Al cincilea as, Rodica Ojog-Braşoveanu

 ...........................................

3.

      Surâsul de unchiaș hâtru îi luminează chipul.

   Traian așteaptă cu sufletul la gură urmarea.
   - Și?
   - Și, ce?
   - Te-ai însurat cu ea?
   - Păi cum altfel? Înainte de nuntă, unul de-al de ăsta - arată spre Chat Noir - iute ţipar, şi întunecat la obraz l-a zăpăcit de cap pe tata socru să-şi joace agoniseala la bursă. Un escroc, a scris de el şi prin gazete.
   - Ce vorbeşti, nene?!
   Înţeleg, în sfârşit, repulsia bătrânului pentru bietul Gri-Gri şi nu ştiu de ce, îmi vine să râd. Bătrânul îşi meştereşte nituri, retezând câteva cuie.
   - Noroc că învăţasem o meserie mănoasă, am intrat numaidecât mecanic de întreţinere la familia Haţeganu. Bogătaşi, nu jucărie, cât e căsoiul ăla de mare, unde-i acum comandamentul nemţilor, a lor era, başca moşiile.
   - I-auzi!
   - Mi-am ridicat o căsuţă pe lângă moara de apă, grădină, acareturi...
   - Ca omul, de, observă Lepăduş.
   A renunţat la vocabularul de licean, foloseşte replici şablon, chipul a prins o expresie matură. Ochii bătrânului s-au aprins, îi face plăcere să povestească despre barca pe care şi-a meşterit-o singur şi ceasurile de chindie petrecute pe lac, cu undiţa în mână, despre nevastă-sa, ceva mai împlinită acum şi la trup şi la vorbă... Povesteşte despre serile lungi de iarnă, când zăpada ajunge la geam şi nu vezi picior de om, cum a intrat în rezistenţă, câte macazuri de cale ferată a demontat, încurcând socotelile nemţilor.
   - N-ai copii? întreabă Traian.
   Fruntea bătrânului s-a întunecat. Răspunde greu:
   - Am avut unul, dar l-a strâns Dumnezeu.
   - Aşa i-a fost scris, oftează moşnegeşte Traian.
   - De...
   Respiră din ce în ce mai anevoios, se clatină, mâinile îi tremură în timp ce fixează coada hârleţului. Băiatul exclamă speriat.
   - Matale ţi-e rău tare, moş Toma.
   - Nu.
   - Să-l chem pe domn' profesor.
   Bătrânul îl prinde de mânecă.
   - Stai cuminte! Are el altele pe cap. Lasă oamenii în pace, mă odihnesc niţel şi-mi trece...
   Se uită lung la Irina şi zâmbeşte.
   - Să juri că-i fata lui nea Mitică! Puţină la trup, acelaşi obraz, aceeaşi căutătură cuminte. Ăsta-i soi ales de oameni. Să ţii aproape, Traiane!
   - Ţin, moş Toma.
   - Eşti de la ţară, aşa-i?
   - Da. Întreabă repede: De unde ştii?
   Bătrânul zâmbeşte cu tâlc. A isprăvit hârleţul, şi rânduieşte sculele în trusă. 
   - Te-am văzut cum frământai un pumn de pământ...

     Din nou bătătoresc pământul.
   Îmi vine să cred că o fac de când m-am născut. Auzim din ce în ce mai aproape buldozerele şi excavatoarele.
   Resimt lipsa aerului, am ameţeli, privirea mi-e păienjenită, a început să mă chinuie aprig setea. Azi-noapte am băut ultimele picături. Mă simţeam mult mai bine câtă vreme clipocea pe fundul sticlei o gură de apă. Acum mi-am pierdut siguranţa, m-a cuprins o nelinişte vecină cu panica.
   Cel mai rezistent dintre noi e, fără îndoială, Roman Iuga. A rămas acelaşi bărbat energic, gata să rezolve oricând şi primul problemele dificile.
   Pe Gri-Gri, mult mai slăbit decât e dispus s-o recunoască, îl surprind masându-şi mereu ceafa. Durerile de cap nu-l cruţă nici pe el. Am impresia că bătrânul Strejea recurge la tot felul de manevre ca să-şi ascundă faţa. În orice caz, nu i-am surprins-o în lumina felinarului.
   Dragnea geme în permanenţă iar când aţipeşte are coşmaruri oribile. Azi-noapte a început să urle. Mai mult mă îngrijorează Irina. Aş vrea s-o menajez, dar se încăpăţânează să-şi facă "partea".
   - Iuga ştie că eşti bolnavă? o întreb.
   Scutură capul însă fără vioiciunea obişnuită. De obicei, codiţele îi sar ca nişte corzi în jurul urechilor şi dacă stai prea aproape îţi plesnesc obrazul.
   - Nu, nu m-ar fi luat cu ei.
   - Hm, oftez, şi aşa mă surprinde că ai reuşit să-l convingi.
   Irina chicoteşte. Licărul ştrengăresc care se aprinde în ochii mari, cu cearcăne caracteristice, e dramatic.
   - Eu când îmi pun ceva în gând izbutesc întotdeauna.
   - Nu exagerezi puţin?
   - Acum, de pildă, m-am agăţat de Traian şi n-a avut ce să-mi facă.
   Nu-l prea văd pe Roman Iuga consimţind să-i forţeze cineva mâna şi îmi exprim îndoiala.
   - Pe cuvântul meu! La început, ce-i drept, a vrut să mă facă pachet. Pe urmă sa gândit că-i pot fi de folos.
   - I-ai povestit că ai fugit de acasă?
   Chipul fetiţei se întunecă, colţul buzei îi zvâcneşte.
   - Traian i-a povestit. Asta nu-mi place la el! Nu-i în stare să păstreze un secret.
   - Şi?
   - Şi! oftează Irina. M-a obligat să-i scriu mamei. El a pus scrisoarea la cutie, ca să fie sigur.
   După ton ghicesc că ceva nu-i în regulă. Se uită la mine ca o pisică, privirea, fără să-şi dea seama, a devenit şireată. Încep să râd.
   - Ei, hai, dă-i drumul! Unde-i şmecheria?
   E încă cuprinsă de îndoială, dar până la urmă cedează.
   - În dumneavoastră, nu ştiu de ce, am încredere. Din prima clipă când ne-aţi deschis geamul, am simţit că sunteţi un om straşnic. Aveţi o figură cumsecade, fără să fiţi proastă.
   - Cum aşa?
   - Femeile foarte frumoase sunt ori tâmpite, ori rele, şi asta li se citeşte pe faţă.
   Îmi suflă la ureche:
   - Pe plic am pus o adresă falsă, adică am luat una din capul meu.
   - Eşti prea crudă, Irina.
   Bate din picior, exclamă cu patimă:
   - Nu! Am vrut s-o împiedic să se facă de râs! Dacă ea se mărită la 33 de ani, ce să fac eu la 16? Sau vi se pare normal să ne mărităm amândouă, mama şi fata în aceeaşi zi? Să avem copii! Să legănăm amândouă pruncii din albie?
  Traian îi sesizează agitaţia şi se alarmează. Chipul slăbit, înţepat ici-colo de coşuri şi fire rare de barbă, are expresie de câine.
   - Irinel, te rog...
   Dă din cap, oftează ca o băbuţă suferindă şi tace.
   E rândul bătrânului şi al lui Bubu să se odihnească. Moş Toma arată rău. Cred că a slăbit zece kilograme, faţa boţită i-o poţi acoperi cu o singură palmă. Se chinuie să adoarmă dar nu izbuteşte.
   Bubu scoate mereu sticluţele de apă din pardesiu, le cercetează îndelung, le dezmiardă cu degetele lui uriaşe şi le pune la loc, neatinse.
   Nu sunt un psiholog grozav, dar cred că am ghicit ce se întâmplă cu el.
   Din comportarea celorlalţi Bubu a înţeles că deţine ceva extrem de preţios. Şi totuşi îi e sete. A muncit cel mai mult, a asudat zdravăn şi n-a băut decât o sută de grame de apă.
   Dragnea nu se dezlipeşte de el, pare să-l pândească. Fixitatea privirii lui nu-mi place. Nu-i place nici profesorului. Bag de seamă că-l supraveghează constant.
   Bubu scoate sticluţa începută, îi deşurubează dopul cu infinite precauţii şi bea o înghiţitură. Atât. Traficantului îi sticlesc ochii, mâinile şi maxilarele îi tremură.
   O panteră n-ar fi sărit mai iute ca Roman Iuga. Habar n-am când a azvârlit hârleţul şi a ajuns lângă noi. Îl prinde pe traficant de reverele hainei, îl saltă până ajung să se privească ochi în ochi. Îi aud măselele pârâind.
   -  Să nu îndrăzneşti!
   Muncim îndârjit şi asta parcă ne împiedică să auzim zgomotul motoarelor. Îmi imaginez ghearele uriaşe de oţel care scormonesc, ne caută şi pielea mi se zbârleşte deşi atmosfera din hrubă e mai degrabă încinsă. Praful şi aburii ne acoperă trupurile cu o mâzgă cleioasă. Gri-Gri negru, murdar, dar mereu înmănuşat, deprimat de mizerie, face eforturi să păstreze o mină optimistă. Roman Iuga încearcă să ne insufle curaj:
   - Am parcurs o distanţă apreciabilă. Pun rămăşag că isprăvim până mâine seară.
   Mâine! Nimeni nu ţine socoteala orelor, a zilelor scurse. La ce ne-ar folosi, în definitiv? Suntem în competiţie cu buldozerele nemţilor, nu cu minutele.
   - Eşti grozav, profesore! exclamă Chat Noir. Când am început să săpăm, n-am crezut un singur moment că o să iasă ceva din chestia asta.
   - Ştiu.
   Îi surâde lui Traian şi-i zbârleşte părul scurt perie din creştetul capului. Lepăduş, înviorat brusc, se simte obligat să fie la înălţime.
   - Sunt sigur. O să terminăm mult mai repede!
   Când vrea, Iuga poate deveni fermecător. Ne-o dovedeşte acum. E un bun pedagog, a simţit că Traian e la limita nădejdilor şi îi insuflă curaj.
   O injecţie miraculoasă.
   - Habar n-am avut, îi spune cu duioşie, că elevul meu Lepăduş dintr-a VI-a B, e un bărbat şi jumătate! Dar poate că nu sunt chiar atât de vinovat. Oamenii, oamenii adevăraţi îşi descoperă chipul în momente grele.
   Traian plesneşte de mândrie. Declară cu o naivitate care îmi umezeşte ochii:
   - Am luat un nouă la dumneavoastră. Ţineţi minte? Relieful şi economia Statelor Unite.
   - Mi-amintesc, zâmbeşte Iuga. Meritai mai mult, dar mi-ai venit cu o hartă care le-ar fi zbârlit părul yankeilor, dacă o vedeau.
   - Aici ai încurcat-o, profesore, intervine Gri-Gri. Nu-i cunoşti pe cowboy, nu ştiu nici câte stele au pe drapelul lor.
   - Cowboy-ii, poate.
   - Vorbesc de americanul mijlociu. Dacă-l scoţi din perimetrul job-ului, unde, hai să fim obiectivi, e imbatabil, s-a isprăvit! Nu face alergie dacă Traian confundă California cu Alaska.
   - Fusesem la meci după-amiază, mărturiseşte Lepăduş. Juca Ripensia, vă daţi seama! Când a rupt plasa Dobai...
   - Poate dacă mi-ai fi explicat, surâde Iuga, aş fi înţeles.
   Irina e numai urechi. Ar vrea să întrebe ceva dar apariţia lui Dragnea o face să-şi înghită cuvintele. Traficantul e livid ca un strigoi, disperarea i-a strâmbat trăsăturile. Îţi vine greu să-l priveşti. O mască hidoasă.
   Roman Iuga întreabă crispat:
   - Ce-i?
   Şoapta sugrumată a traficantului ne face să înlemnim:
   - Am dat de un zid de cărămidă.
   Buldozerele nemţilor ne zgârie timpanele.

CAPITOLUL XIII

      Noaptea trecută nu s-a odihnit nimeni. Toate încercările de a demola zidul au rămas fără rezultat.
   Întâi am vrut să-l străpungem. Şi de astă dată moş Toma s-a dovedit ingenios. A improvizat o rangă din piciorul unui pat de fier, alta din drugul sistemului de siguranţă al safeului. Zadarnic! N-am izbutit mai bine nici cu rafalele de automat. Construcţiile cetate din Evul Mediu rezistau loviturilor de tun. În cele din urmă, am încercat să ocolim zidul.
   Se întinde mult în stânga, în dreapta, jos la temelie.
   Îmi vine să cred că am abandonat partida. Stăm toţi pe pardoseală, epuizaţi, nici măcar nu ne privim. Singur, Bubu a rămas în picioare. Se uită la noi neştiind ce să creadă. Respirăm greu aerul rarefiat, setea ne torturează. Din cauza lipsei de apă, chipurile ni s-au chircit, buzele zgrunţuroase, plesnite, sângerează.
   E o impresie sau am început să auzim glasurile nemţilor? Oricum, ele nu stimulează pe nimeni, suntem la capătul puterilor.
   Irina e cea mai slăbită, respiră precipitat, cu gura căscată, nările fine i s-au lipit. Traian o ţine de mână şi o întreabă, din minut în minut, cum se simte. Biata fetiţă îi zâmbeşte stins, îl asigură mereu că nu are de ce să se neliniştească. Bătrânul nu-i scapă din ochi. Îl văd ca prin ceaţă apropiindu-se de ei. După manevre, am impresia că vrea să treacă neobservat. Mângâie stângaci fruntea Irinei şi îi strecoară în mână o sticluţă neatinsă.
   - Bea!
   Irina deschide ochii. Se uită lung la apă. Tentaţia e uriaşă, dar rezistă.
   - Nu mi-e sete, moş Toma.
   - Bea-o chiar dacă nu ţi-e sete, o să-ţi facă bine.
   - Nu pot... Pe cuvântul meu.
   Insistenţele bătrânului rămân inutile. Traian refuză şi el. Pretinde că lipsa apei îl deranjează cel mai puţin, de fapt nici n-a observat-o. Sunt zile întregi când nu bea o singură înghiţitură.
   Minte. Îmi muşc buzele să nu plâng. Când te gândeşti, trecem în fiecare zi pe lângă o Irină, un Traian sau un moş Toma, îi întâlnim pe stradă, în tramvai, într-un magazin şi nu-i vedem. Alunecăm orbi, ne obsedează o cută care trebuie adăugată ori scoasă la fusta de stofă havane, ne pierdem un ceas să ne pieptănăm ca Joan Crawford, ne frământăm că am aşteptat toată seara un anumit telefon, că noua rochie de casă nu se asortează cu perdelele din dormitor. Irinei, lui Traian, bătrânului nu le aruncăm nici măcar o privire. Sunt provinciali şi neînsemnaţi, îmbrăcaţi "de gata", niciunul din ei nu e o frumuseţe.
  - Afurisit ghinion! repetă Gri-Gri.
   Pare mai mult furios, decât deprimat. Spun epuizată:
   - Ghinion sau întâmplare...
   - Niciodată nu m-au convins întâmplările nefericite în serie. Ofiţerul de serviciu "s-a întâmplat" să fie pederast, "s-a întâmplat" să se dărâme zidurile peste noi, "întâmplător" s-a rupt hârleţul... Mă întreb care o fi băftosul între noi? Există totdeauna câte un tip din ăsta, paratrăsnet, care cheamă toate bucuriile.
   - La ce ţi-ar folosi să-l ştii?
   Chat Noir se strâmbă.
   - M-aş uita bine la el şi data viitoare, poţi fi convinsă, aş şti să-l ocolesc.
   Îşi muşcă mustaţa şi dă din picior agasat. Roman Iuga se ridică.
   - Există o singură soluţie. Să aruncăm zidul în aer.
   - Cu ce? întreabă Gri-Gri.
   - Am putea goli restul de cartuşe. Câte au mai rămas moş Toma?
   - Zece, oftează bătrânul.
   - Puţin.
   - Dacă-mi îngăduiţi, domnule profesor, spune bătrânul apropiindu-se, am putea încerca cu drăcia asta.
   Ticăit ca întotdeauna, cu economie mare de gesturi, scoate din inepuizabilul buzunar o grenadă defensivă nemţească.
   Fruntea lui Gri-Gri se încreţeşte. Nu pricepe ce-i în capul bătrânului.
   Moş Toma îşi trece palma peste buzele însângerate.
   - Dacă-i scoţi focosul, faci rost de explozibil. Din păcate, nu ştiu să umblu la ea.
   - Ştie careva? întreabă răguşit profesorul.
   Nu-i răspunde nimeni. Ne privim neputincioşi şi-mi vine dintr-o dată să râd. Un râs isteric, de nestăpânit. Unde naiba să fi învăţat să umblu cu o grenadă? În casa mătuşii Amalia? Pentru un singur cui care trebuia bătut în perete, se chema specialistul. Tata nu se încumeta nici măcar să vâre un ştecăr în priză, iar Elvira se aşeza la cel puţin şase metri de aparatul de radio, "ca să n-o traverseze curenţii".
   Iuga ia grenada în mână, o răsuceşte pe toate părţile. E concentrat, degetele îi tremură insesizabil pe para de metal. Gri-Gri se interesează pe un ton sumbru:
   - Ai mai umblat cu chestii din astea?
   - Nu. Sper să mă descurc.
   - Uite care e părerea mea, spune Gri-Gri. În general, nu mă prea omor cu poveţele, dar acum merită să mă asculţi. Am văzut odată nişte tipi care s-au făcut ferfeniţă din cauza unei jucărioare asemănătoare. Crede-mă, nu-i un spectacol vesel, aşa că las-o baltă.
   Roman Iuga vrea să zâmbească, dar nu izbuteşte decât un rictus.
   Fruntea îi luceşte de sudoare.
   - Am să încerc totuşi.
   - Nu, se bâlbâie moş Toma. Nu trebuie... Primejdia-i prea mare.
   - E o nebunie, te sinucizi!
   - Îi auzi?
   Îmi arată tavanul.
   - În câteva ore pun mâna pe noi.
   - Nu-ţi îngădui! Nu-ţi îngădui! sare Dragnea. N-ai dreptul să dispui de viaţa mea!
   - Viaţa ta, repetă dezgustat Roman Iuga.
   Traian bâiguie emoţionat.
   - Dom'profesor... Vă rog...
   - De astă dată, intervine Gri-Gri, consider că avem drept de vot. Nu poţi hotărî singur.
   - Trestian!
   - Nu pentru mine tremur, profesore. Am alte păcate...
   Arată discret spre copii.
  - Vom hotărî împreună.
   Traian şi Irina ne privesc cu sufletul la gură. Bubu mângâie în neştire coada hârleţului. Iuga îşi şterge fruntea.
   - Ai altă propunere?
   - Nu, răspunde sincer Chat Noir.
   - Avem altă şansă? Îi auziţi? Sunt extrem de aproape, n-au încetat lucrul nici noaptea.
   - Poate că îi păcălim, spune Gri-Gri fără convingere.
   - Ai mai avut de-a face cu Gestapoul?
   - Nu.
   - Fireşte, încă trăieşti. Suntem obligaţi să încercăm. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Filmul trebuie salvat!
   Ne sfătuieşte să ne ascundem în spatele safeului. Ia felinarul şi grenada şi se îndreaptă spre fundul hrubei, cât mai departe de noi. Dintr-o scândură şi un butoi îşi improvizează o masă. Umbra uriaşă se profilează pe zid.
   Aşteptăm încremeniţi de spaimă. În chip ciudat zgomotul motoarelor a amuţit. Lângă mine gâfâie moş Toma. Ţine ochii închişi, faţa pământie pare mutilată. Bubu e cel mai fericit dintre noi. Doarme.
   Nu vede altă raţiune de a sta întins pe burtă. Am constatat încă de la început această calitate excepţională a nefericitului. Poate adormi instantaneu în orice împrejurare. Citeam, în Andre Maurois mi se pare, că Napoleon se bucura de acelaşi har. Ciudat cum geniul şi imbecilitatea se tangentează...
   Dragnea şi-a înfipt dinţii în mână şi nu mişcă. S-a adunat tot, ai impresia că aşteaptă din clipă în clipă să fie pulverizat.
   Nu mai rezist. Picăturile de sudoare mi-au intrat în ochi, dar nu simt nimic. Nici unghiile înfipte în carnea braţelor. E ridicol să-mi imaginez o singură clipă că profesorul va reuşi. Un necunoscător n-are absolut nicio şansă. Ridic încet capul. Văd umerii profesorului, ceafa ţeapănă, aplecată înainte. Îşi dezmorţeşte degetele mâinii drepte şi îşi continuă lucrul. Las capul în jos şi strâng din dinţi. Au trecut doar două minute - o văd pe ceasul lui Gri-Gri - dar mi-aş da 10 ani din viaţă să nu le mai trăiesc niciodată.
   Chat Noir îşi ţine tâmplele între palme, parcă şi-ar astupa urechile. Dinţii foarte albi, înfipţi în buză, îi lucesc, gura pare spintecată de un stilet. Trupul îi vibrează arc, ca la alergătorii care aşteaptă startul.
   Irina şi-a ascuns obrazul în îndoitura cotului. Spinarea îi tresare cu regularitate de cronometru. Plânge? Suspină? Nu-mi dau seama. Traian i-a îmbrăţişat umerii. Stă cu capul ridicat, incapabil să-şi desprindă privirea de Iuga. Gri-Gri i-l culcă uşor, cu blândeţe, fără să spună o vorbă.
   Nervii nu mă mai ţin, aş vrea să ţip. Să crăpăm, să sărim în aer, să ne prindă nemţii, nu-mi pasă, numai să se isprăvească odată! Am citit în zeci de cărţi că înainte de moarte oamenii îşi revăd viaţa sau numai momentele importante, într-un film derulat vertiginos. E o minciună, nu văd nimic, absolut nimic. Nici măcar chipul lui Alexandru. Doar spatele lui Iuga şi bucla de bronz a unui fotoliu rococo, desfundat. E o minciună sau poate nu mă aflu în faţa morţii.
   Aud o respiraţie adâncă. Iuga s-a întors cu faţa la noi. Ţine în mână detonatorul.
   Chipul, părul, gâtul par ieşite dintr-o fântână.
   - E în regulă, spune liniştit.
   Pentru prima oară pe figura lui Gri-Gri se aşterne o expresie de admiraţie sinceră.
   Şopteşte:
   - Minunaţi nervi!
   Privesc descumpănită făptura profesorului. Nu cred în miracole.
   Am străpuns zidul şi ne-am apucat de treabă. Bătătoresc pământul alături de traficant. Irina nu mai e bună de nimic, zace pe mindirul de paie şi abia răsuflă. Nu geme, nu cere nimic, nu plânge, îţi face impresia că nu aude zgomotul de mitralieră al perforatoarelor.
   Acum sunt convinsă că nu mă înşel. Înfundat, dar suficient de desluşit pentru a le înţelege cuvintele, aud vocile nemţilor. "Repede! Repede! Daţi-i bătaie!"
   Nici pe moş Toma nu ne mai putem bizui. E vânăt la faţă, iar mâinile lui arată îngrozitor. Sfârtecate, pline de sânge. Parcă şi le-ar fi muşcat.
   Traian îşi poartă navetele mecanic, ca un somnambul. Se uită tot timpul la Irina şi face eforturi eroice să nu plângă. Suspinele le adună în grumaji, mărul lui Adam îi zvâcneşte ca un animal mic prizonier, cuprins de panică. În ochii congestionaţi şi umezi citeşti o durere sfâşietoare.
   Un profesor de literatură universală, prieten şi coleg de universitate cu tata, îmi spunea cândva că pe Shakespeare - expresia lui - "nu-l poţi sorbi dintr-o dată". Ţi se dezvăluie treptat, frază cu frază, şi dacă ţi-a fost hărăzită cumva o viaţă bogată, abia spre şaptezeci de ani ai şansa să-i înţelegi eterna valabilitate, iar corect, o treime din operă.
   Îl ascultam zâmbind, socotindu-l cu îngăduinţă un specialist pedant care îşi dă puţină importanţă. Mai interesante mi se păreau pe atunci ghetrele lui cu nasturi desperecheaţi şi ţigările pe care şi le confecţiona singur din tutun Macedonia şi hârtie Job.
   Educaţia mea severă mă împiedica să-l întreb - ah, cât sarcasm ar fi pus în privire şi ton! - dacă în anul de graţie 1937, povestea Julietei şi a lui Romeo îl mai convinge în adâncul sufletului lui. Îi cer iertare aici, în hruba fără aer, acestui sărman savant. I-am cunoscut pe Traian şi Irina.
   În realitate, antecedentele nu-mi îngăduiau să judec altfel.

