Al cincilea as, Rodica Ojog-Brașoveanu

 1-3
CAPITOLUL I

      Deși ne aflăm abia la sfârșitul lui august, e frig.

   Constat cu satisfacție că nu sunt singura femeie care şi-a pus taiorul. Mă opresc la cofetăria Kluger şi cumpăr un cornet cu castane glasate. E numai un pretext. Îmi place interiorul, scaunele vieneze cu spătar de paie, măsuţele rotunde de marmură, borcanele uriaşe de pe tejghea cu bomboane acre. Deasupra rafturilor, tronează important un portret. Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că tipul a reuşit tot ce şi-a propus. Miroase plăcut a mentă şi esenţă de brad. Vechile arome de vanilie şi aluat franţuzesc au dispărut de mult.
   Madam Kluger, pufoasă, apretată şi cu genele atât de albe încât par pudrate cu zahăr, îmi face un cornet artistic şi mă întreabă îngrijorată:
   - Ce se mai aude, Fraulein Savu? Vin?
   Îi e frică, tremură între mormanele de prăjituri şi fursecuri falsificate - războiul a falsificat totul, numai lacrimile au rămas autentice - tresare la orice zgomot, şi-a instalat la vitrină un oblon de tablă ondulată.
   De fapt, neliniştea a cuprins întreg oraşul, atmosfera vibrează.
   Nemţii nu mai ies decât în grupuri, evită străzile mărginaşe, bătrânii au pierit din parcuri, tinerii de pe Corso. La aproape fiecare fereastră, zăreşti câte un chip circumspect strecurând priviri prudente din spatele perdelei. Oamenii par grăbiţi, chiar şi slujnicele, bărbaţii au o expresie ciudată de nerăbdare. Nerăbdare şi încă ceva...
   Au trecut două zile de la eliberarea Bucureştiului şi bucuria, abia camuflată, colorează chipurile rarilor trecători. Cunoştinţele îşi zâmbesc cu tâlc, îşi strâng mâinile febril, îşi comunică din mers, în şoaptă:
   "Parisul e liber. A anunţat BBC-ul".
   Ne aflăm în 25 august. Evenimentele se precipită. Poliţia horthystă pare să-şi fi pierdut cumpătul, arestările se ţin lanţ, agenţii vântură străzile, rup afişele răsărite peste noapte, pe care o mână inspirată a ilustrat Dictatul de la Viena sub înfăţişarea unui monstru cu capul tăiat.
   Un bărbat tânăr se întoarce după mine, mă priveşte lung. Îmi vine să râd. Privirea aceasta n-are nimic de-a face cu războiul, cu zilele înfrigurate pe care le trăim... "Ah, dumneavoastră latinii!" îmi spune mereu Hartner.
   La 4 ani, am aflat că sunt frumoasă. Mătuşa Amalia, în bluză neagră de tafta cu jabou - nu mi-o amintesc altfel - mi-a prins bărbia; m-a scociorât bine cu ochii şi s-a uitat la soră-sa Elvira: "O să fie nostimă putoarea! Nu seamănă cu mă-sa".
   Mă gândesc la ele cu duioşie, deşi mi-au terorizat copilăria. S-au refugiat la Câmpulung Muscel şi mă tot întreb ce s-o fi întâmplat cu casa aceea fantastică de pe Lascăr Catargi? O fi supravieţuit bombardamentelor?
   Am trecut de piaţă, fieful bursei negre. Doi traficanţi se ţin după mine, îmi oferă discret bijuterii şi parfumuri franţuzeşti, se interesează dacă nu vând dolari.
   Mă mai despart 200 de metri de vila în care locuiesc împreună cu Hartner.
   Eu la parter, el la etaj. Devin atentă. M-am îndepărtat de Corso şi strada e pustie.
   Înainte de război în cartier locuiau nababii oraşului. Au plantat două şiruri de castani. Nu-i greu să te ascunzi în umbra lor. De la o vreme simt mereu nevoia să-mi verific spatele. Şi mereu aştept, când întorc capul, să văd ţeava unui revolver.
   În cutia de scrisori găsesc un plic. Deschid uşa, o închid repede şi mă lipesc cu spatele de ea. Înainte de a răsuci comutatorul, îmi îngădui să respir adânc. Respiraţia asta aduce cu un oftat, dar n-am de gând să-mi las nervii s-o ia razna. În sfârşit, aprind lumina şi mă zăresc întreagă în oglinda din vestibul. Dacă m-ar vedea mătuşa Amalia, s-ar declara mulţumită. "Arăţi ca o doamnă. Sobră şi discretă. Flamurile sunt pentru dame..." Când vorbeşte, Amalia îşi strânge buzele şi pufneşte pe nas.
   Mă dezbrac din mers şi inhalez cu plăcere aerul din hol. Miroase bine, a Viceroy - ţigările lui Hartner - şi a plante cu frunze grase. E cald. Mă uit bine la plic înainte de a-l deschide. N-are expeditor. Doar numele meu, scris în mod evident de un localnic. Transilvănenii au altă caligrafie decât noi, regăţenii. Mult mai disciplinată, mai egală şi parcă fără fantezie.
   Conţine doar câteva cuvinte. Inima începe să-mi bată, am impresia că n-am înţeles şi le citesc din nou:

   Aşteaptă-ţi răsplata!

   Îmi pun un capot şi un suflu de roşu în obraz. Arăt prea palidă. M-am hotărât să nu-i spun nimic lui Hartner. Genul ăsta de avertismente a devenit foarte frecvent. Iar Rezistenţa se ţine de cuvânt. Săptămâna trecută a fost pescuit în Mureş cadavrul lui Filipoiu. Lucra pentru horthyşti încă din '41. Acum trei zile... Încerc să nu mă mai gândesc, dar cele două cuvinte îmi stăruie dinaintea ochilor, mă urmăresc. Nu, n-am să discut cu Hartner despre scrisoare. Mi-ar talona un soldat, ca şi cum într-un revolver nu încap două gloanţe... Însăşi ideea de escortă mi-e nesuferită.
   Nouă fără cinci. În câteva minute trebuie să apară. E un om drăguţ şi atât de puţin neamţ!
   Înainte de război preda zoologia la o şcoală de fete din Stuttgart. Îl admiră pe Shaw, îl fascinează fauna Australiei. Ar vrea să emigreze. "Canguri, antilope, fluturi şi soare... Nu-mi doresc nimic altceva." De nouă ori a văzut Tarzan numai de dragul peisajelor.
   Aud cheia răsucindu-se în broască. Da, el e. Deşi nu-i poţi reproşa nimic - cămaşa, cravata, cizmele, toate sunt perfecte - nu va avea niciodată ceea ce se numeşte o ţinută impecabilă. Dimpotrivă, pare neglijent şi trebuie să te uiţi de două ori la gulerul şi unghiile lui ca să-ţi dai seama că te înşeli. Probabil din pricina mersului, a umerilor moi, a spatelui. Ştiu că sunt o caraghioasă, dar spatele lui vorbeşte, e spatele unui dezamăgit. Când am observat amănuntul acesta, m-am simţit tulburată...
   Ca întotdeauna, e foarte gentil. Mi-a adus câţiva trandafiri galbeni, îmi sărută mâna reverenţios, cast, afectuos, aşa cum i-ar săruta-o bunicii.
   Nu există un singur om în oraş care şi-ar putea închipui că intimitatea noastră nu a depăşit nici măcar cu un centimetru această atingere. Şi cum ar putea? Am 24 de ani, locuim în aceeaşi vilă, sunt funcţionară la Statul-Major german, un fel de intermediar între nemţi şi administraţia horthystă.
   Hartner îşi freacă mâinile - mâini mari, moi, fără nerv, cu degete pătrate - şi se îndreaptă spre măsuţa de băuturi. Toarnă benedictină, îmi spune ceva despre vreme, se pare că iar a început să plouă, şi în timpul ăsta eu continui să mă gândesc la scrisoare. Mâinile lui sunt lipsite de energie, un om cu astfel de mâini nu va ajunge niciodată un Napoleon sau un Fabre.
   Se opreşte în faţa mea şi surâde. Are un chip fără personalitate, buze roz, informe, ochi plantaţi foarte jos. După privirea umedă şi genunchii încordaţi, îmi dau seama că a băut şi la popotă.
   - E ceva care nu merge, Magda?
   Îmi strâng fără motiv capotul în jurul gâtului. Hartner se aşează lângă mine. Pare trist.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Mereu se întâmplă câte ceva... Nu ştiu la ce te referi.
   - Sunt îngrijorat.
   - Cine-i liniştit?
   Frizez nonşalanţa. Hartner clatină capul.
   - Sunt îngrijorat pentru dumneata.
   - Înseamnă că Statul-Major şi-a rezolvat toate problemele. Mă bucur.
   Încerc să râd. Un accent sună însă fals şi Hartner îl sesizează. Se uită lung la mine.
   - Nu te-a ameninţat nimeni?
   - Poftim?
   - Te-am întrebat dacă nu te-a ameninţat nimeni. Dacă n-ai primit, de pildă, vreo anonimă...
   Precizarea mă zăpăceşte. A intuit? Ştie ceva?
   - Cine şi de ce să mă ameninţe?
   - Oamenii nu-i iubesc pe cei care colaborează cu duşmanul.
   - Cine sunt oamenii şi cine-i duşmanul?
   Mă cercetează surprins.
   - Eşti într-o dispoziţie ciudată...
   - Dimpotrivă, îmi vine să zburd de bucurie: a fost o zi minunată, a plouat cu găleata, magazinele abundă de bunătăţi, lumea e elegantă şi bine dispusă.
   Repet încet, apăsând cuvintele:
   - Oamenii detestă colaboraţioniştii. Probabil au dreptate.
   - Există fapte mult mai grave decât asta.
   - Care?
   Nu-mi răspunde. Joacă lichidul verde pe fundul paharului. Mă gândesc dintr-o dată la broasca de smarald a mătuşii Amalia, sar la Cişmigiu unde, banal, dar aşa s-a întâmplat, m-a sărutat prima oară un lăzărist dintr-a şaptea, fac un tur pe la lacuri, şi mă întorc din nou în vila unde locuiesc împreună cu Hartner.
   - Azi dimineaţă, îmi spune el fără legătură, poliţia l-a găsit pe Gheorghiu într-un gang.
   Adaugă cu glas nesigur:
   - Strangulat! Toată ziua am fost neliniştit.
   Îl cunosc pe Gheorghiu din vedere, e unul din personajele cele mai detestate din oraş. Şi şcolarii ştiu că-i informator. Afirm pe un ton care nu mă angajează:
   - Ar fi trebuit să înveţe să se ferească mai bine.
   - Altceva ar fi trebuit să înveţe.
   - Ce?
   Îl simt că ezită, dar eu ştiu dinainte urmarea. În sfârşit, se hotărăşte. Dacă nu cuvintele, măcar intonaţia încearcă să mă menajeze.
   - Crezi că pe dumneata te-ar cruţa, Magda?
   - Eu nu lucrez cu Gestapoul, n-am vândut pe nimeni poliţiei horthyste.
   - Hm... Nu vreau să fiu sumbru, dar bănuiesc că acestea sunt subtilităţi care lor le scapă.
   Priveşte concentrat lichidul din pahar.
   - Eşti neobişnuit de frumoasă, Magda...
   - Eşti neobişnuit de amabil, Rudolf.
   - Lasă gluma. Locuim singuri... Nu-i greu să-şi închipuie...
   Încep să râd.
   - Că trăim împreună? Asta-i o poveste veche, nu văd de ce şi-ar aminti de ea tocmai acum.
   - N-au uitat o singură clipă. "Acum" ar fi momentul unor socoteli şi de obicei nu calculează greşit.
   - Perfect! Şi ce-ai vrea? Să organizez un miting pe Corso şi să le explic cum stă chestia cu noi, că nu-i suficient un acoperiş comun ca doi oameni să se încurce?
   Hartner încearcă să-şi ascundă stânjeneala şi îşi umple paharul. E timid ca o fetiţă de 15 ani şi sincer îngrijorat pentru mine. Nu, nu mă iubeşte.
   Are o logodnică, Dagmar, în Germania. Mi-a arătat fotografia. O figură oarecare, arogantă, cu cercei lungi de perle la o rochie sport. Dacă ar vedea-o mătuşa Amalia ar cere amoniacul şi nu s-ar scula toată ziua din pat. Viitorul socru, generalul Walter Holm, face parte din anturajul lui Kaltenbrunner. El l-a cazat pe Rudolf la Statul-Major. Mi-a vorbit de câteva ori despre Dagmar, însă fără excesul amorezatului. Discută în mod evident cu mult mai multă plăcere despre antilope şi crocodili.
   - Am pierdut războiul, Magda...
   - O descoperire de ultimă oră, presupun.
   - Acum am căpătat certitudinea.
   - Iartă-mă, nu înţeleg. Cine a pierdut, dumneata sau Hitler?
   Fac o mică pauză.
   - Sau împreună?
   Zâmbesc. Zâmbeşte şi el.
   - Mi-ar plăcea să mă văd peste 5 ani, după ce va trece totul, când totul se va uita.
   - Războiul ăsta nu-l va uita nimeni!
   Hartner se aşează din nou lângă mine. Adoră să discute ceasuri întregi, indiferent de temă: oratoriile lui Haydn, bărbierul lui Ludovic al XI-lea sau ţânţarii.
   Încă din primele clase de liceu mi-am descoperit o slăbiciune. Îmi place să-mi imaginez oamenii în afara circumstanţelor sociale date, să-i situez, în funcţie de structura lor psihică, în altă epocă, să le schimb sexul sau fiinţa, să-i azvârl la celălalt capăt de lume. De pildă, pe mătuşa Amalia o văd perfect căpitan de piraţi sau general în oastea lui Garibaldi, pe Alexandru, cavaler de pe vremea turnirurilor, sans peur et sans reproche, pe mama, pală de vânt cu direcţie oscilantă.
   Ei bine, pe Hartner nu mi-l pot închipui decât într-un singur fel: trăncănind la gura sobei, într-o ţară cu zăpadă multă, unde ninge mereu, iar berea se bea din căni înalte, cu capac. Îţi atrag atenţia mâinile ostenite şi surâsul amar.
   Aşa zâmbeşte şi acum.
   - Îl vor uita, Magda. Au fost sute de războaie de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Fiecare din noi am avut de furcă cu ele în şcoală. Spune-mi sincer, te-ai simţit grozav de emoţionată când toceai războiul de o sută de ani?
   - Sunt îndeajuns de cinstită ca să-ţi spun că n-am scăpat o singură lacrimă, dar asta n-are prea mare importanţă. Niciun război n-a colecţionat atâtea orori, atâtea monstruozităţi ca cel inventat de voi.
   - De voi... Cu alte cuvinte şi de mine.
   - Te îndoieşti?
   - Încerc. Trebuie să fii împăcat cu tine însuţi, altfel eşti terminat. Mă mângâi cu ideea că eu personal n-am inventat nimic. Sunt un simplu soldat care execută ordinele.
   - Dacă asta-ţi ajunge ca să fii mulţumit, e perfect.
   - Nu-s singurul care îşi fură căciula. Parcă aşa obişnuiţi să spuneţi.
   - Cam aşa.
   - În cealaltă privinţă, greşeşti absolutizând. Îţi închipui că războaiele purtate de Hannibal, sau Themistocle, ori generalii lui Filip au fost mai blânde? Crezi că se simţeau mai uşuraţi, mai fericiţi pentru că primeau moartea din vârful unei săgeţi şi nu din ţeava unui Mauser calibru 38?
   - Oricum mai fericiţi decât într-o cameră de gazare.
   Ştiu că pot vorbi liber cu Hartner. E un pacifist convins, se laudă mereu că imediat după ocuparea Poloniei a prevăzut matematic eşecul lui Hitler. Nu are însă încredere în oameni, cultivă un soi de scepticism amar care îţi vâră spaima în oase. "Răul e adânc înrădăcinat în noi, obişnuieşte să afirme. Noroc că ştim să minţim frumos. Ia-i pe cei mai buni, cei înghesuiţi în manuale, uită-te la viaţa lor particulară, cea nescrisă şi nemachiată de condeie ipocrite. Nu trebuie să scotoceşti prea adânc..."
   - ... camere de gazare, îl aud spunând. Da, presimt că o să se vorbească mult despre ele.
   - Nu vor fi omise nici crematoriile.
   - Evident.
   - Nici experienţele medicilor SS-işti.
   - Nici ele.
   - Să ţi le înşir şi pe celelalte?
   - Inutil, Magda, oricum se vor uita până la urmă. Suntem prea egoişti ca să ne epuizăm timpul şi energia inventariind tragedii consumate, retrăind momente de coşmar.
   - Se spune că ar exista şi altruişti.
   - Vor uita şi ei. Trebuie să uite, altminteri cum vrei să născocească altruiştii dumitale alte conflicte care să dea foc omenirii?
   Conchide trist:
   - Raportat la gradul de tehnicitate al epocii, războaiele au fost la fel de odioase. Ca să tragi un om pe roată îţi trebuie timp. Secolul XX e mai operativ.
   Nu-l ascult. Mă uit la o fotografie rămasă de la vechii proprietari. O pereche foarte tânără, modernă, foarte şic, cu un băieţel la mijloc. Ea seamănă cu Judy Garland, poartă o rochie cu mâneci bufante şi o canotieră cu flori de cicoare. Poza are atmosferă, emană veselie, prosperitate, lipsă de griji. Mă întreb pe unde or fi şi-mi dau lacrimile, deşi mă uit la ei aproape în fiecare seară. Simt dintr-o dată nevoia să fiu singură. Înainte de a mă ridica, îl aştept pe Hartner să-şi termine fraza.
   - Şi totuşi trebuie să fi fost splendid să trăieşti acum două-trei sute de ani... Oamenii nu ajunseseră încă atât de deştepţi încât să nu mai spere. Să nu mai poată spera. Lucrul ăsta n-o să ni-l dea nimeni înapoi.
   Mă ridic. O fac cam prea brusc, dar realmente mă simt ostenită. Pe Hartner îl pasionează genul ăsta de discuţii şi e în stare să mă ţină până în zori.
   - Scuză-mă, am avut o zi grea. Noapte bună, Rudolf.
   - Noapte bună...
   Ezită:
   - Magda, aş vrea să reţii un singur lucru: sfârşitul războiului presupune de obicei şi plata unor poliţe. Ai grijă!
   Intru în dormitorul meu şi iau un luminai. Da, mi-e frică.

