mine. Tandy trebuia să stea cu Max toată seara.
   - Dar nu a venit.
   - Nu. Am sunat-o şi apoi m-am dus până la ea. Nu a răspuns. Trebuie să recunosc că am fost cam nervoasă. M-am gândit că poate a uitat sau că a fost prea obosită. Max s-a supărat, pentru că o place foarte tare. Abia aşteptam amândoi seara de vineri şi ne-a dezamăgit. Am decis să fiu supărată. Acum mă întreb dacă nu cumva trebuie să fiu îngrijorată.
   - Cât de bine o cunoaşteţi?
   - Ne-am împrietenit în ultimele luni. Eu am făcut deja asta, să cresc un copil de una singură, adică. Aţi verificat la moaşă? Poate că e în travaliu. I se apropie termenul.
   - Partenera mea este în apartamentul ei şi face cercetări. V-a spus ceva despre tatăl băiatului?
   - Nu prea multe. Doar că el locuia în Anglia şi că nu mai prezenta interes pentru ea. Nu îi purta pică, aşa că am dedus că s-au despărţit amiabil.
   - I-a pomenit vreodată numele?
   - Nu cred. Oricum, nu-mi aduc aminte. Tot ceea ce mi-a spus a fost că metodele contraceptive nu au funcţionat, se mai întâmplă, şi că a rămas gravidă. El nu avea de gând să-şi întemeieze o familie şi ea nu era sigură că se va descurca de una singură. Apoi a decis că poate. S-a hotărât să vină la New York, pentru un nou început. Cam asta e tot.
   - Dar ce ştiţi de alţi prieteni, de bărbaţii cu care se vedea?
   - Era prietenoasă. Mavis venea din când în când. Am cunoscut-o pe una din femeile cu care lucrează şi uneori mai stă de vorbă cu doamna Pason, de vizavi. Pleacă împreună la muncă de obicei. Cât despre bărbaţi, nu era interesată. Nu încă.
   - Vi s-a părut că ar fi îngrijorată în legătură cu ceva?
   - Nu, ba dimpotrivă. Era chiar entuziasmată că urmează să fie mamă. Dar acum încep să mă îngrijorez. Oraşul ăsta te poate mânca de viu. Nu-mi place ideea că ar fi putut să ia o îmbucătură din Tandy.
 
    - Nimic, spuse Peabody când Eve se întoarse în apartamentul lui Tandy. Ştiu că are aceeaşi moaşă ca şi Mavis, aşa că am sunat-o. Randa Tillas. A spus că nu a mai auzit nimic despre Tandy, de luni, de când a avut programare. Atunci totul era în ordine. Am verificat şi la şefa ei. Vineri era liberă. Trebuie să meargă la muncă mâine, de la 12 la 6. I-au redus programul.
   - Joi a fost la serviciu?
   - Da. A lucrat opt 8, ultima zi cu program întreg. A ajuns la ora 9 şi a plecat la 6. Nimic neobişnuit în timpul zilei. A avut trei pauze. O oră la prânz. În toate trei s-a odihnit, în camera din spate. Nu a plecat deloc de la magazin, până la terminarea programului. Nimeni nu a sunat-o pe telefonul de la serviciu. Nu se poate spune nimic despre comunicatorul personal.
   - De obicei cu ce se ducea şi pleca de la muncă?
   - Şefa ei spune că mergea cu autobuzul. Am făcut rost de traseu. Şoferul de vineri are liber azi. Putem să dăm de el acasă, sau să vorbim cu el mâine.
   - O să-l contactăm acasă.
   - Am sunat la toate spitalele şi clinicile cele mai apropiate de casă şi de serviciu. Nu e înregistrată nicăieri.
   Eve se frecă la ochi.
   - Bine, să verificăm dacă vreo ambulanţă a luat vreo femeie gravidă.
   Se întoarse spre Roarke, care ieşea din dormitor.
   - Am verificat comunicatorul şi calculatorul, îi spuse el. Niciun apel efectuat de miercuri-seară, când a vorbit cu Zeela Patrone, care locuieşte în acest imobil.
   - Da, am vorbit deja cu ea. Tandy trebuia să stea cu copilul ei vineri-seară. Nu a apărut şi nici nu a sunat-o să-i spună că nu vine. I-a telefonat cineva?
   - Nimeni în ziua de joi. Vineri-seară a sunat băieţelul vecinei. A sunat pe la 7, învăţat de mama lui. „Coborî să te joci cu mine” şi alte chestii din astea. O altă transmisie de la mamă, în jur de ora 8. Era vag iritată. Întreba unde este şi dacă a uitat. Şi alte apeluri de la Mavis, transmise de la noi de acasă. Nimic altceva.
   - Şi calculatorul?
   - Nimic care să pară a fi util. Intră pe site-uri cu articole pentru copii, despre maternitate etc. Îi scrie e-mailuri lui Mavis. Pe Mavis o are trecută în agendă, la fel şi pe moaşă, pe vecina de jos şi colegii de muncă. Nu este nimic util, Eve.
   - Şi nimic din care să reiasă că a născut. Dacă a avut un accident, asigurările ar fi ştiut. O femeie atât de organizată probabil că ţinea adresa în geantă. În carnetul de adrese sau în memoria comunicatorului. De ce ar răpi cineva o femeie care e pe punctul de a naşte?
   - Pentru copil, spuse Peabody.
   - Da, pentru copil. Sau pentru că mai există şi demenţi care violează, ori răpesc femei gravide. Va trebui să vedem dacă există vreo astfel de crimă raportată. Şi vreau o verificare completă a lui Tandy. Dacă lucrurile par a fi atât de calme, de liniştite şi de normale, de obicei se ascunde ceva în spatele lor.
   - Mavis ştie cine este tatăl copilului? întrebă Roarke.
   - Nu. Dar vom afla.
   - Eu îl contactez pe Mcnab, spuse Peabody. Ne întâlnim cu el la sediul central.
   - Nu, mai întâi trebuie să vorbesc cu cei de la Persoane Dispărute. În caz contrar, riscăm să-i călcăm pe bătături.
   Se opri o clipă pentru a-şi face planul de bătaie.
   - Du-te la tine şi află dacă s-a raportat vreo crimă. Dacă Mavis este capabilă să-ţi vorbească, du-te şi întreab-o ce ştie despre viaţa lui Tandy în Anglia, ce i-a spus despre tatăl copilului, despre familie şi alte lucruri de genul acesta. O vom verifica pe Tandy, dar Mavis s-ar putea să ştie mai multe decât crede. Încearcă să o linişteşti, că te pricepi la asta.
   - Îi putem sugera lui Leonardo să monteze câteva dintre chestiile pentru bebeluşi. Asta o va linişti.
   - Dacă spui tu. Roarke? Vii cu mine?
   - Oricând.