   Dragostea mea cu Alexandru a fost o poveste luminoasă şi abia acum sunt în măsură să-mi dau seama cât de ridicolă era drama noastră: un bărbat nerăbdător să-şi strângă iubita în braţe, o fată care are de înfruntat rezistenţa absurdă a două mătuşi bătrâne. Roşesc până în albul ochilor.
   Dragostea noastră a fost un vals nesfârşit. Dimineţi încântătoare de mai când singura mea grijă era să fiu frumoasă, atât de frumoasă încât să-i tai respiraţia lui Alexandru şi reflectam o noapte dacă să asortez la rochia albă centura şi pantofii verzi sau violet, seri parfumate în grădinile de vară ale Bucureştiului, tangouri languroase cu buzele lui Alexandru lipite de tâmpla mea, plimbări cu sania - ce aventură fascinantă! - la Herăstrău, cu ţuică fiartă, bine aromată şi paietele fulgilor albi, presăraţi pe căciuliţa mea de lutru. Moş Gavrilă, surugiul, ne aştepta la statuia lui Brătianu şi o ţinea într-o întinsoare până la lacuri.
   Ne sărutam în clinchet de clopoţei, învăluiţi în evantaie de zăpadă. Fiecare anotimp se insinua în viaţa noastră cu jerbe de bucurii. Pomul de Crăciun, crizantemele uriaşe ale lui octombrie, vacanţele la Mamaia, amândoi bronzaţi, amândoi în costume albe. Cravatele lui şi eşarfele mele aveau aceeaşi culoare: roşii, portocalii, verde smarald, albastru cer...
   Nu, dragostea noastră nu era din aceeaşi familie cu a Irinei, cu a lui Traian. Şi totuşi, când m-am îndrăgostit de Alexandru am încercat o mare revelaţie.
   Din pricina relaţiilor mele foarte reduse şi strict controlate de Amalia, îmi închipuiam că toate căsniciile seamănă cu a părinţilor mei. Nu-mi puteam imagina o casă din care să lipsească două surori, eventual soacră sau mătuşă bătrână, cenzor şi inchizitor, eram încredinţată că viaţa separată a soţilor, începând de la cele două dormitoare şi sfera intereselor distincte, constituie regula generală.
   Tata a fost un om slab, strivit de influenţa surorilor lui. Unicul lui act de iniţiativă şi îndrăzneală, căsătoria cu mama, l-a ostenit şi epuizat pentru toată viaţa. Era un moment de derută, atunci imediat după război, mariajele neconvenabile în mare vogă, iar gustul pentru boemă caracteriza tineretul snob al anilor '20.
   Mama l-a ameţit într-o seară. Zurlie, căscată, capricioasă, subţire ca un lujer şi cu capul în nori, aşa o arată fotografiile de la 18 ani, aşa a rămas până azi. Când o vezi, indiferent de ambianţă, sezon sau moment al zilei, ai impresia că afară bate vântul. Părul învolburat şi veşnic ciufulit de culoarea aramei, e prins ca vai de lume în două pieptănuşe, poartă tot anul rochii unduioase de voal - detestă lenajurile - fişiuri care fâlfâie. O creatură bizară şi excentrică, atât de deosebită de ceea ce văzuse bietul tata în casa sumbră a familiei lui, încât nu se putea să nu-l săgeteze drept în inimă.
   Aş da mult astăzi, după 30 de ani de la căsătoria lor, să văd figurile Amaliei şi Elvirei, când au întâlnit-o prima oară. Şi poate n-ar fi detestat-o cu atâta violenţă, dacă ar fi simţit-o mai fricoasă şi, în consecinţă, mai docilă. Dar, în ciuda tinereţii, mama le-a făcut de la început să înţeleagă că n-o impresionează mai mult decât un păianjen, că le suportă aşa cum eşti obligată să suporţi o mobilă veche, sau obiceiul detestabil al tatei de a-şi curăţi urechile cu vălătuci de vată înfăşuraţi în jurul unui chibrit.
   Presupun că prima fisură în căsnicia lor a determinat-o tocmai această dependenţă faţă de surori. A început să-l dispreţuiască. Din intelectualul fin cu care îşi închipuise că se mărită, profesor de orientalistică la Universitatea din Bucureşti, nu rămăsese decât un bărbat gălbejit şi slăbănog, pedant şi ursuz, care nu se despărţea nici vara de indispensabilii lungi de flanel şi maiourile cu mânecuţe.
   - Trup de amant! am auzit-o odată, suflând otrăvită unei prietene.
   Amalia, complet lipsită de tact, adăuga sos la repulsia mamei:
   - Cum stai cu stomahul, Antoane? era întrebarea ei obişnuită la masă, după ce se servea supa. Să încerci purgativul Elvirei! De când îl ia, nu mai are nevoie de clistir.
   Iar tata răspundea, sau se executa cu o docilitate care aprindea fulgere în ochii negri ai nevesti-sii. Când nu mai rezista, mama îşi lua şevaletul şi culorile şi se muta pentru o vreme la fratele ei, unchiul Iordache. Împins de surori, pentru salvarea aparenţelor, tata se ivea după vreo două luni, cu un buchet de flori şi un ineluş subţire, ca s-o împace.
   După ce mama l-a cunoscut pe Alexandru, m-a luat în camera ei:
   - Draga mea, nu ştiu dacă ai să fii fericită cu el, cred că mătuşile tale au puţină dreptate, e alarmant de frumos, dar nici tu nu arăţi rău. Cam ţeapănă după gustul meu, nu ştie omul dacă te doare burta sau îţi vine să ţipi de fericire, personal nu mă pasionează genul lady, dar ăsta a fost gustul Amaliei şi nu mă bag. În sfârşit, sper că o să meargă. Cel puţin, n-ai să ţii toată viaţa în patul tău un cuier în scutece de flaneluţă, şi asta tot e ceva.

      Trei dragoste... A părinţilor mei, a mea, a lui Traian şi Irina.
   Încerc să le găsesc punctele comune şi îmi dau seama că e peste putinţă. Nu la tata, nici măcar la Alexandru, s-a gândit părintele lui Romeo...
   O atingere uşoară pe braţ mă face să tresar. Dragnea dă din cap de mai multe ori, îmi zâmbeşte larg. Îl cercetez nedumerită fără să izbutesc să înţeleg. Are o expresie stranie de fericire, cu totul nepotrivită împrejurărilor.
   - E teribil! şopteşte arătându-l pe Roman Iuga. Dacă îmi povestea cineva chestia cu grenada, nu-l credeam. A riscat fantastic! 
   - Bine că cel puţin ai observat.
   - Teribil! repetă traficantul. Cu ce se ocupă?
   - Predă geografia într-un liceu.
   - A, da! Ca să vezi, n-aş fi dat doi bani pe el... Ca să vezi!
   Bătătoreşte o vreme pământul clătinând din cap, apoi reazemă zidul.
   - Se întâmplă ceva ciudat, nu mă mai recunosc. Cretinului i-au rămas două sticluţe întregi de apă...
   Mormăi ceva evaziv. Încă nu pricep unde vrea să ajungă. Traficantul mă iscodeşte:
   - Ce crezi că aşteaptă?
   - Habar n-am, răspund ostenită. Poate să facă tot ce pofteşte, e raţia lui.
   Dragnea râde încetişor. Probabil că nu sunt în stare să-i definesc corect starea de spirit, dar sentimentul acela ciudat de satisfacţie nu-l părăseşte. Încremenesc când îl aud:
   - I le-aş putea lua foarte uşor. De fapt n-am decât să i le cer. Mă ascultă ca un căţel.
   Îi prind umărul înspăimântată.
   - N-ai să faci asta!
   - Nu, bineînţeles că nu... Ştii, am luptat din răsputeri. Trebuie să recunoşti, tentaţia e mare.
   Îmi astup urechile.
   - Nu mai vreau să aud un singur cuvânt! E odios!
   Dragnea mă măsoară surprins.
   - Am luptat ca să n-o fac... Uită-te aici pe zid! Am notat fiecare oră de când izbutesc să mă înfrâng. Sunt 26... Ai fi crezut?
   Nu ştiu ce să-i răspund. Se contemplă şi se admiră singur, o mulţumire de sine naivă răzbate din cuvintele lui. Mă întreabă încet, cerşindu-mi asigurări: 
   - Am să rezist până la capăt, nu-i aşa? O să mă ajutaţi să rezist?

     Din pricina aerului aproape irespirabil am dureri violente de cap, urechile îmi vâjâie.
   Roman Iuga şi Gri-Gri, fără să fie în forma lor cea mai bună, se dovedesc totuşi cei mai rezistenţi. Traian a început să dea semne de epuizare. Transportul unei navete, care îi lua înainte maximum două minute, durează acum de patru ori pe atâta. De Irina ce să mai spun, doarme tot timpul. A slăbit atât de mult, încât i se vede corneea printre pleoape. Nu se mai lipesc. Traian nu se fereşte de noi, îşi lasă lacrimile să curgă în voie.
   Existenţele Irinei şi ale lui Traian mă obligă la reflecţii contradictorii. Admiţând că vor supravieţui războiului, ce le va rămâne din tinereţea lor? Au avut neşansa să trăiască momente care îţi fură pentru totdeauna zâmbetul de şaptesprezece ani, visele cu zâne, creanga de liliac înflorită în inimă. Dragostea lor e o floare răsărită printre reţele de sârmă ghimpată, în pământul răscolit de bombe, muşcat de obuze...
   Mi-amintesc atâtea dimineţi când mă trezeam îmbătată de fericire, o fericire covârşitoare şi nemotivată, fericirea că trăiesc, respir, că afară plouă, ninge, sau au înflorit brânduşele. Mă pot înţelege doar oamenii foarte tineri. Unde e tinereţea Irinei şi a lui Traian? Unde a rămas ea? La care răscruce de drumuri? Lângă care troiţă?
   Dragnea îmi prinde cotul. E dintre oamenii incapabili să-ţi vorbească fără să pună mâna pe tine. Gestul mă irită în general.
   Izbutisem să fac pentru câteva minute abstracţie de hârâitul motoarelor, de glasul lătrat al feldwebelului - presupun - care conduce operaţiunile de demolare.
   - Mai repede! Mai repede!
   Traficantul îmi arată copiii.
  - Sunt grozavi, nu?! Îţi spun sincer, habar n-aveam că există oameni ca voi. Ce citeam eu la şcoală, eroism, jertfă, socoteli, puneam sub ceafă. Ştii cum se întâmplă! O poezie e frumoasă, cât nu trebuie s-o înveţi pe dinafară.
   - S-ar putea să ai dreptate, spun maşinal.
   - Nu-i aşa? Ăştia micii însă m-au dat complet peste cap. La anii puştiului mintea mi-era numai la dame, iartă-mă că ţi-o spun. Râdeam când îmi vedeam colegii cu ce fleacuri umblă: o strângere de mână, versuri răsuflate, limbajul florilor. Un buchet de trandafiri roşii - amor înfocat, crini - dragoste neîntinată, lalele galbene - gelozie. Le dădeam cu tifla, din tolomaci nu-i scoteam.
   Mă uit la chipul lui buhăit, murdar, pe care pielea atârnă acum flască. Ochii mici îi strălucesc, sunt convinsă că are febră. Îl întreb:
   - Nu-ţi pare rău? Cu lucrurile astea nu te mai întâlneşti niciodată.
   - E adevărat, spune traficantul pe gânduri. Din păcate, aşa o să se întâmple întotdeauna. În fiecare clasă o să existe mereu câte un grăbit ca mine, care n-a strâns niciodată în braţe o şcolăriţă, cu degetele murdare de cerneală... Da, s-ar putea să-mi pară rău. Aveam 14 ani când... În fine, m-am dus prima oară. O balcâză de vreo 50, îmbrăcată în palton roşu. O agăţasem într-un gang... M-a condus la ea. Patul, un lighean, un lavabou...
   Îl privesc consternată. Nu sunt o mironosiţă, nu leşin când aud o înjurătură în tramvai, există însă un soi de destăinuiri care îmi repugnă.
   Dragnea nu-mi sesizează sila, continua ştergându-şi sudoarea de pe faţă:
   - După armată, m-am însurat cu una boccie rău, sărită de doi poli jumate... Vreau să spun...
   - Lasă, am înţeles.
   Încerc să schimb discuţia:
   - Cât o fi ceasul?
   - Habar n-am! Avea două rânduri de case pe Bateriilor şi o casetă de cocoşei. Tentaţie mare...
   Are aerul că se scuză.
   - Şi ai fost fericit?
   - Pe dracu' ! Baba îşi ţinea agoniseala cu dinţii, vorba vine, că purta proteză... Da, puteam trăi şi altfel.
   Am reuşit să nu-l mai aud pe Dragnea. Mă refugiez în primele zile ale dragostei mele cu Alexandru.

   Eram chinuită de o gelozie absurdă, încăpăţânată, întrebările cădeau grindină.
   - Câte femei ai iubit?
   - Nici una.
   - Câte ai strâns în braţe?
   - Nu fi caraghioasă, Magda, am 30 de ani.
   - Câte?
   - Ţii neapărat să te mint?
   - Nu.
   - Perfect. Stai un pic să socotesc... Vreo 70-80.
   Am simţit că îmi vine ameţeală, dar am găsit totuşi puterea să fiu perversă.
   - Ah! am exclamat. M-ai întrecut cu mult.
   - Ce vrei să spui?!
   - Nu m-au sărutat mai mult de 11 bărbaţi.
   S-a uitat la mine alarmat, m-a prins de umeri.
   - E o minciună! Încerci să mă necăjeşti, aşa e?
   M-am înălţat pe vârful picioarelor şi am declarat cu suficienţă:
   - Nu fi caraghios, Alexandru! Am 18 ani.
   - O să te învârtă pe degete! prorocea Amalia. Ăsta e răcan bătrân, a avut mai multe ibovnice decât zboruri cu aeroplanul! Iar tu eşti bleagă ca un miel făcut borş.
   - Din cauza voastră sunt bleagă! am protestat indignată. Voi m-aţi crescut aşa!
   - Zât! Nu urla, prăjino, că aud cu amândouă urechile! Te-am crescut şi te-am crescut bine pentru un om cumsecade, nu pentru armăsar de regiment! Ăstuia nu-i vine de hac un tractir întreg cu madamă cu tot! Te-ai izbit mă-tii! Ascultă sfatul meu, fetiţo! Modul cel mai sigur de-a pierde un bărbat este să te uiţi la el aşa cum o faci tu. Parcă ai fi Elvira când aduce Anica pilaful de raci la masă.

    - Vrei să vii puţin?
   În faţa mea stă Gri-Gri. Nu zâmbeşte ca de obicei. După aer îmi dau seama că s-a întâmplat ceva grav. Îmi face semn să-l urmez. Inima îmi bate asediată de presimţiri.
   Moş Toma zace chircit, adunat tot, cu genunchii la gură. Citisem undeva că e poziţia caracteristică a marilor suferinzi. Caută instinctiv refugiul primar. Mă izbeşte nemişcarea bătrânului şi mă las în genunchi.
   - E mort, şopteşte Chat Noir.
   Deschid gura, dar palma lui Gri-Gri mi-o astupă.
   - N-are rost să ţipi, îmi spune blând. Le-ai văzut?
   Îmi arată la căpătâiul lui moş Toma, două sticluţe neîncepute de apă tonică. Dedesubt, zăresc o foaie de hârtie cu pătrăţele. Sunt trei cuvinte, scrise anevoie cu creion chimic:

   Apă pentru copii.

CAPITOLUL XIV

      Deocamdată numai Chat Noir, Roman Iuga şi cu mine ştim că moş Toma s-a stins.
   A fost propunerea profesorului. Îi scutim astfel pe ceilalţi de o veste îngrozitoare, care le-ar răpi ultima rază de speranţă. Nu-i greu să păstrăm secretul. Dragnea, obsedat de propriul lui efort de voinţă, îşi muşcă mereu buzele şi deşi nu-l aud ştiu ce îngână:
   "Am să rezist! Am să rezist!"
   La răbojul lui a mai adăugat patru semne. Totalizează treizeci de ore de când luptă eroic să nu-i ia apa imbecilului.
   Traian e prea ocupat de starea Irinei ca să mai bage ceva în seamă.
   I-am silit pe amândoi să bea câteva înghiţituri din sticluţele bătrânului şi acum, după multe ceasuri, fetiţa a deschis ochii.
   Şocul a fost îngrozitor. Nu ne revenim. Doar cineva care trece prin chinurile noastre poate înţelege actul de sacrificiu al bătrânului. Braţele îi sunt sfârtecate de muşcături. Îmi imaginez cu oroare ultimele ceasuri, când îşi înfigea dinţii în carne pentru a-şi ascunde gemetele. Convulsiile, delirul, ne-a explicat Iuga, sunt simptomele caracteristice care preced moartea pricinuită de sete şi inaniţie. Ce voinţă fantastică îţi trebuie ca să te poţi stăpâni, chinuit de halucinaţii!
   - Încă a avut noroc, ne spune Gri-Gri cu amărăciune. La altă vârstă, cu un organism puternic, chinul ar fi durat mai mult.
   Pe chipul spărgătorului, slăbit, ochii deveniţi uriaşi ard torţe. Din pricina palorii accentuate de barba neagră şi a privirii incandescente, seamănă cu un sfânt aşa cum îi întâlneşti în catedralele din Toledo. E cu adevărat mâhnit şi nu o ascunde.
   - Câtă putere de sacrificiu, Dumnezeule! Inimaginabil!
   Lacrimile încep să-mi curgă pe obraji.
   - Mai devreme le-a oferit o sticluţă, i-a rugat să bea...
   - Au refuzat?
   - Bineînţeles. Mă uitam la ei şi îmi spuneam că în condiţii normale nici nu i-aş fi băgat în seamă, n-aş fi ştiut că există. E îngrozitor. Gândeşte-te! Nici măcar un mormânt n-o să aibă.
   Gri-Gri mă priveşte întâi surprins, apoi surâde şi îmi ia mâna cu blândeţe.
   - Nu fi copil, Magda! Te asigur că ăsta e amănuntul care conta cel mai puţin pentru el. De fapt n-ar trebui să aibă importanţă pentru niciunul din noi.
   - Mi se pare nedrept. Un astfel de sacrificiu ar trebui înscris pe toate zidurile, pe frunţile oamenilor, pe bolta cerească! Unde rămâne el? Cui rămâne?
   - Nouă, îmi şopteşte Gri-Gri. Cărţile de istorie şi aşa sunt prea pline. Şi nici de asta nu i-ar fi păsat prea mult.
   Are dreptate. Bătrânul Toma nu s-a jertfit cu gândul la un bust într-o piaţă de provincie şi un nume de stradă. A făcut-o pentru el, nu pentru galerie. Aşa a înţeles că trebuie să moară. De obicei moartea e inutilă, accident sau act biologic. El i-a dat un sens şi asta mi se pare splendid.
   Plâng de-a binelea. Chat Noir îmi întinde batista. Altădată s-ar fi scuzat că nu-i tocmai curată. Acum duce doar degetul la buze, îmi arată copiii. Nu trebuie alarmaţi.
   Mă surprind rezervele de gingăşie pe care le întâlnesc la escrocul acesta, hârşit în rele.
   Ne conducem în viaţă după criterii atât de jalnice! În primul an de facultate tata trecea printr-un moment de criză financiară. Nu-mi puteam plăti taxele. Elvira şi-a vândut solitarii din urechi ca să mă ajute.
   Ţinea grozav la ei, o amintire de familie. L-am considerat un act inegalabil, un sacrificiu unic. Acum mă cutremur: două pietricele strălucitoare, faţă de ultima înghiţitură de apă!
   Comparaţia mi se pare atât de stridentă, atât de penibilă că mă cuprinde un nou val de plâns. Îi povestesc lui Chat Noir. Mă bate încetişor pe mână.
   - Raportat la împrejurări, a fost şi acela un sacrificiu. Vizavi de Atlas, Hercule e un purice. O să-ţi spun ceva asemănător. Am un copil nelegitim, o fetiţă de 5 ani.
   Îmi ridic surprinsă privirea. Gri-Gri zâmbeşte.
   - Nu mă vezi în postura de tată. Nici eu. Până azi mă simţeam teribil de bine ori de câte ori mi-aminteam că îi trimit lunar o subvenţie substanţială, iar de Crăciun şi de ziua ei, câte un coş care o face să se creadă Alice în Ţara minunilor.
   - E normal.
   - Hm, ridică din umeri Gri-Gri, cunosc o grămadă de bărbaţi onorabili, de o moralitate considerată fără cusur, care dacă nu sunt siliţi de justiţie, şi e foarte greu să-i sileşti, n-o fac. Iar eu, îmi spuneam şi mă simţeam dintr-o dată înălţat cu trei capete peste pietonii care bat Calea Victoriei, eu Chat Noir spărgătorul, gentilomul brigand, cum spune mama, escroc şi trişor, un vântură-lume fără adresă, căutat de 4-5 poliţii europene, o fac! Pentru mama fetiţei, ţi-o spun deschis, n-am nici cea mai vagă afecţiune. A fost o simplă întâmplare şi un calcul eronat din partea ei. Îşi închipuia cămi împleteşte un laţ foarte iscusit.
   - Am înţeles de la început că nu eşti atât de rău pe cât pari.
   Îmi zâmbeşte fermecător.
   - Nu sunt deloc rău. Puţin egoist, puţin şmecher, comod, jouisseur şi niţeluş anarhist. Un exponent, chiar dacă nu clasic, al societăţii în care trăim. Bineînţeles, întro comunitate unde densitatea populaţiei o dau Roman Iuga şi moş Toma, nu mi-aş găsi locul, probabil m-aş elimina singur.
   - Războiul, declar evaziv, schimbă multe.
   Chat Noir mă priveşte cu o nuanţă de admiraţie.
   - Îmi placi, ai curaj! Speri că vom ieşi vii din mormântul ăsta. Mai înseamnă şi altceva. Presupui că m-aş putea schimba.
   - Poate...
   - Nu mă voi schimba. Cine are cheia de la casa de bani, nu plăteşte un funcţionar ca să i-o deschidă cu gura de lup. Tot războiul ăsta nu m-a impresionat ca gestul lui moş Toma. Mă simt mult mai puţin bine în pielea lui Chat Noir, decât înainte. Din păcate, cărţile au fost tăiate şi împărţite... Scuză-mă, e timpul să-l schimb pe Iuga.
   Profesorul a îngenuncheat cu ochii închişi lângă cadavrul bătrânului. Am impresia că a uitat să respire. Îl ating, dar nu reacţionează.
   - Domnule Iuga.
   Se răsuceşte greu şi mă priveşte ca şi cum m-ar vedea pentru prima oară. Arată îngrozitor, în orbite i-au încremenit două globuri de sticlă.
   - Ridică-te! Atragem atenţia copiilor.
   - Desigur...
   Nu se mişcă, mă agăţ disperată de mâneca lui.
   - Te rog!
   - Desigur, desigur.
   Schiţează o mişcare uşoară, din bust, apoi devine din nou inert. Din fundul hrubei înaintează încet o luminiţă. Cretinul se apropie cu o lumânare aprinsă. Se aşează lângă cadavru, îi ia capul în braţe şi îl mângâie suspinând:
   - Bubu... Bubu...
   Privim din ce în ce mai des chepengul, ne punem toţi aceeaşi întrebare fără s-o rostim: "Cât mai poate dura până să ajungă nemţii la noi?"
   - Maximum jumătate de zi, apreciază Gri-Gri.
   Stau mai mult întinsă pe jos. Navetele vin atât de rar, încât mă pot odihni. Lipsa oxigenului ne mânjeşte feţele cu cărbune, toţi avem un aspect cianotic, flacăra lămpii pâlpâie şovăielnică, se stinge des. Lucrează acum traficantul, Iuga şi Gri-Gri. Bubu doarme. Am avut grijă să desfacem un paravan vechi între cadavrul lui Strejea şi copii. Încă n-au aflat nimic despre moartea bătrânului.
   Traian nu se mai dezlipeşte de lângă Irina. Îi vorbeşte încet şi ca să nu plângă, îşi drege mereu glasul, simulând accese de tuse. Cuvintele lui îmi alunecă pe lângă urechi, fluturi albi.
   - ...pe urmă ne facem căsuţa. Am un plan formidabil! Vrei să-ţi spun cum o să arate?
   - Cum?
   - Ca o ciupercă cu acoperişul din olane roşii şi buline mari, albe. Odăile le dispunem în picioruşul ciupercii, pe două etaje.
   - În picioruşul ciupercii..., repetă Irina.
   - Trei camere mă gândesc că ne ajung.
   - Oho!
   - Alături, puţin aplecat, zidesc un hrib mai mic, tot cu pălărie şi pete albe, pentru magazie... Încearcă s-o vezi de jos, cocoţată pe coastă. Nimeni nu s-a gândit săşi facă o casă ca asta. Într-o vară, o isprăvim. Piatră în vale la râu câtă vrei, pădurea la doi paşi...
   - Şi o să fim singuri în curte?
   - Singuri, Irinel.
   - Şi-o să avem şi o pajişte cu maci şi margarete?
   - Asta-i cel mai simplu! Mă gândesc să-mi iau un serviciu. A şaptea şi a opta le dau în particular.
   Irina vorbeşte ca din transă, am impresia că delirează:
   - ...perdelele le împletesc eu. Au dat modelul în Căminul. Trebuie să fie proaspete şi apretate ca spuma de albuş. Perdelele sunt mândria gospodinei... Panglicile vreau să le asortez cu covorul. N-o să mai ţin niciodată covor de petice... De-acasă îmi iau doar aşternutul, două perne, gramofonul şi bibelourile...
   Visează cu ochii deschişi. Chipul supt, mânjit de pământ şi sudoare, radiază.
   - ...o bucătărioară luminoasă cu perdele roşii... O maşină de gătit adevărată, nu primus... Un Sanitas cu trei ochiuri, grătar şi cuptor. Aici o să mâncăm. Nu stricăm odaia bună şi e mai comod...
   - ...am un cal, zece oi şi o felioară de livadă. Astea sunt partea mea. O să le vindem... Vărul Olimpiu lucrează la tramvaie, în Timişoara. Câştigă o grămadă de parale. Dacă-i cer, o să-mi împrumute...
   - ...cel mai mult îmi place iarna. Afară viscoleşte, iar tu stai în bucătărioara caldă şi coci o plăcintă cu brânză şi stafide... Miroase bine, zăpada se spulberă pe geam, pisica toarce lângă sobă... Niciodată nu te simţi mai acasă ca iarna...
  Îmi astup urechile să nu-i mai aud. E peste puterile mele. O bucătărioară luminoasă, perdele împletite şi o plăcintă coaptă în Sanitas.
   Fericirea Irinei şi a lui Traian! Le-ar fi fost de ajuns, n-ar fi cerut niciodată mai mult. S-ar fi bucurat mereu, cu bucurie proaspătă, fără să se sature de căsuţa lor minunată, cu pălărie roşie.
  
