Închisoarea pasiunii, Lee Daniels

 1-3
Capitolul 1

           Privind avionul American Airlines înălțându-se pe cerul după-amiezii, Laura Huyton își dori cu o intensitate vecină cu disperarea să se fi aflat la bordul său, să se îndrepte înapoi spre San Francisco, și apoi spre Londra.

   Patru mii de kilometri reprezentau un drum lung pentru a înfrunta, la capătul lui, o foarte probabilă umilință, și se întrebă dacă s-ar mai încumeta să-l facă atât de încrezătoare, dacă ar ști unde o va duce această călătorie.
   Majoritatea pasagerilor erau oameni veniți în vacanță, care aveau rezervare la unul din multele hoteluri confortabile din Honolulu. Unii, spre deosebire de ea, făceau un scurt popas în Oahu, în drum către alte insule ale arhipeleagului Hawaii.
   În avion, plutise un aer de entuziasm încă de când părăsiseră San Francisco, iar stewardesa, îmbrăcată în costum tradițional polinezian, adăugase o notă de pitoresc călătoriei.
   - Este prima dumneavoastră călătorie în Hawaii? o întrebase pe Laura femeia care stătuse lângă ea în avion și care încercase tot drumul să lege o conversație cu ea, de altfel fără succes.

   - Nu.

   Răspunsul Laurei fusese monosilabic, pentru că nu avea chef de conversație. Nu voia să discute despre Hawaii. Nu voia să se afle aici. Dacă n-ar fi fost această întorsătură brutală a sorții, se îndoia că ar fi revenit aici.

   - Ați mai fost aici, deci? insistă femeia, în timp ce ușile avionului se deschiseră și pasagerii începură să blocheze ieșirea, în graba de a debarca.

   - Da, răspunse Laura, punând cureaua genții pe umăr și strângându-și cărțile și revistele pe care le cumpărase special pentru călătorie.

   Apoi, simțindu-se obligată să adauge ceva, continuă:

   - Am lucrat aici, acum câțiva ani. Nu e un loc pe care să-l uiți ușor.

   - Desigur că nu! exclamă cealaltă cu entuziasm.

   Și deși se vedea că este dornică să continue discuția, observând că Laura se grăbea, femeia adăugă, cu vădită părere de rău:

   - Sper să vă distrați.

   - Asta am de gând, zâmbi Laura.

   Distracția era ultimul lucru la care se gândea de fapt, dar era problema ei, nu a altcuiva.

   Laura se grăbi să urce în autobuzul care transporta turiștii către terminal.

   Când își ridică în sfârșit bagajele și chemă un taxi, soarele începuse să coboare către apus. Tânăra dădu șoferului adresa hotelului și se lăsă pe spate în scaun, hotărâtă să se bucure de această călătorie. Prin fereastra deschisă a taxiului intra aerul cald și atât de familiar.

   În dreapta, se vedeau catargele iahturilor, poate cel mai puțin atrăgător aspect al economiei insulei. Cel puțin pentru ea. Zeci de vase de navigație, de la ambarcațiuni mici la vapoarea imense erau amarate acolo, iar Laura se întrebă fără să vrea dacă Jason mai avea încă iahtul. Dar asta nu avea nicio importanță, își spuse ea grăbită, îndreptându-și privirile către restaurantul plutitor de lângă chei. Modul cum Jason Montefiore își conducea afacerile n-o interesa.

   Taxiul se apropia de Kalakaua Avenue, și Laura privi clădirile hotelurilor. I se păreau acum mai multe decât își amintea. Piața era la locul ei, piața de unde Jason îi cumpărase cândva un șirag de perle veritabile, pe care-l avea în geantă.

   Taxiul coti dreapta, trecu de intersecție și peste câteva sute de metri, Laura zări fațada hotelului Kapulani Reef. Coborî, târând după sine valizele, și plăti șoferul. Slavă Domnului că își amintise numele acestui loc, se gândi ea, privind exteriorul hotelului. Vopsea era pe alocuri scorojită, iar soarele îi decolorase pereții, dar reputația lui era încă la fel de bună. În plus, avea prețuri rezonabile și era curat, așa că nu prea avea de ales. Cu puțin noroc, nu va rămâne aici decât două nopți.

   Telefonase la hotel din San Francisco și făcuse rezervarea. Recepționista, politicoasă, o înscrise în registru, apoi un chinez veni să-i ia bagajele și s-o conducă în cameră. Primise camera 409.

   Era o încăpere curată și ordonată, cu un imens divan, așa cum știa că sunt aproape toate paturile din hotelurile locale. În cameră mai era un dulap cu rafturi și unul pentru umerașe, o masă cu tăblie rotundă din sticlă, un scaun, un televizor și un telefon, obiect de care Laura avea cea mai mare nevoie.

   După 15 minute, Laura ieși de la duș, împrospătată și răcorită, și-și aranjă hainele în dulap.

   În valize era mare dezordine și hainele nu se potriveau între ele, dar n-avea ce face. În ultimele 3 zile, se gândise foarte puțin la felul cum arăta.

   Își trecu o perie prin părul mătăsos, pe care de obicei îl purta strâns în coadă, și ieși pe balcon, încercând să-și stăpânească nerăbdarea. Se întuneca, dar aerul era cald și avea o blândețe de catifea. Temperatura era plăcută în majoritatea timpului, devenind caniculară numai pe timpul verii, când sufla vântul numit kona.

   Era atât de bine să-și uite pentru câteva clipe grijile și să se bucure de priveliștea exotică. Dar apoi, amintirea Pamelei, zăcând pe un pat de spital din San Francisco, îi reveni în minte.

   Îndreptându-se spre telefon, Laura se gândi că nici măcar această imagine nu era atât de tulburătoare ca scena la care fusese martoră la sosirea la San Francisco.

   Dacă n-ar fi răspuns atât de prompt la telefonul Pamelei, dacă n-ar fi ignorat reproșurile lui Pierce și n-ar fi luat primul avion, nu și-ar mai fi găsit sora în viață. O descoperise pe Pamela inconștientă, iar flaconul de pastile gol aflat pe noptieră îi spusese restul poveștii. 

   Laura se înfioră chiar și acum, amintindu-și. Fără intervenția ei, Pamela ar fi fost moartă, și asta numai din cauza lui Mike Kazantis.

   Înainte de a ridica receptorul, se căută în geantă și scoase de acolo scrisorile pe care le găsise lângă trupul inconștient al surorii sale. Fără ele, n-ar fi aflat niciodată numele bărbatului care rănise inima Pamelei. Sora ei ar fi refuzat să i-l spună. De fapt, inițial chiar încercase să nege legătura dintre tentativa ei de sinucidere și acele scrisor. Dar când doctorii de la Rushmore Hospital o informaseră că sora ei era gravidă, Laura înțelesese imediat întreaga situație.

   Laura clătină din cap și ridică receptorul. Nu se aștepta să se confrunte vreodată cu o astfel de situație. Și totul se întâmplase atât de brusc!

   Nu mai departe de începutul lui martie, când Laura plănuia să-l însoțească pe Pierce în Camargue, primise de la Pamela o scrisoare foarte entuziastă, în care o anunța că era fericită și.... nimic altceva. Nu menționase nimic despre vreo relație cu Mike Kazantis, cumnatul lui Jason. Oare Pamela știa că bărbatul era însurat? De aceea nu dezvăluise numele în nicio scrisoare? În orice caz, nici în scrisorile lui, pe care Laura le citise, nu se menționa nimic despre asta. La un moment dat, scrisorile bărbatului spre Pamela încetaseră pur și simplu. Cea mai recentă purta data poștei 14 martie.

   Mai întâi, sună la club, știind din experiență că la această oră Jason se afla acolo. Spera din tot sufletul ca bărbatul să fie în Honolulu, dar nu era sigură.

   Răspunse un bărbat, a cărui voce n-o recunoscu. Laura ceru să discute cu domnul Montefiore.

   - Este vorba despre o problemă personală urgentă, explică ea.

   - O clipă, zise bărbatul.

   „Haide, haide, de ce naiba durează atât?” își spuse ea în gând, așteptând să i se facă legătura.

   - Da?

   Nu era Jason, dar avea un glas care-i părea vag familiar.

   - Bună ziua, făcu ea nesigură. Aș vrea să... vorbesc cu domnul Montefiore, vă rog. Sunt Laura Huyton.

   - Laura! exclamă bărbatul, surprins.

   - Phil? întrebă ea. Phil Logan? Sunt eu, Laura. Jason e acolo?

   - Unde ești, Laura? se interesă Phil, fără să-i răspundă la întrebare. Pari aproape. Ești în Oahu?

   Laura ezită o clipă, apoi răspunse, resemnată:

   - Da, am sosit acum câteva ore. Phil, vreau să vorbesc cu Jason, e urgent. Dacă e pe-acolo, te-aș ruga să mi-l dai la telefon.

   - Jason știe c-ai venit? reluă celălalt după o pauză, pe un ton distant.

   - Nu.

   - Ce faci în Honolulu. Laura? Trebuie să-ți spun că Jason nu va fi de acord să vă întâlniți.

   - Ce fac aici îi voi spune lui Jason, nimănui altcuiva, replică ea, iritată. Nu crezi că ar trebui să-i lași posibilitatea de a alege dacă vrea sau nu să ne vedem? Este vorba despre ceva important. Îi poți transmite asta.

   Urmă o tăcere destul de lungă. Laura era enervată de atitudinea lui Phil, și deși știa că nu are niciun drept să aștepte nimic de la Jason, nu-i plăcea să fie tratată astfel de un angajat.

   - Jason nu poate vorbi cu tine, pentru că nu se află aici, o anunță Logan.

   Laura oftă, resemnată.

   - Vrei să spui că e acasă?

   - Domnul Montefiore nu mai locuiește în Honolulu, Laura, răspunse el, folosind numele bărbatului, și nu prenumele, ca pentru a pune, prin această politețe inutilă, o barieră între el și Laura. El... dacă îmi dai adresa hotelului unde stai și numărul tău de telefon, îi voi transmite mesajul tău. Asta e tot ce pot să fac.

   Laura strânse din dinți, pentru a nu-și arăta slăbiciunea și înfrângerea. Mânia, și nu emoția o făcea să tremure. Logan se purta cu ea de parcă ar fi fost una dintre iubitele disperate ale lui Jason, se gândi ea. În ceea ce o privea, Laura îl tratase întotdeauna cu simpatie, chiar și atunci când ea trăia în apartamentul luxos al lui Jason, iar Logan servea la mese în clubul bărbatului.

   - Mulțumesc, zise ea, realizând că n-avea niciun sens să-și arate frustrarea. Locuiesc la hotelul Kapulani Reef. Este...

   - Știu unde este, o întrerupse Logan.

   - Camera 409, continuă Laura.

   După ce puse receptorul în furcă, Laura decoperi cu uimire că tremura. Nu se așteptase ca angajații lui Jason s-o trateze ca pe o paria. Phil Logan se comportase cu ea de parcă Jason ar fi alungat-o din viața lui, dar lucrurile nu stăteau chiar așa. Oare ce povestise Jason oamenilor săi?

