.......................................................
3-7
- Ce-ai aflat? zice el, după ce mai ia o gură de cafea.
Închid dosarul și-l las lângă mine pe bancă, sorbind din cafea.
......................................................- Ce-ai aflat? zice el, după ce mai ia o gură de cafea.
- În vaginul ei s-au mai găsit două urme de ADN. Le-ați verificat să vedeți ale cui sunt?
- O să primim o mostră de ADN de la Scott în după-amiaza asta și presupun că o să coincidă cu unul dintre ADN-urile găsit, dar asta nu dovedește decât că a făcut sex cu nevastă-sa.
- Și celălalt ADN?
- Sperăm să aflăm mai multe din istoricul convorbirilor telefonice. Poate se vedea cu altcineva. Poate a fost violată și violatorul e adevăratul criminal. Nu suntem siguri.
- Să se vadă cu altcineva?
- Și pe noi ne-a surprins al treilea ADN, comentează el, întorcându-se spre mine cu o sprânceană ridicată.
- Tu ce crezi? îl întreb, rezemându-mă de speteaza băncii.
Se sprijină și el, relaxându-se.
- Ei bine... înainte să găsim cel de-al treilea ADN, credeam că știm cine e făptașul. Dar acum nu prea mai cred că Adam e criminalul. Drept să spun, nu prea putea să fie Adam nici înainte de rezultatele testelor ADN.
- De ce?
- Era prea ușor.
- Cum adică prea ușor?
- Prea ușor. Adam, un scriitor cu reputație bună și cu studii superioare, își ucide amanta în propria-i casă. N-are niciun sens. Asta dacă nu cumva a ucis-o din greșeală. Dar nu văd cum ar putea cineva să înjunghie un om de 37 de ori din greșeală.
- Nu cred că Adam e criminalul, îi spun eu cu sinceritate. Deși, în sinea mea, nu pot fi sigură, adaug oftând.
Stevens se încruntă.
- Cum adică nu poți fi sigură?
- Cum ziceați și dumneavoastră, dacă a fost din greșeală, iar Adam a încercat să-și acopere urmele făcând să pară că a fost o crimă comisă cu intenție de altcineva? Sau dacă și-a pierdut cunoștința și nu-și mai aduce aminte că a omorât-o?
- Nu e exclus, spune el, frecându-și bărbia.
- Trebuie să-l văd și să aflu în amănunt ce s-a întâmplat în noaptea aia. Intervenția lui Scott ne-a întrerupt brusc discuția preliminată. Deocamdată, tot ce știu este că Adam e singurul care avea și mijloacele necesare, și mobil, și prilej. Poate că mobilul lui era faptul că Kelly îl amenința c-o să-mi spună mie sau poate că voia să-l părăsească sau să facă avort.
O mașină de poliție intră pe aleea din fața casei. Oprește pe iarbă lângă șeriful Stevens, marcându-și teritoriul. Din ea coboară Hudson. Cu uniforma și ochelarii lui de soare, arată ca o figurină G.I. Joe.
- Ce faci aici, Hudson? îi strigă Stevens.
Se ridică de pe bancă și se îndreaptă spre treptele verandei. Hudson face câțiva pași spre el și-și încrucișează brațele peste piept, ca și cum chiar ar fi venit pur și simplu să-și facă treaba de polițist. Deși nu e foarte cald cine de aici ar avea nevoie de protecția poliției.
- Am vrut doar să văd dacă ai nevoie de ajutor.
Hudson aruncă degajat o privire în jur, după care se uită la șerif.
- Nu am, spune șeriful scurt.
- Te deranjează dacă aștept aici? insistă Hudson, sprijinindu-se de capota mașinii.
- N-ai decât.
Șeriful se întoarce la mine în timp ce Hudson își dă jos ochelarii de soare și se uită cu ochii mijiți... cred că la mine.
- Ești gata să intri? mă întreabă Stevens.
Încuviințez, iar el mă ajută să mă ridic de pe bancă.
Intrăm pe ușa din față, strecurându-ne pe sub banda care delimitează locul crimei. Înăuntru e o liniște desăvârșită. Sunt multe lucruri împrăștiate, cu siguranță în urma percheziției făcute de poliție.
Las cafeaua și dosarul în bucătărie. Mă uit în jur încercând să văd dacă e ceva nelalocul lui. Bucătăria pare bine întreținută, în ciuda bufetelor și a sertarelor deschise.
În sufragerie, covorul din blană de urs e îndoit. Pernele decorative de pe canapea și păturile sunt pe jos, dar în rest totul e la locul lui, chiar și cărțile din biblioteca ascunsă în firida din perete. Toate sunt așezate bine pe rafturi și puse cu cotorul în afară.
Mă uit la bar și observ carafa de whisky cu capacul scos.
- Ați testat băutura? întreb eu, arătând spre ea.
Șeriful vine din bucătărie în sufrageria deschisă.
- Din câte știu eu, nu. Pentru ce ar trebui testată?
Mai face câțiva pași și se oprește lângă mine.
- Dacă s-au găsit urme de Rohypnol în organismul lui Kelly, poate că așa au ajuns acolo.
Pun capacul carafei. Șeriful își freacă bărbia.
- Bună observație, spune el. După ce terminăm, o să-l pun pe Hudson să mai treacă o dată pe aici.
Scoate din buzunar un pix și un carnețel și-și face câteva însemnări.
Încuviințez și mă duc în dormitor. Patul e nefăcut. Cearșafurile, odată albe, acum au pete maronii și roșietice, îmbibate până la saltea, iar alături, pe podea, e o baltă de sânge uscat. Mirosul de fier și putrefacție mă izbește. Îmi acopăr nasul, încercând să respir pe gură. Mai fac câțiva pași și mă opresc în dreptul patului.
Șeriful e chiar în spatele meu. Îi simt răsuflarea în ceafă.
- Ești OK?
Dar din cap în semn că da. Nu sunt deloc convingătoare, pentru că nu mi-e bine. Nimic din ce văd nu e OK.
Cum a putut Adam să-mi facă așa ceva? Ce naiba era în capul lui? Oare avea de gând să mă părăsească? M-ar fi părăsit dacă Kelly mai era în viață?
Furia pune stăpânire pe mine și răbufnește sub formă de lacrimi. Nu plâng când sunt tristă. Plâng când sunt furioasă. Mă întorc spre Stevens. Îmi vede lacrimile și mă strânge imediat în brațe ca să mă aline. Mă mângâie pe spate cu o mână și cu cealaltă mână pe ceafă. Stăm așa câteva minute.
Datorită lui, o parte din furie mi se risipește. Stevens mă face să simt că totul o să fie bine. Că lucrurile pot să meargă spre bine. Mă bucur că am uitat ce se cuvine, fie și numai pentru o clipă.
- Să mergem.
Mă conduce afară din dormitor.
Înapoi în sufragerie, mă uit din nou în jur și privirea îmi cade pe biroul lui Adam. E în dezordine, sertarele sunt trase, iar scaunul e răsturnat. Îmi trec mâinile peste lemnul de cireș. Îmi vine în minte ziua în care l-am surprins pe Adam cu acest cadou.
A fost chiar după ce a semnat contractul pentru prima carte. Eram extraordinar de mândră de el și nu-l văzusem niciodată mai fericit. Amintirea mă face să zâmbesc și gândul îmi fuge la relația noastră de dinainte să se întâmple nenorocirea asta. Deodată, îmi amintesc ce mi-a plăcut la biroul ăsta, ce m-a făcut să-l aleg.