     M-am măritat cu Alexandru într-o dimineaţă de noiembrie, fără ştirea nimănui.
   Plecasem ca de obicei de-acasă, doar cu mapa sub braţ, anunţând că am trei cursuri şi două seminarii şi că voi întârzia. Termenul de-o lună pe care mi-l impusese Alexandru se prelungise la şase, dar în dimineaţa aceea se împlinea un ultimatum.
  Am ieşit stingheri din primărie. Începuse să fulguiască. Mă simţeam complet zăpăcită şi îmi muşcam buzele să nu izbucnesc în hohote de plâns.
   Ne-am abandonat martorii, doi aviatori tineri şi veseli, colegi cu Alexandru, la Chateaubriand şi am plecat spre garsoniera lui de pe Vasile Conta. Păşeam greu, inima îmi atârna plumb.
   - Îţi pare rău, Magda?
   Am dat din cap. Nu-mi venea să cred că sunt măritată. La noi în familie căsătoria presupunea ceremoniale complicate, consfătuiri solemne de familie, un avocat pentru încheierea actului dotal, invitaţii expediate cu trei luni înainte, alegerea trusoului... Mă gândeam la nunţile strălucitoare ale verişoarelor mele, la fluviile de şampanie, la rochiile diafane lucrate la Weiser sau Maxim, la taiorul sobru în care se retrăgea discret mireasa pentru a pleca în voiaj de nuntă, în vreme ce oaspeţii continuau petrecerea. Mă mai gândeam la furia Amaliei şi Elvirei, la consternarea tatei, şi până la urmă am început să plâng.
   Am exclamat printre sughiţuri:
   - N-am avut nici măcar o floare!
   Alexandru m-a privit buimac.
   - Magda! Iartă-mă! Cum dracu' nu m-am gândit?! E totuşi prima oară când mă însor! Sunt un caraghios.
   - Şi nu e nevoie să înjuri chiar azi, am adăugat printre suspine, lingându-mi un fulg de zăpadă care mi se aninase de buză.
   Nu-i văzusem niciodată locuinţa. În ciuda răzvrătirilor mele, eram prea îndopată în bucătăria de principii a Amaliei, pentru a sfida în aşa hal convenienţele. Era devreme, abia 1, dar din pricina zilei cenuşii, întuneric. A aprins toate luminile şi m-a rugat să-l aştept 10 minute. În timpul ăsta, urma să mă familiarizez cu interiorul.
   - Dacă te plictiseşti, pune patefonul.
  - La câte ai făcut recomandarea asta?
   - Magda!
   - Crezi că ai tact să mă laşi tocmai acum singură?
   M-a luat în braţe, mi-a sărutat părul cu duioşie.
   - Magda, iubita mea, te implor, nu fi nevastă chiar din prima zi. Avem toată viaţa înainte.
   Aveam doar 2 ani, dar pe atunci n-o ştiam nici unul din noi.
   Cu blana pe mine, ca o străină, ştergându-mi mereu lacrimile, am început să inspectez garsoniera. Era o locuinţă tipică de burlac, cu gravuri ecvestre şi un avion uriaş, de bronz, pe măsuţa cu băuturi. Provizia de sticle goale, din mica chicinetă, era de-a dreptul impresionantă. Când am deschis debaraua m-am speriat. Fuseseră îngrămădite claie peste grămadă cămăşi, uniforme, cravate, costume, haine de casă, aşternuturi murdare, luate probabil cu amândouă braţele de pe scaune şi fotolii, şi îndesate, bănuiesc, cu piciorul. Asta în cinstea mea! Am izbucnit în râs, pe urmă am început să plâng şi mai tare.
   Mi-am aprins o ţigară şi m-am hotărât să-i telefonez mamei. Se afla într-una din vacanţele ei la unchiul Iordache.
   - M-am măritat, am anunţat-o, închipuindu-mi că o fac cnocaut.
   Mă înşelam. Mama a avut totdeauna sânge rece şi o receptivitate specială pentru situaţiile extravagante.
   - Mătuşile tale ştiu?
   - Nu. Nici ele, nici tata.
   - Oh, am auzit-o răsuflând uşurată, slavă Domnului că nu sunt acasă!
   - Mi-am închipuit că le-ai putea ajuta s-o afle.
   - Draga mea, imaginaţia n-a fost partea cea mai tare în familia voastră, aşa că ţi-ai închipuit prost. În orice caz, îţi mulţumesc că m-ai avertizat. Nu voi răspunde toată săptămâna la telefon. Am uitat să te întreb: cum te cheamă acum?
   - Gheorghiu.
   - Perfect! Sună destul de drăguţ. Am să încerc să nu uit. Când ai timp, prezintă-mi-l pe soţul tău. Au revoir, fetiţo!
   Am rămas cu receptorul în mână, cu capul ascuns în gulerul ridicat al hainei.
   - Ţi-e frig?
   Alexandru mă privea nedumerit. Adusese o ladă de şampanie brută Roederer şi un coş întreg de crizanteme. Când m-am întors din baie, înfăşurată în halatul lui, le-am găsit presărate peste tot: în pat, pe covor, pe lampă.
   Mi-a pus o cupă de şampanie în mână, m-a luat în braţe şi s-a aşezat în fotoliu.
   - Nu te gândi la coţofenele alea, fetiţa mea. Te iubesc...

     Deschid ochii speriată. Au început desigur halucinaţiile. Mi s-a părut sau...
   Traian, cu obrajii uzi, sărută codiţa Irinei.
   - Te iubesc, Irinel...
   Fetiţa flutură genele şi zâmbeşte fericită.
   Perforatoarele taie timpul mărunt, implacabil. Tensiunea creşte, suntem aproape în permanenţă cu ochii îndreptaţi spre tavan. Lipsa oxigenului a devenit insuportabilă. Ne târâm pur şi simplu pe lângă ziduri, căutăm reazem la fiecare pas. Navetele le cară acum doi câte doi, doar Bubu mai e în stare să le transporte singur.
   Dragnea şi Chat Noir au răsturnat pământul la picioarele mele şi se sprijină de zid, gâfâind. Traficantul caută privirea lui Gri-Gri, îl întreabă:
   - Nu-i aşa că o să rezist?
   - Fireşte, mon cher, ai o constituţie robustă.
   N-o crede. De fapt, n-a înţeles sensul întrebării. Dragnea ezită dacă să-i spună sau nu. Renunţă. Scoate un cui din buzunar şi trage încă o linie la răboj.
   Au mai trecut câteva ore. Respir greu. Am avut un acces de tuse, capul îmi vâjâie. M-am prăvălit pe movila de pământ. Chat Noir şi Iuga mă privesc neputincioşi.
   Traian se apropie de noi. Are o privire rătăcită, lacrimile îi curg.
   - Domn' profesor! Ajutaţi-o, domn' profesor!
   - Ce s-a întâmplat?
   - Irina... Moare!
   Iuga îi pune mâna pe umăr:
   - Fii cuminte, dragul meu, n-o să i se întâmple nimic, am văzut-o adineauri.
   - Moare!
   Se uită la Chat Noir.
   - Dacă v-am jignit iertaţi-mă, dar faceţi ceva, încercaţi...
   - Eşti în stare să mă asculţi o secundă? îl întreabă Gri-Gri. Te-ai comportat zilele astea ca un bărbat. Îi spuneam şi profesorului...
   - Nu-i adevărat! Sunt un puşti prăpădit, izbucneşte sfâşietor Traian. Tot timpul mi-a fost frică.
   Escrocul încearcă să zâmbească.
   - Şi mie mi-a fost frică.
   Îl arată pe Iuga: Şi lui.
   - Aşa e, spune profesorul. Fii calm, Traiane! Mai avem câţiva metri şi ieşim la lumină. O să-şi revină imediat.
   Lepăduş clatină capul, lacrimile lui îmi cad pe mână.
   - Moare! Domnişoară, vă rog, poate că dumneavoastră... Moş Toma, unde eşti moş Toma?
   - Dă-i asta! intervine repede Chat Noir scoţând din buzunar o aspirină Bayer. E un medicament miraculos, englezesc... Mai aveţi apă?
   - Un sfert de sticluţă.
   - S-o bea toată.
   Traian strânge pastila în pumn. Rosteşte greu, printre suspine:
   - Sunteţi... Iertaţi-mă... Vă mulţumesc.
 
 - Ce-o fi cu ăsta? întreabă Gri-Gri.
   Deschid ochii şi clipesc de câteva ori, până mi se limpezesc imaginile.
   Bubu se zvârcoleşte ca un vierme, linge înnebunit pereţii jilavi. Are expresia unei fiare cuprinse de panică. Ochii congestionaţi cercetează cu spaimă împrejur.
   - Pare speriat, observă escrocul, cu fruntea încruntată.
   Speriat e puţin spus. Disperarea şi o teamă demenţială şi-au înfipt colţii în mintea nenorocitului. Îngân descumpănită:
   - A dormit până acum 10 minute.
   - Ciudat! spune Chat Noir. În general e liniştit. L-a dat ceva peste cap, dar numi dau seama ce.
   - Sunt probabil simptomele despre care vorbea Iuga. Delir, convulsiile...
   - Aşa, brusc?
   Bubu geme, întoarce mereu ochii spre tunel. Înăuntru lucrează Iuga şi traficantul. Traian, alb la faţă, a rămas cu codiţa Irinei în mână. Nu îndrăzneşte să se mişte sau să întrebe ceva, ca să n-o alarmeze. Se uită la noi, apoi privirile îi sunt din nou atrase ca un magnet de imbecil. Spaima, greaţa şi o milă cumplită i se citesc pe chip. Irina aude, totuşi, vaietele.
   - Cine geme, Traiane?
   Băiatul îşi muşcă buzele. Răspunde încet cu glas înecat:
  - Nimeni... Ţi s-a părut. Încearcă să dormi, Irinel.
   Spărgătorul oftează, clatină din cap cu amărăciune.
   - Îmi pare rău de ei. N-au avut copilărie, n-or să aibă nici tinereţe.
   - Poate scapă, spun sleită.
   Chat Noir se uită la mine întunecat. Cuvintele lui au efectul unui şoc:
   - N-or să scape. Vechii arabi se lăudau că pot alege dintr-o mie condamnatul la moarte. I-o citeau pe frunte. Eu le-o citesc în ochi. Posed, într-adevăr, această capacitate bizară, am verificat-o de câteva ori.
   E sumbru. Cred că şi-a pierdut speranţa şi i-o spun. Neagă.
   - N-ai înţeles, Magda. Indiferent cine câştigă cursa, noi sau boşii, copiii nu vor supravieţui.
   - Nici măcar nu vreau să te ascult!
   Oftează neputincios şi se îndreaptă spre tunel. Motoarele şi-au reînceput gâfâitul. Bubu horcăie.
   S-a năruit ţeapăn, greoi, cu trupul drept, ca un copac retezat la rădăcină. Suntem toţi în jurul lui: Iuga, Dragnea, eu, Gri-Gri. Chiar şi Traian s-a apropiat.
   - Nu pricep, spune profesorul, avea un organism de fier. Eram sigur că va rezista cel mai bine.
   Îi închide ochii, apoi fulgerat de un gând neaşteptat, începe să-i scotocească buzunarele şi căptuşeala pardesiului, îi pipăie pantalonii zdrenţăroşi. Ne priveşte ţintă.
   - Unde dracu' îi sunt sticluţele? Nu se despărţea o clipă de ele...
   S-a făcut linişte. Instinctiv, mă uit la răbojul lui Dragnea. La cele 31 de linii nu s-a adăugat nici una. Le numărasem azi-dimineaţă. Mă cuprinde groaza şi urlu fără să mă gândesc la consecinţe:
   - Ticălosule! I-ai băut apa!

CAPITOLUL XV

   Pricep acum spaima lui Bubu, disperarea când a constatat că-şi pierde sticluţele. Ideea că le are îl ajutase să reziste, iar un instinct formidabil îl împiedicase să-şi epuizeze mica rezervă. Îl chinuia mai puţin setea, ştiind că atunci când îi va fi şi mai greu, va putea sorbi câteva înghiţituri. Şi amânase din răsputeri această clipă.
   Dragnea jură că nu s-a atins de sticluţe, dar nu convinge pe nimeni.
   Strigătele noastre o dezmorţesc pe Irina. Suntem prea mânioşi, pentru a mai încerca să ne stăpânim. Ne urmăreşte speriată, respirând anevoie, cu gura deschisă.
   - Minţi! scrâşneşte Iuga. Tu i le-ai băut! Ai profitat în chip josnic de imbecilitatea lui!
   Traficantul ne priveşte speriat. Se trage instinctiv spre zid. Neagă, însă fără elan.
   - Nu... Vă dau cuvântul meu.
   - Uită-te la răboj! E cea mai bună dovadă!
   Gri-Gri scuipă scârbit.
   - Canalie!
   Dragnea se lasă brusc la pământ şi începe să plângă cu faţa ascunsă în palme.
   - N-am rezistat. Sunt un ticălos, ştiu... Aş fi vrut din tot sufletul să mă stăpânesc... N-am putut.
   - Canalie! repetă Chat Noir cu chipul schimonosit de furie.
   Şi-a pierdut complet cumpătul. Se apropie încet, cu braţele întinse.
   Îl urmărim speriaţi, chiar şi Iuga pare alarmat.
   - Eşti cel mai dezgustător animal care s-a născut vreodată! Nu burta unei femei te-a zămislit, ci haznaua. Lepră!
   - Stăpâneşte-te, Trestian! intervine Iuga.
   - Lasă-mă în pace! Bătrânul Toma s-a sinucis, pentru că practic, asta a făcut, sa sinucis ca să aibă copiii ăştia apă, iar tu... Tu ai furat ultima înghiţitură unui nenorocit, care nu se putea apăra scoţând măcar un cuvânt de protest. Eşti o canalie desăvârşită!
   Se repede dintr-o dată la automatul lui Iuga. Profesorul prinde hotărât ţeava şi o îndreaptă spre tavan. Declară liniştit, aţintindu-l pe Gri-Gri în adâncul ochilor:
   - N-are rost. E o jivină prea măruntă. Te înjoseşti.
   Vestea morţii bătrânului şi mai ales motivul care a determinat-o a avut un efect îngrozitor. Irina şi-a pierdut cunoştinţa. Traian stă imobil în mijlocul hrubei, privind ţintă cadavrul.
   Traficantul se târâie la picioarele noastre implorând.
   - Ucideţi-mă! Ucideţi-mă!
   Spectacolul e peste puterile mele. Se tăvăleşte pe jos, îşi dă cu pumnii în cap. Îmi astup urechile, închid ochii şi strâng tare din pleoape.
   Nemţii au ajuns atât de aproape încât le pot urmări comod discuţiile.
   Unul din ei are o fermă lângă Wiesbaden. Se întreabă dacă o va mai vedea vreodată.
   O voce subţire şi ascuţită îi mână mereu din urmă:
   - Mai repede! Grăbiţi-vă!
   - Crezi că mai trăiesc, Heinz?
   - În cel mult două ore, aflăm.
   Gri-Gri tresare, priveşte întunecat tavanul.
   - Două ore...
   Se uită la Iuga. Profesorul îi ghiceşte din ochi întrebarea.
   - Mai avem aproximativ 5 metri şi începem să săpăm în sus.
   - Cred că ar trebui s-o facem de pe acum, spune Chat Noir.
   - Nu e bine. Dăm în planşeul de beton şi asfalt din piaţă. N-avem nicio şansă.
   - Două ore! scrâşneşte spărgătorul. Ar fi sinistru să capotăm tocmai acum.
   - Vom răzbi!
   Ne îndreptăm spre tunel, umbre şovăielnice.
   - Cât poate să reziste chepengul, don' profesor?
   - Suficient ca să ne isprăvim treaba, îl asigură Roman Iuga. Şi tavanul, şi capacul sunt din beton armat. Trebuie sparte cu perforatoarele.
   Traian vrea să mai spună ceva, dar Iuga nu-i lasă timp.
   - Fii liniştit, băiete. Mai avem puţin, 2-3 metri. Spune-i şi Irinei. O să scăpăm cu bine.
   "O să scăpăm cu bine", aşa mi-a spus şi Alexandru când a plecat pe front.