   Se ridică din pat și se plimbă nervoasă prin cameră, frecându-și palmele de brațele amorțite de frig. Cam asta a fost discuția cu Jason! se gândi ea. Nici nu era sigură că Logan îi va transmite mesajul ei. Dacă nu primea niciun semn de la Jason în următoarele 24 de ore, trebuia să se gândească la o altă metodă de a lua legătura cu el. Dar care? Logan nu-i spusese unde locuia bărbatul.

   Trebuia să iasă să-și ia ceva de mâncare. Poate după ce mânca și va bea o cafea, se va simți mai capabilă să analizeze situația și posibilitățile care-i stăteau la îndemână. Acum însă, avea impresia că această călătorie fusese o pierdere de vreme. În plus, chiar fără să vrea, gândul îi zbura la Pierce și la faptul că bărbatul o amenințase că o concediază dacă nu se întorcea într-o săptămână.

   Desigur, el n-avea de unde să știe ce va descoperi Laura la capătul călătoriei sale la San Francisco. ar nici când îi telefonase din apartamentul Pamelei, după ce sora sa fusese dusă la spital, bărbatul nu se arătase impresionat. Pierce Carver era obișnuit ca lumea să-i dea ascultare și nu putea concepe să-și piardă secretara, nici măcar din cauza unui eveniment dramatic, în special când se afla într-un punct esențial al romanului actual.

   Era autor de romane polițiste și publicul îi aprecia talentul și originalitatea, în special pentru că imagina intrigi complicate și pline de suspans. Pierce va supraviețui, oftă Laura. Dar poate Pamela nu va avea aceast șansă. Pierce putea să apeleze la dictafon. În cazul în care nu se va descurca, va face probabil alte aranjamente, își spuse Laura. Care erau acele aranjamente și dacă acestea implicau concedierea ei, Laura nu știa și nici nu voia să aprofundeze acum această idee. Totuși, Pierce era temperamental și avea tendința de a spune la mânie lucruri pe care le regreta. Nu că s-ar fi considerat indispensabilă, dar lucra cu el de aproape 3 ani și-i știa bine idiosincraziile.

   Își aminti uimirea lui când îi vorbise despre telefonul Pamelei.

   - Dar nu mă poți părăsi, se lamentase el. Suntem într-un punct crucial pentru evoluția cărții. Orice problemă ar avea sora ta, nimic nu poate interveni în obligațiile tale față de mine. La naiba, este o femeie în toată firea, nu o fetiță. Are peste 21 de ani, iar tu ești sora, nu mama ei.

   Îi mai spusese și altele, dar Laura n-avusese timp să asculte. Telefonase la aeroport, la taxi, își împachetase lucrurile... Îi părea rău că-l părăsea la greu, dar Pamela avea nevoie de ea.

   Fusese atât de ușurată că Pam îi telefonase când se afla în Anglia! În săptămânile precedente ea și cu Pierce locuiseră în Aix, Franța, la o vilă din zona Provence, pe care Pierce o închiriase pentru a-și termina acolo romanul. Totuși, la un moment dat se plictisise și propusese să se întoarcă la Londra.

   - Știi cât de mult îmi plac sesiunile noastre de lucru, protestase el, când Laura ridicase problema dictafonului. Fără priceperea ta, cum voi ști dacă sunt pe calea cea bună?

   - Te-ai descurcat foarte bine înainte de a mă cunoaște, îi amintise Laura, oferindu-i ocazia s-o amenințe.

   - Așa este, remarcă el acid, încrucișându-și brațele așa cum făcea mereu când era stresat. Așa este. Ai grijă! S-ar putea să-mi dau seama că mă pot descurca foarte bine și fără tine. Sunt multe secretare în căutare de lucru, care abia așteaptă să-ți ia locul.

   Avea dreptate, Laura știa bine. Îl anunță totuși, nu fără oarecare emoție, că își va lua o săptămână liberă, cu sau fără consimțământul lui. Pierce putea fi un tip răzbunător, așa că nu-i rămânea decât speranța că bărbatul va avea dificultăți în găsirea unei înlocuitoare și că absența ei îi va arăta ca abea nevoie de ea.

   Cu un sentiment de frustrare, Laura renunță să se mai gândească la asta și se întoarse în dormitor. Spitalul, își spuse ea. Trebuia să sune la spital și să afle cum se simțea Pamela. Era 8 seara, ora locală la San Francisco, atunci când sunase ultima oară la spital și, în ciuda asigurărilor medicilor că Pamela va reuși să depășescă acest moment, Laura era încă neliniștită.

   Doctorii de gardă îi dădură noi asigurări că lucrurile mergeau spre bine. Pamela avusese o zi destul de bună și acum dormea. Nivelul de toxine din corp scăzuse și dacă starea ei psihică se va dovedi mulțumitoare, putea pleca acasă în câteva zile.

   - Nu există niciun pericol de ordin fizic? insistă Laura, amintindu-și articolele pe care le citise despre hepatita toxică medicamentoasă și despre hemoragia stomacală.

   - Nu, după câte se pare, replică asistenta. Starea mentală a surorii dumneavoastră necesită însă monitorizare. Vă dați seama că ar putea încerca din nou?

   Da, își dădea seama. De aceea se și afla la Honolulu, își spuse ea, în gând, punând receptorul la loc. De aceea fusese de acord să-l contacteze pe Jason. Nu-i spusese surorii sale că Jason și Mike Kazantis erau rude, dar după ce Pamela îi mărturisise că Mike era de negăsit, nu mai exista altă alternativă decât să ceară ajutorul lui Jason. O asigurase pe Pamela că dacă Jason o putea ajuta, o va face, dar nici ea însăși nu credea. Totuși, era pregătită să facă orice ca să șteargă de pe chipul surorii ei acea expresie de disperare, iar dacă asta însemna să se umilească în fața lui Jason Montefiore și a cumnatului său, o va face.

   Nemaiputând suporta așteptarea, Laura își luă geanta și părăsi camera. Era evident că Jason n-o va suna în această seară. Chiar dacă i-ar fi primit mesajul, lucru greu de crezut, nu se va grăbi oricum s-o sune. Judecând după atitudinea lui Phil Logan, era de presupus că bărbatul nu-i va transmite lui Jason nimic, iar perspectiva de a-i spune Pamelei că planul ei eșuase era terifiantă.

   Străzile erau aglomerate și zgomotoase. Găsi un fast-food și comandă un burger și cafea. Realiză apoi că ar fi preferat o supă sau o salată, dar era prea târziu. În timp ce mânca, se întrebă dacă Phil Logan i-ar putea spune cum să ia legătura cu Mike. Dar dacă Jason știuse despre relația lui Mike cu Pamela, era limpede că bărbatul va evita să ia legătura cu ea, cu Laura, de teamă ca propria lui soră să nu afle că fusese înșelată.

   Laura strâmbă din buze cu nemulțumire. Cum naiba reușise Pamela să devină atât de apropiată de familia Montefiore? În scurta lor conversație, nu reușise să afle această informație. În plus, din câte știa ea, Pamela nu cunoștea legătura lui Mike cu familia Montefiore, și era posibil ca Pamela, în calitatea ei de asistentă medicală a doamnei Goldstein, să-l fi întâlnit pe Mike în casa acesteia. Chiar dacă sora ei ar fi știut adevărul despre despărțirea Laurei de Jason, tot s-ar fi îndrăgostit de Mike. Nu exista nimic care să lege numele Laurei de cel al lui Kazantis, iar Mike, dacă știa ceva, nu i-ar fi pomenit nimic Pamelei despre asta, din motive evidente.

   Lăsându-și burgerul neterminat, Laura sorbi din cafea. Privind fără să vadă strada aglomerată de vizavi, se întrebă din nou ce va face dacă eforturile sale de a da de Jason și de cumnatul lui se vor dovedi zadarnice. Iar dacă va reuși, cum îi va determina s-o ajute? La ce se aștepta, în fond, din partea lui Jason? Ce putea face el? Mike Kazantis era soțul surorii lui. Era, în mod limpede, greu de crezut că interesul Pamelei ar fi fost mai important pentru el decât cel al Irenei.

   Părea o problemă insolubilă. Deja o durea capul. De fapt, nici nu era convinsă că o discuție cu Mike era utilă. Dacă Pamela ar fi fost mai rezonabilă, dacă ar fi acceptat să se întoarcă în Anglia după perioada convalescenței, era sigură că puteau găsi mijloace de a rezolva lucrurile. O mamă singură nu mai era ceva neobișnuit în ziua de azi... dacă Pamela păstra copilul. Dacă nu, exista posibilitatea de a-l da spre adopție.

   Dar Pamela nu era rezonabilă.

   - Trebuie să fie o greșeală, insistase ea. Mike nu m-ar abandona niciodată. Ceva e în neregulă. Poate e bolnav, poate a avut un accident! Dacă ar exista cineva de la care să putem afla adevărul... Laura, nu știi pe nimeni la Honolulu? Doar ai locuit acolo...

   Laura nu pricepuse dacă sora sa o rugase bănuind că pe perioada cât stătuse în Hawaii avusese o relație cu un bărbat influent. Cert era că, în ce o privea, Laura nu-i încredințase niciodată amănunte despre relația cu Jason Montefiore. Dar poate că Pamela simțea sau bănuia că întoarcerea ei bruscă la Londra fusese provocată de ceva mai important decât pretextul plictiselii. În orice caz, Laura se simțise datoare, pentru liniștea surorii sale, să plece spre Hawaii, deși era convinsă că-și pierde timpul.

   A doua zi dimineață, situația i se păru Laurei la fel de încurcată ca în ajun. Starea Pamelei era mai bună, dar acțiunile pe care le putea întreprinde ea pentru găsirea lui Mike erau limitate. Putea suna din nou la club, dar știa că era un lucru zadarnic. Și apoi, dimineața nu se afla acolo decât personalul de serviciu. Dar poate era prea pesimistă. Poate Jason va suna.

   Telefonul sună când era la duș. Se grăbi să iasă, alergă cu picioarele goale și ude până în dormitor, dar fu foarte dezamăgită când ridică receptorul și auzi vocea robotului spunând:

   - Aloha, serviciul de trezire la comandă!

   Cu lacrimi în ochi, trânti receptorul în furcă.

   Se îmbrăcă în pantalonii din bumbac și cămașa largă pe care le purtase și ieri și se aproprie grăbită de oglindă, ca să-și prindă părul. Fără să-și dea seama, se trezi privindu-se atent și judecându-se cu ochii reci și critici ai lui Jason.

   Era prea înaltă, prea slabă, prea comună, reflectă ea cu amărăciune, întrebându-se, nu pentru prima dată, ce văzuse Jason la ea. Nu era deloc asemenea fetelor care lucrau în clubul lui sau celor care, cu o atitudine cochetă, așteptau și o noapte întreagă la bar, sperând să atragă atenția vreunui bărbat. Aceste femei erau convinse că sunt atrăgătoare, că plac, în timp ce Laura se îndoise întotdeauna de calitățile ei de femeie fatală.