      Când ajunseră în vehicul, Roarke se întoarse spre ea.
   - Crezi că a fost răpită?
   Se gândi la blonda drăguţă şi veselă şi la nerăbdarea cu care aştepta petrecerea lui Mavis.
   - Nu văd niciun motiv pentru care ar fi putut să dispară de una singură. Nu pot să trag direct concluzia că a fost răpită, sau că s-a întâmplat ceva rău, dar asta e impresia mea.
   - Dacă o laşi puţin pe Mavis să se liniştească, cred că în cele din urmă va accepta ca cei de la Persoane Dispărute să se ocupe de cazul prietenei ei şi tu doar să te informezi de desfăşurarea anchetei.
   - Nu ai văzut-o şi nici nu ai auzit-o.
   Eve dădu din cap, resemnată.
   - Şi în afară de asta, i-am promis că mă ocup eu. Tot ceea ce am de făcut este să-i conving pe cei de la PD să mă lase pe mine să mă ocup şi apoi să-l asigur şi pe Whitney că am timp să fac şi asta, fără să afecteze cu nimic cealaltă anchetă.
   Roarke îi trecu o mână prin păr.
   - Poate că mai întâi ar trebui să te convingi pe tine.
   Îi zâmbi slab.
   - Asta şi fac.

Capitolul 13

      La sediul central, se despărţi de Roarke, pe care-l rugă să meargă la departamentul Omucideri şi să o aştepte acolo. Ea urma să se ducă direct la serviciul Persoane Dispărute.
   - S-ar putea să mă văd nevoită să îi fac o ofertă celui cu care aranjez asta, îi spuse ea.
   El îşi lăsă capul într-o parte şi zâmbi.
   - Adică mită.
   - Mită este un cuvânt tare. Da, poate că o să trebuiască să mituiesc pe cineva. Chestii sportive, sau băutură, probabil. Astea sunt biletele câştigătoare, de obicei. Dar voi încerca să fiu rezonabilă.
   - Să mituieşti poliţişti să nu-şi facă treaba este o practică veche.
   - Hei.
   Roarke râse.
   - Fă ceea ce trebuie să faci, locotenente. Eu te aştept în birou.
   Nu ştia cine era de serviciu în weekend, dar spera să fie cineva cu care se afla în relaţii cordiale. Altfel trebuia să înceapă de la zero cu cel care se afla la comandă şi dacă lucrurile luau o întorsătură neplăcută şi nici stimulul nu funcţiona, avea să se ducă la Whitney. Dar prefera să evite o asemenea eventualitate.
   Se gândi că avea noroc când o văzu pe Jaye Smith, locotenent, cumpărând ceea ce părea a fi un baton energizant.
   - Smith.
   - Hei, Dallas. Şi tu eşti de serviciu?
   - Nu chiar.
   Eve scoase câteva carduri din buzunar.
   - Îmi iei şi mie o doză de pepsi, te rog!
   - Sigur, îţi fac eu cinste.
   - Mulţumesc.
   - Îmi place haina ta. Pielea e imbatabilă, nu?
   - Ai putea să spui şi aşa. Mulţumesc, spuse din nou Eve când Smith îi dădu doza. Ai o clipă liberă?
   - Sigur. Vrei să discutăm în hol sau în birou?
   - Haide la tine în birou.
   - E vorba de afaceri, nu?
   Smith dădu din cap şi îi arătă drumul.
   Avea aproape 50 de ani, îşi aminti Eve, şi lucra de mai bine de un sfert de veac. Era căsătorită şi avea un copil, poate chiar doi. Era destul de mică de statură şi avea o alură de boxer. Musculoasă şi puternică. Părul îi era vopsit în tot felul de nuanţe de blond şi îl purta drept, tuns în dreptul maxilarului.
   Eve ştia că este o poliţistă extrem de corectă, aşa că renunţă la ideea mitei.
   Biroul locotenentului Smith era mai mare decât al ei, şi cele două scaune pentru vizitatori păreau a fi destul de confortabile.
   Pe birou avea un computer standard şi o fotografie cu doi adolescenţi, câte unu din fiecare sex, şi Eve presupuse că sunt copiii lui Smith.
   De la automatul din birou Smith îşi luă o cană de ceai atât de negru de ai fi zis că e cafea şi apoi îi făcu semn să ia loc. Smith se aşeză pe celălalt scaun pentru vizitatori.
   - Ce s-a întâmplat? Ai pierdut pe cineva?
   - Aşa s-ar părea. Şi am nevoie de o mare favoare.
   - Dacă vrei să pun această persoană prima pe lista căutărilor, pot să fac lucrul ăsta.
   Se ridică şi deschise un sertar. Căută un aparat de înregistrat, dar Eve dădu din cap.
   - Nu asta voiam să-ţi cer. Stai să-ţi explic situaţia.
   Eve îi spuse toată povestea, urmărind expresia lui Smith şi văzu că înţelege.
   - Dacă te gândeşti că e vorba de o răpire, este foarte posibil. Dar e vorba de o femeie gravidă, fără partener, fără familie şi străină. Este o situaţie destul de grea. N-ar fi exclus să fi cedat şi să fi plecat.
   - Da, se poate. Însă niciunul dintre cei care o cunosc nu crede că ar fi putut face asta.
   - Dar tu nu o cunoşti foarte bine.
   - Nu. Dar am întâlnit-o de două ori şi mi-a făcut o impresie bună. Nu pare a fi genul care se sperie şi fuge, nici măcar câteva zile, pentru a se linişti. Nu fără a spune nimănui şi ratând un eveniment pe care-l aştepta cu nerăbdare.
   - Ai spus că ai verificat comunicatorul. Nu ai descoperit nimic din care să reiasă că ar fi avut intenţia de a pleca.
   Smith îşi strânse buzele.
   - Nu a dus la bun sfârşit o treabă, a ratat o petrecere, pentru care şi cumpărase un cadou. Da, cred că ai dreptate.
   - Mie mi se pare că s-a întâmplat ceva după ce a plecat de la muncă, înainte de a ajunge acasă.
   - Sunt de acord.
   Smith se lăsă pe spate şi sorbi din ceai.
   - Dar nu vrei să deschid un dosar şi să mă apuc de cercetări?
   - Prietena mea, cealaltă gravidă? E foarte afectată de ce s-a întâmplat şi...
   Eve expiră profund.
   - Ei bine, trebuie să te rog să mă laşi pe mine să mă ocup de caz. Nu încerc să te dau la o parte, spuse  Eve când Smith se încruntă. Şi mi-ar prinde bine orice ajutor mi-ai putea da, dar Mavis este genul de femeie foarte emotivă şi vrea neapărat să mă ocup eu de cazul ăsta.
   - Te cunoaşte pe tine, dar nu ştie pe nimeni din această secţie.
   - Da, aşa e. Ne cunoaştem de mult timp. Nu vreau să fie şi mai profund marcată de acest eveniment, decât este deja.
   - Cât mai are până naşte?
   - Mavis?
   Eve îşi trecu o mână prin păr.
   - E pe ultima sută de metri. Încă vreo două săptămâni, cred. I-am spus că mă voi ocupa de asta. Te rog să mă ajuţi să-mi ţin promisiunea.
   - E vorba de Mavis Freestone, cea care a făcut senzaţie în lumea muzicii?
   - Da.
   - Am o fiică de 18 ani care este mare fan.
   Eve respiră uşurată.
   - Poate că i-ar face plăcere să primească permise pentru culise, data viitoare când Mavis o să susţină un concert în oraş. Sau oriunde altundeva, dacă nu te deranjează să fie transportată acolo cu o navetă particulară.
   - Aş fi eroul vieţii ei, dar chestia asta mă duce cu gândul la o mită.
   Eve zâmbi.
   - Şi una a naibii de bună. Eu mă pregătisem cu alcool şi favoruri sportive. Îţi sunt recunoscătoare, Smith.
   - Am şi eu prieteni şi nu-mi place să-i dezamăgesc. Uite de ce am nevoie. Îmi vei face o copie după fiecare raport, fiecare declaraţie şi fiecare notiţă de-a ta. Vreau să cunosc toţi paşii în această investigaţie. Îmi voi face şi eu un dosar aici şi dacă voi simţi nevoia să intervin, sau să pun pe cineva să lucreze cu tine, ori să preia investigaţia, nu vreau să întâmpin nicio opoziţie.
   - Stai liniştită. Îţi rămân datoare.
   - Găseşte-i, pe femeie şi copil, şi vom fi chit. Nu am nimic deocamdată în legătură cu această problemă, dar voi face o anchetă, să văd dacă s-a întâmplat ceva în oraş care are tangenţă cu cazul tău.
   - Îţi mulţumesc. Pentru tot.
   - Cei care lipsesc sunt importanţi, nu cine se ocupă de tot. Ai pe spatele cărţii de vizită numerele mele de aici şi de acasă. Sună-mă la orice oră.
   Eve luă cartea de vizită şi-i întinse mâna.