      Dimineaţa spaima îşi pierde din consistenţă, se diluează, mai ales dacă e şi soare.
   Cine a văzut fantome în miezul unei splendide zile de vară?
   Plec de la Statul-Major imediat după orele de birou. Ca să scap de Hildegarde, secretara, iau alt drum spre casă şi mă opresc la dugheana cu antichităţi a lui moş Antal. Scotocind printre mărunţişuri, descopăr o antică splendidă, o broşă de argint patinat, cu un miosotis în email.
   În timp ce mi-o împachetează, mă gândesc câtă plăcere o să-i facă mătuşii Elvira. Biata de ea! M-a silit ani de zile să stau la masă cu două cărţi la subţiori ca să învăţ să mănânc cu coatele lipite, dar n-a pregetat să-şi vândă cerceii, faimoşii ei solitari, pentru a-mi plăti taxele în primul an de facultate.
   Amalia şi Elvira sunt surorile tatei. Ele au colecţionat toată viaţa bune maniere, tata catastrofe financiare. Mama, în schimb, colecţionează himere. Are un garderob întreg.
   Îi mulţumesc anticarului. Îmi răspunde acru fără să mă privească:
   - N-aveţi de ce, Fraulein.
   Fraulein! Moş Antal ştie că sunt româncă, mă cunoaşte de mult.
   Încerc să zâmbesc.
   - Altădată îmi spuneai domnişoara Magda.
   - Războiul ne schimbă obiceiurile.
   - Nu înţeleg.
   Anticarul îşi scoate ochelarii. Are o privire rece, lipsită până şi de elementara amabilitate profesională.
   - Căpătăm deprinderi noi. Astăzi buchisim alt abecedar, care te obligă să-ţi iubeşti duşmanul.
   Îmi stăpânesc greu lacrimile. Mă răsucesc pe călcâie şi ies.
   Intru în camera mea. Îmi arunc pardesiul pe un scaun şi-mi deschei cordonul. Mă opresc. Ceva nu e în regulă. Cineva a fumat aici în odaie. Nu-s ţigările englezeşti ale lui Hartner, nici ale mele, Regale cu carton.
   N-am timp să mă dezmeticesc. Perdeaua de la debara se dă la o parte.
   Rămân încremenită, incapabilă să scot un sunet.
   În faţa mea se află doi bărbaţi civili, de vârste diferite, cu automatele în mână. Tânărul, la vreo 30 de ani, are o figură de intelectual. Mă izbeşte aerul extrem de dur, dispreţul din ochi e ucigător. Bătrânul e doar mohorât, pare un lucrător cu oarecare calificare. Înregistrez amănuntele reflex, fără să-mi desprind ochii de pe armele lor.
   - Dacă strigi...
   Se uită amândoi la mine ca la un cadavru. Încerc să câştig timp.
   - În cameră sunt două scrumiere.
   Le arăt mucurile de ţigară aruncate pe parchet:
   - Am altceva mai bun de făcut, decât să mătur după voi.
   - Eşti ocupată! rânjeşte tânărul. În definitiv, Hartner nu-i singurul ofiţer german care se bucură de favorurile dumitale.
   L-aş pălmui cu plăcere, dar, din păcate, avantajul nu-i de partea mea.
   - Am o părere foarte personală despre bărbaţii care colportează bârfe de bucătăreasă.
   - Are meliţă! mormăie bătrânul. Închide-i-o, profesore!
   - Deci v-aţi ţinut de cuvânt.
   Iau o gură zdravănă de aer ca să completez:
   - Acum ce-aşteptaţi?! Isprăviţi mai repede sau lăsaţi-mă să stau jos.
   Într-adevăr, îmi tremură genunchii. Observ un licăr în ochii tânărului - profesor parcă i-a spus celălalt - dar nu-l pot califica. În sfârşit, îşi descleştează dinţii.
   - Cunoşti soarta colaboraţioniştilor!
   - Sunt translatoare la Statul-Major. N-am colaborat nici cu Gestapoul, nici cu Abwehr-ul, nu eu am semnat Dictatul de la Viena. Efectuez lucrări de birou şi atât.
   Bătrânul mormăie ceva, şi trebuie să fac eforturi ca să-l înţeleg.
   - Altă pâine n-ai găsit?
   - Prostituţia presupune aptitudini...
   - Ţi-a trebuit cam mult ca să te convingi, observă profesorul.
   - Sunt licenţiată în limbi germanice. Ca studentă, am lucrat la biblioteca Şcolii Evanghelice, pe urmă la ambasada germană. Slujba de acum a venit de la sine.
   Bag de seamă că sunt dispuşi să discute. Tot e ceva. Până acum aveau vreme să mă lichideze de tot atâtea ori câte secunde intră în 3 minute de când am făcut cunoştinţă. Bătrânul, care trebuie să fie un om cumsecade în viaţa de toate zilele - mi-l închipui foarte bine pe o bancă în faţa gardului dat cu var, undeva la periferie, mulţumit de căsuţa lui cu cişmea în curte, de vecini şi de Moţata care ouă în fiecare zi - acum îi dă ghes:
   - Hai odată!
   Mai bolboroseşte ceva în barbă. Desluşesc limpede "târfa neamţului". Sângele îmi vopseşte obrajii.
   - Nu-i adevărat! strig. Nu trăiesc cu Hartner!
   Un rânjet sarcastic întinde buzele tânărului. Doamne, câtă gheaţă poate să se adune în doi ochi! Ai impresia că bărbatul ăsta n-a ţinut niciodată o femeie în braţe, n-a mirosit o floare. Totul pare de piatră. Piatră şi dinamită: umerii puternici, bărbia, mâna care strânge automatul, dar mai ales inima.
   Bătrânul o ţine pe-a lui, "târfă". Se pare că nu cunoaşte alt cuvânt. Ba mai completează, "târfa fritzilor". Mă enervez şi asta îmi face bine, uit de frică.
   - De ce sunt târfă? Muncesc corect, ca orice funcţionară, nu beneficiez de vreun statut privilegiat, trăiesc dintr-o leafă.
   Rânjetul tânărului îmi retează cuvintele. Se uită lung la rochia mea, la brăţară, la pantofii fini din piele de şarpe. Apoi inventariază cu aceeaşi răbdare interiorul confortabil. Începe să râdă.
   - O leafă...
   Izbucnesc:
   - În fond, ce vreţi de la mine? Spuneţi-mi o singură crimă pe care am comis-o, daţi-mi un singur nume, un singur om pe care să-l fi vândut!
   - Sunt mii de fete care vorbesc limba germană. Cele care-i slujesc pe nemţi şi pe horthyşti le numeri pe degete.
   - Cu 3 zile în urmă eram aliaţi...
   - Cine era? întreabă bătrânul.
   Îl întrerup sufocată. Gâtul mi s-a umflat, obrajii îmi ard.
   - Nu mă interesează politica! La urma urmelor, de ce aş fi azi mai vinovată decât eram acum 7 sau 8 ani când lucram la biblioteca evanghelică? Ce post extraordinar vă închipuiţi că ocup eu la Statul-Major? Adjunctul lui Himmler? Muza lui Goebbels? M-am săturat până în gât de poveştile astea!
   - Ce ticăloasă! mormăie bătrânul.
   Privirea profesorului mă arde.
   - Te-ai săturat, iar politica nu intră în preocupările dumitale. Nu te interesează! Nici milioanele de crime nu ţi-au stârnit interesul?
   Dintr-o dată îl văd cu ţigara în gură. Nu ştiu când a scos-o, când a aprins-o. Urechile îmi vâjâie. Îmi spune ceva despre trenurile morţii, despre cadavrele de la abator, îmi înşiră atrocităţile din lagărele de concentrare, tratamentul aplicat prizonierilor. Toate, bineînţeles, isprăvi de-ale "amicilor" mei nazişti. Bătrânul dă din cap, se ambalează, în vreme ce celălalt vorbeşte.
   - Aveţi dreptate! exclam. Eu am născocit războiul ăsta blestemat, eu i-am născocit ororile, eu am condamnat milioane de oameni la moarte, la lagăr şi la văduvie! Eu am umplut orfelinatele, eu am expediat spre Auschwitz trei mii de clujeni, în iunie...
   - Trăim împrejurări în care pasivitatea rămâne la fel de criminală! spune, cam dogmatic, profesorul.
   Râd strident:
   - Ce slogan formidabil! Şi de aceea aţi început să vă războiţi cu dactilografele şi femeile de serviciu? Duceţi-vă la Berlin şi împuşcaţi-l pe Hitler, pe Jodl sau pe Borman! Atacaţi maşina generalului Hoffmann sau a comisarului Horvath cum au făcut cehii cu Heydrich!
   Văd, de parcă ar fi scăpărat chibritul în faţa mea, cum în ochii tânărului se aprinde o luminiţă. L-a zărit pe Hartner deschizând portiţa.
   Mă avertizează:
   - La primul sunet necugetat, trag!
   Râd răutăcios.
   - Nu pentru isprava asta aţi venit?
   - Îţi acord o şansă.
   Ascult cu inima oprită paşii lui Rudolf. Dacă bate la uşa mea, s-a isprăvit. Cei doi sunt numai ochi şi urechi, nu mă slăbesc o singură clipă din priviri. Hartner s-a oprit în hol şi a deschis aparatul de radio. Ascultă în fiecare seară BBC-ul. Şi de fiecare dată, la sfârşitul emisiunii, eu am grijă să schimb postul de Radio Berlin. Oricând ne putem aştepta la o descindere a Gestapoului. Ultimul atentat împotriva lui Hitler a smuls nimbul zeilor nazişti. Se şopteşte că până şi în biroul lui Goring mişună microfoanele.
   Bătrânul, precaut, a trecut lângă uşă. Profesorul dă din cap apoi îmi spune în şoaptă:
   - Perfect, domnişoară! Ne-ai dat o idee; rechinii înaintea plevuşcăi! Pretinzi că neamţul nu-i amantul dumitale, că n-ai pentru el niciun fel de sentimente!
   Nu înţeleg unde vrea să ajungă. În timp ce-mi vorbeşte, mă apucă de braţ şi mă trage uşor spre uşă. Abia acum observ că şchiopătează.
   Bătrânul o întredeschise fără zgomot, de parcă ar fi înţeleşi. Văd umerii lui Hartner, jos, în capătul scării. Stă pe canapea, şi îşi coase epoletul mantalei.
   Simt în mână ceva rece. Mi-a strecurat automatul. Bătrânul mă priveşte avid. Îmi suflă atât de aproape, încât îmi zbârleşte părul lângă ureche:
   - Împuşcă-l!
   Mă uit la el uluită, pe urmă la profesor. Aşteaptă implacabil, de granit. De astă dată ochii sunt opaci. Mă uit şi la Hartner. Îi văd spinarea aceea moale, învinsă. Şi-a cusut epoletul şi acum urcă scările spre odaia lui. Încă 3 trepte. Măselele bătrânului pârâie.
   - Împuşcă-l!
   Mâna îmi alunecă pe lângă trup.
   - Nu pot! şoptesc.
   Tânărul închide uşa. Aş vrea să mă explic, dar n-am timp. Primesc palma bătrânului în plin obraz. 
   - Târfă!