   Ne petrecusem ultima noapte pe terasă, înlănţuiţi, privind un Bucureşti încă intact şi strălucitor. Desluşeam reclamele de la Cio-Cio-San şi Şeherazada. Literele însângerate incendiau cerul. O adiere caldă deşerta tipsii cu aromă de salcâm.
   Alexandru încerca să mă îmbărbăteze cu argumente de băieţaş înfumurat:
   - Am avut totdeauna noroc, Magda! Dovada cea mai sigură e că m-am putut însura cu tine. O să am şi acum. Nouă ne e scris să fim fericiţi. Să ajungem la adânci bătrâneţi şi să ne certăm ca Amalia şi Elvira dacă să creştem cactuşi sau peştişori japonezi. O să scăpăm cu bine, ai să vezi!
   N-a mai fost la fel de sigur cu ocazia primei permisii. Eram la Flora.
   Pentru Alexandru, bucuriile, necazurile, certurile, împăcările sau momentele de plictis, trebuiau consumate obligatoriu pe fundal sonor de vioară, între frapieră, o faţă de masă imaculată şi un chelner stilat.
   Nu mă săturam privindu-l. Arăta superb, bronzat, slăbise puţin, accentuând astfel impresia de animal tânăr şi agil, pe umeri îi străluceau tresele noi de maior.
   Două fâţe, vopsite şi frumuşele, îl sorbeau din ochi la o masă învecinată şi asta mă scotea din sărite. L-am anunţat brusc, în ciuda stratagemelor pe care mi le propusesem:
   - Am intrat în serviciul de contrainformaţii.
   Întâi n-a înţeles.
   - Ce drăcovenie mai e şi asta?
   - N-ai auzit că există un serviciu de contrainformaţii? Mai corect Secţia a II-a de pe lângă Marele Stat-Major al Armatei.
   - Glumeşti?
   - În viaţa mea n-am fost mai serioasă.
   Zâmbetul îi pierise de pe buze. A lăsat paharul pe masă.
   - Cum naiba ai ajuns tu acolo?
   - Prin colonelul Radian... Ţii minte frunza de platan? I-am cerut o audienţă şi l-am anunţat că vreau să lucrez în serviciul lui.
   - Sper că a avut atâta minte să te dea pe uşă afară!
   - Dimpotrivă. M-a felicitat. De 3 luni urmez nişte cursuri speciale.
   - Am să-i sparg capul! a şoptit alb la faţă. Mătuşile tale ştiu?
   - Nu le-am cerut părerea nici când m-am măritat.
   Alexandru s-a aplecat peste masă. Cred că-i pârâiau măselele.
   - Auzi, Magda, n-am atins în viaţa mea o femeie, un bătrân sau un copil, dar acum ţi-aş da cu plăcere două perechi formidabile de palme.
   - Nu te sfătuiesc. Sunt cu mâna pe frapieră.
   A oftat lung şi, dintr-o dată, a început să râdă.
   - E o aiureală, Magda, nu?
   - Nu.
   - Îţi dai seama la ce te expui într-o astfel de muncă?
   - Mult mai puţin decât te expui tu.
   - Sunt bărbat şi ofiţer de carieră!
   - Sunt femeie şi de 3 luni, agent de informaţii!
   Şi-a aprins o ţigară, a împins la o parte farfuria abia atinsă.
   - Mi-am zis mereu că Amalia şi Elvira au fost prea severe cu tine. Te luam în braţe şi te mângâiam, încercând să-ţi dau înapoi ceva din tandreţea şi afecţiunea pe care îmi închipuiam că ţi le furaseră în copilărie. Biata fetiţă! îmi spuneam, o mamă zănatecă, un tată somnambul şi doi zbiri care au făcut cu ea dresură de circ.
   - Şi?
   Alexandru a ridicat din umeri obosit.
   - Mi-e teamă că ele te-au cunoscut mai bine decât mine.
   Mi-a luat mâinile într-ale lui şi m-a întrebat blând:
   - Spune-mi, iubito, ce te-a determinat să-ţi baţi singură cuie în pantofi?
   M-am muiat dintr-o dată. Ţineam ochii mari deschişi, orientaţi spre vitrină ca să nu-mi curgă lacrimile.
   - Nu mai suportam să stau degeaba. Să aştept cu sufletul la gură, într-un apartament confortabil, veştile tale. Să nu pot închide noaptea ochii, imaginându-mi toate nenorocirile care ţi se pot întâmpla. Îţi vedeam avionul doborât, trupul sfârtecat...
   Am simţit cum mâinile i se strâng peste ale mele. Verigheta îmi strivea degetele. George, chelnerul nostru de la Flora, s-a apropiat. Ne-a umplut paharele, azvârlindune o privire pătrunzătoare şi s-a îndepărtat tăcut. Am reluat cu o patimă care-l surprindea pe Alexandru.
   - Îi urăsc pe nazişti. Mi-e ruşine că le vorbesc limba.
   - Toţi românii îi urăsc. În sfârşit, cel puţin cei cu bun-simţ.
   - Atunci ce te surprinde?
   - Nu eşti pregătită pentru asemenea muncă, Magda! Nu e suficient să înveţi un cifru pe dinafară şi să umbli cu un emiţător MK 3 - Suicase - pe ăsta bănuiesc că vă antrenaţi - şi să plantezi, eventual, un filator, deşi nici asta nu-i uşor, ca să devii un spion adevărat. Te-ai gândit să te joci un pic de-a Mata-Hari, nu-i aşa ?
   M-am înroşit de furie.
   - N-am suferit-o niciodată pe putoarea aia, şi dacă ai de gând să mă jigneşti, prefer să plec!
   - Un agent bun nu se enervează niciodată, Magda, sau nu lasă să se vadă.
   - Bag de seamă că eşti extrem de documentat.
   - Nu-i de tine, fetiţo, ascultă-mă! Îţi trebuie calm, nervi de oţel, capacitate de disimulare, prezenţă de spirit... Aş putea înşirui o pagină.
   - Radian m-a găsit destul de bună.
   - Până la urmă tot îi sucesc gâtul...
   Dintr-o dată, glasul şi-a pierdut din intensitate. Vibra adânc:
   - Eşti... eşti mult prea frumoasă, Magda.
   Eram tulburată, dar am încercat să râd.
   - Ştii ce pretinde Amalia? Când bărbatu-tău îţi spune că eşti frumoasă, atunci se gândeşte mai abitir la alta.
   - Mătuşă-ta ar trebui să scrie o carte cu panseuri pentru tinere căsătorite. Ar spori considerabil numărul văduvilor... Cât timp durează cursurile alea?
   - Şase luni.
   - Mai gândeşte-te, Magda. Te rog!
   - M-am gândit.
   - Atunci... Nu mai e nimic de făcut?
   - Nimic.
   Alexandru a oftat adânc şi a ridicat paharul.
   - Fetiţa mea, nu ne rămâne decât să ne urăm reciproc noroc!

   Nu mai bătătoresc pământul. A rămas destul loc pentru ultimii metri. Aerul insuportabil din hrubă, în tunel e şi mai viciat, bărbaţii nu rezistă mai mult de 5 minute.
   Irina doarme aproape tot timpul. Chircit într-un ungher, Dragnea geme.
   Spărgătorul încearcă să-l mobilizeze la transportul navetelor.
   - Mişcă, animalule!
   Strigă, îl loveşte cu picioarele. Traficantul rămâne impasibil. Gri-Gri înjură cumplit şi se grăbeşte să-l schimbe pe Roman Iuga.
   Mă odihnesc câteva clipe lângă Irina, singura palmă de loc unde te mai poţi întinde. Fetiţa a deschis ochii şi bâlbâie ceva. Fac eforturi să-i desluşesc cuvintele.
   - Rochia... În ce hal e!
   - Dă-o dracului! Cum te simţi?
   Surâde stins.
   - Vă amintiţi ce v-am zis zilele trecute? Pe mine nu mă înşeală presimţirile. Nu mai am mult...
   - Prostii! Profesorul şi Chat Noir, improvizez, sunt la capătul tunelului.
   - Degeaba, domnişoară.
   - Spune-mi, Magda.
   Nu pot lega două cuvinte de îmbărbătare şi o întreb stupid:
   - Ţi-e sete?
   - Nu mai contează... Vă rog să-i spuneţi într-o zi lui Traian că eu... Eu nu mă supăr dacă se însoară... Un singur lucru n-aş vrea... Căsuţa ca o ciupercă... Să nu o facă cu alta...
   - Irinel!
   - Şi să nu alerge cu ea de mână printre maci şi margarete...
   Un ţipăt ascuţit ţâşneşte din fundul hrubei. Îl văd pe Traian cu palmele la ochi. Mă ridic bezmetică şi ajung împiedicându-mă lângă el.
   Mi se aruncă în braţe cutremurat de groază. De unul din anourile de fier, înfipte în zid, atârnă Dragnea spânzurat.
   Constat că nu mai am reacţii. Am întins trupul traficantului alături de Bubu şi moş Toma. I-am acoperit cu saci şi acum reflectez aproape liniştită, în prezenţa a trei cadavre. Cândva, numai ideea de a atinge un trup neînsufleţit îmi strecura fiori de gheaţă pe şira spinării.
   Moartea traficantului l-a domolit pe spărgător.
   - În fond, nenorocitul n-a fost decât un om slab. Bineînţeles, dacă îl compari cu bătrânul, rămâne odios. În alt context, o mică lichea.
   - A luptat din răsputeri, spun. Cred... Cred că era mai puţin ticălos decât ne-am închipuit noi. Din pricina remuşcărilor s-a sinucis.
   - Poate ai dreptate, oftează Chat Noir. La urma urmei, e şi ăsta un act de curaj.
   Profesorul îi priveşte răbojul de pe zid.
   - A rezistat 31 de ore! E fantastic dacă le raportezi la filozofia şi stilul de viaţă al individului. Proba a fost însă prea grea. Nefericitul m-a întrebat aseară dacă o să reziste sau nu. Nu înţelesesem sensul.
   - Nici eu, recunoaşte Gri-Gri.
   - Cerşea asigurări, conchid. N-a putut mai mult. Nu toţi ne naştem eroi.
   Chat Noir zâmbeşte. 
   - Noi suntem?

   Perforatorul nemţilor a străpuns prima gaură în planşeu. Firicelul de aer care pătrunde taie ceaţa umedă şi murdară din hrubă ca un stilet.
   Îl inhalăm cu gurile căscate.
   Cineva vrea, probabil, să vadă ce se petrece înăuntru: Recunosc glasul care dă comenzi, atrăgând atenţia:
  - Ai grijă. Te poţi trezi cu un glonte în ochi.
   Traian se apropie de mine. E jigărit şi atât de slab încât pare de două ori mai înalt. Îşi muşcă buzele cu un aer hotărât şi preocupat. Băiatul ăsta care stă în faţa mea nu mai e un copil.
   - Încă o jumătate de metru, spune, asta înseamnă două-trei navete de pământ, şi încep să sape în sus.
   - Era şi timpul. Cum se simte Irina?
   - Cred că mai bine. A aţipit din nou.
   Somnolenţa fetiţei mă îngrijorează. Îl asigur însă că totul e în regulă.
   - Au obosit-o eforturile.
   - Mi-a fost tare frică, domnişoară Magda, îmi mărturiseşte. Nu numai cu Irinel, în general...
   - Totdeauna teama e mai mare decât primejdia în sine.
   Mint îngrozitor. Când te afli pe acelaşi meridian cu nemţii, afirmaţia e de 3 ori falsă, dar nu găsesc ceva mai bun să-i spun. La începutul războiului l-am întrebat pe Alexandru:
   - Fii sincer, nu ţi-e frică niciodată?
   - Nu, dacă izbutesc să-mi aduc aminte că, din fericire, nimeni nu ne poate omorî de mai multe ori.
   Traian dă din cap ca un bătrân.
   - Da... mi-am închipuit.
   El şi Irina, cel puţin, au privilegiul de a fi împreună. Nu, retractez, nu e un privilegiu. N-aş dori ca Alexandru să fie aici.
   Cândva, îmi spuneam că decât să mă înşele, aş prefera să moară. Şi credeam că-l iubesc...

   Am ajuns la limita rezistenţei, dar lucrăm şi mai îndârjit. E o luptă infernală cu secundele. Nu ne mai ţin picioarele şi ne târâm în patru labe, palmele rănite nu mai pot apuca naveta, o împingem cu umărul.
   Neamţul comandă obsedant: 
   - Mai repede, mai repede!
   - O să izbutim! ne asigură profesorul. Încă 5 minute şi suntem liberi.
   E răguşit, ochii îi ard. Chat Noir trage naveta cu dinţii, gâfâie.
   Tremurăm de încordare, ochii ni se lipesc de fiecare gaură nouă ivită în planşeu.
   Gri-Gri apare din tunel cu lopata în mână. O azvârle şi începe să izbească peretele cu pumnii şi picioarele. Înjură dezgustător, ca ultimul birjar, are faţa descompusă de furie.
   - Cine a spus că există Dumnezeu?! Unde e? Unde?
   În spatele lui, împietrit, se află Roman Iuga. Irina, ajutată de Traian, s-a ridicat în capul oaselor. Se uită la ei cu o privire rătăcită, din altă lume. Abia reuşesc să îngân:
   - Ce s-a întâmplat?
   Iuga dă din umeri deznădăjduit.
   - Jur-împrejur e numai stâncă. Totul a fost inutil.

CAPITOLUL XVI

      Ne-am aprins ţigările şi aşteptăm calmi.
   Nemţii au făcut a şasea gaură în planşeu şi aerul s-a primenit. Respirăm ceva mai uşor, flacăra lămpii şi-a recăpătat vigoarea. Acum izbutim să ne vedem bine. Cinci figuri înfricoşătoare, de coşmar, zdrenţăroşi, murdari, cu chipuri cadaverice şi ochi enormi, incandescenţi. Nu ne recunoaştem.
   Dintr-o dată am impresia că am ajuns foarte departe, într-un liman necunoscut, pe care nu-l atinsesem niciodată înainte. Alexandru, mătuşile mele, oraşul în care m-am născut au rămas departe, într-o lume unde n-am să mă mai întorc şi de care nu-mi mai pasă. Inima, oasele, mintea îmi sunt ostenite. Îmi doresc fierbinte un singur lucru. Să mor în clipa asta.
   De ce să mă mai ridic în picioare, să mai răspund la interogatorii, să parcurg încă cincizeci sau o sută de metri până la zidul de execuţie?
   Nu cunosc multe rugăciuni, căci Amalia, atee din pricina picioarelor mari, mi-a lăsat în privinţa asta una din rarele libertăţi de-a mă conduce după capul meu. Mă rog lui Dumnezeu cu singurele vorbe care îmi trec prin minte: "Doamne, dacă n-am fost prea păcătoasă, dacă nu te-am necăjit prea tare, dacă n-am fost mai rea decât alţii, fii mărinimos şi acordă-mi darul tău. Lasă-mă să mor acum".
   Chat Noir începe să râdă. Nu, n-a înnebunit, pur şi simplu îi vine să râdă. Schiţez un zâmbet nedumerit, apoi pe neaşteptate pufnesc şi eu.
   Vin din urmă hohotele profesorului şi ale copiilor. Râdem dezlănţuit, cu mâinile pe pântece. Perforatorul s-a oprit. Aud vocea neamţului. E stupefiat.
   - Heinz, am impresia că ăia de jos se distrează grozav! Râdem mai al naibii, râdem cu lacrimi.
   Roman Iuga, complet destins, trage cu lăcomie din ţigară. Gri-Gri îl întreabă:
   - Ai auzit de Ghinea?
   - Care? Industriaşul?
   - Ala. Îmi căşunase prin '32, să-i consult niţel safe-ul. Ştiam că e bine garnisit, numai bijuteriile cucoanei se spunea că fac peste 10 milioane. Avea o vilă pe Jianu, în stil maur, cu statui în grădină. Am început să mă documentez.
   Ai impresia că stau la taclale undeva la ştrand, într-un compartiment de tren, sau la ape, în Olăneşti. Copiii îl ascultă cu gura căscată, furaţi de poveste. Perforatorul nu stă o secundă, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă.
   Fără să fiu o analistă subtilă, înţeleg brusc ce se întâmplă. Noi, de fapt, am murit. Am trecut pragul acela înfricoşător şi l-am trecut cu inimile împăcate. Am făcut tot ce era omeneşte posibil, am depăşit chiar omenescul, agăţându-ne cu disperare de cele mai firave nădejdi. Acum ne aflăm dincolo de mormânt.
   Citisem cândva o piesă americană, Oraşul nostru. Morţii - lăptarul, soţia gazetarului, dirijorul corului - discutau cu detaşare despre viaţa dusă cândva. Erau sumbri, ţepeni, înţelepţi şi indiferenţi. Noi suntem nişte morţi veseli...
   Gri-Gri pufăie din trabuc şi continuă:
   - Cei mai buni informatori rămân slugile. Valetul lui Ghinea avea liber joi seara. L-am urmărit şi am constatat că se îmbăta regulat la cârciuma din faţa cimitirului Belu, Mai bine aici ca vizavi. După câteva întâlniri în care i-am făcut cinste, aflasem tot ce mă interesa. Rechinul îşi împopoţonase casa cu vreo douăzeci de capcane imposibil de evitat. Îmi rămânea o singură soluţie. Să pătrund în pivniţa dispusă exact sub biroul industriaşului şi să perforez planşeul.
   Se opreşte şi râde clătinându-şi trupul în stânga şi dreapta.
   - L-ai păcălit până la urmă? întreabă Iuga.
   - Ai răbdare. Am încercat în noaptea aia cea mai mare surpriză din viaţa mea. Când am pătruns în birou - o intrare destul de originală, prin parchet - am dat peste doi tipi înlemniţi de groază. Băieţii nu se aflau în vizită, vă asigur.
   - Dar?
   - Erau doi borfaşi care rămăseseră blocaţi în încăpere. Când s-au strecurat în casă, nu s-au gândit că mai trebuie să şi iasă.
   - Îmi închipui că ţi-au fost recunoscători, râde profesorul.
   - Mie-mi spui! După câteva luni le-a venit pofta să voiajeze. Înainte de îmbarcare au trecut pe la mine, în lipsă, evident. Mi-au lăsat o carte de vizită. Pretindeau că sunt doi gentlemeni sentimentali şi în consecinţă, le-a fost peste putinţă să plece fără o amintire. Un fleac, nu cine ştie ce: 500 de mii de lei şi o pereche de butoni cu briliante. Acum sunt la Chicago. Aud că-i învaţă meserie pe americani...
   Izbucnim din nou în hohote de râs. Veselia e generală. E veselie? Trei morţi zac în fundul hrubei, fiecare gaură a perforatorului ne apropie de caznele Gestapoului şi totuşi râdem. E straniu, e de neînchipuit, însă cine naibii mai încearcă acum să înţeleagă ce se întâmplă dincolo de mormânt?
   Hohotele noastre îi lasă căpiaţi pe nemţi. Se opresc iar din lucru, auzim comentarii stupefiate:
   - Ce dracu' s-o fi întâmplând acolo?
   - Dacă te grăbeşti o să aflăm.
   Înregistrez replicile abstract, zgomote indiferente, venite din altă lume. De fapt, niciunul din noi nu mai priveşte tavanul. Roman Iuga aprinde altă ţigară şi se interesează:
   - La ce vârstă ai dat prima spargere?
   - Nu-i tocmai pedagogic să-ţi răspund, zâmbeşte Gri-Gri, dar acum nu mai contează. La 16 ani.
   Irina şi Traian fac ochii mari.
   - Am urmat liceul la Mihai Viteazul. Prin clasa a VI-a, director era unul Balaurul, un schizofrenic celebru în tot Bucureştiul. Mulţi băieţi s-au cărat la Spiru Haret, la Lazăr, sau la Titu Maiorescu numai ca să scape de nebun. Ipochimenul îşi cultiva ideile fixe, cum îşi cultivă alţii ardeii graşi sau căpşunile. Cea mai nărăvaşă era secretul tezelor. Profesorii aveau obligaţia să-i predea subiectele, în plic sigilat, cu 48 de ore înainte, iar Balaurul le închidea în safe. Stăteam strâmb de tot la fizico-chimice, 3 pe trimestrul întâi, 3 pe al doilea... Dacă nu luam măcar un 8 în teză, mă pândea repetenţia. Am deschis safe-ul cu acul de pălărie al mamei. Ca profesionist, ţi-o spun azi, izbutisem o treabă curăţică.
   Iuga râde.
   - Promiteai. Mă mir că n-ai încercat să copiezi.
   - Ţţ! face Chat Noir. La teze, Balaurul ne trimitea în clasă, în afară de profesor, un pedagog şi supraveghetorul şef. Dacă te prindea, te elimina pe două luni şi le expedia un autograf părinţilor.
   Râdem toţi.
   - În fond ai fost un tip formidabil, spune Iuga.
   "Ai fost", nu "eşti". Observ în treacăt schimbarea. Are dreptate, morţii folosesc timpul trecut.
   Chat Noir respinge modest complimentul.
   - Aşi, mon cher, nu cine ştie ce! Un tip talentat dacă vrei, un cineva în profesie, dar nu formidabil.
   - Acum pot să ţi-o mărturisesc, declară profesorul. Eram încredinţat că ne vei abandona la prima haltă, la primul colţ de stradă.
   - În alte împrejurări aş fi făcut-o. S-a întâmplat să ne întâlnim pe un teren comun: antipatia faţă de boşi. Formidabili aţi fost voi. N-am întâlnit niciodată asemenea echipă.
   - Cred că ai dreptate, şopteşte Iuga visător. Aş fi gata să plec în aceeaşi formaţie pe Everest.
   Gri-Gri râse.
   - Uite o excursie pe care aş scăpa-o sigur...
   Îl caută din ochi pe băiat şi pentru prima oară îi spune pe nume:
   - Să nu fii supărat pe mine, Traiane. Am glumit tot timpul. De fapt, şi să mă crezi când ţi-o spun, nu cunosc mulţi bărbaţi ca tine.
   - Examenul lui de bacalaureat, surâde blând Iuga.
   Traian roşeşte până la rădăcina părului şi îşi face de treabă cu şiretul de la gheată. E strivit de fericire. Fericire adevărată, cu câteva minute, poate, înainte de a muri.
   - Toţi ne-am dat examenele, observ eu. Cunoaşteţi o fetiţă mai curajoasă ca Irina?
   Îmi surâde. Abia îi disting glasul stins.
   - Mulţumesc... Aş fi vrut grozav să vă semăn, domnişoară Magda... N-am văzut în viaţa mea o fiinţă mai frumoasă ca dumneavoastră. Nici la cinema... O băteţi chiar şi pe Ginger Rogers! Şi vă mişcaţi ca o zână... Dacă se termina altfel, mi-ar fi plăcut să vă măritaţi cu don' profesor. Ce pereche straşnică! Amândoi frumoşi, înalţi şi... pot să vă spun?
   - Desigur.
   - Şi încăpăţânaţi.
   Râdem. Eu încerc s-o necăjesc.
   - Aş fi fost prea bătrână, Irina.
   Exagerez deliberat:
   - Am împlinit 32 de ani. Gândeşte-te! O mireasă de 32 de ani!
   Irina rămâne descumpănită.
   - Mama are 33, şopteşte fără convingere.
   Profesorul se uită la mine cu o curiozitate nouă. Zâmbeşte amuzat.
   - Pereche... Ca să vezi, nu m-am gândit nicio clipă.
   - Erai prea ocupat, mon cher, spune Gri-Gri. Bineînţeles, acum nu arătaţi niciunul grozav, dar Irina are dreptate. Aţi fi făcut pereche. Pe undeva, sunteţi din aceeaşi plămadă... Când te-am văzut la cofetărie, mi se adresează, era cât pe-aci să vin de-a berbeleacul.
   - Eşti un mincinos, Gri-Gri! Nu cazi tu aşa uşor pe spate.
   - Ca dovadă te-am cerut în căsătorie. Cu tine m-aş fi însurat, Magda.
   Perforatorul a amuţit. Auzim distinct ropotul ploii bătând planşeul.
   Curând, prin găurile perforate încep să se strecoare picături de apă neagră la început, apoi din ce în ce mai limpede. Ne apropiem reflex, cu capul lăsat pe spate, cu gura larg deschisă. Cinci stafii aşteaptă balsamul picăturilor. Am senzaţia stranie că în contact cu buzele arse şi limba umflată, apa sfârâie, scoate aburi. Primesc darul divin cu ochii larg deschişi. Nu ştiu dacă pe obraji îmi alunecă lacrimi sau stropi de ploaie. Traian strânge apa în pumnii adunaţi cupă pentru Irina. Nimeni nu vorbeşte. Picăturile devin din ce în ce mai rare, nu mai aud zgomotul ploii. Aversa a trecut.
   Ne-am întins pe jos, comentăm darul pe care ni l-a trimis cerul. Ne gândim la cei care au murit şi sentimentul că suntem formidabili, "o echipă imbatabilă", vorba lui GriGri, ne însufleţeşte din nou.
   - Bătrânului i-aş fi ridicat o statuie, spune Chat Noir.
   Se uită la profesor:
   - Cine era de fapt?
   - Un om.
   Tace o vreme surâzând.
   - Când am căzut pe Everest, v-am povestit parcă, eram cu doi neozeelandezi. Îmi fracturasem piciorul şi câteva coaste. Camarazii mei au coborât peste şase mii de metri pe coardă cu mine în spinare. Un iad! Vântul sufla sălbatic, începuse să viscolească. Îmi ziceam atunci că nu voi mai întâlni niciodată asemenea fiinţe. M-am înşelat.
   - Bietul moş Toma! suspină Irina.
   Nemţii au încheiat a doua latură pe care o perforează în jurul chepengului. Chat Noir o cercetează cu indiferenţă, apoi se adresează profesorului:
   - Mare figură eşti!
   - În ce sens?
   - În toate sensurile. Există o contradicţie, ceva nu se leagă... Nu sesizez cum poate convieţui Roman Iuga, cel care a dezamorsat grenada - şi acum mi se zbârleşte părul când mă gândesc - lucid, întreprinzător, de un curaj dement, împreună cu dascălul Iuga, niţel cam ţeapăn şi didactic. Te superi?
   - Nu mă supăr.
   - În alte condiţii, ai fi încercat, sunt sigur, să mă converteşti.
   - Cred că ai dreptate, râde Roman Iuga, aş fi încercat. Aş fi încercat chiar şi cu un individ mai puţin dotat, ca Dragnea, de pildă. Nimeni nu-i irecuperabil. Din păcate ştacheta a fost prea înaltă pentru el.
   - Cu Dragnea, intervin, aveai mai multe şanse să reuşeşti.
   Gri-Gri e de acord.
   - Aţi fost vreodată la Cristeşti? întreabă Traian.
   Se uită peste capetele noastre şi vorbeşte limpede, fără să se grăbească, cu ochii plini de lumină. Îl ascultăm tulburaţi, păşim împreună cu el pe uliţele satului în care s-a născut.
   - E mai frumos ca Răşinarii! Avem numai case de piatră. Oricât de sărman ar fi gospodarul, îşi durează zid temeinic. Acum au început la noi nunţile. Până şi moşnegii fără dinţi se veselesc. Când s-a măritat soru-mea, Otilia, 300 de oaspeţi am avut în bătătură. Au tăiat ai mei porcul, 2 viţei şi 100 de găini. Nenorocire, ce era la gura mesenilor! Scoal-te masă, pun-te masă cale de 3 zile. De băutură, să nu mai vorbesc! Lângă poartă, în uliţă, a scos tata două butoaie de tămâioasă, care trecea, închina... Amorţiseră degetele ţiganilor, nu mai ştiau cum îi cheamă. Parcă o văd pe soru-mea în rochie de mireasă... Doi ani a împuns la ea.
   - Cum era? întreabă încet Irina.
   Fruntea lui Traian se încreţeşte, nu ştie s-o descrie.
   - Frumoasă, spune scurt. Vălul îi ajungea în călcâie. Baba Reghina a gătit-o, peste tot i-a înfipt bolduri. Cum o strângea vreunul la joc, Otilia ţipa, noi ne prăpădeam de râs... Abia a patra dimineaţă s-a golit curtea. Oamenii se clătinau cocoţaţi pe capra căruţelor, muierile picoteau cloşti, cu capul în piept. Mă căţărasem pe gard să văd nuntaşii urnindu-se. Acolo am adormit. Ai mei, osteniţi, uitaseră de mine. Când am dat cu capul de bolovani, m-am trezit singur...
   Suspină:
   - E tare frumos la Cristeşti. Îmi pare rău că n-aţi fost...
   Încă o gaură în planşeu. Au ajuns la mijlocul celei de a treia laturi.
   Ce încet merg...
   - E caraghios, se miră Chat Noir, dar n-am fost în viaţa mea la ţară. Habar n-am cum arată un sat. Grigorescu e tot ce cunosc despre peisajul campestru, iar ţărăncuţele lui, ca să fiu absolut sincer, încălţate sau nu, mi s-au părut totdeauna cam de operetă.
   - Nu-i adevărat! îl contrazic. Du-te în Dolj sau în Gorj şi ai să le întâlneşti în carne şi oase.
   Profesorul îl priveşte lung pe Gri-Gri.
   - În fond cine eşti dumneata? Pentru mine ai rămas o enigmă.
   - Ţi-am spus, râde Chat Noir. Un escroc de talent. La urma urmei, ce importanţă are?
   - Ai fi putut mai mult. Cu mult mai mult şi mai folositor. Nu înţeleg...
   - N-ai să te poţi împiedica niciodată să uiţi că eşti profesor. De ce cauţi complicaţii acolo unde nu există?
   - Există! Eşti un individ al naibii de ciudat! Observai adineauri că în mine sălăşluiesc doi indivizi, complet diferiţi. E rândul meu să fac aceeaşi remarcă. Ai cultură, vorbeşti câteva limbi, ai o educaţie care ţi-ar deschide uşile celui mai snob salon. Lucrurile astea nu le-ai învăţat la cinema sau din almanahuri. Eşti inteligent, inimos, inventiv. Nimic din ce ţi-am enumerat nu se asortează cu un borfaş, chiar talentat.
   Gri-Gri ridică din umeri.
   - Dacă intuieşti cumva vreo dramă ascunsă care m-a împins pe drumul pierzaniei, te înşeli.
   - Şi totuşi?
   - Blestemul eredităţii, mon cher! Mama, o fiinţă suavă cu ochi de ciută, trişa la cărţi ca să-şi asigure banii de coşniţă. Comisese greşeala - singura din viaţă pe care i-o cunosc - să se mărite cu un ofiţer de roşiori, chipeş nevoie mare, dar lefter ca lingura din care a mâncat calicul. Merita s-o vezi jucând maus, whist sau piket, ţeapănă şi încorsetată, cu mitene de dantelă...
   - Ce-s alea mitene? întreabă Irina.
   Gri-Gri îi explică arătându-şi braţele:
   - Mănuşi lungi, fără degete. Scotea cupele, rigile, treflele, mă rog ce avea nevoie, cu o adresă de prestidigitator. Nici azi nu i-am prins toate şmecheriile. Viaţa era foarte nostimă la noi acasă. Într-o zi mâncam caviar, pate de foie gras, sardele de Lisa, curcan, altă dată biscuiţi cu lapte sau, mai spartan, pâine goală.
   Îl întreb râzând:
   - Trăieşte?
   - Bineînţeles. N-are decât 52 de ani. Apelează la cele mai bizare expediente, dar nu acceptă s-o ajut. "Dacă tu te descurci singur de la 17 ani, pot s-o fac şi eu la vârsta mea..." Acum e prima oară când n-am reuşit să mă descurc. Păcat! Eram totuşi atât de aproape de izbândă.
   Nemţii au încheiat a treia latură, dau prima gaură la a patra. Mă amuză să constat temeinicia şi acurateţea lucrului. Găurile sunt perfect simetrice, laturile patrulaterului desăvârşite. O treabă cu adevărat nemţească.
   - Hei, proştilor! strigă dintr-o dată Gri-Gri în germană. Mă auziţi? Fritz! Hans! Hermann! Care sunteţi pe-acolo?
   Perforatorul se opreşte. Fără să-i vedem, îi simţim perplecşi, cu urechile ciulite.
   - Ce naiba vrei? întreabă Iuga.
   Chat Noir îi face semn cu mâna să stea liniştit. Pare să se distreze grozav. Repetă întrebarea:
   - Mă auziţi?
   - Da.
   - OK! OK e vorba preferată a flăcăilor care vă bat la fund.
   - Du-te dracului porc de câine! urlă un glas gutural.
   Ne zgâlţâim de râs. Gri-Gri nu ne lasă să respirăm, reia dialogul.
   - Din păcate o să voiajăm pe acelaşi drum şi detest lumea proastă. Ştiţi voi, cretinilor, de ce aţi pierdut războiul? Pentru că n-aveţi glanda umorului. Dobitocilor! Analfabeţilor!
   Le vorbeşte fără patimă, chiar cu oarecare duioşie. Traian îl roagă printre hohote.
   - Mai spuneţi-le ceva!
   - V-a tâmpit berea, ţucălarilor! Europa e o domnişoară manierată, iar voi, mitocanilor, i-aţi împuţit saloanele cu miros de varză şi cârnaţi.
   - Fecior de căţea! Punem noi laba pe tine, tună neamţul.
   Irina râde atât de tare că se îneacă. Şi mie îmi curg lacrimile, profesorul se ţine de pântece.
   - Ascultaţi-mă boşilor! ţipă Gri-Gri. V-o spun ca un tată! Aţi pierdut războiul. Duceţi-i vestea asta bună Führerului şi daţi-i foc la izmene până ce nu apucă să vă sacrifice pe toţi. Nu de alta, dar ar fi păcat să rămână omenirea fără nici un exponat de imbecil.
   Îi răspunde o rafală de gloanţe care se înfig în pământ. Chat Noir e pus pe farse.
   - Adio, Fritzulache! Good-by, Hermănache! Dasfidania, Hanţulescovici! Noi vă salutăm din mers, ne vedem la Berlin. Îmi plac animalele în cuşcă...
   Parcă le-a injectat dinamită. Perforatorul începe să zbârnâie. Nemţii furioşi şi-au dublat eforturile, muncesc ca de frica morţii.
   - Doamne, ce nebun eşti! îi spun printre sughiţuri.
   - Am vârât spaima în ei, şopteşte Gri-Gri încântat. Le e frică să nu găsească colivia goală.
   Profesorul se ridică încet şi îşi ia automatul.
   - Ce faci? îl întreb.
   - Îi vom primi cum se cuvine.
   - Ştii că-i o idee? se ambalează Gri-Gri. Păcat că nu mai ai o flintă.
   Chat Noir îi aşteaptă lângă mine, Roman Iuga în ungherul copiilor.
   Mă simt uluitor de uşoară, nu am emoţii.
   - Cât să mai reziste chepengul? întreb.
   Iuga îşi şterge degetele de ulei, ridică ochii.
   - Timp de-o ţigară.
   Ne aprindem ultimele ţigări.