   Oftă, iar mâinile îi căzură fără viață pe lângă corp. Din prima clipă, fusese uimită de interesul pe care i-l arătase Jason, și poate de aceea bărbatul reușise să obțină de la ea ceea ce altor reprezentanți ai sexului tare le fusese refuzat. Dacă n-ar fi fost atât de naiv încântată de atenția pe care i-o arătase Jason, și-ar fi dat seama de adevărata sa față și n-ar fi regretat, tardiv, că fusese atât de ușor păcălită.

   Clătină din cap. Era prea târziu să mai schimbe trecutul. În ciuda experienței dureroase, reușise să înceapă o viață nouă. Treceau zile întregi fără să se mai gândească la Jason Montefiore.

   Era abia ora 8 când ieși să bea o cafea. Nu-i era foame, dar realiză că faptul de a se înfometa n-o va ajuta să-și rezolve problemele și comandă o omletă și pâine prăjită. După ce chelnerița îi luă din față farfuria goală, Laura bău o a treia ceașcă de cafea, întrebându-se ce avea de făcut. Trebuia să rămână la hotel, în caz că Jason o va suna. Pe de altă parte, dacă bărbatul n-o suna până la prânz, era clar că n-o va mai face, așa că trebuie să se ducă direct la club.

   Întoarsă la hotel, îi spuse recepționerului că aștepta un telefon, apoi se alătură persoanelor din jurul piscinei Se așeză la umbră, dorind să pară la fel de nepăsătoare ca restul turiștilor, dar aruncând mereu priviri nerăbdătoare spre recepționerul care - cine știe - o putea chema la telefon.

   Din când în când, o tânără polineziană, îmbrăcată în bikini cu imprimeu floral și un kanga legat în jurul taliei, venea să-i ofere fructe, cocteiluri sau cafea. Laura refuza mereu. Pentru a patra oară, simți apropiindu-se de ea aceeași siluetă. Ridică ochii și spuse, grăbită:

   - Nu, mulțumesc, nu... Dumnezeule, Jason!

   Deși picioarele îi tremurau, se ridică surprinsă, și privi chipul bărbatului.

Capitolul 2

      - Bună, Laura.

   Vocea lui era rece și politicoasă, lipsită de curiozitate, ca și cum sosirea ei nu l-ar fi surprins câtuși de puțin. În ochii lui aurii era o sclipire cinic-ironică.

   - Credeam.. că o să suni, se bâlbâi Laura, luată pe nepregătite.

   Fusese convinsă că dragostea ei pentru Jason era de domeniul trecutului, dar se părea că trăsese concluzii pripite.

   - Am sunat, replică el repede, părând grăbit și trecându-și greutatea de pe un picior pe altul.

   Laura observă fără să vrea că bărbatul îmbătrânise. Trăsăturile chipului măsliniu erau mai adâncite, iar în păr i se vedeau câteva fire albe.

   - Mi s-a spus că nu ești disponibilă.

   Laura realiză atunci că bărbatul nu venise singur. Desigur, un om ca el nu putea să iasă nicăieri fără gărzi de corp. Trebuia să aibă mulți dușmani.

   - Am sunat ieri-seară, continuă el, cercetându-i cu detașare chipul. Logan mi-a spus că e ceva urgent. Presupun că a exagerat.

   - Eu... de ce... nu! făcu Laura, încercând să-și pună ordine în gânduri. El... Logan... se îndoia că vrei să vorbești cu mine. Am ieșit să mă plimb. Trebuia să fi lăsat un mesaj.

   - Da, răspunse el sec. Bănuiesc că da. În fine, iată-mi aici. Sugerez să găsim un loc unde să discutăm între patru ochi.

   - Da, replică ea, privind în jur și realizând că discuția lor era urmărită de zeci de priviri curioase.

   Fu nevoită să recunoască că această curiozitate era îndreptățită. Foarte probabil, persoanele care le urmăreau discuția se întrebau ce putea vorbi un bărbat ca Jason Montefiore cu o englezoaică palidă și fără haz, când ar fi putut discuta oricând cu una din frumusețile cu trupuri frumos bronzate care se aflau în jurul piscinei.

   - Presupun că nu te deranjează să vii cu mine, zise Jason, îndreptându-se spre ieșirea hotelului fără să-i aștepte răspunsul.

   - Să vin cu tine? repetă ea.

   - Mă gândeam să mergem pe iaht, explică el politicos. Nu putem vorbi aici. Tu ai solicitat întâlnirea, Laura, așa că lasă-mă pe mine să aleg locul.

   Conștientă că erau urmați de gărzile de corp ale bărbatului, Laura fu nevoită să-i dea ascultare.

   Mercedesul argintiu al lui Jason era parcat în fața hotelului. Bărbatul o luă înainte, desfăcându-și cu un gest lejer nodul cravatei. Deci până și lui îi era cald, se gând Laura, fericită că-i descoperise această mică slăbiciune. Un șofer în uniformă le deschise portiera, făcând o plecăciune politicoasă.

   Înăuntru, aerul condiționat o învălui într-o răcoare plăcută. Geamul fumuriu care despărțea scaunul șoferului de bancheta din spate oferea celor doi o intimitate nedorită, tulburătoare. Laura se gândi fără voie la ultima oară când mersese alături de el în aceeași limuzină. Între ei, existase atunci o încordare teribilă, dar și o confortabilă familiaritate, o intimitate minunată, în lipsa căreia Laura se simțse multă vreme pierdută. Îi fusese atât de greu...

   Chiar și după ce aflase ce făcuse Jason, dragostea pentru el o ținuse o vreme pe loc, alături de el. Adevărul, pe care-l descoperise cu un preț imens, era că dragostea nu se conforma unui cod etic. Iar apoi, după ce-l părăsise, avusese nevoie de multe luni de nopți nedormite pentru a și-l putea scoate din minte.

   - Ai sosit ieri? întrebă el.

   - Ieri după-amiază, aprobă ea, privindu-l.

   Bărbatul slăbise, constată ea, dar ochii lui adânci și buzele subțiri erau la fel de tulburătoare și de senzuale ca întotdeauna. Obrajii îi erau mai trași, ceea ce oferea chipului său oacheș un aer mai hotărât.

   - Din Londra? insistă el, stând picior peste picior.

   - Nu, răspunse ea, întorcându-și privirea de la el și concentrându-se asupra geamului fumuriu din fața ei.

   Bărbatul nu reluă întrebările. De altfel, ajunseseră destul de repede în port, unde erau ancorate zeci de iahturi. Șoferul îi lăsă în parcare.

   - Poți veni să mă iei la 4, zise Jason. Dacă am nevoie de tine mai devreme, te sun.

   - Da, domnule, răspunse șoferul, făcând o plecăciune exagerată.

   - Bine, Ben, zâmbi Jason. Ne vedem mai târziu.

   Îi întinse mâna Laurei, dar tânăra o refuză și coborî singură din mașină. Jason o luă înainte, mergând cu pași mari hotărâți, în așa fel încât tânăra abia îl putea urma.

   Era unul din puținii bărbați alături de care nu se simțea complexată de înălțimea ei. Jason era aproape cu 10 centimetri mai înalt. Fusese unul dintre primele lucruri pe care le remarcase la el. Asta, și privirea leneșă a ochilor săi aurii. Faptul că era cu aproape 10 ani mai în vârstă decât ea trecuse, în primă fază, neobservat. În ciuda faptului că nu fusese niciodată interesată de bărbați mai maturi, atracția ei pentru Jason fusese imediată și copleșitoare.
   Oare același lucru se întâmplase și cu Pamela? se întrebă ea.

   Iahtul lui Jason, Laura M, se afla în apropiere. Laura crezuse că bărbatul va schimba iahtul sau măcar numele acestuia, dar iahtul era același, la fel cum și-l amintea.
   Un bărbat în pantaloni scurți albi și tricou sport se afla deja la bord. Stătea sprijinit de marginea bărcii și discuta cu un membru al echipajului din barca vecină. Laura îl recunoscu pe scoțianul Alec Cowray, căpitanul iahtului Laura M.

   - Bună dimineața, domnule Montefiore, îl întâmpină el pe Jason. Nu vă așteptam atât de devreme.

   - Nici eu nu mă așteptam să vin, Alex, răspunse sec Jason pășind pe punte. Nu te deranja. Nu voi sta decât câteva ore. Avem ceva de mâncare la bord?

   - Da, replică scoțianul, nedumerit la vederea Laurei. Dumnezeule! exclamă el. Nu-mi vine să cred! Domnișoara Laura...

   - Bună ziua, domnule Cowray, ce mai faceți? întrebă Laura, urmându-l pe Jason. Îmi pare bine să vă revăd.

   - Și mie, domnișoară, declară Alec cu entuziasm. Un prânz pentru două persoane, domnule Montefiore? întrebă el, privind neajutorat spre angajatorul său.

   - Așa se pare pentru moment, zise Jason tăios, privind gânditor spre Laura. Dar nu te deranja, Alex. E posibil ca domnișoara Huyton să nu rămână la masă.

   Laura își mușcă buzele și-l urmă pe Jason pe scări în jos. Era mai convinsă ca niciodată că bărbatul cunoștea motivul venirii ei pe insulă. O adusese aici special, știind că revederea acestor locuri va avea asupra ei un efect devastator. Prima dată când ea și cu Jason făcuseră dragoste fusese aici, la bordul iahtului.

   Jason o conduse spre salon, o încăpere mobilată cu gust, cu pereți lambrisați cu lemn, banchete cu perne multicolore și un covor moale pufos.

   - Vrei ceva de băut?

   În timp ce Laura se reacomoda cu spațiul atât de bine cunoscut, Jason deschise barul și întrebă:

   - Gin? Scotch? Vodcă? Sau vrei să-ți fac un Chi-Chi? adăugă el, rostind numele unui cocteil local, cândva preferatul ei.

   - Nu vreau nimic, mulțumesc, răspunse ea încordată, prinzându-și palmele între genunchi. Aș vrea să terminăm cât mai repede toată povestea. Bănuiesc că știi de ce am venit.

   Deși era încă devreme, Jason își turnă un scotch în care adăugă câteva cuburi de gheață, apoi o privi gânditor peste marginea paharului.

   - Da, am o oarecare idee, admise el pe un ton cinic, sorbind o gură generoasă din băutura tare și aromată. Presupun că acceptul meu de a mă vedea cu tine te-a făcut să crezi că te afli într-un oarecare avantaj. În locul tău, n-aș conta pe asta.

   Laura simți că sângele îi fuge din obraji.

   - Nu cred că sunt în avantaj. Sunt recunoscătoare că ai acceptat întâlnirea, adăugă ea.

   Jason puse jos paharul.

   - Credeai că te voi refuza? se interesă el, cu o notă de amuzament.