CAPITOLUL II

      Pare straniu, dar mai degrabă aşteptam un glonte.
   E prima palmă pe care o primesc în viaţă. N-am fost un copil răsfăţat, nici din cale afară de cuminte, totuşi mătuşile mele n-au recurs niciodată la asemenea mijloace de corecţie.
   Îmi duc instinctiv mâna la obraz, dar dintr-un impuls de mândrie îmi strâng degetele şi le las agăţate în micul colier pe care-l port la gât.
   Tânărul mă priveşte la fel de rece, dar privirea şi-a regăsit licărul sarcastic.
   - Aşadar, nu m-am înşelat.
   - Eşti un prost pedagog, profesore! N-ai înţeles nimic! Nu-s o ucigaşă! Nimeni nu ucide cu sânge rece!
   - Le-ai explicat cumva chestia asta şi prietenilor dumitale?
   Mă las obosită pe scaun. Picioarele îmi tremură atât de tare, încât le încrucişez şi le ascund dedesubt.
   - Îţi imaginezi cumva că o să înghit povestea cu o Scufiţă Roşie gingaşă care detestă violenţa? continuă profesorul.
   - Mi-e indiferent!
   - Crezi că e bine?
   - Mi-e absolut indiferent ce credeţi! Educaţia o primeşti acasă, în primii 7 ani, inteligent te naşti.
   Clatin din cap:
   - Nu Hartner e cel mai mare duşman al vostru. În sufletul lui, într-un fel, vă respectă.
   - Mişcător.
   - Îl condamnaţi numai pentru că poartă uniforma Wehrmacht-ului.
   - Ei condamnă pentru mult mai puţin.
   - Şi-atunci? Care mai e deosebirea între ei şi voi? Hartner e un nefericit, un biet profesor de zoologie care nu-şi găseşte locul pe pământul ăsta şi mai puţin în propria lui ţară. Visa să se consacre studiului, să emigreze în Australia. Războiul i-a ucis visul, i-a epuizat ultimele resurse de energie, minimul de încredere în viaţă, în natura umană. Când totul se va sfârşi, nu va avea nici măcar puterea să urce pe un vapor şi să uite. Dar probabil nu va supravieţui propriului său infern. Dacă-l cruţaţi voi, nu se va cruţa el.
   Tânărul îmi zâmbeşte, parcă mai puţin rece.
   - Observ că şi-a găsit un excelent avocat în dumneata.
   - Slab spirit de observaţie ai, profesore!
   - Domnişoară!
   - Fraulein! Parcă aşa-mi spuneai. Nu te jena, ia exemplu de bărbăţie de la camaradul dumitale şi foloseşte-ţi pumnii. Trebuie să vă simţiţi al dracului de puternici, lovind o femeie sub ameninţarea automatului.
   - Eşti diavol, nu femeie! mormăie bătrânul.
   - Nu mai sunt târfă?
   Tace. Profesorul mă priveşte pe gânduri.
   - Nu-l provoca, domnişoară.
   - Înţeleg, are la îndemână şi alte mostre de creştere aleasă.
   Îi întorc ostentativ spatele bătrânului.
   - După ce am primit scrisoarea dumitale, m-am gândit mult cum trebuie să procedez. Dacă nu mă împuşcă în plină stradă, mi-am zis, dacă-mi îngăduie să le vorbesc, să mă apăr, nu se poate să nu înţeleagă. E adevărat, nici eu, nici Hartner nu suntem eroi. Dar oamenii nu se împart doar în viteji şi ticăloşi, în statui şi otrepe.
   Am dintr-o dată senzaţia că aerul s-a concentrat în încăpere. Cei doi îşi încrucişează privirile, simt că secundele sunt decisive. Trebuie să fac ceva. O mânecă de la cămaşa mea de noapte atârnă şi dau s-o ascund sub cuvertură. Bătrânul îndreaptă automatul spre mine.
   - Stai liniştită!
   Profesorul ridică mâna, îi face semn să mă lase în pace. Îmi vorbeşte şi glasul lui, departe încă de calineria lui Tino Rossi, a dobândit accente ceva mai umane. Nu mi-l pot deloc imagina scoţând o fată la cinema într-o sâmbătă seara.
   - Am înţeles ce vrei să spui, domnişoară. Pe mine personal astfel de subtilităţi nu mă conving, temperamental nu le diger. Admit însă, că pot constitui un punct de vedere. Ei bine, dumneata şi Hartner aveţi şansa să săvârşiţi singura faptă cu care vă veţi putea mândri vreodată în viaţă.
   Nu mă pot împiedica să ricanez:
   - Vă îngrijiţi mult de liniştea sufletelor noastre.
   - O faptă care ar da o notă de culoare unei existenţe monotone. Pasivitatea devine plictisitoare la un moment dat...
   - Nu distracţiile ne lipsesc.
   Dar în timpul ăsta, mă gândesc la altceva. Aici au vrut să ajungă.
   Scrisoarea de ameninţare, automatele trebuiau doar să mă pregătească pentru a nu respinge o anumită propunere.
   - În consecinţă, nu pentru împlinirea unui act de justiţie mi-aţi expediat ieri anonima aceea sentimentală. Manipularea flintelor sub nasul meu a avut cu totul alt scop.
   Tânărul surâde decepţionat.
   - Mi-am permis să-mi imaginez că eşti un om inteligent, domnişoară.
   - Ţi-ai permis dumneata mai multe.
   - Te-am cruţat pentru că ne poţi fi de folos. Te-am cruţat, reţine! Dacă nu prezentai oarecare interes pentru noi, împărtăşeai soarta celorlalţi colaboraţionişti. În trei împrejurări a trebuit să abat o armă îndreptată împotriva dumitale. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că, întâmplător, ne poţi ajuta.
   Îmi amintesc sfârşitul spionilor germani, capturaţi de englezi.
   Supravieţuiesc doar cei care pot să facă jocul serviciilor de informaţii aliate. Vorbele profesorului nu-s azvârlite în vânt. Întreb:
   - Ce trebuie să fac?
   Tânărul îşi îngăduie o poziţie mai puţin rigidă. Îşi deschide vindiacul de piele, se aşează pe spătarul de lemn al patului şi aprinde altă ţigară.
   - Poliţia a pus mâna pe un oarecare Gri-Gri Trestian, delincvent de drept comun. Subliniez amănuntul, domnişoară, pentru că simplifică substanţial problema. Comisarul Horvath obişnuieşte să închidă ochii dacă dispoziţiile vin de la Statul-Major german.
   - Îţi imaginezi cumva că eu împart ordinele acolo?
   - Dumneata vei pleda pe lângă Hartner - când vrei, poţi fi extrem de convingătoare - ca să intervină. Omul acesta trebuie eliberat.
   - Un "camarad de arme", presupun.
   - Eventual.
   - Splendidă echipă! Numai un delincvent vă mai lipsea.
   - Spărgător, subliniază profesorul. Într-un anumit cerc, i se spune Chat Noir.
   - Nu văd ce legătură are Hartner cu poliţia horthystă? De ce v-aţi gândit tocmai la el?
   - Îl apără, mârâie bătrânul. Ai să vezi, până la urmă n-o să facă nimic.
   Profesorul nu-i dă atenţie. Vorbeşte, gesticulând cu mâna în care ţine ţigara.
   Curios, oamenii de acţiune au o gestică sobră, în general, îşi economisesc mişcările. Excesivi sunt ceilalţi, hiperintelectualii, nervoşii care poartă bătălii acasă mutând solniţa şi scobitorile pe masă ca să înţelegi cum ar fi procedat ei dacă erau von Rundstedt sau generalul Patton.
   - Cuvântul lui Hartner, îmi explică, are greutate, cu atât mai mult cu cât Trestian nu-i deţinutul Gestapoului. Comisarul Horvath îl va servi oricând, mai mult, va fi încântat să-l oblige pe viitorul ginere al generalului Holm. E suficient un singur telefon.
   Îmi frâng degetele descumpănită. Încep să-l înţeleg pe Rudolf. Aş bea cu plăcere un deget, şi chiar mai mult, de benedictină.
   - Ce puţin îl cunoaşteţi!
   - În schimb, ne-am familiarizat suficient cu dumneata. Ai înţeles exact cum stau lucrurile. Eşti o femeie inteligentă şi nu-ţi vei rata unica şansă de a supravieţui.
   - Cum naiba să i-o spun lui Hartner?
   - Cu lacrimi în ochi şi stoarsă de ruşine. Îi explici că e vărul dumitale. Cunoşti istorioara cu oaia râioasă a familiei. Numele l-ai reţinut, Trestian. Are 29 de ani, e mai degrabă scund, suplu, păr, ochi şi mustaţă negre, elegant. Vorbeşte perfect franceza, engleza, germana.
   - ... iar în nopţile fără lună, iese cu flinta la drumul mare, îi jefuieşte pe cei bogaţi şi împarte totul sărmanilor. Eşti sigur că nu-i vorba de Iancu Jianu?
   Profesorul surâde. Atmosfera s-a mai degajat.
   - Are unele idei bizare. A vrut să vadă ce conţine casa de bani a şefului de poliţie.
   - Şi?
   - Evident, a deschis-o. N-ar fi pus mâna pe el, dar l-a denunţat o femeie... Asta, dacă Hartner doreşte detalii sau încearcă să te verifice.
   Ochii lui mă fixează liniştit. Bătrânul îmi azvârle din nou privirile acelea avide, de parcă ar urmări la microscop evoluţia unui microb.
   - Bine, spun cu un oftat. Am să încerc mâine.
   Tânărul se dă la o parte, eliberându-mi drumul spre uşă.
   - Nu mâine, acum!
   - Mă gândeam să pregătesc întâi terenul...
   - Cum? întreabă cu intenţie vădită bătrânul.
   "Târfă", cuvântul lui preferat, îi tremură pe buze. Profesorul insistă:
   - Acum, domnişoară! Nu uita, te rog, discuţia trebuie să aibă loc jos, în hol.
   - Aha! fac lămurită.
   - Te sfătuiesc să articulezi distinct orice cuvânt pe care i-l adresezi. Aranjează astfel lucrurile, încât să rămâi cu faţa spre odaia dumitale.
   Mă ridic ostenită, îmi netezesc rochia, azvârl o privire reflexă în oglindă şi îmi trec degetele prin păr. Văd cum cei doi îşi zâmbesc cu tâlc.
   M-aş enerva, dar tânărul nu-mi lasă timp.
   - Fii atentă cum procedezi. Te înşeli dacă-ţi închipui că poţi trişa. Noi nu mai avem ce pierde. Aş prefera ca amănuntul acesta să-ţi fie extrem de limpede.
   Dau din cap şi trec ca o condamnată pe lângă ei.
   - Stinge lumina şi lasă uşa deschisă, e ultima dispoziţie pe care mi-o dă.
   Fac câţiva paşi şi îmi îndrept ţinuta în glasvandul care dă spre sufragerie. În sfârşit, mă hotărăsc să-l strig. Rudolf apare în cotul scării aproape imediat. Pare destul de răvăşit, dar pe chip i se citeşte o surpriză plăcută.
   - Dumneata eşti, Magda? Credeam că te-ai culcat. Aşteaptă numai o clipă să-mi pun haina.
   Peste câteva minute, stăm împreună pe canapea. Simt prin uşa întredeschisă privirile celor doi şi mă întreb cum de nu le simte şi Hartner.
   - Toată ziua am vrut să-ţi cer scuze, Magda. Aseară m-am... În sfârşit, am cam întrecut măsura.
   - Bei prea mult în ultimul timp.
   Îmi şterg degetele umede de rochie. Unde dracu' sunt nervii mei minunaţi?
   Hartner tresare.
   - Poftim? Da, beau... Încă un cadou pe care mi l-a făcut războiul. Nici măcar nu încerc să mă stăpânesc.
   Zâmbeşte vinovat:
   - Nu vrei o picătură?
   Dau din cap. Hartner pare încântat. Niciodată nu e mai îndemânatic, ca atunci când umblă cu o sticlă şi un pahar. Are ochii roşii, buzele îi tremură, cărarea impecabilă din păr a dispărut. Îl privesc mai atentă.
   - Ţi s-a întâmplat ceva?
   - Nu... Sunt doar mahmur şi prost dispus. O să-mi treacă. Toate trec...
   - Dar lasă urme.
   - Uneori.
   Râde încetişor.
   - Azi, la popotă, am avut o surpriză. Uniformele negre ne-au făcut cinstea să ia masa cu noi. Am înghiţit cu noduri...
   - Îmi închipui.
   - Păcat că nu le-ai văzut mutrele... Tipii ăştia au urechile cu 2 centimetri mai mari decât în mod obişnuit. Pe cuvântul meu!
   - Deformaţie profesională.
   - Mai nou, ne cenzurează şi corespondenţa...
   - Apropo, am văzut că ai primit o scrisoare din Germania. Veşti proaste?
   Se uită iute la mine, speriat. Ezită, şi simt că "musafirii" mei devin nerăbdători. Şi totuşi nu pot să-i spun hodoronc-tronc, scoate-l pe Gri-Gri Trestian din puşcărie! Ar avea impresia că am înnebunit.
    În fond, dumitale pot să-ţi spun, Magda. Mi-a scris Dagmar.
   - A rupt logodna?
   Clatină din cap.
   - Dimpotrivă, îmi descrie rochia de mireasă pe care şi-a comandat-o la o casă de modă din Paris. Mi-a trimis şi-o fotografie.
   Tace încruntat. Hotărât, e seara misterelor. A treia sau a patra oară mă văd silită să spun că nu înţeleg.
   - Ce te indispune? Aşa se obişnuieşte.
   - Nu aşa, Magda, nu aşa...
   Respiră adânc.
   - S-a fotografiat în curte: costum de amazoană, cizme, puşcă, biciuşcă şi bineînţeles, o ladă de bijuterii. Alături se văd clar două deţinute, slujnice, cu obrajii crestaţi de bici, însângeraţi...
   - Înfiorător!
   Strânge paharul între degete, îl face ţăndări.
   - Credeam, mi-a plăcut mereu să cred, că asemenea lucruri se întâmplă numai în universul lui Himmler. Fiecare popor îşi are denaturaţii lui, fiecare societate drojdia ei. Toate ororile le puneam pe seama uniformelor negre, îţi aminteşti, am mai discutat.
   Sunt fără glas, mă uit neputincioasă la arabescurile vişinii ale covorului. Habar nam cât trece până îl aud vorbind din nou.
   - ...era o fată modestă, puţin încăpăţânată, fără să alarmeze însă. Ştia ce trebuie să ştie la noi o tânără Fraulein, pe cale să se căsătorească. Bucătărie, croitorie fără pretenţii, tot ce se poate cunoaşte despre tehnica unei fecundări rapide şi sistematice, puţină literatură, puţină muzică. Largo de Haendel era bucata ei preferată, pentru că alta nu cunoştea. O oarecare, dar nu m-am socotit niciodată altceva decât un mărunt dascăl de zoologie, şi în consecinţă, nu puteam aspira decât, cel mult, la o fată cumsecade.
   - Nu te mai gândi.
   - Hm, ce simplu e! Crezi că pot să închid ochii, să întorc capul sau să-mi torn în pahar fără să văd fotografia aceea blestemată?
   - În definitiv, n-o iubeşti, Rudolf.
   Îmi dau seama că observaţia mea e tâmpită. Rana e de cu totul altă natură şi mult mai adâncă. Adaug:
   - Trebuie să te gândeşti. Mâine, peste câteva zile, ai să vezi altfel lucrurile.
   Izbucneşte:
   - Suntem un popor blestemat, Magda! Zămislim monştri! Sufletul mi-e plin de scârbă şi nu există nimic pe lumea asta care ar putea-o alunga. Patruzeci de mii de fecioare s-au oferit voluntar să primească în patul lor, zdrahoni din SS, pentru a naşte copii blonzi, înalţi, şi cu ochi albaştri, aşa cum prevăd parametrii rasei pure! Poţi să-ţi imaginezi o generaţie de copii, născuţi din îmbrăţişarea unor astfel de părinţi?
   S-a ambalat. Mă întreb îngrijorată cum să aduc în discuţie eliberarea spărgătorului. Brusc, inima încetează să-mi bată. Din odaia mea, răzbate un zgomot sec. Rudolf tresare.
   - Mai e cineva în casă?
   Zâmbesc crispată.
   - Nu ştiai? Am un chiriaş, Rudolf, un şoricel...
   Ochii i-au înţepenit în fundul paharului. Tace, am impresia că a uitat de mine. Nu ştiu cum să încep. Mă simte neliniştită şi îmi spune fără să mă privească:
   - E târziu. Dacă vrei să te odihneşti...
   - Dumneata ce faci?
   Mă priveşte complet debusolat, n-are nicio dorinţă.
   - Să-ţi aduc un ceai?
   - Eşti grozavă, Magda, observă zâmbind. Ai nişte medicamente... Ce voiam să-ţi spun... A, da! Partizanii au tuns o fată de pe-aici care se logodise cu un ofiţer horthyst.
   Profit de ocazie pentru a restabili adevărul.
   - Sper că natura relaţiilor noastre n-o să-i indispună prea tare.
   - Trebuie s-o şi cunoască.
  - Perfect, revin la propunerea de ieri: ies pe Corso şi mă jur că spun adevărul.
   Lui Hartner nu-i arde de glumă. Se ridică.
   - Mi-ar pare sincer rău pentru dumneata. Noapte bună.
   - Rudolf...
   Îmi muşc buzele. Blestematul ăla de Trestian nu putea să nimerească un moment mai afurisit.
   - Vrei să-mi spui ceva?
   - Da. Iartă-mă, ştiu că ai avut o zi idioată, ca să mai vin cu necazurile mele. N-aş fi îndrăznit...
   Mă întrerupe:
   - Ce necazuri ai, Magda?
   - E o situaţie specială, am un văr...
   - Da?
   - Un tip nu prea onorabil, ne-a dat mereu bătaie de cap. Cam escroc, cam cartofor, dar în fond un băiat drăguţ.
   - Ce i s-a întâmplat?
   - Are încurcături cu poliţia. Cu poliţia, accentuez, nu cu Gestapoul.
   Dumnezeule, ce greu îi suport privirea! N-o bănuiam atât de lucidă, atât de sfredelitoare.
   - Fii te rog mai explicită. Ce i s-a întâmplat?
   - A făcut o glumă nefericită. Îţi dai seama, nimeni n-ar îndrăzni să forţeze safeul comisarului Horvath.
   Mă opresc, aştept reacţia. Sprâncenele lui Rudolf s-au arcuit. Fluieră a pagubă, nu fără admiraţie.
   - Îl obsedează ideea că are umor. E nebun, dar nimic mai mult. Se pare că l-a denunţat o femeie. Alaltăieri a fost arestat. Dacă dumneata ai vrea, Rudolf, dacă nu ţiar fi prea greu... Te asigur că nu-i nimic politic. Băiatul ăsta n-a deschis în viaţa lui un ziar.
   Priveşte din nou în fundul paharului. Reflectează câteva momente şi am impresia că aud un suspin uşor.
   - Am să văd ce pot face. Dă-mi datele lui.
   Smulge o foaie din agendă. Îi spun tot ce ştiu, având grijă să fac risipă de tămâie. Hartner împătureşte hârtia, înşurubează încet capacul stiloului. Se ridică şi îmi pune mâna pe umăr. Nu îndrăznesc să-l privesc şi simt tulburată că se îndepărtează. A ajuns în faţa scării. Isuse! De ce nu-i aud odată paşii pe trepte? Nu, aşteaptă să mă uit la el.
   Chipul lui mă înfioară. O mască tragică.
   - Gri-Gri Trestian, poreclit Chat Noir! Îl cunosc Magda, i-am văzut fotografia publicată periodic în ziare. A spart unul din seifurile familiei Krupp, l-a decavat pe generalul Linhart într-o partidă de pocher cu 5 aşi în pachet, a împins firma Abendschön la un pas de faliment şi i-a şterpelit automobilul lui Goring. Are o chestie cu nemţii...
   Clatină din cap cu amărăciune:
   - Nu era nevoie să mă minţi, Magda. Chat Noir nu e vărul dumitale... Bineînţeles, amănuntul e lipsit de importanţă. Voi face tot ce-mi stă în putinţă.