   Sunt foarte mulţi ani de când mă împiedic de preceptele mătuşilor mele la orice pas.
   Au reuşit să-şi impună personalitatea, canonul la care am fost obligată de mofturile, capriciile sau bunele lor intenţii, în copilărie şi adolescenţă a lăsat urme adânci. Acum constat că imaginea bătrânelor s-a şters definitiv, le-am uitat chipul, aforismele. Până şi Alexandru a pierit undeva în ceaţă. Întreaga mea fiinţă e legată acum indestructibil de oamenii ăştia terfegoşi, însângeraţi, cu obrazul descompus de suferinţă.
   Dacă, prin absurd, am avea posibilitatea să părăsim purgatoriul, să ne întoarcem la statutul de fiinţe vii, cu ei aş pleca mai departe.
   Le zâmbesc, îmi răspund, râdem. E o armonie desăvârşită, afecţiune, devotament şi o eliberare pe care numai moartea a reuşit să ne-o aducă.
   - E un şpil aici, mormăie Roman Iuga.
   Priveşte încordat zidul. Am impresia că vorbeşte singur.
   - În belciuge erau fixate torţele... Nu încape nici o îndoială. Urmele de funingine sunt clare. Asta e singurul deasupra căruia zidul a rămas curat. Nu, nu mă înşel... Nu există funingine.
   Sare în picioare. E din nou arc, se mişcă elastic ca o panteră. De unde naiba mai găseşte resurse? Încearcă să răsucească belciugul care i-a atras atenţia, se opinteşte din toate puterile. Cotiera a ajuns atât de neagră, încât pare o brasardă cernită.
   - Vino aici, Trestian!
   - De ce?
   - Vreau să verific o chestie.
   Tonul e imperativ, nu admite comentarii. Nu ştim ce să credem, ne simţim vag cuprinşi de emoţie. Roman Iuga introduce coada hârleţului în anou. Spărgătorul e lângă el. Nemţilor le-au rămas doar 3 sau 4 găuri.
   - Să încercăm împreună, spune Iuga. Ne lăsăm amândoi cu toată greutatea. Acum!
   Îi văd săltându-se în braţe, ca într-un exerciţiu la bară fixă. Un scrâşnet lung, de poartă ruginită, îmi taie răsuflarea. Izbutesc să mă ridic şi mă apropii. Ţip de parcă aş fi văzut o fantomă. Închid ochii şi număr până la trei, apoi îi deschid iar. Nu, nu e posibil! Am halucinaţii. O porţiune de zid s-a deplasat. În faţa noastră, un tunel boltit cască o gură neagră.
   Suntem incapabili să spunem o vorbă. Traian plânge strângând convulsiv umerii Irinei. Gri-Gri râde nervos. Eu gesticulez dezordonat, îmi închipui că bioxidul de carbon înghiţit ne joacă feste.
   Simt un parfum de liliac tânăr pe care n-am să mi-l explic niciodată...
   Aşa miroase viaţa?
   Roman Iuga îşi revine primul. Ia lampa şi ne împinge în tunel.
   - Să ne grăbim!

CAPITOLUL XVII

      Alergăm cu ultimele puteri. Iuga e în frunte, ne luminează drumul.
   Traian o ţine de mână pe Irina, aproape o târăşte. Gri-Gri îi prinde cealaltă mână, încearcă să-i îmbărbăteze.
   - Încă puţin! Curaj!... Ai închis ieşirea, profesore?
   - Da. Daţi-i bătaie!
  Am sentimentul cert că visez. Îmi bate inima, mi-am pierdut controlul mişcărilor. Alerg în zigzag, mă izbesc, fluture de noapte orb, de pereţi. Înregistrez abstract că sunt din cărămidă...
   Îmi amintesc coşmarul care revine constant în visele mele. O goană bezmetică, interminabilă, prin noroi, picioarele refuză să mă asculte...
   Aşa se întâmplă şi acum. Tunelul mi se pare îngrozitor de lung. Cred că am parcurs pe puţin două sute de metri.
   Nu văd din el mai nimic. Dinaintea ochilor mi se perindă o suită de imagini. Am impresia că o mână străină schimbă diapozitivele. Sunt clare, nu se învălmăşesc, am răgazul să le privesc în voie. Iuga ţine grenada în mână. Degetele îi tremură uşor, fruntea i s-a acoperit de sudoare... Anoul din zid... Aici n-au fost înfipte torţe... Zidul... Da, zidul n-are urme de funingine... Chepengul cască o gură neagră... Treptele abrupte duc într-o grotă...
   - Atenţie! Trepte! avertizează profesorul.
   Le urcăm, ne strecurăm printr-o portiţă de fier şi ne oprim să ne tragem sufletul. Ne aflăm într-un cavou, dar amănuntul nu mă mai impresionează. Gri-Gri, superstiţios, bate într-o poliţă de lemn.
   Irina îşi apasă pieptul. Ţine ochii închişi şi gâfâie ca un moşneag.
   Roman Iuga se strecoară afară cu prudenţă. Ne face semn să-l urmăm.
   Sute de morminte ne înconjoară din toate părţile. Iau prima gură de aer curat. E iute, aspru, ameţitor. Picioarele nu ne mai ţin, ne împiedicăm mereu, când unul, când altul, ne rezemăm de cruci ca să ne ridicăm.
   Convingerea că nu sunt victima unei halucinaţii noi îşi face loc treptat.
   Fiecare zgârietură, fiecare vânătaie mi-o adânceşte. Mă uit în spate. Irina şi Traian văd un robinet din care picură apă. Copiii se îndreaptă spre el, atraşi parcă de un magnet. Irina se poticneşte, întinde braţele, i se pare că nu ajunge destul de repede.
   - Staţi! strigă Iuga. Nu beţi!
   Nu-l ascultăm. Alerg alături de Gri-Gri pe urmele copiilor. N-am să mai aştept să-mi vină rândul, am să beau direct din jgheab.
   Profesorul ne ajunge în ultima clipă, o smulge pe Irina de lângă robinet.
   - Nu, spune gâfâind, vă nenorociţi!
   Ia căniţa legată cu lanţ şi o umple pe jumătate. Irina vrea s-o apuce cu amândouă mâinile, dar profesorul n-o lasă, i-o duce el la gură.
   - Uşor, nu dintr-o dată. Înghiţituri mici.
   Ne supraveghează atent, în special pe Gri-Gri care face pe nebunul şi mai cere o cană. Iuga bea ultimul, cu ochii închişi, savurând îndelung fiecare înghiţitură.
   - Cine sunteţi dumneavoastră?
   Ne răsucim ca muşcaţi de şarpe. E paznicul cimitirului, un bărbat între două vârste, îndesat, în pantaloni verzui, soldăţeşti, şi un surtuc cafeniu, din stofă grosolană. Abia acum ne vede chipurile şi se dă reflex un pas înapoi. Nu-i greu să-mi închipui cum arătăm, în lumina cenuşie a zorilor.
   - Locatarii dumitale, răspunde Gri-Gri, cu umor macabru. Ieşim uneori să luăm aer. Ce mai faci?
   Îi întinde mâna, dar paznicul o ignoră, priveşte îngrijorat în jur.
   - Aţi scăpat de la castel, aşa-i?
   - Cum ai ghicit?
   - Nemţii şi câinii mişună prin oraş. Vor să pună mâna pe partizanii rămaşi sub dărâmături. În locul dumneavoastră, aş lua-o fără zăbavă la sănătoasa.
   În timp ce vorbeşte, cercetează neliniştit aleile cimitirului. Dă să se retragă, dar profesorul îl opreşte.
   - Ajută-ne.
   Paznicul are o nouă mişcare de recul. Bâlbâie îngrozit:
   - Cum să vă ajut eu, oameni buni?
   Iuga îşi arată cămaşa ferfeniţă.
   - Nu putem ajunge nicăieri în halul ăsta. Dă-ne nişte haine. Indiferent ce... Îţi plătim...
   Omul îşi muşcă buzele, ezită strivit de teamă.
   - Or fi pe aproape...
   - Cu atât mai mult, trebuie să ne grăbim. Dă-i drumul!
   Paznicul o ia înainte. După doi paşi se opreşte.
   - Dar după aia vă duceţi!
   - Ne ducem, scrâşneşte agasat Iuga. Ne ducem...

   Intrăm într-o căsuţă mică de cărămidă, curată.
   Sunt pe cale să-mi pierd minţile. Mă surprind întrebându-mă dacă o fi însurat. Nu e. O ghicesc după pedanteria specific masculină. Ordine şi atât. Nimic, chiar de prost-gust, care să trădeze vreo preocupare pentru estetic.
   Ne lasă să aşteptăm în prima odăiţă, ceva între bucătărie şi living-room. Pe peretele de deasupra vetrei a ţintuit un calendar bisericesc. Pe cel opus, o broderie îngrozitoare în bob de orez. Văd totul ca prin ceaţă pentru că prin faţa ochilor îmi defilează aceleaşi imagini obsedante.
   Profesorul ţinând între degete detonatorul grenadei, tunelul ivit pe neaşteptate... Îmi dau drumul să cad pe laiţă sfârtecată de o spaimă demenţială.
   Irina stă lângă mine.
   - Cum te simţi? o întreabă Chat Noir.
   - Bine... Aş mai vrea puţină apă.
   Traian îl consultă din priviri pe Iuga şi îi toarnă dintr-o sticlă care se află pe masă. Când ajunge la jumătatea paharului, profesorul ridică mâna.
   - Stop!
   Pândeşte lângă fereastră în timp ce Gri-Gri face neliniştit înconjurul odăii. Şi-a scos în sfârşit mănuşile. Mâinile se ivesc straniu de albe, sunt spongioase de parcă le-ar fi ţinut în apă. Repetă mecanic:
   - Ce baftă, Dumnezeule! Ce baftă! Mi-e şi frică să mă gândesc.
   Paznicul se iveşte cu un maldăr de boarfe în braţe. Numai cu o săptămână în urmă mi s-ar fi zbârcit pielea de oroare la gândul că îmbrac haine străine. Sistemul de a împrumuta cârpele era curent printre studentele căministe. Mă simţeam incapabilă să înţeleg cum poţi îmbrăca un lucru atât de intim, ca o bluză, o rochie, un tricou sau un sutien, în care a transpirat ieri altcineva. Acum altceva e important.
   Paznicul împinge sticla şi pune hainele pe masă.
   - Asta am găsit.
   - Sunt pe cinste! zâmbeşte Gri-Gri. Auzi, mon cher, dacă eşti drăguţ, spune-mi unde pot să dau cu puţină apă pe mine. Măcar până la brâu.
   Ne primenim toţi, întâi eu şi Irina, pe urmă ceilalţi, într-o săliţă îngustă, unde găsim un lighean alb, ruginit, cu buza albastră şi un hârdău cu apă. Iuga nu ne lasă să respirăm, ne îmboldeşte tot timpul.
   - Mai repede! Nu-i timp de toaletă.
   Îl măsor cu o curiozitate nouă. Chat Noir îmi surprinde privirea.
   - Tipul, spune, e formidabil.
   - Uluitor.
   Mă uit într-un ciob de oglindă şi nu mă recunosc. Ochii sunt enormi, au ajuns până la jumătatea feţei, pomeţii s-au ascuţit, în obraji am două găuri. Privirea arde, o fierbinţeală care poate fi interpretată oricum.
   Semăn cu o târfă falimentară din Place Blanche. Lângă ciobul de oglindă, găsesc un pieptene de fier, şi mi-l trec prin păr. Încă un lucru care nu l-aş fi făcut acum o săptămână.
   Suntem gata. Cei mai "fireşti" par Iuga şi Irina. Fetiţa poartă o rochie de diftină decolorată, profesorul şi-a schimbat doar pantalonii şi cămaşa.
   Haina de piele, ştearsă acum cu o cârpă udă, a păstrat-o. Pe Traian atârnă jalnic un costum ieftin, cenuşiu. Eu am o rochie neagră, rămasă probabil de la vreo mamă ori mătuşă răposată. Înot în ea. Strâng cordonul cu nădejde, şi înghesui cam un metru de material la spate. O fac cu degete de gheaţă, copleşită de presimţiri îngrozitoare.
   Când sunt complet echipată, Gri-Gri începe să râdă ca un ţicnit, deşi el e cel mai caraghios. Poartă o cămaşă de barchet fără guler, salopetă, melon, baston şi mănuşi.
   Abia acum bag de seamă că le-a luat cu el.
   Iuga, agitat, ne dă ghes să plecăm şi insistă hotărât ca, Chat Noir să se lase de prostii. Escrocul acceptă să-şi abandoneze doar pălăria:
   - Asta ca să vezi că nu-s încăpăţânat. La celelalte nu pot renunţa. Mănuşile nu le dezbrac niciodată, iar bastonul e singura mea armă.
   Profesorul nu-l mai ascultă. Lasă câteva bancnote pe masă şi îşi ia rămas-bun de la paznic. Gri-Gri îl trage de-o parte.
   - Încă putem fi prinşi de boşi. Părerea mea e să las filmul la paznic.
   Roman Iuga îl priveşte lung, reflectează câteva secunde înainte de a se hotărî.
   - Nu, nu e bine. Dacă nemţii descoperă pe unde am scăpat, paznicul va fi primul luat la întrebări. De altfel, adaugă scăzând şi mai mult glasul, nu-mi inspiră nicio încredere. Cu cât vom fi mai departe de el, cu atât mă voi simţi mai liniştit.
   Plecăm unul câte unul. Paznicul scotoceşte din priviri împrejurimile.
   - Ascultă, îi spune Iuga. Nu-mi plac ochii dumitale. S-ar putea să mă înşel, şi atunci te rog să mă ierţi. Dar dacă ai de gând să ne vinzi, poţi să-ţi ocheşti de pe acum groapa.
   Îi mulţumeşte încă o dată şi ne pierdem pe o alee laterală.

