Al cincilea as, Rodica Ojog-Braşoveanu

 ................................................

2-3

            După cofetăria Kluger, în următorul imobil, la etajul întâi, se află cel mai elegant institut de frumuseţe din oraş, Jeanna. Urc scările acoperite cu un covor roşu. Cineva a gătit varză, un copil nu vrea să-şi pună pantofii cu limbă şi zbiară de-ţi sparge urechile.

   Sun după semnalul convenit. De trei ori scurt, o dată lung. E litera V în morse.
   Victorie.
   Mi se deschide aproape imediat. Miroase a camfor, unt de cacao, colonie. Slujnica mă conduce prin sala de aşteptare, elegantă, cu tablouri bune aşezate foarte jos, un ficus enorm şi oglinzi veneţiene. Draperiile sunt portocalii şi nu întâmplător. Filtrează o lumină care rumeneşte şi flatează feţele şifonate ale clientelor. Părăsesc salonul încântate, convinse că Jeanna e o artistă incomparabilă. Mă primeşte în laboratorul propriu-zis, îmi dă un halat alb, îmi leagă părul şi mă întinde pe canapeaua de piele. Nu-mi arde mie de mască şi masaj, dar suntem obligate să luăm toate măsurile de precauţie. O vizitez de obicei duminica, la o oră când nu-i prea solicitată.
   - Avem un ceas la dispoziţie, îmi spune. Ce s-a întâmplat?
   E o femeie măruntă, zveltă, la vreo patruzeci şi cinci de ani, uşor ofilită, cu obrazul îngust şi trăsături fine. Manierele ei sobre şi eleganţa ar face deliciul mătuşii Amalia. Înainte de război, Jeanna era profesoară de desen la liceul Domniţa Ileana din Bucureşti.
   Îi povestesc pe îndelete tot ce s-a întâmplat din clipa când m-am trezit cu Roman Iuga şi bătrânul Toma în odaia mea.
   Mă ascultă atentă, cu buzele ţuguiate, fără să comenteze. Între timp mâinile îi aleargă uşoare pe obrazul meu. Îi văd chipul în oglinda agăţată deasupra canapelei, şimi dau seama că e consternată. Când îi spun că i-am primit în casă, nu se mai stăpâneşte.
   - Cum ai putut să comiţi asemenea imprudenţă? Asta se cheamă iresponsabilitate!
   - Dacă erai în locul meu procedai la fel. Mi-a fost peste putinţă să-i las acolo, în stradă. Mai ales copiii, uzi până la piele, îngroziţi, cu Gestapoul pe urmele lor.
   Schimbă din obişnuinţă flaconul de cremă. În fond e aceeaşi, dar de ochii toantelor o colorează diferit, roz, galben, bleu, ceea ce ridică substanţial preţul şedinţei.
   - Bineînţeles...
   Închide ochii, te rog.
   - Bineînţeles, putem găsi totdeauna argumente de natură sentimentală pentru a ne scuza greşelile. Nu trebuie să-ţi amintesc cât de dificilă a fost infiltrarea ta la Statul-Major.
   Ştiu... E unul din renghiurile jucate nemţilor de colonelul Radian de la Biroul 2. Deşi eram pe atunci aliaţi, nemţii refuzau serviciile românilor, nici măcar slujnicele nu reuşeau să capete un angajament.
   Radian mi-a făcut un dosar superb. La alcătuirea pieselor, a muncit un an. E un adevărat as! Ce nu cunoaşte el în materie de contrainformaţii încape într-un degetar.
   - Sunt greşeli de neiertat, pentru o agentă cu experienţă, continuă Jeanna. Când cineva izbuteşte aşa cum ai izbutit tu, nu are voie să-şi pericliteze situaţia.
   - Aşa e, în principiu.
   - Atunci?
   - Logica n-are nimic comun cu natura sentimentală, ca să te citez. Nu-s gardiancă într-un lagăr de exterminare.
   - Eşti singurul om pe care Centrul a izbutit să-l introducă în Comandament!
   Nu-i adevărat, Radian mai are un agent la Statul-Major. Nu-l cunosc însă îl simt. Există acolo o mână care mă oblăduieşte, mă scoate din încurcături, îmi netezeşte terenul. Toate, fireşte, din umbră...
   Îmi reiau argumentele, îi demonstrez importanţa hărţii. Propunerea lor, deşi utopică, mi se pare interesantă. Personal, aş putea spicui frânturi de informaţii, dar ziua şi locul atacului, cu siguranţă, nu le voi afla în timp util. Iar ofensiva nemţilor e iminentă. Chestiune de zile.
   - Profesorul a găsit un truc care îl scuteşte de contactul direct cu paza.
   - E un amator, Magda, nu-ţi dai seama?!
   - Adevărat. Dar tot atât de adevărat e că amatorii reuşesc, uneori, în acţiuni la care nici măcar nu s-ar gândi un profesionist. Să fiu clară, nu pledez pentru ei, pur şi simplu analizez.
   - Ai analizat şi riscul de a-ţi pierde postul?
   - În primul rând! "Trădarea armatelor române" - folosesc expresia de ultimă oră a ofiţerilor germani - mi-a redus substanţial şansele de-a continua să lucrez la Statul-Major. Hartner mi-a vorbit despre o directivă pe care o aşteaptă, constat deja anumite rezerve, invitaţia la onomastica generalului am primit-o în ultima clipă.
   Degetele Jeannei s-au oprit.
   - Mda, zice, colonelul Radian a intuit bine.
   - La urma urmelor participarea mea e o jucărie. Roman Iuga mi-a explicat-o desluşit. Trebuie să-l reţin în biroul meu, 5 minute pe ofiţerul de serviciu.
   - Ce se întâmplă dacă planul eşuează şi îi prind?
   - Să sperăm că-şi vor ţine gura, spun încet.
   - Să nu fim naivi, Magda! Au capotat în faţa nemţilor aşi din Intelligence Service. Nu susţin că protejaţii tăi s-ar dovedi laşi, dar gândeşte-te numai! O fetiţă de 16 ani ţinând piept Gestapoului! O fetiţă, un puşti de liceu şi un escroc, ca să vorbesc doar de cei mai vulnerabili.
   - Când mi-am oferit serviciile lui Radian, ştiam precis că nu mă angajez să comercializez ciorapi de contrabandă. Riscurile sunt inerente şi le-am acceptat ca atare.
   - La rubrica asta ai prevăzut şi sinuciderea?
   - În ultimă instanţă.
   A terminat tratamentul. Acum mă fardează artistic, în conformitate cu tradiţiile casei. Mă ridic, îmi scot halatul.
   - Miza e mare.
   Jeanna oftează, ridică din umeri.
   - Ştiu... Voi transmite propunerea ta.
   - Când? Trebuie să le dau răspunsul pană diseară.
   - Voi face tot ce pot. Dă-mi datele lor.
   Mare lucru n-am de spus. Pe măsură ce vorbesc, îmi dau seama de "pitorescul" grupului, sentimentul de aventură începe să pună stăpânire pe mine. Dar la urma urmei, ce naiba fac de 4 ani? Puericultură? Cresc viermi de mătase?
   Jeanna mă ascultă atentă, bineînţeles nu notează nimic. N-am pomenit bine numele spărgătorului că o văd tresărind.
   - E şi Chat Noir în combinaţie?
   - Cunoşti individul?
   - Cine nu-l cunoaşte?! Îmi pare sincer rău de bărbatul tău. Nicio femeie nu i-a rezistat lui Gri-Gri, iar în excepţii nu cred.
   Îmi simt dintr-o dată inima. Întreb încet, mâinile mi s-au răcit de emoţie:
   - Ce face? De 6 luni n-am primit un singur rând.
   - Chestia asta n-ai calculat-o când ai intrat în serviciul colonelului Radian? Presupun că e bine, sănătos. A! Să nu uit, ţi-a trimis un... nu ştiu cum să-l numesc... mă rog să zicem o atenţie.
   Articulez greu, cu sufletul pe buze:
   - O frunză?
   - Da.
   - O frunză de platan?
   Mi-o dă contrariată. Fac eforturi să-mi ascund tulburarea. Nu-i spun semnificaţia. N-ar înţelege, sau poate ar râde. Dulcegării a la Bibliotheque de ma fille. Poate că aşa şi e. Dar nu i-aş suporta sarcasmele.

   ... Sunt din nou elevă la Regina Maria şi-mi privesc pe furiş ceasul, în timp ce Marathon, profesorul de latină, face spume la gură scandând din Virgiliu. În sfârşit a sunat de ieşire. Alerg pe scări ca o smintită, îmbrâncesc fetele mai mici, ies repede în stradă.
   La colţ e un chioşc de reviste ţinut de un ciung, invalid de război din 1916. Ridic numerele vechi, bag mâna dedesubt. Da, frunza de platan e acolo... Asta înseamnă... Plec sărind într-un picior. Înseamnă că mă iubeşte! Mă iubeşte! Mă iubeşte!
   Alexandru mă iubeşte!

      Slujnica îşi vâră nasul în crăpătura uşii.
   - A venit doamna Schultze.
   - O primesc imediat, spune Jeanna.
   Aştept să plece fata ca s-o întreb:
   - Cum aflu dacă Centrul e de acord? N-aş vrea să mai trec pe aici. De telefon nici nu pomenesc. Toată lumea ştie că un serviciu permanent de ascultare german interceptează convorbirile.
   - Du-te şi fă-ţi vizitele. La întoarcere, treci prin faţa salonului. Am o ciclamă în fereastră. Dacă o vezi, înseamnă că poţi să te angajezi. În caz contrar, respinge propunerea lor, fără niciun fel de discuţie.

      Hildegarde, secretara colonelului Leidl, e o Fraulein insipidă, cu cozi groase de un blond cenuşiu, împletite cunună în jurul capului, trăsături informe lipsite de vigoare şi o privire verzuie, nehotărâtă. Nimic nu-i face mai multă plăcere decât să-i spui că seamănă cu actriţa Manja Behrens, amanta lui Martin Borman. Şi-ar vopsi părul în negru, dar nu are suficientă îndrăzneală pentru asta.
   Hildegarde se dă în vânt după istorioare picante, adesea triviale, savurează subtilităţi de alcov, are un teanc de fotografii pornografice în culori, dar nici o amintire sentimentală. Nu ne-a mărturisit-o fireşte, însă e suficient să-i vezi privirea flămândă, ori de câte ori se uită la un bărbat, obrazul plin de coşuri, cearcănele. Face parte din nefericitele care îşi închipuie, din senin, că toţi bărbaţii se îndrăgostesc de ele.
   Ca să ajungă la convingerea asta, nu are nevoie de probe zdrobitoare şi nici măcar mai modeste. Îi ajung o privire întâmplătoare, o glumă, o strângere de mână, un cuvânt amabil. Mi-aduc aminte ce caz a făcut de scrisoarea unui căpitan de artilerie, sosit de pe front, prieten cu un văr de-al ei care îi solicita o intervenţie pe lângă colonelul Leidl. Individul avusese nefericita inspiraţie să semneze "al dumneavoastră, Helmuth Wegener".
   - "Al dumneavoastră..." înţelegi, Magdalena, îmi amintea cu fiecare prilej, topită de fericire. Asta n-o spui oricui...
   Era zăpăcită de emoţie şi începuse să se intereseze discret de o pereche de verighete ieftine şi frumoase.
   Mai interesantă e Katarina, stenodactilografa. Are un profil nostim, e energică şi în general gândeşte mai mult decât lasă să se vadă.
   Întâlnirile astea sunt un calvar. Le suport însă pentru informaţiile care se pot culege chiar din discuţiile cele mai inofensive.
   Hildegarde locuieşte pe strada Rozelor, aproape de Corso. Odaia străluceşte de curăţenie. Pereţii sunt plini de fotografiile Manjei şi poze dulcege, deslipite de pe cutiile de bomboane: buchete de flori, pisicuţe cu panglici înfoiate, prunci zâmbăreţi şi durdulii "o scumpete, îţi vine să-l mănânci!", căţeluşi. Ne tratează cu fursecuri cu magiun şi un sirop economic, oribil, care miroase a brad.
   Mă primeşte ca de obicei, cu exclamaţii exagerate, se uită la mine din toate părţile şi e încântată, în ciuda complimentelor, că nu mă găseşte pe gustul ei. Sunt prea vopsită, prea lungă şi slabă, hainele nu se văd. Mult cenuşiu, mult negru, o nuanţă de verde la eşarfă şi centură.
   În schimb, eu îi admir rochia nouă şi asta-i face plăcere. E o monstruozitate galben muştar cu tunică ciclamen şi franjuri.
   - O toaletă indiană, îmi explică.
   Procedează bine, căci altminteri n-aş fi ghicit niciodată.
   - A indienilor irokezi, nu?
   - Ai ochi!
   Am tact. Katarina ne priveşte zâmbind. Încerc să respir atmosfera.
   M-am obişnuit încă de acasă - când spun acasă, mă gândesc întotdeauna la mătuşile mele - să sesizez într-o fracţiune de secundă dacă ceva nu merge, privind chiar o odaie goală. Din pricina veşnicelor neînţelegeri dintre părinţii mei - bineînţeles Amalia şi Elvira, ca surori ale tatei, îi ţineau agresiv partea - starea de spirit din familie era încordată. Deşi nu se vorbea niciodată în faţa "copilului", îmi era de ajuns să mă uit la buzele mătuşii Amalia, ca să înţeleg că unul sau altul făcuse vreo boacănă. Boacănele sufereau de monotonie, erau totdeauna aceleaşi: tata "ruina" familia, mama "ne compromitea".
   Am impresia că ceva, totuşi, nu e în regulă. Sorbim siropul, fumăm ţigări, muşcăm din prăjituri. Hildegarde are grijă să lase o bucăţică în farfurie. Aşa procedează şi la dineurile oficiale. "E distins", decretează o revistă berlineză pentru tinere domnişoare. După ce pleacă musafirii, evident, poţi fi mai puţin distins. Demonstraţiile de eleganţă merg mână în mână cu preceptele de economie.
   - Ce dracu' l-a apucat pe Hartner să plece tocmai acum? mă întreabă Katarina.
   - S-a dus să-şi vadă logodnica, spun atentă să nu scutur scrumul pe rochie.
   - Sper că n-ai făcut scandal, intervine Hildegarde.
   - Pentru ce?
   - Nu fă pe mironosiţa, Magdalena, n-ai să mă convingi că nu trăieşti cu Rudolf.
   Ah! povestea asta idioată! Mă răsucesc iritată.
   - Ştii ceva, hai s-o lăsăm moartă! E inutil să mai discutăm.
   - Nu înţeleg de ce te superi. Crezi că vreau să te jignesc? Dimpotrivă. Nu-i cinstit cu patria lui, bărbatul viguros care zămisleşte copii unei singure femei.
   - Unde dracu' ai mai citit şi aiureala asta? întreabă Katarina.
   Hildegarde surâde aducerii aminte.
   - În concediu am cunoscut-o pe Gerda Buch. Cred că nu exagerez dacă afirm că ne-am împrietenit. Ce om extraordinar!
   - Nevasta lui Borman? întreb.
   - Exact. Ea l-a împins pe Martin în braţele prietenei ei, Manja. Mi-a mărturisit-o cu toată sinceritatea şi cred că are toate motivele să se simtă mândră de ea.
   Katarina cască plictisită.
   - Mai dă-o dracului! Prea e cretină povestea.
   - Cum poţi să vorbeşti aşa? întreabă sufocată Hildegarde. Gestul ei e istoric.
   - Ce să spun...
   - După al nouălea copil, Gerda şi-a dat seama că pântecele i-a secat.
   - Era şi timpul.
   N-o iartă. Hildegarde se montează.
   - Nu era o crimă să-l împiedice pe Martin, un bărbat în toată puterea cuvântului, să procreeze în continuare?
   - Mai ales dacă poate să transmită progeniturilor câte ceva din geniul şi inima lui bună.
   Katarina riscă enorm de dragul replicii. Cealaltă n-o ascultă.
   - De ce în definitiv, soţii noştri n-ar contracta căsătorii duble, dacă scopul final este propăşirea celui de-al treilea Reich?
   - Să-mi povesteşti chestia asta după ce te măriţi. Ei drăcia dracului!
   Hildegarde s-a învineţit, o priveşte otrăvită. Încerc inutil să schimb subiectul. Nu se lasă până nu-şi deşartă sacul. Ne vorbeşte despre medalia primită de Gerda de la Hitler pentru educaţia antireligioasă administrată copiilor, de patriotismul actriţei care a cedat în cele din urmă curţii agresive a lui Borman, apoi revine la Rudolf.
   - Ai fost o proastă, Magdalena! Să stai doi ani cu un bărbat în casă, singură, şi să nu pui gheara pe el! În două săptămâni eu ţi-l învârteam în jurul degetului cel mic.
   - Poate că n-o interesa să-l învârtă, declară Katarina cu indiferenţă.
   Uite aşa, de-a dracului!
   Expresia din ochii Hildegardei e fără dubii: "S-o creadă alţii..." Mă întreabă curioasă:
   - Ce cadou i-a dus?
   Habar n-am, mă şi îndoiesc că şi-ar fi bătut capul cu un dar. Inventez:
   - Şase perechi de ciorapi şi o vulpe argintie.
   Hildegarde bate din palme.
   - Ah, ce norocoasă! Ştiţi că iar se poartă vulpile argintii, câte două, mai ales la taioarele de iarnă?
   - Unde dracu' se poartă? întreabă Katarina. Cine îşi permite azi să cumpere două animale din alea?
   Ştiu unde a văzut Hildegarde vulpile. Volkischer Beobachter a publicat fotografii de la dejunul dat de Petain, în cinstea noului ataşat militar german pe lângă guvernul de la Vichy.
   Hildegarde spune bosumflată:
   - Sunt unii care au păstrat.
   - Tu ai păstrat?
   Aluziile la originea modestă o crispează întotdeauna pe Hildegarde.
   E fiica unui poştaş din Bremen, care, probabil, n-a mâncat portocale până la sosirea ei în România. Sunt cinci fete acasă şi un singur băiat, mobilizat vara trecută, imediat după ce a împlinit cincisprezece ani. Greu de crezut că a auzit măcar de vulpi argintii, în bucătărioara lor din Bremen, unde se gătea de trei ori pe săptămână chifteluţe de cartofi.
   N-o înţeleg însă pe Katarina. Hildegarde o plictiseşte. De ce o mai frecventează? Mă uit la faţa ei energică, de femeie capabilă. Aş da mult să ştiu ce gândeşte. Nu face niciodată pronosticuri în legătură cu războiul. Când însă Hildegarde o ia razna, repetând mecanic sloganele propagandei naziste "eră nouă", "o lume asanată", "superioritatea consacrată a rasei ariene", mi se pare că desluşesc un licăr sardonic în ochii Katarinei. De cele mai multe ori însă, îşi pleacă privirea. Decenţă? Defetism?
   Hildegarde e proastă, dar îndeajuns de intuitivă ca să-şi dea seama că dactilografa n-o agreează. Încearcă totuşi o dependenţă curioasă. O simte mai puternică, mai inteligentă şi instinctiv se lipeşte de ea.
   Încerc să depăşesc momentul şi vorbesc de ultimele filme. Despre Marlene Dietrich, încurcată acum cu Gabin la New York, nu pomenesc. Nu-l are pe Hitler la stomac şi din pricina asta a emigrat. În concluzie "o trădătoare".
   "Trădarea" românilor însă nu poate fi evitată. Hildegarde face zeci de aluzii la originea mea, se încăpăţânează să afle cum văd lucrurile.
   Ridic din umeri.
   - Politica, spunea nu demult Goebbels, e singura pană pe care şi-o pot înfige doar bărbaţii la pălăriile lor.
   Habar n-am dacă afirmaţia aparţine demnitarului nazist, dar reuşesc să-i închid gura. Nu comentează niciodată dictoanele Berlinului, nici măcar atunci când cretinismul atinge dimensiuni de monument.
   Tace o vreme derutată, apoi mă întreabă:
   - Ce îmbraci mâine?
   - Ce e mâine?
   - Aniversarea generalului Hoffmann. Se organizează ceva grandios. Sunt informată că te-a invitat şi pe tine.
   Katarina surâde.
   - M-aş fi mirat să nu se organizeze ceva. E un bun moment pentru armatele germane. Pe front lucrurile merg excelent, victoria este iminentă.
   Nu-i un secret pentru noi de ce Hoffmann a decis să-şi sărbătorească ziua de naştere tocmai acum, când situaţia s-a agravat prin ruperea României de Axă. Festinul se vrea o demonstraţie de siguranţă care nu mai convinge pe nimeni.
   Hildegarde n-a sesizat ironia dactilografei, comentează înfierbântată:
   - Se fac pregătiri extraordinare. Căpitanul Scharf se ocupă personal. E un specialist de mâna întâi.
   Scotoceşte în dulap şi ne arată o rochie protejată de foiţă subţire prinsă cu ace.
   E un rasol roz, cu volane şi aripioare în stilul ei. Îi spun că-s verde de invidie. Katarina opinează că la asemenea ţinută s-ar potrivi de minune ghete de paraşutist. O spune cu atâta seriozitate încât cealaltă nu ştie cum s-o interpreteze.
   Destul de afectată - o simt din privire şi o anume crispare a degetelor - Katarina pomeneşte despre incidentul petrecut azi-dimineaţă la vila inginerului Andronache.
   - Locuieşti în cartier, îmi spune Hildegarde şi în glas îi disting o nuanţă de reproş.
   - Da, peste drum.
   - E ciudat că atâta vreme n-ai sesizat nicio mişcare suspectă. Partizanul ăsta se ascundea în podul vilei de două luni.
   Râd urât. Un râs pe care Alexandru îl detestă.
   - Mi se pare că asta era treaba Gestapoului şi a poliţiei. Nici ei n-au fost mai abili.
   Katarina intervine cu brutalitate:
   - Nu fă pe proasta, Hilde! Ţii minte cum ne-a păcălit pe toţi spionul ăla rus, care se dădea drept electrician?... Ce dracu'! Ba, dacă nu mă înşel, îi făceai ochi dulci. Te ameţise minunata lui cruce de fier şi muşchii de Siegfried.
   Lui Hildegarde nu-i convine intervenţia. Se uită la ea cu aerul că ar trăda cine ştie ce secrete de serviciu.
   - Nu se mai termină o dată cu bandiţii ăştia! exclamă cu un oftat. De ce nu vor să înţeleagă?
   - Ce? se interesează Katarina.
   - Că aceasta este noua ordine.
   Urmează un şir de sloganuri dezgustătoare pe care le aud de patru ani, Katarina cine ştie de când... Hildegarde se sufocă enumerând acţiunile rezistenţei din ultimele săptămâni. Sabotaje la uzinele Transilvania şi fabrica Vlădescu, distrugerea unor poduri şi a unor importante noduri de cale ferată, asasinarea colonelului SS Rosenberg.
   O ascult cu o satisfacţie bine camuflată şi de astă dată regret că se satură prea repede. Dispare din nou în bucătărie, ca să ne prepare două ceşti cu odiosul ersatz.
   Katarina profită de ocazie.
   - În definitiv, oamenii au dreptul să trăiască cum poftesc. Noua ordine! N-o vor şi bine fac!
   E o provocare? Nu-mi dau seama. Ridic ochii abia când îmi închipui că o pot privi ca o tâmpită.
   - În general, nu mă gândesc la lucrurile astea. Sunt prea complicate pentru mine.
   Surâde ambiguu.
   Hildegarde se ţine scai de noi până sorbim ultima picătură din fiertura cafenie. 