   - M-am gândit că e posibil, recunoscu ea. Ți-am mai zis, Logan nu credea că...

   - Logan și-a făcut datoria așa cum a crezut de cuviință. Știe că ne-am despărțit și presupun că și-a făcut o impresie greșită despre cum anume s-au petrecut lucrurile.

   Laura își ridică ochii și întâlni privirea încărcată de resentimente a bărbatului, care-i oglindea propria nemulțumire.

   - Vrei să spui că a crezut că te-ai săturat de mine? întrebă ea cu durere. I-ai spus adevărul?

   - Te afli aici, nu? remarcă Jason pe un ton plat. Asta trebuie să însemne ceva, chiar și pentru Logan.

   Laura se încruntă.

   - Ești foarte generos, șopti ea fără chef. Nici nu știu ce să spun.

   - Sunt sigur că vei găsi până la urmă ceva de spus, o repezi el, terminând băutura. Sugerez să începi prin a-mi povesti ce ai făcut de când ai plecat. Eu știu toate amănuntele, dar aș vrea să le aud de la tine.

   Laura rămase cu gura căscată.

   - Ce vrei să spui? Știi ce am făcut?

   - Chiar trebuie să avem conversația asta? oftă Jason.

   - Da.

   - Bine, răspunse el, apropiindu-se. Dar mai întâi, cred că ar trebui să testez puțin marfa. Au trecut 3 ani.. poate te-am supraestimat!

   La început, Laura nu-i pricepu vorbele, dar le înțelese sensul ascuns atunci când brațele lui puternice o prinseră de talie și o ridicară în picioare. Buzele lui se apăsară peste ale ei. Laura era șocată, panicată, dar spre ciuda ei, simți cum își deschide buzele ca să-i primească sărutul.

   Deși se desprinse din brațele lui cu destulă ușurință, comportamentul bărbatului o tulburase și era conștientă că el îi simțise răspunsul involuntar.

   - Cum îndrăznești? articulă ea, cu respirația tăiată.

   - Cum îndrăznesc? repetă el. Dar la ce te așteptai? La scuze? adăugă Jason, clătinând din cap. Îmi pare rău, nu cred că am pentru ce să mă scuz.

   - La ce te referi? clipi Laura, nedumerită.

   - Laura, hai să lăsăm joaca asta. Știi bine de ce te afli aici, iar eu știu la fel de bine. Recunosc, poate am grăbit puțin lucrurile, dar nu poți nega că și tu ai dorit acest sărut.

   - Cred că e o greșeală, zise Laura.

   - Da?

   - Da, răspunse ea, trecându-și limba peste buze. Nu înțeleg ce avantaj crezi că ai tu în situația Pamelei, dar... dar în ce mă privește...

   - Stai o clipă! o întrerupse Jason cu o voce dură. Mai spune o dată! Cine e Pamela?

   - Știi cine e Pamela! exclamă Laura. Pamela Huyton, sora mea. Nu te face că nu știi despre ea și Mike!

   Jason o privi ciudat, făcând un pas înapoi.

   - Sora ta, Pamela? repeta el cu neîncredere. Ce naiba știu eu despre Pamela? Și Mike? Cine e Mike?

   - Mike Kazantis! declară Laura. Știi cine e Mike Kazantis, nu? Ai de gând să negi că-l cunoști?

   - Vrei să spui că sora ta are o relație cu Mike Kazantis? întrebă el.

   - Da. Dar știi bine că e așa. Altfel de ce ai acceptat să ne vedem? Ai vrut să jubilezi, să fii martorul nenorocirii noastre.

   Trăsăturile întunecate ale lui Jason își pierdură orice expresie.

   - Asta crezi tu despre mine? întrebă el grav. Ca să vezi! Chiar crezi că aș fi făcut așa ceva?

   Laura era destul de confuză, și în ciuda hotărârii de a nu se lăsa păcălită, trebuie să recunoască faptul că reacția lui părea foarte sinceră. Dar atunci de ce - dacă nu cunoștea aventurile cumnatului - spusese că știe motivul venirii ei?

   - Ei bine, acum știi despre ce e vorba, continuă ea cu mare efort. Pamela se află într-un spital din San Francisco. A luat un flacon de somnifere. Va trăi, dar nu se știe cât.

   Bărbatul își înclină fruntea și se apropie de bar, turnându-și un al doilea pahar de scotch.

   - E abia 11! exclamă Laura. Crezi că e bine să bei atât?

   - Deloc, recunoscu el, strâmbând din buze. Dar asta e problema mea. Deci, continuă. De ce crezi că nu va supraviețui?

   - Pentru că e însărcinată! Iar Kazantis a părăsit-o!

   - Ce cuvânt demodat! Vrei să spui că și-a luat tălpășița când a aflat că sora ta e însărcinată?

   Laura clipi.

   - El nu știe nimic despre copil, îl contrazise ea. Sau cel puțin nu cred că știe, adăugă, încruntându-se.

   - Ba cred că știe, replică el. Dacă este într-adevăr al lui.

   - Ce vrei să spui? sări Laura ca arsă. Pamela n-ar minți în legătură cu așa ceva!

   - Și ea spune că e al lui?

   - Da. Știi unde se află?

   - Kazantis? Acum? Aș spune că în Europa, zise el, ridicând din umeri.

   - Europa! strigă Laura, albă la față. Unde în Europa?

   - În Italia, răspunse Jason, punând jos paharul gol. Acolo se află Irene, așa că...

   - Italia! repetă Laura, cu umerii prăbușiți. Dumnezeule! De ce acolo?

   - Nu spun că informația e sigură, încercă Jason să mai îndulcească lucrurile. Dar așa cum spuneam, acolo se află Irene, în vizită la bunicii mei. Și cunoscând părerile tatei despre viața de familie, bănuiesc că n-a lăsat-o să se ducă neînsoțită.

   Laura se foi pe banchetă cu un aer neajutorat.

   - Cât va sta? întrebă ea. Când se vor întoarce?

   - Peste o lună, poate două. Cine știe? Nu sunt garda lor de corp.

   - O, Doamne! se văită Laura, luându-și obrajii în palme. Ce voi face?

   Era o întrebare retorică, dar Jason oricum nu răspunse. Adierea vântului care pătrundea prin ușa deschisă o avertiză că bărbatul ieșise din încăpere. Se afla singură, în luxosul salon decorat în verde și auriu, singură cu amintirile ei nedorite și cu teribila conștientizare a faptului că era neputincioasă.

   Trebuia să plece. Nu avea rost să rămână aici. În fond, Jason făcuse tot ce putuse. Îi spusese unde se afla Kazantis și nu-i pusese la îndoială povestea. Nu-și exteriorizase furia când auzise despre aventura Pamelei cu soțul surorii lui. N-avea rost să insiste, n-ai fi făcut decât să-și piardă timpul. Și pe al lui. 

   Trebuia să găsească o modalitate de a-și anunța sora că Mike Kazantis era căsătorit. Spera că Pamela nu va încerca din nou să se sinucidă. Bărbatul n-o putea lua oricum de soție, decât dacă ar fi divorțat de Irene. Iar dacă Jason avea dreptate și Mike se afla în Italia, alături de soție, acest lucru era puțin probabil. În plus, Laura o întâlnise pe Irene și știa că era o femeie foarte frumoasă. De ce ar fi renunțat cineva la ea?

   Dar de ce spusese Jason că știe motivul venirii ei în Hawaii? Îi scăpa ceva? Știa mai multe decât ea însăși? Și de ce o sărutase? Era pregătită să-i înfrunte mânia, nu pasiunea tulburătoare.

   Cu degete tremurătoare își urmări conturul buzelor. Era conștientă că atingerea lui avea încă puterea s-o tulbure. Dar dacă...

   Bărbatul reapăru, ținând în mână o cană smălțuită, pe care i-o întinse.

   - Poftim, zise el. Cred că ai nevoie de un întăritor.

   - Ce e? întrebă ea prostește, deși simțea aroma boabelor proaspăt măcinate.

   - Doar cafea, replică el sec, scoțându-și haina și cravata. Îmbunătățită cu heroină, desigur, adăugă el zâmbind batjocoritor. Bea, la naiba! N-am ajuns să droghez femeile!

   Laura ascultă și sorbi din băutura aromată, venindu-și treptat în fire. Jason se așeză confortabil pe canapeaua verde, încrucișându-și picioarele și privind cu un aer prost dispus puntea luminată de soare.

   - Spune-mi ce s-a întâmplat, zise el, într-un sfârșit, după ce îl lăsă Laurei timp să-și revină. Cum l-a întâlnit sora ta pe Kazantis?

   - Nu știu. Pamela lucrează... lucra în Sausalito, dar are un apartament în San Francisco.

   - De când?

   - De un an și jumătate, din câte știu. A obținut o diplomă de fizioterapeut la Londra, dar a vrut să călătorească. Am vrut s-o conving să nu se ducă în Statele Unite, dar...

   - ...n-a vrut să asculte?

   - Exact, aprobă Laura, privind în cana de cafea.

   - N-ai vrut s-o lași să se aventureze singură în lumea cea mare și rea! remarcă Jason amuzat. Și l-a întâlnit pe Kazantis. De ce n-ai avertizat-o în legătură cu personajul?

   - S-o avertizez? repetă Laura, privindu-l confuză. N-am știut nimic.

   - Nu ți-a scris?

   - Ba da, desigur, răspunse Laura, încercând să-și ia privirile de la trupul lui bine făcut, pentru a se concentra la ceea ce spunea. Dar Pamela nu a menționat niciodată relația ei cu Mike Kazantis, asta-i tot. Și în fond, n-avea de unde să știe cine era.

   - Cine era?

   - Da, aprobă Laura. Cumnatul tău, adică, soțul Irenei. Eu... ea... noi n-am discutat niciodată relația voastră de rudenie.

   Jason o privi cu atenție.

   - Dar știa de mine? Pamela știa că am locuit împreună, nu?

   Laura își umezi buzele.

   - Știa că suntem apropiați, da.

   - Dar nu știa că locuiam împreună? insistă el.

   - Nu e important, clătină ea din cap.

   - Dacă ai fi fost mai sinceră cu ea, poate s-ar fi simțit la rândul ei mai dispusă să-ți încredințeze secrete din viața ei personală, comentă el.

   - Vrei să spui că e vina mea? exclamă ea, folosindu-și mânia, de altfel autentică, drept un scut împotriva întrebărilor lui.

   - Spun că ți-a fost teamă să-i spui surorii tale adevărul, ridică el din umeri. De ce te-ar surprinde că ea a simțit la fel?

   Laura pufni, supărată.

   - Este un mod simplist de a vedea lucrurile, zise ea cu o voce răgușită.

   - Sunt o persoană simplă, răspunse el nepăsător, în timp ce Laura se gândea cât de ciudat era să-l audă spunând așa ceva.