   E ora şase. Un soare roşu se iveşte grăbit de după deal. Ne strecurăm printre monumente, capele şi statui. După toate semnele ne aflăm într-un cimitir catolic.
   Mergem în şir indian. Profesorul ne arată dealul:
   - La poalele celuilalt versant e pădurea. Am ascuns acolo o camionetă Horsh.
   Nu încântă pe nimeni perspectiva de a urca panta. Chat Noir mormăie:
   - Ăsta-i Everestul, mon cher, nu mai e deal.
   Auzim câinii lătrând înfundat.
   - Ne-au luat urma, spune profesorul. Dacă ajungem pe creastă, am scăpat. Haideţi! Sper să piardă măcar 5 minute cu paznicul.
   Alergăm. Îmi economisesc sufletul. Gonim din răsputeri, dar rezervele sunt epuizate. Respiraţia noastră aduce a horcăit, am pierdut controlul picioarelor. Dezastrul începe o dată cu panta. Practic ne târâm.
   Auzim lătratul mult mai aproape. Mă caţăr cocoşată, agăţându-mă de tot ce îmi iese în cale: pietre, tufişuri, buruieni şi rădăcini.
   Rând pe rând, pietrele, tufişurile, buruienile capătă înfăţişarea anourilor înfipte în zidul hrubei. Gândul că am înnebunit începe din nou să-mi dea târcoale.
   Gri-Gri alunecă şi îşi luxează glezna. Păleşte din cauza durerii. Îşi smulge o mânecă şi-şi leagă strâns piciorul. Nemţii ne-au văzut şi se lansează într-un sprint îndrăcit.
   Pierdem clipă de clipă avantajul. Irina rămâne mereu ultima. Traian încearcă s-o ajute, dar şi el abia se ţine pe picioare. Adolescentul deşirat şi slăbănog de acum o săptămână a devenit un schelet. Pe Irina ai sufla- o cu o pompă de bicicletă. Gâfâim, ochii ne ies din orbite, genunchii nu ne mai slujesc. Cădem tot mai des şi ne ridicăm greu.

   Inima îmi sparge pieptul. Suntem abia la jumătatea acestei curse înnebunitoare. Arunc o singură privire în spate.
   Şase câini sar peste morminte, au ajuns aproape de poalele dealului. În urma lor vin nemţii.
   Ne zăresc şi le dau drumul din lesă. Nu trag în noi, deşi constituim o ţintă perfectă. Ne vor vii.
   Cât am să mai rezist? Ochii mi s-au umplut de sânge, urechile îmi zvâcnesc, imaginile se tulbură. Irina a căzut şi nu se mai poate ridica.
   Traian o imploră:
   - Încă puţin. Uite, am ajuns...
   - Grăbiţi-vă! strigă Iuga.
   Cu un efort eroic, fetiţa se ridică. Lepăduş o trage de mână, abia se târăsc amândoi. Câinii au început să urce panta. Nu le trebuie mult ca să ne ajungă.
   Irina se desprinde din mâna lui Traian şi alunecă moale pe pământ.
   Băiatul e disperat. Încearcă s-o ridice, o conjură plângând, să facă un ultim efort. Fetiţa ţine ochii închişi. Se înăbuşă.
   - Irinel, mă auzi? Irinel! Încă doi paşi şi suntem liberi. Pe cuvântul meu... Doi paşi, atât!
   - Câinii! urlă Gri-Gri. Traiane!
   Iuga îl strigă şi el. Inutil. Îl apucă de mână, îl trage după el. Se smulge şi porneşte înapoi spre Irina, încet, dar decis. Îngenunchează lângă fetiţă, o ia în braţe şi o protejează cu trupul lui. În clipa următoare, văd dulăii năpustindu-se cu gurile căscate.
   Întorc capul terifiată. Roman Iuga încearcă să împuşte câinii, dar nu-i nimereşte.
   Nemţii răspund cu o rafală care împroaşcă pământul în jurul nostru.
   Răcnetul lui Traian ţâşneşte peste lătratul câinilor şi al automatelor.
   Roman Iuga se azvârle pe burtă cu arma la ochi. Cotiera i-a alunecat, dezvelindu-i încheietura braţului.
   - Fugiţi! Îi ţin eu pe loc.
   - Nu! se opune Gri-Gri.
   - Fugiţi! Filmul trebuie salvat.
   Eu şi Gri-Gri ne aflăm pe cealaltă parte a crestei. Coborâm ţinându-ne de mână, ne rostogolim, ne împiedicăm, ne ridicăm. Se trage de ambele părţi, dezlănţuit.
   Imaginea copiilor îmbrăţişaţi şi a câinilor năpustiţi sălbatic asupra lor îmi joacă înaintea ochilor. Grenada din mâna profesorului şi tunelul se suprapun... Treptat, sunt estompate de alta, înregistrată în fugă: cotiera profesorului ajunsă la încheietura mâinii. Mă opresc brusc locului şi mă uit fix, ca o nebună, la Gri-Gri.
   - Ce-i?
   Izbucnesc într-un râs sălbatic. Mă las jos şi râd fără să mă pot opri.
   Chat Noir e speriat. Îşi închipuie că am înnebunit şi încearcă să mă ia cu binişorul:
   - Magda! Uite pădurea! Am ajuns!
   Dau din mână cutremurată de hohote. Escrocul vrea să mă ridice, îmi trage braţul.
   - Hai! E stupid să pună tocmai acum laba pe noi. Repede, Magda! E chestie de secunde! Fii înţelegătoare...
   Îmi şterg obrazul de lacrimi şi mă interesez sec, pe un ton extrem de lucid:
   - De ce să mă grăbesc? Am scăpat.
   Chat Noir mă priveşte perplex. Are în ochi alarma aceea caracteristică pe care ţi-o dă descoperirea că cineva şi-a pierdut minţile.
   - Încă nu, Magda, bâlbâie.
   - Idiotule! Am fost spectatorii celei mai formidabile cacialmale a secolului!
  Țip.
   - N-ai înţeles?!
   - Ce dracu' vrei să înţeleg?
   - Tot circul ăsta a fost aranjat! Roman Iuga e SS-ist.

CAPITOLUL XVIII

      Pentru colonelul Radian era limpede acum că nemţii vor ataca oriunde în altă parte decât acolo unde o consemna harta fotografiată de Gri-Gri.
   În septembrie 1944 şase divizii germane şi horthyste au lansat o puternică ofensivă în Transilvania pe Mureş. Surpriza nemţilor n-a fost neglijabilă întâlnind armata a IV-a română adusă din Moldova.
   Încercarea de a-şi reface apărarea în lanţul Carpaţilor a eşuat. La 25 octombrie întreg teritoriul Transilvaniei a fost eliberat.

   Dimineaţa magnifică de octombrie - e un cer atât de albastru încât te-ai putea crede la Madrid sau pe malul Bosforului, nu într-un oraş ardelenesc - pare iscată anume, pe măsura bucuriei din cugetul oamenilor.
   Cred că trăiesc cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am văzut nicicând atâta veselie, te ciocneşti pretutindeni de o fericire delirantă. Pe bulevarde, la fiecare colţ de stradă, în balcoane unde flutură tricolorul între jerbe de flori.
   Oameni necunoscuţi se îmbrăţişează pe stradă, rochii minunate, în culori vii, aprind maci printre uniformele ostaşilor români. Soldaţii sunt pur şi simplu asediaţi de îmbrăţişări, dangăt de clopote, urale şi flori, li se întind sticle de băutură, cele mai năstruşnice cadouri.
   Un ostaş mustăcios primeşte o raţă friptă, altul un şirag de mărgele, un caporal subţire sărutări. Are tot obrazul sigilat în vreo 14 nuanţe de ruj. Fetele se agaţă de tancuri şi e emoţionant să vezi maşinile astea îngrozitoare înecate în crizanteme, trandafiri de toamnă şi rochii diafane.
   O bătrână paralitică, prizonieră în balcon, leagă o sticlă de şampanie la capătul unei sfori şi-i dă drumul printre soldaţii care defilează. O prinde un locotenent tânăr. Îşi scoate chipiul. Bătrâna flutură degetele cu ochii înlăcrimaţi.
   Prin faţa noastră trece un tanc. Un căpitan blond, cu un plasture sub ochi, ridică turela. Pe mânecă are două trese de rănit, iar la gât poartă cel mai recent dar, o broboadă de dantelă.
   Sunt martoră la o scenă emoţionantă: o fetiţă cam de vârsta Irinei, într-o fustă albă, se smulge de pe trotuar şi se apropie de coloană. E mai timidă ca celelalte. Face câţiva paşi şi strecoară în mâna unui sergent-major un bucheţel cu flori roşii, galbene şi albastre.
   Îmi dau lacrimile, dar nu mă jenez şi le las să curgă în voie. Gri-Gri ridică paharul. Mâna îi tremură imperceptibil.
   - Să bem, Magda, pentru victorie!
   - Să bem!
   Terasa cafenelei Corso e plină şi ca să ne auzim, ne-am alăturat scaunele. Chat Noir a redevenit domnul cu morgă britanică, poartă un costum bleumarin superb şi melon cenuşiu. Şchiopătează puţin, dar asta îi adaugă distincţie. Eu sunt îmbrăcată în alb, ca o mireasă. Amalia ar cădea pe spate. "Alb la sfârşitul lui octombrie!" Da, tanti Amalia! Alb! Iar canotiera e tot albă cu două crizanteme enorme, una portocalie, cealaltă bleumarin.
   Sunt fericită, râd, plâng şi atât de emoţionată, că paharul îmi zăngăne între dinţi.
   - Ai să-l înghiţi până la urmă, zâmbeşte Gri-Gri.
   Mă strâmb, îi scot limba şi încep să aplaud frenetic grupul care saltă în aer un artilerist cu ochelari.
   Spărgătorul se uită la mine gânditor. Îmi aprinde ţigara şi mă lasă să trag două fumuri.
   - Ce-ar fi totuşi să ne căsătorim? mă întreabă.
   Holbez ochii şi pufnesc în râs.
   - Ai căpiat? Sunt măritată, de altfel ai ghicit-o singur.
   - Noi doi, zâmbeşte, am trecut peste impedimente mai mari.
   - Ei bine, de astă dată nu sunt dispusă să trec. Lasă fleacurile!
   Gri-Gri oftează.
   Scoate batista şi îşi tamponează delicat mustaţa.
   - Păcat! Pot fi un soţ fermecător dacă vreau: calm, tandru, am fantezie...
   - Eu sunt o nevastă odioasă! N-ai decât să-l întrebi pe bărbatu-meu.
   - Cu mine nu te-ai plictisi niciodată.
   - Când iubesc un bărbat, ador să mă plictisesc cu el.
   Chat Noir râde, ne întoarcem la evenimentele pe care le-am trăit împreună. Vorbim de sacrificiul lui moş Toma, de sfârşitul tragic al Irinei şi al lui Traian, sfâşiaţi de câini.
   - Am ştiut din prima clipă că nu vor supravieţui. Nu mă înşel niciodată, îmi repetă Chat Noir, a cincisprezecea oară de când îl cunosc.
   Alung fumul şi îi râd în nas:
   - Se mai întâmplă, dragul meu, să te şi înşeli. Recunoaşte cinstit.
   Chat Noir clatină capul, îşi ţuguie buzele.
   - Crede-mă, nu mă încăpăţânez. Când pierd, ştiu s-o fac en beau joueur, dar nu m-ai convins.
   - Nu crezi că Iuga e SS-ist?
   - Nu. Chestia cu tatuajul poate fi o simplă întâmplare. Prea aduce a Evul Mediu.
   - Eşti absurd! Tocmai de-aia purta cotiera, ca să-l ascundă. Grupa de comando SS a maiorului Linhart a avut fantezia să-şi tatueze pe braţ o broscuţă înjunghiată de un stilet, marcat cu cifra zece. O prostie de neiertat pentru nişte profesionişti. Am văzut desenul tatuajului acum 4 ani. Al lui Iuga era identic.
   Gri-Gri se uită la mine gânditor. Îl cunosc îndeajuns de bine ca să-mi dau seama că e contrariat. O puştoaică de vreo nouăşpe ani face tot felul de fiţe ca să-i atragă atenţia. Râde tare, vorbeşte în argou cu fraierul care i-a oferit o prăjitură, se ridică de două ori de la masă şi defilează ostentativ prin faţa noastră. Are şolduri nervoase şi o pereche de picioare care pot băga în draci şi un sfânt.
   Gri-Gri n-o ia în seamă şi îi sunt recunoscătoare. Mă enervează când bărbatul care mă însoţeşte se holbează după altele, chiar dacă mi-e frate.
   Nu mă pot însă împiedica să fiu maliţioasă.
   - Ai succese, Gri-Gri!
   Pezevenghiul se uită exact unde trebuie. O remarcase.
   - Mda, nu arată rău. Încerci să mă cazezi, Magda?
   - Eşti ultimul bărbat pentru care m-aş osteni. Ai crescut destul de mare ca să te descurci singur.
   - Perfect!... Ascultă, draga mea, revenind la amicul Iuga... Sunt gata să accept că bandajul cauciucat poate constitui un indiciu. Un indiciu ieşit din comun. Mă întreb totuşi ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi căzut în ultimul moment.
   - Altceva te întrebi, flăcău! Dacă nu cumva am avut şi alte dovezi. Deşi, dovadă e mult spus. S-au petrecut însă o seamă de incidente care dădeau de bănuit.
   Privirea escrocului se concentrează, e aţintită în gol. Recapitulează, încearcă să ghicească. Eu mă amuz copios. Nu-i uşor să descumpăneşti un Chat Noir!
   - Să le luăm pe rând, îi propun. Când Iuga şi-a desfăşurat planul, ţii minte, imediat după încetarea alarmei, am simţit că ceva nu-i în ordine... Bineînţeles, eram încă o mare îmbrobodită pe atunci, dar hai să-i zicem un al cincilea eu din mine cârtea.
   - Asta mi-a plăcut, râde Gri-Gri. Al cincilea eu! Ai dreptate. Se vorbeşte totdeauna numai de al doilea. De ce cârtea, draga mea?
   - Trucul cu fetiţa ascunsă în cutia violoncelului ţine de bâlci.
   Chat Noir se mişcă în scaun şi dă din umeri cu sensul "evident, o poţi lua şi aşa, dar..."
   - Împrejurările excepţionale reclamă mijloace excepţionale. Ca să fiu cinstit, pe mine m-a dat gata ingeniozitatea soluţiei. Exista altă cale de pătrundere în Comandament? Fără gălăgie?
   - Nu ştiu. Soluţia lui Iuga însă trăda un infantilism care nu-i era propriu.
   - De ce n-ai obiectat atunci, pe loc?
   - Ca şi pe voi, m-a ameţit ingeniozitatea formulei şi i-am închis gura celui de al cincilea eu... Să mergem mai departe! Suntem în sfârşit zăriţi, urmăriţi, încercuiţi, la un pas ca nemţii să ne înhaţe. Dar nu, noi suntem şase norocoşi! Descoperim un chepeng care ne duce într-o grotă mai sigură decât linia Maginot. Cam prea la ţanc, nu crezi?
   - Acum da, recunoaşte Gri-Gri, nu şi atunci.
   - Bineînţeles. Erai prea fericit că ai scăpat, cel puţin pentru moment, ca să mai reflectezi. Incidentul cu grenada însă, trebuie să fii de acord cu mine, ar fi pus pe gânduri şi un copil.
   Chat Noir mă priveşte mirat. Observă chelneriţa şi-i cere două Martini duble...
   - Iartă-mă, Magda. Am simţit nevoia unui tonic. Ce-i cu grenada?
   - Ai făcut armata?
   - La pompieri.
   - Atunci se explică.
   Râd:
   - Niciun om cu mintea întreagă nu se apucă să dezamorseze o grenadă dacă nu l-a învăţat cineva s-o facă. Pur şi simplu, nu ştie de unde s-o apuce. Chiar şi pe genişti îi trec toate sudorile în operaţiunile de deminare. Şi apoi, nu e o chestiune de curaj, ci de cunoştinţe. Nici măcar miracolul nu poate să depăşească ignoranţa. Şi totuşi, Roman Iuga a izbutit.
   Gri-Gri îşi consultă trabucul stins. E ceva care nu-i place, îl aruncă şi aprinde altul.
   - Nu vreau să te mint, draga mea. Pe mine actul în sine m-a impresionat. Intuiam, cel puţin vag, ce riscuri incumbă dezamorsarea unei grenade pentru un necunoscător. Îmi spuneam însă că există disperaţi, fanatici, ca Iuga, care nu se opresc în faţa nici unui sacrificiu. Conştiinţa că eu sunt incapabil de un anumit act nu mă determină să-l contest sau să nu-l admir la altul.
   Îi surâd cu duioşie şi sunt sinceră când îi spun:
   - E amănuntul care-mi place cel mai mult la tine, Gri-Gri. Pentru asta sunt în stare să-ţi iert o grămadă de lucruri.
   - Grozav! se bucură Chat Noir. Atunci, ne căsătorim?
   Se grăbeşte să-mi sărute mâna. Eu râd cu hohote. Am impresia că niciodată n-am râs atât de mult ca azi.
   - N-ai fost prea perspicace, Gri-Gri. Cel puţin la urmă trebuia să înţelegi.
   - Habar n-am la ce te referi.
   - Tunelul... Aţi ciocănit zidurile, centimetru cu centimetru. Evident, Iuga a avut grijă să te asigure că pe cel cu pricina l-a cercetat el, îndreptându-te astfel spre celelalte. Îţi aminteşti? În sfârşit, era normal ca după zilele şi nopţile acelea îngrozitoare, în ultima clipă, cu câteva minute înainte ca nemţii să ne facă sită, Iuga să descopere ieşirea secretă? După orele acelea de coşmar, cu mintea tulbure, când abia mai respiram şi gândeam?
   - Există întâmplări fericite. Eu îi spun şansă şi aş fi un păcătos dacă aş contesta-o.
   - Cam multe şanse, dragul meu, în povestea asta. Ca să nu mai pomenesc de faptul că hruba aceea era atât de bine utilată, încât părea că aşteaptă un grup vesel de excursionişti, exact ca noi. Nu lipsea nimic din ce ne trebuia cu adevărat şi dacă a lipsit totuşi a putut fi înlocuit cu uşurinţă. Am avut lopată şi hârleţ, măşti de gaze, mâncare, un strop de băutură, o casă de bani senzaţională, bună la toate, n-am dus dorul mâinii de lucru. Bietul Bubu a bătut toate recordurile. Cap la cap însă, le-am pus pe toate la ieşirea din tunel. Alergam prin cimitir şi nu vedeam nimic altceva în faţa ochilor: grenada, chepengul, anourile zidului se suprapuneau, se înlănţuiau, mă obsedau. Chiar dacă o oră mai târziu lui Iuga nu-i aluneca bandajul, ideea unei formidabile mistificări se născuse deja în căsuţa paznicului. Tatuajul a confirmat-o. Şi apoi, ce dovadă mai concludentă vrei decât aceea că nemţii au atacat totuşi spre Târnăveni şi nu prin Oituz, aşa cum indică harta fotografiată de tine? Toată povestea a fost un spectacol de la început până la sfârşit, având un singur ţel: să ne intoxice.
   - Draga mea, mă întreabă calm Gri-Gri, cuvântul strategie îţi spune ceva? Nu pretind că oi fi vreun Saint-Cyr-ist, dar mi s-a întâmplat să aud despre revirimente tactice, succes sau eşec, care au rămas celebre în cariera unor conducători de oşti. E posibil deci ca fritzii, neinspiraţi, să se fi răzgândit în ultima clipă.
   - Degeaba! exclam. Te lauzi că ştii să pierzi, dar nu accepţi înfrângerea. Şi chiar dacă ai să-mi spargi capul, tot ţi-o repet: Roman Iuga te-a păcălit ca pe un copil!
   Chat Noir îşi sticleşte dinţii, ochii îi scapără.
   - Auzi Magda, dacă e cineva în stare pe lumea asta să-mi dovedească, la modul neîndoielnic, că profesorul m-a dus cu preşul, eu mă las de meserie!
   Îi întind mâna peste masă.
   - Pariu?
   Gri-Gri mi-o prinde.
   - Pariu!
   - Perfect. La 20 de kilometri de oraş e un lagăr de prizonieri. Am obţinut - nu mă întreba cum, o să înţelegi mai târziu - autorizaţia de a-l vizita. Vii cu mine?
   - De acord. Când plecăm?
   - Şi acum.
   Plătim şi ne ridicăm. Gri-Gri îmi prinde cotul.
   - N-am stabilit un amănunt, Magda. Ce se întâmplă dacă eu câştig pariul?
   - Divorţez şi mă mărit cu tine.