      La birou îl găsi pe Roarke lucrând pe calculatorul ei. Îşi ridică privirea la ea şi sprâncenele i se arcuiră în semn de întrebare.
   - Am reuşit. Am avut noroc.
   - E bine. Am început cercetările. Vrei să lucrezi aici sau acasă?
   - Nicăieri, deocamdată. Acum o să mergem să vedem un om în legătură cu un autobuz.

      Numele şoferului era Braunstein, un tip la 100 de kilograme, îmbrăcat cu un jerseu cu emblema echipei New York Giants. Avea 52 de ani, era căsătorit şi-şi petrecea sâmbăta seara uitându-se la meciuri cu cumnatul lui şi cu fiul său, în vreme ce soţia sa, sora şi nepoata erau la cinematograf.
   Iritarea sa provocată de întrerupere era evidentă, dar îşi revizui atitudinea când Eve menţionă numele lui Tandy.
   - Podul Londrei? Aşa îi spun eu. Sigur că o ştiu. Vine cu mine aproape în fiecare zi. Are întotdeauna pregătiţi banii pentru bilet. Majoritatea călătorilor nu-şi bat capul cu asta. Are un zâmbet frumos. Stă în spatele meu. Dacă cineva este aşezat pe locul ăla, îi spun să se ridice şi să i-l ofere. Pentru că este într-o stare delicată şi tot. Mi-a dat o cutie de prăjituri de sărbători. Le făcuse ea. Are probleme?
   - Încă nu ştiu. Joi seara a fost în autobuz?
   - Joi.
   Se scărpină în barba care avea nevoie urgentă de un bărbierit.
   - Nu. E ciudat, acum că-mi pomeniţi de asta, îmi aduc aminte că mi-a spus: „ne vedem mâine, domnule B.”, atunci când a coborât din autobuz, miercuri. Aşa îmi spune, domnule B. Ţin minte, pentru că avea în braţe o cutie ambalată într-o hârtie caraghioasă, alb cu vaci mov.
   Se uită în spate, pentru că amândoi companionii săi reacţionară zgomotos la o fază a meciului.
   - Ofsaid pe dracu’, strigă unul din ei.
   - Arbitri blestemaţi, murmură şi Braunstein. Vă rog să-mi scuzaţi exprimarea. Da, am întrebat-o ce era în cutie şi mi-a spus că urma să meargă la o petrecere sâmbătă. S-a întâmplat ceva cu ea? I-am spus că ar trebui să-şi ia concediu de maternitate, pentru că era aşa de aproape de termen. N-au păţit nimic? Ea şi copilul?
   - Să sperăm că totul e în ordine. În autobuz, aţi remarcat vreodată ca cineva să manifeste un interes exagerat faţă de ea? Să se dea mai aproape, sau să se uite insistent? Ceva de genul acesta?
   - Nu, şi aş fi văzut.
   Se scărpină pe burtă.
   - Am grijă de ea pe traseu, ştiţi? Am câţiva clienţi constanţi şi poate câţiva fac conversaţie cu ea, aşa cum se întâmplă de obicei cu femeile care sunt gravide. Chestii de genul: „Cum vă simţiţi?”, „Când trebuie să naşteţi?”, „Aţi ales deja un nume?” şi altele asemănătoare. Dar nimeni nu a deranjat-o. Nu i-aş fi lăsat.
   - Dar oamenii care coborau odată cu ea?
   - Da, erau câţiva. Câţiva care coborau mereu şi unii întâmplător. Dar nu mi s-a părut niciodată ca vreunul din ei să se uite ciudat la ea. Cineva i-a tăcut rău fetei aceleia. Haideţi, am sentimentul că-i sunt un fel de unchi sau aşa ceva. A păţit ceva?
   - Nu ştiu. Nimeni nu a mai văzut-o de joi, de pe la 9 seara.
   - Dumnezeule!
   De data aceasta, Braunstein nu mai avu nicio reacţie la auzul înjurăturilor din camera de zi.
   - Nu e bine deloc.