Îmi trec mâna peste blat, oprindu-mă la panoul din dreapta. Îl împing. Scoate un mic sunet și sub el apare un compartiment ascuns. Înăuntru sunt un pistol și un plic mare. Pistolul nu mă surprinde. Știam că e acolo. Adam îl cumpărase la scurtă vreme după ce luaserăm casa. Pentru protecție - deși iată că se dovedise inutil. Plicul e cel care mă neliniștește.
- Măi să fie! N-aș putea să spun că l-am fi găsit și noi, comentează șeriful de lângă mine.
Dau să ridic plicul.
- Stai, mă oprește Stevens.
Scoate o pereche de mănuși, pe care mi le întinde.
După ce mi le pun, îmi face un semn din cap, dându-mi voie să continui. Iau plicul și îl deschid fără grabă, scoțând din el o fotografie de 13 centimetri pe 18. E o poză cu Adam și Kelly, cu vila în fundal și lacul în față. El poartă boxeri. Ea e în chiloți tanga, dar cu bustul acoperit. Adam îi acoperă sânii cu trupul lui. Ea stă cu picioarele încolăcite în jurul lui. Mâinile lui sunt pe fundul ei, iar ale ei pe după gâtul lui Adam. Buzele le sunt unite într-un sărut pătimaș. Par fericiți.
Șeriful tușește stânjenit. Scoate o pungă pentru dovezi și pune cu grijă pistolul înăuntru. Dau să bag fotografia înapoi în plic, dar mă opresc instinctiv. Cineva a făcut fotografia asta, iar Adam și Kelly nu par să fi știut că sunt fotografiați.
Întorc fotografia pe partea cealaltă și văd că pe verso stă scris cu carioca „PUNE-I CAPĂT, ALTFEL O S-O FAC EU”. Mă întorc spre șerif, căscând ochii.
- Lucrurile tocmai au devenit de o mie de ori mai complicate, mormăie el, clătinând din cap.
- Cineva știa despre relația lor. Asta e o amenințare. Dovedește că nu Adam e criminalul, spun eu cu entuziasm. E foarte important. Întărește îndoiala rezonabilă.
- Să nu ne lăsăm luați de val. Dar recunosc că e în favoarea lui Adam.
Bag fotografia înapoi în plic. Șeriful pune plicul într-o pungă de dovezi.
- O să verificăm dacă sunt amprente pe ea.
- Nu faceți și o expertiză grafologică?
- Ar trebui să avem cu ce să comparăm scrisul, spune el, ridicând o sprânceană.
- Așa e.
M-am pripit. Trebuie s-o iau încet și să gândesc totul pe îndelete.
„Ia stai! Dacă fotografia era ascunsă înseamnă că Adam știa de ea. Adam trebuie s-o fi pus în compartimentul biroului.”
- Ești gata? zice șeriful, pornind spre ușa de la intrare.
Încuviințez și iau dosarul de pe bufetul din bucătărie în drum spre ieșire.
Afară, Hudson încă stă rezemat de mașină.
Șeriful încuie casa și se întoarce spre mine, trimițându-mi o privire de consolare.
Îmi plec capul. Mi-a fost greu să-l văd pe Adam fericit cu Kelly. Trebuia să fie fericit cu mine, nu cu altă femeie. Stevens își pune mâinile pe umărul meu și mă mângâie pe braț. E cu totul deplasat, dar e plăcut, îmi aduce alinare.
- Te-ai descurcat minunat. O să pun pe cineva să analizeze whisky-ul și o să trimit fotografia la laborator...
- Hei! Ce faceți voi acolo? Mai e cumva o aventură de care ar trebui să știm? strigă Hudson de lângă mașină.
Are un zâmbet larg pe față și plescăie enervant pe când își mestecă guma, ca să scoată și mai mult în evidență comentariul îndrăzneț.
Remarca lui mă aduce brusc înapoi la realitate și deodată mai multe întrebări îmi vin în minte. Profesionalismul ia locul empatiei, iar noi ne reluăm rolurile de până atunci. De o parte, avocatul apărării. De cealaltă parte, poliția care pune piedici.
- Nu facem nimic, Hudson. Prezența ta aici nu a fost nici necesară, nici solicitată și e cel puțin suspectă. Așa că vezi-ți mai departe de patrularea perimetrului ropriei mașini, i-o trântește șeriful, îndreptându-și spatele.
- Și arma crimei? întreb eu, fără să-l iau în seamă pe Hudson.
Îmi îndrept din nou atenția asupra faptelor.
- N-am găsit-o. Am făcut percheziții în ambele case și în pădure, în jurul casei, dar a fost în zadar.
Șeriful își lasă mâinile pe lângă corp și se mută stânjenit de pe un picior pe altul, neștiind cum să pună capăt scurtului nostru moment de afecțiune.
- Știți ce cuțit a folosit criminalul?
- Am dedus că ar fi un mic cuțit de bucătărie, un cuțit de buzunar sau un deschizător de scrisori. Mai facem niște teste ca să restrângem variantele. Dar probabil că n-o să găsim arma crimei.
Dau ușor din cap. Am nevoie să vorbesc cu Adam. Știe oare că Kelly era însărcinată? Știa de la bun început?
- Ar cam trebui să plec. Trebuie să trec pe la spital să văd cum se simte Adam.
Plec de lângă Stevens și pornesc spre mașina mea, aruncând o privire scurtă spre Hudson.
Îmi zâmbește și mă salută cu un semn din cap.
- Pe curând, zice el cu un aer prietenos, dar vorbele lui sună mai degrabă a amenințare.
Îi răspund cu un zâmbet scurt și reținut, atât cât să nu par neprofesionistă.
- Sarah, strigă șeriful Stevens după mine.
Mă opresc și mă întorc spre el. Coboară treptele verandei și se duce la mașina lui, unde se oprește.
- Adam e în drum spre închisoare, unde o să stea în arest, mă anunță el, deschizându-și portiera. Dacă vrei, poți să vii după mine.
20.
ADAM MORGAN
Stau întins în pat, îmbrăcat în uniforma deținuților, cu pantaloni de bumbac și bluză portocalie.
Se pare că n-au prea multă îngăduință pentru un pacient suspectat că ar fi omorât o tânără. M-au bandajat repede și, după ce m-au ținut sub observație o singură noapte m-au trimis aici. Aici, adică într-o cămăruță îngustă cu două paturi, un veceu și o chiuvetă, toate împrejmuite de beton și bare de oțel. N-ar trebui să fiu aici. N-am ce căuta aici.
Un gardian bate cu bastonul în grilajul celulei mele ca să-mi spună că pot să ies în camera comună. Descuie ușa, iar eu îl urmez pe un culoar până într-o încăpere cu niște mese și scaune și un televizor într-un colț.
Mai sunt doar câțiva deținuți aici, orașul fiind mic, iar închisoarea nefiind bine dotată. Pe doi îi găsesc jucând cărți la o masă, iar al treilea citește o carte singur, la altă masă. Primii doi își ridică privirile când intru și schimbă în șoaptă niște vorbe între ei. Cel de-al treilea nu-și coate nasul din carte.
„Pesemne e o carte bună. Probabil nu una dintre ale mele.”
Iau loc la masa de lângă televizor și mă instalez acolo, sperând să mai uit de gânduri cu ajutorul vreunui serial prost. N-am noroc, pentru că programul obișnuit e întrerupt de un buletin special de știri. Un reporter se află în fața casei mele de vacanță și zice la microfon:
- O crimă odioasă a tulburat liniștea micuțului oraș Brentsville. Kelly Summers, o tânără de 27 de ani, soția ajutorului de șerif Scott Summers de la secția de poliție locală, a fost găsită moartă ieri dimineață, la primele ore, de menajera Sonia Gutierrez. Conform rapoartelor poliției, a fost înjunghiată cu bestialitate. Pentru că investigația e încă în desfășurare, poliția nu a dat publicității numele suspectului principal. Dacă aveți vreo informație legată de moartea lui Kelly Summers, contactați autoritățile locale.