      Ne despărţim cu sărutări lipicioase. Katarina mă însoţeşte câţiva paşi pe Corso.
   Conform tradiţiei, bârfim gazda.
   - E totuşi o fată cumsecade, spun.
   - A, da, cam tâmpită. Ce faci, vii mâine?
   - Bineînţeles. Nu ne prisosesc distracţiile.
   - Vrei să vezi ce efect produce conopida lui Hildegarde? Apropo, ştii că-şi coase singură şi sutienele?
   - Bănuiam.
   - Noroc că bărbaţii nu se dau peste cap s-o surprindă îmbrăcată sumar... Eu cred că n-am să vin, adăugă, şi mă priveşte lung sau doar am impresia. Mai vorbim noi...
   Îşi ia la revedere şi traversează strada.
   Îmi pierd un ceas vizitând expoziţia de fotografii "Adolf Hitler", o prezentare extrem de diversificată a aspectelor pe care le poate lua schizofrenia. Gândul că în orice clipă pot împărtăşi soarta colaboratorilor guvernului horthyst e dominat acum de altul, mai intens.
   Ce vor hotărî şefii mei?

      Mă plimb pe malul lacului în aşteptarea serii şi mă gândesc la şefii mei.
   Ca să fiu încredinţată că mă iubeşte, Alexandru trebuia să lase în fiecare dimineaţă o frunză de platan la chioşcul ciungului, din colţ. Într-o miercuri, n-am găsit-o. Noaptea am umplut 3 perne de lacrimi, iar a doua zi, am dat teza la latină goală...
   În '38, toată lumea, chiar şi mătuşile mele, vorbeau numai despre război, despre intrarea italienilor în Abisinia, despre intenţiile agresive ale nemţilor. Spionita era în floare, oamenii începuseră să-şi spioneze vecinii, originalii, care până atunci făcuseră succesul saloanelor, erau priviţi pieziş şi evitaţi, denunţurile curgeau gârlă.
   - Ne urmăreşte un tip, Magda, mi-a spus Alexandru într-o după-amiază, strângându-mi uşor braţul. E acelaşi de ieri şi de alaltăieri, pot să jur.
   Mi s-au tăiat picioarele şi m-am gândit imediat că Amalia pusese pe urmele mele un detectiv particular. Simulasem acasă o pasiune bruscă pentru pian şi solicitasem lecţii zilnice. În realitate, mă duceam o singură dată pe săptămână, mizând pe indiferenţa profesoarei, domnişoara Elsa.
  Pe Amalia o enervau exerciţiile mele - în materie de muzică se oprise la Strauss şi Căderea Griviţei - dar tăcea, fiind convinsă că orice ocupaţie, chiar zdrăngăneala la ţambal e mai bună decât zgâitul la nori, visând Rudolfi Valentino, Cooperi, Bulăndreşti şi alţi crai.
   - Nu te speria, iubito... Lămurim noi problema.
   Am lămurit-o într-unul din cabinetele Biroului 2. Fără să bănuim, îi pusesem pe frigare. O frunză de platan strecurată zilnic pe tejgheaua unui chioşc de ziare, de către un ofiţer de aviaţie, alarmase serviciul de contrainformaţii.
   Alexandru a încercat să explice situaţia, menajându-mă din răsputeri. Colonelul Radian a început să râdă.
  - E un joc, va să zică...
   - Un joc frumos, domnule colonel.
   - Hm, iese din cadrul obişnuit, în orice caz. Unii i-ar spune neserios, dar când cineva arată ca dumneavoastră îi stă bine. Te felicit, căpitane, pentru graţia şi drăgălăşenia logodnicei dumitale, respectele mele domnişoară...
   Aşa l-am cunoscut pe colonelul Radian, actualul meu şef.

      Mă mai despart câţiva paşi de salonul Jeannei.
   Încerc să mă stăpânesc şi ridic ochii doar în ultima clipă. Ciclama e în fereastră.