      - Oameni ca ea, spuse Eve conducând. La fel ca şi „oameni precum Copperfield şi Byson”.
   - Da, lucrurile rele li se întâmplă şi oamenilor de treabă, remarcă Roarke.
   - Da, aşa e. Trec pe la locul ei de muncă. Şi de acolo mă duc până în staţia de autobuz. Am un presentiment.
   În faţa magazinului Barza Albă, Eve urmări traficul de pe bulevardul Madison. În mod obişnuit Tandy pleca mai devreme de la muncă şi în plus era şi sâmbătă, iar ea lucra numai în cursul săptămânii. Dar oricum la 6 era întuneric şi îşi aduse aminte că joi fusese o zi întunecoasă.
   Pe străzi se aprinseră luminile.
   - E frig, spuse ea cu voce tare. Lumea se grăbea, la fel ca acum. Ea iese din magazin. În drum întâlneşte oameni care se duc să cineze devreme, sau se îndreaptă spre casă. Trebuie să meargă până pe bulevardul Cinci pentru a lua autobuzul. E la distanţă de două străzi şi apoi mai are una de traversat.
   Eve începu să meargă, cu Roarke alături.
   - Se va deplasa odată cu schimbarea luminii semaforului. Dacă e pe verde, mai întâi va traversa cele două străzi şi apoi va trece pe partea cealaltă. Dacă nu, va traversa mai întâi bulevardul şi apoi cele două străzi.
   - Nu ai de unde să ştii cum a făcut.
   - Nu.
   Dar pentru că semaforul era pe verde, Eve traversă intersecţia.
   - Locul cel mai puţin probabil pentru a fi răpită era la colţul străzii. E plin de oameni. Răpitorul ar fi trebuit să se apropie din spate.
   Făcu o demonstraţie când erau pe la jumătatea drumului, venind repede din spate şi cuprinzându-l pe Roarke cu braţul.
   - Poate a folosit o armă? sugeră acesta. Altfel ar fi reacţionat, poate ar fi strigat, sau s-ar fi opus. Chiar şi cei mai nepăsători s-ar opri dacă ar vedea o femeie la ananghie.
   - O armă, încuviinţă Eve. Sau poate că era cineva cunoscut. Hei, Tandy!
   Eve schimbă poziţia mâinii, prinzându-l pe Roarke ferm de mijloc.
   - Nu ţi-e greu? Ce mai greutate duci. Haide că te duc cu maşina acasă. E chiar aici.
   - Posibil.
   Roarke se întoarse spre vest, la fel cum ar fi făcut şi ea pentru a intra pe bulevardul Cinci.
   - Pe cine cunoaşte?
   - Clienţi, vecini, cineva de la cursuri sau de la centrul de naşteri. Cineva din Anglia. Tatăl copilului. A acţionat în forţă sau era cineva cunoscut. Poate amândouă. A trebuit să se întâmple rapid şi în linişte, pentru că într-adevăr lumea ar fi remarcat o femeie gravidă care s-ar fi luptat cu cineva. Vom arăta fotografia ei celor din partea locului, în caz că cineva a văzut ceva.
   După ce ajunseră pe bulevardul Cinci, se întoarseră, pentru o lua pe cealaltă rută.
   - Probabil că a răpit-o la traversare, spuse Eve. E mai puţin trafic decât pe bulevard. Trebuia să aibă un vehicul, sau poate...
   Se uită la apartamentele din blocuri...
   - Poate să aibă o locuinţă în apropiere. Dar cum ar fi reuşit să o introducă în clădire fără să remarce nimeni? Nu-mi place varianta asta, dar este posibil.
   - Şi odată aflată în vehicul, de ce nu s-ar fi opus?
   - N-ar fi avut putere? Poate că a fost sedată, sau poate că i-a fost teamă. Poate că nu era vorba de un simplu răpitor. Nu este exclus să fi fost o persoană pe care era încântată să o revadă, cineva cunoscut.
   Cercetă zona când ajunseră din nou pe Madison.
   Majoritatea oamenilor se deplasau repede, cu capul sau privirea în pământ. Gândindu-se la ale lor, trăind în propria lor lume.
   - Cineva care era gata să-şi asume nişte riscuri şi care a fost rapid şi silenţios. Da, se poate să iei o femeie de pe trotuar. Se mai întâmplă. La o traversare, repetă ea. E cel mai logic, dar nu putem şti pe unde a mers. Dacă a folosit un vehicul, nu l-a parcat în strada principală. Nu, mai ales dacă a acţionat singur. Şi asta dacă ai şi norocul de a găsi un loc de parcare. Şi-a lăsat maşina în parcarea cea mai apropiată de serviciul ei.
   - Pare logic, încuviinţă Roarke şi-şi scoase computerul.
   Apăsă pe câteva butoane şi dădu din cap.
   - Este o parcare pe strada Cincizeci şi opt, între Madison şi bulevardul Cinci.
   - E la-ndemână, nu? Nu ar trebui să străbată decât câteva străzi. Haide să vedem.
   Din nou vru să meargă pe jos, pe traseul care i se părea cel mai plauzibil. Era o parcare automatizată, fără paznic, uman sau droid, şi chiar şi sâmbăta era plină.
   Avea cameră de securitate, dar chiar dacă ar fi funcţionat, Eve ştia că înregistrările erau şterse la fiecare 24 de ore. Notă numărul de contact.
   - Poate vom avea noroc cu înregistrările, îi spuse ea lui Roarke. Şi în orice caz au datele cu plăţile făcute. Vom cere verificarea tuturor vehiculelor care au ieşit între ora şase şi şapte seara, joi.
   Îşi băgă mâinile în buzunar.
   - Sau este posibil să fi avut un partener care s-a învârtit cu maşina pe străzi şi atunci nu vom avea noroc.
   Sau au plătit cu bani gheaţă, se gândi Roarke. Ori au folosit un vehicul furat. Şi Eve luase în calcul acele posibilităţi, aşa că nu avea rost să i le împărtăşească.
   - Dacă a fost răpită, aşa cum spui tu, asta înseamnă că a plănuit totul în prealabil. Crezi că a fost urmărită?
   - Posibilitatea să fie o simplă răpire mi se pare foarte mică, dar totuşi voi verifica. Cineva îi cunoştea programul şi traseul. Cineva voia să o răpească anume pe ea, sau pe ea pentru bebeluşul pe care-l poartă.
   - Asta duce spre tată, nu?
   - Figurează printre primii pe listă. Trebuie să-l identificăm.
   - Asta ar putea însemna că sunt şanse mai mici să-i facă rău ei sau copilului, dar probabil că nu este adevărat, îşi aminti de mama lui şi de suferinţele pe care le îndurase din cauza tatălui şi încercă să alunge acest gând. Am văzut de prea multe ori ce se poate întâmpla în astfel de circumstanţe cu femeile de la Duchas.
   - Principala cauză de deces în cazul femeilor gravide este violenţa exercitată de tatăl copilului.
   - E îngrozitor.
   Se uită de-a lungul străzii, la oamenii care mergeau grăbiţi pentru a scăpa de frigul zilei, dar pentru o clipă văzu străduţele din Dublin şi chipul brutal al lui Patrick Roarke.
   - Este un comentariu trist la adresa speciei umane.
   Dându-şi seama încotro se îndreptau gândurile lui, Eve îl luă de mână.
   - Dacă tatăl copilului a răpit-o, îl vom găsi. Şi pe ea.
   - Înainte ca el să aibă timp să le facă rău, nu?
   Se uită la ea şi Eve îi citi gândurile în priviri.
   - Asta e ideea, nu?
   - Da, asta e.
   Eve dădu din cap în timp ce-şi continuau drumul.
   - Cuiva trebuie să-i fi spus cine era tatăl. Poate că nu imediat ce s-a mutat la New York, dar măcar în Anglia. Cineva cunoaşte identitatea acestui bărbat.
   - Poate că s-a mutat la New York ca să scape de el.
   - Da, mă gândesc şi eu la asta. Haide să mergem acasă să examinăm variantele.