Îmi plec capul, copleșit de rușine și jenă. Auzi, cică n-au dat publicității numele suspectului principal. Pe bune acum!
„Că doar filmați în fața casei mele. Cum a putut să se întâmple asta?”
Suspectul principal ar trebui să fie Scott, nu eu. Nu mă interesează ce indică dovezile, sunt nevinovat. N-aș face niciodată așa ceva. De ce nu vrea nimeni să mă creadă?
- Morgan, mă strigă un gardian. Ai un vizitator.
Mă ridic și-mi târșâi picioarele pe podea, urmându-l. Gardianul deschide ușa și în cămăruța pentru vizite o găsesc la masă pe Sarah. Jumătatea ei de masă e acoperită de carnete și hârtii. Gardianul închide ușa în urma mea.
- Sarah, cât mă bucur să te văd! Trăiesc un coșmar.
Aș vrea s-o strâng în brațe și s-o sărut.
Ea își ridică privirea spre mine și-mi zâmbește reținut. Pricep mesajul și mă așez de partea cealaltă a mesei. Sarah își face niște însemnări și răsfoiește câteva hârtii.
- Mi-au spus că te-au externat.
- Da.
Știu că nu vrea un răspuns mai elaborat.
- Trebuie să vorbim despre noaptea în care Kelly a fost ucisă.
Își deschide un carnet la o pagină albă și lipește vârfului pixului de hârtie. Își ridică din nou privirea spre mine și de-abia acum vede cum îmi arată rănile după bătaia primită de la Scott.
Ochiul drept mi-e complet închis. Pielea are pete vineții, negre, galbene și roșii. Obrazul stâng e umflat și plin de copci. Am buzele sparte în mai multe locuri, iar dinții îmi sunt pătați de parcă tocmai aș fi băut o sticlă de vin, din pricina sângelui care mi s-a adunat în gură.
Ochiul drept mi-e complet închis. Pielea are pete vineții, negre, galbene și roșii. Obrazul stâng e umflat și plin de copci. Am buzele sparte în mai multe locuri, iar dinții îmi sunt pătați de parcă tocmai aș fi băut o sticlă de vin, din pricina sângelui care mi s-a adunat în gură.
Văd în ochii ei o umbră de părere de rău, pentru că și-a spus preț de o clipă, „Bietul meu soț”, dar nu durează decât o fracțiune de secundă, după care privirea ei devine sfredelitoare.
„Oare la ce se gândește acum? De ce mă ajută?”
- Ce vrei să știi? o întreb eu, rezemându-mă de spătarul scaunului.
- Totul, zice ea cu ochii mijiți.
Înțeleg că, în calitate de avocar, are nevoie să știe tot, dar ca soție a mea, n-ar trebui să fie nevoită să audă astfel de lucruri. Poate însă că Sarah chiar vrea să știe. Vrea să știe cât de dezgustător și mârșav sunt.
- Ești sigură?
Își trântește pixul pe masă și mă săgetează cu privirea.
- Adam, ți-am spus și ieri. Trebuie să fii perfect sincer cu mine. Infidelitatea ta nu contează, nici ce mi-ai făcut mie.
- OK. Doar că nu vreau să te rănesc, îi spun eu, vrând s-o iau de mână.
- M-ai rănit deja, răspunde, retrăgându-și mâna.
Își ia pixul și notează în carnet ziua și ora.
- La ce oră a ajuns Kelly Summers la casa de vacanță?
- Puțin după ora 5 seara.
- Povestește-mi cu lux de amănunte ce s-a întâmplat după ce a sosit.
Îi spun totul: că am băut whisky, am făcut sex de mai multe ori, că am fost dur cu ea în timpul sexului, că mi-a plăcut foarte mult, că și lui Kelly i-a plăcut foarte mult, că am plecat de lângă ea în toiul nopții, îi spun de biletul pe care l-am lăsat, îi spun absolut tot.
Sarah nu-și trădează sentimentele prin nimic - prin niciun gest, sunet sau comentariu. Nu-mi arată prin nimic cât de mult mă urăște. Dar asta mă face să mă întreb:
„Oare îi pasă? Îi pasă că o înșelam? Sau poate că încearcă doar să nu se piardă cu firea, să se poarte ca un avocat?”
Nu-mi dau seama. Nu reușesc să-i interpretez expresia de pe chip. E soția mea și totuși, în clipa asta, nu o cunosc. Se uită la mine cu răceală. Mișcările îi sunt aproape mașinale. Ochii îi sunt limpezi.
- Ia stai așa, zice ea, încercuind ceva pe hârtie și smulgându-mă din gândurile mele. La ce oră ați adormit?
- Nu știu.
Încerc să-mi aduc aminte, dar nu-mi amintesc să mă fi culcat sau să fi fost obosit. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că am făcut sex cu Kelly.
- Nu știi la ce oră ai adormit? mă întreabă ea din nou.
- Probabil că am căzut frânți după sex.
Nu am un răspuns mai bun. Chiar nu știu.
- Există un interval de timp pe care nu ți-l amintești din noaptea aia? spune ea, iscodindu-mă cu privirea.
- Așa se pare, zic eu, dând din umeri.
- Așa se pare? Ești acuzat de crimă și ție „ți se pare”? Îți bați joc de mine, Adam?
Își lasă pixul să cadă pe hârtie și-și masează tâmplele cu vârfurile degetelor.
- Ce naiba ai vrea să spun?
- Nu știu. Dar nu o să dea deloc bine că nu-ți amintești o parte din noaptea aia. Acuzarea o să răstoarne afirmația asta în „Ei bine, dacă nu-ți amintești, poate ai uitat că ai ucis-o”. Trebuie să-ți amintești. Trebuie să fii sigur de tot ce s-a întâmplat.
Situația o frustrează, ceea ce nu-i stă în fire. Sarah e întotdeauna calmă și stăpână pe ea. Trebuie să fiu sigur de tot ce s-a întâmplat în seara aceea, dar, dacă se ajunge la un proces, o să am timp să mă pregătesc.
- Îmi amintesc că am auzit o portieră trântindu-se. Asta m-a trezit.
- Ești sigur? mă întreabă ea cu o urmă de scepticism. Ești sigur că nu a fost o creangă care a căzut dintr-un copac sau o ghindă care a căzut pe acoperiș? În pădure se aud tot felul de zgomote.
- Da, sunt sigur... Cel puțin așa cred.
Îmi masez fruntea, ca și cum asta m-ar putea face să-mi amintesc brusc lucrurile pe care le-am uitat din noaptea aceea.
Sarah pufnește și-și notează iute ceva în carnet.
- De fotografie ce poți să-mi spui?
- Ce fotografie?
Mă uit la ea și apoi dincolo de ea, încercând să-mi amintesc.
„Fir-ar.”
Deodată, îmi dau seama la ce se referă. Fac ochii mari.
„Cum de-am putut să uit?”
În vâltoarea evenimentelor, am uitat tocmai acest lucru atât de important, care ar putea să-mi dovedească nevinovăția.
- Când ai primit-o?
- Cu câteva săptămâni înainte. Am găsit-o în cutia poștală a casei de vacanță. A pus-o cineva acolo, pentru că nu avea timbre, explic eu, iar Sarah își notează în continuare. E o înscenare, nu vezi?
O privesc drept în ochi.