CAPITOLUL VII

      Ora 10 şi jumătate.
   Irinei i se lipesc ochii de somn dar se străduieşte din răsputeri să nu adoarmă. Probabil maică-sa o vâră de la 9 în pat şi stinge lumina fără discuţii. Încă nu-mi dau seama ce se petrece cu copiii ăştia. Nici unul nu pomeneşte de părinţi, nu par să aibă de dat vreo socoteală cuiva.
   M-am gândit că ar putea fi orfani, dar sunt prea liniştiţi, prea surâzători, n-am sesizat o singură clipă în ochii lor privirea aceea aburită de amintiri triste şi duioase. Irina clipeşte des, îşi freacă pleoapele. Mă înduioşează puritatea ei, admiraţia cu care se uită la mine. Îmi studiază cu lăcomie fiecare pas, fiecare mişcare.
   Alarma izbucneşte pe neaşteptate. Sirena se năpusteşte cu furie asupra oraşului, îl zgâlţâie, se zvârcoleşte animal rănit. Moş Toma se repede la fereastră, coboară transperantele de camuflaj, trage draperiile.
   Auzim în curând mârâitul monoton al bombardierelor Aviaţiei Regale Britanice. Şi-au instalat bazele militare în Italia. Când survolează Adriatica, radarele germane, instalate pe teritoriul iugoslav, dau alarma.
   Două explozii ne avertizează că englezii au început, ceea ce numesc ei, balul.
   În ultimii doi ani, RAF-ul i-a plătit lui Hitler cu vârf şi îndesat distrugerea sistematică a Londrei, oraşul Coventry ras de pe faţa pământului. Hamburgul a devenit curând un morman de ruine, cincizeci de mii de oameni au murit într-o singură săptămână. Datorită incendiilor, în unele cartiere temperatura solului a atins 1100 de grade.
   Un infern!
   Buzele lui Roman Iuga s-au strâns într-o cicatrice crudă. Pumnii încleştaţi, nările dilatate îi trădează încordarea. Îşi mărturiseşte gândul cu un glas mocnit:
   - Dacă nimeresc Comandamentul, s-a dus dracului totul!
   Se gândeşte desigur la harta din seif. Oamenii de mare curaj n-au imaginaţie, am auzit-o mereu. Sau nutresc un optimism nejustificat în ceea ce priveşte propria lor soartă. Ca să-ţi pese de hartă, trebuie să fii convins că vei supravieţui. Completează:
   - E caraghios! Acum o lună m-aş fi îmbătat dacă sărea Statul-Major în aer.
   Pe Gri-Gri îl deranjează o unghie. Scoate o pilă şi începe să şi-o ajusteze liniştit, cu abilitate de manichiuristă.
   - Blestemul rugii împlinite, observă, apoi se răsuceşte spre Lepăduş. Ăsta-i un aforism din Shakespeare, iar Shakespeare e un scriitor englez, cel puţin aşa pretindeau dascălii, pe vremea mea în liceu.
   - Cu ce prilej ai trecut pe acolo? întreb încercând să localizez exploziile. Din câte ştiu eu, şcolarii îşi ţin puşculiţele acasă.
   - M-a pasionat procesul de învăţământ.
   - Nu s-ar zice.
   - Urmăream cu fervoare ce valori poate atinge inutilul.
   Râde:
   - Fii cuminte, milady, păşeşti pe un teren minat.
   Irina, palidă, îl priveşte cu gura căscată. Traian uită o clipă de bombardament, se sufocă fiindcă n-a găsit replica ucigătoare.
   O bombă explodează aproape, zgâlţâie geamurile cu violenţă.
   Lumina ezită apoi se stinge.
   - Uzina electrică, spune moş Toma.
   Mă ridic şi încep să bâjbâi prin odaie. Rudolf ţine mereu o lumânare pregătită lângă radio. Gri-Gri scapără bricheta şi m-ajută s-o găsesc. Tot el o aprinde, fiindcă îmi tremură mâna. Fredonează bine dispus o melodie care făcea acum câţiva ani deliciul grădinilor de vară bucureştene:
   - Am foc adus de Prometeu / Nu vrei să vii la pieptul meu? / Nu pot să-mi dau seama / Întrebaţi pe mama...
   - Nu vă e frică niciodată?
   Sunt primele cuvinte pe care i le adresează Irina. De fapt, i-au scăpat.
   Nimic nu-l putea răni mai adânc pe Traian. Gri-Gri surâse cu blândeţe.
   - Mi-e frică mereu.
   Mai adaugă ceva, dar altă explozie îi acoperă glasul. Aşteptăm încremeniţi. Bombele cad atât de aproape încât ai impresia că însemnează punctele cardinale ale vilei, aşa cum procedează aruncătorii de cuţite la circ.
   - Ar fi culmea! Culmea! scrâşneşte profesorul. Dacă mâine nu se restabileşte reţeaua electrică, trebuie să renunţăm.
   - Clădirea Comandamentului are un generator de curent al ei, îl aud pe moş Toma. Nu-i mare scofală, dar la o adică, face faţă.
   - De unde ştii? întreb.
   - Am lucrat înainte de război acolo. Mecanic...
   - Dacă observaţi, domnilor, intervine Chat Noir, reprezentăm toate categoriile sociale: clasa uvrieră, intelectualii, clasa parazitară, tineretul studios şi starurile.
   Se uită lung la mine:
   - Roagă-te lui Dumnezeu, domnişoară Magda, să fi distrus complet uzina electrică. La flacăra lumânărilor eşti dumnezeiesc de frumoasă.
   Bătrânul ridică mâna şi rămâne cu ea în aer. Ciulim urechile. Da, a auzit bine.
   Englezii pleacă. În clipa următoare sirena anunţă încetarea alarmei.
   Traian respiră adânc. Sesizează însă privirea ironică a spărgătorului şi îşi raţionalizează expiraţia. Ca să deruteze, se preface cuprins de un acces de tuse.
   Pun mâna pe telefon şi formez numărul Comandamentului. Totul e în regulă, în sfârşit, aproape în regulă. A fost puţin deteriorată aripa laterală, unde locuiau pe vremuri slugile. Stricăciunile nu-s mari.
   Ofiţerul de serviciu îmi mulţumeşte pentru gentileţe, e mişcat de interesul meu atât de prompt. Bătrânul şi Iuga respiră uşuraţi.
   Profesorul se aşează lângă spărgător şi scoate o ţigară. Freacă tutunul între degete şi-l miroase. E bine dispus, i s-a ridicat o piatră de pe inimă.
   - Destul de neplăcut, nu? surâde Chat Noir. Mi-aş da o jumătate de viaţă pentru o plimbare cu birja, la şosea, şi un chef la Flora.
   Profesorul râde.
   - Cred. Şi cealaltă jumătate?
   - Să-i pun lui Hitler o grenadă sub fund.
   - Curios, iniţial n-aş fi zis că te preocupă politica.
   - Mă indispune imbecilitatea, iar caporalul bate toate recordurile.
   - Cred că altceva se întâmplă cu dumneata, spune profesorul. Ţi-ai făcut un gen, plimbi o indiferenţă şi o neseriozitate care nu-s ale dumitale.
   Chat Noir ridică din umeri.
   - Hai s-o lăsăm moartă! Ce-ai păţit la picior?
   - Un accident. Faci alpinism?
   - E una din puţinele idei bizare care nu mi-a trecut prin minte. Mi se pare fenomenal să te caţeri două mii de metri numai ca să te alegi cu un picior fracturat, când poţi obţine acelaşi rezultat, făcând o vizită unei cucoane măritate, care locuieşte la etajul doi, iar soţul inocent obişnuieşte să sosească inopinat.
   - Opt mii opt sute patruzeci şi opt de metri, îl corectează Iuga zâmbind.
   Chat Noir îl măsoară dintr-o parte.
   - Unde ai găsit chestia asta?
   - Pe Chomolungma, în limbaj autohton - Zeiţa mamă a Pământului.
   - Nu cunosc persoana.
   - Te asigur că da.
   Începe să-i explice înfierbântat, desenând cu degetul linii invizibile pe perete.
   - Aici e Pamirul, denumit şi Acoperişul lumii. Anticii îl considerau, şi pe bună dreptate, cel mai înalt drum terestru care făcea legătura între China, Asia Mică şi Mesopotamia. Lanţurile de munţi izvorâte din podiş au cele mai înalte vârfuri din lume. Şase, şapte şi opt mii de metri. Şi-au rupt mulţi gâtul încercând să le cucerească. Trei vârfuri mai cu seamă fascinează, prin invulnerabilitate. Nanga Parbat sau Muntele golaş, în vestul Himalaiei, Ciogori sau Muntele mare şi în sfârşit, Chomolungma denumit de europeni, Everestul.
   - A, spune aşa, domnule! Numele mi-e familiar, cunosc un birt în Neapole... Şi?
   - Am încercat să-l escaladez în '37, împreună cu doi neozeelandezi.
   - Presupun că nu ţi-a fost uşor să-i găseşti, observă Gri-Gri.
   - Există, estimat aproximativ, peste un milion de oameni pe mapamond, care nu-şi doresc decât să învingă Everestul.
   - Şi alte câteva milioane se cred Alexandru Macedon...
   Profesorul îşi întoarce faţa spre lumină. Radiază.
   - Habar n-ai ce senzaţie încerci cu fiecare metru cucerit! Muntele se apără, se frânge brusc, înalţă în faţa ta perete de stâncă şlefuită pahar, întinde capcane la orice pas. Are aliaţi credincioşi. Zăpada înşelătoare, ploaia, vântul sălbatic. La şase mii de metri, rezistă numai fluturii cramponaţi de fisuri, la şase mii opt sute, doar păianjenii de stâncă. Viscoleşte, şi tu urci, ţâşnesc şuvoaie gata să te măture, şi tu le înfrângi, se desface colţul de stâncă pe care ai pus piciorul, şi tu te agăţi de altul, blestemând bătrâna zeiţă. Încă 10 metri câştigaţi. Te simţi puternic şi mic în acelaşi timp, singur în faţa lui Dumnezeu, trăieşti o stare continuă de beatitudine.
   Gri-Gri îşi strâmbă sceptic buzele.
   - Ca să fiu sincer, mon cher, prefer să mă îmbăt la Continental. Am făcut odată o excursie la iarbă verde, cunoşti partitura - coşuleţe cu mâncare, plase de prins fluturi, şi o fată care cântă penibil la acordeon - şi m-am simţit extrem de ostenit... Cam de la ce înălţime ai picat?
   Iuga râde, îşi destinde umerii.
   - Mai aveam două mii de metri. Numai două mii, îţi dai seama?
   - Oricum, drumul până la parter a fost mai scurt... După cum te cunosc, îmi închipui că ai de gând s-o iei de la capăt.
   - Bineînţeles! Aş fi făcut-o imediat, dar a trebuit să stau 2 ani într-un sanatoriu. Pe urmă a izbucnit războiul, m-au reformat şi am naufragiat în învăţământ. După victorie însă, poţi fi sigur, mă vei întâlni în primul avion via Bombay.
   - Mda, mormăie pe gânduri Chat Noir. Nu dau sugestii. Am riscat o singură dată cu un coleg de liceu care ţinea morţiş să-mi afle părerea, am riscat deci sfătuindu-l să se însoare. Zece ani a vânturat lumea în căutarea mea, cu o puşcă de vânătoare în mână... Altceva vreau să-ţi spun. Cunosc un tip, un bărbat al dracului de pesimist. Are o vorbă: artificierii şi alpiniştii nu greşesc decât o singură dată.
   - Ai în faţa dumitale dovada că s-a înşelat, râde Iuga. Ascultă! Nu-mi pasă dacă-mi rup gâtul. Cel puţin scap de blestemul vocaţiei ratate. Ieri ai făcut o remarcă: "Hm, dascăl. N-aş fi zis niciodată. Îmi închipui că ceea ce faci acum ţi se potriveşte mult mai bine".
   - Ai memorie! Se întâmplă uneori să-mi iasă porumbelul, surâde Gri-Gri. Nu trebuie să mă iei în serios.
   Profesorul scutură hotărât capul.
   - Dumneata cunoşti oamenii.
   - Lumea bună a penitenciarelor, cel mult.
   - Nu-mi dau seama ce e la mijloc, experienţă, intuiţie ieşită din comun, în general pentru mine rămâi o enigmă, dar un lucru e cert. Puţini se pot lăuda cu perspicacitatea dumitale. Iar cu mine ai nimerit din plin. Detest învăţământul, catalogul, extemporalele, intrigile de cancelarie. Dacă-ţi place, e una din profesiunile cele mai nobile. În caz contrar, o calamitate.
   Chat Noir îl cercetează amuzat.
   - Elevul dumitale, Lepăduş, e numai ochi şi urechi. Crezi că-i pedagogic?
   - Pentru elevul meu Lepăduş, esenţial e să păstreze o bună amintire despre profesorul lui de geografie. Dacă am vreun merit, e că m-am străduit să le fac orele agreabile. În fond, ei n-au nicio vină.
   Traian se preface că nu aude. Gri-Gri se răsuceşte spre Iuga:
   - Nu înţeleg un lucru! Ce a fost în mintea dumitale când te-ai înscris la geografie? Îţi închipuiai că ăia te învaţă cum se vânează crocodili? Sau cum să te caţări pe Mont-Blanc? Sau te gândeai că fără diplomă nu-ţi poţi frânge ciolanele?
   - Dorinţa tatei, oftează profesorul. Toată viaţa l-au obsedat avantajele învăţământului. Mi le servea ca pe un crez, dimineaţa, la prânz şi seara: leafă sigură, răspundere mică, timp liber, 3-4 luni de vacanţă pe an, meserie nobilă, pensie etcetera. Încep să cred că vocaţia ratată e un destin în familie.
   - Adică?
   - Tata a fost la rândul lui unul din blestemaţii care, vreme de 40 de ani, s-a dus la slujbă cu sentimentul că merge la ghilotină. Era medic. Cea mai fericită zi din viaţa lui a fost când a ieşit la pensie.
   Chat Noir îl cercetează atent. E nedumerit, ca şi mine de altfel. Nu mi-l închipuiam pe Iuga atât de comunicativ, îl consideram prototipul clasic al individului ursuz, căruia trebuie să-i smulgi cuvintele cu cleştele.
   Râd. Profesorul observă.
   - Te-am dezamăgit, domnişoară.
   - Dimpotrivă. Încep să te văd ieşind cu o fată sâmbătă la cinema...
   - Ţi se pare esenţial?
   - Simptomatic. Respinge canoanele unei existenţe încorsetate de principii rigide. Nu te supăra...
   - N-am de ce.
   - Chestia cu fecioara şi filmul de sâmbătă, intervine spărgătorul, sună a aluzie. Pretindeai că mă pricep la oameni aşa că acordă-mi credit. Lumea subţire se dă în vânt după matineul de sâmbătă, la cinematograful Marconi, având un cornet de seminţe în poşetă şi perspectiva unei beri la Leul şi cârnatul.
   - Nu mai e nimic de făcut cu dumneata! spun.
   - Depinde în ce sens.
   - Eşti incurabil.
   - Depinde de cură... Dacă am să continui să mă scald în apele ochilor dumitale, de pildă, ajung în ceata mucenicilor fără de prihană. Oricum, n-am nicio şansă... Scuză-mă, profesore, spuneai că şi tăticul dumitale a bătut cărări greşite.
   Iuga surâde aducerii aminte.
   - A fost unul din puţinii medici din Roman fără clientelă. Nu-l interesa, nu-i păsa. Toată ziua avea ceva de dres prin curte. Îl căuta câte un pacient şi-l găsea pe acoperiş, la prisacă, în livadă, la coteţul porcului, oriunde numai în cabinet nu. Închipuie-ţi stupoarea cucoanelor din Roman - era moda damelor voalate şi a muştelor pe obraz - când dădeau ochi cu un uriaş murdar de pământ, cu mâini de salahor. Nici măcar nu se lăsau consultate şi o luau la goană.
   - În fond, ce-ar fi avut poftă să facă?
   Roman Iuga ridică din umeri.
   - Nu ştiu. Cred că i-ar fi stat mai bine pădurar sau vânător. Sau poate că nu trebuia să plece de la ţară. Nu l-am văzut în viaţa lui cu o carte în mână, citea doar discursurile lui Iorga în parlament. A fost o singură dată la cinema Brand. De fapt am fost împreună: Mâna de fier cu bandiţi în mănuşi albe, colosal film criminal. Jucau Francesca Bertini şi Lida Gorelli. N-a repetat niciodată experienţa asta.
   - Trăieşte? întreabă Chat Noir.
   - Nu, a căzut de pe casă... Repara coşul.
   - Înţeleg, surâde escrocul. E cu totul altceva să cazi de pe Everest.
   Surâde şi Roman Iuga. Îşi dezmorţeşte oasele şi se ridică.
   - Te-a obsedat vreodată ceva în viaţă? Mă gândesc la o obsesie adevărată. Vis şi coşmar! Bucurie şi teroare! Patimă, nerăbdare şi teamă! Nerăbdare că nu poţi ajunge destul de repede! Bucurie sălbatică că înfrunţi zeii, teroarea că nu se vor lăsa înfrânţi! Visul piscului trufaş, coşmarul prăpastiei... Ai să mă crezi nebun, Trestian! O iubesc pe zeiţa asta mamă ca pe o femeie!
   - Hm, face Gri-Gri, destul de incomod s-o ţii în braţe.
   Profesorul nu-l aude. E transfigurat, ne-a transmis şi nouă emoţia.
   Chiar şi lui Chat Noir care încearcă să râdă ca să nu se vadă că e tulburat.
   Moş Toma mucăreşte lumânarea tacticos, cu gesturi măsurate.
   Acordă oricărei operaţiuni, indiferent de ce natură, o anumită linişte concentrată care ţine de fiinţa lui. Roman Iuga a desfăşurat pe masă planul comandamentului şi a împrejurimilor, desenat stângaci pe hârtie de ambalaj.
   Bătrânul surâde jenat, înţeleg că-i opera lui şi nu mă pot împiedica să mă întreb câte ceasuri i-au trebuit să întocmească schiţa.
   Copiii s-au ghemuit lângă mine. Irina mă fură cu coada ochiului, încearcă să-mi imite poziţia picioarelor, o anumită mişcare a gâtului care mi-e caracteristică. Îmi amintesc cu o undă de duioşie anii când toate fetele eram îndrăgostite de domnişoara Cecilia Ştefănescu, profesoara de igienă. Îi copiam bluzele, coafura, îi imitam surâsul, gesturile cele mai mărunte. Ştiam că e logodită, dar cum nimeni n-o văzuse cu "tipul", se făceau tot felul de supoziţii oscilând între Tyrone Power şi Clark Gable.
   Într-o zi, a venit s-o ia de la şcoală. Un individ chel, cu pântece proeminent şi guşă... Am plâns toată clasa...
   Asta se întâmpla prin 1937-38, anii de vârf ai romantismului bucureştean, puţin desuet, prăfuit, dar fermecător, când vedetele erau adorate până la veneraţie, când orice fată sau cucoană tânără îşi avea idolul ei. Idolul nostru era Ionel Teodoreanu.
   Pledoariile maestrului se anunţau în presă cu o săptămână înainte, iar în ziua procesului Tribunalul vuia de lume. Vitrinele librăriilor unde "Metaforel" dădea autografe deveneau ţăndări sub năvala şi entuziasmul admiratoarelor.
   Într-o duminică dimineaţă de aprilie am mers toată clasa la Atheneu. Teodoreanu ţinea o conferinţă despre literatura franceză clasică. Ciorapii Kaiser şi pardesiul albastru, croit pe talie, scăpaseră de cenzura mătuşilor mele. Tanti Elvira plecase la biserică, îşi avea scaunul ei rezervat lângă altar, spre a fi mai aproape de Dumnezeu, Amalia îşi făcea duşul când am zbughit-o pe uşă. Dizertaţia lui "Metaforel" trebuia să înceapă la 10, dar se făcuse deja 11 şi maestrul încă nu apăruse. Nu s-a clintit nimeni, întreaga asistenţă continua să aştepte. La 11 şi jumătate idolul a apărut îmbrăcat ca de obicei într-o cămaşă închisă pe gât, gen rubaşcă, cu părul buclat vâlvoi, şi o creangă de zarzăr în floare.
   - Vă cer scuze, doamnelor şi domnişoarelor... Vă cer scuze, dar am aşteptat să înflorească zarzărul din grădină.
   Am avut toţi sentimentul că adusese cu el toate livezile Medelenilor.
   Sala a izbucnit în aplauze, ovaţiile nu mai conteneau.
   Mă uit la Irina, îi zâmbesc. Roşeşte. Lepăduş şi-a construit o expresie matură, priveşte grav, plin de responsabilitate planul. E foarte important... Aş vrea să-i mângâi capul, dar mă opresc. Gestul l-ar jigni profund.
   Chat Noir, răsturnat într-un fotoliu cu trabucul Fior Fina în colţul gurii, priveşte amuzat schiţa bătrânului.
   - Hm, nu s-ar putea afirma că Rembrandt se naşte în fiecare zi, ce zici şefule?
   Toma Strejea mormăie ceva nedesluşit. Iuga îi aruncă spărgătorului o privire scurtă.
   - Nici cu Al Capone nu ne ciocnim la fiecare colţ de stradă. Lăsaţi prostiile! Domnişoară Magda, vrei să vii mai aproape?
   Ne strângem în jurul mesei. Profesorul are aerul că ţine o lecţie de dirigenţie pe tema spinoasă a adolescenţei. Vorbeşte prudent, cu grija dascălului de a evita momentele penibile.
   - În mare, cunoaşteţi problema. Vom stabili amănuntele. Acţiunea va avea loc, mâine, la orele douăzeci.
   Îl privesc surprinsă.
   - Ai ales, oare, momentul cel mai fericit? Mâine seară generalul Hoffmann îşi sărbătoreşte onomastica la popota comandamentului. Sunt invitaţi toţi ofiţerii şi personalul auxiliar.
   - Deci şi dumneata. Este singura zi când poţi pătrunde în clădirea Statului-Major, după program.
   E adevărat. Gri-Gri îşi consultă unghiile surâzând.
   - Boşii dovedesc lacune serioase în educaţie. Nu-i de mirare că pierd şi războiul ăsta. Sunt unicul gentleman autentic din târg şi tocmai pe mine au omis să mă invite. Ce timpuri, domnule, ce timpuri!
   Irina îl fură cu coada ochiului. Îi place dezinvoltura spărgătorului.
   Lepăduş tuşeşte sâcâit. Nu-i greu să-mi dau seama că spiritele lui Gri-Gri îi picură otravă în suflet. Combinaţia în care am fost autorizată să intru mi se pare naivă. Cât despre parteneri... Râd. Unii din ei mai jucau, ieri-alaltăieri, şotron...
   Profesorul îmi strecoară o privire pătrunzătoare. Cred că a înţeles ce gândesc, dar nu vrea să pună în balanţă şansele de izbândă.
   - Aniversarea generalului, spune, e cu cântec. Numai de petreceri nu le arde nemţilor acum. Armatele lor se retrag în dezordine, ruperea României de Axă a schimbat echilibrul de forţe. Şi totuşi, balul va avea loc. Iniţiativa are un scop precis, să insufle soldaţilor sentimentul de siguranţă, căci nimic nu este mai periculos în asemenea momente decât panica. Zvonul că printre ofiţerii de comandament domneşte nervozitatea şi deruta a început să ia proporţii.
   Chat Noir se răsuceşte în fotoliu, îşi caută o poziţie confortabilă.
   - O subtilitate tipic nemţească. Nu s-ar putea afirma că boşii sunt prea tari la psihologie. Când caporalul ţigan cocheta cu gândul unui atac asupra Angliei, generalii lui împărţeau ostaşilor harta Europei, cu un canal al Mânecii considerabil îngustat. Vezi, chipurile, era necesar doar un pas pentru a-l traversa... Imbecilul!
   - Greşeşti Trestian, intervine profesorul. Pentru o gloată în care fanatismul a înlocuit complet logica nu-i necesar să-ţi baţi capul cu speculaţii rafinate. Porcilor le dai resturi menajere nu mărgăritare, dovadă trucul hărţilor măsluite cu care, deşi naiv, sunt de acord, totuşi a prins. Un feldwebel ameninţa anul trecut la cafenea că Wehrmacht-ul va sări peste canal să-l cotonogească pe Churchill. Termenul îi aparţine. Ilar e, dacă vrei, gândul că demonstraţia de siguranţă ar putea amăgi românii care-şi scot armele din ascunzători. "Nimic nu ne afectează, suntem şi de astă dată stăpâni pe situaţie."
   Îmi dreg glasul:
   - Se spune că vor aduce orchestra de la restaurantul Coroana.
   - Sigur! Angajamentul cu patronul a fost deja perfectat şi nimeni n-a făcut un secret din asta.
   Un licăr i s-a aprins în privire, surâde cu tâlc.
   - Acesta e pentru noi amănuntul cel mai important din toată tevatura, el mi-a sugerat ideea cum putem pătrunde în incinta comandamentului.
   - Uite ce e, mon cher, intervine Chat Noir, dacă-ţi imaginezi cumva că voi accepta să devin trubadurul boşilor scârţâind la diblă în timp ce "supermenii" râgâie între două feluri de bucate, te înşeli. Am tapat cândva la pian, dar nu cunosc un singur marş şi presupun că ăsta-i genul de muzică după care se dau în vânt.
   Profesorul îi pune mâna pe braţ.
   - Fii liniştit, nu pe muzicanţi îi vom înlocui, ci... instrumentele. Un anumit instrument.
   Îl măsurăm surprinşi. Iuga a prevăzut reacţia. Se grăbeşte să ne explice planul căci escrocul ţine să ne dea asigurări că ţambalul e singurul travesti pe care încă nu l-a încercat.
   - Sâmbătă la ora 5 după-amiază - informaţia a fost controlată - un picolo va încărca instrumentele patronului într-o birjă şi o va însoţi până la comandament. Aşa s-a procedat de revelion, şi la 20 aprilie, ziua de naştere a Fuhrerului. Cu alte cuvinte totul se desfăşoară normal. Muzicanţii vor sosi două ore mai târziu cu maşina comandamentului.
   - Artişti, vezi bine! observă amuzat Gri-Gri.
   - În faţa cafenelei de pe strada Licurg, de regulă pustie, birjarul şi picolo-ul vor fi atraşi într-o cursă. Un fals inspector financiar, eu sau Trestian, îi va pofti să intre câteva clipe înăuntru.
   - Sunt ca şi intraţi, ne asigură spărgătorul.
   - Trei minute mai târziu vor ieşi transportând încă un instrument, un violoncel în cutie. Nimeni, nădăjduiesc, nu va sesiza că-n hainele picolo-ului se află Traian Lepăduş, în caftanul birjarului moş Toma, iar în cutie Irina.
   Înţeleg, în sfârşit, prezenţa copiilor printre noi. Nu ştiu unde vrea să ajungă Iuga, dar până aici planul mi se pare posibil şi nu lipsit de imaginaţie. Irina şi Traian vibrează, sunt numai urechi, Chat Noir îşi exagerează entuziasmul.
   - Spune-mi, profesore, nu crezi că ţi-ai greşit meseria? Ai putea face avere printre gangsterii din Chicago. E păcat să-ţi înmormântezi ideile, aşa că după figura asta facem un voiaj în Statele Unite.
   - Propunerea e ispititoare, îţi promit să meditez asupra ei dacă domnişoara Magda se învoieşte să ne însoţească. Cineva trebuie să ne scoată de la Sing-Sing.
   Râdem, atmosfera s-a destins. Gri-Gri îşi alege un trabuc, oferă cutia lui Traian, apoi o retrage vinovat.
  - Am uitat că e dirigintele de faţă. Domn profesor, închide şi dumneata puţin ochii. În definitiv, la câte blestemăţii îl împingi pe bietul copil, o ţigară acolo nu mai contează.
   - Ce Dumnezeu ai cu Lepăduş? întreabă Iuga.
   - Urăsc îndrăgostiţii, domnule, îi detest, există modalităţi mult mai inteligente de a te sinucide.
  Chipul băiatului ia pe rând toate culorile curcubeului, broboane de sudoare îi acoperă fruntea. Bătrânul se foieşte nelaîndemână, nu-i obişnuit cu asemenea divagaţii, nu le vede sensul. Profesorul îi sesizează nemulţumirea.
   - Ce-i moş Toma?
   - Nimic.
   Oftează înfundat. Iuga reia.
   - Şeful pazei nu are cum să descopere substituirea. M-am informat, de fiecare dată au adus instrumentele alt birjar şi alt picolo. Îi va însoţi deci pe oamenii noştri supraveghind descărcarea şi depozitarea în vestiarul de la capătul popotei, după care îi va pofti să plece.
   Traian îşi ascunde greu satisfacţia, caută privirea fetei. Irina îl întreabă ceva în şoaptă. Îi răspunde clătinând din cap cu gravitate. Gri-Gri ridică fals timid două degete.
   - Frumoasă învăţătură primeşte azi tineretul nostru studios. Mă întreb, profesore, dacă e pedagogic să apelăm la serviciile puştiului. E un copil...
   Ştie că afirmaţia îl scoate pe Traian din sărite, mai ales când Irina e de faţă.
   Acum s-a învineţit. Sare în picioare cu pumnii strânşi.
   - Pofteşte, te rog, până afară şi vei primi răspunsul cuvenit!
   Formula a învăţat-o probabil din filme sau din lecturi, interpretarea în schimb e personală. Clocoteşte. Irina şi-a dus speriată degetele la gură, i se agaţă de braţ.
   Profesorul intervine diplomatic.
   - Nu eşti serios, Trestian.
   - Unchiul meu, surâde spărgătorul, o persoană foarte cultă - cunoaşte cel puţin jumătate din penitenciarele lumii - şi-a păstrat umorul chiar şi în faţa plutonului de execuţie. Am sentimentul că în curând voi reitera istoria. Continuă-ţi lecţia de bună comportare în societate, domnule diriginte, elevul Lepăduş din clasa a VI-a B e numai urechi.
   - Substituirea picolo-ului, urmează Roman Iuga, e unul din momentele cheie. Nu ştiu ce-i în capul băieţilor care lucrează la restaurant, de regulă n-am încredere în chelneri, şi mai puţină în copiii rupţi de şcoală pentru a învăţa cum se umflă o notă de plată. S-ar putea să mă înşel, dar nu am voie să risc. Traian îl poate înlocui cu succes. Dacă eşti de altă părere, n-ai decât să încerci dumneata.
   Chat Noir ridică un picior peste celălalt, fumează degajat.
   - La 17 ani, luam prânzul la Dragomir Niculescu şi nu-mi amintesc să-mi fi desfăcut singur sticla zilnică de Cotnari. Regret, mon cher...
   - Ne pierdem vremea, oftează bătrânul.
   Spiritele spărgătorului nu-l amuză.
   - Picolo-ul şi birjarul, cei autentici, spun, vor rămâne probabil în vremea asta într-o odăiţă din cafenea. Cât timp?
   - Cât e necesar să îmbrace alte haine şi să iasă pe portiţa din fund. Dacă va fi cazul, fireşte, am să-i oblig s-o facă. O camionetă ne va transporta la sanatoriul profesorului Drumeş, prieten de-al meu şi om de încredere. E psihiatru, o să sesizeze repede în ce ape se scaldă cei doi. Eu sunt de părere, pentru orice eventualitate, să le ofere un mic concediu...
   - Corect, subliniază Chat Noir.
   - Revin deci la momentul în care Irina a rămas printre instrumentele din vestiar, continuă profesorul mângâindu-i umărul. Din clipa asta totul depinde de ea. Alături se află o cameră-debara cu scaune rupte, lăzi, etcetera. Aşa-i moş Toma?
   Strejea clatină scurt din cap. Roman Iuga atrage atenţia fetiţei.
   - Aici poţi ascunde cutia violoncelului de îndată ce vei ieşi din ea. Prezenţa cutiei fără instrumentul corespunzător ar stârni nedumeriri.
   - Logic, acceptă spărgătorul.
   Profesorul indică un punct al schiţei desenate de moş Toma.
   - Fereastra vestiarului dă într-o curte interioară foarte mică care depozitează containerele de gunoi. Te poţi furişa fără teamă înăuntru, celelalte ziduri sunt oarbe. Un orificiu de aerisire plasat la nivelul solului face legătura cu sala cazanelor unde a lucrat cândva moş Toma. Nu are mai mult de 20 de centimetri diametru, dar sunt încredinţat că tu, Irinel, o să te strecori prin el.
   Ne asigură:
   - De altfel am făcut proba cu o deschizătură identică.
   Ne uităm instinctiv la trupul fetiţei. Un lujer subţire, nefiresc de plăpând. Ar putea să treacă şi printr-o gaură de şoarece. Îi zâmbesc. Îmi răspunde surâzând cuminte, apoi emoţionată începe să se joace cu pămătuful codiţei. E dintre puţinele fetiţe care nu se jenează de nevinovăţia ei, nu se grăbeşte să ajungă la douăzeci de ani. La vârsta Irinei eram deja emancipată, purtam pantofi cu toc, fumam pe furiş în pod, îmi învioram buzele cu hârtia roşie de la cafeaua Cicoarea.
   Gri-Gri priveşte cu admiraţie sinceră figura profesorului, aşteaptă urmarea.
   O bombă cu explozie întârziată zgâlţâie ferestrele. Sărim în picioare speriaţi. Roman Iuga nici măcar n-a tresărit. Are nervii tari. Ca profesionistă, pot s-o spun: neobişnuit de tari. Se uită zâmbind la spărgător care ne dă să înţelegem că a sărit din fotoliu, ca să-şi caute cutia cu ţigări de foi. Şi bătrânul se stăpâneşte bine. Schimbă lumânarea apoi îi spune profesorului:
   - Eu zic să n-o întindem prea mult. Nu-i bine.
   - Sala cazanelor, reia Iuga, e prevăzută cu o uşă grea de fier care dă într-o străduţă dosnică din spatele clădirii. E folosită foarte rar, pentru transportul cărbunilor sau schimbarea utilajului de mare gabarit. Nu are broască, ci doar două zăvoare, fixate în interior. Din afară este practic imposibil să o forţezi. La ora 20, Irina va debloca uşa. Vom pătrunde înăuntru moş Toma, Trestian şi cu mine, iar Irina se va strecura afară. Traian o va aştepta lângă ruinele castelului Ghimeş. Cu asta contribuţia ei s-a terminat.
   Până aici fetiţa are partitura cea mai grea. Mă uit la ea şi simt că mi se umezesc ochii. Profesorul îmi sesizează tulburarea, se grăbeşte să continue evitând comentariile.
   - Moş Toma cunoaşte bine labirintul de coridoare din aripa clădirii rezervate slugilor. Vom ajunge lesne în holul comandamentului căci broaştele celorlalte uşi, în eventualitatea că vor fi încuiate, nu ridică probleme. În schimb există alt impediment: ofiţerul de serviciu. Se face în permanenţă de gardă lângă telefonul care leagă direct Statul-Major cu Berlinul. Vă atrag atenţia că întreaga acţiune trebuie să se desfăşoare extrem de "curat".
   - Adică? se interesează Gri-Gri.
   - Sub nicio formă nu trebuie să se descopere că s-a pătruns în biroul comandantului şi în consecinţă, că cineva cunoaşte planul. Suntem obligaţi să lucrăm fără a lăsa cea mai mică urmă.
   - Aş vrea să subliniez că nu mi-am făcut studiile pe lângă Intelligence Service la castelul Bellasis. Figura asta presupune un anumit profesionalism.
   - Dacă eşti de acord că până aici putem puncta, restul e fleac, Trestian. La ora fixată, domnişoara Magda va urca în biroul ei pretextând că i s-a dus un fir la ciorap şi că vrea să şi-l prindă. Un pretext justificat, dacă ne gândim cât a ajuns să coste o pereche de ciorapi de mătase. Sunt nevoită să recunosc că şi de astă dată are dreptate. Nicio femeie n-ar trece acum indiferentă pe lângă asemenea incident.
   Roman Iuga zâmbeşte din nou. Observ că o face frecvent, ori de câte ori dezvoltă situaţii cheie.
   - Domnişoara Magda, urmează, e neobişnuit de frumoasă şi nu cred să existe doi bărbaţi în oraş care ar refuza să discute cu ea câteva minute.
   - Ai ochiul limpede, profesore, observă Gri-Gri.
   - Aşa e.
   Intervenţia spontană, puţin gâtuită, e a lui Traian. Complimente de circumstanţă, dar îmi face plăcere să le aud. Niciodată nu izbutesc să uit că sunt femeie...
   - Nu pretind să-i faci avansuri ofiţerului de serviciu, se grăbeşte să mă asigure Iuga, cel mult să flirtezi la modul inofensiv. Cele mai virtuoase femei sunt campioane la jocul ăsta. Ai băut jos un pahar de şampanie, te simţi bine şi e firesc să renunţi la sobrietatea dumitale obişnuită.
   - Iar dacă vei avea grijă să-ţi agăţi ciorapul cât mai sus, deasupra genunchiului, şi să-i prinzi firul în timp ce discuţi cu neamţul, pot să te asigur că individul va rămâne holbat până la sfârşitul războiului.
   Chat Noir o cam ia razna, dar nu mă supăr. Traian şi Irina privesc stingheriţi pe fereastră, bătrânul tuşeşte semnificativ. Pot să pariez că în casa lui n-ai să auzi niciodată dezbătându-se asemenea probleme.
   Profesorul depăşeşte cu mult tact momentul.
   - Distanţa dintre biroul dumitale şi telefonul din hol e apreciabilă. Covorul ne va estompa paşii, în plus vom purta pantofi cu talpa de cauciuc.
   Bătrânul tresare, muşcat de un gând. Profesorul a observat.
   - Spune, moş Toma.
   - Dacă, doamne fereşte, în timp ce umblaţi la seif, sună telefonul?
   - E o probabilitate, recunoaşte Gri-Gri.
   Chipul lui Iuga a rămas senin.
   - Am prevăzut-o. În definitiv, nimeni nu ne opreşte să ridicăm puţin receptorul.
   - Îmi placi, coane, declară spărgătorul mulţumit.
   - Nădăjduiesc să pot spune acelaşi lucru, căci acum urmezi dumneata. Domnişoara Magda îl va reţine pe ofiţerul de serviciu 5 minute, maximum şase. Nu cred că neamţul va accepta să converseze mai mult. Ăştia au disciplina intrată în sânge. În acest răstimp, trebuie deschis safe-ul, fotografiată harta Statului-Major, apoi închis la loc, fără urme. Complicat?
   Ne uităm unii la alţii. Teoretic e posibil, numai că orice zgomot neprevăzut, oricât de mic, dă totul peste cap. Am o idee.
   - Aş putea să-i cer ofiţerului de serviciu să închidă uşa după ce intră în biroul meu. E un curent îngrozitor, toată lumea o ştie.
   - Ar fi foarte bine, apreciază profesorul. Riscurile s-ar reduce substanţial.
   Chat Noir completează amuzat:
   - În ziua când voi ajunge la ghilotină, pot fi sigur că pe itinerarul meu s-a interpus o femeie. Bun! Care va să zică ne facem treaba, punem telefonul înapoi în furcă, apoi o ştergem după pilda gentlemenilor britanici. Şi domnişoara?
   - Va coborî la popotă, surâzând fermecător. Noi ne vom retrage pe aceeaşi cale.
  Iuga a isprăvit. Se aşterne liniştea, flacăra lumânării îndeasă umbre pe chipuri, le desfigurează, scoate la iveală câte un element neaşteptat: o tâmplă prea scobită, ochi îngropaţi în găvane, un rid accentuat sau un maxilar proeminent. Minute lungi nu vorbeşte nimeni. Reconstituim itinerarul, îi căutăm punctele vulnerabile. Gri-Gri e repede câştigat.
   - O să meargă!
   - Sigur că o să meargă, spune apăsat profesorul, apoi se uită la mine.
   Îngân încet, aproape în şoaptă:
   - Nădăjduiesc.
   Irina a adormit pe scaun, cu capul rezemat de umărul lui Lepăduş.
   Băiatul nici nu suflă, de teamă să n-o trezească. Moş Toma continuă să privească schiţa. Profesorul sa retras lângă fereastră. Îi desluşesc acum doar umerii largi. Aş putea jura că mă aflu în aceeaşi odaie cu Alexandru.
   Fac un efort să nu plâng.