      - Tandy Willowby, în vârstă de 28 de ani.
   Eve se aşeză la birou pentru a citi informaţiile pe care le scosese Roarke.
   - Născută la Londra. Părinţi: Willowby, Annalee şi Nigel. Nu are fraţi. Mama a murit în 2044. Tandy avea 12 ani. Tatăl s-a recăsătorit în 2049, cu Marrow, Candide, divorţată şi cu un copil din primul mariaj, Briar, Rose, de sex feminin, născută în 2035.
   Continuă să citească informaţiile.
   - Willowby, Nigel, decedat în 2051. Ghinion. Dar asta înseamnă că mama şi sora vitregă încă mai sunt în viaţă. Computer, găseşte informaţii despre Willowby, Candide sau Marrow, Candide şi Marrow, Briar Rose, Londra. Foloseşte informaţii de identificare din fişierele deja deschise.
   Caut...
   - Eve, dacă vrei să le suni acum, trebuie să-ţi reamintesc că în Anglia este ora 1 noaptea.
   Aruncă o privire asupra ceasului de la mână.
   - E enervantă chestia asta. Bine, vom încerca mâine-dimineată.
   Computerul îi spuse despre Candide că locuia în Sussex, iar Briar Rose la Londra.
   - Bine, să ne întoarcem la Tandy. A lucrat vreme de 6 ani în acest magazin din Londra. De pe Camaby Street. A fost manager. A avut acelaşi apartament mai mult de 6 ani de zile. Când se stabileşte într-un loc nu pleacă foarte repede, îşi pune bazele. Trebuie să vorbim cu proprietarul magazinului.
   Se opri, se lăsă pe spate cu ochii în tavan.
   - Dacă a avut un iubit, a menţinut relaţia o perioadă bună de timp. Nu e genul care zboară din floare în floare. Dar când a plecat, nu s-a dus în alt colţ al Angliei, sau undeva în Europa, ci a venit tocmai în Statele Unite, la mii de kilometri distanţă. Renunţă la casa pe care o avea de mult timp şi la vechea slujbă. Nu e vorba de un moft. Nu din partea cuiva ca Tandy. E un pas important, unul la care s-a gândit mult timp, şi pe care l-a făcut dintr-un motiv anume.
   - Copilul.
   - Da, aşa cred şi eu. A pus un ocean întreg între cineva, sau ceva şi acest copil. A avut un motiv întemeiat.
   - O persoană cu multe tabieturi, spuse Roarke. La fel ca şi celelalte două victime.
   - Să sperăm că Tandy nu va avea aceeaşi soartă. Voi face un panou cu probe şi pentru ea, să stabilim desfăşurarea evenimentelor.
   - Bine. Dacă nu te pot ajuta cu nimic aici, mai bine mă duc să cercetez conturile lui Copperfield şi Byson.
   Adevărul e că nu voia să se mai gândească la femeia vulnerabilă, aflată la mila oricui voia să-i facă rău. A cuiva, se gândi el, pe care probabil îl iubise cândva.
   Eve se opri şi se întoarse spre el.
   - Dacă aş fi fost în locul tău, probabil că i-aş fi spus lui Whitney să mă pupe-n fund.
   - Ce? Ah, da, dar eu prefer să fie buzele tale în apropiere, nu ale lui.
   - Dacă e ceva tentant, cine ştie...
   - Şi stimulii mei sunt în continuă creştere.
   Îşi desprinse privirea de pe ecran şi se uită la el.
   - Totul e în ordine? Mă refer la problema cu Tandy?
   A fost o naivitate din partea lui să creadă că ea nu avea să vadă, să ştie. Şi era o prostie să-şi reprime simţămintele, să nu-i spună şi ei despre ce e vorba.
   - De fapt, nu mi-e prea uşor. Îmi trezeşte tot felul de amintiri. Nu ştiu dacă nutresc sentimente de furie sau durere. Poate amândouă.
   - Roarke, nu ştim încă dacă Tandy se află în aceeaşi situaţie ca şi mama ta.
   - Dar nu ştim nici că nu se află.
   Luă în mână statueta pe care Eve o avea pe birou. Un simbol al feminităţii.
   - A aşteptat să mă nasc eu şi după aceea a ucis-o pe mama. Dar ea încerca să mă protejeze să facă ceea ce credea că e mai bine pentru mine. Şi presupun că Tandy va proceda la fel cu cel care o reţine.
   Aşeză statueta pe masă.
   - Vreau doar să mă gândesc la altceva o vreme.
   Atât de rar suferea, se gândi Eve. Atât de rar îşi exterioriza sentimentele, se corectă ea.
   - Nu pot să mă ocup de acest caz la sediu.
   - Nu.
   Se apropie de ea şi-i cuprinse faţa în mâini.
   - Oricum nu ne-ar face bine niciunuia dintre noi. Ceea ce s-a întâmplat în trecut ne-a modelat personalităţile. Dar nu ne poate opri să facem ceea ce trebuie. Atunci ei ar câştiga, nu?
   - E imposibil ca ei să câştige, spuse Eve punându-şi mâinile peste ale lui. Pot doar să ne păcălească o vreme.
   - Şi asta şi fac. Se aplecă şi o sărută pe frunte. Nu-ţi face griji în privinţa mea. Mă voi cufunda în numere o vreme. Asta îmi limpezeşte mintea de fiecare dată.
   - Şi doar Dumnezeu înţelege cum este posibil acest lucru. Mă duc să fac o cafea. Vrei?
   - Dacă e şi vreo prăjitură.
   - Prăjitură? întrebă ea, apoi înţelese. Ah, da, Mavis. Cred că a mai rămas câte ceva. Dar femeile alea erau ca vulturii. Poate că Umbra Neagră a pus ceva în automat. Cred că mi-ar prinde bine şi mie o bucată.
    Şi gândindu-se că zahărul şi cofeina puneau sângele în mişcare, îşi comandă o bucată mare şi o cană de cafea tare. El va fi bine, se gândi ea, pentru că nu-şi va permite să fie altfel. Dar îi va lua pulsul mereu şi dacă nu-i va plăcea ce aude, va înceta să mai ancheteze cazul acasă.

      Pentru că i se părea mai practic, puse panoul pe care se aflau probele în cazul lui Tandy lângă celălalt, cu cele două crime. Şi apoi începu să noteze desfăşurarea evenimentelor.
   Întocmi o listă de nume. De o parte oameni cu care vorbise deja şi de cealaltă oameni cu care trebuia să vorbească de dimineaţă. Prinse pe panou şi fotografia lui Tandy.
   Într-o primă fază, sună la numărul de contact al parcării. După cum se aşteptase, trebui să treacă printr-un întreg meniu de opţiuni înainte de a vorbi cu un operator.
   - Serviciul de Mesaje, spuse o voce nazalizată.
   - Sunt locotenentul Dallas, de la poliţia din New York, zise Eve după care dădu numărul legitimaţiei. Am nevoie de nişte informaţii despre parcarea de pe strada Cincizeci şi opt.
   - Pentru informaţii vă rog apelaţi serviciul de Relaţii cu Publicul între 8 dimineaţa...
   - Am nevoie de informaţii acum şi nu vreau să vorbesc cu cineva de la Relaţii cu Clienţii.
   - Dar ştiţi, acesta este un serviciu de preluat mesaje, pentru vreo 20 de parcări din Manhattan. Nu am informaţii despre această parcare.
   - Fă-mi legătura cu proprietarul.
   - Nu pot să deranjez clienţii cu...
   - Poate că ar trebui să-mi spui numele şi locul unde te afli. Voi trimite câţiva poliţişti să te ridice şi-mi vei explica la sediu de ce nu ai voie să deranjezi clienţii.
   - Bine, aşteptaţi o clipă.
   Pe fir se auzea o muzică mai dulceagă decât glazura de pe prăjitură.
   Trebui să o asculte 10 minute, pe parcursul cărora începu să se gândească la o serie de probabilităţi. Până când reveni persoana, era deja la a doua cană de cafea şi lua în calcul rezultatele.
   - Doamnă locotenent, da?
   Bărbatul era spilcuit şi vocea lui nu distona cu felul în care arăta.
   - Aşa e. Şi dumneavoastră cine sunteţi?
   - Matt Goodwin. Aveţi întrebări despre parcarea de pe strada Cincizeci şi opt?
   - Da, e a dumneavoastră?
   - Eu reprezint corporaţia care o deţine. Care este problema?
   - Investighez o posibilă crimă, şi s-ar putea ca asasinul să fi folosit această parcare. Am nevoie de discurile de la camerele de securitate şi jurnalele din ultima joi, între orele 6 şi 7 seara.