CAPITOLUL III

      Localul poliţiei e instalat într-o clădire relativ scundă, din cărămizi cafenii, cu un chenar de piatră sculptată la intrare şi ferestre înalte, murdare şi înguste, despărţite în carouri.
   Un poliţist roşcovan, bine proptit pe picioarele răşchirate, ţine mâinile la spate, învârtind morişcă bastonul de cauciuc. După toate aparenţele se plictiseşte şi, din când în când, azvârle priviri pofticioase unguroaicelor creţe, cu sânii turtiţi pudic în ilicele prea strâmte şi codiţe sărace, împletite atât de strâns, încât le ridică pielea pe frunte şi la tâmple. Merg două câte două, pufnesc în râs din nimic şi îşi ascund feţele săpunite zdravăn, săltând ca pe un paravan mânecile bufante.
   Peste drum se află cofetăria în care îl aştept pe Gri-Gri. Cer fetei al doilea işler, numai ca să am ceva în faţă. Prăjitura e proastă, se simte gemul fermentat, zahărul negru prea zgrunţuros şi insuficient rafinat, mă determină să mă gândesc cu nostalgie la patiseriile lui Zamfirescu, unde făceam o haltă după orele de şcoală.
   Îl aştept pe escroc amuzată, dar şi cu oarecare emoţie. Astăzi cineva a tras în mine, glonţul mi-a şuierat pe lângă ureche. Aşadar, temerile lui Hartner sunt îndreptăţite, nici profesorul n-a fost departe de adevăr...
   Dau reflex din mână alungând gândul. Nu vreau să mă gândesc la povestea asta. Oricât m-aş frământa, nu ajung nicăieri.
   M-am îmbrăcat ambiguu, ar spune mătuşa Amalia, ca o femeie în divorţ, sau în căutare de aventuri discrete. Fetrul negru îmi ascunde o jumătate de obraz, taiorul lucrat la Maxim are o cupă bună, însă nu atrage atenţia. Mă întreb ce atitudine trebuie să adopt. N-am avut niciodată de-a face cu spărgători. În general detest familiaritatea din primele momente ale unei cunoştinţe, dar şi comportarea scorţoasă, care ridică bărbia mătuşilor mele cu circa 10 centimetri mai mult decât e necesar, mă crispează.
   Nu mai am timp să reflectez. Trestian coboară treptele poliţiei. Îl salută familiar pe sergentul crăcănat, apoi îşi aruncă privirea vioaie în jur, părând să ezite. Trebuie să fie un număr grandios! E de statură mijlocie, foarte suplu, îmbrăcat după toate normele eleganţei britanice.
   Costumul gris-fer îi cade turnat, melonul, cămaşa, cravata cu buline, mănuşile sunt perfecte. Afişează o neglijenţă uşoară care te lasă să vezi dintr-un ochi că acestea sunt hainele pe care le îmbracă în mod obişnuit, că n-a ieşit în clipa asta dintr-un magazin de confecţii, că nu-i duminică.
   Îi fac un semn discret. Înţelege că eu intermediez afacerea şi traversează elastic strada. Se înclină în faţa mea, îşi scoate pălăria, aşteaptă să-i întind mâna. Simt imediat aroma de Chat Noir pe care o emană şi înţeleg porecla. Mă trezesc zâmbindu-i spontan, mult mai călduros decât avusesem intenţia s-o fac. Îmi surâde şi el şi îi văd dinţii albi, puternici, sub mustaţa neagră retezată a la Clark Gable, care se opreşte la colţul buzelor. Apucă spătarul scaunului.
   - Îmi permiteţi?
   Se aşează şi îmi aruncă o privire scurtă, concentrată. Probabil a văzut tot ce-l interesa, pentru că imediat atenţia se diluează, ochii negri îşi reiau jocul vioi. Are un obraz alb, foarte supt, gura botoasă şi încăpăţânată e simpatică. Mă întreb drept ce l-aş fi luat întâlnindu-l în împrejurări normale şi nu-mi dau seama. Mătuşile mele se mulţumesc cu rubrici mai generale: "e un monsieur?" Celelalte amănunte, stare civilă, profesie, nu mai contează.
   Întrebarea lui Gri-Gri mă lasă perplexă.
   - Puteţi să-mi împrumutaţi 300 de forinţi? Vi-i restitui într-o jumătate de ceas.
   - N-aş putea afirma că vă lipseşte un anumit gen de îndrăzneală. Nu-mi îngădui să spun ce vă prisoseşte.
   Deschid automat poşeta şi îi întind banii fără să număr. Se ridică şi mă roagă să-l aştept 10 minute. Habar n-am ce să cred, dar trebuie să recunosc că individul mă amuză straşnic. Soarele inundă dintr-o dată cofetăria şi canarii din colivia cu panglică verde, treziţi, sau doar însufleţiţi de veselie, încep să cânte.
   Trestian se ţine de cuvânt, revine în câteva minute. Rămân literalmente cu gura căscată. Poartă sub braţ un baston nou-nouţ din bambus şi pare încântat. Aş izbucni în râs dar mătuşa Amalia m-a învăţat că nu-i elegant s-o faci în nasul omului. Îmi dă explicaţii, în vreme ce ochii scormonesc expert cofetăria. Pare incapabil să-şi pironească privirea într-un singur loc, ai impresia că în permanenţă caută ceva sau pe cineva.
   - Vă rog să mă scuzaţi. Băieţilor - îmi arată localul poliţiei - le plac amintirile. Mi-au confiscat bastonul şi, întâmplător, ce mai aveam prin buzunare. Dar şi ăsta pare destul de bun, nu găsiţi?
   Dau din cap reflectând că niciun gest nu l-ar fi putut caracteriza mai bine. Asta era problema lui, la zece minute după eliberare: procurarea unui nou baston.
   Chelneriţa, o fată îndesată cu picioare groase şi roşii, se apropie să ia comanda.
   - Două cafele! cere scurt Gri-Gri, întorcând fulgerător reverul hainei.
   Recunosc insigna minusculă a unui cunoscut club de tenis bucureştean. Chat Noir completează în şoaptă:
   - Poliţia Secretă de Stat! Deci cafea veritabilă, Fräaulein, zahărul separat, igienă şi promptitudine.
   Îl privesc cu sinceră admiraţie şi-mi dau seama brusc că mă simt grozav în compania lui. Tonicitatea, asta e probabil particularitatea cea mai seducătoare a spărgătorului.
   Cafelele se află în faţa noastră, scoatem ţigările. Chat Noir trage două fumuri, îmi mulţumeşte pentru bunele oficii, soarbe din ceaşcă, apoi se interesează:
   - Cu ce vă pot fi de folos, domnişoară?
   Clatin din cap, dar probabil că Gri-Gri o interpretează ca simplă politeţe.
   - Nu trebuie să vă sfiiţi. Primăria se află pe a doua stradă, cu un mic pourboire, în jumătate de ceas, suntem căsătoriţi.
   Rămân din nou cu gura căscată şi izbutesc, desigur, cea mai toantă dintre expresiile mele. Nu găsesc nimic mai inteligent, întrebarea îmi scapă:
   - Sunteţi nebun?
   - Nu, pe cuvântul meu de onoare. Vă place să gătiţi mâncare de gutui, domnişoară?
   - Poftim?!
   - Dacă n-o să-mi pretindeţi niciodată să înghit chestia asta, e all right! Dau fuga după inele.
   Explică:
   - Detest mâncarea de gutui, întrebările insistente, intelectualele de provincie, lucrul de mână, bulionul producţie casnică, rufele spălate în anumită zi, economiile, ascetismul, antialcoolismul şi nazismul. Pe toate le diger greu.
   - E clar, spun, instituţia aceea de binefacere care oferă dublurilor lui Napoleon duşuri zilnice, şi-a mutat sediul în localul poliţiei.
   Gri-Gri mă priveşte deconcertat.
   - S-a strecurat, desigur, o neînţelegere. Mi-am închipuit că v-aţi îndrăgostit de mine, că doriţi să ne unim vieţile.
   - Nu sunt o femeie genială, domnule Trestian, nici clarvăzătoare, şi nici ghicitoare în stele. Îmi permit deci să vă întreb: ce v-a determinat să vă închipuiţi că mar chinui dorinţa de a mă mărita cu dumneavoastră?
   - Vă datorez eliberarea mea. În asemenea demersuri se investesc relaţii şi bani. N-aţi fi făcut-o pentru cineva complet indiferent.
   - Indiferent, e mult spus. Dumnezeu îţi cere să-ţi ajuţi aproapele, să-l aduci pe calea cea bună.
   - Care ar fi aia? Vă avertizez că de obicei lucrez curat, n-am ucis pe nimeni şi nu intenţionez să-mi schimb stilul.
   - Fiţi liniştit.
   - Nici de stupefiante nu mă ocup.
   - Am înţeles, fac o impresie jalnică.
   - Ca decor sau spirit?
   Râde:
   - În consecinţă, ne păstrăm libertatea. Perfect. Să bem pentru ea!
   Îmi închipui că-i o figură de stil. Alcoolul se vinde numai în restaurante, unde preţurile au atins cifre uriaşe. Mă înşel şi încep să mă obişnuiesc cu faptul cert că pentru Gri-Gri nu există impedimente. S-a apropiat de un tip rotofei cu pălărioară tiroleză şi pantaloni bufanţi. De ghetele înalte, cu şireturi, a rezemat o servietă. Mănâncă lacom o îngheţată roşie, care după cum arată, trebuie să aibă apa drept component de bază.
   Gri-Gri îi vâră o legitimaţie sub nas atât de repede, încât individul nu desluşeşte nimic sub anvelopa de plexiglas.
   - Inspectorul Kovacs de la speculă!
   Omul e interzis, nu face nici o mişcare, iar eu mă uit speriată în jur.
   Localul e gol, un soare cald mătură cimentul pe care scrie într-un soi de vignietă Confiseria Ciucaş - 1919.
   Chat Noir se întoarce cu o sticlă originală de Courvoisier. Aproape nici nu văd când dispar pălăria tiroleză şi servieta. Gri-Gri îl zăreşte prin vitrină şi zâmbeşte.
   - I-am sugerat să-şi schimbe fieful. Ciocneşte sticla cu degetul mijlociu. Avea 3 şi a ţinut cu tot dinadinsul să-mi facă una cadou.
   - Eşti nemaipomenit! exclam, renunţând la pronumele de reverenţă.
   Chat Noir se adaptează instantaneu.
   - Dimpotrivă. În unele cercuri, te asigur, se pomeneşte foarte des numele meu.
   - Te gândeşti la lumea bună a lui Goring?
   - Ştii povestea?
   - Sau la familia Krupp?
   Mă priveşte dintr-o parte.
   - Stimată domnişoară am sentimentul că eşti nu numai periculos de frumoasă...
   - Linguşitor?
   - Intrigat. Sincer intrigat. Dovedeşti cunoştinţe uimitoare, deşi n-ai absolvit nici una din şcolile de corecţie. Cunosc şefele de promoţie...
   În timp ce dă dispoziţie chelneriţei cum să aducă băutura camuflată în ceşti de ceai, urmând ca restul coniacului să-l păstreze pentru majurul care o scoate duminica la Grădina cu roze să-i ofere o bere şi un cornet cu seminţe, îl privesc fermecată.
   - Dacă m-ar mai cere o dată în căsătorie, nu ştiu zău...
   De fapt, încep să fac cunoştinţă cu el. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că spiritul de observaţie ascuţit e a doua caracteristică a spărgătorului. Are un ochi şi o intuiţie cu totul ieşite din comun. Dintr-o singură privire, îl deosebeşte pe speculant de negustor, descoperă sub orice deghizare poliţistul, prostituata, avocatul de provincie sau doamna din înalta societate, decăzută. Cu mult mai târziu, aveam să mă întreb cum naiba se lăsase păcălit...
   Dar acum, în dimineaţa asta de august, când încă habar n-am prin ce ne va fi dat să trecem, îi urmăresc mişcările, mă uit amuzată la mâinile lui abile, sunt inexplicabil veselă ca un cintezoi şi mă bucur de prezenţa lui. Ştiu de unde mi se trag toate astea... Singurele pasiuni pe care le-am făcut în viaţa mea au vizat oameni îndemânatici şi descurcăreţi. Am crescut într-o familie de neajutoraţi. Tata a trăit veşnic cu capul în nori, mama la fel, numai că pe alt meridian. Iar pentru mătuşile mele, o persoană descurcăreaţă e fără drept de apel vulgară.
   Gri-Gri ridică paharul şi îmi zâmbeşte.
   - Vasăzică nu intenţionezi să-mi ceri mâna.
   Îmi muşc buzele ca să nu-i răspund că nu mai sunt chiar atât de sigură.
   - Ai o părere foarte bună despre dumneata.
   - Excelentă, domnişoară. Şi ar fi nefiresc să am alta. Pot să deschid orice seif în maximum două minute, alerg maratonul într-o singură oră, dacă mă stimulează galopând în urma mea zece poliţişti antrenaţi la sânge, pot relansa la pocher numai cu doi şeptari în mână şi doi în manşetă, pot să-i smulg lui Dumnezeu un surâs îngăduitor, pentru că sunt băiat simpatic, pot fura somnul adolescentelor, îl bat de la distanţă pe Nababul în problemele de gust şi colecţiile de cravate, pot deosebi cu precizie 44 de mărci de coniac...
   Mă priveşte pătrunzător câteva clipe:
   - Şi sunt în stare sămi pierd minţile în faţa unor ochi minunaţi.
   Îl ascult fascinată.
   - Pot să-ţi dau o sugestie?
   - Aş fi preferat altceva, dar în sfârşit...
   - Risipeşti inutil muniţia, domnule Trestian. Nu mai am 15 ani.
   - Pot să fiu măgar? mă întreabă Gri-Gri cu cel mai nevinovat aer din lume.
   - O ipostază inedită, îmi închipui. Nu te sfii!
   - Când degetele îţi tremură, nu trebuie să ridici de pe masă nici măcar o cutie de chibrituri. De exemplu, acum îmi dau seama că eşti emoţionată. Problema unei eventuale cereri în căsătorie te-a tulburat peste măsură.
   Îmi vine să-l cârpesc, dar până la urmă râd. Râd cu poftă nestăvilită şi Chat Noir mă priveşte mulţumit.
   - Vrei totuşi să-mi spui cărui motiv datorez mărinimia dumitale?
   - Nu sunt decât un intermediar. În consecinţă, nu-mi datorezi nimic.
   - Hotărât, te iubesc! îmi declară pe neaşteptate, şi se uită la mine aşa cum probabil obişnuieşte s-o facă atunci când îşi dă gata victimele blonde cu guriţă în formă de inimioară. Este răspunsul unei adevărate doamne. Îmi voi lua permisiunea să mă revanşez cât de curând.
   - Dacă intenţionezi să-mi faci un cadou, îi spun, te avertizez că-mi place Arpege-ul... Nu, nu-mi datorezi nimic, insist. Am intermediat această mică afacere de dragul prietenilor dumitale.
   Buza lui Gri-Gri se răsfrânge, sprâncenele i se ridică.
   - Eram sigur că Churchill şi Roosevelt nu vor rămâne cu braţele încrucişate... Hm, prietenii mei! Ciudat. O parte sunt la Văcăreşti, ceilalţi, mai voiajaţi, în Insulele Salvării, sau la Sing-Sing.
   - Ei bine, au prins un avion şi acum te aşteaptă pe strada Maria Tereza nr. 18. E o clădire albă, la intrare se află firma unui dentist, foarte îndemânatic. Înainte de război, tranşa carnea la abator.
   Îmi dau seama că Gri-Gri e surprins, nu ştie la cine să se gândească.
   Evident, bravează.
   - Nădăjduiesc să-i plătesc poliţa neobrăzatului care a pus la cale chestia asta. Tocmai îl convinsesem pe comisarul Horvath să facem o partidă de pocher. Mă dau în vânt după inspectorii de poliţie rămaşi numai în indispensabili.
   Îşi pipăie buzunarele şi eu deschid reflex poşeta.
   - Cât ai nevoie?
   Mă opreşte cu un gest, apoi se ridică de la masă. Îl urmăresc curioasă. Acostează un bărbat mărunţel care se uită la prăjiturile din galantar. Îl trage într-un colţ, dar din cauza coloanei nu-i mai văd. Oricum, nu mai sunt surprinsă când tipul iese ca o ghiulea, iar Gri-Gri înghesuie un teanc de bancnote în buzunar.
   - Inspectorul Imre, sau Poliţia Secretă de Stat? îl întreb.
   - Deşi, ca să te citez, balamucul şi-a schimbat sediul, din când în când mă încearcă o stranie dedublare a personalităţii. Uneori, în zile cu soare, îmi închipui că sunt Gri-Gri Trestian, zis Chat Noir, când... Îţi datorez 300 de forinţi.
   Îmi dă banii, soarbe ultima picătură de coniac, cheamă fata şi plăteşte.
   - Nu, nu, păstrează restul. Salutări lui Pişta!
   Chelneriţa face ochii mari, roşeşte toată şi-l priveşte uluită. Se uită după noi. Afară, Gri-Gri începe să râdă.
   - Purta un inel bărbătesc de argint, cu iniţiala I. Deci, Istvan, iar Istvan pe aici e alintat Pişta.
   - Putea fi şi Ianoş, sau Imre...
   - Te înşeli, domnişoară Magda.
   Tresar, Gri-Gri zâmbeşte.
   - Deşi monograma de pe pudrieră... Ar putea însemna la fel de bine Maricica, sau Marghioliţa. Sunt nume frecvente în lumea bună... Nu plânge! Îţi promit cu toată seriozitatea să aştept încă 4 ore propunerea dumitale de căsătorie.
   - Aduc un popă din târg sau oficiază preotul închisorii?
  Gri-Gri mă asigură că ochii mei merită 4 ore de viaţă sedentară, apoi ne despărţim după vreo sută de metri şi, recunosc, nu fără regret. În jurul meu pluteşte o aromă uşoară de Chat Noir.