CAPITOLUL VIII

      Astăzi e ziua generalului Hoffmann, pentru noi ziua Z.
   La insistenţele profesorului am încercat să mă odihnesc puţin la prânz. Era mai bine dacă nu-l ascultam. Am avut un coşmar îngrozitor, tot ce atingeam se sfărâma, unde puneam piciorul crăpa pământul, se înfunda.
   Nu cred în vise şi totuşi m-a cuprins un soi de nelinişte, îmi simt inima enormă, de plumb. E ora două. Ceilalţi sunt în hol, se chinuie să improvizeze un mecanism care să fixeze aparatul foto în momentul decisiv.
   Irina a apărut în uşă cu mătura şi o cârpă de praf. O să fie o gospodină straşnică. Îi zâmbesc şi-o rog să stea cuminte. Are cine să facă treburile astea. Nu mă aude. Se uită hipnotizată la fleacurile de pe măsuţa mea de toaletă, o adevărată zestre de cosmeticiană. Irina are pieptul îngust, neformat, oasele umerilor ridică două nuci. O invit să se aşeze şi o întreb într-o doară dacă ştie să tălmăcească visele.
   - Cum să nu? Când a murit tata, am presimţit-o cu două zile înainte. Îl visasem că avea hainele pline de noroi.
   - De ce a murit?
   - A avut un accident. Era şofer la Gagel... Ştiţi, transporta pâine. I se părea că nimeni n-a avut vreodată o meserie mai frumoasă. "Să duci pâine oamenilor..."
   -N-avea dreptate?
   - Ba da. Într-o dimineaţă, l-a izbit unul beat cu camionul.
   Oftează:
   - Nici eu nu mai am multă aţă pe mosor. Sunt cardiacă...
   - Cardiacă?!
   - Da, am stenoză mitrală.
   Mi-o spune cu satisfacţie, aproape silabisind cuvintele. Când copiii suferă de boli cronice, nefireşti pentru vârsta lor, devin foarte importanţi.
   - Aţi auzit de doctorul Cezar Vlădescu? El m-a căutat. Înainte de război avea casă mare de piatră, în centru. Pe urmă a dat în darul beţiei şi s-a mutat lângă noi...
   O întreb mecanic.
   - Unde locuieşti?
   - În Trei Scaieţi. După rampa de gunoaie.
   Cunosc mahalaua, am străbătut-o în câteva rânduri mergând spre pădurea de la marginea oraşului. E o aşezare de oameni nevoiaşi, lipsită de canalizare şi electricitate, veşnic năpădită de epidemii. Spun fără convingere:
   - E frumos pe la voi, mai ales primăvara.
   - Foarte frumos. Să veniţi odată când înfloreşte liliacul. Nu poţi dormi de miros.
   - Cred.
   - Eu stau pe Simigiilor, la capătul uliţei. Avem două camere despărţite de-o săliţă.
   A devenit volubilă, îmi descrie cu plăcere curtea îngustă şi lungă pe care locatarii - 3 familii de gunoieri - s-au străduit s-o transforme în grădină, puţul american, salcâmul din poartă, daliile şi cârciumăresele, cele mai frumoase din mahala şi care rezistă până toamna, târziu. Pe coşul casei şi-a ridicat cuibul o barză. Asta îi cam sâcâie iarna, când încep să facă focul.
   - De ce nu-l daţi jos?
   Se uită la mine mirată.
   - Nu se poate! Dacă-i strici cuibul, aduce în cioc un tăciune aprins şi-i dă drumul pe acoperiş. Ia foc casa.
   Nu-mi vine să cred şi îşi dă cuvântul de onoare că e adevărat.
   - Păi n-a păţit-o nea Trăsnea, de lângă şină?
   Râde:
   - Muierile înghesuiau cruci să nu-i rămână surcică întreagă.
   - De ce?
   - Trăsnea ţine cârciumă cu spirtoase. Câte lefuri n-a mâncat secărica lui!
   Îmi explică:
   - Ies oamenii de la depou şi în drum intră să ia un ciocan-două. Nici nu ştii când au băut kilul! Mai ales de când s-a aciuat şi un viorist, nu-i dezlipeşti de tejghea cu patru boi. Odată le sare ţâfna şi se pun cu pumnii pe neveste. Oameni necăjiţi...
   - Şi a ars până la urmă?
   - Nu. Au sărit muşteriii cu găleţile, noroc că a început ploaia.
   Rămâne pe gânduri:
   - Nu-mi place când plouă, primăria n-a pietruit şi ţi se înfundă picioarele până la glezne în noroi. Primăvara în schimb, n-aş da mahalaua nici pe Calea Victoriei! Nu mă credeţi!
   - Te cred, Irina.
   Îmi descrie vecinii, cum sunt dispuse odăile. I-ar plăcea să se mute într-o locuinţă mai mare. Deocamdată nu se poate şi atunci schimbă mereu aranjamentul mobilei. Îi face impresia că se mută.
   - Avem două paturi de bronz cu tăbliile pictate.
   Se uită la mine să vadă ce impresie îmi face. Paturile astea reprezintă, probabil, piesele cele mai importante din casă. Mi le pot închipui frecate săptămânal cu Sydol ca să strălucească, acoperite cu cuverturi de lână şi un vraf de perne gogonate, până în tavan.
   - Îngeraşii sunt o scumpete! exclamă Irina.
   - Care îngeraşi?
   - De pe tăblii. Deasupra am agăţat pepenele. Avem două tablouri, unul cu pepene roşu, tăiat felii, celălalt cu cireşi. Un coşuleţ răsturnat, înţelegeţi... Le-a pictat băiatul lui madam Georgeta, vecina noastră. E foarte talentat. Anul trecut, râde ştrengăreşte, am avut o idee formidabilă.
    O mângâi pe păr şi o întreb zâmbind:
   - Ce idee?
   - Mi-am zis că dacă în odaia bună sunt două tablouri roşii, iar lampa de porţelan de pe masă e tot roşie, ar fi drăguţ să asortez şi covorul. L-am luat pe ăla vechi la mine în cameră şi am adunat de la prietenele mele petice. Sigur, n-am găsit chiar aceeaşi nuanţă, câteva sunt mov şi roz, dar le-am cusut acolo unde nu se prea vede. Am muncit toată vacanţa de vară. E un deliciu, trebuie să-l vedeţi.
   - Am să-ţi fac neapărat o vizită.
   - Când?
   - Curând...
   Tace încruntată un timp, apoi îşi aruncă cozile pe spate şi mă întreabă brusc, cu ochii strălucitori:
   - Ştiţi după ce mă dau în vânt?
   - Să mă gândesc.
   - Degeaba! N-o să ghiciţi niciodată! Îmi plac la nebunie bibelourile mici.
   - Cât de mici?
   - Până la 5 centimetri. Am în total 89 de bucăţi.
   - Oho! Eşti o partidă...
   - Vreo 40 sunt mărţişoare, mărturiseşte Irina cu regret, dar prea sinceră pentru a mistifica adevărul. Mi-a adus şi Traian două. O pisicuţă de sticlă, uite atâta, şi un pitic. Cel mai frumos e însă ghiocelul. L-am câştigat la tombolă, acum 3 ani. Le ţin într-o vitrină mică. Tata mi-a făcut-o...
   Observ că încă nu mi-a povestit nimic despre maică-sa. Pomeneşte de maşina de cusut, căreia nu-i găsea loc în noul aranjament şi profit.
   - Ştii să coşi?
   Îmi răspunde cu vădită neplăcere:
   - Puţin. Mama lucrează, e croitoreasă.
   - Asta-i grozav! Îmi închipui ce rochii frumoase îţi face.
   - Nu prea are timp pentru noi. Ştiţi, primeşte şi transformări, cârpeli, cum se zice, face şi lenjerie. Mai rar îi pică lucru nou, şi atunci n-are curaj să taie stofa. Până croieşte, o trec toate năduşelile. Îi e frică să n-o strice, se enervează, nici gramofonul nu mă lasă să-l pun.
   - Îţi place muzica?
   - Îhî! Avem 3 plăci cu Vasile Cristian, nu mă satur ascultându-le. Mai ales Tu nu ştii să iubeşti... Zău dacă nu plâng de fiecare dată! Când o să ies învăţătoare, peste doi ani, îi cumpăr toate plăcile.
   Tace dintr-o dată. Figura i s-a întunecat. Aş vrea multe s-o întreb, dar urăsc indiscreţiile. În sensul ăsta semăn cu mama. Numai că ea e discretă din indolenţă. Amalia şi Elvira însă, care fac atâta caz de bună creştere, au o curiozitate de-a dreptul odioasă. Interogatoriile lor, indiferent că e vorba de Anica, tata, eu, lăptarul, olteanul, sau o cucoană venită în vizită, au ajuns celebre. Alexandru pretinde că circulă anecdote pe temă, în tot Bucureştiul.
   De pildă, pe judecătorul Călăraşu, care fusese într-adevăr prieten cu ele, aflat pe patul morţii, nu l-ar fi lăsat să-şi dea sufletul până nu le-a răspuns la 15 întrebări de ordin strict intim, ca frecvenţa scaunului, culoarea preferată a indispensabililor etc.
   Irina îmi pune mâna pe braţ. Vorbeşte în şoaptă, dar cu accente hotărâte:
   - Vreau să vă spun ceva.
   - Spune.
   - Dar rămâne între noi.
   - Bineînţeles.
   - Ştiţi, îmi suflă, eu am fugit de-acasă.
   - Ah !
   O exclamaţie fără noimă pe care, însă, o prefer unor observaţii didactice. În orice caz, am elucidat misterul. Întreb într-o doară, fiind convinsă de răspuns:
   - Şi Traian.
   - Nu, el nu. Doar eu am fugit. 
   - Demult?
   - Acum două săptămâni. Când Traian mi-a spus că merge cu domn' profesor, m-am hotărât şi eu. Uite aşa am plecat, îmi spune încântată, cum mă vedeţi, numai în fustă şi bluză. Nici n-am mai trecut pe-acasă.
   Nu mi-e greu să-mi închipui ce o fi în sufletul bietei croitorese şi îi reproşez cu toată blândeţea de care sunt în stare:
   - La mama te-ai gândit?
   - Nu! Nici ea nu s-a gândit la mine.
   Feţişoara i s-a făcut albă, pistruii par acum boabe de piper, tremură de patimă. 
   - Oare, Irina? Ia mai gândeşte-te.
   - Dacă aţi şti, domnişoară! Închipuiţi-vă, i-a căşunat să se mărite! A găsit un bărbos care lucrează la autobuze. Credeau că mă cumpără cu o cutie de bomboane Schtollwerk. Pe toate le-am aruncat, scuzaţi-mă, la WC! Aşa, să vadă!
   - Nu-ţi place bărbosul!
   - Şi asta! Dar gândiţi-vă...
   Începe să plângă.
   - Ne împăcam aşa de bine! Veneam de la şcoală, dacă avea de lucru o ajutam, mai surfilam, dădeam un tiv, spălam podelele cu leşie... Duminica mergeam la cinema... Şi dintr-o dată...
   Izbucneşte:
   - Ce-i trebuie, domnişoară, ce-i trebuie să se mărite, la vârsta asta?! Are 33 de ani bătuţi pe muchie!
   E prea dezolată, strivită de absurdul pretenţiilor nesăbuite, ca să-mi permit să zâmbesc. Îmi imaginez cât a pritocit ea cu Traian chestiunea, cum au întors-o pe toate feţele, termenii duri în care vorbesc despre "bătrâna".
   - Cam până la ce vârstă crezi tu, Irina, că e cuviincios să iubeşti?
   Mă priveşte circumspectă, dar e expertă în materie, răspunsurile le are în buzunar:
   - Să zicem 25 ca femeie, declară cu generozitate, 30 ca bărbat.
   - Şi după 25 de ani ce faci?
   - Îţi vezi de casă, de copii, gospodăria, dacă o ţii cum trebuie, nu-i uşoară.
   O las în pace. În definitiv, la vârsta ei gândeam la fel.

      Prima parte a planului s-a desfăşurat matematic, fără incidente neprevăzute. Ne felicităm reciproc, încrederea în reuşită ne zâmbeşte.
   Panica stârnită de Gestapo în oraş s-a potolit. Mă uit la ceas. E 6.
   Peste două ore vine o maşină de la Statul-Major să mă ia. Îmi fac o cafea concentrată şi încerc să alung gândurile negre. În faţa casei e un tei. Şi-a pierdut verdele intens, are frunzele atinse de rugină. Vine toamna...
   La 7 şi jumătate, fac ultimele retuşuri de machiaj, mă parfumez.
   Port pantofi de atlas cu tocuri din cristal, o rochie de tafta sidefie, foarte amplă, cu decolteu adânc şi 6 trandafiri Gloire de Dijon, aruncaţi pe poale, într-o singură parte. La gât am perle, într-un anou al brăţării am fixat tot un trandafir galben, de astă dată natural. Amalia ar fi încântată de ţinută, chiar dacă nu mi-ar spune-o. Sunt pe gustul ei: nu vamp, nu lanternă, am stil. Îmi azvârl o ultimă privire de ansamblu în oglindă şi mă felicit că am avut ideea să-mi strâng părul într-un coc pe ceafă, deşi nu se poartă. Par desprinsă dintr-un tablou vechi.
   Pătrund în hol şi nu mă pot împiedica să zâmbesc. Profesorul a rămas ca la Studio Julietta, Gri-Gri a încremenit cu trabucul într-o mână şi chibritul aprins în cealaltă, Traian clipeşte des. Numai bătrânul nu-i impresionat de apariţia mea, dimpotrivă, pare să se întrebe dacă n-am în garderobă şi o rochie cumsecade.
   Spărgătorul fluieră admirativ, cam golăneşte, aşa cum obişnuiau înainte de război s-o facă între Capşa şi Dragomir Niculescu, tinerii dandy, la trecerea unui exemplar care le atrăgea atenţia.
   - Încep să-mi revizuiesc convingerile despre viaţa de burlac. Reţine, te rog, domnişoară, sunt primul care-ţi cere mâna şi o fac pentru a doua oară.
   - Nu te grăbi, domnule Trestian, s-ar putea să accept.
   - Eşti splendidă! şopteşte profesorul.
   E convins şi mă bucur sincer. Biată vanitate!
   Maşina trimisă de generalul Hoffmann aşteaptă în faţa casei. Îmi iau rămas-bun emoţionată, le urez succes. Dau să plec. Roman Iuga mă opreşte şi-mi spune tulburat:
   - Nu ştiu dacă o să ne mai vedem vreodată, domnişoară Magda. Vreau să-ţi mulţumesc pentru...
   - Nu-mi mulţumi, îl întrerup.
   Încearcă să protesteze, dar nu-l las.
   Detest cuvintele de adio, vorbele mari.
   - Vreau să cred că în curând, foarte curând, în locul maşinii lui Hoffmann o să mă aştepte birja trimisă de voi şi-o să ne întâlnim într-o grădină de vară...
   Râd nervos:
   - Încep să devin sentimentală... La revedere.
   - La revedere, domnişoară.
   Desluşesc în glasul lui Traian roua lacrimii. Mă răsucesc pe călcâie şi ies.

      Mă izbeşte de la intrare aroma de pomadă, briantină şi parfum bărbătesc. Toţi ofiţerii Statului Major sunt raşi, tunşi, frezaţi, linşi ca pisicile, au cizmele oglindă, şi tunicile încărcate de tinichelele lui Hitler.
   În fond, fiecare dintre ei e un Hartner cu sfinţi la cancelaria Fuhrerului.
   Mă întâmpină generalul Hoffmann, extrem de amabil. Îmi oferă o cupă de şampanie şi banalităţi de genul "Argintăria şi femeile trebuie admirate noaptea, când sunt superbe" etc. Nimeni nu m-a văzut până acum în ţinută de seară, împopoţonată ca un pom de crăciun şi efectul depăşeşte aşteptările. Poate că am exagerat puţin, n-am interesul să stârnesc gelozie printre celelalte fete.
   Într-adevăr, Hildegarde îşi pierde glasul de invidie. Îmi sărută aerul în dreptul urechilor şi reuşeşte până la urmă să-mi spună cu noduri că arăt bine, dar am comis o gafă ireparabilă descoperindu-mi braţele. Sunt prea slabe... Katarina, într-o rochiţă modestă, albăstruie, îmi surâde cu căldură. Până la urmă a acceptat invitaţia. Soarbe din cupa de şampanie şi îmi şopteşte:
   - Ştii ce aş face în locul tău, Magdalena? Aş lua primul vapor spre America şi aş pune mâna pe un argentinian bogat.
   Râd.
   - De ce neapărat argentinian?
   - Sunt frumoşi şi ştiu să-şi cheltuiască banii. Nu te văd alături de Regele Cârnatului, sau al cremei de ghete, chiar dacă ar fi miliardar...
   În sala popotei mă aşteaptă o surpriză plăcută. Pereţii, lustrele, coloanele sunt speculate la maximum într-o explozie de frunze îngălbenite, aranjate cu autentic bungust. E opera căpitanului Scharf, grafician de profesie. Deasupra uşilor, până la tavan, de jur-împrejur, a plasat un brâu de frunze diferite ca nuanţe şi mărime, punctate din loc în loc cu măceş, poame de pădure mici, galbene şi brumării. Pe peretele corespunzător capătului de masă, unde va sta generalul, a compus o inimă enormă din frunze ceva mai ofilite cu miez sângeriu, în care a îngrămădit boabe de scoruş. Inima are codiţe, legate cu funde mari.
   Sensul e la îndemâna oricui. Alte compoziţii de-o fantezie uşor cinică, împodobesc ceilalţi pereţi. Scharf a preferat luminii electrice sfeşnice şi candelabre de argint, în care ard zeci de lumânări. Efectul este impresionant.
   Mă grăbesc să-l felicit. Decoratorul îmi mulţumeşte şi adaugă:
   - Eram convins că până la urmă se va găsi şi un om de gust care să-mi aprecieze isprava. Mă rog, să zicem al doilea, m-a gratulat şi generalul.
   - Ai muncit enorm. Şi când te gândeşti, pentru o singură seară!
   - Lucrurile cu adevărat frumoase sunt efemere, Fraulein Magdalena. De un lucru poţi fi sigură, n-am făcut-o pentru a intra în graţiile sărbătoritului...
   Tresar. Lângă inimioara cu funde şi codiţe se află portretul lui Hitler nelipsit din asemenea încăperi. Scharf a înlocuit rama obişnuită cu una festivă, din frunze de mătrăgună... Îi şoptesc îngrijorată:
   - Astea sunt bravade! Rişti inutil.
   - Prostii. Niciun ofiţer de bun-simţ n-o să-şi strice seara contemplând chipul caporalului.
   - Mai încet, pentru Dumnezeu!
   Căpitanul îşi goleşte paharul râzând. Ochii îi strălucesc ciudat.
   - În orice caz, nu sunt singurul care riscă. Aspectul de necesitate rămâne subsidiar.
   S-a depărtat, dar ultimele cuvinte îmi sună în urechi dangăt de alarmă. Să fi simţit ceva?
   Hildegarde se apropie şi bârfim niţel. Aflu că întrucât suntem doar trei femei, generalul a hotărât să ne distribuie carneţele în care să notăm ordinea invitaţiilor la dans, ca pe vremea bunicilor. Adaugă:
   - Mai bine ne dădeau condicuţe, cum au alea... La urma urmei, niciuna din noi n-are pretenţia că-i fecioară.
   Nu mă dau în vânt după genul ăsta de spirite. Am stomacul sensibil.
   Fac eforturi să nu întreb cât e ceasul, îmi simt inima ghem dureros. Mi-am amintit visul, aluzia lui Scharf... Îmi propun să mai rămân 5 minute apoi simulez incidentul cu ciorapul.
   Hildegarde se interesează dacă mă poate ajuta.
   - Nu-ţi bate capul, am ac şi aţă în birou.
   Sunt cel puţin zece persoane care au auzit discuţia. E bine. Îmi cer scuze şi părăsesc popota.