Ea trage adânc aer în piept și îmi întâlnește privirea.
- Eu încerc să te ajut, Adam, dar trebuie să-mi spui tot. Trebuie să-ți amintești tot. Ai noroc că am găsit plicul. E un mare pas înainte, dar trebuie să aflăm cine a făcut fotografia, cine te-a amenințat.
Își coboară privirea și se uită la notițe.
Are dreptate. Nu prea o ajut. Trebuie să analizez totul, așa cum fac cu cărțile mele când scriu. Care sunt inconsecvențele? Care personaje nu sunt suficient de bine conturate? Cine duce povestea mai departe? Și de ce? Care e miza poveștii și ce aspecte ar trebui să urmăresc?
- Au găsit 3 mostre de ADN în ea, spune Sarah iritată, schimbând subiectul.
Pe moment, nu înțeleg la ce se referă. Casc ochii și rămân cu gura căscată.
- Unul e al tău. Altul al lui Scott. Dar al treilea nu se știe al cui e.
- Ce încerci să spui?
- Că nu erai singurul bărbat cu care-și înșela soțul. Că nu erai deosebit. Că era o târfă.
Sarah pare la fel de surprinsă de cuvintele ei ca și mine.
- Doamne, Sarah!
- Scuze. Doar că... Încă mă chinui să procesez toate lucrurile astea.
Își ferește privirea, ca și cum i-ar fi rușine de ieșirea pe care tocmai a avut-o. Îi spun că e în regulă, deși nu cred asta. Nimic nu-i în regulă. Kelly e moartă. Se culca cu alt bărbat. Cum a putut?
- Poate a fost violată de al treilea bărbat? sugerez eu.
- Poate..
- Poate că tot el a și omorât-o.
Încerc să pun totul cap la cap, dar nu are niciun sens.
„Cum de se vedea Kelly cu altcineva? De ce? Nu îi eram de ajuns? Nu mă iubea la fel de mult pe cât o iubeam eu?”
- Poate. Dar parcă erai convins că Scott e criminalul, zice Sarah în timp ce-și ia notițe.
- Eram. Adică sunt. Sigur a fost el. O bătea. Ai văzut și tu de ce e în stare. Pe mine m-a bătut crunt, pe tine te-a rănit și știu ce-i făcea lui Kelly.
Încerc s-o conving pe Sarah, dar în același timp încerc să mă conving pe mine. Sigur a fost Scott. Poate că Kelly a avut o aventură de-o noapte cu al treilea tip sau poate că individul a agresat-o. Pur și simplu nu pot să cred că mai era cu cineva în afară de mine. Kelly nu mi-ar fi făcut așa ceva. Mă iubea. Și eu o iubeam pe ea. Între noi era ceva deosebit.
- Așa e, dar nu există dovezi care să-l incrimineze pe Scott. Poate că o bătea, dar asta nu înseamnă că a omorât-o. În afară de asta, Kelly nu a depus la poliție plângeri de violență domestică.
- Nu putea să se ducă la poliție. El era poliția. Îi era prea frică de el.
- Înțeleg, dar fără dovezi, afirmațiile astea n-o să fie convingătoare la tribunal. Mesajele pe care i le-a trimis o să te ajute, dar dacă Scott are un alibi, atunci n-o să conteze. Soții se mai ceartă între ei. Deocamdată, tu ai fost la locul faptei, ești ultimul care a văzut-o în viață și ADN-ul tău e peste tot. Și mai e și asta...
Sarah scoate o hârtie dintr-un dosar și o pune în fața mea. Pe ea e scrisul meu. E biletul pe care i l-am lăsat lui Kelly în noaptea morții ei. Sunt ultimele cuvinte entru ea. Nu a mai apucat să le citească. Era deja moartă când le-am scris.
Am mai citit o dată biletul, în gând.
„Kelly,
Tu ești soluția. Nu ai fost întotdeauna, dar de-acum înainte, tu vei fi. Tu ești povestea pe care mă chinui s-o scriu de-o viață întreagă, iar în noaptea asta m-am hotărât ce final să-i dau.
Te iubesc, iubește-mă și tu
Adam
P.S. Menajera vine la 9 dimineața. Te rog să ai grijă să pleci înainte să sosească.”
- Despre ce final e vorba în bilet? mă întreabă Sarah, cu ochi sticloși.
Mă poticnesc, căutându-mi cuvintele, dar știu totodată că nu vreau să le audă. Însă trebuie să-i spun adevărul. Numai așa mă poate ajuta.
- Mă hotărâsem să te părăsesc și să fiu cu ea.
Expresia de pe chipul lui Sarah nu se schimbă. Se uită la mine și apoi își coboară ochii în carnet. Buza de jos îi tremură ușor și strânge din ochi. Își face câteva însemnări.
- Dar m-am răzgândit. Când mi-ai spus că vrei să avem un copil împreună, să întemeiem o familie, m-am hotărât să pun capăt relației cu Kelly și să mă dedic cu totul ție și familiei noastre.
Întind mâna peste masă spre ea, dar degeaba, ea își aranjează hârtiile.
- Și hotărârea asta zici c-ai luat-o la două ore după ce-i scriseseși lui Kelly că o iubești.
Încuviințez.
„Sunt un idiot. Cum de m-am băgat în încurcătura asta?”
- Juriul poate să citească biletul în două feluri. Așa cum l-ai interpretat tu sau într-un fel mai lugubru. Finalul ar putea să fie moartea ei, iar micul post scriptum de la sfârșit - un șiretlic ca să faci să pară că încă era în viață când scriai biletul. Eu te cred, pentru că numai un idiot ar încerca să mușamalizeze o crimă cu o scrisoare.
- Păi nu mint, întăresc eu.
- Zici că te-ai hotărât să nu te mai desparți de mine pentru Kelly după ce ți-am spus că vreau să facem un copil?
- Da. Absolut. Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să întemeiez o familie cu tine. Te iubesc enorm, Sarah. Regret ce-am făcut și aș vrea să dau timpul înapoi, dar nu pot. O să-mi petrec toată viața ispășindu-mi păcatele față de tine. Ești soția mea. Ești totul pentru mine. Iubirea mea pentru tine e nemuritoare.
- Kelly era însărcinată, zice Sarah din senin.
Rămân cu gura căscată.
- În 4 săptămâni.
Nu se simte nicio urmă de emoție în glasul ei. Parcă ar citi o listă de cumpărături.
- Potrivit testelor ADN, tu erai tatăl.
Cuvintele ei mă străpung în inimă ca o lamă de cuțit. Dau să întreb „Ce?”, dar nu reușesc să articulez cuvântul. Mă ridic de pe scaun prea repede. Scaunul se răstoarnă, lovind podeaua cu un bufnet. Îmi las capul în palme și-mi smulg părul. Din gâtlej îmi scapă un urlet cumplit. Vărs lacrimi pentru pruncul meu nenăscut. Știu cum pare. Amanta moartă, însărcinată. Încerc să mă adun, să-mi stăpânesc sentimetele.
Respir adânc.
- Știai că e însărcinată?
- Crezi că știam? Cum poți să crezi că știam?
Mă plimb prin cameră, dând din mâini.
- Cum naiba poți să crezi așa ceva? o întreb eu din nou, de data asta cu mai multă furie.
- Cum am putut să cred că mă iubeai sau că îmi erai credincios? Cum am putut să cred că vorbeai serios când ai făcut jurământul matrimonial? Cum am putut să cred c-o să ne petrecem tot restul vieții împreună? Cum am putut să cred că nu te culci cu o altă femeie și o lași însărcinată? Cum naiba am putut să cred vreunul din lucrurile astea, Adam?