      Comandantul lagărului ne dă un însoţitor, un căpitan de rezervă la vreo 40 de ani, bonom şi rotund în pântece, amator de şuetă aşezată, moldovenească şi bere Azuga.
   E de altfel din Botoşani, unde-şi are familia şi un birou modest de avocatură. E fudul nevoie mare că băieţii lui "doi vlăjgani cât matale de lungi, coniţă", învaţă la Liceul Laurian.
   În lagăr se află 300 de prizonieri. Păşim rar, privind cu atenţie fiecare om. Ziua, excepţional de frumoasă, i-a scos din barăci. Stau la soare, joacă zaruri şi cărţi, meşteresc câte ceva sau zac cu mâinile sub ceafă cercetând albastrul cerului.
   Mă izbeşte liniştea care domneşte într-un grup atât de numeros, dar mai ales expresiile oamenilor. Mă aşteptam să găsesc aici chipuri întunecate, abătute, o lume strivită de dezastru - faptul că l-ai provocat singur nu atenuează nimic din dramatism, şi nu-i reduce proporţiile - chipuri sigilate de înfrângere. Nimic, sau aproape nimic din toate acestea. Bineînţeles, bucuria de a trăi nu urlă între kilometrii de sârmă ghimpată care înconjoară lagărul. Cred că ceea ce caracterizează atmosfera e o resemnare fără convulsii, un fel de "în sfârşit, bine că s-a terminat".
   La trecerea noastră oamenii îşi ridică ochii, ne scrutează cu oarecare îngrijorare, încercând să ne ghicească rosturile, se uită curioşi la pardesiul meu alb şi la costumul lui Gri-Gri.
   - Vai de steaua lor ce i-o fi aşteptând! îi căinează căpitanul.
   Chat Noir ţine bastonul pe umăr, ochii îi aleargă iuţi ca veveriţele, în toate părţile. Surâde.
   - Vae victis!
   - De, domnule dragă, oftează căpitanul, le-a trebuit să samene răzmeriţă în lume... Era la noi în Botoşani un spiţer, Franz... Ce blândeţe de om, coniţă, ce suflet nobil! Nici azi nu mă taie capul cum de-au izbutit nemţii atâtea mişelii!
   - Există nemţi şi nemţi. Nu spiţerul dumitale a incendiat globul.
   - Aici ai spus vorbă mare! mă asigură interlocutorul nostru, şi îşi şterge cu o batistă roşie, faţa asudată. Ca să vezi matale cum îi inima moldovanului bleagă... Mai acu două-trei luni n-aş fi şovăit o minută să pun puşca la ochi şi să-l miruiesc pe vreunul. Acum... Da' nu v-am întrebat de prin ce locuri sunteţi.
   Nu-i stă gura o secundă, nu se împiedică în răspunsurile noastre monosilabice. Mi-l imaginez în vremuri normale, îndrăgit de toată urbea, de la birjarii care moţăie în gară aşteptând acceleratul de ora 22, până la negustorii din piaţă, împărţind pretutindeni zâmbete joviale, client de nădejde al birtaşilor, blând, cumsecade şi inofensiv.
   Trecem prin faţa bucătăriilor. Doi prizonieri curăţă fasole verde la soare. Un locotenent tânăr, cu braţul prins în eşarfă, fumează o ţigară Funcţionar şi le citeşte cu glas tare dintr-o carte jerpelită. Nimic nu mă surprinde mai mult decât să aud aici, sub cerul Transilvaniei, când la mai puţin de o sută de kilometri depărtare mai bubuie tunurile, povestea lui David Cooperfield.
   Mă opresc brusc. Privirea mi-e atrasă de un cap enorm, bandajat. E un prizonier cu tunica deschisă şi epoleţii de locotenent major. Stă aplecat peste o gheată galbenă din piele fină, cu ţinte.
   Gri-Gri mă priveşte întrebător.
   - El e! suflu înfrigurată.
   Surâde ironic, încredinţat că mă înşel, şi se îndreaptă cu paşi hotărâţi spre neamţ.
   Prizonierul nu-i dă atenţie, pare preocupat de bocanc.
   Chat Noir îl apostrofează direct:
   - Aveţi un foc?
   Omul ridică încet capul şi Gri-Gri încremeneşte, alb la faţă. Respir adânc.
   Am recunoscut ochii lui Roman Iuga.

   Comandantul ne-a pus la dispoziţie o săliţă lângă cancelarie.
   Două bănci rudimentare de lemn, trei scaune, o masă negeluită, plină de crăpături care, privite dintr-o anumită poziţie, amintesc bucla Dunării de la Turnu Severin.
   Roman Iuga e calm, destins, răspunde fără şovăială la toate întrebările noastre. Într-un cuvânt, omul care a pierdut şi acceptă cu luciditate şi sânge rece situaţia.
   - Berlinul pregătea o puternică ofensivă cu intenţia de a ocupa Carpaţii Meridionali, ne explică succint Iuga. Succesul ei depindea de factorul surpriză, dar mai ales de imobilizarea Armatei a 4-a în Moldova. Pentru a împiedica transferul ei în Transilvania, trebuia ca Marele Stat-Major Român să aibă certitudinea că vor ataca în Carpaţii Orientali.
   Mă uit triumfătoare la Gri-Gri. Îmi evită privirea, şi ascultă atent, trăgând rar din havană.
   - Problema consta, urmează Iuga, în a încunoştiinţa Bucureştiul de aceste "intenţii". Evident, nu le puteam transmite nici prin poştă, nici prin ziare. De fapt, trebuia să facem din ele un secret de importanţă capitală, care prin căi dificile şi sinuoase să parvină în final unui agent român de încredere. Servită cu toată pompa de propriul lor informator, ştirea avea să fie ingerată ca atare. Aşa ne-am oprit asupra dumitale, Magda.
   Chat Noir scapă trabucul din gură, izbuteşte să-l prindă şi se arde uşor la palmă. A rămas literalmente perplex. În acelaşi pot, a fost de două ori păcălit. În ce mă priveşte, faptul că sunt deconspirată, nu mai contează. Misiunea mea s-a încheiat. Iuga râde nu fără oarecare satisfacţie.
   - Nu trebuie să te necăjeşti, Trestian! Ai avut de-a face cu doi profesionişti. Nu-ţi pun la îndoială flerul, însă lumea, universul dumitale n-au nicio legătură cu spionajul.
   Chat Noir îşi duce degetul la tâmplă, într-un vag salut, dar e cnocaut şi îşi revine greu.
   - Cum m-aţi detectat? întreb.
   - Intelligence Service-ul, de pildă, greşeşte în mod constant socotindu-ne mai dobitoci decât suntem. E o eroare frecventă. Nu învăţăm niciodată că n-avem voie să ne subestimăm la infinit adversarul. Într-adevăr, Kaltenbrunner a stârnit ilaritate printre serviciile de spionaj aliate, informatorii săi selecţionaţi pe baza celor mai bizare criterii - fanatism, stagiu în partid etcetera - comiţând gafe cutremurătoare. S-a uitat însă că mai există şi o unitate SS, cu oameni aleşi şi pregătiţi de amiralul Canaris, pe vremea când era şeful Abwehrului, în scopul unor acţiuni largi şi complexe de comando... Dumneata, Magda, constitui o prezenţă care nu poate fi ignorată. Era limpede pentru un vânător de spioni, că locul domnişoarei Savu nu e într-un post de amploiată la comandamentul german. Pregătirea, inteligenţa, fizicul puţin obişnuit nu se asortau cu funcţia modestă pe care o îndeplineai. Obiectiv vorbind, încap comparaţii între dumneata şi Hildegarde sau Katarina? Personal, prin definiţie, suspectez femeile spectaculos de frumoase vehiculate în perimetrul Statelor majore sau al unor militari, cu grad superior, care deţin secrete. Dacă răsfoieşti istoria spionajului, încremeneşti aflând ce-au putut să facă doi ochi frumoşi, ca să-l citez pe prietenul Chat Noir.
   Îşi aprinde ţigara, stinge chibritul cu volte mari. Trage ca de obicei 3 fumuri înainte de a începe să vorbească.
   - Mă obseda ideea că leafa pe care o primeai, micile privilegii nu însemnau nimic pentru dumneata, nu aveai nevoie de ele. Şi încă ceva! Ultimul soldat din Wehrmacht cunoaşte orientarea pro-franceză, în orice caz pro-aliată a românilor, încotro înclină de secole simpatiile acestui popor.
   - Se putea foarte bine, îl întrerup, să am totuşi un beguin pentru germani. Nu-s mulţi la noi, dar există. Studiile mele constituiau un argument în acest sens.
   Iuga râde, mă măsoară printre pleoapele subţiate.
   - Când te-ai înscris la limba germană, te-ai dus pentru Goethe, Heine, sau Schiller, nu de dragul lui Hitler şi al echipei lui.
   - Nu-i un raţionament.
   - Categoric. Indiciile, recunoaşte Roman Iuga, erau de natura pur subiectivă, dar eu sunt un tip suspicios şi teribil de încăpăţânat.
   - Am băgat de seamă.
   - O dată luată în obiectiv, am început investigaţiile. Ai fost filată, s-a descoperit că eşti în legătură cu Jeanna. De o lună o ţineam sub supraveghere. Maşinile noastre goniometrice descoperiseră că cosmeticiana transmite mesaje cifrate prin radio. I-am plasat un microfon chiar sub canapeaua unde se fac tratamentele. V-au fost urmărite toate discuţiile, inclusiv ultima.
   Îmi scot canotiera şi o pun pe masă. Pălăria contrastează straniu cu lemnul grosolan. Afară e o oarecare animaţie. Se împarte supa prizonierilor. Gri-Gri a amuţit. Fumează pe gânduri şi face eforturi să piardă elegant. Pentru apaşul ăsta excentric, s-a dărâmat un univers.
   - Hartner ştia?
   Iuga clatină din cap.
   - Absolut nimic. Vreau să spun că nu i s-a suflat un singur cuvânt. Mirosise însă ceva şi a solicitat oportun o permisie. Aşa cum îl cunosc, presupun că va dezerta.
   - Ce se întâmpla, îl întreb cu ochii pe fereastră, dacă eu aş fi refuzat să vă primesc în casă, atunci când, vezi Doamne - bănuiesc că şi acolo a fost o cacialma - mi-aţi bătut în geam, încolţiţi de Gestapo?
   Roman Iuga începe să râdă.
   - N-ai fi făcut-o niciodată, Magda. Ai încercat, dar n-ai putut. Experienţa şi statutul dumitale de agent au fost înfrânte de o inimă de esenţă latină. Am şi mizat de altfel pe sentimentalismul specific acestor meleaguri. Puteam să pariez că nu vei rezista până la urmă să nu acorzi ajutor unor nenorociţi, hăituiţi de Gestapo. Irina şi Traian, ei doi mai ales, erau flacăra la care intransigenţa dumitale urma să se topească, să se prefacă într-o ceară moale. Tapajul pe care-l făceau gestapoviştii, ai intuit bine, îl iniţiasem pentru atmosferă, dar mai ales ca să nu ne expediezi şi în consecinţă, să pierdem legătura cu dumneata.
   Gri-Gri îşi drege glasul. Nu ştiu ce-a hotărât în perspectivă, probabil încă nimic, dar pentru moment pare să-şi fi recăpătat siguranţa.
   - Încep să pricep câte ceva. Rămâne o chestie însă care mă obsedează. Eşti român, un tip cu calităţi. Ce naiba te-a împins printre ordurile astea SS-iste? Te-a supărat guvernul? Patria-mumă? Te întreb eu, un escroc, un cambrioleur, un derbedeu, orice vrei, dar care şi-a zis întotdeauna că există totuşi în viaţă unele limite. Să spargi un safe e fără îndoială un act reprobabil pentru nişte oameni oneşti, să colaborezi însă cu fritzii împotriva propriei tale ţări mi se pare abject, infect şi imoral!
   Roman Iuga zâmbeşte.
   - Nu-s român, Trestian! Sunt neamţ sută la sută.
   - Născut aici!
   - Nici măcar. M-am născut la Essen şi acolo mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă. Ştiu ce vă surprinde, faptul că vorbesc perfect limba română. Explicaţia e mai simplă decât v-o închipuiţi. Vecinii părinţilor mei erau două familii de români. Făceau parte din valul acela de transilvăneni, care în jurul lui 1900 a emigrat în America. Izbutind însă să prindă cheag în Germania, renunţaseră la lumea nouă. Am crescut împreună cu cei şase copii ai lor. Am intrat la ei în casă, m-am familiarizat cu atmosfera românească şi eram fericit că sărbătoresc Paştele de două ori... De altfel, 3 vacanţe de vară le-am petrecut la Arad, unde puştii se duceau să-şi vadă bunicii. Pentru tatăl meu, un funcţionar modest, aceste vacanţe gratuite însemnau foarte mult, un cadou nesperat. Se ştie cât de receptivi sunt copiii. Şi aici am constatat că o mare parte din români vorbesc curent germana sau maghiara, în funcţie de prietenii cu care au bătut cândva mingea. Iar eu mă simţeam straşnic pentru că puteam discuta într-o limbă pe care în Germania n-o înţelege aproape nimeni, îmi dădeam aere faţă de părinţi şi colegi. Mai târziu, am început să le cer cărţi şi la doisprezece ani, l-am descoperit pe Eminescu...
   Chat Noir rânjeşte.
   - Asta te-a stimulat, presupun, să dai cu barda în români. Cum ai ajuns în trupele de elită ale Fuhrerului?
   - Extrem de simplu, răspunde Iuga. În 1930, directorul revistei Nouveaux Temps, Jean Luchaire, a organizat împreună cu un profesor de desen munchenez, Otto Abetz, taberele internaţionale de vară pentru tineret, de la Sohlberg, din munţii Pădurea Neagră. Am petrecut acolo zile de neuitat. Sport, excursii, jocuri şi focuri de tabără, filme, dragoste. Toate sub îndrumarea atentă a celor doi organizatori, al căror scop era îndoctrinarea tinerilor, orientarea lor discretă, dar fermă, spre nazism. Din aceste tabere s-au racolat ulterior agenţi ai Abwehrului, viitorii colaboraţionişti şi simpatizanţi francezi ai celui de-al III-lea Reich. Eu fiind german la origine şi remarcat în mod deosebit de Otto Abetz, am ajuns ulterior într-o grupă de comando SS.
   Ochii lui Gri-Gri privesc instinctiv spre încheietura braţului. Tunica însă îi astupă tatuajul.
   - Am activat vreme de 3 ani în mod efectiv, până a intervenit accidentul.
   - Aha! rânjeşte Chat Noir. Deci Brahmaputra aia, sau cum îi zice, Zeiţa mamă a Pământului, a fost încă o istorioară pentru îngeraşii care fac nani la 8 seara.
   Roman Iuga râde, se lasă pe spătarul scaunului cu mâinile în buzunare.
   - În '40, din pricina piciorului şi datorită faptului că vorbesc limba, am fost trimis în România. Everestul a constituit o justificare pentru anii în care "am lipsit din ţară". Obsesia mea n-a mirat pe nimeni. Era perioada celor mai năstruşnice încercări, oamenii se dădeau în vânt după performanţe. Mulţi treceau Canalul Mânecii înot, Lindberg a traversat oceanul, altul s-a azvârlit în Niagara închis într-un butoi, s-au organizat expediţii în Antarctica şi jungla peruviană... Heydrich mi-a alcătuit dosarul. Un dosar bine gândit şi bine lucrat, care mi-a permis să mă integrez perfect în viaţa de aici, sub identitatea profesorului Roman Iuga. Singura mea sarcină era să aştept. Aţi auzit de spionul-conservă?
   Chat Noir clatină din cap.
   - Nu. Despre javre sunt ceva mai bine informat...
   - Spionul-conservă, explică Iuga ignorându-l suveran pe Chat Noir, reprezintă o investiţie pe termen lung. E costisitor, dar periculos şi eficace, obţinând în general rezultate excelente. Are ani de zile la dispoziţie şi evident, mijloace economice, pentru a se infiltra, pentru a prinde rădăcini într-un pământ nou. El se căsătoreşte în ţara de adopţiune, întemeiază o familie, deschide o prăvălioară sau pune pe picioare o afacere înfloritoare, are doi-trei copii, un cont substanţial la bancă, îşi ajută vecinii şi contribuie cu largheţe la chetele bisericii. Duce viaţa fără prihană, a unui burghez onorabil şi de aceea, surpriza, atunci când masca îi cade, e uriaşă:
   "Formidabil, domnule! Ai fi zis că ăsta aşa şi pe dincolo?"
   - E clar! exclamă Gri-Gri. Te-ai jucat de-a profesorul de geografie care se topeşte de dorul Everestului şi aşteptai să vii la zar. Nu înţeleg însă ce dracu' am căutat eu în balamucul ăsta?! Treaba era oricum regizată, puteai să-ţi deschizi singur safeul.
   Roman Iuga îşi slăbeşte puţin pansamentul, care îi strânge maxilarul şi-l deranjează când vorbeşte, apoi se decide să renunţe la el, definitiv.
   Camuflajul nu-şi mai are rostul.
   - Într-adevăr, în varianta iniţială urma să lucrez singur. Pe urmă m-am răzgândit. Intram în competiţie cu o profesionistă şi nu-mi era îngăduit să greşesc. E bizar ca un profesor de geografie să deschidă un safe, care nu-i o jucărie de copil, nici scrinul bunicii şi încă fără să lase urme. Apoi, aveam nevoie de un martor care să certifice autenticitatea riscurilor şi pericolelor întâmpinate. Când poliţia horthystă a pus mâna pe dumneata, mi-am zis că nu puteam spera o ocazie mai bună.
   Derulez în minte filmul evenimentelor. Totul fusese premeditat, cu o precizie specific germană.
   - Bineînţeles, confirmă Iuga, ofiţerului de serviciu îi revenea partitura cea mai grea. Trebuia să te aducă într-un asemenea hal de disperare, încât să te oblige să recurgi la un act disperat. Mă neliniştea gândul că frica de a te compromite, şi deci de a te deconspira, va fi mai puternică. Din momentul însă în care l-ai lovit, ai intrat definitiv în joc, nu mai puteai da înapoi. Erai obligată să ne însoţeşti, ceea ce reprezenta, în fond, scopul meu.
   Şi eu şi Chat Noir cădem pe gânduri. Un prizonier tânăr, cu părul tuns perie, trece prin dreptul ferestrei şi îşi lipeşte curios nasul de geam.
   De ce oare chipul unui necunoscut apărut pe neaşteptate, în cadrul ferestrei tale, sperie? Prizonierii şi-au isprăvit masa. Mulţi se retrag în barăci, alţii se plimbă.
   Spărgătorul, care a înghiţit greu pilula, dar până la urmă a înghiţit-o, vrea să-şi clarifice toate nelămuririle. De pildă, nu pricepe ce sens a avut coşmarul din hrubă, caznele la care ne-a osândit Iuga. În fond, rezultatul ar fi fost acelaşi, folosind un drum mai puţin accidentat.
   - Te înşeli, dă din deget profesorul, şi uiţi mereu că trebuia să mistific o agentă inteligentă, care timp de 4 ani n-a comis altă greşeală decât aceea de a fi prea frumoasă.
   - Vasăzică bătăturile din palme, într-un fel i le datorez Magdei, spune Gri-Gri.
   Ne vâră mâinile în ochi:
   - Cu degetele astea nu mai deschid nici un bufet de bucătărie!
   - I le datorezi, spune Iuga. Săparea tunelului a constituit o capcană psihologică unde trebuia să cadă până la urmă şi cel mai circumspect agent. În general, soluţiile prea simple nu conving. Instinctiv însă, când obţii cu sânge un lucru, respingi ideea de păcăleală, şi în asta a constat trucul. Disperarea, setea, munca epuizantă, excavatoarele nemţilor au desăvârşit climatul, au dat mistificării dimensiunile şi culorile realităţii. Dacă am fi stat în hrubă doar o oră, poate că în mintea Magdei ar mai fi stăruit îndoiala. Câteva zile de cazne însă i-au alungat, şi era omeneşte şi firesc să-i alunge, cea mai vagă umbră de dubiu. Magda trebuia să depună fotocopia hărţii pe masa Marelui Stat-Major al Armatei Române, cu certitudinea de nezdruncinat că ea cuprinde intenţiile şi hotărârile duşmanului. Aş fi vrut din tot sufletul să nu fiu silit să recurg la ieşirea secretă. Îmi dădeam seama cât de dubioasă pare o astfel de descoperire în ultima secundă. Când am pus la cale planul, prevăzusem totuşi eventualitatea unor piedici de netrecut şi de aceea pregătisem vag terenul, amintind că asemenea construcţii dispun de obicei de ieşiri tainice. Am sperat tot timpul că vom putea părăsi grota prin propriile noastre eforturi. Ar fi fost formidabil, pentru nota de autentic a întregii acţiuni. Din păcate, am dat peste zidul de stâncă şi aici eram neputincioşi. Pe urmă, a intervenit celălalt ghinion: mi-a alunecat cotiera. Cu 5 ani în urmă, la un chef - sărbătoream răpirea unui diplomat norvegian - întreaga grupă am hotărât să ne tatuăm un semn al nostru distinctiv, simbol al camaraderiei veşnice. Un act iresponsabil, a doua zi l-am regretat cu toţii.
   Se uită la mine:
   - Până la începerea ofensivei, m-am întrebat dacă ai observat sau nu tatuajul, dacă îi cunoşti semnificaţia. Ai ochi ageri, te felicit.
   Mă simt obosită, mi s-a făcut dintr-o dată frig în cămăruţa cu pereţii vopsiţi în ulei verde. Aş vrea să plec, nu mai am chef să stau în încăperea asta, din nou simt gheaţa din ochii lui Iuga. Dar Gri-Gri nu şi-a epuizat întrebările.
   - Bubu şi Dragnea făceau parte din piesă, îi răspunde profesorul. Ştiam că îşi au bârlogul şi marfa depozitată în hrubă, şi când am pus la punct planul, am ţinut seamă de acest amănunt. Prezenţa lor mi-era necesară.
   - De ce?
   - Pentru atmosferă, culoare locală, şi autentic. Oricum ar fi reacţionat, nu puteau decât să adauge amănunte vii, ceea ce s-a şi întâmplat. Mai mult, ca să fiu sigur că-i vom găsi în hrubă, i s-a solicitat lui Dragnea o anumită cantitate de marfă livrabilă la o oră precisă.
   - Cinci oameni au murit din cauza dumitale, îl întrerup. Un mic amănunt care presupun că te lasă complet rece.
   Roman Iuga mă fixează lung. Şovăie, dar până la urmă se decide.
   - Au intervenit pe parcurs incidente neprevăzute, de care nu mă simt vinovat. De Lepăduş şi fetiţă aveam nevoie pentru a pătrunde în comandament, dar în afară de asta mai exista un aspect. Ei doi mă cunoşteau, aveau un cult pentru mine, în consecinţă îmi eliberau în permanenţă certificate de bună purtare şi confirmau totodată identitatea mea. Puteam să prevăd sacrificiul bătrânului? Faptul că Bubu îşi va economisi apa, împrejurare de care va profita Dragnea? Că ăsta, la rândul lui, asediat de remuşcări se va sinucide?
   - În orice clipă, spun, puteai curma coşmarul. Cheile mormântului erau în buzunarul dumitale. Nu afirm că le-ai preconizat moartea. Ai acceptat-o însă senin, contemplând-o cu mâinile încrucişate. Ai văzut când câinii s-au năpustit asupra copiilor...
   - Hai s-o luăm altfel, Magda! Inversează situaţiile. Dumneata în locul meu, agentă operând într-un oraş din Germania. N-ai fi sacrificat cinci nemţi în folosul ţării dumitale?
   Mă ridic şi îmi înfig degetele nervoasă în borul pălăriei.
   - Ţara mea nu s-a apucat să croiască cu tancuri şi mitraliere alte hotare pe harta Europei, n-a năpăstuit niciun popor, n-a dat buzna tâlhăreşte pe pământul altora, împărţind moarte, jale, crime. N-a inventat lagăre şi camere de gazare, n-a născocit cele mai savante mijloace de tortură din istorie, n-a omorât în două mii de ani atâţia oameni câţi aţi asasinat voi într-o singură săptămână! Iar dacă ar fi făcut-o, hotărât maş fi aflat de cealaltă parte a baricadei, aşa cum au procedat mulţi din compatrioţii dumitale, care s-au alăturat Rezistenţei. Ei au luptat nu împotriva Germaniei, cum urla propaganda lui Goebbels, ci a regimului nazist. Aşa că nu încap comparaţii între activitatea dumitale în această ţară şi ceea ce aş fi făcut eu eventual în Germania.
   Gri-Gri mă priveşte încântat, pare gata să mă aplaude. Are o expresie atât de nostimă, încât, în altă împrejurare, mi-aş stăpâni cu greu râsul.
   Acum însă sunt prea furioasă.
   - Chiar, domnule! exclamă Chat Noir. Eşti un bărbat inteligent, cum ai putut să mergi pe mâna unor dobitoci? Dacă nu te-au împiedicat considerente de ordin moral, cel puţin bunul-simţ trebuia să te avertizeze. Un imbecil ca Hitler plus compania nu putea să câştige. Ca să ghiceşti chestia asta n-ai nevoie să fii un geniu militar, nici de alt fel. Nu vezi şi la pocher! Până la urmă, indiferent de carte, ia banii cel mai deştept!
   - Am crezut, spune încet Iuga. Şi ca mine, au fost mulţi. Am crezut...
   Chat Noir ridică din umeri a neputinţă. Ar vrea să-i mai spună ceva - hotărât e în dispoziţie de conversaţie - dar i-o scurtez:
   - Ce faci? Mai stai?
   Plec fără niciun cuvânt. Lui tata îi plăcea să citeze mereu în vreo 5 limbi orientale, acelaşi dicton: "Învingătorul trebuie să fie generos".
   Ei bine, eu nu pot fi. Sunt sigură că cei care au născocit aforismul ăsta, nu avuseseră de luptat împotriva crucilor încârligate.
   Roman Iuga a rămas pe scaun, cu privirea aţintită asupra zidului verde.