      A doua zi seara, găsesc în camera mea un buchet splendid de garoafe albe şi o carte de vizită cu marginile argintii.
   În colţul din stânga, o pisică neagră îşi încordează spinarea zveltă. Atât. Nici un cuvânt.
   Mă las pe pat şi râd până ostenesc. E un nebun şi jumătate!
   Plouă. Stau pe canapea, cu picioarele adunate sub mine şi citesc ziarele. Acasă, vreau să spun la Bucureşti, n-o pot face. Mătuşa Amalia nu suportă, nimic nu i se pare mai vulgar decât o femeie cu ochelari pe nas şi un jurnal în mână. "Dacă se întâmplă ceva destul de important în lume, aflu oricum..."
   Elvira suferă, pe ea o interesează absolut totul, de la discursul lui PleşoianuVlaşca în cameră, până la nunta Colettei Lahovary, balul de binefacere al pompierilor, reclama de corsete a Lucianei, pantofii lui Shul şi mica publicitate. Le citeşte pe ascuns, în baie, sau când tanti Amalia se duce să joace maus la Frumuşica Roşianu.
   Au trecut două zile de la eliberarea lui Gri-Gri. Două zile de când mă întreb dacă escrocul şi prietenii lui există, dacă ameninţarea automatelor, anonima, palma bătrânului n-au fost un vis, o glumă, un renghi al fanteziei.
   Pe Rudolf îl văd puţin. E la fel de reverenţios ca şi înainte, însă mă evită în mod sistematic şi nu face niciun efort s-o ascundă. Prietenia noastră s-a spulberat. O regret ca pe o clipă frumoasă. Aş fi vrut să mă scuz, să-i explic, să-l fac să înţeleagă. Nu-mi îngăduie. Nu zăboveşte nici măcar 5 minute în hol, benedictina şi-o bea singur în camera lui.
   Găsesc sticla goală, dimineaţa, în bucătărie.
   Plouă... Mă simt singură, azvârlită la un capăt de lume. Trebuie să fac eforturi să nu mă întreb ce caut aici, în oraşul ăsta străin pentru mine, să nu mă gândesc la Alexandru. Nici măcar fotografia lui n-o am. Poate că Jeanna ştie ceva despre el. Nu îndrăznesc s-o caut. Oraşul e invadat de gestapovişti şi poliţie, raziile şi percheziţiile sau îndesit. Oare prietenii lui Gri-Gri să fie cauza? Pronunţ Gri-Gri cu voce tare şi încep să râd. Gri-Gri, copil teribil al oraşului civilizat... Îţi vine să-l tragi de urechi şi în acelaşi timp, nu-ţi poţi stăpâni zâmbetul.
   Intră Hartner. Ciudat, n-am auzit maşina oprindu-se în dreptul casei.
   Îmi schimb poziţia, trag capotul peste genunchi, fără niciun motiv intru în panică. Rudolf îmi zâmbeşte, îmi face semn să stau liniştită. Are un aer ostenit, deprimat, de care mă simt vag vinovată. Îmi vorbeşte despre timp, nu-i place ploaia. Mă agăţ de orice cuvânt:
   - Şi pe mine mă enervează:
   - Da?! N-aş fi zis. Ai atâta vitalitate! Oamenii plini de viaţă iubesc toamna. Primăvara e a slăbănogilor.
   Nu ştiu dacă are dreptate, mă preocupă alte probleme. Rudolf îşi dezbracă mantaua şi-mi azvârle în treacăt:
   - Oraşul mişună de gestapovişti. Nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată atât de furioşi.
   - Să-l caute oare pe tânărul care a tras în mine?
   Se răsuceşte îngrijorat.
   - Ce?!
   - Ai avut dreptate. Acum două zile, mi-a trecut pe lângă tâmplă un glonţ. S-a tras dintr-un gang.
   - Abia acum îmi spui?
   - Oricum nu rezolvam nimic. Şi apoi, mă ocoleşti sistematic.
   E în vădită încurcătură. Mormăie ceva nedesluşit, schiţează un salut şi dă să intre în odaia lui. Încerc să-l opresc.
   - Rudolf!
   - Da.
   - Aş vrea să-ţi vorbesc... Nu, te rog, nu aşa! Adu-ţi paharul, stai lângă mine pe canapea. Uite aici. Te rog!
   Pe buze îi răsare un zâmbet ofilit care-mi strânge inima. Ezită mult înainte de a vorbi:
   - Au fost zile când nu ţi-aş fi putut refuza nimic, Magda. Îmi doream din suflet să mă rogi ceva, numai ca să-ţi pot dovedi devotamentul meu.
   Încerc să par mirată. Se grăbeşte să precizeze:
   - Nu, nu te-am iubit... Sau poate, într-un fel, da... Ca pe o soră prea tânără, ca pe o nădejde, ca pe o livadă înflorită, ca pe un lucru gingaş... Aş fi vrut să fiu pentru dumneata altceva decât o pereche de cizme şi doi epoleţi. Nu ocupantul... Nu s-a putut. Nici asta nu s-a putut.
   - Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat?
   - Nimic. Sau totul. În fond, e acelaşi lucru.
   Se frânge şi începe să urce scările.
   - Rudolf! Ascultă-mă. Lasă-mă să-ţi explic. Am fost ameninţată, cu automatul în coastă...
   - Nu-mi spune nimic!
   - Trebuie!
   - Te rog. Şi aşa ştiu prea multe.
   - Rudolf!
   - Iartă-mă, sunt obosit.
   Pe noptieră ticăie ceasul mamei. E un orologiu franţuzesc mic - n-are mai mult de 15 centimetri - emailat, şi cu ace atât de complicate, încât trebuie să te zgâieşti zdravăn ca să desluşeşti ora. Dacă mama nu înşiră baliverne, cred că a împlinit vreo două secole. E singurul lucru pe care l-am luat de acasă şi de câte ori îl privesc mă simt emoţionată...
   Sunt din nou Magda Savu, elevă într-a VII-a, la Regina Maria.

   Decembrie 1937.
   Ceasul cântă - o melodie de Vivaldi - de 3 ori pe zi: dimineaţă la 7, când trebuie să plec la şcoală, la ora 5 - lecţia de pian cu domnişoara Elsa, studentă la Conservator, la 8 - când îi dau raportul zilnic mătuşii Amalia: note, activităţile extraşcolare, cum stau cu imaginara colită de care sufăr, numai pentru că întreaga familie e afectată la fel de imaginar, ce prietene frecventez, bani de buzunar, lecturi... De la liceu, mă întorc la 1 şi jumătate. Îmi plac vitrinele, şi prefer s-o iau pe Bulevardul Brătianu. Sunt îmbrăcată în palton bleumarin, cu nasturi aurii, ciorapi şi uniformă la fel. Pe cap, bascul cu numărul 1302 şi iniţialele liceului. Car sub braţ o servietă uriaşă din piele de focă - m-am ţinut serios de capul tatei până mi-a dat-o - veşnic deschisă. Şi paltonul îmi flutură, deşi suntem în decembrie. La blocul Bavaria, un turc bătrân vinde castane coapte. Aroma o simţi de departe, strada e plină de lume care schimbă cornetele fierbinţi dintr-o mână în alta. Alerg ca o nebună, învârt o cucoană plină de pachete, sunt gata să răstorn un landou cu doi gemeni şi pe nemţoaica lor, habar n-am cum mă împiedic.
   Mă întind pe trotuarul plin de clisă, pe burtă, ca o broască toantă.
   Cărţile mi-au zburat în toate părţile, vântul răsfiră paginile caietului de franceză nimerit într-o baltă. Cineva îmi prinde braţul, mă ajută să mă ridic. Sunt atât de mânjită, am un aer atât de nenorocit, că izbucneşte în râs. Încerc să mă dezmeticesc. Are ochi albaştri, e bronzat şi frumos...
   Doamne, cât e de frumos! Abia atunci încep să plâng.
   - Sunteţi chiar atât de necăjită?
   Poartă uniformă de ofiţer de aviaţie.
   Dau din cap. Da, sunt foarte necăjită. Nu-i spun de ce, sau nu-l las s-o ghicească până la capăt. Am un palton, "de oraş", nou-nouţ, gri, cu o garnitură grozav de nostimă. De ce nu m-a întâlnit îmbrăcată cu el?
   Mă ajută să-mi strâng caietele. Observ cu coada ochiului că se uită la etichete. Opreşte o birjă şi mă conduce până acasă. Acolo, în faţa grilajului înalt din fier forjat al mătuşilor mele, îmi spune că îl cheamă Alexandru. Lacrimile mi-au pictat obrazul mânjit cu noroi. Îmi sărută mâna şi abia mă abţin să nu-i fiu recunoscătoare. E primul bărbat care o face. Bravo! Înseamnă că am crescut mare... Pe urmă, îmi amintesc că degetele îmi sunt murdare de cerneală. Hotărât, am o zi proastă.

   Rafale de armă automată, strigăte, somaţii emise în germană, paşi care aleargă mă aduc înapoi, în oraşul transilvănean. Nu îndrăznesc să mă apropii de fereastră.
   Oricând te poţi trezi cu un glonţ care nici măcar nu ţi-e adresat.
   Cizme, multe, aleargă prin faţa casei, se depărtează, pier în noapte.
   Din nou se aude doar ţârâitul monoton al ploii. O bătaie uşoară în geam mă face să tresar. Nu sunt sigură că nu mi s-a părut. Ciocănitul se repetă.
   Sting lumina şi mă apropii cu răsuflarea tăiată, în vârful picioarelor.
   Ridic perdeaua şi nu-mi vine să cred ochilor. Cinci spectre mă privesc, în ochii lor citesc o rugăminte sfâşietoare. Îl recunosc pe bătrân, pe profesor, pe Gri-Gri. Mai e o pereche, un băiat şi o fată, extrem de tineri.
   Deschid geamul contrariată.
   - Lasă-ne să intrăm, spuse profesorul.
   După gâfâit îmi dau seama cât a alergat. Au expresii hăituite, sunt uzi până la piele. Mi se face milă şi totuşi n-am voie să comit imprudenţe.
   În nenumărate rânduri mi s-a atras atenţia să fiu prudentă, indiferent de împrejurări. E un imperativ care mi s-a înfipt ca un cui roşu în minte. La consecinţele imediate ale actului în sine - nemţii împuşcă fără să stea la palavre pe tăinuitorii celor căutaţi de Gestapo - nici măcar nu mai am timp să mă gândesc.
   - Hartner e acasă, le şoptesc.
   Ochii mi se opresc pe obrazul pistruiat al fetiţei. E palidă, pare stoarsă de puteri.
   Profesorul s-a agăţat cu mâinile de pervaz.
   - Cartierul e împânzit. Niciun şobolan nu se poate strecura. N-avem de ales.
   Mă podidesc lacrimile, îmi frâng mâinile, abia azi aflu la modul dureros, concret, ce înseamnă o dilemă. Şoptesc îngrozită:
   - Ce pot să fac? V-am ajutat, am riscat, dar pentru numele lui Dumnezeu, numi cereţi imposibilul! Lăsaţi-mă în pace!
   Pe buzele profesorului s-a înfipt un zâmbet rău. În clipele astea e în stare de orice. Se aude foarte aproape zgomotul cizmelor nemţeşti. E de neconfundat. Câinii latră furioşi. În curând, vor da colţul. Fetiţa e albă ca varul. N-am văzut în viaţa mea atâta groază adunată în doi ochi de copil.
   Nu ştiu dacă mă dau singură la o parte, sau mă împinge profesorul.
   Dintr-un salt e în casă.
   În următoarele 10 secunde, găzduiesc cinci străini. Mă uit la ei ca o tâmpită, mă întreb ce am de făcut. Bătrânul închide fereastra, trage draperiile cu grijă, apoi se aşează lângă soba încinsă.
   Gri-Gri zâmbeşte dumnezeieşte, îşi scutură melonul de apă. A făcut rost de un trenci pe care-l dezbracă, anunţându-mă că nu e cazul să mai deranjez jupâneasa. Se aşează în unicul fotoliu din odaie, îşi aprinde un trabuc cu o dezinvoltură care nu mă impresionează numai pe mine.
   Profesorul a rămas lângă fereastră, ascultă zgomotele. Mă uit la cei doi copii... Pentru că sunt literalmente nişte copii. Nu cred să fi împlinit 17 ani.
   Reazemă zgribuliţi zidul, cu mâinile la spate, atât de stânjeniţi că te înduioşează.
   - Nu vă înţeleg! izbucnesc. Există zeci de adrese sigure în oraş, oameni dispuşi să vă ajute şi unde nu riscaţi nimic.
   Fetiţa mă priveşte iute, apoi lasă ochii în jos. Ştie că mă uit la ea şi începe să-şi roadă vârful codiţei. Profesorul îşi dezlipeşte tâmpla de uşorul ferestrei.
   - Eram încercuiţi şi n-aveam de ales. Fii liniştită, n-or să percheziţioneze locuinţa căpitanului Hartner de la Statul-Major.
   - Dacă raţionează ca dumneata sunt de acord, spune Gri-Gri. Ai citit Mein Kampf? Păcat! E o demonstraţie strălucitoare a lipsei de logică. Băieţii din SS au luat toţi zece la cărticica asta.
   Din cauza emoţiei m-a prins o durere crâncenă de cap. Mă îndrept spre noptieră urmărită de cei cinci şi înghit fără apă un antinevralgic. Am acceptat dezastrul, dar mă aflu încă departe de liniştea pe care ţi-o dă iminenţa catastrofei. Sunt dintre cei ce nu încetează niciodată să spere şi, în consecinţă, să le fie frică.
   Musafirii mei mă privesc îngrijoraţi. Respir adânc şi ridic din umeri.
   Ce sens mai au reproşurile de vreme ce n-am inima să-i las pe mâinile Gestapoului?