Când își încheie tirada, se abține cu greu să rămână pe scaun și, preț de o clipă, cred c-o să se repeadă la mine, dar n-o face. Își îndreaptă sacoul și se așază mai bine în scaun. Își netezește părul cu palma și se calmează.
Mă așez din nou în fața ei. Are dreptate. N-am niciun drept să mă supăr pe ea pentru că și-a închipuit că știam de sarcină. Nu știu cum o să depășim noi situația în care ne găsim, dar dacă o să reușim, nu sunt convins c-o s-o facem împreună.
- Și acum? întreb eu.
- O să-l verific pe Scott. O să încerc să aflu cine ți-a trimis fotografia și al cui e al treilea ADN. Trebuie să eliminăm inconsecvențele din povestea ta.
- Nu e o poveste.
- Știi ce vreau să spun, pufnește ea.
Îmi întind mâna după a ei și de data asta mă lasă să o strâng. Îi spun din nou că-mi pare rău, dar nici toate scuzele din lume n-ar putea repara ce am făcut. Sarah mă strânge de mână și apoi își adună lucrurile.
Îi spun că o iubesc.
- Maică-ta e în oraș. A trecut pe la mine pe la birou azi-dmineață, zice ea în chip de răspuns.
Nu-mi zice că și ea mă iubește pe mine - și nici n-o învinovățesc.
- Serios? Cum e?
- E... maică-ta.
Când să iasă pe ușă, se mai întoarce o dată spre mine.
- Dacă procurorul se hotărăște să înainteze cazul instanței, o să ceară pedeapsa maximă pentru omor calificat în Virginia, spune ea cu tremur în glas.
- Și care e pedeapsa maximă?
- Condamnarea la moarte.
21.
SARAH MORGAN
Anne intră în biroul meu, îmbrăcată cu o fustă neagră tip creion și cu părul prins în coadă. Pe zi ce trece, seamănă tot mai mult cu mine.
Duce două cafele mari Americano de la Starbucks, câte una în fiecare mână, și are un dosar sub brațul strâng. Trage ușa după ea și vine repede spre mine, așezând pe birou ambele cafele. Se așază de cealaltă parte a biroului, chiar în fața mea, și-și pune dosarul în poală.
Trebuia să trec pe la birou ieri, după întâlnirea cu Adam, dar n-am putut. Aveam nevoie să fiu singură. Aveam nevoie să procesez ultimele evenimente.
Nu i-am spus lui Anne ce s-a întâmplat la închisoare, nici despre rezultatele autopsiei, ADN sau că Adam era tatăl copilului nenăscut al lui Kelly și că primise o fotografie cu niște amenințări. Sunt sigură că e nerăbdătoare să afle vești.
- Ce face Monstrul Soacră? întreabă Anne, încercând să destindă atmosfera.
Clatin din cap.
- Dacă încep să-ți povestesc, nu mă mai opresc.
Iau o gură de cafea.
- Iartă-mă că n-am mai trecut ieri pe aici și că n-am sunat. Am fost copleșită de situație. Mulțumesc că m-ai acoperit.
- Ce s-a întâmplat?
Pe chipul ei se citesc îngrijorarea și empatia. Se apleacă peste birou, ascultându-mă cu atenție.
- Au găsit 3 mostre de ADN diferite la autopsie.
- Trei? întreabă ea, nu ca să pună la îndoială ce îi spun, ci ca să-și arate uimirea.
Ridică 3 degete. Eu încuviințez și mai sorb o gură de cafea.
- Trei. Unul e al lui Adam, unul e al lui Scott, iar al treilea nu știm al cui e.
- Se culca cu trei bărbați?
- Așa se pare.
- Sfinte... Fata asta nu se juca. Poate posesorul celui de-al treilea ADN e cel care a comis crima? sugerează Anne.
- Exact asta a spus și Adam.
- Cine ar putea fi al treilea bărbat? A văzut-o cineva cu un alt bărbat în afară de Scott și Adam?
- Deocamdată, nu.
Mai iau o gură de cafea și bat cu pixul în birou.
- În plus, cineva i-a trimis o fotografie lui Adam cu o notiță de amenințare. În fotografie apăreau el și Kelly, iar textul era: „Pune-i capăt, altfel o fac eu”. Cineva știa despre relația lor.
Duc pixul la gură și încep să-l rod.
Anne mă ascultă holbându-se la mine. Deschide gura, apoi o înghide la loc. A rămas fără cuvinte. Până și eu am rămas fără cuvinte. Înghite în sec și-și duce cafeaua la buze, sorbind din ea.
- Mai iau probe ADN și de la altcineva?
Anne se așază picior peste picior. Ia dosarul din poală și-l pune pe masă.
- De la cine să ia? Nu poți preleva probe de ADN la întâmplare, doar pentru că nu știi a cui e a treia mostră. Trebuie să ai un motiv.
- Știu. Întrebam dacă mai au pe cineva în vizor. Un alt bărbat cu care ar fi putut să aibă o relație, cineva de la muncă sau un prieten sau poate un fost iubit?
- Șeriful zice că nimeni de la cafeneaua unde lucra nu trezește suspiciuni, dar nu poți să știi dacă chiar și-a făcut treaba. El și Scott nu știu de niciun fost iubit, iar ea nu prea avea prieteni - în afară de soțul meu, se pare.
Umorul meu negru nu are efectul scontat. Anne se uită cu tristețe la mine, iar eu îi zâmbesc ca să-i transmit că sunt OK, deși nu știu dacă e adevărat.
- Cum adică „nu poți să știi dacă chiar și-a făcut treaba”? Nu se poartă normal?
Anne sesizează și cel mai mic detaliu din ce-i spun. De-asta și e o asistentă așa de bună.
- Nu știu. Pare doar cam prea prietenos.
- Prea prietenos?
- Nu prea știu cum să explic. Pare mai interesat de cazul ăsta decât ar trebui să fie.
- Crezi c-o știa pe Kelly?
Anne se sprijină de spătarul scaunului. Amănuntul ăsta i-a stârnit interesul.
- Nu. De fapt, da. Soțul ei era polițist și vorbim de un oraș mic. N-avea cum să n-o cunoască. Dar cred că flirtează cu mine. Mi-a zis c-o să-mi fie alături indiferent dacă Adam e condamnat sau nu și... și mai e și felul în care se uită la mine.
„Poate că am nevoie de asta acum. Cred că da. Șeriful Stevens s-ar putea să fie exact omul de care am nevoie acum, mai mult decât pot să-mi închipui.”
- Ce ciudat, comentează Anne.
- Crezi? Ar trebui să fiu îngrijorată? Ar trebui, nu-i așa?
- La urma urmei, el e șeriful orașului, iar tu ești nevasta unui om suspectat că ar fi ucis unul dintre locuitorii acestuia. Și mai ești și avocatul aceluiași soț. Poate că te vede mai mult ca pe o victimă, ca pe soția unui ucigaș decât ca pe avocatul apărării și poate că pur și simplu îi e milă de tine că treci prin asta, sugerează Anne.
- Nici el nu pare să creadă că Adam e vinovat. Nu ți se pare straniu că mi-a spus asta, eu fiind avocatul apărării?
- Că i-a spus-o avocatului apărării, da. Că i-a spus-o nevestei, nu. Probabil că nu-și dă seama prea bine ce se cuvine să facă și ce nu. Vă găsiți cu toții într-o situație foarte ciudată.
- Știu, și câteodată mă întreb dacă e bine ce fac, mărturisesc eu.
- Ce vrei să spui?
- Că sunt alături de soțul meu, deși el n-a fost alături de mine.