   Primul drum e la mătuşile mele. Alexandru îmi scrie pe adresa lor.
   Ştim amândoi că Amalia şi Elvira cenzurează scrisorile, dar nu ne mai sinchisim. Sunt două luni de când n-am nici o veste. Mă gândesc cu inima strânsă dacă nu cumva frunza de platan pe care mi-a transmis-o Jeanna n-a fost un truc al colonelului Radian, o născocire ca să pot lucra în tihnă.
   Îmi înfig unghiile în perna de catifea a taxiului, pe măsură ce privesc în jur.
   Cartea Românească, unde-mi cumpăram plastelină, penare lucioase pictate cu flori şi abţibilduri nu mai e, a căzut hotelul Splendid... De câte ori n-am dansat aici cu Alexandru! Şi Teatrul Naţional! Un morman de ruine... Amalia sau Elvira mă însoţeau cu rândul la matineele "cumsecade". Simt încă în nări mirosul lojei, mă văd lungă şi stângace în rochie pepit, cu părul prins în panglicile enorme rămase de la cutiile de bomboane Zamfirescu... Nu mai văd nici cofetăria aceea mică de pe Edgar Quinet. Aici ne-am întâlnit prima oară... Alexandru mi-a comandat 10 prăjituri. Am mâncat şapte.
   La a opta m-am albit şi a trebuit să mă conducă la toaletă.
   Slavă Domnului, casa din Lascăr Catargi e întreagă! După atâtea dărâmături şi ziduri ciuruite de schije, "sarcofagul" mătuşilor mele devine aproape tonic. Plătesc şoferul. Nu-l las să mă ajute şi-mi târăsc singură valiza în curte. E o dimineaţă radioasă de octombrie. Un soare blând înviorează tufănelele din grădină, vopseşte bronz sângeriu marchiza şi ferestrele înalte.
   Găsesc uşa deschisă ca întotdeauna. Bineînţeles, nu se simte nicio mişcare, nimeni nu se scoală înainte de 10 dimineaţa. Recunosc aromele familiare de opoponax, galoşi şi lemn vechi, ghicesc că Anica a pregătit gogoşi pentru micul dejun. Nimic nu pare să se fi schimbat aici.
   Te poţi crede fără efort într-o dimineaţă oarecare din '37 sau '38 şi mă uit instinctiv la consola din hol unde îmi azvârleam ghiozdanul şi bascul...
   Tanti Amalia îmi îngăduie să-i sărut obrazul, singurul semn de emoţie. E tot arogantă, tot ţâfnoasă, a păstrat aceeaşi agresivitate caracteristică în atitudine.
   Elvira, sentimentala familiei, scoate un ţipăt şi reclamă sărurile.
   Soră-sa o apostrofează scurt:
   - Ia nu mai schelălăi, Elviro! Ştii că mă enervează tapajul de dimineaţă.
   Începe după aceea să se ocupe de mine:
   - Când ai venit?
   Îi arăt valiza şi pălăria.
   - Acum.
   În vreme ce îşi scoate bigudiurile mă cercetează cu un ochi necruţător.
   - Hm, ai prins un aer de damă. Parcă ai fi de la Majestic... Mă-tii o să-i placă.
   - Ce face?... Ce face tata?
   Mi-e frică să întreb de Alexandru. Mătuşa Amalia îşi adună umerii cu aerul că înghite untură de peşte.
   - O să-i vezi... Ascultă, prăjino, să nu te mai boieşti de dimineaţă! O cucoană...
   - Ştiu! o întrerup agasată. Dimineaţa un puf de pudră şi o picătură de colonie pe podul palmei. Cu bidineaua dai după ce răsar stelele. Ce dracu', tanti, n-aţi mai învăţat nimic?! Pământul s-a dat peste cap, a sărit în aer, aţi trăit un război şi pe tine te preocupă cum îmi vopsesc eu obrazul?!
   Bătrâna se uită la mine. E numai dispreţ.
   - Războiul! A fost, s-a dus! Nu-i un rezon ca să-ţi dai poalele peste cap şi să fii insolentă. Bărbatu-tău unde-i?
   Îngheţ. Spun încet, atât de încet încât Elvira, al cărei interes s-a trezit instantaneu, se aşează pe canapea ca să nu scape niciun cuvânt:
   - Credeam... credeam că voi ştiţi... Că a scris.
   Mă opresc ca să nu izbucnesc în plâns. Amalia îmi sesizează tulburarea şi mă încurajează în maniera ei personală.
   - Ei lasă, nu te prăpădi cu firea. S-o fi încurcat cu vreo teleleică... Azi, mâine scoate capul.
   Elvira îşi închipuie că are tact şi o mustră dulce:
   - Mais voyons... Cum poţi vorbi aşa?
   - Ei bravo! se enervează Amalia, că doar nu s-o fi colat cu principesa Ileana.
   Tata îşi face o scurtă apariţie. Îmi strânge mâna emoţionat şi timid, mă bate uşor cu degetele pe obraz. Ia micul dejun singur, în camera lui, ca să nu întârzie la facultate.
   Şi-acum se grăbeşte. Îmi pune câteva întrebări seci şi convenţionale.
   "Cum te simţi, ai călătorit bine, tu ai relaţii, unde crezi că am putea găsi cafea naturală?" şi dispare fericit. Nu-i plac emoţiile mari şi le ocoleşte cu stângăcie.
   Mama mă îmbrăţişează moale, îmi admiră de convenienţă rochia.
   Detestă toaletele sport. Se interesează vag de activitatea mea, mă invidiază că am fost plecată.
   - Aici ne-am plictisit îngrozitor, suspină. Camuflaj, adăpostul acela oribil, sirene gălăgioase... N-am lucrat nimic bun.
   - Ca de obicei, mârâie Amalia.
   Elvira încearcă să depăşească momentul. S-a mai îngrăşat, seamănă cu o bufniţă cam prostuţă. Mă întreabă, aranjându-şi dantelele pe piept:
   - Ai avut de-a face cu multe persoane vulgare, draga mea? Cu educaţia ta, trebuie s-o fi scos destul de greu la capăt. Aveai şi fluier?
   O privesc căpiată şi simt cum încep să-mi pierd cumpătul. Nu mi s-au părut în viaţa mea atât de absurde.
  - Ce dracu' era să fac cu un fluier?
   - Cocoloi are, îmi răspunde Elvira aproape ofensată.
   Cocoloi e sergentul nostru de stradă. Nu mai înţeleg nimic şi mama îmi explică:
   - Ne-a scris Alexandru în iunie că lucrezi la poliţie.
   - Vardistă, precizează scurt Amalia. Cică stai în mijlocul pieţii şi faci ordine printre birjari şi căruţaşi. Bine te-a mai dresat răcanul, fata mea!
   Râd până îmi dau lacrimile.
   - Mi s-a părut captivant, spune mama, deşi cam... În sfârşit, ieşit din comun.
   Mătuşa Amalia mă cercetează bănuitoare.
   - La urma urmelor ce-ai făcut tu acolo?
   - Am împletit coşuleţe de răchită pentru balul damelor române. M-am distrat pe cinste! spun printre sughiţuri.
   Amalia ridică din umeri, trage cu un gest nervos perdelele.
   - Poftim! Uite cine ne ţine nouă lecţii despre război.
   - M-am distrat pe cinste! răcnesc isteric.
   Sunt disperată din pricina lui Alexandru şi mă răzbun pe bătrâne. Acum ori niciodată le fac praf!
   - De 3 ani sunt spioană, auziţi? Am ucis oameni - exagerez - alţii au murit la 2 centimetri de mine! Am stat într-o hrubă fără apă şi fără aer, m-a fugărit o haită de câini într-un cimitir, am făcut pe cocota la o sindrofie a fritzilor, despuiată şi vopsită, iar prietenul meu cel mai bun pe care-l respect şi-l admir e un escroc, un hoţ şi un cartofor, căutat de 5 poliţii.
   Le-am zdrobit pur şi simplu. Niciuna nu mai e în picioare. Elvira scânceşte după săruri, Amalia a căzut lată pe canapea:
   - Un borfaş, mon Dieu! Era mai bun răcanul...
   Îşi pierde cunoştinţa. Mama respiră uşor, pe o singură nară. Cred că se plictiseşte.

   Ies ca o vijelie. Mă târăsc spre garsoniera noastră din Vasile Conta.
   Nu ştiu ce aştept să găsesc acolo... Merg mecanic, fără să privesc în jur.
   Cineva salută. Habar n-am dacă mi se adresează. Ocolesc reflex un oltean cu coşurile încărcate de struguri.
   "E prizonier sau mort, îmi spun. Altă explicaţie nu există. Oricât de grav rănit să fi fost, tot îmi dădea un semn de viaţă..."
   Picioarele mi se înmoaie. Mă reazem de un zid şi închid ochii ameţită. A trecut.. Mă mai despart vreo 300 de metri de casă. Nu mai am răbdare şi încep să alerg.
   Nu văd nimic, privirea îmi alunecă fără să se împiedice de vreun obstacol.
   Nimeresc în braţele unui bărbat înalt, în uniformă de aviator. Ridic ochii jenată, gata să-mi cer scuze. N-am timp, îmbrăţişarea mă sufocă. Simt pe tâmplă o sărutare fierbinte, apoi aceleaşi buze calde, nerăbdătoare, îmi caută gura...
   Pământul se învârteşte cu mine. Ne îmbrăţişăm ca doi bezmetici, în plină stradă, sub soarele minunat de octombrie.
   - Magda, fetiţa mea, nu plânge...
   Până acasă mă duce în braţe.

   Seara suntem bineînţeles la Continental.
   Acum o jumătate de ceas le-am telefonat mătuşilor mele. Mă simţeam vinovată şi mi-am cerut scuze.
   Când a auzit că Alexandru s-a întors, Amalia a exclamat triumfătoare:
   - Ce ţi-am spus eu! I-a făcut dama vânt...
   Sunt nespus de fericită. Alexandru îmi strânge mâinile peste masă, mă atinge, se asigură mereu că sunt aici, lângă el.
   - Mă cutremur cât eşti de frumoasă, Magda! Te-am iubit din prima clipă. Ţii minte, atunci... cu nasul mânjit de noroi... Sunt un bărbat norocos.
   Restaurantul e plin de ofiţeri şi femei tinere, câţiva familişti importanţi cu ochii în farfurie, doamne în vârstă cu pălării caraghioase.
   Violonistul cântă divin.
   E prima oară că mă aflu într-un local fără să acord vreo importanţă celor din jur. Sunt numai ochi şi urechi. Alexandru îmi povesteşte, aşa cum povestesc acum probabil milioane de bărbaţi întorşi de pe front.
   Sunt întâmplări tragice, altele duioase, camaraderia, abjectul şi eroismul se întâlnesc mereu. Eu sunt mai rezervată. N-am încă puterea să vorbesc despre Irina şi Traian, despre moş Toma. Mă mulţumesc să-l pomenesc pe Gri-Gri, cel mai pitoresc din echipă. O fac probabil cu prea multă însufleţire, cu risipă de culoare. Îl surprind pe Alexandru privindu-mă lung, de câteva ori.
   - Fascinaţie! exclamă. Dansăm?
   Sunt pe ring, în braţele lui, adică în al şaptelea cer. Îmi şopteşte cu buzele lipite de păr:
   - Ştii, Magda, acolo... nu ideea că aş putea fi pulverizat de un proiectil în orice clipă mă obseda. Mă obseda gândul că n-am să te mai găsesc. Mă ucidea gelozia... N-am arătat niciunui camarad fotografia ta. M-ar fi deranjat orice privire, oricât de nevinovată...
   Melodia s-a terminat, dar Alexandru mă reţine. Îl simt că şovăie.
   - Spune-mi, iubito... Ţi-ar fi plăcut un bărbat ca Gri-Gri?
   Dumnezeule! Şi când te gândeşti că a împlinit 36 de ani.

   Când ne întoarcem la masă rămânem stupefiaţi. Colonelul Radian îşi face vânt cu o frunză de platan şi surâde încântat.
   - Luaţi loc, copii.
   - Vă salut, domnule colonel! Cum drac... cum aţi dat de noi? întreabă Alexandru.
   Încearcă să se stăpânească şi respiră de câteva ori adânc. Radian îl priveşte senin.
   - Eram sigur că vă găsesc într-un stabiliment din ăsta. V-am căutat întâi la Cercul Militar, pe urmă la Capşa.
   Alexandru dă din cap şi oftează.
   - Am afirmat totdeauna că grataragiii cei mai buni sunt în Honolulu. Ce beţi, domnule colonel?
   - Şampanie, în cinstea domnişoarei. Nu te osteni, maiorule, am comandat-o. Draga mea, mi se adresează, te felicit din inimă. Primeşte te rog omagiul, admiraţia şi recunoştinţa unui bătrân ostaş.
   Alexandru îşi drege glasul.
   - Pentru că întâmplător suntem în familie, aş putea cunoaşte şi eu motivul distinsei preţuiri de care se bucură "domnişoara"?
   Radian îl aşteaptă pe chelner să umple cupele, închină şi soarbe cu poftă.
   - Domnişoara este o agentă de mare clasă. A dovedit curaj, sânge rece şi o remarcabilă inteligenţă. Flerul domnişoarei l-a făcut mat pe cel mai redutabil spion german care a activat pe teritoriul Transilvaniei. E suficient, domnule maior?
   Alexandru ne priveşte năuc. Eu mă simt mândră ca un păun şi ca să-mi ascund tulburarea, râd nervos. Colonelul îşi umple din nou paharul şi relatează tacticos momentele de mare spectaculozitate ale ultimei operaţiuni. Alexandru îl urmăreşte palid, îmi caută mâna pe sub masă.
   O strânge tare, atât de tare că sunt gata să ţip.
   - Ai fost singură în hrubă cu atâţia bărbaţi? mă întreabă.
   - Nu fi caraghios!
   Colonelul se distrează de minune. Îşi isprăveşte paharul şi îşi trage tacticos mănuşile.
   - Vă grăbiţi?
   - Draga mea, intuiesc totdeauna cu 50 de secunde înainte, momentul când sticlele încep să zboare prin aer. Să treci luni neapărat pe la mine.
   Alexandru ridică brusc capul. În ochi are pumnale. Radian le ignoră, zâmbeşte mereu.
   - Ascultă, Magda... Gri-Gri ăsta mi-a făcut o impresie bună. E chipeş, are farmec, e irezistibil în oricare cerc de cucoane... Ţi-ar plăcea să lucraţi împreună în Germania?
   Accept senină jocul, inventariind cu căldură calităţile lui Chat Noir, până când observ că Alexandru se uită cruciş.
   - Din păcate, adaug, îi lipseşte rutina profesionistului. Apropo, m-am întrebat de multe ori cum aţi acceptat să merg pe mâna "profesorului". Întotdeauna m-aţi sfătuit să nu mă încurc cu amatorii.
   - Propunerea mi s-a părut ispititoare.
   O spune moale, puţin tărăgănat, pe buze îi flutură un zâmbet care nu mi se adresează. Suflă scrumul de pe masă, îşi face de lucru cu serviciul de untdelemn şi oţet. Îl măsor lung şi dintr-o dată simt că cerul se prăbuşeşte. Adevărul ţâşneşte violent, arde torţă, am sentimentul că-mi incendiază creierii.
   "Magda Savu eşti cea mai candidă bleagă care a păşit vreodată pe pământ! Sfântă imbecilitate! Te credeai spioana secolului şi n-ai fost decât o biată păpuşă manevrată de colonel! Roman Iuga, alt nătărău care se suspecta că ar fi vreun as, a înghiţit cârligul colonelului Radian cu o candoare unică..."
   Aştept să-mi recapăt suflul şi declar pe un ton indiferent:
   - Misiunea mea în Germania e probabil de acelaşi gen. Nadă sau mai exact o excelentă hârtie de prins muşte.
   Colonelul mă priveşte iute. Nu-şi voalează surpriza.
   - Ai înţeles?
   Râde încetişor:
   - Admirabil!
   - Dacă socotiţi că sunt de prisos, intervine Alexandru, pot coborî până la bar să studiez sortimentele de coniac. Când isprăviţi, trageţi 3 focuri de revolver în aer.
   Face pe nebunul, n-ar pleca acum în ruptul capului. Radian îi pune mâna pe braţ, îl obligă să se aşeze.
   - Domnule maior, te sfătuiesc la modul amical să nu mai încerci vreo combinaţie extraconjugală. N-ai nicio şansă să rămână necunoscută. Cred că nu-ţi cunoşti nevasta!
   - Presupun că aveţi dreptate, suspină Alexandru.
   - Te felicit şi te compătimesc.
   - Eu o fac de mult.
   Fierb. Spiritele lor alunecă pe lângă mine, se sparg baloane de săpun.
   Revelaţia e ucigătoare. Gândul că n-am fost decât o momeală în cârligul unei undiţe, manipulată de Radian, mă scoate din sărite. Colonelul sesizează starea mea de spirit, îmi surâde luminos.
   - Nu fi supărată, Magda, n-ai motive. Când oamenii mei plasaţi pe teritoriul Transilvaniei de nord după Dictatul de la Viena, mi-au raportat că maiorul SS Gunther Lehrer specializat în acţiuni machiavelice se ascunde sub identitatea profesorului Iuga, am înţeles că mai devreme sau mai târziu voi fi spectatorul unui joc de artificii menit să mă orbească.
   - Pe atunci, îi amintesc, eram aliaţi.
   - O alianţă smulsă din presiuni şi ameninţări, în care nici Berlinul, nici noi n-am crezut. Ştiam deci că după insurecţie falsul profesor va încerca o manevră abilă de intoxicare şi i-am întins o mână de ajutor... E întotdeauna util să ştii ceea ce adversarul ţine cu tot dinadinsul să afle. O femeie frumoasă, spectaculos de frumoasă, care lucrează la oricare Stat-Major din lume atrage inevitabil atenţia serviciilor de contraspionaj. Am mizat pe acest adevăr elementar când te-am trimis în Transilvania.
   Îl întrerup iritată:
   - De ce nu m-aţi avertizat? Aş fi evitat multe situaţii neplăcute.
   Radian clatină din cap privind lichidul auriu din cupă.
   - Exista riscul să te trădezi. Am toată încrederea în posibilităţile dumitale de a-ţi disimula adevărata stare de spirit, aviatorul nostru se va convinge şi el în curând, dar între a mima şi a trăi efectiv e o diferenţă considerabilă. Să luăm de pildă ceasurile petrecute în hrubă. Ai fi fost la fel de autentică, ştiind că totul nu-i decât un spectacol? Un spectacol pe care-l aşteptam cu sufletul la gură. Din păcate n-am putut prevedea desfăşurarea lui, faptul că „profesorul" va împinge înscenarea până la crimă, sacrificând deliberat nişte oameni.
   - Nici că aveam, prin definiţie, toate şansele să-mi rup gâtul n-aţi intuit?
   Colonelul îmi surâde blând.
   - Te înşeli, Magda. Elementul ăsta anatomic absolut seducător, care reazămă un chip de înger şi un creier cu neobişnuit de multe circumvoluţii, a fost apărat. Mai exista un agent de-al meu în comandamentul german, gata oricând să intervină dacă Iuga ar fi ghicit cursa.
   Întreb uluită:
   - Cine e?
   Radian clatină din cap.
   - Nu pot să-ţi spun. Misiunea lui nu s-a încheiat.
   Am rămas singuri. Alexandru mă priveşte vreme îndelungată fără să spună o vorbă. O privire pe care n-o înţeleg.
   - De ce te uiţi aşa la mine?
   Ţigara i s-a stins între degete. Spune încet:
   - Ai crescut mare, Magda.
   Pare trist.

   Vreme îndelungată am fost torturată de coşmaruri, mă obsedau aceleaşi imagini: cadavrul chircit al lui moş Toma, braţele lui sfâşiate, goana prin cimitir, dealul, câinii muşcând sălbatic din trupurile îmbrăţişate ale copiilor...
   Astăzi, când nu mai sunt foarte tânără, pot afirma că n-am întâlnit încă o dragoste atât de frumoasă ca a lor. Mi-i închipui mereu alergând, ţinându-se de mână fericiţi, pe o pajişte minunată cu maci şi margarete...
   Amalia şi Elvira, pauperizate, au fost silite să vândă cavoul. Au rămas extrem de afectate, incapabile să-şi imagineze cum se poate muta cineva "dincolo", în mod decent, fără canapeluţe, cărţi, carpete persane şi glastre cu imortele. Nu-l iubesc nici azi pe Alexandru şi sunt la fel de circumspecte în ceea ce priveşte căsnicia noastră. Pe lista de invitaţi alcătuită de mătuşile mele pentru înmormântarea lor, Alexandru nu figurează. El le-a asigurat că e hotărât să le respecte dorinţa, oricât ar trebui să aştepte pentru asta.
   Mama s-a mutat singură într-o garsonieră şi pictează acum în maniera lui Salvador Dali. Alexandru presupune că în loc de pensulă, foloseşte un galoş.
   Pe Gri-Gri nu l-am revăzut din ziua în care a pierdut pariul. Nu ştiu dacă s-a ţinut de cuvânt, dar aş fi curioasă s-o aflu.

                         SFÂRȘIT