CAPITOLUL IV

      Fetiţa încearcă să se apropie de sobă pe nesimţite. Tremură de frig dar i-e ruşine s-o spună.
   Are un obraz mic şi palid, pistrui, ochii căprui puţin depărtaţi par învăluiţi de ceaţă. Părul castaniu deschis îl poartă cu cărare la mijloc, împletit în cozi groase. E atât de firavă, atât de nepământeană, că mă gândesc la un puf de păpădie. Ai impresia că-i de ajuns să sufli, ca s-o mişti din loc. Fustiţa în carouri i se lipeşte de picioare, din jerseu ies aburi. O iau de umeri, o conduc spre baie şi-i pun în braţe un capot de lână. Trebuie să se schimbe. Înainte de a ieşi din cameră, îi rog să fie atenţi. Hartner poate coborî oricând.
   - Încotro? mă întreabă bătrânul.
   Chat Noir se amuză.
   - Al dracului de prudent eşti, mon cher! Nu-ţi bate capul, domnişoara rămâne o lady!
   Gri-Gri arată perfect. Manşetele de la pantaloni n-au o singură pată, şi mă întreb cum naiba reuşeşte performanţa asta.
   Bătrânul continuă să se uite la mine chiorâş. Mă enervez.
   - Oricare târfă, accentuez cuvântul, s-ar azvârli în braţele neamţului ca să-şi apere protejaţii. Asta şi fac, mă duc să mă ofer lui Hartner.
   Fetiţa şi-a coborât privirea, băiatul se uită jenat pe pereţi. Îmi regret ieşirea, încerc s-o dreg:
   - Sunteţi rebegiţi. Vă aduc ceva cald.
   - Un grog fierbinte! exclamă Gri-Gri. Excelentă idee!
   Ridică mâna.
   - O clipă! Dacă nu-i un excentric, neamţul o să se întrebe totuşi ce ţi-a venit să bei din 5 ceşti.
   - Mi-ar fi plăcut să dovedeşti aceeaşi prudenţă şi în ziua când ţi-ai ales prietenii.
   - Cu totul întâmplător, dacă memoria nu-mi joacă o festă, dumneata mi i-ai recomandat. Vorbeai parcă de un avion pe care l-au prins...
   Surâde aşa cum numai el ştie s-o facă:
   - Tare mi-e teamă că o să aterizăm cu toţii în faţa plutonului de execuţie.
   Mă întorc peste 10 minute. Bătrânul, care a pândit tot timpul holul prin uşa crăpată, mă lasă să trec. Fetiţa e îmbujorată, părul umed i s-a încreţit puţin la tâmple.
   Stă din nou lângă băiat şi pot să jur că se iubesc. El are o figură de licean clasic "Ionescu dintr-a VI-a", e înalt, deşirat, în pantaloni golf, cu mâini prea lungi, şi bănuiesc, deşi n-a deschis încă gura, că e în schimbare de voce. S-a tuns nr. 1, probabil are un diriginte sau director energic.
   Mă amuză aerul protector pe care şi-l ia faţă de fată. Se foieşte stânjenit. Ca pe toţi adolescenţii, îl inhibă privirile aţintite asupra lui. Îşi închipuie că vezi cine ştie ce...
   Tom rom în ceai - Chat Noir mă avertizează că bea fifty-fifty - şi îi invit să-şi scoată impermeabilele. Mă uit la ei în vreme ce-şi beau ceaiul, îngrămădiţi în jurul sobei, şi mă întreb dacă nu visez. Mă interesez cum o cheamă pe fetiţă. Îşi îndreaptă ţinuta, îşi aruncă codiţele pe spate cu o mişcare caracteristică a gâtului, şi-mi răspunde ca la şcoală:
   - Teodorescu Irina.
   - Câţi ani ai?
   - Şaisprezece.
   Mă întorc către băiat.
   - Şi dumneata?
   - Lepăduş... Lepăduş Traian... Nouăşpe!
   După privirea Irinei înţeleg că a adăugat cel puţin 2 ani. Detest să fiu didactică, dar nu mă pot împiedica să-i întreb:
   - Părinţii voştri ştiu unde sunteţi acum?
   Irina roşeşte şi lasă nasul în jos. Puştiul îi cere din ochi ajutor tânărului în haină de piele. Răspunde bătrânul, care nu face niciun efort să pară mai simpatic.
   - Ştiu atât cât trebuie să ştie. Copiii îşi fac datoria.
   Aha, asta e încă o piatră aruncată în grădina mea. Mă întorc spre Gri-Gri. Îşi bea ceaiul cu desăvârşită eleganţă, probabil că se crede la Claridge. Declară pe un ton uşor:
   - Dacă mămica ar şti ce cărări bat, ar scoate steagurile şi ar cânta Marsilieza. De fapt, ca să fiu cinstit, suntem în relaţii cam sumare.
   Explică înfierbântat:
   - Imaginaţivă, domnilor, i-am făcut o vizită conform uzanţelor în ziua când banca i-a plătit renta şi i-am propus un pocheras... M-a decavat! Nu mi-a lăsat nici de birjă! Fireşte, nu asta-i reproşez, un jucător elegant ştie să piardă. Am ochiul format, gentlemeni, o noapte întreagă i-am pândit mâinile, şi n-am reuşit să descopăr când scoate al cincilea as. I-am cerut în genunchi să-mi încredinţeze pontul şi nu a vrut. Nu cred că aşa procedează o mamă! Sigur, nu-i fiica lui Scipion Africanul, totuşi, unde-i spiritul de sacrificiu al Corneliei?
   Râd deşi nu-mi arde.
   - Şi te-ai hotărât să i-o plăteşti abandonând tradiţiile familiei?
   - Nu. Am acceptat propunerea prietenilor dumitale din sportivitate.
   Bătrânul se uită la el ca la un animal ciudat. Nu-i un subtil, se gândeşte probabil acum la un teren de fotbal sau un ring de box.
   Mormăie:
   - Cum vine asta?
   - Nemţii practică un joc lipsit de eleganţă, dragul meu.
   Irina chicoteşte. Un chiţăit mic, de şoarece. E uşor de ghicit că râde din orice fleac. Redevine imediat serioasă. Traian se uită urât la Gri-Gri.
   I se pare, probabil, că escrocul face prea mare efect în ochii fetei.
   - De altfel, reia Chat Noir, nu i-am agreat niciodată pe boşi. N-au umor şi sunt total lipsiţi de maniere.
   - Au în schimb tancuri şi avioane, observă profesorul.
   - Au avut, mon cher, în '39, când întreaga armată engleză era dotată cu 40 de automate, reţine te rog, 40, iar recruţii mânuiau la instrucţie, în loc de puşti, cozi de mătură.
   - Asta ar fi o glumă britanică? întreb.
   - Într-un fel, ai dreptate, domnişoară, insularii se dau în vânt după umorul negru. Căci cifra citată, riguros exactă, nu putea fi decât un banc sinistru, de vreme ce Hitler ezita să treacă Canalul Mânecii, de teama unui eşec dezastruos. Noroc că japonezii au atacat America. În momentul de faţă, yankeii produc mai multă tehnică de luptă decât aliaţii lor şi duşmanii, luaţi împreună.
   - Ai unele informaţii! observă profesorul.
   - Am relaţii! E adevărat, că în îndeletnicirile vulgare boşii reuşesc destul de bine. Şi e firesc. L-aţi văzut pe Hitler mâncând? Merită banii, dacă n-ai un stomac sensibil. Taie cartofii cu cuţitul şi foloseşte o cutie de scobitori pentru igiena dentară!
   - Te-a poftit la masă?
   - Nu mă cunoşti, dragule! Par conciliant, dar nu accept orice invitaţie. Un dejun cu hipopotamii aceia de Goring şi Himmler, ca să nu mai vorbesc de patron, e peste puterile mele.
   Profesorul pune ceaşca pe masă şi-mi mulţumeşte din ochi. Rămâne cu mâna în aer. Se aude din nou tropăit de cizme, glasuri care răcnesc comenzi, apoi ţârâitul soneriei.
   Sărim toţi în picioare. Doar Irina şi Gri-Gri n-au arme. Întredeschid uşa şi azvârl o privire în hol. Îl văd pe Hartner, în pantaloni şi în cămaşă, îndreptându-se spre intrare. Trage lanţul de siguranţă. Inima îmi bate nebuneşte.
   - Ce vreţi? îl aud.
   - Gestapo. Percheziţie.
   - Mda... spune Hartner. Întâmplarea face că tocmai acum dormeam. Şi tot din întâmplare, când dorm, nu-mi place să fiu deranjat. Aş putea să-i comunic treaba asta chiar acum la telefon, socrului meu, generalul Walter Holm, numai că şi el reacţionează ciudat când e trezit din somn. Are o colecţie întreagă de băieţi zdraveni pe frontul de răsărit.
   E atâta linişte, că ne auzim inimile. Groaza mi s-a înfipt în grumaji, nici măcar nu pot deschide gura. Nu ştiu cât durează. Ca la un semnal, glasurile urlă salutul nazist. Hartner le trânteşte uşa în nas. Se întoarce gârbovit în odaia lui.
   - Nu-mi dau seama ce-i în capul neamţului, spune încet profesorul.
   Privirea lui nu mi se mai pare atât de îngheţată, sau poate m-am obişnuit.
   - Pot să mă duc să-l întreb, se oferă Gri-Gri.
   Scoate din buzunar un pachet de cărţi de joc şi începe să le amestece expert.
   - Azi au încasat fritzii solda. Dacă tipul are idee la ce folosesc bucăţile astea minunate de carton, vă dau cuvântul meu de onoare că nu-mi servesc royală. Oricum, a fost gentleman, presupun că el i-a şoptit vorba cea bună comisarului Horvath.
   Îl privesc stupefiată.
  - Cum naiba îţi arde de glumă? Mie mi-a îngheţat inima.
   - Inima dumitale, domnişoară, e congelată demult. Nu văd altă explicaţie. De obicei nici o femeie nu-mi rezistă mai mult de zece minute.
   Tropăitul cizmelor se intensifică din nou, scrâşnete de pneuri umplu strada.
   - Parcă au înnebunit! zic. Oare pe cine caută?
   Patru perechi de ochi îl foarfecă pe spărgător. Chat Noir se uită nevinovat pe pereţi, desfăşoară cărţile în evantai, cu îndemânare de prestidigitator.
   Bătrânul face eforturi să se stăpânească, pe chipul profesorului desluşesc un amestec de îngrijorare şi amuzament.
  - Prietenul nostru, domnul Trestian, are o concepţie originală despre Rezistenţă. I-a telefonat ofiţerului de serviciu, la garnizoana Gestapoului, imitând cu real talent vocea comandantului...
   - Le-a ordonat să se împuşte? întreb.
   - Mai rău! Să caute pe o anumită stradă fără canalizare, o cutie de metal în care s-ar afla, vezi Doamne, numele agenţilor aliaţi din regiune şi codul transmisiunilor prin radio. O noapte întreagă au desfundat băieţii privatele... Dimineaţa s-au lămurit lucrurile. Din păcate, au reperat de unde s-a telefonat. Am scăpat ca prin urechile acului, după o zi de hăituială.
   Mă uit la Chat Noir. Escrocul afişează un aer serafic...
   Irina, ghemuită lângă zid, zâmbeşte. Fără să mă mai gândesc, îmi umplu un păhărel cu rom, şi-l dau pe gât. Nu mă mai ţin picioarele. Gri-Gri îmi surâde cu căldură:
   - Sunt convins că acum te simţi mult mai bine. Pământul e iar rotund şi vesel, nu-i aşa?
   Bătrânul lasă arma pe covor şi scotoceşte lung un buzunar al canadienei. Scoate o mână de aspirine, pe care le împarte cu ceilalţi, apoi un pachet de ţigări Macedonia.
   Chat Noir îl refuză, fumează trabuc. Copiii sunt ocoliţi.
   - Aveţi vreme s-o faceţi şi pe asta.
   Îşi aprinde una şi o pune în echilibru pe cremona sobei. Se aşază pe covor, pare să reflecteze, caută din nou în buzunar. Apar o pereche de ciorapi de lână, cârpiţi la degetul cel mare. Se descalţă tacticos şi se schimbă.
   -Încă n-a terminat. Buzunarul ăsta e o adevărată traistă.
   Tot de acolo scoate un pacheţel de vată, îşi confecţionează două dopuri şi le vâră în urechi, după aceea îşi pune un fular.
   Gri-Gri îl urmăreşte fascinat. A uitat să tragă din trabuc, s-a aplecat mult peste braţul fotoliului.
   - Jur că n-am văzut un număr ca ăsta! N-ai primit nicio ofertă la circ? Fă-ne, dom'le, praf şi scoate un elefant!
   Bătrânul are, bănuiesc, un umor de factură specială. Nu comentează. Vâră adânc mâna, până la cot, în alt buzunar şi scoate un ceas deşteptător CFR.
   - Hm, e unşpe, declară fără urmă de zâmbet.
   - Ţi-a mai rămas ceva prin casă? întreabă Chat Noir. Nu s-ar putea spune că nai avut timp să-ţi faci geamantanul.
   Nu-i răspunde. Nu i-a adresat toată seara un singur cuvânt.
   Profesorul zâmbeşte. Ar câştiga mult dacă ar face-o mai des. Ceva în făptura lui mi-l aminteşte pe Alexandru. Amândoi emană aceeaşi masculinitate viguroasă, aproape agresivă.
   Pe noptieră se află un măr. Îmi place să mănânc noaptea, şi-mi pregătesc câte ceva de fiecare dată. Sesizez privirea Irinei şi mă ridic.
   - Ţi-e foame?
   Fetiţa roşeşte şi dă afirmativ din cap. Încă nu mă dumiresc ce caută copiii ăştia aici.
   - Şi ţie?
   Traian îmi răspunde pe două voci - sopran şi bariton - în acelaşi timp.
   - Nu... Nu vă deranjaţi, domnişoară.
   Minte de îngheaţă apele. Irinei îi e teamă că l-aş putea lua în serios şi-mi adresează o privire fierbinte.
   - În ce clasă eşti, flăcăule? îl întreabă Gri-Gri.
   Traian îi răspunde în silă:
   - A şasea.
   - Ţţţţ! Păi pe vremea mea, la ora asta, elevii erau în pat, şi citeau Cuore, inimă de copil! Am să vorbesc cu dirigintele dumitale.
   - Îţi stau la dispoziţie! intervine tânărul în haină de piele. Sunt profesorul de geografie şi dirigintele elevului Lepăduş.
   De astă dată Gri-Gri e derutat.
   - Parol?! Atunci fii atent, domnule, ce exemplu dai. Ăştia micii deprind repede toate relele.
   - Am sentimentul că la 17 ani erai tare receptiv...
   - Hm, nu cine ştie ce, dovadă, nici până acum n-am învăţat operaţia aia stranie, scăderea. La adunare ce mă mai descurc...
   Continuă cu o expresie gânditoare:
   - Ciudat... N-aş fi zis niciodată că eşti dascăl. Ce faci acum, ţi se potriveşte mult mai bine.
   Profesorul se amuză, bătrânul îşi arată pumnalele din priviri. Cobor în bucătărie şi încropesc la iuţeală un platou cu tartine. Deşert toată cămara: un salam tare, uscat, carne conservată, brânză, biscuiţi, bomboane de tuse, şi o sticlă de coniac Martell, cu care sunt convinsă că o să am mare succes.
   Frica îşi arată iar ghearele. Încerc să mă conving că sunt născută într-o zodie generoasă, că totul se va isprăvi cu bine. Ar fi stupid să eşuez tocmai acum, cu câteva luni, poate doar săptămâni, înainte de terminarea războiului. Ştiu că norocul n-are logică, dar o să beau o gură de coniac şi probabil voi izbuti să gândesc contrariul.
   În hol e aproape întuneric, un bec mic de lanternă, instalat de Hartner la una din aplice împrăştie umbre albastre. Noaptea i se face uneori sete, nimereşte mai uşor măsuţa de băuturi. N-aş putea să jur, dar am impresia că sus, la etaj, uşa lui e puţin crăpată.
   Platoul e gol, au mâncat tot, până şi cutia de carne. Uitasem să aduc cuţitul de conserve. Vroiam să mă întorc în bucătărie, dar profesorul nu m-a lăsat.
   - Te agiţi prea mult, iar fritzii, prin definiţie, sunt bănuitori.
   A deschis-o bătrânul cu un briceag. Zăbovim în faţa paharelor de coniac. Încerc o stare de spirit pe care n-o pot defini, ochii îmi sunt în permanenţă umezi. Traian e dea dreptul impresionant. Aproape n-a mâncat, a pasat totul, discret, sub pretexte de o naivitate înduioşătoare, în farfuria Irinei. Insistă acum pentru ultima tartină.
    - Nu mănânc salam, şopteşte, fac urticarie.
   Irina are un gest de neputinţă.
   - Dar nu mai pot! Zău că nu mai pot!
   Într-adevăr, a înghiţit enorm. Când o vezi atât de firavă, îţi vine să crezi că se satură cu un biscuit. Nu-ţi poţi închipui că peste 10-15 ani, va deveni o coniţă rotofeie cu piept, şolduri, pântece, toate bine căptuşite. Şi totuşi aşa se întâmplă...
   Gri-Gri îi urmăreşte cu priviri sarcastice.
   - Cum e poezioara aia, profesore, cu jertfa de sine?
   - Nu ştiu la ce te referi.
   - Ei bravo! Trebuie să le fi predat şi ceva în genul ăsta. Nu-mi vine în minte decât Câinele soldatului, dar sunt convins că ai în repertoriu o bucată mai asortată.
   Traian l-ar înjunghia cu plăcere. Chat Noir se amuză copios şi, evident, nu-l ia în seamă. Bătrânul îşi inventariază din nou buzunarele ticăit, cu răbdare. Eu mă enervez şi când îmi caut cheile în poşetă. În sfârşit, dibuie un tub pe care scrie Bayer. Înghite două pastile. Îmi întâlneşte privirea şi-mi zâmbeşte pentru prima oară. E miraculos cum surâsul îi schimbă obrazul. În locul ghiujului ciufut şi necioplit, am acum în faţă un unchiaş din Creangă. Mă trezesc zâmbindu-i fără să vreau. Mi se adresează jenat:
   - Să mă ierţi... Ştiu că... Ce mai, mi-am dat în petec...
   Conchide oftând:
   - În război, toate-s de-a-ndoaselea! Trebuie să-l pipăi mult pe om până afli cum îi umblă sufletul.
   - I-ai permis să te atingă, domnişoară? se minunează Gri-Gri. Oricum, panseul e adânc. Notează-l, tinere!
   Bătrânul adaugă sfios:
   - În capul meu ăsta prost era că te-ai dat cu vrăjmaşul. Matale se vede că eşti altă sămânţă de om...
   - Lasă, nene...
   - Dacă vrei, poţi să-mi spui moş Toma.
   Dau din cap. Ştiu că din clipa asta am devenit prieteni. Cel puţin aşa simt acum. Tot ce s-a întâmplat ulterior avea să-mi dovedească că merita cu prisosinţă prietenia mea.
   Profesorul se desprinde de fereastră şi pune paharul gol pe masă.
   Declară degajat, fără nimic din jena bătrânului:
   - Mă asociez la scuzele lui moş Toma, domnişoară. Te-am judecat greşit. Numele meu e Roman Iuga.
   Chat Noir urmăreşte scena cu atenţie.
   - Îmi pun şi eu cenuşă în cap, duduiţă.
   - De ce?
   - N-are importanţă. Nu-mi place să fac notă discordantă... Hm, am sentimentul că aici s-a încheiat un armistiţiu.
   - Nu te înşeli, surâde profesorul.
   Mă ridic aproape uşurată. Detest "scenele mari", pentru care mătuşile mele încearcă o predilecţie aproape medievală. De pildă, o cerere în căsătorie trebuie, obligatoriu, formulată solemn, în salon, între cadrele străbunilor şi lumânări aprinse, în prezenţa întregii familii, neţinând seama de gradul de senilitate sau indiferenţă al participanţilor.
   Discursul solicitantului trebuie să însemne o capodoperă de retorică fină, să cuprindă pilde biblice şi antice despre fidelitatea şi credinţa ce şi-o datorează soţii, declaraţiile sentimentale să fie categorice, dar abil şi cu decenţă voalate.
   Procedeu aproximativ la fel, când eram silită să-mi cer iertare pentru cine ştie ce necuviinţă, când îi acordau un nou împrumut tatei, sau când tanti Elvira, invitată la un banchet la Craiova de către fostele colege de pension, ezita să ia o hotărâre. Problema se punea dacă o femeie necăsătorită - faptul că împlinise 53 de ani n-avea niciun fel de relevanţă - poate voiaja singură, fără a sfida buna-cuviinţă. Până la urmă s-a dus şi călătoria la Craiova rămâne, desigur, cel mai îndrăzneţ act din viaţa ei.
   Le urez noapte bună şi mă decid să mă culc într-o odaie de serviciu, lângă bucătărie. N-are decât un pat de fier, o chiuvetă şi un dulăpior farmaceutic. Iau două perne de pe canapeaua din hol şi un pled. Trag cu urechea la zgomotele de afară. E o agitaţie care nu prevesteşte nimic bun.
   Ai impresia că toate maşinile din judeţ şi-au dat întâlnire în acest oraş. Scrâşnet de frâne, comenzi, tropăit, mereu tropăit de cizme, câini care latră.
   Fug de ele şi mă refugiez în odăiţă. Ca să adorm încerc să reînvii imagini pe care le iubesc. Crăciunul de la verişoara Nana, duminica aceea de vară când mama s-a întors acasă, prima seară cu Alexandru la Flora, primul tangou în braţele lui: Le bateau des îles, le bateau des amoureux.
   Inutil. Un afiş cu litere negre se interpune, alungă brutal priveliştile abia ademenite:
   Toţi cei care-i vor ajuta sau îi vor ascunde pe partizani...
   Mă trezesc înţepenită de frig. Rămân aşa câteva minute şi încerc să mă dezmeticesc. Mi-e sete... Ah, da, asta e din cauza coniacului. Intru în bucătărie şi înghit pe nerăsuflate un pahar cu lapte. Prin uşa crăpată îl văd pe Hartner plecând de acasă. Sunt neliniştită. Niciodată nu iese înainte de 8 şi jumătate.
   Intru în dormitor fără să fac zgomot. Doar moş Toma s-a trezit. Îşi cârpeşte mâneca hainei. Ridică ochii şi-mi surâde prietenos. Duc degetul la buze. Bătrânul dă din cap în semn că a înţeles. Îi lăsăm să mai doarmă.
   Irina s-a ghemuit ca o pisică în fotoliu. Părul despletit i-a acoperit complet obrazul, un picior, în ciorap trei sferturi, îi atârnă lângă umărul lui Traian. Ar fi avut unde să se întindă, dar pesemne a vrut să rămână lângă Irina şi s-a culcat pe jos.
   Gri-Gri şi Roman Iuga dorm în pat. Sub perna profesorului văd automatul.
   Lângă noptieră, pe un scaun atârnă haina lui Chat Noir. Nu mă pot stăpâni să nu râd. Căptuşeala sacoului cuprinde o adevărată trusă de spărgător profesionist. Sunt cel puţin 20 de compartimente ticsite cu aparatură modernă: dălţi fine, burghie, şperacle, vergele, un cub de celuloid din care ies fire electrice, instrumente, multe a căror destinaţie şi denumire nu le cunosc.
   Îmi iau din debara câteva schimburi şi ca să nu-i trezesc, folosesc baia lui Hartner.
   E o dimineaţă rece. Mă înfăşor bine cu jacheta angorată şi mă apropii de fereastră. Şase gestapovişti izbesc cu cizmele în poarta vilei de peste drum. Nu pricep ce se întâmplă. Avusesem impresia că au plecat. La urma urmelor, toată strada, mai bine zis aleea, numără în total vreo cincisprezece imobile. De ce s-au întors?
   Şoferul, un caporal cu însemnele SS-ului, stă rezemat de portiera dubei.
   Urmăreşte flegmatic scena, muşcând dintr-o pară. Nemţii au izbutit să spargă uşa. Năvălesc înăuntru şi judecând după rafalele care răzbat până la mine, nimicesc totul în cale.
   În clipa următoare se petrece ceva îngrozitor. Fereastra de la etajul I se deschide brusc. Un tânăr o escaladează şi sare pe trotuar. Închid ochii şi-mi înfig unghiile în braţe. Sunt convinsă că şi-a frânt gâtul... Nu, a căzut bine, a izbutit chiar să se redreseze şi o ia la goană spre cotul străzii. Caporalul îi înregistrează placid toate mişcările. Am impresia că visez. Îl lasă să scape! Mă bucur din suflet, dar prea devreme. Neamţul îi îngăduie un avans, un ciob de nădejde ca să se distreze mai bine. Ridică automatul şi-l seceră scurt.
   Hartner mă găseşte în hol, prăbuşită zdreanţă pe canapea. Îmi aruncă o privire iute - nu trebuie să fii ghicitor ca să-ţi dai seama că mă aflu într-o stare neobişnuită - dar nu comentează. E încărcat de pachete pe care le răstoarnă pe masă. Mă uit la el surprinsă. Mănâncă la popotă, nu-i gurmand, rareori aduce acasă băutură şi cafea.
   Faţă de timpurile pe care le trăim, în hol se află un munte de provizii: brânză, salam, cinci conserve de fasole cu carne, o cutie înaltă de tablă cu pesmeţi, lapte condensat, patru batoane mari de ciocolată, o sticlă de coniac. Din buzunar scoate 3 pachete de ţigări Lucky Strike şi le pune alături.
   Îi azvârl o privire tâmpă şi sfârtecată de presimţiri oribile, încerc să zâmbesc:
   - Fumez Regale cu carton, ai uitat?
   - Nu uit nimic în ceea ce te priveşte, Magda! Asta am găsit. Poţi să le încerci, nu-s prea rele.
   - Eşti bizar.
   - Trăim clipe bizare.
   - M-am înşelat sau într-adevăr aseară ne-a bătut la uşă Gestapoul?
   Mă priveşte pătrunzător, zâmbind incert.
   - Cam aşa ceva.
   - Au percheziţionat locuinţa inginerului Andronache. Ascundea un tânăr din rezistenţă.
   Oftez:
   - Bietul băiat... A sărit de la etaj... L-au lichidat.
   - Dumneata ai fi avut curajul să-l adăposteşti?
   Aşteaptă liniştit răspunsul. Încerc să râd.
   - Pui nişte întrebări... În sfârşit, azi nu prea eşti în apele dumitale, Rudolf.
   - Sigur!
   Aştept să urce scările şi mă reped în odaia mea. Toţi sunt în alertă, gata echipaţi.
   Arăt probabil ca o nebună.
   - Neamţul ştie! suflu gâtuită. Ştie că sunteţi aici!