   Mă îndrept spre birouri, lălăind un şlagăr la modă, aşa cum fac de obicei femeile când sunt bine dispuse şi se ştiu singure.
   Profesorul, moş Toma şi Gri-Gri lipesc peretele nişei de lângă scara centrală. Poartă trenduri întunecate, bătrânul şi Roman Iuga ţin automatele la subţioară.
   Deduc că până aci totul a decurs conform planului. Îmi arată pumnii strânşi. Reproduc gestul şi trec mai departe.
   În seara asta de serviciu e locotenentul Schwalbe, un alsacian croit după toate canoanele rasei pure: înalt, blond, cu ochii albaştri şi de o rară incultură. Mă priveşte surprins. Imit mersul lui Mae West, surâd cuceritor şi îi explic că mi-am agăţat ciorapul. Buna dispoziţie o pun pe seama şampaniei.
   - Scuză-mă, Hans, nu bei în fiecare zi Cordon Rouge.
   Îmi dă dreptate apoi îşi reia pilitul unghiilor. Fiţele mele l-au lăsat rece. Ridic contrariată din umeri şi trec în birou.
   Profesorul a avut dreptate, participarea mea în combinaţie e indispensabilă. Practic e imposibil să pătrunzi în hol fără ca Schwalbe să observe, iar alarma se poate declanşa printr-o simplă apăsare pe butonul verde de lângă telefon, încep să râd şi-l strig:
   - Hans!
   Alsacianul apare prompt. Îmi strâng înfrigurată umerii şi-l rog să închidă uşa.
   - E un curent îngrozitor.
   - N-am să aud telefonul, Fräulein Magda.
   - Fii serios, se aude.
   O face fără plăcere, are în ochi două stilete albastre. Şi dintr-o dată îmi dau seama că e pentru prima oară în viaţă când trebuie să depun eforturi ca să plac unui bărbat.
   - Vrei să-mi închei pantoful, Hans?
   Stau pe braţul fotoliului şi îmi legăn piciorul descoperit. Privirea lui Schwalbe se îngustează, taie brici. Se lasă într-un genunchi, execută maşinal operaţiunea. Intru în panică. Chestia cu bareta pantofului era figura mea numărul unu. Râd deşănţat, îmi dezvelesc genunchiul, folosesc toate trucurile văzute în piesele bulevardiere. Neamţul rămâne de lemn. Şi-a terminat treaba, se înclină ciocnindu-şi tocurile, şi dă să iasă. Mă simt îngrozitor de ridicolă, sunt înspăimântată căci n-au trecut decât 90 de secunde. Îl strig:
   - Hans!
   S-a oprit cu mâna pe clanţă şi mă priveşte fără să-şi ascundă repulsia. În sfârşit, înţeleg. Mi-am amintit, Schwalbe e homosexual notoriu. Încerc o repliere nu prea îndemânatică:
   - Spune, ai idee când se întoarce Hartner?
  - Nu.
   - Nu-i înţeleg plecarea asta precipitată. Se vorbeşte că românii pregătesc o ofensivă de amploare.
   - Posibil. Scuză-mă, Fräulein, aştept un telefon de la Berlin.
   - Oricum auzi când sună.
   Improvizez disperată:
   - Ştii ce pretindea generalul?
   - Regret, Fraulein, dar trebuie să vă părăsesc.
   Se înclină din nou scurt şi iese. Îmi frâng înnebunită mâinile. Încă 10 secunde şi alarma va alerta întreg comandamentul. Ochii mi s-au oprit pe scrumiera masivă de pe birou. Mâna îmi pleacă involuntar, văd cum o apucă singură. Din câţiva paşi, îl ajung pe Schwalbe, şi-l pocnesc zdravăn în moalele capului. Se năruie cu zgomot.
   Profesorul şi moş Toma au apărut cu automatele în mână. Iuga n-are nevoie de explicaţii, dintr-o singură privire a înţeles situaţia.
   - Nu s-a putut altfel? şopteşte.
   - Nu.
   - Al naibii ghinion! Ce explicaţie ai să le dai?
   În biroul comandantului, se aude un declic. Îl văd pe Gri-Gri fotografiind harta Statului-Major.
   - În septembrie, fritzii atacă prin Oituz, îngână emoţionat spărgătorul. Poţi să te feliciţi, profesore.
   Mă vede şi face ochii mari. Îi povestesc în câteva cuvinte cum stau lucrurile.
   Hoţul clatină capul.
   - Ai riscat mult.
   - Totul.
   Chat Noir a isprăvit, pune atent harta la loc, încuie seiful, şterge amprentele cu batista. Profesorul şi bătrânul mă privesc îngânduraţi.
   Brusc, spărgătorul se răsuceşte pe călcâie şi azvârle un stilet în direcţia uşii. Mă întorc şi-l văd pe aghiotantul generalului. Se răsuceşte titirez şi începe să alerge pe scări, urlând:
   - Partizani! Partizani!
   Am încremenit. Profesorul decide rapid:
   - Înscenează un atac nereuşit asupra seifului, Trestian! Domnişoară Magda, va trebui să vii cu noi. Nu ai de ales, în momentul ăsta se ştie deja că eşti complicea noastră.
   Îmi vine să-mi muşc pumnii de necaz. Roman Iuga îl zoreşte pe spărgător, încearcă să mă consoleze. Toma Strejea bâlbâie:
   - Oricum, a meritat... Dacă scăpăm cu viaţă... 
   Se opreşte. La intrare se aud paşi precipitaţi, apoi izbucneşte sirena de alarmă.
   Hoţul a forţat seiful cu o gură de lup, în aşa fel încât nemţii să capete certitudinea că tentativa n-a izbutit. Aruncă scula şi fugim prin labirintul de coridoare. Gri-Gri are grijă să încuie uşile în urma noastră cu un şperaclu.
   Traian şi Irina ne întâmpină extrem de emoţionaţi. Mă văd, pricep că s-a întâmplat ceva grav, dar nu îndrăznesc să întrebe.
   Reflectoarele gheretelor de pază au incendiat noaptea, pipăie, scotocesc tufişurile, cizme grele, multe, tropăie înfundat, se aud ordinele ofiţerilor. Ne furişăm pe lângă garduri, le căutăm umbrele. Dacă ajungem la ruinele castelului Ghimeş, luăm o opţiune serioasă. Douăzeci de metri, zece, cinci. Un reflector ne fixează brusc într-un con de lumină, o rafală de armă automată muşcă zidurile arse.
   Alergăm înspăimântaţi, ne împiedicăm, alunecăm la fiecare pas.
   Profesorul repetă:
   - Mai repede! Mai repede! Dacă încercuiesc castelul, s-a isprăvit cu noi!
   Câteva lanterne ling dărâmăturile. Ne-au zărit. Roman Iuga se aruncă pe burtă. Îl urmăm automat. Împuşcăturile stârnesc praful, clatină zidurile, gata-gata să se prăbuşească. Ne târâm pe coate, la adăpostul mormanelor de moloz. Chat Noir s-a oprit, îşi roteşte privirea jur-împrejur. Zeci de luminiţe răsar din toate părţile.
   - Colivia s-a închis!
   Profesorul îi arată un pătrat decupat în pardoseala holului.
   - Un chepeng!
   Capacul masiv din beton stă alături de gaura întunecată. Întâi coboară spărgătorul, îi urmează copiii, apoi eu. Roman Iuga, ultimul, trage capacul. Se aude explozia unei grenade.

CAPITOLUL IX

      Bezna e de nepătruns, mă împiedic la fiecare pas.
   În general nu văd pe întuneric, acum pur şi simplu calc în gol, parcă sunt oarbă. De fapt, şchiopătez. Unul din tocurile de cristal ale pantofului mi-a rămas undeva, printre ruine. Desculţă însă, ar fi mult mai rău.
   O mână caldă, puternică îmi prinde braţul şi încearcă să mă ghideze.
   Recunosc vocea lui Iuga.
   - Fii atentă la trepte!
   Le cobor la întâmplare, gata să cad. Sunt multe, nu se mai sfârşesc.
   După mirosul de mucegai, am impresia că suntem într-o pivniţă. Moş Toma aprinde lanterna. Sus, în capul scării, profesorul se căzneşte să închidă zăvoarele chepengului, două bare masive de fier. A reuşit. Mă întreb dacă a mizat pe existenţa acestui refugiu în caz de forţă majoră.
   Chat Noir îşi îndreaptă cravata. Studiază senin locul dar eu ştiu că bravează, ca de obicei.
   Un zgomot asurzitor ne zdrobeşte timpanele. Am senzaţia că s-a prăvălit cerul peste noi. Întreb îngrozită:
   - Ce-a fost asta?
   - S-au prăbuşit zidurile, spune întunecat Iuga.
   Am înţeles. Ruinele castelului, zgâlţâite de explozia grenadei şi muşcătura gloanţelor, n-au mai rezistat. Îmi rotesc privirea de la unul la celălalt. Au rămas de piatră, cu ochii la tavan. Bătrânul abia îşi muşcă buzele.
   - Ce belea!
   - Ăsta-i ultimul nostru domiciliu, băieţi!
   - Fără panică, Trestian! scrâşneşte profesorul. Vă rog să vă păstraţi calmul. Vom vedea ce e de făcut.
   Ia lanterna din mâna bătrânului şi începe să scotocească încăperea.
   Zidurile groase sunt prevăzute din loc în loc cu anouri de fier, unde pe vremuri se înfigeau torţele. Praful s-a aşternut peste tot, chiar şi pe pânzele de păianjen. Îmi duc reflex mâinile la păr. Mi-e groază de lilieci, deşi n-am văzut nici unul în viaţa mea. Obiecte de fier, cufere, mobilă veche, abandonată ridică stive în jurul pereţilor.
   Arătăm îngrozitor. Costumul lui Gri-Gri s-a murdărit. Irina îşi leagă cu batista o zgârietură destul de adâncă la picior. Cea mai reuşită sunt, fireşte, eu. Superba mea rochie de tafta e ferfeniţă, o despicătură îmi lasă piciorul gol până la şold. Sunt plină de praf, ciufulită, arăt ca o cocotă beată, dar la gât şi în urechi am perle. Ştiu că-s penibilă, şi nimic nu mă enervează mai rău ca o ţinută nepotrivită. Cât naiba o să stau în rochie de seară? Mă simt despuiată şi indecentă, îi invidiez pe Iuga şi pe bătrân pentru hainele lor de piele, pe Irina pentru fustiţa ei ecosez.
   Îmi smulg furioasă pantoful din picior şi dau cu el de pământ. Am scăpat şi de celălalt toc. Cel puţin, n-am să mai calc ca o barză şchioapă.
   Un zgomot iscat în fundul încăperii ne îngheaţă sângele în vine. Iuga face semn să stăm liniştiţi. Se lipeşte de zid, înaintează ca o pisică. Un tabernacol uriaş, Maria Tereza, deteriorat, dar încă splendid, îi blochează trecerea. Din umbra lui, răsar două făpturi ciudate. Gri-Gri nu-şi stăpâneşte uimirea:
   - Ia te uită! Mai sunt locatari.
   Au ridicat braţele şi clipesc din pricina jetului de lumină. Unul din ei e gras, are faţa galbenă şi lucioasă. Poartă o şapcă pepit, sub haină un pulovăr cenuşiu cu brazi pe piept. Îi văd genunchii tremurând în pantalonii burlan. Celălalt dă din cap şi rânjeşte.
   E o namilă cu umerii, mâinile şi picioarele proiectate la dimensiuni puţin obişnuite. Capul blond, turtit, e complet ras. Poartă direct pe piele un pardesiu vechi, încins cu o chingă de oblon. Îl ştiu bine.
   E imbecilul oraşului, calul de bătaie al copiilor. Aruncă după el cu pietre şi scaieţi, îi pun piedică, îl batjocoresc cu cruzimea specifică vârstei. Nefericitul aleargă ca un iepure, îi e frică de ei deşi, practic, ar putea să-i pună jos cu două degete. E poreclit Bubu, pentru că sunt singurele sunete pe care izbuteşte să le articuleze. Îşi ţine zilele îndeplinind munci jalnice sau care presupun forţă: gunoier, vidanjor, spărgător de lemne, hamal. Poate ridica greutăţi până la 500 de kilograme. L-am văzut transportând singur un pian cu coadă, la Comandament. Nemţii îl priveau stupefiaţi, le ieşiseră ochii din orbite. Pentru munca lui cere doar mâncare şi numai atunci când îi e foame, nu cunoaşte valoarea banilor.
   Oamenii profită de imbecilitatea lui şi-l exploatează sângeros.
   Îmi întorc privirea spre celălalt. Tremură cumplit, caricatural, aşa cum numai în scheciurile lui Tănase am văzut sugerată spaima. Nu, nu-l cunosc, sau nu mi-a atras atenţia. Are incisivii îmbrăcaţi în aur, ochii mici îngropaţi în grăsime.
   - A, amicul Dragnea! exclamă Chat Noir.
   Grasul tresare surprins, dar orbit de lanternă nu-l vede pe spărgător.
   Îngână gâtuit:
   - Mă cunoşti?
   - Prostia, mon cher, flutură stindarde.
   - Ce-i cu el? întreabă Iuga.
   - Nimic interesant. Un micuţ traficant de provincie. Se bucură totuşi de oarecare notorietate în branşă. Ştiu cel puţin 10 inşi care-şi ascut cuţitele, aşteptându-l la cotitură.
   - Un nemernic.
   - De duzină. Nu merită să-ţi baţi capul atâta vreme cât nu s-a strecurat în spatele tău.
   Irina strânge braţul lui Traian. Bubu o fascinează, i se citeşte totul pe faţă: groază, curiozitate, repulsie. Traficantul s-a mai liniştit. Întreabă:
   - Ce naiba căutaţi aici?
   - Comoara lui Ali Baba! răspunde Chat Noir. Ascultă, superbule, lasă, te rog, mâinile jos, degetele de cârnăţar nu oferă priveliştea după care obişnuiesc să mă dau în vânt. Doi! Fă eforturi să te exprimi civilizat, te afli în prezenţa unor domnişoare şi a unor gentlemeni. Trei! Detest întrebările, în consecinţă încearcă să nu mă indispui.
   Lanterna profesorului descoperă câteva lăzi de carton.
   - Aici e zestrea băieţilor, explică Gri-Gri. S-au gândit că boşilor n-o să le treacă prin minte să percheziţioneze hruba şi am impresia că pentru prima oară în viaţă s-au orientat bine. Apropo, mon cher, ce aveţi acolo? Zahăr? Făină? Cacao?
   - Avem pe dracu' ! bombăne Dragnea.
   - Superbule, mă superi! Încă un cuvânt necugetat şi te scot afară de urechi.
   - Eşti...
   Traficantul se sufocă, nu-şi găseşte cuvintele:
   - Încă n-aţi înţeles?
   - Ce, măi omule? întreabă moş Toma. 
   - Suntem îngropaţi de vii!
   Încă nu realizez catastrofa. Ştiu, ruinele castelului au blocat chepengul, totuşi nu se poate să rămânem aici. Caut ochii profesorului.
   Cercetează zidurile, răscoleşte fiecare ungher. Îl întreb:
   - Crezi că nu mai e nimic de făcut?
   - Fii liniştită. Întotdeauna există o soluţie.
   - Aproape întotdeauna, precizează Gri-Gri.
   Moş Toma încearcă să zâmbească.
   - O scoatem noi la capăt, vorba aia, suntem şase bărbaţi.
   - Nu fi îngrijorată, domnişoară Magda, îmi şopteşte Traian. Cât e domn' profesor cu noi, nu există...
   Dragnea suspină printre lacrimi. Bubu se aşează lângă el. Ca să-i vadă mai bine faţa aprinde un felinar şi-l apropie. Pare extraordinar de curios. După câteva momente de contemplaţie concentrată, ridică mâna uriaşă, cât un făraş, şi-i mângâie stângaci urechea. Mă înfior. Ar fi de ajuns ca Bubu să închidă pumnul, pentru ca ţeasta lui Dragnea să se spargă ca o nucă. Imaginea e de coşmar.
   Dumnezeule! Ce caut în pivniţa asta, înmormântată poate pentru totdeauna, cu decolteul plin de perle, alături de un Bubu apocaliptic şi sentimental? Urmăresc hipnotizată spectacolul. Imbecilul a început să plângă, lasă felinarul, şi cu cealaltă mână îşi dezmiardă creştetul ras.
   Îngână continuu:
   - Bubu, Bubu...
   Nu mai suport şi închid ochii. Sunt sfâşiată de milă şi oroare. Irinei îi tremură buzele. Tot ce se întâmplă e mai presus de puterile ei. Cât îi va trebui mai târziu ca să uite? Va uita vreodată? O cuprind de umeri şi bolborosesc ce-mi trece prin minte:
   - O să fie bine... Ai să vezi...
   Amestec fără noimă soarele cu florile, oraşul iubit, străzile copilăriei, prietenii.
   Fata îmi răspunde protocolar, dar în fond recunoscătoare chiar dacă efortul meu e inutil.
   - Ştiu, domnişoară.
   Chat Noir a făcut înconjurul încăperii. Rosteşte încet, cu aerul că vorbeşte singur:
   - Mda... Cam 3 ani.
   Întreb maşinal:
   - Ce vrei să spui?
   - Cam atât o să dureze până ne descoperă scheletele. Pun la socoteală încă vreo 7-8 luni de război, poate chiar mai puţin, şi circa 2 ani până se aşează lucrurile. Nimeni nu se apucă de reconstrucţii din prima zi de pace...
   Mă căiesc cumplit că am acceptat să intru în combinaţia asta. N-ar fi trebuit să comunic propunerea lor Jeannei, iar Jeanna putea să rămână credincioasă bunului ei simţ şi să n-o transmită mai departe.
   "În special, îmi spunea mereu colonelul Radian, nu te încurca cu amatorii. Au curaj, dar şi talentul de a se vârî în cele mai splendide buclucuri..."
   Şi totuşi a fost de acord.
   Bilanţul mi se pare de-a dreptul catastrofal. Mi-am ratat excelenta situaţie de la Statul-Major iar acum sunt închisă într-un mormânt.
   Şansele de a scăpa din hrubă le socotesc nule.
   Măsurăm zidurile şi nu ştiu cât e în privirea asta nădejde, spaimă sau pornire instinctivă de a face ceva.
   "Ultimul domiciliu" a spus Gri-Gri. Cuvintele mi s-au înfipt în minte, am înaintea ochilor cavoul mătuşilor mele. E în fond cavoul familiei, dar sunt singurele care-l frecventează cu regularitate, aşa cum un proprietar se duce să-şi vadă viitoarea locuinţă, în fază de construcţie, calculând mental unde-şi va instala dormitorul şi biroul, ce culoare de perdele va avea sufrageria.
   Tata, care e un bărbat fără umor, se amuză în rarele lui momente de bună dispoziţie să facă inventarul lăcaşului de veci. E singura dată când îl văd râzând cu lacrimi. Într-adevăr, "apartamentul" - sunt două piese - e perfect utilat. Fotografii, carpete persane, două măsuţe stil, o canapea confortabilă, cărţi şi ghivece cu cactuşi - o plantă pe care am considerat-o întotdeauna odioasă. Când cavoul din dreapta a fost achiziţionat de doctorul Olinescu, mătuşa Amalia a avut cea mai bună zi din viaţa ei. Îi repugna vechea vecinătate, familia unui angrosist care debutase ca măcelar.
   Încep să le invidiez pe bietele bătrâne. Preocupările lor denunţă un adevăr simplu: Elvira şi Amalia resping pustiul lumii de dincolo, exclud hotărât şi din capul locului neantul. Nu ştiu însă ce le determină să creadă că "acolo" vor funcţiona aceleaşi norme de convenienţă socială.
   Toate privirile îl aţintesc pe Roman Iuga. Simţim instinctiv că omul acesta puternic, îndrăzneţ, aventurier în sensul major al noţiunii, e singurul care ar putea găsi o soluţie. Cercetează concentrat zidurile, palmă cu palmă, se caţără, pipăie, ciocăneşte. Nu îndrăznim să-l întrebăm nimic, ne e teamă de o sentinţă categorică.
   Bătrânul Strejea rupe primul tăcerea:
   - Ce zici, flăcăule? Ieşim la liman?
   A vorbit pentru copii, le face cu ochiul liniştitor.
   - Ieşim, moş Toma, declară categoric Lepăduş.
   O crede sincer. Fetiţa şi-a făcut obiceiul să clatine din cap în sensul că e de acord, ori de câte ori Traian dă verdicte. A observat şi Chat Noir.
   - M-aş bucura sincer, domnişoară Irina, să procedezi la fel şi după 10 ani de căsnicie cu elevul Lepăduş. Evident, dacă don' profesor încă nu şi-a epuizat soluţiile, dacă scăpăm de hăituială, dacă supravieţuim războiului, dacă în ceasul al doisprezecelea, măcar, nu-ţi revizuieşti intenţiile.
   - Eşti incorigibil! exclam.
   - Exact! La cei 17 ani ai dumitale, cam atât ai sau cel puţin atât arăţi, ar fi trebuit să ştii ce înseamnă buna dispoziţie în momentele cheie.
   - Ce să-ţi spun, bietul Traian nu mai poate de râs.
   Ochii lui Lepăduş înţeapă. Îi şopteşte Irinei, destul de tare ca să poată fi auzit:
   - Noroc că mai sunt şi măscărici pe lumea asta.
   Chat Noir îşi potriveşte surâsul, dar nu apucă să-i răspundă.
   Profesorul s-a apropiat de noi, nedumerit.
   - În general, construcţiile medievale, mă gândesc, fireşte, la cele de amploare, au coridoare subterane. Nu văd de ce tocmai hruba asta ar face excepţie.
   - Un tunel... spun pe gânduri, răsfirând imagini din filmele de capă şi spadă.
   - Noaptea Evului Mediu a stăruit o mie de ani, poate şi datorită labirintului de cărări tainice acoperite de mister. Castelele au devenit vizuini de vulpe, generaţii întregi habar n-aveau că există şi alte ieşiri secrete.
   - Ce te determină să crezi că tunelul trece tocmai pe-aici?
   - Vreau să cred... Încăperea avea o anumită destinaţie. Ca şi inelele de pe pereţi. În ele se înfigeau torţele. Deasupra, zidul e înnegrit de funingine.
   - Logic, admite Gri-Gri.
   - Pe de altă parte, chepengul respectă motivele mozaicului din hol, astfel încât se camuflează perfect. Nu există nicio fereastră pentru aerisire. Toate amănuntele conduc la concluzia că ne aflăm într-o cameră de trecere.
   - Aşa e, spune Traian. Trebuie să existe o ieşire.
   Îl văd pe Gri-Gri că aruncă discret trabucul abia aprins, îl striveşte sub talpă. Înţeleg dintr-o dată şi deschid gura îngrozită. Moş Toma mă opreşte să strig: "Vom muri sufocaţi".
   Îmi arată copiii. Dau din cap şi-mi muşc buzele.
   Panica mi-a pus gheara în gât. Mă aşez la întâmplare pe o scândură şi închid ochii. Chat Noir îmi sesizează starea de spirit, încearcă să mă galvanizeze.
   - Dacă există o singură gaură de şoarece în cocioaba asta, am s-o descopăr. În meseria mea, fără fler, tragi obloanele.
   - Peretele din stânga, spune profesorul, l-am cercetat palmă cu palmă. Continuă cu cel din fund.
   - În regulă.
   Îmi cere permisiunea să-şi scoată haina, îşi slăbeşte nodul cravatei.
   Cred că e cam ţicnit. A rămas în cămaşă, cu mânecile suflecate şi mănuşi din antilopă. Cu o vergea metalică, ca un diapazon, scoasă din trusa lui, începe să ciocănească zidul indicat de profesor. Moş Toma ţine felinarul traficantului. Bubu îi imită. Dă cu pumnul în piatră, le reproduce aidoma fiecare gest.
   Dragnea îmi simte privirea şi ridică sceptic din umeri.
   - Pierdere de timp.
   - Ce-ţi pasă?
   - Mă crezi tâmpit, domnişoară?
   - E preferabil să nu afli ce cred despre dumneata.
   - N-or să găsească nimic. Trei zile am cercetat pivniţa asta blestemată, înainte de a-mi depozita marfa. Aici ne putrezesc oasele!
   Roman Iuga se răsuceşte pe călcâie. Ochii scăpărători, pomeţii înalţi pe obrazul supt, trupul încordat înfricoşează. Seamănă cu un tigru. A pus mâna pe automat, înlătură piedica de siguranţă.
   - Încă o silabă şi te împuşc!
   Îşi reia cercetările. Din fericire, Traian şi Irina au încredere în el, îl urmăresc cu priviri înfrigurate şi sufletul la gură. Gri-Gri ignoră incidentul, continuă să cerceteze zidul cu mişcări experte, utile, de o graţie ciudată.
   - Apropie felinarul, moş Toma.
   O casă de bani, de tip vechi, deschisă, blochează drumul spărgătorului. E înaltă cât un scrin, grosimea uşii are două palme. Chat Noir o studiază ca profesionist, îl amuză mecanismul naiv.
   - Doamne, oftează, de ce nu m-am născut acum 200 de ani? Eram rajah!
   Profesorul îi retează efuziunile nostalgice.
   - Uită-te dacă e trucată!
   Spărgătorul îl priveşte mirat.
   - Te gândeşti că s-ar putea ieşi pe aici?
   Opintesc toţi trei s-o urnească, dar nu izbutesc. Nici măcar n-au clintit-o. Bubu e în spatele lor, zâmbeşte şi dă din mâini.
   - Vrea să încerce, explică traficantul. Lăsaţi-l.
   Bubu izbuteşte. O pânză groasă de păianjen marchează locul rămas acum gol. Iuga îl cercetează cu lanterna, vergeaua spărgătorului pipăie fiecare centimetru. Ritmul bătăilor e atât de intens încât îţi vine să crezi că în încăpere se află o ciocănitoare. Aştept cu sufletul la gură strigătul de victorie. Chiar şi Dragnea, complet mototolit, devine atent.
   - O să reuşească! suflă Traian. E un tip formidabil!
   Încrederea, admiraţia lui sinceră pentru Iuga mă impresionează.
   Oricum, profesorul nu-i un bărbat comun. Puţini dascăli ştiu să stârnească entuziasmul elevilor.
   - Precis! întăreşte Irina.
   - Învăţaţi la aceeaşi şcoală?
   Irina începe să-şi bălăngăne picioarele, aşa cum fac copiii când vorbesc despre ei.
   - Nu, răspunde, eu sunt normalistă, dar internatul lui e alături.
   Chicoteşte:
   - Toate fetele de la noi sunt îndrăgostite de domnul Iuga... E bărbat bine. Aţi văzut ce ţinută are?
   - Am văzut.
   - Şi ce curaj? Ia povesteşte, Traiane, ce-aţi păţit pe munte.
   Puştiul se înviorează, ochii îi lucesc, îşi freacă palmele.
   - A! O chestie formidabilă.
   Totul e formidabil la băiatul ăsta. Probabil e cuvântul la modă. În ultimii mei ani de liceu se purta "fatal". "O femeie fatală", pusă în circulaţie de Greta Garbo, "chestie fatală", "banc fatal" etcetera.
   Urmăresc fără interes povestea lui Traian. Pricep că Iuga, alpinist pasionat, nu scapă sfârşit de săptămână fără să plece la munte, el organizează excursiile elevilor în vacanţă. Au avut loc aventuri palpitante, băieţii îl adoră pentru inteligenţa şi spiritul său întreprinzător.
   Irina aude, probabil, pentru a suta oară întâmplarea. Va fi o nevastă admirabilă. Mi-o închipui lesne, palpitând de emoţie şi orgoliu naiv în timp ce bărbatul, contabil sau funcţionar oarecare, îşi povesteşte isprăvile eroice de la slujbă.
   Chat Noir, Iuga şi profesorul sunt din nou în mijlocul încăperii. E suficient să le priveşti braţele moi, ca să înţelegi că n-au găsit nimic.
   - Ce v-am spus? şopteşte traficantul. Aici crăpăm!