- Faci ce e bine pentru că ești un om bun. Dacă soțul tău a greșit, asta nu înseamnă că și tu trebuie să faci la fel. Ai rămas fidelă principiilor tale și, până la urmă, asta e ceea ce contează cu adevărat. Indiferent dacă o să-și petreacă restul zilelor în închisoare sau nu, Adam o să regrete ce ți-a făcut. Asta garantez.
Strâng din buze, ridic din sprâncene și dau ușor din cap.
- Apropo, am primit raportul privind trecutul lui Kelly și al lui Scott. Eu nu mă pricep la fel de bine ca tine când vine vorba de muncă de investigație, dar am găsit ceva care mi s-a părut ciudat. N-am reușit să-mi dau seama care-i treaba, spune Anne și-mi întinde dosarul.
- Ce anume ți s-a părut ciudat? întreb eu, răsfoindu-l.
- În primul rând, Kelly Summers nu e numele ei adevărat. Numele ei adevărat e Jenna Way.
- Jenna Way? De ce și-a schimbat numele?
Dau paginile, încercând să găsesc răspunsul singură. Așa sunt eu. Dacă pun o întrebare, trebuie să aflu răspunsul. Nu prea am încredere în alții să-mi dea informația corectă. Că doar nici Adam nu mi-a dat-o atâta timp.
- Se pare că a mai fost căsătorită o dată înainte de Scott. Iar soțul ei de atunci a fost omorât, observ eu, încă răsfoind raportul. Cum? Cine l-a omorât?
- A fost înjunghiat mortal de către Kelly, sau poate că ar trebui să spun Jenna, și, în mod straniu, a scăpat nepedepsită, zice Anne, ridicând o sprânceană.
- E foarte straniu. N-are niciun sens. Cum de-a scăpat?
Continui să dau paginile.
- Au dispărut niște probe în timpul procesului, așa că procurorul a renunțat la acuzații. Dar ia ghici cine a fost unul dintre polițiștii care au arestat-o?
- Cine?
- Nimeni altul decât Scott Summers.
22.
ADAM MORGAN
Gardianul deschide ușa, iar eu intru în încăperea cea mică.
Mă găsesc imediat în brațele mamei. Simt parfumul ei obișnuit și e îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, de parcă ar fi venit la înmormântarea mea. Gardianul ne anunță că orele de vizită se încheie în 10 minute și apoi închide ușa în urma lui.
- Dragul meu! spune mama, sărutându-mă pe obraji. Ce ți-au făcut?
Îmi cercetează fața, pipăindu-mă ca să se asigure că rănile se vindecă bine. Nu e medic, dar a fost la destui doctori ca să-și închipuie că știe ce face.
- Sunt bine, mamă.
O îmbrățișez din nou, ca s-o fac să nu se mai holbeze la mine și să nu mai încerce să-mi repare fața. O conduc înapoi la scaunul ei și mă așez de partea cealaltă a mesei. Îmi ia mâinile într-ale ei și mi le ține așa, uitându-se îndelung la mine. De câteva ori dă să spună ceva, dar nu-și găsește cuvintele.
- Ce e, mamă?
Nu zice nimic. Continuă să se holbeze la mine.
- Încerci să te hotărăști dacă mă crezi sau nu vinovat?
- Nu, răspunde ea cu vehemență.
- Nu? zic eu, înclinându-mi capul.
- Ești fiul meu. Știu că nu ești vinovat și o să te scot de aici, spune ea, strângându-mi mâinile.
- Mamă, mă culcam cu Kelly. I-au găsit cadavrul la mine în pat. ADN-ul meu este peste tot pe corpul ei.
Clatin din cap. Când o zic cu voce tare, îmi dau sama mult mai bine în ce situație fără ieșire mă aflu.
- Să ai o aventură nu e o infracțiune, îmi răspunde mama.
- Mamă! Dă-o naibii de aventură! Tu n-ai văzut câte dovezi au?
- N-are importanță. O să-ți fac rost de cel mai bun avocat, spune ea, dând din cap.
- Am deja avocat.
- Pe cine?
- Pe Sarah!
Mama e nedreaptă cu Sarah. Orice ar fi făcut, Sarah nu s-a ridicat niciodată la nivelul așteptărilor ei, pentru că ele două au concepții diferite despre succes.
- Sarah? Ea te-a băgat în încurcătura asta.
Îmi retrag mâinile.
- Ce? Cum așa?
- Dacă în loc să fie obsedată de carieră, ar fi avut grijă să-ți ofere mai multă iubire, nu te-ai fi dus la altă femeie. Ca să nu mai zic că te-a împiedicat să fii tată, iar pe mine m-a împiedicat să fiu bunică, spune mama, încrucișându-și brațele peste piept.
- Nu e adevărat, mamă, pufnesc eu, dându-mi ochii peste cap. Doar că nu era pregătită. Știi foarte bine de ce și știi prin ce a trecut.
Mijesc ochii.
„Cum îndrăznește să spună așa ceva despre soția mea? Sarah a trecut prin destule și numai asta mai lipsește, ca maică-mea s-o trateze așa.”
- Da, da, da. Toată lumea are o poveste care smulge lacrimi, Adam.
- Ajunge!
Nu am ridicat niciodată vocea așa la mama. Nici măcar nu tresare. Nici măcar nu clipește. Aș putea și să arunc masa asta în capătul celălalt al camerei și să-i trag un pumn drept în gură, că ea tot s-ar uita la mine ca la soare.
- Of, dragul meu... Închisoarea a început deja să te facă nervos.
Se întinde peste masă și mă mângâie pe obraz.
- O să-ți aduc niște ceai cu mentă, cum îți place ție. Te calma când erai mic, îmi zâmbește ea.
Trag aer adânc în piept. Se deschide ușa și în prag apare Sarah. Mama își întoarce capul spre ușă.
- Eleanor, Adam, ne salută Sarah.
- Bună, Sarah, răspunde mama, cu răceala obișnuită.
- Adam nu poate să primească vizitatori înainte de punerea sub acuzare. Cum ai intrat? o întreabă Sarah.
- Am mijloacele mele, zâmbește mama cu aroganță.
- De ce ai venit? o întreb eu pe Sarah. Ai vreo veste bună?
Sarah intră în cameră și închide ușa în urma ei.
- Am venit să-ți spun că s-au hotărât să te trimită în judecată. Mâine o să trebuiască să decizi cum pledezi, mă anunță ea, privindu-ne pe mine și pe mama drept în ochi. Dar mă întorc mâine dimineață să te pregătesc. Am vrut... am vrut doar să te anunț din vreme.
- Să mă trimită în judecată?
Sarah încuviințează.
- Dar e ridicol, Sarah, izbucnește mama, ridicându-se de pe scaun. Trebuie să rezolvi lucrurile, adaugă ea, îndreptând arătătorul spre soția mea.
- Asta încerc să fac, Eleanor. Procurorul crede că poate să dovedească vinovăția lui Adam dincolo de orice îndoială rezonabilă, așa că vrea să vadă cazul judecat.
- Dar sunt nevinovat! strig eu, cu tremur în glas și cu lacrimi în ochi.
- Știu, dragul meu, spune mama. O să-ți găsim cel mai bun avocat și în curând o să se termine povestea asta.
Sarah clatină din cap.
- Eu o să plec.
Se răsucește pe călcâie și pornește spre ușă. Gardianul deschide ușa și ia poziție de drepți.
- Orele de vizită s-au încheiat, anunță el.
Mama ocolește repede masa și mă strânge în brațe.
- Mă întorc mâine, ursulețul meu, îmi șoptește la ureche.