   - Doamnă locotenent, îmi pare rău, dar acele discuri sunt aruncate după 24 de ore. Şi pentru jurnale, presupun că aveţi un mandat, nu?
   - Pot să fac rost de un mandat.
   - Păi, când îl veţi avea...
   - Când îl voi avea, voi avea grijă să acopere jurnalele pentru toată săptămâna şi să includă şi o cercetare a companiei şi a practicilor uzitate. Voi fi nevoită să vă chem pe dumneavoastră şi pe clientul dumneavoastră la sediul central. Sau puteţi să mi le daţi pe cele din această oră.
   - Desigur, clientul meu este dispus să coopereze cu autorităţile.
   - E o notă bună pentru clientul dumneavoastră.
   - Va trebui să-mi contactez clientul şi cu permisiunea lui să vă copiez aceste înregistrări şi să vi le trimit.
   - Vă rog. Sunaţi-mă la acest număr atunci când pot trimite pe cineva să ia înregistrările. Până la 9 mâine - dimineaţă.
   - Doamnă locotenent, este weekend.
   - Aşa am auzit şi eu. La ora 9, dacă nu, voi cere un mandat.
   Închise şi reveni la studiul probabilităţilor. Chiar şi cu puţinele informaţii pe care le deţinea, era clar că Tandy fusese o ţintă precisă.
   Nu avea cazier de nicio parte a Atlanticului şi nici nu i se cunoştea afilierea la vreo grupare criminală.
   Căminul ei era ordonat, pe măsura posibilităţilor oferite de venituri. Părinţii ei muriseră şi din informaţiile accesate de Eve, reieşea că nici mama şi nici sora ei vitregă nu aveau venituri prea mari.
   Nu fuseseră făcute nicio depunere sau retragere de bani din contul lui Tandy, care să indice vreun şantaj sau ceva asemănător.
   Aparent singurul lucru de valoare din viaţa lui Tandy era ceea ce ducea în pântec.
   Pentru că avea o bănuială, o sună pe proprietara de la Barza Albă.

       - Doamnă locotenent, au găsit-o pe Tandy!
   - Nu.
   - Nu înţeleg nimic.
   Liane Brosh arăta bine pentru cei 60 de ani ai săi şi pe faţă i se citea îngrijorarea.
   - Poate că a plecat undeva în weekend. Poate o excursie într-o staţiune, ca să se pregătească pentru naştere.
   - A spus ceva despre intenţia de a face acest lucru?
   - Nu. Eu i-am sugerat de câteva ori, dar spunea mereu că e odihnită.
   Liane zâmbi şters.
   - I-am organizat o mică petrecere la magazin şi i-am făcut cadou un bilet la un centru de tratament din oraş. Mi-a spus că se va duce după naştere. Dar sunt sigură că totul este în regulă. Poate a vrut doar să plece din oraş în weekend.
   - Pare a fi genul care face astfel de lucruri?
   - Nu, nu chiar.
   Liane oftă.
   - Nu e deloc genul ei. Sunt foarte îngrijorată.
   - Îmi puteţi spune dacă o căuta cineva la magazin, în mod special?
   - Tandy lucra cu câţiva părinţi care aşteptau un copil. Tot personalul este disponibil pentru cumpărături personalizate.
   - Poate e vorba de cineva cu care a lucrat, sau care a frecventat magazinul şi ale cărui aşteptări nu s-au materializat. O sarcină pierdută, de exemplu.
   - Se mai întâmplă. Pe moment, nu-mi dau seama, dar pot verifica şi le pot întreba pe celelalte fete.
   - V-aş fi recunoscătoare. V-a spus vreodată ceva de tatăl copilului?
   - Lucruri generale şi vagi. Pentru că mi-am dat seama că nu vrea să discute despre asta, nu am insistat.
   - Dacă vă amintiţi ceva, chiar dacă nu vi se pare important, vă rog, sunaţi-mă. La orice oră.
   - Aşa voi face. O iubim pe Tandy. Oricare dintre noi ar face orice să o ajute.
   O sună şi pe moaşa lui Tandy.
   - Sunt Randa.
   - Randa Tillas, sunt locotenent Dallas.
   - Tandy. Încă nimic.
   - La naiba.
  Era o negresă care vorbea fără nicio urmă de accent din insule. În ochii mari, căprui se citea îngrijorarea.
   - Le-am contactat pe membrele cercului de naşteri, în eventualitatea că s-ar fi aflat la vreuna din ele pentru week-end. Dar nimeni nu a mai avut vreo veste de la ea, cel puţin de miercuri.
   - Are careva din ele probleme cu sarcina?
   - Una are presiune sangvină mare şi alta trebuie să rămână imobilizată la pat, dar în rest nimic important.
   - Poate vreuna dintre instructoare care nu a putut să facă copii, sau să ducă sarcina la termen?
   - Nu am informaţii detaliate despre instructoare, dar de obicei se vorbeşte despre aşa ceva în timpul  cursurilor, în mod normal nu aş încuraja să devină instructor pe nimeni care a avut astfel de experienţe.
   - V-a spus vreodată ceva despre tatăl copilului?
   - Câte ceva, da. Pentru mine este important să aflu exact atât cât crede de cuviinţă mama să-mi spună. În special în cazul unui părinte unic. Şi mai ales pentru cineva ca Tandy, care nu are susţinerea familiei.
   - Îmi puteţi spune ce v-a povestit despre el?
   - Încalc nişte reguli, dar sunt suficient de îngrijorată pentru a o face. Au fost împreună cam 1 an, la Londra. Cred că l-a iubit foarte mult. Sarcina n-a fost luată în calcul şi el nu avea niciun fel de planuri în direcţia asta. Ea a decis că era ceea ce-şi dorea, aşa că a rupt-o cu el şi s-a mutat în State.
   - Destul de departe.
   - Aşa m-am gândit şi eu, dar ea mi-a spus că-şi dorea un nou început, ceea ce mi s-a părut rezonabil. Am avut impresia că este foarte hotărâtă să aibă copilul şi să-l crească singură şi că nu are niciun fel de resentimente faţă de tată. Nu mi-a dat foarte multe detalii despre el, dar de două sau trei ori i-a spus pe nume. Aaron.
   - E o informaţie importantă. Mulţumesc. Dacă mai e ceva, contactaţi-mă.
   - Voi citi dosarul pe care-l am despre ea şi-i voi întreba şi pe ceilalţi, dacă le-a vorbit vreodată despre ceva ce ar putea fi important. Cu toţii ne dorim ca ea şi copilul să fie în afara oricărui pericol.