   - Ești cea mai puțin simplă persoană pe care o cunosc, replică ea copilărește. Pentru Dumnezeu, ce contează dacă i-am spus sau nu despre noi? Pamela e gravidă. Și dacă n-aș fi ajuns la ea la timp, ar fi fost moartă.

   - De ce te-ai dus în California, mai exact?

   - Pamela mi-a telefonat, zise Laura învârtind cana între palme și privind în gol. Mă întorsesem din Aix...

   - Din Sudul Franței, știu.

   - ...și când a sunat...

   Laura se opri, ca și cum important a ceea ce spusese el îi amintise ceva anume, apoi continuă:

   - Când a sunat, am simțit că era ceva în neregulă.

   - Ai simțit? Atât?

   - Nu, nu, gesticulă ea. Pamela părea ciudată, disperată! Nu știu de ce, dar am știut că sunase cu un scop.

   - Un strigăt de ajutor? sugeră Jason.

   - Nu mă crezi?

   - Ba da. Dar obiectiv vorbind, aș spune că sora ta nu era chiar atât de disperată pe cât crezi. S-a asigurat că cineva o va salva, înainte să facă pasul decisiv.

   -  E o sugestie cinică, răspunse ea.

   - E ceva la care trebuie să te gândești, replică el plat. Laura, am mai auzit de oameni care au luat pastile. Majoritatea fac o treabă mai bună decât sora ta.

   - Ești un porc!

   Laura puse cana jos și se ridică. Dar înainte de a ajunge la ușă, Jason îi tăie calea.

   - Am o viziune simplistă, nu uita, zise el, blocându-i ieșirea. Laura, nu spun că Pamela a făcut asta ca să atragă atenția, ci că intenția ei ți-a fost oarecum împărtășită.

   - Vrei să te dai din drum?

   - La un moment dat, răspunse el, privind-o printre gene. Stai jos. N-am terminat discuția.

   - Eu da.

   - Vrei să te forțez? întrebă el cu un aer leneș, în timp ce privirile îi lunecau peste sânii ei mici, lipiți de materiaul subțire al cămășii lui.

   - Nu văd ce ne-am mai putea spune! exclamă ea, îndreptându-se spre centrul încăperii și îmbrățișându-și umerii într-un gest de apărare. Ți-ai exprimat foarte clar opinia. De ce nu mă lași să plec?

   - Și ce ai de gând să faci? întrebă Jason, venind spre ea. Acum că încercarea ta de a-l găsi pe amantul surorii tale și de a discuta cu el a eșuat, ce-i vei spune Pamelei?

   - Nu știu, clătină din cap Laura. Mă voi gândi la ceva. Dacă aș putea-o convinge să vină cu mine la Londra...

   - Și dacă nu?

   - Te rog! făcu ea supărată, privind pe fereastră. De ce ți-ar păsa ție de toate astea? Viețile noastre nu înseamnă nimic pentru tine!

   - A ta înseamnă, replică el tăios.

   - Ce-ai spus? se întoarse ea spre Jason.

   - M-ai auzit bine, răspunse el, încrucișându-și brațele la piept. Altfel de ce crezi că am pus să ți se supravegheze orice mișcare, din clipa când ai fugit de lângă mine? Știu totul despre viața ta la Londra și despre ticălosul ăla de Pierce Carver cu care locuiești de 2 ani și jumătate.

   - Nu locuiesc cu el, protestă ea, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Lucrez cu el, dar asta-i tot. Detectivul tău s-a înșelat când ți-a spus că e ceva între noi.

   - Dar locuiești la el acasă!

   - Am o cameră acolo. De asemenea am un apartament al meu, sări Laura ca arsă. Dar asta-i treaba mea. Nu trebuie să-ți explic nimic! Nu are legătură cu tine! Am mai spus-o și o repet: ești de un tupeu...

   Jason o privi cu fruntea plecată.

   - De ce n-a venit și el cu tine la San Francisco? întrebă el cu asprime. Nu-i pasă de sora ta?

   - De ce ar fi venit? întrebă Laura, tremurând nervoasă. Nu pot să cred ce aud! Chiar m-ai urmărit de când am plecat din Hawaii?

   Jason ridică din umeri și nu răspunse imediat.

   - Te vreau înapoi, alături de mine, Laura, zise el într-un final, pe un ton neutru. Dar cred că știi. Nu mi-am dorit să pleci. De aceea am crezut că motivul întoarcerii tale în Hawaii... Mi-am imaginat, în mod stupid, îmi dau seama acum, că te-ai răzgândit, că sentimentele pe care spuneai cândva că le ai pentru mine au reușit să-ți depășească scrupulele. Încă te mai doresc... cel puțin pentru moment. Faptul că te-am văzut mi-a confirmat asta. Sunt gata să fac orice ca să te am... chiar dacă o implică și pe sora ta.

Capitolul 3

      Laura se simți de parcă ar fi primit un pumn în stomac. Avea un nod în gât și nu putea să respire.

   - Doar nu vorbești serios!

   - Ba da, o contrazise Jason, cu o expresie autoironică. Cum de te poți îndoi de așa ceva? Nimeni, absolut nimeni nu întoarce spatele lui Jason Montefiore!

   - Deci, asta era! Ți-am rănit orgoliul! îl acuză ea cu amărăciune.

   Jason înclină capul.

   - Dacă te ajută să gândești astfel, atunci ai dreptate, o aprobă cu nepăsate. Nu-ți voi insulta inteligența, pretinzând că sunt îndrăgostit de tine.

   - Nu, nu, n-o face, răspunse Laura, înfiorându-se.

   Pentru o clipă, scurtă ce-i drept, crezuse că declarația lui ascundea sentimente puternice și adevărate.

   - Oricum, sunt gata să fac tot ce pot ca să te ajut, asigurându-mă că tu vei face același lucru.

   Laura îl privi îndelung. Nu-i venea să-și creadă urechilor.

   - Mă ameninți?

   - Să te ameninț? Nu. Cum poți gândi așa ceva? răspunse el pe un ton batjocoritor. Îți ofer o soluție, o alternativă pe care sora ta o va găsi, poate, mai atrăgătoare, decât o călătorie la Londra, deprimantă și lipsită de orice perspectivă.

   - Nu înțeleg.

   - Vei înțelege. Rămâi și ia prânzul cu mine, îți voi explica.

   - Nu văd cum ar ajuta-o asta pe Pamela, insistă ea. Se simte disperată și-i e teamă...

   - Pentru că e singură, însărcinată și n-are mijloace de a se întreține. Cam asta ar fi situația ei, nu? A, și ar mai fi dorința ei de a-l revedea pe Kazantis.

   - Da, dar...

   - Bine, replică el, arătând scaunul de lângă ea. Stai jos. Mă duc să-i spun lui Alex că vom lua masa peste 15 minute. Îți place homarul, nu? Da, sigur că-ți place, comentă el cu umor. Cum am putut uita?

   Bărbatul plecă, iar Laura rămase singură, gânditoare. Jason părea că are răspunsuri la orice, își spuse ea, mângâind franjurii din mătase ai unei perne. Dar dacă bărbatul n-o amenința direct, folosea în schimb starea Pamelei ca să obțină ce dorea de la ea.

   Dar de ce ar fi făcut Jason atâtea eforturi ca s-o aducă înapoi? Pentru că-l părăsise? Era oare atât de vanitos? Acest orgoliu orb nu i se potrivea, dar îl cunoștea oare? Cândva, ar fi răspuns da, cândva știa totul despre el... ce-i plăcea, ce nu, ce-l făcea să râdă, ce-i stârnea mânia. Era un tip corect, cu umor, integru în afaceri... Oamenii care lucrau pentru el îl respectau și-l plăceau. Ea însăși, până când a avut motive întemeiate să creadă contrariul, nu se îndoise niciodată de el.

   Dar pe atunci era îndrăgostită de el, îndrăgostită nebunește de un bărbat ce părea inaccesibil și despre care nici în vis n-ar fi putut crede că putea fi atras de ea. Când se angajase la firma lui, inițial ca înlocuitoare temporară a secretarei bărbatului, fetele de la agenție îi invidiaseră norocul și-i spuseseră că Jason Montefiore era un tip foarte atrăgător și extrem de bogat.
   Desigur că lor, ca și ei, nu le trecuse niciodată prin minte că Jason putea fi interesat de o englezoaică înaltă, slabă și cu picioarele lungi, al cărei singur atu era părul blond-argintiu, lung până la brâu. Restul trăsăturilor sale erau absolut obișnuite, Laura știa bine: ochi albaștri care deveneau cenușii când era soare puternic, nas drept care nu era deloc cârn, gura mare, cu buza de jos mai plină. Din câte știa, bărbații preferau femeile scunde, cu sânii plini și cu forme apetisante. Nu femeile care-i puteau privi în ochi de la aceeași înălțime.

   Nu că alături de Jason ar fi avut această problemă. Înălțimea și masculinitatea lui o făceau întotdeauna să-și conștientizeze propria feminitate, iar el susținuse întotdeauna că preferă femeile înalte. Și avusese destule. Înainte să intre Laura în viața lui, bărbatul schimbase o mulțime de iubite. Iar amatoare erau multe, bucuroase s-o informeze pe Laura că situația ei de iubită oficială era extrem de precară și nesigură. În plus, mai exista și fosta lui soție, Regina, cu care avea o fetiță, Lucia.

   Laura clătină din cap, alungând aceste amintiri și emoțiile pe care i le stârneau. Era ridicol, își spuse ea cu disperare. Cum ar putea să se gândească măcar o clipă la oferta lui? Nu putea rămâne în Hawaii. Nu-l putea abandona pe Pierce într-un moment atât de important. Viața ei era în Anglia. Slujba ei era în Anglia. Trebuia să-l facă să priceapă că nu putea să renunțe la responsabilitățile ei.

   Acum 3 ani, lucrurile erau diferite. Pamela lucra la un spital din Londra și împărțea un apartament cu câteva surori medicale. Când Laura a primit oferta de a petrece 6 luni în Honolulu, la o surcusală a agenției internaționale de plasare a forței de muncă unde lucra, nimic n-o lega de viața ei prezentă. Profitase, deci, de o oportunitate binevenită.

   Nu trebuia decât să-și facă bagajele și să se urce în avion. Dar nu și acum. Acum, avea apartamentul ei, în Highgate. Acum avea rădăcini și nu mai era o tânără nepăsătoare de 22 de ani. Da, avea 22 de ani când îl întâlnise prima oară pe Jason. Și apoi, nu voia să-și piardă slujba. Îi plăcea să lucreze cu Pierce. Munca era interesantă și-i oferea ocazia de a călători. Și apoi, avea un salariu generos. Nu putea renunța la toate astea, pentru un bărbat pe care-l disprețuia.
   Nu trebuia să revină aici, realiză ea într-un târziu. Situația dificilă în care se afla Pamela o orbise. Lăsase lucrurile să evolueze într-o direcție greșită și se trezise implicată într-o aventură greu de controlat. Totuși, n-avea de unde să știe cum va reacționa Jason la rugămintea ei. Nu bănuise că avea propriile lui planuri.