CAPITOLUL V

   În aceeaşi secundă, de parcă mişcările le-ar fi sincronizate, Roman Iuga şi bătrânul scot armele.
   Înregistrez abstract degetele Irinei, care se încleştează pe braţul lui Lepăduş. Reiau agitată:
   - A adus o grămadă de alimente... Şi ţigări... Niciodată n-o face, înţelegeţi? Mănâncă la popotă.
   - E curios, într-adevăr, observă profesorul pe gânduri. Ţi-a dat vreo explicaţie?
  - Nu.
   - Fereşte-te de boşi chiar şi atunci când îţi fac daruri, parafrazează Chat Noir. Deşi nu subtilitatea e trăsătura lor specifică.
   Mă privesc toţi, intens, de parcă ar putea să-mi citească pe faţă soluţia.
   - Ce părere ai, moş Toma? întreabă profesorul.
   - E cu ochi şi cu sprâncene, mormăie bătrânul. Neamţul a pus umărul să-l elibereze pe dumnealui, de ce la o adică, n-ar crede că tot domnişoara Magda îl ţine la fereală?
   Judecata e simplă şi fără cusur. Mi-amintesc că ieri noapte Rudolf s-a opus percheziţiei. În alte împrejurări nu se împotrivise. Le-o spun.
   Cădem de acord că Hartner ştie. Problema se pune cum va proceda.
   - Nu-l văd trimiţând la moarte oameni nevinovaţi, zic, gândindu-mă la discuţiile mele cu Rudolf.
   - Chiar porumbei neprihăniţi nu suntem...
   A vorbit bătrânul împungându-l pe Chat Noir cu privirea. Escrocul speculează momentul.
   - Dacă tipul are umor, se va face luntre şi punte să scăpăm. Ceea ce am sentimentul că se şi întâmplă.
   - Strada e plină de gestapovişti. N-avea decât să-i poftească înăuntru, să ne predea pe toţi, intervine profesorul.
   Spărgătorul conchide:
   - Cert. Mai mult, ne-a adus şi dejunul. E un tip şic neamţul ăsta, merita să se nască în altă parte.
   Amuţim. Se aud bătăi în uşă.
   Clipe lungi nu reuşesc să articulez un sunet. Iuga îmi face semn să răspund.
   Auzim glasul lui Hartner.
   - Dacă eşti amabilă, Magda, vino puţin.
   De fapt în hol mă aşteaptă marea surpriză. Rudolf, echipat de drum, cu mantaua închisă până la ultimul nasture, fumează în picioare. În mijlocul odăii îi văd valiza.
   - Unde te duci?
   - La Berlin. Am obţinut o permisie de câteva zile...
   Habar n-am ce să cred, plecarea lui mă găseşte complet nepregătită.
   Ştiu ce greu se capătă o permisie acum.
   - Cum ai reuşit?
   - Să-ţi amintesc cine e viitorul meu socru?
   - Totuşi...
   - N-ai niciun motiv să fii atât de îngrijorată, adaugă şi-mi zâmbeşte luminos.
   Aprind nervoasă o ţigară, îmi caut cuvintele.
   - Ce să-ţi spun, Rudolf?... Desigur, mă bucur pentru dumneata... Mă miră însă... N-ai pomenit o vorbă că ai avea intenţia să pleci. Credeam că suntem prieteni.
   - Şi eu credeam.
   Oftează imperceptibil:
   - Îmi place uneori să iau hotărâri brusce. Ca toţi timizii de altfel, ca toţi indivizii lipsiţi de energie. Te face să te crezi mai puternic, aşa cum ai vrea să fii, dar nu eşti şi n-ai să fii niciodată.
   - De ce trebuie să spui lucrurile astea? Eşti un om bun, Rudolf.
   - Sunt un individ slab, Magda, iar la noi slăbiciunea e un păcat de neiertat. Mă menţin la suprafaţă, numai pentru că Dagmar n-a observat amănuntul. În ziua când îl va observa s-a terminat cu mine.
   - Nu ştiu ce să-ţi spun... Au intervenit atâtea în ultimul timp!
   Sunt incapabilă să mă adun.
   - Ascultă, n-ar trebui să-i oferi prilejul să te cunoască prea bine. Cel puţin încă o vreme.
   - Ce copil eşti, Magda!
   Îmi zâmbeşte tot timpul, mă învăluie cu o privire caldă. Asta îmi dă puţin curaj.
   - Nu poţi să-mi spui de ce pleci?
   - Mi se pare indicat să lipsesc o vreme din localitate.
   Face câţiva paşi prin odaie, se uită absent la fotografia foştilor proprietari, apoi se întoarce cu faţa la mine. Îmi vorbeşte rezemat de masă:
   - Am discutat de prea multe ori împreună în odaia asta ca să-ţi pot spune, acum, noutăţi mari. Detest războiul, violenţa, toate grozăviile pe care le angrenează o conflagraţie.
   - Ştiu, şoptesc.
   - Consider totuşi cinstit să mergi până la capăt cu echipa ta, chiar dacă pierzi.
   - Depinde ce pierzi, Rudolf... Războiul nu-i o partidă de tenis. Există momente când realizăm o eroare. O eroare teribilă şi aici cred că încap revirimente, fără să încetăm a fi cinstiţi.
   - Ceea ce numeşti dumneata reviriment, în tabăra adversă se cheamă trădare. Adevărul are multiple faţete. Dacă totuşi greşesc, şi e posibil, n-are importanţă. Încă un dobitoc care la urma urmelor se consolează cu ideea că nu el face istoria. Altceva vreau să-ţi spun, Magda! Sunt un slăbănog, dar nu într-atât de meschin, încât să nu mă prostern înaintea actului de curaj.
   Îmi muşc buzele, nu ştiu ce să spun.
   - Curaj dovedesc şi uniformele negre.
   - De cu totul altă factură! Să răscolească haznalele, de pildă... Apropo, te rog să-i transmiţi felicitări vărului dumitale Chat Noir, pentru ultima ispravă. A pansat multe răni, chiar printre ofiţerii din Wehrmacht.
    Adaugă repede:
   - Presupunând că ai să-l întâlneşti într-o zi...
   - Rudolf!
   Mă întrerupe.
   - Nu eşti un om prost, Magda, nu se poate să nu fi priceput motivele pentru care, de regulă, în asemenea împrejurări ne mulţumim să ştim cât mai puţine lucruri. "Fericiţi cei săraci cu duhul" spune Biblia, şi nu greşeşte. S-au întâmplat atâtea în ultimele zile şi totuşi eu pot jura oricând, pe onoarea mea de ofiţer, că nu mi s-a spus şi n-am văzut nimic.
   E limpede ca lumina zilei.
   - Mă gândeam de multe ori, urmează visător, ce aş fi simţit, cum aş fi procedat, într-un eventual Berlin ocupat. Mi-ar fi plăcut atunci să avem oameni, cât mai mulţi oameni, ca aceia pe care i-am întâlnit în Serbia, Polonia, aici... Da, mă închin înaintea lor.
   Îmi ia mâinile şi mi le sărută pe amândouă.
   - Îţi urez mult noroc!
   Sunt emoţionată şi încep chiar să plâng.
   - Nu pricep, Rudolf, vorbeşti de parcă... de parcă ţi-ai lua rămas-bun pentru totdeauna. Doar te întorci, nu-i aşa?
   Îşi scoate batista şi îmi tamponează uşor obrajii.
   - Cine poate s-o afirme cu certitudine azi? Gândeşte-te câte primejdii întâmpinăm zilnic. Ne-am obişnuit desigur, dar obişnuinţa nu le face mai inofensive. Bombardamente, trenuri azvârlite în aer, partizani, sau şi mai simplu, un denunţ la Gestapo.
   - N-o să ţi se întâmple nimic din toate astea. Ai să te întorci!
   Îmi înghit nodul din gât şi adaug:
   - Drum bun, Rudolf! Şi... Dacă se va întâmpla totuşi să nu ne mai vedem, adu-ţi mereu aminte că eşti omul cel mai cumsecade de pe faţa pământului. Numai pentru atât şi merită să fii fericit.
   E la fel de emoţionat ca şi mine. Ca să-şi ascundă tulburarea, umple pentru ultima oară două păhărele cu benedictină.
   - Să bem pentru norocul nostru, Magda! Ştii, ceva mi s-a părut totdeauna straniu. De ce oamenii îşi spun lucruri frumoase numai când se despart?

   Hartner a avut dreptate. Nu ne-am mai văzut niciodată. În mai '45, a căzut prizonier şi a petrecut un an şi jumătate într-un lagăr american.
   În 1952 a emigrat în Australia.