Capitolul 14

      Citi informaţiile pe care i le trimisese Peabody, despre fapte asemănătoare.
   Şi din fişierele poliţiei internaţionale aflase câte ceva. Răpiri şi crime, violuri şi crime. Răpiri de copii nou-născuţi, soldate cu abandonarea mamei.
   Vie sau moartă.
   În majoritatea cazurilor de răpire, mama îl cunoştea pe răpitor.
   Eve separă toate cazurile în funcţie de răpitor - dacă era cunoscut sau nu, dacă surveniseră în urma unor probleme de familie, dacă răpitorul fusese bolnav mintal, precum şi cele în care răpirea fusese făcută pentru bani.
   Violurile le trecu în alt fişier.
   Apoi le împărţi în zone geografice.
   Fuseseră cazuri asemănătoare şi în New York, iar pe cele care implicau membri ai familiei le puse deoparte. Le separă şi pe cele în care răpitorul avea cazier penal, marcându-le pe cele care aveau legătură cu Tandy.
   Luă în considerare şi cazurile de la Persoane Dispărute, în care investigatorii descoperiseră că femeia se ascunsese pentru a scăpa de un partener abuziv, sau pur şi simplu plecase de acasă. Şi altele în care nici mama, nici copilul nu fuseseră găsiţi.
   Pentru că Tandy venea din Londra, Eve îşi îndreptă apoi atenţia în acea direcţie. Din nou descoperi o mulțime de cazuri, dar niciunul nu avea legătură cu al ei.
   Cel mai interesant fusese un caz, încă neelucidat, din Roma, în care o femeie dispăruse după ce-şi făcuse un examen ginecologic regulat, în cea de-a 36 săptămână de sarcină. La fel ca şi Tandy, femeia venise din alt oraş, mutându-se la Roma de la Florenţa, cu trei luni înainte de dispariţie.
   Era singură şi nu avea familie în zonă. Spre deosebire de Tandy, această femeie făcuse cerere de concediu de maternitate, din al doilea trimestru de sarcină.
   O artistă care realizase o pictură murală, în camera pe care o pregătea pentru bebeluş. Sophia Belego lipsea de aproape 2 ani. Dispăruse fără nicio urmă.
   După ce-şi notă numele poliţistului care se ocupa de caz, Eve reflectă din nou asupra diferenţei de fus orar. Nici în Italia nu putea suna încă.
   - Locotenente.
   - Da, ce?
   - E trecut de ora două dimineaţa, după ora New Yorkului.
   - Şi la Londra cât e?
   - E încă prea devreme.
   Roarke îşi puse mâinile pe spatele ei şi începu să mişte bolovanii care se formaseră în locul muşchilor.
   - Încă mai am energie.
   - Şi vei avea şi mai multă după câteva ore de somn.
   - Lucrez la nişte date trimise de Peabody.
   - Şi unde crezi că vei ajunge în seara asta?
   Nicăieri, de fapt, se gândi ea.
   - Dar încă nu mi-am notat tot. Trebuie să mai fac şi un raport.
   - Care poate aştepta până mâine.
   - E dispărută de mai bine de 50 de ore şi nu e bine, dacă a fost răpită. Am nevoie de blestematele de informaţii de la parcare. Şi nu le voi primi decât dimineaţă, spuse ea uitându-se la el. Bine, vreo două ore mi-ar prinde bine.
   Pentru că privirea îi era împăienjenită, Roarke se duse cu ea la lift.
   - Ai ceva pentru mine? întrebă Eve.
   - Nimic concret. Va dura ceva mai mult deoarece nu avem niciun nume. Dacă le-aş avea aş putea săpa mai adânc.
   Şi, se gândi el, aş putea profita de echipamentul neînregistrat pe care îl am şi aş evita astfel controalele Compuguard, care imediat se sesizează dacă mergi puţin mai adânc decât e tehnologic posibil.
   - Am lăsat câteva programe să lucreze. Vom vedea ce rezultate vor da mâine-dimineaţă.
   - Trebuie să fac şi eu nişte cercetări.
   Îşi impuse să treacă de la o posibilă răpire la crimă.
   - De la Cavendish, Bullock la Robert Kraus şi Jacob Sloan, poate chiar toate cele trei generaţii Sloan şi de acolo la victimele mele. E ceva aici. Cred că dacă voi reuşi să-l constrâng pe Cavendish, va vorbi.
   În timp ce gândurile îi zburau de la o investigaţie la alta, se dezbrăcă.
   - De ce o firmă de renume foloseşte un tip precum Cavendish, pentru a le conduce filiala din New York? Nepotism, poate, pentru că nu e atât de deştept pe cât ar trebui să fie. Bruberry, administratoarea sa, e mai deşteaptă. Dar ea nu e celebră, aşa că treci numele lui şi ea conduce din culise? Mie aşa mi se pare.
   Se strecură în pat.
   - Copperfield a spus că i s-a oferit mită. Dacă reuşesc să stabilesc legătura dintre perioada când au avut loc crimele şi biroul lui Cavendish, aş putea să pornesc de aici. Sau...
   - Chiar ai băut prea multă cafea, spuse Roarke trăgând-o mai aproape de el. Încearcă să dormi.
   Şi cum naiba să facă asta? Pentru că, la fel ca de obicei, avea dreptate. Turnase prea multă cafea în mecanism. Creierul făcea ture în cap, de la Copperfield, la Byson, la Tandy şi înapoi.
   - S-ar putea să trebuiască să merg la Londra, murmură ea. N-ar fi nemaipomenit dacă aş fi plecată din ţară pentru a găsi un geniu al crimei când Mavis intră în travaliu?
   - Aş fi, pe naiba. Am fi, sau îţi voi face rău.
   - Da, din vorbe.
   Pentru că mintea îi era trează şi nici corpul nu părea adormit, se gândi să le pună pe amândouă la muncă.
   Îşi trecu degetele pe coloana lui şi apoi îi căută buzele până i le găsi şi le lipi de ale sale.
   - Încerci să profiţi de starea mea precară?
   - Normal.
   - Doar voiam să ştiu.
   Buzele lui le acoperiră pe ale ei.
   - Continuă, atunci. Nu te pot opri.
   - Da, cred că vei fi obligat să rămâi nemişcat şi să fii supus la chinuri.
   Îl muşcă de bărbie şi apoi îl linse pe gât.
   - Ai putea să strigi după ajutor.
   - Mândria nu mă lasă.
   Chicoti şi-şi duse mâna jos, descoperind că el era deja pregătit.
   - Da, eşti plin de mândrie.

     Avea un gust atât de bun, era atât de fierbinte şi atingerea corpului lui atât de plăcută încât simţi că-i creşte pulsul. Se întinse peste el, astfel încât buzele să atingă locul unde inima aceea bătea pentru ea.
   Era mai mult decât o simplă dorinţă, se gândi ea.
   Era un fel de comuniune şi cunoaştere reciprocă.
   Întoarce-te către mine şi voi fi acolo. Era cel mai simplu răspuns pe care-l găseau mereu, oricât de multe umbre treceau pe deasupra lor. Prin trecut, prin prezent, mereu găseau acest răspuns şi unul pe celălalt.
   Îi simţi mâna pe ea, mângâind-o uşor, pentru a o excita sau a o linişti şi reuşind să le facă pe amândouă. Mai rămase o clipă nemişcată, bucurându-se de plăcerea de a şti exact unde se află.
   Apoi se ridică până când buzele ei le întâlniră din nou pe ale lui.
   Forma, mişcările, căldura şi parfumul ei îi erau cu toate cunoscute şi îl atrăgeau irezistibil. Ea, cum nu mai reuşise nimeni înainte, putea să ajungă până în străfundurile fiinţei sale. Femeia lui, cu corpul suplu, spirit curajos şi minte ascuţită. Fericirea şi salvarea  lui.
   Era atât de uşor în acest dans în care oricare dintre ei putea conduce şi oricare dintre ei se putea lăsa condus.
   Şi dorinţa îl făcu să tresalte, precum corzile unei chitare.
   Se întinse peste el, lăsându-l să-i prindă un sân cu gura, şi-şi dădu capul pe spate, pregătindu-se de senzaţiile ce aveau să urmeze. Apoi îl primi înăuntrul ei. Corpul ei se arcui pe spate, o curbă albă, subţire, în întunericul camerei.
   Se încolăciră unul în junii celuilalt, ea cuprinzându-l cu piciorul după mijloc. Rămase cu faţa lipită de a lui până când îşi recăpătară suflul.
   - E mai bun decât prăjitura, spuse ea făcându-l să râdă.
   - Aşa e. Şi totuşi, prăjitura a fost foarte bună.
   - Mmm. Cât e ceasul?
   - E trecut de 3.
   Făcu nişte calcule în minte.
   - E bine.
   Îl sărută pe frunte, apoi se ridică din pat.
   - Ce ai de gând, locotenente?
   - Am de gând să trezesc nişte oameni în Europa. Lumina la cinci la sută, comandă ea. Dar mai întâi voi face un duş. Să dau jos restul pânzelor de păianjen.
   Roarke îşi puse mâinile sub cap.
   - Deci m-ai folosit ca să-ţi umpli timpul, până când ai considerat tu că e destul de târziu pentru a trezi vreun biet om din somn, duminică-dimineaţă.
   - Da.
   - Mă simt manipulat. Mulţumesc.
   - Cu plăcere.
   Îşi simţea mintea mai limpede acum.
   - Mă duc doar să fac câteva chestii şi apoi o să dorm câteva ore.
   - De asta poţi să fii sigură. Se ridică şi el.
   - Dar tu nu trebuie să mă aştepţi.
   - Acum câteva minute nu cântai aceeaşi melodie.
   Eve zâmbi şi el se duse până la ea, mângâind-o pe fiind în trecere.
   - Haide să facem duşul ăla şi poate că vom reuşi să ne băgăm din nou în pat, înainte de răsăritul soarelui.