   - I-am spus lui Alec să întindă copertina, zise Jason, întrerupându-i reveria. Bănuiesc că vrei să mâncăm pe punte, adăugă el. E destul de răcoare la umbră.

   Laura n-avea chef să ia masa cu el, dar nu se opuse. N-avea rost, își spuse ea, ignorând faptul că a permite continuarea acestei șarade nu-l va mai putea convinge, ulterior, că nu-i acceptă șantajul.

   - Bine, răspunse ea, indiferentă. Dar nu prea mi-e foame.

   - Nici mie. Apetitul meu se îndreaptă în cu totul altă direcție, reluă Jason, lipsit de emoție. Dar dacă nu cumva greșesc, bănuiesc că nu ești dispusă să profiți de poftele mele.

   Un val de indignare o copleși la auzul acestor cuvinte.

   - Bănuiam eu, făcu Jason, înțelegându-i privirea mânioasă. Să luăm un cocteil, adăugă le. Îți sugerez ceva revigorant, dar nu prea tare. Nu vreau să stric ceea ce se anunță a fi un parteneriat interesant.

   Laura îl privi cu încordare, apoi, simțind o incontrolabilă senzație de panică, se ridică în picioare.

   - Nu... nu pot face asta! exclamă ea neliniștită. Nu te las să mă șantajezi! Dacă nu mă poți ajuta să dau de Mike Kazantis, mă întorc la San Francisco diseară.

   Jason, cu gesturi calme, turnă rom alb într-un shaker pentru cocteiluri.

   - Șantaj este un cuvânt prea dus, o avertiză el fără pic de umor. Totuși, oricât de neplăcut mi-ar fi să-ți reamintesc, tu ai venit la mine. Nu eu te-am invitat. Și dacă mi-ai oferit posibilitatea să te rețin, de ce să te las să pleci?

   - Nu mă poți forța să rămân, zise Laura.

   - Nu, nu pot face așa ceva, admise el, adăugând o măsură de curacao portocaliu în recipient. Nici măcar nu intenționez. Dar îți pot îngreuna plecarea.

   - Cum? întrebă Laura, privindu-l cu ochi mari.

   - Stai jos, o sfătui el. Așteaptă până când vei afla ce am de spus. Și renunță la expresia asta înspăimântată. Gândul de a împărți patul cu mine nu te speria atât de mult pe vremuri.

   - Ești demn de dispreț! izbucni Laura.

   - De ce? se interesă el, punând capacul shakerului și începând să-l agite energic. Îmi amintesc că reacția ta era cândva exact inversă la gândul că vom face dragoste.

   - Aia nu era dragoste!

   - Știi diferența? întrebă el cinic, după un oftat lung. Uite ce e, n-am de gând să mă cert cu tine. Este clar că avem multe de vorbit. Dar până atunci, îți sugerez să bei un Mai Tai și să nu te mai agiți atât. Viitorul își poartă singur de grijă. Așa a fost și așa va fi mereu.

   Gheața fărâmițată aflată în paharul pe care Jason i-l întinse era foarte apetisantă și, fără să știe exact de ce, Laura acceptă cocteilul. Poate avea nevoie de sprijinul pe care i-l putea da alcoolul, se gândi ea nefericită, sorbind din băutura rece. Era delicioasă. Trebuia să admită că Jason nu-și pierduse îndemânarea... în nicio privință, adăugă ea în gând.

   Pe punte, cei doi stewarzi tocmai terminau de pus masa. În mijlocul ei se afla un aranjament floral din iasomie și plumeria stacojii, iar într-o găleată cu gheață trona o sticlă de Dom Perignon.

   - Masa e pe placul dumneavoastră, domnule Montefiore? întrebă politicos unul dintre stewarzi, în timp ce celălalt o privi pe Laura cu atenție.

   Laura le putea citi gândurile. În pantalonii ei ieftini, fără machiaj, nu părea deloc genul de femeie sofisticată pe care Jason s-o invite pe iaht.

   - E foarte bine, mulțumesc, răspunse Jason, cu un zâmbet fermecător. Ne vom servi cinguri, adăugă el.

   Cei doi bărbați plecară, dezamăgiți că serviciile lor nu mai erau necesare.

   Ca aperitiv, era pregătit un cocteil de crevete servit pe un pat roz-portocaliu de papaya. Deși Laurei nu-i era foame, soarele, briza oceanului și aroma apetisantă a mâncării îi deschiseră apetitul. Cu un oftat resemnat, se lăsă pradă tentației de a gusta și pâinea și rulourile cu brânză, iar când Jason turnă șampania în pahare, Laura începuse deja să se bucure din plin de această masă delicioasă.

   Jason mâncă puțin și fu bucuroasă să constate că nici nu bău prea mult. Părea mulțumit să stea pe scaunul tras foarte aproape de al ei și să privească în jur.

   Stewarzii apărură la un moment dat să strângă farfuriile. În locul lor, aduseră două vase argintate în care se afla câte un homar garnisit cu sos thermidor, însoțit de orez cu șofran.

   - Servește, o sfătui Jason.

   Cu un mic suspin, Laura își puse în farfurie jumătate de homar.

   - Tu nu vrei? întrebă ea.

   - Ba da, mulțumesc, răspunse el, lăsând-o să-l servească, și în ciuda temerilor sale, Laura reuși să nu-i verse sosul în poală.

   - Nu crezi că lucrurile au evoluat prea repede? întrebă ea, înfigând furculița într-o bucată albă de homar. Adică... de ce ai vrea așa ceva? Există o mulțime de femei care ar fi...

   - Nu vreau o mulțime de femei, replică încet Jason, lăsând furculița jos. Te vreau pe tine.

   El îi întâlni privirea și Laura fu uimită de profunzimea pasiunii din ochii lui.

   - Sunt foarte precaut, Laura, deoarece îmi dau seama că dacă mă mișc prea repede, vei fugi. Dar nu trebuie să te îndoiești de hotărârea mea. Crede-mă, este foarte fermă!

   - Dar de ce? întrebă ea. De ce?

   Jason n-o învrednici cu niciun răspuns.

   - Nu mai locuiesc în apartament, Laura, zise el turnându-i încă un pahar de șampanie. Am o casă pe insula Kaulanai.

   - Kaulanai? se miră Laura. N-am auzit niciodată de ea.

   - Nici n-aveai cum, o liniști Jason, cu o expresie indiferentă. Este o insulă mică, are numai 65 de kilometri lingime și 11 kilometri lățime. Dar e frumoasă și îmi aparține.

   - E a ta? întrebă ea.

   - Da, afirmă el.

   - Și... și vrei ca eu să stau acolo?

   - Nu pentru totdeauna, o asigură el. Încă mai am apartamentul din New York și apartamente disponibile în hotelurile de aici.

   - Și care este planul tău relativ la Pamela? Un avort de lux?

   - Desigur că nu, replică el pe un ton dur și plin de sarcasm. Deși, dacă asta își dorește, se poate aranja. Dar nu. Nu intră în planul meu s-o determin să scape de copil. Sunt pregătit s-o susțin financiar, ca de altfel și pe tine.

   - Dar ea nu va fi niciodată de acord, răspunse Laura, clătinând din cap.

   - De ce? Pamela este singură și disperată. Nu are nici slujbă, nici bani.

   - De unde știi că nu are slujbă? Doamna Goldstein n-a concediat-o. Pamela este un bun fizioterapeut.

   - Sunt convins de asta, zise Jason, ridicând din umeri. Totuși, o tentativă de sinucidere nu este un lucru peste care se poate trece ușor. Cariera ei poate avea de suferit. Doamna Goldstein s-ar putea să nu mai vrea să aibă de-a face cu cineva cu astfel de probleme.

   - Așa cum o spui, Pamela pare a fi nebună.

   - Nu, susțin doar că-i va fi greu să-și continue viața de dinainte, chiar dacă ar vrea. Din câte îmi amintesc, tu însăți aveai de gând s-o convingi să se mute la Londra.

   - Bine, oftă Laura, încuviințând. E într-o situație dificilă, înțeleg asta.

   - Bun, deci suntem de acord, observă el. Trebuie să-ți mai spun că sora ta ar putea vedea viața într-o lumină mai bună dacă nu ar avea grija banilor, n-ar mai avea responsabilități, cu excepția acelora de a avea grijă de ea și de a fi fericită. În plus, trebuie să recunoști că pe insulă climatul este mai bun decât la Londra.

   Laura își frecă palmele umede de pânza pantalonilor.

   - Sugerezi să locuim amândouă în casa ta din Kaulanai?

   - Ei... nu-i chiar așa, răspunse el, făcând o grimasă cinică. Ție îți voi cere ceva mai mult decât să locuiești în casa mea.

   - Ești dezgustător! îl înfruntă Laura.

   - Vom vedea, răspunse el. Deci? Batem palma? Sau încă vrei să pleci la San Francisco diseară?

   Laura se ridică.

   - Ești nebun!

   - Da? făcu Jason neîncrezător. Credeam că e o soluție cât se poate de rațională la problema ta.

   - Poate la problema Pamelei! replică ea cu amărăciune. Dar ce se întâmplă după ce se naște copilul?

   - Asta va decide ea. Își poate găsi o slujbă aici, în Hawaii. Sunt multe femei bătrâne și bogate care pot avea nevoie de serviciile ei. Aș putea s-o angajez chiar eu, adăugă el după o scurtă pauză.

   - Tu! pufni Laura cu dispreț.

   - De ce nu? O pot angaja la hotel.

   - Ai un hotel? clipi Laura.

   - Am preluat complexul Ridgeway, nu mai știi? îi aminti Jason.

   Laura tăcu și se îndepărtă puțin, privind apa, cu coatele sprijinite de balustrada iahtului. Ce să facă? se gândi ea. Jason avea dreptate și n-o forța să facă o alegere... cu excepția faptului că punea pe umerii ei întreaga responsabilitate a fericirii Pamelei.

   Bărbatul se apropie.

   - E o decizie chiar atât de greu de luat? întrebă el. Ai mai slăbit, adăugă bărbatul, fără nicio legătură cu discuția.

   - Și tu, răspunse ea, întorcând capul spre el și descoperindu-i chipul primejdios de aproape.

   - Mi-a fost dor de tine, zise el, cu un glas răgușit.

   Frumusețea ochilor săi aurii era foarte tulburătoare, iar Laura simți că rezistența ei scade sub efectul privirii lor. Își aminti diminețile în care se trezea și-l găsea stând în pat, ridicat într-un cot, privind-o cu blândețe. Își aminti plăcerea îmbrățișărilor lor, dar în același timp realiză, cu o strângere de inimă, cât de multe femei se bucuraseră de aceste îmbrățișări după plecarea ei.

   - Mie nu mi-a fost dor de tine, minți ea, îndepărtându-se de el. Nu m-am gândit deloc la tine. M-am bucurat de ceea ce făceam, de viața mea, până când cumnatul tău a distrus viața Pamelei! Am fost fericită în toți acești 3 ani, oricât de greu ți-ar fi să crezi!