CAPITOLUL X

      Dragnea se plimbă agitat, izbeşte cu piciorul obiectele întâlnite în cale.
   - Fir-ar-al dracului de ghinion!
   - Gura!
   A intervenit Chat Noir. Traficantul îl priveşte cu ură.
   - Ticălosule!
   Se uită furios la noi.
   - Ticăloşilor! Din cauza voastră! Faceţi pe partizanii, pe eroii! Cu nemţii v-aţi găsit voi să vă puneţi?
   - Ascultă, superbule, declară calm Chat Noir, o să te fac să-ţi înghiţi cuvintele!
   - Uite cine vorbeşte? Cine eşti tu, mă? Un escroc, un şarlatan! Crezi că nu te cunosc?
   - Nu îndeajuns.
   Lasă vergeaua şi îşi întinde tacticos mănuşile. Dragnea ignoră preparativele.
   - O să crăpi ca un şobolan.
   - Linişteşte-te, intervine bătrânul.
   - Du-te dracului, hodorogule!
   Profesorul apucă braţul lui Chat Noir, apoi se apropie de traficant.
   - Te-am rugat să-ţi păstrezi calmul.
   - Du-te dracului!
   - Te-am avertizat.
   - Du-te dracului!
   E în plină criză de isterie, loveşte lăzile cu marfă.
   - I-a apucat eroismul! Patriotismul! Te umflă râsul, numai când te uiţi la ei. Nişte amărâţi.
   - Dă-te la o parte, profesore! scrâşneşte Chat Noir.
   - Fii calm!
   Toma Strejea abia se stăpâneşte.
   - Închide-i gura, domnule Iuga! Ce nemernic!
   - O să crăpaţi! repetă cu satisfacţie traficantul. Unul câte unul!
   - Vrei neapărat să fii primul? întreabă Roman Iuga.
   E palid de enervare. Ochii lui Dragnea ies din orbite. Obrajii moi îi tremură ca o gelatină.
   - Du-te dracului! Faci aici pe şeful? Vrei să-ţi spun eu ce eşti! Un rahat! Un rahat mare! O să crăpi şi tu, şi târfa aia goală, şi prăpădiţii ăia de copii.
   Palma lui Iuga îi şterse cuvintele de pe buze. Rămâne o clipă năuc, apoi cade mototol. Plânge, dar criza a trecut. Bubu se aşează alături. Are ochii plini de lacrimi. Se preling mici şi iuţi pe obrazul neras.
   Roman Iuga cunoaşte un adevăr elementar. În situaţii disperate cel mai rău lucru e panica. În asemenea momente, conducătorul autentic trebuie să se afle cu cel puţin o palmă deasupra celorlalţi. Aprioric, ştie şi poate mai mult. E unica posibilitate de-a insufla nădejde în lipsa unor fapte concrete. Toate acestea le înţeleg ascultându-l. Se stăpâneşte bine, dar aş fi curioasă să ştiu câte şanse din o sută ne acordă în adâncul sufletului.
   - Dacă ne păstrăm calmul, declară masându-şi cotul - abia acum observ că e încins într-un bandaj lat cauciucat - vă asigur că vom găsi o cale, chiar de-ar fi să dărâmăm pereţii şi să săpăm cu mâinile.
   - Aşa e, spune simplu bătrânul.
   - În ce mă priveşte, profesore, m-am aflat în câteva situaţii mult mai cretine şi nu-mi amintesc să-mi fi pierdut busola, spune Chat Noir. Chestia cu săpatul mi se pare mai dificilă. Deşi m-am dat peste cap să ajung la ocnă, încă n-am învăţat cum se extrage sarea.
   E bine dispus. E tonic. Profesorul îl acceptă, ştie că umorul lui Gri-Gri oxigenează aerul.
   - Pentru că tot acolo ai să naufragiezi într-o zi, n-ar fi rău să te antrenezi niţel.
   - În regulă, mon cher, poţi conta pe muşchii mei oţeliţi.
   - Avem timpul de partea noastră. Nu-i uşor să evacuezi ruinele.
   - De ce să le evacueze? întreb.
   - Nemţii, explică profesorul, ne-au văzut intrând în hrubă. Vor încerca să ne prindă vii.
   - Vii? întreabă Irina.
   - Fireşte. În momentul ăsta, pot paria că cineva de la Gestapo ţine pumnii strânşi şi se roagă să rezistăm. Îi interesează ceilalţi complici.
   Apreciez tactul lui Iuga. Nu se enervează, explică pe îndelete. Pe Traian şi Irina îi tratează camaradereşte, le pompează încredere în propriile forţe şi responsabilitate, îi face să se simtă adulţi.
   - O să le povestiţi, sper, intervine Chat Noir, că am apucat pe cărări greşite din pricina unor ochi frumoşi.
   Îmi zâmbeşte, apoi privirea i se opreşte la marfa lui Dragnea.
   - Mai complicată e povestea superbului. Ce are dumnealui acolo, se numeşte valută forte. Aşa consideră Fuhrerul merindea Wehrmacht ului.
   - Eu nădăjduiesc, îl întrerupe profesorul, că nu va trebui să dăm explicaţii. Aşadar, suflecaţi-vă mânecile şi hai să ne apucăm de treabă. Am găsit o cazma şi o lopată care pot fi folosite. Vom săpa un tunel.
   Moş Toma îşi drege glasul.
   - Să nu ne pripim... Trăiesc în oraşul ăsta de cincizeci şi şase de ani, îl cunosc palmă cu palmă. În '912, s-a deschis prima linie de tramvai şi tot în anul ăla au început săpăturile pentru instalaţiile comunale. Spre miazănoapte - se răsuceşte indicându-ne instinctiv direcţia - e numai stâncă. La sud... De! La sud, ar fi bine, pământu-i moale, numai că dăm chiar în mijlocul pieţei.
   - Care piaţă? întreabă Gri-Gri.
   Am înţeles ce vrea să spună moş Toma şi precizez:
   - Din faţa Comandamentului.
   Chat Noir îşi trece degetele prin păr şi oftează.
   - Cum s-ar zice, traversăm piaţa pe dedesubt.
   - Ai ghicit, spune profesorul. Adică săpăm aproximativ o sută de metri spre catedrală. Sper să ieşim în grădina paracliserului. Vom lucra în echipe de doi. Unul sapă, celălalt evacuează pământul. Fetele îl vor tasa cu picioarele.
   Măsoară capacitatea hrubei, dimensiunile obiectelor, a scării, face tot felul de calcule şi, în sfârşit, ne anunţă că spaţiul trebuie economisit cu cea mai mare zgârcenie.
   - Vom depozita aproximativ o sută de metri cubi de pământ.
   Puştii par dintr-o dată cuprinşi de entuziasm, sunt nerăbdători să se apuce de treabă. Din fericire, aspectul senzaţional al întâmplării nu-i lasă insensibili. Îşi imaginează de pe acum stupoarea familiei şi a prietenilor când îşi vor povesti isprăvile.
   Dragnea devine atent. Se ridică, gesticulând mult înainte de a vorbi:
   - Cum să vă spun...
   - Renunţă, mon cher, ne-ai spus destule.
   - Îmi pare rău. Sincer îmi pare rău. Nervii...
   Profesorul saltă din umeri.
   - Las-o baltă. Atât te rog, controlează-te.
   - Am să pun şi eu umărul. Cine ştie... Bubu, continuă traficantul, a mai săpat fântâni prin mahalale, e învăţat.
   Vrea să-şi aprindă o ţigară. Iuga îi atrage atenţia cu neaşteptată blândeţe.
   - Nimeni nu mai fumează. Vom avea şi aşa destule probleme cu oxigenul. Ultimele ore, mai ales...
   - Chestia nu trebuie să te afecteze, mon cher, completează Chat Noir. Medicii au constatat că fiecare ţigară fumată scurtează viaţa individului cu circa două minute şi jumătate. Tata mare, Dumnezeu să-l ierte, a tras toată viaţa din pipă şi a închis ochii la 93 de ani. Mă întreb mereu unde ajungea dacă n-ar fi fumat.
   Dragnea deschide o ladă şi declară cu un soi de satisfacţie ursuză:
   - Problema mâncării nu se pune. Am conserve, biscuiţi, zahăr, ciocolată.
   - Începe să devină vesel! exclamă Gri-Gri. Lipseşte doar patefonul.
   Moş Toma îşi lasă capul în pământ. Ar vrea să spună ceva, dar ezită în mod vizibil. Tuşeşte, se uită cu coada ochiului la Traian şi Irina, în sfârşit se hotărăşte: 
   - Apa... Ce facem de apă?
   Ne uităm unul la altul, nimeni nu îndrăzneşte să deschidă gura. În condiţiile unor eforturi susţinute, apa e indispensabilă. Ştiu ce înseamnă setea, într-o vară am călătorit 18 ore cu trenul, fără un strop de lichid.
   - N-am purtat în viaţa mea aceeaşi cămaşă 6 zile, constată Gri-Gri, ca să nu mai vorbesc de-o igienă elementară.
   De astă dată, nu glumeşte. Sunt încredinţată că mizeria fizică îi îngrijorează mai mult decât perspectiva setei. Profesorul hotărăşte:
   - În niciun caz nu ne atingem de conserve. Vom consuma numai biscuiţi şi puţină ciocolată. Asta-i situaţia. Cu concursul lui Bubu, sper să isprăvim mai repede. Ce-i, domnule Dragnea?
   Traficantul nu spune nimic şi deschide altă ladă. A înţeles că viaţa lui e condiţionată de a celorlalţi. Ne arată o sticluţă de 200 de grame de apă tonică.
   - Am 24.
   Nu comentăm, ne gândim toţi la acelaşi lucru. Suntem opt. Asta înseamnă 3 sticluţe de cap. Deci 600 de grame de apă pentru câteva zile. Nicio pisică n-ar supravieţui.
   Roman Iuga ne împarte raţiile. Ţin cele 3 sticluţe în mână - flacoanele mele de parfum sunt mai mari - şi-mi vine ameţeală. Dintr-o dată, mi-e sete, aş da orice să mă pot scălda, mă văd în pijama de plajă, albă, la Rex, sau înfăşurată în halatul flauşat, în baia noastră din faianţă albastră, înghit în sec cu gândul la oranjadele cu gheaţă ale mătuşii Amalia, simt aroma de lavandă a lui Alexandru, când iese de sub duş...
   Gri-Gri deschide primul o sticluţă. Îl urmărim consternaţi. Şi-a scos mănuşile. Deşartă un sfert din conţinut în palmă, îşi freacă îndelung obrazul şi gâtul, apoi îmbracă din nou mănuşile.
   - Asta-i nebunie curată! exclam.
   - Care din noi e complet normal?
   - O să-ţi muşti mâinile!
   - O fac demult.
   Irina e zdrobită de admiraţie. Iuga ridică din umeri.
   - Teribilisme!
   Chat Noir zâmbeşte cu oarecare amărăciune.
   - Ştii unde greşeşti mereu, dragul meu? Pentru dumneata o păsărică nu-i nimic altceva decât o păsărică.
   Irina îl priveşte mirată. N-a înţeles.
   - Ce altceva ar mai putea fi?
   - Depinde, surâde Gri-Gri. Trubadurul luncii, primadona codrilor, mărţişorul azurului, şi, din când în când, pur şi simplu păsărică.
   - O să-ţi amintesc ce mai poate să însemne apa, când ai să te caţări pe ziduri de sete.
   - Unul din noi doi e mult prea didactic, profesore.
   Dragnea intervine brutal:
   - Ascultă, patroane, ţi se pare cinstită repartiţia dumitale?
   - Dacă era vorba să favorizez pe cineva, îi răspunde profesorul tăios, atunci aceia erau Irina şi Traian. Am acordat totuşi fiecăruia şanse egale.
   Gri-Gri râde mereu.
   - Specialitatea conserve şi coloniale en detail n-a avut timp să-l citească pe Marx.
   - Cu riscul de-a fi didactic, spune profesorul, vreau să vă avertizez că totul depinde numai de noi. Nu viciaţi aerul stârnind praf, economisiţi-vă apa, forţele şi energia nervoasă. Nimeni n-are dreptul să-i pretindă celuilalt mai mult sau să evite efortul. Cuvântul de ordine: calm şi încredere.
   Bubu îi soarbe cuvintele clătinând din cap. N-a înţeles nimic.