   Din nou mă întreb ce am de făcut. Mi-am pus de atâtea ori întrebarea asta în ultimele zile, încât nu mai are rezonanţă. De altfel, am impresia că mă aflu într-un vârtej, dau disperată din mâini, mă zbucium, dilemele mă sfâşie, dar hotărârile le ia altcineva, peste voinţa mea. Hartner a plecat şi nimic nu-i va mai împiedica acum pe nemţi să controleze vila.
   Şi totuşi, nu-i pot da afară pe "rezistenţii" mei. Albesc doar la gândul că Irina, Traian şi ceilalţi ar nimeri în laboratoarele de cazne ale Gestapoului. În cele din urmă decid să părăsesc locuinţa. Mă pot muta pentru câteva zile la Hildegarde, secretara colonelului Leild. Voi pretexta că în lipsa lui Rudolf mi-e urât şi chiar frică să locuiesc singură. Iar dacă cei cinci au ghinion şi sunt totuşi prinşi, ei bine, să nădăjduim că vor susţine până în pânzele albe că au pătruns în vilă fără avizul şi ştirea mea.
   Le spun toate astea poticnindu-mă la fiecare cuvânt. Privirea îmi alunecă, nu urcă mai sus de bărbiile lor. Într-un fel, am impresia că-i abandonez deşi, de bună voie ori silită, am făcut pentru ei cu mult mai mult decât mi-era îngăduit. Mă ascultă fără să scoată o vorbă. Liniştea e punctată de suspinul Irinei care-şi împleteşte la nesfârşit pămătuful codiţei. Gri-Gri surâde amestecând cărţile de joc. Când isprăvesc, se ridică şi declară teatral:
   - Domnilor, sejurul nostru a luat sfârşit! Mulţumiţi-i domnişoarei pentru ospitalitate şi încolonaţi-vă din mers. Exitu-i la dreapta!
   Protestez cu vehemenţă.
   - Nici gând să plecaţi! Tot cartierul e împânzit.
   - Nu-ţi face probleme, darling, continuă Chat Noir, oricum ţi-ai asigurat recunoştinţa mea. Ceaiul a fost excelent, ca să nu mai vorbesc de serviciu.
   - Spiritele dumitale, domnule Trestian, nu mă ating. Am conştiinţa împăcată. În definitiv, nu văd ce importanţă are pentru voi dacă rămân sau plec. Staţi aici cât poftiţi.
   Hartner nu se întoarce curând, mâncare aveţi şi vă mai pot procura.
   - Dacă avem de-ale gurii, e în regulă, mă asigură spărgătorul cu o ironie groasă. Aşteptăm liniştiţi să ne elibereze armatele române.
   - Nu eu te-am învăţat să faci farse Gestapoului! În locul dumitale, m-aş comporta mai matur. I-ai stârnit şi consecinţele nu întârzie să se arate. Azi dimineaţă a fost împuşcat un tânăr din rezistenţă care se ascundea.
   Observ un schimb de priviri lungi între bătrân şi Roman Iuga. Moş Toma şi-a pierdut morocănoşenia, dar şi siguranţa. Îmi dau seama dintr-o dată că de fapt e un mare timid. Aerele de urs, grosolănia sunt simple scuturi, nu ţin de fond.
   - Mda, rosteşte apăsat profesorul. Din păcate situaţia este mai delicată decât ţi-o închipui. Bineînţeles, noi nu te putem împiedica să pleci. Nu eşti prizoniera noastră şi fără îndoială, ai făcut mult pentru noi. Credeam însă, nădăjduiam...
   Chat Noir îmi pândeşte reacţiile. Bătrânul gâfâie uşor. Când e emoţionat, respiraţia i se precipită.
   - Ce nădăjduiai? întreb iritată.
   - Să ne ajuţi într-o anumită problemă.
   - Până acum am dansat, nu?
   - N-am să-ţi fiu niciodată îndeajuns de recunoscător, domnişoară Magda, urmează jenat profesorul. Ar mai fi o chestiune, un fleac pentru dumneata...
   - Să-l răpesc pe Mussolini?
   - Nu, domnişoară.
   Privirea i-a îngheţat. În odaie e linişte, nimeni nu mişcă.
   - În primul rând, spune Iuga, să ne păstrăm calmul.
   - Din ziua în care v-am cunoscut, numai asta fac. Ce doriţi de la mine?
   - Trebuie să pătrundem în Comandamentul Statului-Major.
   N-ar fi folosit alt ton pentru o invitaţie la cinema. Încep să râd isteric.
   - Dumneata eşti în toate minţile? N-am auzit în viaţa mea ceva mai caraghios!
   Comandamentul e păzit de-o unitate de paraşutişti SS Hitlerjugend. Băieţii ăştia tineri, sub 20 de ani, îi privesc pe ofiţerii din Wehrmacht cu dispreţ făţiş. Din punctul lor de vedere, au perfectă dreptate, ei sunt elita armatei germane, acele "fiare superbe" concepute de Führer. Hartner mi-a povestit cum şi-au dobândit pumnalul de superbărbaţi, acele stilete odioase cu deviza Sânge şi Onoare încrustată pe lamă.
   Pe toată perioada instrucţiei erau obligaţi să doarmă în bălţi de noroi, de gheaţă sau pe zăpadă, deşi aveau corturile de campanie la dispoziţie. Ţinta pentru exerciţiile de tir o ţinea cel mai bun prieten al viitorului paraşutist şi o eroare de zece centimetri era suficientă ca să-ţi pierzi camaradul.
   Pentru săparea gropilor individuale se acordau 20 de minute, apoi veneau tancurile. Cine nu săpa adăpostul destul de adânc, era strivit. Toţi au nervi de oţel, căci altminteri n-ar fi supravieţuit demenţialei probe cu grenada. Candidatului, echipat de atac, i se aşeza pe cască, în echilibru precar, o grenadă ofensivă, amorsată. Dacă intra în panică şi începea să tremure, grenada aluneca şi-i exploda la picioare.
   Sutele de kilometri parcurşi în mâini, pe frânghii, le-au tăbăcit pielea, le-au înrădăcinat convingerea că pentru ei nimic nu e imposibil, nimeni nu li se poate împotrivi.
   Aşa au ajuns la "forţa şi frumuseţea fiarelor tinere" despre care bătea câmpii Hitler în discursurile sale.
   Mă uit la Irina, la Lepăduş, la moş Toma, la mâinile de crupier ale spărgătorului şi mă înfior. Ei vor să se măsoare într-o acţiune de comando cu paraşutiştii germani?! E ridicol! Le spun toate astea, îi avertizez că nu există modalitate mai sigură de a te sinucide.
   Profesorul mă priveşte liniştit.
   - Un gram de ingeniozitate valorează uneori mai mult decât o tonă de bicepşi, excelent antrenaţi. Mă îndoiesc sincer că exerciţiile la care au fost supuşi le-au sporit şi numărul de circumvoluţii.
   - Dar de capcanele întinse pe fiecare metru pătrat ai auzit? Ştii cum funcţionează semnalele de alarmă? Sau mizezi că o să vă duc de mână, să facem împreună le tour du proprietaire?
   - Nu. Ceea ce aşteptăm de la dumneata e mult mai simplu. La o oră pe care o vom conveni, îl vei reţine 5 minute în biroul dumitale, sub un pretext oarecare, pe ofiţerul de serviciu. Cinci minute, atât!
   Încerc să râd, nu pot lua în serios asemenea aberaţii. Iuga însă nu glumeşte.
   - Cu totul întâmplător am aflat că seiful comandantului conţine, printre altele, planul ofensivei germano-horthyste din Transilvania. Alcoolul a fost şi va rămâne altarul de sacrificiu al tainelor... E vorba de o hartă a regiunii pe care sunt fixate locul de concentrare a forţelor, data şi direcţia atacului. Informaţia mi-a dat de gândit. De câtva timp nemţii masează în regiune trupe şi materiale. Bucata asta de pământ a devenit un adevărat depozit de muniţii, începi să te gândeşti că în orice clipă am putea sări în aer. E limpede pentru oricine că se pregăteşte o contraofensivă.
   - Chiar şi pentru elevul Lepăduş, observă Gri-Gri.
   - Am hotărât să verific informaţia.
   Chat Noir îl întrerupse ridicând trabucul:
   - De ce, mon cher? Efortul mi se pare bizar. E la mintea cocoşului ca StatulMajor să se afle în posesia unei asemenea hărţi mai ales când pune la cale o ofensivă de proporţii.
   - În general îmi place să mă conving, răspunde Iuga sâcâit. Moş Toma a izbutit să cupleze un post telefonic de ascultare şi astfel am interceptat convorbirile Comandamentului cu Berlinul. Evident se vorbea cifrat, pentru neiniţiaţi discuţiile naveau nici o noimă. Indiscreţia beţivului mi-a oferit cheia. Operaţiunea se numeşte Taifun, iar harta poartă numele codificat Junona.
   Profesorul nu se înşeală. Am surprins în materialele bătute la maşină de Hildegarde cele două denumiri. Harta, într-adevăr, există. Cât despre iminenţa contraofensivei, nu o dată am discutat cu Hartner.
   - Trebuie să văd această hartă, conchide Iuga.
   - Ce mare lucru...
   Gri-Gri îşi scoate trabucul din gură. Scutură scrumul de sus, dar nimereşte direct în scrumieră.
   - Hm, 5 minute pentru o hartă! Vrei s-o înveţi pe dinafară?
   Profesorul întoarce capul. Declară răspicat:
   - Eu mă mulţumesc cu 1 singur minut. Restul timpului ţi l-am rezervat dumitale.
   Înţeleg acum de ce s-au zbătut să-l elibereze pe Gri-Gri. Escrocul îşi muşcă colţul mustăţii, e alarmat, dar bravează.
   - Bănuiesc că aveţi o părere foarte proastă despre mine, dacă vă închipuiţi că am nevoie de un secol ca să deschid o puşculiţă nemţească. Problema la care v-aş sugera să meditaţi nu e safe-ul, ci fiarele de care pomenea domnişoara Magda.
   Traian se uită la Irina şi exclamă cu satisfacţie plină de dispreţ:
   - Îi e frică! Până la urmă, să vezi că tot noi, ăştia patru, rămânem.
   Chat Noir dă din mână de parcă ar alunga o gâză. Simt că Iuga se enervează. Eu am trecut deocamdată pe locul doi.
   - Te înşeli, dragul meu. Domnul Trestian a acceptat propunerea.
   - Şi apoi, intervine bătrânul, s-ar cuveni să nu uite cine l-a scăpat din puşcărie.
   Chat Noir face o mină dezgustată.
   - Nu-i elegant, mon cher, să-mi scoţi ochii pentru un mic serviciu. Nici o grijă! Merg pe mâna voastră, cel puţin ca să nu-i dau satisfacţie elevului Lepăduş. Nu însă înainte de a-mi vedea notarul, vă avertizez.
   - E o nebunie! izbucnesc. Domnule profesor, ai o responsabilitate faţă de copiii ăştia!
   - Nu mai sunt copii, aşa cum noi nu mai suntem foarte tineri. Războiul le-a ucis copilăria.
   - Astea sunt speculaţii! După atentatul împotriva lui Hitler, fiecare ofiţer e ţinut sub observaţie, îi sunt interceptate convorbirile telefonice! SS-ul a instalat pretutindeni microfoane şi curse despre a căror existenţă nici măcar generalul Hoffmann nu-i avertizat. Credeţi cumva că eu m-aş descurca mai uşor?
   Roman Iuga mă priveşte în adâncul ochilor.
  - Noi v-am pretins mult mai puţin. Să-i distrageţi doar, la un moment dat, atenţia ofiţerului de serviciu. Atât.
   - Nici nu mă gândesc!
   - De ce?
   - Nu pot!
   - Nu poţi sau nu vrei?
   - Şi una şi alta.
   Privirea bătrânului e ucigătoare. Întreabă răguşit, parcă ar vrea să mă muşte:
   - De ce, femeie?!
   - Pentru că mi-e frică! E clar? E limpede?
   Silabisesc:
   - Mor de frică! N-aveţi nici măcar o şansă din o sută! Domnule Iuga, reiau cu răsuflarea tăiată, te-am avertizat de la bun început că nu-s Ioana D'Arc, nu-s Ecaterina Teodoroiu. Sunt o nefericită oarecare, o mediocră, o moluscă, un nimic care are o singură satisfacţie, aceea de a nu fi făcut rău nimănui, şi o singură umilă şi fierbinte dorinţă: să supravieţuiască. Zi-i egoism, zi-i laşitate, zi-i abjecţie, mi-e absolut egal! Iar când mă uit la copiii ăştia pe care i-aţi antrenat într-o acţiune dementă, pot să-ţi spun numai atât: dumneata îi vei avea pe conştiinţă!
   În ochii bătrânului clipoceşte dispreţul. Oftează:
   - Eh, domnişoară, domnişoară!
   Izbucnesc:
   - Ce aveţi cu mine, oamenii lui Dumnezeu! Ce v-am făcut?! M-aţi ameninţat, m-aţi insultat, m-aţi pălmuit...
   - O greşeală pentru care ne-am cerut scuze, precizează profesorul.
   - Am riscat îngrozitor, intervenind să fie eliberat domnul Trestian...
   - Ţi-am mulţumit.
   - Îmi pun viaţa în primejdie adăpostindu-vă, şi tot nu e destul?! În definitiv, ce se întâmplă? Sunt unica femeie din oraşul ăsta obligată să vă ajute? Să vă suporte fanteziile şi aberaţiile? Ce mama dracului v-am făcut?
   - Principial vorbind, observă imparţial Gri-Gri, domnişoara are dreptate.
   Iuga aşteaptă să mă liniştesc. Îmi întinde pachetul de ţigări. Iau una, dar mâna îmi tremură atât de tare că nu pot s-o aprind. Moş Toma oftează, meştereşte de jumătate de oră la ceva, care după părerea mea ar putea fi un trepied.
   - Regret sincer neînţelegerile iniţiale, declară Roman Iuga. Într-adevăr, am exagerat abuzând de concursul dumitale, chiar dacă uneori el a fost obţinut prin ameninţări. Continui să apelez la dumneata pentru că lucrezi la Statul-Major.
   - Nu sunt singura.
   - Singura în care am încredere.
   - De aia stai ca pe ghimpi ori de câte ori ies din odaie?
   - Deplină încredere, domnişoară Magda! N-am de gând să-ţi smulg acordul cu automatul în mână. Vei alege singură.
   - Am ales!
   - Ai răbdare! Trecerea României în tabăra aliaţilor a produs o reacţie extrem de puternică în rândurile armatei germane. Despre starea de spirit a localnicilor nu mai e nevoie să-ţi vorbesc, ai putut-o constata singură: întreg teritoriul amputat prin Dictatul de la Viena clocoteşte, grupările de partizani s-au înmulţit, deci şi sabotajele, toţi aşteaptă cu sufletul la gură eliberarea. Îţi imaginezi cumva că nemţii şi horthyştii vor rămâne cu braţele încrucişate când au la dispoziţie o serioasă rezervă strategică? Crezi că nu se vor năpusti să se răzbune pe armatele române? Ruşii se află pe aliniamentul Iaşi-Chişinău. Nădăjduieşti că vor aştepta să ajungă la Carpaţii Meridionali, pentru a declanşa o contraofensivă de mari proporţii? Şi atunci, te întreb, ţi-e indiferent câţi ostaşi români vor pieri, pentru că Marele Stat-Major n-a ştiut direcţia loviturii principale?
   Tac. Bătrânul Toma nu mă slăbeşte din ochi.
   - Răspunde, domnişoară!
   - Dacă izbutesc să se fortifice în Carpaţi, reia Iuga, războiul se prelungeşte sine die. Ţi-e egal câtă vreme va mai rămâne Transilvania sub ocupaţie horthystă?
   Îl privesc descumpănită, caut argumente:
   - Habar n-am avut că sunt o persoană atât de importantă. Dacă am înţeles bine, de mine depinde soarta războiului.
   - Şi de dumneata.
   - Reflectează, domnişoară, surâde Gri-Gri. Ai o şansă unică de-a făuri istoria. Eu, în orice caz, m-am abonat. Altădată m-ar fi sanctificat, ca pe Ludovic al IX-lea. Sfântul Gri-Gri...
   Continui să tac. Ştiu că întreaga făptură a profesorului îmi cere imperios să spun da, dar n-o fac. Au trecut clipe lungi.
   - Ei?
   - Răspunde, domnişoară! repetă bătrânul.
   Sunt incapabilă să iau o hotărâre. Roman Iuga îşi scuipă cuvintele:
   - Haideţi, băieţi!
   Se îndreaptă spre uşă. Îmi dau seama că vrea să-mi forţeze mâna, în locul lui aş fi procedat, probabil, la fel.
   - Oricum nu puteţi ieşi. Lăsaţi-mă să reflectez. Până diseară aveţi răspunsul.

CAPITOLUL VI

      - Bine, draga mea. La 5 sunt la tine.
   Închid telefonul, îmi pun pardesiul şi pălăria, mă uit în poşetă dacă am tot ce-mi trebuie. Bătrânul şi Roman Iuga mă privesc contrariaţi.
   După ce au investigat toată vila, şi-au mutat sediul în pod. Irina şi Traian răsfoiesc nişte Baedekere, întocmesc itinerarii fanteziste prin Paris, Roma, Veneţia. Visează cu ochii deschişi. Sacre-Coeur, Folies Bergeres, Domul Invalizilor... Băiatul, spartan, e de acord cu toate, în afară de Pigalle.
   Gri-Gri s-a ras cu briciul lui moş Toma. E proaspăt, mereu impecabil, şi bine dispus. A găsit nişte plăci cu Lucienne Boyer şi benedictina lui Hartner. Când te uiţi la el îţi vine să crezi că aşteaptă musafiri.
   - Mă gândesc dacă-i prudent să ieşi tocmai acum, îmi spune profesorul.
   Deşi nu-i stilul lui, se jenează să mă întrebe direct unde mă duc.
   Închid poşeta şi mi-o agăţ de umăr, îmi pun mănuşile.
   - În fiecare săptămână funcţionarele de la Statul-Major ne întâlnim la o cafea. Dacă lipsesc, încep să-şi facă idei.
   - Chiar aşa?
   Izbucnesc agasată:
   - Apropo, cum e cu încrederea deplină pe care mi-o acordai?
   - Copilării!
   - Uită-te la privirea lui moş Toma. Vorbeşte cât se poate de limpede.
   Chat Noir mi-azvârle o căutătură de golan.
   - Dacă-mi spui ce citeşti în ochii mei, m-ai făcut praf.
   - Sunt sincer îngrijorat, domnişoară Magda, precizează profesorul. Oraşul e agitat, oamenii şi-au scos armele din ascunzători şi-i vânează pe colaboraţionişti.
   Ridică din umeri:
   - N-am posibilitatea să explic întregii populaţii că te-ai hotărât să ne ajuţi.
   - Plecarea precipitată a lui Hartner e de ajuns de ciudată. Nu cred că e cazul să alimentez în plus suspiciunile.
   Profesorul mă conduce până la uşă, îmi recomandă prudenţă.
   - Fii cu ochii în patru, evită străzile lăturalnice, dacă e posibil ia o trăsură.
   - Cât devotament!
   - Nu mi-eşti cu totul indiferentă.
   - Tot e ceva.
   Simt brusc nevoia să fiu rea:
   - Şi dacă m-am arătat înţelegătoare, numai ca să aflu ce intenţii aveţi? Meditează la chestia asta, profesore!

      Pot paria pe orice că în urma mea plouă cu presupuneri, dar n-am timp să mă ocup de temerile lor.
   Traversez şi trec liniştită, cu nasul în vânt, pe lângă nemţii care staţionează în alee. Legitimaţia eliberată de comandament mă fereşte, cel puţin pe stradă, de unele abuzuri.
   Ca să mă conving că nu sunt urmărită, intru în Biserica Sfântul Mina.
   E un lăcaş ortodox modest, nu prea frecventat în oraşul ăsta transilvănean, unde majoritatea credincioşilor sunt catolici sau uniţi.
   Aştept 15 minute rezemată de o strană. O bătrână pe jumătate oarbă îndreaptă lumânările în sfeşnice, alta, numai în ciorapi de lână, aşează preşurile şi se închină la toate icoanele prin faţa cărora trece.
   Aprind o lumânare, las nişte bani în cutia milei şi ies din nou în stradă.
   Nu ştiu cum o fi arătat Corso înainte de război, dar acum mi se pare deprimant. Bătrâni coşcoviţi, rezemaţi în bastoane, care, judecând după aerul conspirativ şi privirile piezişe în stânga şi în dreapta, pot jura că discută despre insurecţie şi apropierea trupelor româneşti, nemţi - tot aroganţi, tot ţepeni dar ceva mai grăbiţi - tineri sărăcuţ îmbrăcaţi.
   Fetele, cu paltoanele întoarse pe dos şi ciorapi de bumbac, au în schimb pletele strălucitoare, bine periate, de o sută de ori în faţa ferestrei deschise, sfătuieşte Mariana, în lipsa şamponului franţuzesc, şi bineînţeles, azvârlite pe o singură parte a obrazului, a la Alida Vali. Moda marţială - umeri pătraţi, cordoane late şi fuste scurte - lansată de Madeleine de Rauch, Lucien Lelong şi Jacques Fath au adoptat-o doar fiicele îmbogăţiţilor de război.

...................