   - O, ba cred! răspunse el cu asprime, făcând la rândul lui un pas mai departe de ea, în timp ce Laura avu un ciudat sentiment de singurătate și înfrigurare. Și aș putea adăuga că sora ta este la fel de responsabilă de această viață distrusă. Oricum, nu asta e problema, ci ceea ce vei face ca să îndrepți această dramă în desfășurare. Deci, ce ai de spus? Te-ai hotărât?

   - Nu mă pot decide așa ușor...

   - Ce vrei să spui?

   - Jason, am o slujbă la Londra...

   - Știu.

   - Și... și Pierce nu mă va aștepta.

   - De ce ar face-o? întrebă el calm. Nu te vei întoarce. Cel puțin nu într-un viitor previzibil.

   Laura oftă. Își dădea seama că era forțată să fie victima planului de răzbunare pe care Jason îl pusese la punct în ultimii 3 ani, așteptând să se ivească o astfel de oportunitate. Iar oportunitatea așteptată i se oferise pe tavă chiar de Laura. Nu putea crede că ține la ea și în niciun caz nu putea accepta că Jason ține la Pamela. Voia doar să-i dovedească faptul că era încă stăpânul ei.

   - Nu-mi poți face asta, zise ea.

   - Nu-ți fac nimic, Laura. Este numai decizia ta. Trebuie să alegi.

   - Între două rele? întrebă ea, îndurerată. De fapt, nu prea am de ales, nu?

   - Bine, gesticulă bărbatul cu indiferență. Îți las timp până diseară să te gândești la propunerea mea. Îți voi telefona la ora 8. Să fii la hotel!

      - Puneți-vă centura, domnișoară Huyton. Aterizăm în 15 minute.

   Vocea lui Clark Sinclair, copilotul, fu cea care o trezi din visare.

   - Mulțumesc, zise ea. Mă gândeam în altă parte, scuze.

   - V-a plăcut călătoria? Cred că sunteți obosită. În Hawaii este aproape miezul nopții.

   - A fost un zbor lung, zâmbi forțat Laura. La venire, am făcut o escală la San Francisco, dar acum...

   - Da, aprobă Clark, care cunoștea acest lucru. O escală de 24 de ore e binevenită, știu. Trebuia să vă duceți la culcare, ca Julie. Două somnifere, și nici n-ați fi remarcat distanța.

   Laura clătină din cap, comentând ceva pentru sine. Nu-i putea mărturisi lui Clark Sinclair motivul pentru care nu folosise compartimentul de dormit al avionului. Acest loc era încărcat de amintiri dureroase, amintirile momentelor petrecute alături de Jason. Avea destul timp să se gândească la toate astea când se va întoarce în Hawaii. Acum, trebuia să înfrunte perspectiva de a-i spune lui Pierce că luase decizia de a-l părăsi.

   Avionul particular ateriză pe Gatwick, iar formalitățile obișnuite nu durară mult. Faptul că Laura era cetățean britanic îi ușură trecerea prin toate controalele.

   Londra o liniști prin atmosfera ei familiară, deși se simțea înfrigurată de vremea răcoroasă, după căldura din Hawaii. În Anglia, aprilie este o lună impredictibilă din punct de vedere meteorologic, așa că nu fu surprinsă să observe picăturile de ploaie care ozbeau geamul vagonului la sosirea în gara Victoria.

   Tânăra ieși din gară, opri un taxi și-i spuse șoferului s-o ducă direct la Highgate. Știa că nu face decât să amâne momentul în care trebuia să discute cu Pierce. Nu-i venea să creadă că trecuse mai puțin de o săptămână de când își luase rămas bun de la el. Întreaga viață i se schimbase radical în acest scurt răstimp.

   În apartament era frig. În hol, găsi niște scrisori și câteva facturi și realiză că trebuia să mai pună la punct ceva înainte de plecare: trimiterea corespondenței spre noua ei adresă.

   Examină conținutul frigiderului și descoperi o cutie de lapte. Puse ceainicul pe foc.

   În timp ce bea ceaiul, verifică corespondența. În afara unei invitații la o petrecere, trimisă de un prieten al lui Pierce, și a unor plicuri cu pliante publicitare, nu mai găsi nimic interesant. Avea la dispoziție o săptămână, nu mai mult, pentru a-și lua adio de la viața ei de până acum și a pleca în California. Până atunci, Pamela va fi gata pentru a o însoți în Hawaii și amândouă vor porni mai departe spre Kaulanai.

   O insulă ca o închisoare fără gratii, oftă ea. Pamela reacționase bine la oferta lui Jason, dar asta nu însemna că pentru Laura alegerea fusese simplă. Se simțea forțată să aleagă un viitor nedorit și nesigur.

   Pierce fu consternat de decizia ei.

   - Cred că glumești! exclamă el, iar porțigaretul din argint, cu care gesticula afectat, îi căzu nebăgat în seamă pe covor.

   Își aprinse o țigară fără el și o privi șocat.

   - Draga mea, știu că am fost puțin cam supărat pentru că m-ai lăsat la greu, poate am fost cam prea direct în obiecțiile mele, dar știi bine că am mare respect pentru tine. Nu vreau să te pierd, Laura. Acum, m-ai pus în fața faptului împlinit!

   Laura clătină din cap și se așeză în fotoliul de lângă șemineul din marmură.

   - Îmi pare rău. N-am de ales, trebuie să fac asta pentru Pamela. Nu-ți pot explica totul, dar are nevoie de mine și n-o pot abandona.

   - Vrei să spui că sora ta are nevoie de supraveghere? întrebă Pierce fără să înțeleagă, inhalând fumul cu nesaț. Dar este doar cu 2 ani mai mică decât tine.

   - Așa este, oftă Laura. Nu este singurul motiv. Nu-mi cere să-ți explic, Pierce. Este o poveste lungă și n-ai vrea s-o știi.

   - Ba da.

   - Te rog, nu mai pot trece iarăși prin toate astea, zise Laura plecând capul. Îți pot spune că există un bărbat pentru care am lucrat cândva, când eram la Honolulu. S-a oferit s-o ajute pe Pamela, asigurându-se că eu, la rândul meu, îl voi ajuta pe el.

   - Vei lucra pentru el? întrebă Pierce, privind-o ciudat.

   - Da, admise Laura, bucuroasă că flăcările din cămin îi ascundeau roșeața din obraji. Am fost un timp secretara lui. Faptul că pot vorbi mai multe limbi a fost un avantaj.

   - Da? făcu Pierce, suspicios. Vrei să spui că nu există traducători în Hawaii? Nu pot să cred.

   - Nu, nu spun astta, îl contrazile Laura, frământându-se în fotoliu. Pierce, Jason... domnul Montefiore... a făcut din angajarea mea o condiție pentru a o ajuta pe Pamela.

   - Și cum o ajută pe Pamela, mai exact?

   - Ți-am spus, ezită tânăra. Va rămâne pe insula lui până la nașterea copilului. Apoi, depinde de ea ce alege să facă.

   - Deci... peste 9 luni... poate mai puțin, te vei putea întoarce în Anglia?

   - Presupun, răspunse vag Laura.

   Acest lucru nu-i trecuse niciodată prin minte până acum. După ce sora ei va naște, Jason n-o va mai putea reține acolo. Până atunci, starea psihică a Pamelei va fi de asemenea mult mai bună.

   - Bine, zise Pierce, mulțumit. Dacă ai de gând să te sacrifici pentru binele surorii tale, nu-mi rămâne decât să angajez o secretară pe o perioadă limitată.

   - Limitată?

   - De ce nu? Abia te-am învățat pe tine lucrurile de care e nevoie într-o astfel de muncă. N-am chef să repet experiența. Niua mea carte trebuie terminată, desigur. Nici nu se pune problema s-o abandonez. Dar după aceea, mă gândesc să fac o pauză de creație și să plec undeva în India, de exemplu. Sau în Occidentul Îndepărtat. Vreau să văd Singapore și Hong Kong. Voiam să-ți propun să vii cu mine, să iei notițe. Dar cred că voi fi nevoit să-mi înregistrez impresiile pe casete, iar tu le vei transcrie.

   - O, Pierce! Nici nu știu ce să spun.

   - Nimic, draga mea. Așa e cel mai bine. Cine știe, poate vei hotărî să rămâi la domnul Montefiore și n-aș vrea să promiți nimic fără să iei în calcul toate posibilitățile.

   - Nu prea cred că voi rămâne acolo, reflectă Laura, strângând din buze.

   - Nu? întrebă Pierce, privind-o cu ochi pătrunzători. Aș vrea să fiu la fel de încrezător, dar mă tem că vârsta și experiența m-au făcut mai precaut.

Capitolul 4

      Oricum ar fi fost, era foarte liniștitor pentru Laura, în vălmășagul zilelor care urmară, să se gândească la faptul că nu-și tăiase toate punțile și că putea reveni oricând la Londra.

   Renunțase la apartament, pentru că nu-și putea permite să plătească chiria acestuia, dar putea să-și găsească altul la revenirea în țară. Lucrurile pe care nu le va lua cu ea, le va depozita în casa lui Pierce, iar corespondența îi va fi trimisă tot acolo, servitorii bărbatului ocupându-se de retrimiterea scrisorilor spre Hawaii.

   Cu o zi înainte de plecare, Pierce o invită în oraș pentru prima dată de când se cunoșteau. Masa fu foarte plăcută, iar Pierce își deschise sufletul, spunându-i chiar că dacă ar fi fost să se însoare, deși era un burlac convins, i-ar fi plăcut o soție ca ea.

   După cină, li se aduseră cafeaua și lichiorurile. Deodată, Laura simți senzația că este observată. Se gândi imediat la detectivul particular angajat de Jason. Dar Jason n-ar fi angajat pe cineva s-o urmărească în acest scurt sejur la Londra, își spuse ea. Pamela se afla la San Francisco, așa că nu se putea îndoi de revenirea ei.

   Totuși, senzația persista, așa că începu să cerceteze atent persoanele din restaurant. Nu i se păru nimic suspect. Și totuși, abia aștepta un moment prielnic pentru a-l ruga pe Pierce să plece. Era stupid, probabil își imagina doar că este supravegheată, dar simțea că este privită cu ostilitate și dezaprobare.

   Și chiar atunci îl zări stând la bar, la numai câțiva metri distanță. Scaunul lui era întors spre masa Laurei. Era îmbrăcat într-o haină de culoarea vinului și pantaloni negri, părând neobișnuit de sobru și de serios. În fața lui se afla un pahar de scotch. Privirea bărbatului nu era deloc prietenoasă și nici măcar când întâlni ochii mirați ai tinerei nu dădu vreun semn că ar recunoaște-o. Dimpotrivă, părea că era de gând s-o ignore.

   - Ce este? întrebă Pierce, percepându-i îngrijorarea.