        Am pierdut complet noţiunea timpului. E noapte? A trecut o zi? O săptămână?
   Abia acum câteva minute au ajuns până la noi unele zgomote înfundate, specifice. Nemţii au început operaţiunile de evacuare a dărâmăturilor, se grăbesc să ne "elibereze". Bătrânul ascultă o vreme, apoi îi şopteşte profesorului:
   - Au două buldozere şi un excavator.
   - Ce înseamnă asta în timp?
   - Ştiu şi eu? Depinde câte ziduri s-au năruit şi care anume. Dacă a căzut turnul, mai durează.
   Chat Noir socoteşte ceva, zgâriind piatra zidului cu un cui.
   - Cât am înaintat? întreabă Roman Iuga.
   - 32 de metri. Greu al naibii! Asta-i rocă, nu pământ.
   - Oricum, e bine.
   Suntem galvanizaţi, muncim de parcă am fi mâncat cărbuni. Bubu pur şi simplu ne sperie. Iuga încearcă să-l tempereze, pentru că ritmul şi cantitatea de efort îl vor epuiza. Nefericitul nu aude, sau poate în mintea lui ceţoasă s-a declanşat ceva care-i vesteşte primejdia. Şi Dragnea trage din răsputeri, cred că e prima oară în viaţa lui când nu încearcă să scape ieftin. Vorba lui Chat Noir, "comerţul en detail" nu prea i-a lăsat vreme să se gândească la alţii. Acum are impresia că o face şi asta îi răstoarnă propriul univers. Trebuie să fie grozav când începi să te suspectezi că ai fi mai puţin rău decât ţi-ai închipuit.
   După cum a preconizat Roman Iuga, se lucrează în permanenţă, ne odihnim cu rândul. Profesorul şi Traian s-au culcat. Bubu sapă, Dragnea încarcă pământul într-o navetă improvizată din sertarul scrinului, iar Gri-Gri o deşartă în unghiul opus. Aerul din tunel e irespirabil. Noroc că traficantul avea dosite două măşti de gaze nemţeşti.
   Irina şi cu mine bătătorim pământul pentru a economisi spaţiul. De fapt, facem economie în toate direcţiile. La mâncare - nu ne atingem de conserve şi mezeluri, alimente sărate - cruţăm lanterna pentru care nu avem baterie de schimb. Am putea folosi felinarul lui Dragnea, mai ales că bidonaşul cu petrol lampant e aproape plin, dar flacăra consumă oxigen şi deja am început să resimţim lipsa aerului.
   Gri-Gri e în continuare bine dispus, deşi îl ucide cămaşa murdară, crusta de sudoare şi praf care i-a impregnat pielea. Îşi priveşte din când în când, cu satisfacţie, mâinile. Protejate de mănuşi, au rămas relativ curate. Ne explică cu plăcere evidentă la ce bar au fost lansate ultimele şlagăre, cine-i portarul, care-i specialitatea casei şi preţurile. În alte condiţii m-ar amuza să ştiu ce gen de femei îl însoţesc de obicei.
   Se opreşte câteva minute, scoate un trabuc şi începe să prizeze fără să-l aprindă.
   - Ai obosit? îl întreb.
   - Nu cine ştie ce. Efortul fizic nu mi-e complet străin.
   - Îmi închipui că nu-i uşor să duci tot timpul paharul la gură.
   - Îl plâng pe bărbatul dumitale! Ce-ţi spuneam? A, da, am trecut prin unele momente, în care totul depindea de rezistenţa braţelor. La Zurich, de pildă, în preajma războiului am făcut hamalâc pur şi simplu.
   - Bagaje?
   - Nu, lingouri. Loviturile fără complici îşi au dezavantajul lor. A trebuit să încarc singur o camionetă.
   Apuc mâna Irinei care-l ascultă topită de admiraţie.
   - Mă întrebai adineauri ce-i aia să te mistifici. Cam ce face domnul Trestian.
   - Când v-am întrebat? exclamă contrariată fetiţa.
   Chat Noir mă priveşte cum bătătoresc pământul, apoi arată cu trabucul spre picioarele mele:
   - Trebuie să fii o foxtrotistă de forţă. Mi-ar plăcea să dansăm o rumba-negra...
   Irina chicoteşte, Gri-Gri îmi zâmbeşte admirativ. Cunosc zâmbetul: "N-am văzut în viaţa mea femeie ca tine", dar acum nu mă convinge.
   - Există un dancing foarte nostim, urmează visător, la Nisa, pe strada Bizet. Fascination. Dacă n-ai ceva mai bun de făcut în luna septembrie, să zicem, şi dacă soţul dumitale îţi permite...
   Deschid ochii mari.
   - Ce te face să crezi că sunt măritată?
   Chat Noir mă priveşte lung.
   - Am să-ţi spun într-o zi... Scuză-mă, trebuie să duc naveta. Toată viaţa am tânjit după genul ăsta de activitate.
   Se întoarce la tunel deşi Traian, schimbul lui, ar fi trebuit să-l înlocuiască de jumătate de oră. Îl lasă să mai doarmă şi-i sunt recunoscătoare pentru asta. Bizar tip Gri-Gri!
   Eu continui să bătătoresc pământul alături de Irina, şi ca să meargă mai uşor, încerc să-mi închipui că mă plimb cu Alexandru.
   
   Pentru a mă sustrage vigilenţei mătuşilor mele, îmi îndesasem în chip suspect lecţiile de pian şi vizitele la verişoara Nana.
   Amalia şi Elvira nu-l iubeau pe Alexandru din rezoane pe cât de absurde, pe atât de puternice. Socotiseră dintotdeauna - încă unul din stâlpii filozofiei în familia noastră - că frumuseţea unui bărbat reprezintă paravanul celor mai cumplite defecte, iar Alexandru, chipeş ca un zeu, le speriase de-a binelea.
   - Nu-i serios pentru un bărbat să arate ca un gigolo, afirma Elvira importantă.
   Amalia, mai puţin distinsă când îi stârneai principiile, devenea de-a dreptul agresivă:
   - Îţi trebuie un om aşezat, fetiţo, nu taur comunal! Azi se însoară cu tine şi mâine dimineaţă o lasă pe alta borţoasă. Nu poţi s-o ţii aşa a la longue...
   Detestau totul la el: părul negru, ochii plini de veselie, râsul - Doamne, râsul lui în care clocoteşte atâta viaţă! - bărbia cu gropiţă "ce ţi-am spus eu, ăsta se însoară de două ori", muşchii de gladiator, uniforma.
   Ah, neîncetatele colocvii cu Amalia şi Elvira pe tema uniformei!
   Cunoşteam prea bine dispreţul şi repulsia lor pentru cariera militară şi încercam să le ţin piept căutând aliaţi. Mama, nervoasă când se afla în faţa şevaletului, şi totdeauna o găseai acolo, mă trimitea la plimbare fără menajamente:
   - Tratează cu mătuşile tale, draga mea. Sunt două femei imposibile şi când mă sâcâi începi să semeni cu ele. Mi-e teamă că mi-ai stricat toată ziua.
   Îşi lăsa mâinile să-i cadă în poale exasperată, iar mie îmi venea să pictez cu cremă de ghete Glayds monstruozitatea în mov şi ocru de pe şevalet.
   Tata, fricos şi prudent când era vorba de surorile lui, lua un aer concentrat şi se retrăgea în birou să "mediteze".
   Dialogurile mele cu Amalia şi Elvira ţineau de teatrul absurd.
   - Un majur, croncănea Amalia, ăsta ne lipsea din colecţie! Când a intrat mă-ta în familie, credeam că a pus capacul. Dar o nenorocire nu-i niciodată ultima şi nici cea mai mare.
   Protestam fără succes:
   - E căpitan, tanti! Şi inginer.
   - O fi! concedă sceptică Elvira.
   Amalia relua tirul:
   - Chipiaş, pinteni, săbiuţă! Credeam că e nevoie de mai mult ca să-ţi sucească cineva minţile.
   - E aviator, nu cavalerist! urlam exasperată. N-are sabie! V-am spus de o mie de ori! Nici sabie, nici pinteni! Zboară, auziţi? Dă din mâini şi zboară! Uite aşa!
   Şi începeam să mişc braţele ca o pasăre smintită. Amalia făcea pe surda. Se adresa mieroasă soră-sii:
   - Elviriţo dragă, sun-o tu pe Anica. Mi-a căşunat de-o dulceaţă de smochine. Ştii că plutonierul ăla, Fane, cu care iese la portiţă, pare om de treabă. Dacă se mărită, o înzestrez...
   Se ridica apoi pe neaşteptate şi se năpustea uliu asupra mea:
   - Mie să nu-mi faci tapaj, domnişoară, că te cârpesc cât eşti de lungă! Căpitan necăpitan, tot răcan şi tot golan! Punct şi marş afară! Ei, drăcia dracului!
   Ne plimbam ceasuri întregi, îngrijoraţi de adierile timide ale lui aprilie, sau în după-amiezi grele de soare, ghemuiţi sub aceeaşi umbrelă în septembrie, când aerul miroase a cerneală, hârtie albastră şi caiete noi.
   Iarna îmi strecuram mâna în buzunarul canadienei lui îmblănite de aviator. Ne învârteam pe aceleaşi străzi: Antim, Justiţiei, Schitul Maicilor... Iubeam căsuţele cu marchiză şi bolţi de iederă, trandafirii care se căţărau pe zidurile mânăstirii, broderia stâlpilor de piatră. La 8, un om al primăriei aprindea felinarele. Văl tainic pogora atunci asupra cartierului. Salcâmii parfumau dulce noaptea, vioriştii de la Dobrică şi Apolodor cântau cu lacrimă: Iubesc femeia...
   Alexandru încerca să mă reţină, îşi ascundea ceasul, născocea tot felul de trucuri naive.
   - Pentru astă-seară s-a anunţat eclipsă de lună. E un spectacol unic!
   - Minţi prost, dragul meu!
   - Da? Oricum, acum, acum, răsare.
   - Uite-o acolo!
   - Ştii, n-am văzut-o niciodată de pe dealul Mitropoliei. Hai să facem câţiva paşi.
   - Altă dată.
   - O prăjitură, Magda.
   Adoram cataifurile lui Şirjiţă, cofetarul de pe Sfinţii Apostoli, dar nu mă lăsam coruptă.
   - E târziu.
   - Încă un sfert de oră.
   - Nu se poate, suflam. Până ajung, se face nouă.
   - Şi dacă n-ai mai ajunge deloc?
   - Nu fi absurd!
   - Vorbesc foarte serios, Magda! Explică-mi, te rog, ce s-ar întâmpla dacă nu teai întoarce acasă.
   - Orice! Totul! Îţi dau voie să-ţi imaginezi ce e mai rău. Aruncă Bucureştiul în aer, îl împuşcă pe rege, se urcă pe statuia lui Mihai Viteazul, sunt în stare de orice!
   - Asta e culmea! se enerva Alexandru. Am 30 de ani, iubesc o femeie, vreau să mă însor dracului, şi mă las tiranizat, ca un licean, de două ciori bătrâne pentru că nu s-a găsit în toată familia voastră un singur individ cu bun-simţ să le vâre în balamuc!
   - Te rog să fii politicos.
   - Vorbesc foarte serios, Magda! Nu sunt dispus s-o continui aşa. Dacă într-o lună nu ne căsătorim, plec în Tunis.
   Am început să plâng şi s-a speriat. M-a luat în braţe şi m-a sărutat acolo, lângă gardul de piatră al casei Soare, chiar în faţa băcăniei lui Marinescu.
   - Magda, fetiţa mea... Iartă-mă! Te iubesc atât de mult! Vrei să strig, s-audă toată lumea!
   Dintr-un salt, a fost pe balustrada gardului. S-a ţinut de cuvânt:
   - Oameni buni! O iubesc pe Magda! O iubesc! O iubeeesc!!!
   Am luat-o la goană înspăimântată. Râdeam şi plângeam în acelaşi timp.
   M-a trezit a doua zi hărmălaia din casă. Ţipete, uşi trântite, agitaţie.
   După paşii greoi ai Anicăi, care alerga de colo, colo, am ghicit că Elvira are nevoie de săruri. "Iar le-a făcut mama o figură", am bombănit plictisită.
   Mi-am pus capotul pe umeri şi-am intrat în sufragerie. Pentru o clipă, răgetele au încetat, mă priveau ca pe o fantomă. Nu uit tabloul: Amalia şi Elvira, în camizol, cu părul încă pe papiote, mama zbârlită, abia smulsă din somn şi căscată, cu un ziar în mână, pe masă micul dejun răcit şi neatins. Tata, profitând de intrarea mea, s-a strecurat pe uşă, păşind în vârful picioarelor. Ca la un semnal magic, au reînceput urletele.
   Amalia a smuls jurnalul din mâna mamei şi mi l-a vârât sub nas.
   - Nenorocito! a răcnit. Te-au dat la gazetă.
   Elvira, schiţând un leşin artistic, s-a abandonat pe spătarul canapelei. A suflat epuizată:
   - Unde am ajuns! Anico, eterul!
   Fata n-a auzit, ieşise din sufragerie. Nerăbdătoare, Elvira a crăpat un ochi, zbierând cu o vigoare neaşteptată faţă de slăbiciunea pe care o acuzase cu câteva secunde mai înainte:
   - Anico! Eterul! Surzişi, toanto?!
   - Ce scandal! striga dezlănţuită Amalia. Fiica profesorului universitar Anton Savu, metresa unui dorobanţ! A unui derbedeu galonat şi pintenat!
   Mama, aiurită, clipi din ochii cleioşi.
   - Scrie asta? Nu m-ai lăsat să citesc.
   - Educaţia dumitale! s-a năpustit Amalia. Educaţia şi exemplul! Felicitările mele, madam! O să-ţi îmbătrânească la uşă. Lungă, şuie şi căruntă!
   - A, nu, te rog! a protestat mama. Pe mine să nu mă amestecaţi în poveştile voastre. O panglică nu i-am pus în păr fără să cârtiţi.
   - N-o să mai putem scoate capul în lume! a sughiţat Elvira.
   Rândurile îmi dansau înaintea ochilor. Era gazeta preferată a Elvirei, o foaie de scandal pe care o citea cu predilecţie dimineaţa, înainte de micul dejun. Articolaşele picante îi stimulau buna dispoziţie pentru întreaga zi.
   Romantismul secolului XX. Un tânăr superb face declaraţii de dragoste pe gardul casei Soare frumoasei domnişoare Magda Savu, fiica profesorului universitar...
   Întâmplarea era relatată cu lux de amănunte şi sos abundent: parfum de salcâm, un birjar beat, plângând de emoţie, asistenţa aplaudând la balcoane... Nu lipsea portretul lui Alexandru, toaleta mea, o vioară şi o ţigăncuşă cu flori. Reieşea că glasul lui Alexandru, vibrând de fericire, tunase până la Mitropolie.
   Articolul era semnat Armand Duval. Îl cunoscusem la universitate, într-o pauză.
   Îi făcea curte unei colege şi apărea destul de des. Mi-am amintit că-l văzusem ca prin vis în pragul ceasornicăriei Rădulescu, dar eram prea tulburată ca să-i dau atenţie. Alexandru tocmai urla pe gard... Doamne, o să se isprăvească o dată cu zbieretele în jurul meu?
   Am pus jurnalul pe masă, încercând să-mi păstrez firea.
   - Da, am zis, mă iubeşte!
   - Ha! Ha! Ha! a început să ragă tanti Amalia. La belle affaire! Nu te bucuri, Elviriţo? Nepoată-ta-i vedetă la monta garnizoanei! Te iubeşte şi înainte te compromite, imbecilo! Îţi cântă la balalaică cocoţat pe zidurile oamenilor!
   Mama şi-a aprins o ţigară, comentând aiurea:
   - Putea să cadă de pe gard. A riscat enorm!
   Amalia s-a răsucit şarpe, învârtind pe limbă o replică nimicitoare. În aceeaşi clipă, s-a auzit telefonul. Am zburat spre aparat, mânată de o presimţire.
   Alexandru era vesel, făcea haz nespus:
   - Bună dimineaţa, iubito! Ai citit în Clopotul? Îmi pare rău că n-am făcut-o mai demult. Acum, în sfârşit, ştie tot Bucureştiul că te iubesc... Ce naiba se aude la voi? Ţineţi un tigru în casă?
   Amalia a ghicit după expresia feţei cu cine stau de vorbă. Mi-a smuls receptorul şi a început să urle:
   - Ascultă, răcane! De când umblă ordonanţele după fete de condiţie?! La cărat ţucalul, leat! Dacă te mai ţii după nepoată-mea, să ştii că te reclam majurului!
   - Majurul e lângă mine, graţioasă doamnă. Vreţi să vi-l dau la telefon?
   Chipul Amaliei a devenit negru de furie.
   - Salaud! Espece de voyou! Te învăţ eu minte să faci spirite!
   A trântit receptorul cu atâta furie că s-a crăpat. Trei luni nu m-am mai întâlnit cu Alexandru. Amalia mă conducea dimineaţa la Universitate, asista la cursuri şi seminarii, se ţinea după mine la bibliotecă, mă aducea acasă în birjă închisă. Îmi controla agenda, telefoanele, corespondenţa. Ajunsesem de poveste.
   Într-o zi, când trăsura aştepta să se descongestioneze circulaţia pe bulevardul Elisabeta, în faţa librăriei Alcalay, un trandafir mi-a căzut în poale. Amalia a holbat ochii cât cepele. Alexandru pe trotuar, i-a zâmbit fermecător scoţându-şi chipiul...

   - De ce plângeţi?
   Tresar, îmi duc reflex mâna la ochi. Irina mă priveşte alarmată.

CAPITOLUL XI

      Respirăm din ce în ce mai greu. Aerul s-a rarefiat simţitor, căldura a devenit înăbuşitoare.
   Dragnea, cel mai gras dintre noi, duce des mâna la gât, îşi deschide un nasture imaginar. Nu se plânge, nu îndrăzneşte, la fiecare icnet profesorul îl ţintuieşte cu privirea. Bubu reacţionează bizar.
   Îşi plimbă ochii pe deasupra capetelor noastre, încercând parcă să descopere misterul lipsei de oxigen undeva, la un metru sub planşeul tavanului. E leoarcă de năduşeală, dar nu-şi scoate pardesiul. Şi bătrânul şi-a păstrat haina. Curios cum nu transpiră.
   Deşi evident afectat de căldură, Chat Noir n-a renunţat la mănuşi.
   Oare ce-o fi în capul lui? Mă uit la Irina. Are o paloare nesănătoasă, se clatină des. Traian a observat, o expresie de câine bătut i s-a înfipt în ochi. Răsfiră imagini luminoase în care probabil nici el nu crede, încearcă s-o tonifice.
   - La capătul satului, începe pădurea... Ştiu eu un luminiş cu maci şi margarete. O să ne luăm de mână şi o să alergăm, o să alergăm...
   Întorc capul impresionată.
   Tot săpând, Gri-Gri a descoperit un craniu, o ghioagă şi un pumn de monede. Iuga apreciază că ar putea avea o vechime de peste o mie de ani.
   Hm, anul '944 nu-mi spune mare lucru. Aud glasul doamnei Dedu de istorie: "Voievozii de pe teritoriul Transilvaniei, Gelu, Glad, Menumorut..."
  Craniul are la frunte o gaură adâncă. Spărgătorul clatină din cap şi oftează. E în dispoziţie filozofică.
   - Nenorocitul! Oare pentru sfanţii ăştia prăpădiţi l-au miruit?
   Moş Toma îşi umezeşte buzele. E lumina de vină sau arată într-adevăr rău?
   Spune încet:
   - Cine poate să ştie cât însemna grămăjoara asta de arămioare pe atunci...
   - Fleac, iubitule! Străbunii umblau cu aur şi argint. Arama era aşa, pentru piaţă, eventual un film, un bilet de tramvai...
   Irina chicoteşte. Pe chipul lui Traian se aşterne o rază de bucurie, aproape îi e recunoscător spărgătorului.
   Ochii lui Gri-Gri nu se pot desprinde de craniu. Îi mângâie uşor osul frontal, arcadele, apoi degetele coboară în lungul maxilarelor.
   - Când te gândeşti... A jucat şi ăsta ţurca, i s-a părut, la un moment dat, că a întâlnit femeia cu cel mai frumos nas din lume, s-a enervat că nu-i pică bine sub braţ armura, şi l-a băgat în mă-sa pe croitor. Apropo, profesore, ce înjurături foloseau ăştia turnaţi în fier?
   - Mă întreb, intervin, dacă a existat vreo împrejurare în care să fii cât de cât serios.
   - De fiecare dată când am cântărit privirea ochilor frumoşi. M-am înfiorat descoperind câtă superficialitate ascund.
   Surâde:
   - Să nu te superi pe mine. Glumesc.
   - Un obicei nou...
   Chat Noir continuă să privească craniul surâzând.
   - Ai suferit şi tu, mon cher, imaginându-ţi că nevasta nu ţi-e credincioasă. Prostule! Nu ştiai că femeile frivole sunt născocirea poeţilor? Numai o imaginaţie bolnavă poate să pângărească întruchiparea şi simbolul virtuţii.
   Se răsuceşte brusc spre noi.
   - Oare cum o să arate craniul meu?
   - Tot aşa, spun. Am sentimentul că într-o zi se va găsi cineva inspirat care să-ţi spargă capul.
   - Dacă te gândeşti prea mult la sfârşit, nu mai ai curajul să începi nimic, şopteşte bătrânul. Asta e viaţa.
   Spărgătorul râde.
   - Tata îşi trimitea cămăşile la spălat la Viena. Avea patru duzine. Pentru el asta era viaţa.
   Moş Toma ridică din umeri şi se întoarce la tunel. Bubu n-a întrerupt nicio clipă lucrul. Navetele le duce Traian. Chat Noir, Iuga, Irina şi cu mine ne odihnim trântiţi pe nişte saci. Din minunata mea rochie, au rămas doar nişte fâşii lucioase, ca fustanelele papuaşilor. Am renunţat la ciorapii ferfeniţă. Sunt cu picioarele goale, în pantofi fără tocuri, mi-am scos diadema, păstrând doar perlele. Am impresia că mă îmbracă cât de cât.
   Râsul cavernos al lui Dragnea îmi atrage atenţia. Poartă în el accentele unei mari descoperiri. Răsuceşte craniul abandonat de Chat Noir şi exclamă:
   - Ascultă, profesore!
   Roman Iuga reazemă zidul cu mâinile spânzurate deasupra genunchilor. Nu-şi ridică privirea, dar mormăie ceva, în semn că e atent.
   - Cam câte planete crezi, dumneata, că se află în drăcia asta de univers?
   - De ordinul miliardelor numai în sistemul nostru solar.
   Traficantul râde din nou. Un râs amar.
   - Or fi toţi aşa de proşti şi pe acolo?
   - Precis, intervine Gri-Gri, dacă amănuntul ăsta te consolează.
   Dragnea nu l-a auzit, a rămas cu ochii agăţaţi de obrazul profesorului.
   - Cu alte cuvinte, comparativ vorbind, pământul e un bob de nisip. Dar omul?
   Chat Noir îl priveşte lung, dintr-o parte.
   - Eşti sigur, mon cher, că n-ai nevoie de o frecţie bună?
   - Lasă-mă în pace! Nu-ţi dai seama cât e de caraghios!? Nu suntem nimic! Nu însemnăm nimic. Eu, dumneata, Popescu...
   Chat Noir se uită împrejur, mimează nedumerirea.
   - E vreun Popescu pe aici?
   - Care e locul meu în timp şi spaţiu? întreabă traficantul cu o intensitate dramatică, plimbându-şi privirea de la unul la celălalt.
   Irina clipeşte nedumerită.
   - Ce vrea?
   - O pereche de palme, spune Chat Noir privindu-l circumspect.
   A înţeles unde bate traficantul. A înţeles şi profesorul. Dragnea zvârle scârbit craniul.
   - Nu ne gândim niciodată la aspectul ăsta... De ce?
   - Suntem ocupaţi, spun.
   Roman Iuga ridică în sfârşit capul.
   - E prima oară când îţi pui asemenea probleme?
   Traficantul îşi holbează ochii năpădiţi de grăsime. Pare şi el uluit, dar într-adevăr aşa stau lucrurile. Chat Noir caută o poziţie mai comodă.
   Nu şi-a scos mănuşile, nici nu mi-l mai pot închipui fără ele.
   - Pun pariu pe ce vrei că acum să se deschidă colivia asta, şi te anfişezi şi contraanfişezi de planete, atomi, nimicnicie şi alte ciocârlii! Dai fuga la piaţă să cumperi un cornet de seminţe şi un parker cu peniţă falsă, pe care să-l vinzi după aia primului neamţ fraier. Nu-ţi mai bate capul, bătrâne!
   - Are dreptate, spune mirat Dragnea. Când eram mic, îmi vindeam până şi jucăriile.
   - De ce? întreabă Irina.
   - Îmi plăceau banii. Totdeauna mi-au plăcut. Valoarea, sub orice altă formă, nu-mi spune nimic. Da, n-am nevoie să mă gândesc mult: e singurul lucru care m-a frământat în 40 de ani.
   - Destul de trist, spune Iuga fără chef.
   Cred că ar vrea să doarmă. Dragnea nu-şi dă seama, îl trage de mânecă.
   - Dumneata ai fost mai deştept? Sau bătrânul? Sau domnişoara? Eu m-am zbătut pentru bani, dumneata ca să te pui bine cu colegii de cancelarie, cu directorul sau cu inspectorul, el, ea, ei, pentru cine ştie ce fleac. V-aţi necăjit, aţi suferit, aţi fost galbeni de invidie. Merită, oameni buni? Merită? Când fiecare clipă, fiecare secundă ne împinge în mod inevitabil spre mormânt? Gândiţi-vă ce caraghios e să faci venin pentru că patronul s-a uitat strâmb, că Popescu ţi-a luat-o înainte, că nevastă-ta are suspect de multe curse prin oraş, raportând toate astea la eternitate! Suntem orbi? De ce uităm? De ce?
   Gri-Gri citează vesel:
   - ...Remember! Souviens-toi! prodigue! Esto mentor! / (Mon gosier de metal parle toutes les langues.)
   Conchide:
   - Geniile se întâlnesc.
   Îl privesc lung pe Chat Noir. Comportarea, langajul, cunoştinţele, toate trădează o educaţie îngrijită. Nu intuiesc locul unde şcolarul Gri-Gri, care îl învaţă în franceză pe Baudelaire, îşi dă mâna cu escrocul Chat Noir.
   Simt respiraţia regulată a Irinei. A adormit. Traian a învelit-o cu un sac, i-a îndesat sub cap haina lui.
   Spărgătorul, cu ochii în tavan, zâmbeşte. Traficantul îşi ridică braţele a neputinţă.
   - Dracu' s-o ia de treabă! Poate că ai dreptate, nu-s prea deştept.
   - Nu, hotărât! îl asigură Chat Noir.
   - Spuneai că ieşind de aici, m-aş duce direct în piaţă după vreun chilipir. Probabil. Nu ştiu. Oricum, sunt mai puţin sigur ca ieri, sau alaltăieri. Şi asta e ceva. Pentru că azi... De când mă ştiu, tot ce n-a însemnat negustorie, câştig, profit, tranzacţii, m-a lăsat cumplit de rece. Când eram puşti, vindeam abţibilduri în liceul comercial poze pornografice şi romanele lui Pittigrilli. Acum, dacă aş ieşi, nu ştiu...  Nu pleci cu nimic în groapă. E limpede.
   Vorbeşte singur. Roman Iuga a adormit de cum a pus capul jos, Chat Noir şi-a ascuns faţa în îndoitura cotului. Nu-i place să fie observat în timp ce doarme. Încerc şi eu să aţipesc. Pentru ca somnul să vină mai uşor îmi imaginez că sunt acasă, la Bucureşti, în vremuri normale.
   