      Eve încercă mai întâi la Candide Marrow, dar îi răspunse robotul. Lăsă un mesaj, apoi trecu la următorul de pe listă.
   O voce adormită spuse:
   - Dispari!
   - Briar Rose Marrow?
   - Ai idee cât e ceasul?
   - Unde eşti tu, sau unde sunt eu? Sunt locotenentul Eve Dallas, de la poliţia din New York. Sunteţi cumva Rose Briar Marrow?
   - Ce dracu’ îţi pasă ţie?
   Pentru că Eve se gândi că şi ea ar fi reacţionat la fel în aceste circumstanţe, fu răbdătoare.
   - Sunteţi Briar Rose Marrow şi aveţi o soră vitregă Tandy Willowby?
   - Şi ce-i cu asta?
   - Când aţi vorbit ultima dată cu sora dumneavoastră, domnişoară Marrow?
   - Bine, pentru numele lui Dumnezeu.
   Cocoloşul de sub pături se mişcă şi ieşi la iveală o faţă palidă, cu ochi purpurii, machiaţi cu negru şi buze date cu ruj.
   - De unde să ştiu, la ora 8 dimineaţă? Cine eşti tu?
   - Locotenent Dallas, din New York.
   - Poliţia? Ce treabă are poliţia cu Tandy? New York? încă nu mi-am băut nici cafeaua.
   Rose Briar se frecă la ochi şi apoi îşi puse mâna pe burtă.
   - La dracu’, câte orgasme am avut noaptea trecută?
   - Este treaba dumneavoastră.
   Femeia râse.
   - Păcat de băuturi. De ce mă treziţi duminică-dimineaţa să mă întrebaţi de Tandy?
   - Ştiţi că trăieşte la New York de câteva luni?
   - La New York? Să fiu a naibii. Serios? Tandy în New York?
   - Să înţeleg că nu aţi vorbit cu ea de curând.
   - Nuu, din...
   Îşi trecu mâna prin păr şi se întinse după un rest de ţigară aflat pe o măsuţă la capul patului.
   - Încerc să mă gândesc. Din iunie, cred. De ce? Doar n-o să-mi spuneţi că a făcut ceva ilegal? Nu fetiţa noastră.
   - A dispărut.
   - Ce i-a dispărut?
   Căută o brichetă, dar se opri înainte de a aprinde ţigara.
   - A dispărut? Adică cum a dispărut?
   - Nu a mai văzut-o nimeni de joi.
   - Poate că e pe spate.
   - Adică.
   - Ştiu şi eu, poate că s-a dus la o petrecere. Deşi nu prea e stilul ei.
   - Nu cred, mai ales în starea ei.
   - Ce stare?
   - Nu ştiaţi că e gravidă? Trebuie să nască în câteva zile.
   - Ce? Ce dracu’? Tandy? Prostii.
   Dar somnul îi trecuse.
   - Stai o clipă.
    Se dădu jos din pat şi, spre uşurarea lui Eve, avea lenjerie pe ea. Luă un tricou boţit dintr-o grămadă de haine şi şi-l trase pe ea.
   - Adică Tandy e gravidă şi nimeni nu ştie nimic?
   - Exact. Spuneaţi că nu aţi mai vorbit cu ea din iunie? E ceva normal? De atât de mult timp?
   Briar Rose se aşeză pe marginea patului şi-şi aprinse ţigara.
   - N-am crescut împreună decât vreo 2 ani. Tatăl ei s-a căsătorit cu căţeaua de maică-mea când eu aveam vreo 14 ani. El era un tip de treabă. Dar a murit într-un accident de maşină pe autostrada M4.
   Făcu o pauză, suflă fumul şi continuă:
   - Tandy era la Universitate şi-şi găsise deja o slujbă. Mama m-a târât în Sussex. Tandy a încercat să continue un fel de relaţie, dar căţeaua de gheaţă nu era interesată. Eu m-am mutat la Londra cu prima ocazie, dar treceam printr-o fază bizară, ştii? Eram preocupată doar să mi-o trag şi să mă îmbăt. Nu mă interesa sora mai mare, mai ales că eu mi-o trăgeam cu toţi fraierii şi ea avea alte standarde morale. Nu ne vedeam decât din când în când, când mă căuta ea. Chiar şi când mi-am găsit o slujba ca lumea şi m-am mai liniştit, tot nu aveam multe în comun. Am văzut-o primăvara trecută, cred. M-a sunat să-mi spună că voia să discute cu mine.
   - Şi despre ce aţi discutat?
   - De fapt nu prea am discutat. Ştiam că e entuziasmată de ceva şi m-am gândit că probabil s-a logodit sau a fost avansată din nou. Eu eram ofticată că tipul cu care mă vedeam m-a părăsit pentru alta şi... la dracu’ cu el. Aşa că ne-am întâlnit la o cafea, eu m-am dat la ea şi după aia am şters-o.
   - Şi n-aţi mai vorbit după aceea?
   - Păi, m-am simţit ca dracu’. Câteva săptămâni mai târziu, mi-am pus cenuşă în cap şi m-am dus să o văd, dar se mutase. Mi-au spus doar că plecase, probabil la Paris. M-am ofticat că nu-mi spusese unde se mutase, dar la dracu’, tot nu puteam să fac nimic. Şi e gravidă, hă?
   - Da. Îl cunoaşteţi pe Aaron?
   - Ne-am întâlnit de câteva ori. Erau aproape căsătoriţi. E şi el în New York cu ea?
   - Nu, din câte ştiu eu. Îi ştiţi tot numele, sau aveţi vreun număr de telefon, o adresă, ceva?
   - Aaron Applebee, locuieşte în Chelsea, cred. Scria la The Times. Şi vreţi să-mi spuneţi că idiotul i-a turnat un plod şi a lăsat-o?
   - Asta îl voi întreba eu. Şi ea se mai vedea şi cu altcineva?
   - Tandy? Nu e genul. Ea rămânea luni întregi cu câte unul. Ticălosul. Poate s-a întors acasă să-l vadă. O să sun şi eu la câţiva oameni. E normal să vină acasă când i se apropie sorocul.
   - Vă mulţumesc pentru informaţii. Dacă aflaţi ceva de ea, sunaţi-mă.

.....................................................