   - Nimic, răspunse ea, încercând să-și recapete echilibrul interior. Bărbatul pentru care trebuie să lucrez în Hawaii se află aici și nu mă așteptam să-l văd în acest loc. Asta-i tot.

   - Montefiore se află aici?

   Pierce îi urmări privirea și văzu că se îndreaptă spre bar, așa că se întoarse nonșalant și se uită stăruitor la Jason. Laura vru să-l oprească, dar nu reuși.

   - Ăsta-i Montefiore? șopti Pierce, aplecându-se peste masă, cu un aer surprins. Credeam... am presupus că e mai bătrân. Ce caută aici? Știi cumva?

   - N-am nici cea mai vagă idee, recunoscu Laura cu un glas șoptit.

   Dar chiar atunci Jason se apropie de masa lor, așa că fu nevoită să se oprească.

   - Bună, Jason, îl întâmpină ea cu un aer marcat de teamă. Ce... surpriză!

   - Bună, Laura.

   - Ți-l prezint pe Pierce, continuă tânăra.

   Jason nu zise nimic, dar strânse mâna bărbatului cu o vădită indiferență.

   - Vă aflați la Londra cu afaceri, domnule Montefiore? întrebă politicos Pierce.

   - Într-un fel, răspunse vag Jason. Înțeleg că sunteți scriitor, domnule Carver.

   - Îmi place să cred că da, zâmbi Pierce. Prezența dumneavoastră la Londra înseamnă că domnișoara Huyton nu va mai trebui să plece în Hawaii? Dacă da...

   - Trebuie să mă întorc pe coasta de Vest mâine, îl întrerupse Jason. Mă gândeam că am putea călători împreună, domnișoară Huyton, dacă nu aveți nimic împotrivă.

   - Nu, desigur că nu, îl liniști Laura.

   Cum ar fi putut avea ceva împotrivă? se gândi ea, privindu-l încruntată. Doar era sclava lui! De ce nu-i lăsase măcar aceste zile de libertate? Bărbatul străbătuse o distanță imensă doar ca să se asigure că nu se răzgândise?

   Pierce cerceta în tăcere schimbul de priviri dintre cei doi, încrecând să le înțeleagă relația. Dar bunele maniere îl împiedicară să facă vreun comentariu. În schimb, îl invită pe Jason să bea un pahar alături de ei.

   - Mă tem că nu pot, refuză bărbatul.

   Laura suspină ușurată, realizând că așteptase răspunsul bărbatului cu respirația tăiată. Lasă-l să plece! îl imploră ea din priviri pe Pierce, conștientă de efectele nedorite pe care prezența bărbatului le avea asupra ei. Inima îi bătea mai repede, palmele îi transpirară și obrajii îi deveniră roșii. Era imposibil să nu-i compare în gând pe cei doi bărbați.

   Pierce era slab, cu oase proeminente, iar Jason, subțire la rândul său, era bine clădit și fiecare mișcare îi evidenția mușchii puternici.

   - De fapt, reluă Jason, mă întrebam dacă o pot conduce chiar eu pe domnișoara Huyton acasă. Vreau să vorbesc ceva cu ea și cum am avut norocul să ne întâlnim...

   Pierce fu luat prin surprindere.

   - Ei bine... dacă Laura... ce spui, Laura? se bâlbâi el.

   Laura nu știa ce să spună. Nu credea că Jason o întâlnise aici din întâmplare, era o concidență prea mare. Dar pe de altă parte, cum să-l refuze fără un motiv plauzibil?

   - Nu putem vorbi aici? întrebă ea, întâlnind ochii aurii ai bărbatului și înfiorându-se de spaimă și de dorință.

   - Prefer să discutăm între patru ochi, explică el politicos.

   - Bine... nu te superi, Pierce? șopti ea nefericită, simțind că n-are altă soluție decât să-i dea ascultare.

   - Dacă tu vrei, draga mea, declară cu regret bărbatul.

   Era greu să-și ia la revedere sub privirile tăioase ale lui Jason.

   - Nu uita ce ți-am spus, îi aminti el, strângând-o în brațe și punându-și buzele calde pe tâmpla ei pentru o clipă. Sunt întotdeauna aici, dacă vei avea nevoie de mine.

   - Nu voi uita, promise Laura. Ai grijă de tine.

   - Și tu, adăugă Pierce.

   Laura se îndepărtă, fără să privească înapoi. Când Jason o ajunse din urmă, tocmai își lua haina de la garderobă.

   - Gata? întrebă el, fără să aștepte un răspuns.

   Jason informă portarul că vor să plece și Laura abia avu timp să-și pună haina, și un taxi îi aștepta în fața restaurantului.

   - Mergem la tine sau la hotelul meu? întrebă nepăsător Jason, coborând scările.

   - Prefer să merg acasă, spuse ea. Despre ce voiai să vorbim?

   - Discutăm mai târziu, zise el cu indiferență.

   - N-a fost vorba de o coincidență, nu? reluă Laura. Mă căutai pe mine.

   - Pe amândoi, o corectă el. Pe bravul scriitor de romane și pe secretara lui cea-atât-de-conștiincioasă.

   - Ce vrea să însemne asta?

   - Din câte mi-am dat seama, nu prea lucrați în seara asta, Laura, o acuză el.

   - Nu. Luam cina împreună. Ce e greșit în asta?

   - Iei frecvent cina cu angajatorii tăi? întrebă Jason cu ostilitate.

   - Nu des, dar...

   - Bănuiam eu, replică Jason cu dispreț.

   - Ce sugerezi? Ți-am spus că eu și Pierce suntem prieteni și...

   - Prieteni care se țin de mână și se sărută? întrebă el cu un aer îndârjit.

   - Ne-ai urmărit!

   - Destul de mult ca să-mi dau seama că m-ai mințit, admise el, privind firma luminoasă a unui cinematograf prin fața căruia treceau.

   - Ticălosule!

   - Nu mă mai jigni, Laura, o avertiză el. Pot replica la fel și n-o să-ți placă.

   - Ah, cât te urăsc!

   - Cred că pot supraviețui și după această mărturisire.

   - Va trebui să te obișnuiești cu ura mea.

   - Da, asta fac, zâmbi el.

   Când ajunseră în mica piațetă unde se afla apartamentul Laurei, tânăra femeie speră că Jason o va lăsa acolo și va pleca. Își atinsese obiectivul, o luase de lângă Pierce, își impusese voința și nu vedea ce altceva ar mai fi fost de spus. Dar bărbatul ieși din mașină și dădu drumul șoferului.

   - Stai la numărul 47, nu?

   Apartamentul Laurei se afla la etajul patru. Ușile liftului se deschiseră, iar Jason o urmă pășind leneș pe podeaua ceramică sunând a gol.

   Sufrageria Laurei părea rece și neprimitoare. Cărțile și decorațiunile fuseseră deja împachetate și așteptau să fie transportate la Pierce. Laura se opri în mijlocul camerei, deodată rușinată de modestia traiului ei. Se simțea înfrântă.

   - Cât ai stat aici? întrebă Jason, ca și cum i-ar fi ghicit disperarea.

   - Aproape 3 ani, răspunse ea. Când m-am întors din Hawaii, un prieten al Pamelei se muta de aici. Am fost norocoasă să găsesc acest apartament.

   - Când te-ai întors din Hawaii, repetă Jason. A trecut mult timp, adăugă el, apropiindu-se.

   - Nu destul, îl contrazise ea, ferindu-se.

   - Nu te lupta cu mine, Laura, o avertiză el cu duritate. N-am de gând să-ți fac rău, dar te anunț că îmi este destul de greu să păstrez discuția la un nivel civilizat.

   - Crezi că reușești? țipă ea, disperată și lipsită de apărare. Cum poți să fii un om civilizat? Ești un sălbatic! Un barbar! Un tip care nu se sfiește să folosească durerea și suferința altuia pentru a-și atinge scopurile!

   - Atenție, Laura!

   - Atenție, repetă ea pe un ton sarcastic. Atenție la ce? Când am fost atentă, mi-a folosit la ceva? Credeam că mă comport cu infinită precauție când am revenit din Anglia, dar m-am înșelat. Știi, mi-a trecut prin minte că poate tu l-ai pus pe Mike Kazantis să se implice într-o relație cu Pamela. Ar fi fost în avantajul tău, nu?

   De fapt, până în clipa aceea Laurei nu-i trecuse prin cap așa ceva. Abia când se auzi rostind aceste cuvinte, realiză cât de ridicole erau. Chiar dacă Jason ar fi pus la cale acest plan, n-avea de unde să știe dacă Pamela va rămâne gravidă sau nu? Și apoi, cum putea prevede tentativa de sinucidere a surorii sale?

   Dar cuvintele fuseseră spuse și nu le mai putea lua înapoi. Bărbatul traversă cu pas ușor covorul și ajunse din nou lângă ea prinzându-i umerii cu un gest hotărât.

   - Dacă tot crezi asta, de ce să te dezamăgesc? zise el îndârjit, trăgând-o spre el. De vreme ce mă privești ca pe un diavol în carne și oase, aș putea să profit de poziția mea.

   În ciuda mâinilor ei, care se opuneau, bărbatul își apăsă buzele pe gura ei. Era mai puternic decât ea, iar violența acțiunilor lui îi făceau inutilă rezistența. Era învăluită în căldura și mirosul lui și, deși încerca să lupte, senzualitatea lui o copleșea.

   - Jason, pentru Dumnezeu... gemu ea cu glas înecat, când ei îi abandonă gura.

   Rugămintea ei fu zadarnică.

   - De ce apelezi la divinitate, de vreme ce crezi despre mine să sunt sămânța diavolului? o ironiză el, lăsându-i în jos umerii rochiei negre, simple. Tu ai cerut asta, Laura. Eram pregătit să fiu răbdător cu tine, dar tu ai schimbat regulile jocului, adăugă el, atingându-i pielea cu dinții.

   - Jason, nu poți face așa ceva! șopti tânăra, simțind cum poalele rochiei îi erau ridicate spre genunchi.

   Se simțea vulnerabilă, stând în fața lui astfel, numai în lenjerie intimă din dantelă. În ciuda protestelor ei, era convinsă că bărbatul nu se va opri.

   - Pot și trebuie s-o fac, zise el cu voce răgușită, ochii lui privind-o cu o intensitate insuportabilă.

   Ținând-o strâns în brațe, bărbatul își desfăcu nasturii cămășii și cravata. Dar gesturile lui erau prea încete, iar nerăbdarea prea mare, așa că își sfâșie cămașa, dând la iveală un bust bronzat și puternic. Apoi o trase mai aproape cu disperare.

   - Nici nu știi cât de mult te doresc, murmură el.

   Buzele lui deveniră tandre, convingătoare, iar Laura simți un fior involuntar de dorință.

   Cu infinită grijă, o așeză pe pat, iar Laura așteptă copleșită de emoții și dorință ca Jason să se dezbrace, deși un gând nebăgat în seamă o avertiza că trebuia să scape acum, cât mai avea o șansă la libertate.

   - Nu te mai lupta, spuse el.

......................................