- Mamă, nu-mi spune așa. Sunt la închisoare, șuier eu printre dinți, ca nu cumva să mă audă cineva.
Sarah trece pe lângă paznic și dă să plece. Mama mă eliberează din îmbrățișare și se întoarce iute spre ușă.
- Sarah, stai! Vreau să te scot la cină. Știi tu, să vedem care ar fi următorii pași, insistă mama.
Sarah se oprește și întoarce privirea spre noi.
- Am multe de făcut și...
Mama ridică mâna s-o oprească.
- Scuzele tale nu țin la mine. Mergem la cină.
23.
SARAH MORGAN
Stăm față în față la Pineapple&Pearls, localul ales de Eleanor.
Restaurantul are un meniu prestabilit și, deși sunt sigură că selecția va fi excelentă, asta nu face decât să-mi confirme că Eleanor vrea mereu să aibă controlul.
- De unde începem, Sarah? mă întreabă ea.
- Noi două? Nu începem de nicăieri. Nu ești avocat, nici polițist, așa că n-ai cum să studiezi probe, să analizezi locul faptei sau să-l ajuți pe Adam în vreun alt fel. Singurul lucru pe care poți să-l faci este să mă lași să-mi fac meseria.
I-o spun direct, fără menajamente. Sper să priceapă și să renunțe la gândul că ar putea să facem împreună echipă ca să-l salvăm pe puiul ei scump.
- Și te aștepți să pot face asta?
- Să faci ce, Eleanor?
- Să las totul în seama ta. Nu putem nici măcar să avem încredere c-o să te străduiești, spune ea în timp ce studiază meniul cu băuturi, de parcă am vorbi despre vreme sau cine știe ce alte banalități.
- Poftim?
Eleanor își ridică privirea spre mine.
- Cred că trebuie să accepți că ai și tu o parte de vină. Și, în cazul ăsta...
- Cum?
- Soții de obicei nu înșală soții iubitoare.
- Ești cu totul deplasată, îi atrag atenția, clătinând din cap de uimire.
Asta n-o descurajează.
- Și Adam întotdeauna și-a dorit să fie tată... Iar eu mi-am dorit să fiu bunică, dar tu ne-ai refuzat amândurora bucuria asta.
- Te rog să te oprești imediat, Eleanor, zic eu cu palma ridicată.
Ce n-aș da să mă întind peste masă și să-i zgârii mutra botoxată.
- Știu că ai avut o copilărie grea, cu moartea lui taică-tău și dependența de droguri a maică-tii, dar nu poți să te agăți la nesfârșit...
Se întrerupe când vine chelnerița.
- Vrem două cocktailuri Manhattan.
Închide meniul de băuturi și i-l dă chelneriței.
Îmi vine să plec imediat, trântind ușa, dar știu că asta nu l-ar ajuta pe Adam cu nimic.
- De fapt, vreau două măsuri de votcă Tito cu apă tonică și lime, o corectez eu.
Chelenrița încuviințează, iar eu îi zâmbesc discret.
- Adu-le pe amândouă, oricum o să am nevoie de două cocktailuri, îi cere Eleanor. Așa, cum ziceam?
Strâng așa de tare din pumni pe sub masă, încât unghiile mi se înfig în palme. Senzația de umezeală și de căldură îmi dă de înțeles că mi-am făcut rană.
- A, da... Și mie mi-au murit oameni dragi. Soțul meu a murit, dar vezi bine că asta nu mă oprește să-mi trăiesc viața.
Eleanor dă din cap în timp ce vorbește, de parcă mi-ar ține un discurs motivațional, dar nu mă motivează decât să-i răstorn tot de pe masă în poală și să plec de aici ca o furtună.
Îmi descleștez pumnii și mă uit la ei o clipă. Am mici răni sângerii în ambele palme. Iau șervețelul și respir adânc.
„Pot să trec prin asta. Am trecut prin lucruri mai rele.”
Chelnerița pune pe masă votca mea cu apă tonică și două Manhattanuri. Îmi iau băutura și aproape că o dau pe gât dintr-o singură înghițitură. Eleanor încă îmi spune cum ar trebui să-mi trăiesc viața și că nu e vina lui Adam.
- ...și se vede că dependența e moștenire de familie, Sarah. Poate că tu ești dependentă de muncă. Eu vreau doar să ajut și să mă asigur că Adam are parte de cea mai bună apărare.
Soarbe prelung din Manhattan, fără să-și ia ochii de la mine.
- Are cea mai bună apărare și dă bine pentru el că soția lui, cu care e căsătorit de 10 ani, nu doar îl susține, dar îl și reprezintă în proces.
- Măcar atât să faci și tu, Sarah. Ești sigură că ești pregătită să faci față?
Încearcă să ridice o sprâneană, dar fața ei injectată de botox nu vrea să i se supună..
- Sunt sigură.
- Ei bine, poate că dependența ta de muncă o să se dovedească și ea în sfârșit bună de ceva, zice Eleanor, zâmbind malițios din colțul gurii.
Îmi dau ochii peste cap.
- Așa se pare.
- Of. Ce bine ar fi fost dacă erai mai atentă cu fiul meu și-ți îndeplineai îndatoririle de soție! Și atunci nenorocirea asta nu s-ar mai fi abătut asupra lui Adam. Ce păcat... se lamentează ea, clătinând din cap.
O s-o țină așa toată seara dacă nu-i spun ce vrea să audă. Trag aer în piept.
- Ai dreptate, Eleanor. Ar fi trebuit să fiu o soție mai bună. Dar îți promit că de-acum voi fi mai bună și o să mă asigur că lui Adam i se face dreptatea pe care o merită, zic eu cu fermitate.
Chelnerița ne aduce primul fel.
- Știam eu c-o să-ți vină mintea la cap, îmi zâmbește Eleanor. Și acum, să ne bucurăm de masă.
24,
ADAM MORGAN
Iată-mă din nou pe patul de metal, cu o saltea care jur că nu-i mai groasă decât o bucată de carton.
Șaizeci din ultimele 72 de ore mi le-am petrecut întins în acest pat, meditând la împrejurările care m-au adus aici.
Sarah nu mai simte nimic pentru mine, știu asta, și nici nu o învinovățesc. Chiar dacă, prin nu știu ce miracol, reușește să mă scape, n-o să mai avem niciodată ce am avut - asta dacă am avut vreodată ceva cu adevărat. Nu mai sunt așa de sigur. Poate era doar o relație convenabilă pentru ea, ca să aibă un bărbat la care să se întoarcă seara acasă? Nu, sunt sigur că mă iubea, dar mă uit acum la ea și... cred că am rănit-o așa de tare, încât nu mai e cale de întoarcere.
Încă mai are sentimente pentru mine, dar sunt dominate de ură, furie, tristețe, regret. O să supraviețuiesc? Nu știu. Dar noi? Noi doi o să supraviețuim? Probabil că nu.
Întâlnirea noastră de ieri nu s-a terminat bine, în parte din cauza comentariilor mamei.
După ce Sarah mi-a zic că voi fi pus sub acuzare, ea și mama s-au dus să ia masa împreună. Nu văd cum ar fi putut să meargă bine cina aia.
Un gardian lovește cu bastonul în gratiile celulei mele.
- Ai un vizitator.
Mă ridic și-mi târșâi picioarele pe podea.
Gardianul mă conduce la sala de interogatoriu. Deschide ușa și văd că pe scaun e un bărbat blond, tuns scurt. E cu spatele la mine.
„Un nou avocat”, îmi zic eu.