   Locuinţa mătuşilor mele de pe Lascăr Catargi.
   O casă enormă în care au locuit bunicii şi străbunicii mei. A fost clădită pe vremea lui Vodă Bibescu, în stil franţuzesc, cu ferestre înalte, trepte de marmură la intrare, dispuse în evantai şi o marchiză de sticlă albastră. Grădina, foarte frumoasă, cu copaci bătrâni, tei şi castani, o chenăruieşte pe 3 laturi.
   În casă miroase a camfor şi opoponax, singurul parfum pe care Amalia şi Elvira îl îngăduie. Moment supreme, Soir de Paris, Je reviens, sunt pentru "dame". Încă un amănunt care o determină pe mama să plece de-acasă.
   Mi-amintesc impresia lui Alexandru când a venit prima oară la noi.
   Era de-a dreptul consternat.
   - O casă fantastică, Magda! Eşti sigură că nu umblă fantome? N-aş rezista, aici, nici o noapte. Ce dracu'-i sarcofagul ăla?
   Am replicat niţel înţepată. Fusesem întotdeauna învăţată să apreciez lucrul vechi, de două-trei sau patru generaţii, nu fleacurile la modă. 
   - E un bufet normand din secolul al XVIII-lea.
   - Aha! Şi ţie îţi spune ceva chestia asta?
   - Dragul meu, îmi spune exact ce trebuie. E o piesă originală, de valoare incontestabilă. Strugurii apar foarte rar în sculptura normandă.
   - Da? Atunci se explică... Şi aerodromul ăla?
   - O masă florentină pentru dineuri mari.
   - Aş fi în stare să aterizez cu un Messerschmitt pe măsuţa asta.
   - Nu m-am îndoit niciodată că eşti un aviator grozav.
   - Ce-ţi veni să-mi faci complimente?! Ai uitat că ne-am căsătorit?
   - Virtutea inerţiei, dragul meu. E un fenomen cu aplicaţii vaste în aviaţie, n-ai cum să-l cunoşti.
   S-a uitat la mine cu ochi mari, plini de zâmbet, mi-a prins umerii.
   - Câţi ani zici că are?
   - Vreo 200 sute, probabil.
   - Hm, juma' de Belu s-a ospătat la masa asta. Nu te deprimă?
   "Răcanul!" comentase tanti Amalia, care nu se sfiise să tragă cu urechea din oficiu. Avea un cult pentru amintirile de familie şi casa, acum îmi dau seama, făcea impresia unei uriaşe păsări împăiate, plină de praf.
   Nu se azvârlea niciodată nimic.
   "Ai înnebunit, Raluco? îi spunea mamei. E punga de tutun a unchiului Cristache, dăruită de Vogoride... Cum?! Oglinda de bronz? A cumpărat-o mătuşa Măriuca în '848 de la Gicu Sărindar... Scrinul? Decidement, tu as perdu le sens commun... Auzi, Elviriţo, scrinul Chiriachiţei nu-i destul de bun pentru ea."
   Odăile mătuşilor mele erau un adevărat sanctuar. Depozitaseră acolo, claie peste grămadă, oglinzi, paravane, lavabouri de porţelan, lămpi, evantaie, tipsii otomane, un gramofon cu pâlnie, tablouri care stârneau discuţii interminabile ("E Costică Varlam, dirigintele din Caracal!" "Aşi! E Lascăr Aldea, nepotul de văr, uită-te la râs, toţi Alduleştii au fost botoşi de felul lor"), şaluri, chilimuri, gherghefuri, besactele, multe de valoare, cele mai multe fără. Le înnobila însă faptul că aparţinuseră unui membru de clan. Cu cât mai îndepărtat, cu atât mai preţios.
   Descoperirea celui mai neînsemnat merit, chiar postum, al cine ştie cărui unchi sau nepot de pe vremea lui Caragea, le umplea de-o satisfacţie grasă. Generăleasa Goleşteanu îi povestise odată Amaliei că bărbatu-său fusese coleg la Mănăstirea din Deal cu un văr de-al nostru, prin alianţă, Alfred, mort în '916.
   Acest Alfred obţinuse cu prilejul unor manevre la Câmpulung Muscel, calificativul foarte bine. Toată seara Amalia fluturase vestea ca pe un stindard, comentând-o cu o energie şi o satisfacţie agresivă de care numai ea era în stare.
   Alexandru, aflat printre oaspeţi la cină, rămăsese perplex.
   - Cred că mătuşă-ta nu-i în toate minţile, pe cuvântul meu! Se fălea de parcă amărâtul ăla ar fi ieşit şef de promoţie la Saint-Cyr, sau l-ar fi bătut la popou pe Napoleon. Părerea mea e să nu-i mai daţi drumul singură prin târg.
   Ce nu pricepea Alexandru era tocmai acest patriotism de clan, conştiinţa Elvirei şi Amaliei că aparţin unui grup bine constituit. Iar meritele şi realizările fiecărui membru se răsfrângeau automat asupra întregii ginţi. În sensul ăsta, în familia noastră nu există invidie, fiecare succes fiind înregistrat cu mulţumire şi chiar bucurie. Încă un Savu care s-a evidenţiat...
   
   Am uitat complet că mă aflu într-un mormânt.

   Deschid uşa sufrageriei din casa Amaliei. E ora 11, pe masă mă aşteaptă un pahar cu lapte şi 2 biscuiţi. Nu-mi văd niciodată mătuşile până la prânz.
   Elvira e la biserică, unde îşi închipuie că discută filozofie cu preotul Şepcaru, Amalia, în capot cu pene şi bigudiuri, face socoteli, ascunsă în odaia ei. E contabilul, intendentul, şi administratorul nostru, deşi no recunoaşte deschis, fiindcă nu-i distins ca o femeie să se priceapă la "cifrărie".
   Distins! Încă un termen care mi-a terorizat copilăria.
   Pentru Amalia şi Elvira e calificativul desăvârşirii. O ţinută distinsă, un interior distins, o conduită distinsă, iată ceva pentru care merită, într-adevăr, să te străduieşti. Să te străduieşti, aşa cum a făcut toată viaţa Amalia, ignorând că distincţia nu se învaţă şi nu se dobândeşte niciodată. Biata de ea, îşi tortura trupul în perspectiva unui manechin zvelt, distins. "Nu poate fi distinsă o femeie cu şolduri de vacă sau cu un uger care o împiedică să-şi vadă vârful pantofilor."
   Datorită acestei zvelteţi, mi-a iertat şi mie cei 175 de centimetri. "Mai bine prăjină, decât lubeniţă!"
   Obsesia ei tiranică au fost însă picioarele. Poartă 43 la pantofi, iar toate trucurile lui Shul şi Raul - panglici de rips negru, bucle de argint, catarame, tocuri enorme, nasturi - nu te împiedicau să vezi că i-ar putea încălţa şi un soldat. E unul din motivele pentru care nu frecventează biserica. "Şi-a bătut Dumnezeu joc de mine", şi pentru care, presupun, nu s-a măritat. N-a consimţit niciodată să se descalţe în prezenţa cuiva. Elvira îşi aminteşte că i-a văzut ultima oară picioarele la cincisprezece ani şi, bănuiesc, o oripila numai gândul ca un bărbat s-o surprindă în intimitate. Cel puţin asta e teoria mamei: "Draga mea, oricât de excentrică ai fi, nu poţi face, totuşi, amor fără să-ţi scoţi şoşonii".
   Amalia a detestat-o întotdeauna pe mama. A detestat-o violent, tenace. Am fost incapabilă să-mi explic esenţa acestui resentiment. Mi-a desluşit-o Elvira, când am ajuns "destul de mare ca să înţeleg anumite lucruri".
   Se pare că în primele luni de căsătorie, tata, întors de la universitate, nu-şi găsea papucii de cameră. În cele din urmă, excedată, mama a propus senină: "Împrumută, dragă, o pereche de la Amalia, ai să te descurci perfect". "Pricepi, conchidea Elvira, există gafe şi gafe. Sunt lucruri pe care nu le ierţi niciodată, chiar dacă vin din partea unei zăpăcite ca maică-ta..."

   Mă trezeşte agitaţia din hrubă. Bubu a frânt hârleţul şi s-a ascuns într-un ungher.
   Îşi apără capul cu braţele şi plânge. Îi e frică să nu-l bată Traian.
   Realizăm toţi catastrofa, până şi Gri-Gri a amuţit. Nu mai putem înainta. Moş Toma ia hârleţul în mână, îl studiază temeinic, ca şi cum lucrurile n-ar fi limpezi. S-a rupt urechea în care se fixează coada.

CAPITOLUL XII

   - Unealtă veche, observă bătrânul.
   - Dragneo, intervine Chat Noir, spune-i cretinului să nu mai tremure. E enervant.
   - Inutil, tot nu pricepe ce zic.
   - Sunt convins că individul preocupat de sensul existenţei şi imbecilul au un limbaj comun. 
   Își lovește cu pumnul în palma dreaptă:
   - Ce ghinion!
   - Ne-a mai rămas lopata, observă profesorul.
   Bătrânul clatină din cap.
   - Se frânge. E şubredă rău.
   Închid ochii ostenită şi mă rezem de zid. Hârâitul buldozerelor s-a înteţit. Nemţii se apropie centimetru cu centimetru. Timp de jumătate de ceas, izbutisem să-i uit, şi, în consecinţă, să nu-i aud. Mă încearcă vagi dureri de cap. Cunosc cauza: lipsa aerului.
   Suntem atât de disperaţi, că nu crâcnim. Auzim doar suspinele lui Bubu. Plânge ca un copil în culcuşul lui. Îi văd sticluţele de apă. Nu s-a atins de ele, în timp ce noi, ceilalţi, mai avem două sau trei înghiţituri. Mă întreb din nou ce se petrece în mintea aceea înceţoşată, ce instinct fantastic ia dictat să-şi raţionalizeze apa cu atâta parcimonie?
   Traian şi Irina nu-l slăbesc din ochi pe Iuga. E depozitarul nădejdilor lor şi reflectez că la un moment dat sentimentul poate deveni apăsător.
   Asta se cheamă, cred, responsabilitate. Cel puţin în sensul ăsta, profesorul nu şi-a ratat vocaţia.
   - Rafturile casei de bani, observă, sunt din tablă oţelită.
   - Şi? întreabă Chat Noir.
   - Vom improviza un hârleţ.
   Bătrânul se apropie. Obrajii năpădiţi de barba înspicată sunt zgrunţuroşi, par frecaţi cu nisip. Tremurul mâinilor îi trădează starea de slăbiciune.
   - Crezi că poţi face ceva? îl întreabă Roman Iuga.
   - N-am scule.
   - Ce anume îţi trebuie?
   - Pânză de bomfaier, dorn, nituri şi ciocan. În locul ciocanului, să zicem că mă slujesc de o bară, pentru nituri aş folosi cuie...
   Spărgătorul şi-a recăpătat brusc buna dispoziţie.
   - Sper, profesore, că la viitoarea dumitale oră de dirigenţie le vei explica şcolarilor cât de utilă e, uneori, meseria mea.
   - Ce-ţi veni?
   Gri-Gri pune la dispoziţie trusa lui. Respirăm uşuraţi. Sub ochii strălucitori ai copiilor, etalează instrumentele acelea fantastice.
   Bătrânului i se aprinde privirea.
   - Îhî, mormăie.
   - Nădăjduiesc să nu-mi aducă ghinion, spune Chat Noir prinzându-şi bărbia în palme.
   Zâmbeşte, dar nu cum o face de obicei. Pare crispat.
   - Obiectele au o destinaţie a lor... Când o strâmbi, se răzbună.
   Iuga îl măsoară surprins.
   - Nu te credeam superstiţios.
   - În profesiunea mea eşti obligat să fii.
   Moş Toma a scos din safe o poliţă şi începe să meşterească un nou lăcaş pentru coada hârleţului. Traian s-a aşezat lângă el, îi urmăreşte vrăjit mâinile. Sunt din nou liniştite, ticăite şi îndemânatice.
   - Cât timp îţi trebuie? întreabă Roman Iuga.
   - Cam o jumătate de oră.
   - E bine.
   Chat Noir îi atrage atenţia bătrânului:
   - Ai grijă, mon cher, cum umbli cu ele! Nu-s genul de scule pe care să le găseşti în primul magazin de fierărie, pe Lipscani.
   - SUA? întreabă Roman Iuga arătând trusa cu degetul.
   - England, iubite! Instrumentaj de gentleman. Cowboy-ii umblă cu nitroglicerină, aruncă un cartier în aer ca să forţeze uşa unei bucătării, unde bunica Patricia a ascuns într-un ceainic spart 5 dolari şi 12 cenţi.
   Îşi vâră mâinile în buzunare şi se trânteşte lângă Dragnea. De cel puţin un ceas, traficantul priveşte cu încăpăţânare pardoseala de piatră, stând turceşte, cu palmele pe genunchi. Gras şi imobil, seamănă cu un idol.
   - Ăsta de ce-o fi tăcând? întreabă Gri-Gri.
   Dragnea tresare. Se uită năuc la spărgător.
   - Ce rost are? Nu merită... Nimic nu merită...
   - Amicul a rămas la kilometrul 40, observă Chat Noir. E clar!
   Mi-e îngrozitor de sete, dar mă încăpăţânez să păstrez ultima înghiţitură de apă. Îmi lipesc obrazul de zid, ca şi cum senzaţia de răcoare m-ar putea alina. Sunt frântă de oboseală, însă mi-e imposibil să dorm.
   Traian, fascinat de priceperea bătrânului, îl iscodeşte:
   - Lucrezi de mult, moş Toma?
   - De la treişpe ani.
   - Oho!
   - Atâtea zile să am eu, câte kilograme de fier au supus mâinile astea...
   Observ că şi-a pierdut acreala, îi zâmbeşte cald, luminos. Copiii sunt singurii dintre noi pe care bătrânul îi acceptă fără rezerve. Pe Roman Iuga îl respectă, fără îndoială îi admiră pregătirea şi iniţiativele, dar între ei există totuşi o barieră peste care nu poate trece. Aerul meu de femeie fatală şi machiajul îl crispează, cât despre Chat Noir, mai bine să nu pomenesc.
   Mă uit la bătrân. Sângele i-a revenit în obraji, în ochi îi ard luminiţe vesele.
   - Ce-i fierul, la urma urmelor? Ia, o bucată de metal acolo, ai să-mi răspunzi tu.
   - Păi cam asta e, moş Toma.
   - Ţţ! Iaca, nu-i aşa! Are socotelile lui, o putere ascunsă degetelor nepricepute. Dacă te-a simţit nevolnic şi nedibaci, odată se închide în el. Dacă, la dimpotrivă, desluşeşte în mâinile tale pricepere, dragoste de lucru trainic şi frumos, se lasă miel.
   Noroc că Chat Noir a aţipit din nou şi nu-l asasinează cu spiritele. Îl ascult fascinată. Nimeni, niciodată, nu mi-a vorbit de lucrurile astea, n-aş fi presupus că meşteşugul bătrânului ascunde atâta poezie. Lepăduş e numai urechi.
   - Zii mai departe, moş Toma.
   - Păi ce să-ţi mai spun, asta e treaba.
   -  Bag de seamă că ai o unghie strivită.
   Bătrânul îi surâde cu tâlc.
   - De... Acum eşti şi tu mare, pot vorbi deschis. Află că tabla asta, de-o pildă, simte dacă o îndrăgeşti sau nu. Eram ucenic la Cizmărescu, pe vremuri. Muncă multă, bătaie la cataramă, sculat cu noaptea în cap, că din mahalaua noastră până la atelierul jupânului făceam cam un ceas. Ajunsesem să urăsc dragii noi-nouţi aduşi de la Reşiţa. Când îi vedeam, parcă-mi da careva sare-n ochi.
   - Şi?
   - Într-o zi şi-au arătat colţii.
  Clatină gânditor din cap:
  - Fieru-i lucra gingaş, cât îl vezi de grosolan la înfăţişare, e mai ceva ca o floare, ascultă-mă pe mine!
   - Ziceai că te-a bătut jupânul.
   - Parcă numai el!... Ţinea trei huidume de calfe, cât amărâtul ăla, oftează bătrânul, arătând spre Bubu. La fitece greşeală, jap! cu cleştele în cap.
   - De ce?
   - Ca să învăţ meserie. Nu le port pică, şi pe ei i-au stâlcit alţii...
   Ridică din umeri:
   - Fără bătaie nu se poate! Cum să-ţi spun eu ca să mă pricepi? Numai când te ustură, ţii minte. La început, lăsam sculele vraişte, pe unde da Dumnezeu şi dă-i, cautăle! M-a cârpit jupânul o dată, de două ori, le-am deprins locul.
   Îndoaie tabla cu meşteşug, îi dă forma dorită. Efortul l-a făcut să transpire, se clatină uşor. Traian sesizează.
   - Nu te simţi bine, moş Toma?
   - Cum să nu. Ţine de aici, ţine cu amândouă mâinile!
   Graba cu care schimbă discuţia e suspectă. Îl privesc mai atent. Are buzele crăpate, în jurul gurii, pe alocuri, pielea i s-a jupuit. Înţeleg. Sunt efectele lipsei de apă, dar mult mai pronunţate decât la noi, ceilalţi.
   - Şi zi aşa, moş Toma, una două, jap!
   - Păi? După 4 ani, am ajuns şi eu calfă, mă năpădise mustăcioara, cum s-ar zice, gata, s-a isprăvit. Nea Mitică, ăl mai vechi lucrător, a pus ochii pe mine, mă chema duminica la masă, că avea o fată cam de vârsta mea. Pricepi...
   - Ce naiba, nene, nu mai sunt copil!
   - Aşa gândeam şi eu. Toată săptămâna nu-mi vedeam o clipită mâinile, nu-i vorbă, îndrăgisem meseria.
   - Ce lucrai?
   - Piese de schimb, reparaţii la maşini, ce pica.
  Traian îşi drege glasul, întreabă sfios:
   - Era frumoasă?
   - Cine?
   - Ei, ştii matale... Fata lui nea Mitică.
   - Păi, cam aşa, ca Irina... Plăpândă, speriată, cu ochi mari şi un păr până la brâu.

.................................................