Poate că Sarah s-a săturat până la urmă, iar mama a angajat un nou avocat. Îl ocolesc, și când mă așez pe partea cealaltă a mesei, îl recunosc. Scott Summers. Dau imediat să mă ridic și să plec.
- Stai liniștit, vreau doar să vorbim.
Ridică mâinile, ca să-mi arate că are gânduri pașnice. Are o voce gravă și aspră. E prima dată când îl aud vorbind. Ultima dată când ne-am văzut, n-a vorbit decât cu umnii.
Mă uit când la gardian, când la scaun, încercând să mă hotărăsc ce să fac.
Mă uit când la gardian, când la scaun, încercând să mă hotărăsc ce să fac.
- E decizia ta, Adam. N-o să te obșig să rămâi, spune gardianul.
Ne privim îndelung și mă hotărăsc să iau loc. Poate face Scott o greșeală și mă ajută să descopăr un amănunt care să mă ajute la proces. Ce am de pierdut? Viața? În punctul ăsta, nu mi s-ar mai părea cine știe ce pierdere.
- Mersi, spune Scott.
- Ai grijă ce faci, Scott. Am încălcat câteva reguli aducându-te aici, așa că să nu te prind că-mi faci probleme. O să fiu de cealaltă parte a ușii. Ai 20 de minute.
Gardianul iese și închide ușa.
Mă sprijin de spătar și aștept să aud ce are Scott să-mi spună. Nu știu de ce a venit și de ce vrea să discute cu mine. Dar pentru că a venit n-are decât să fie el primul care vorbește.
- Cum ziceam, vreau doar să vorbim. Nu vreau decât să aflu ce s-a întâmplat. Vreau să știi ce știi tu.
Are cearcăne și o barbă neîngrijită. Cămașa în carouri e șifonată și părul îi e răvășit. Se vede că nu l-a mai interesat cum arată.
- Am spus totul poliției. Toate informațiile se găsesc în declarațiile mele și știu că tu ai acces la ele. Și atunci ce cauți aici?
- Am acces și le-am citit, dar vreau să aud de la tine.
- Ce anume vrei să știi?
- Kelly a zis vreodată ceva despre mine? Știai că e căsătorită?
- Da, știam că e căsătorită și știu ce i-ai făcut.
Mijesc ochii. Îmi vine să mă reped la el peste masă, ca să-l pedepsesc pentru toate bătăile prin care a făcut-o să treacă.
- Ce anume crezi că i-am făcut? zice el cu o grimasă, rezemându-se de spătar.
- Ai fost violent cu ea. Ai bătut-o. Ai învinețit-o și ai lovit-o până i-a dat sângele. Te crezi mare și tare? Crezi că ești un tip dur dacă-ți bați soția? spun eu, dând cu pumnul în masă.
- Ce tot spui? N-am lovit-o niciodată. Cum a putut să spună una ca asta?
Bate și el cu pumnul în masă, ceea ce nu-l face prea convingător.
- I-am văzut vânătăile. Am văzut-o cu ochiul vânăt, cu sânge curgându-i din nas și cu buza umflată. Nu îndrăzni să negi ce-ai făcut. Ți-e teamă că poliția o să afle și o să înceapă să te considere suspectul principal? Pentru că eu știu că tu ai ucis-o. Știu.
Îmi încleștez maxilarul cu atâta putere, încât mă dor dinții.
- Glumești? Am iubit-o pe Kelly. O singură dată, cam cu două săptămâni înainte să moară, am lovit-o din greșeală cu cotul în față când puneam tapet, dar asta a fost tot. A plecat și a zis că se duce la un vecin să folosească trusa lui de prim ajutor, pentru că nu o găseam pe a noastră. Tu vrei să spui că a venit la tine și a zis că am lovit-o intenționat?
E nervos, dar văd și tristețe în ochii lui. Fie joacă teatru foarte bine, fie spune adevărul.
- Da, a venit plângând și mi-a spus tot ce i-ai făcut atâția ani. I-am văzut vânătăile de mai multe ori. Ce motiv ar fi avut să mintă?
- De unde naiba să știu? Poate ca să te facă să-ți fie milă de ea. Ca să-i dai atenție. Nu știu de ce. Ce pot să-ți spun e că, pe vremea când eram polițist în Appleton, Winsconsin, venea la mine și-mi zicea aceleași lucruri despre primul ei soț, cum că o bate. Eu nu i-aș fi făcut niciodată rău în mod intenționat și acum încep să cred că poate nici el.
Privirea îi fuge prin încăpere, ca și cum ar încerca să pună totul cap la cap. Însă ochii mari și încruntarea îmi dau de înțeles că nu reușește. Nu are niciun sens. De ce ar face Kelly așa ceva?
- Mi-a spus de primul soț. Mi-a spus că o șantajai cu asta, că o amenințai că o să faci în așa fel încât să fie condamnată pentru crimă. De-asta nu putea să te părăsească.
- Nu-i adevărat. Nu l-am pomenit niciodată. Nu aduceam niciodată vorba de partea aia a vieții ei. Când am plecat din Wisconsin, am lăsat trecutul în urma noastră.
Mă privește drept în ochi. Vrea să-l cred, dar nu știu dacă spune sau nu adevărul. De unde să știu? Nici nu-l cunosc. Nu știu decât ce mi-a spus Kelly despre el.
- De ce ar minți? întreb eu.
- Chiar nu știu. Dar îți jur că n-am atins-o.
- Și mesajele pe care i le-ai trimis în noaptea crimei? Ai amenințat-o!
- Știu. Îmi pare rău că le-am trimis, oftează el. Dar n-am ucis-o. Am fost cu colegul meu, Marcus, toată noaptea.
- Ce convenabil. De-asta ai venit? Ca să mă convingi că ești nevinovat?
Își frământă fața cu palmele, ca și cum ar încerca să se trezească dintr-un coșmar.
- Nu, am venit să te privesc drept în ochi, iar tu să fii bărbat și să recunoști ce ai făcut.
- Nu am omorât-o pe Kelly. N-aș putea. Am iubit-o. Știu că, fiind soțul ei, nu vrei să auzi asta, dar am iubit-o.
Scott clatină din cap.
Ușa se deschide și în prag apar Sarah, asistenta ei, Anne, și un bărbat în costum cu dungi. Îmi ia ceva timp să-l recunosc.
E Matthew, cel mai bun prieten al lui Sarah din facultate. Nu l-am mai văzut de ani buni, dar Sarah ține legătura cu el prin mesaje, convorbiri telefonice și mailuri. L-a și vizitat de câteva ori în New York.
Sarah se uită mai întâi la Scott, apoi la mine și, după expresia de pe chipul ei, îmi dau seama că e supărată.
- Ce naiba cauți aici, cu clientul meu? se răstește ea la Scott.
- Tocmai plecam, spune Scott calm, ridicându-se de pe scaun.
- Nu aveai voie să faci asta. Unde e șeriful?
Scott încearcă să treacă pe lângă ea, dar Sarah îi taie calea cu trupul ei micuț și zvelt și-și ridică bărbia.
- Cum ziceam, eu tocmai plecam, spune Scott.
- Nu mă interesează. Nu ai dreptul să vorbești cu el! insistă Sarah, încrucișându-și brațele peste piept.
- Știu. Îmi pare rău.
- Sarah, e în regulă. Am terminat de vorbit. Lasă-l să plece, intervin eu.
- Despre ce ați vorbit? Ca avocat al lui Adam, am dreptul să știu.
- Haide, Scott, zice gardianul, grăbindu-se să-l scoată din cameră.
Sarah nu se dă din drum, iar Scott se vede nevoit să se strecoare pe lângă ea. Privirea ei aprigă se îndreaptă acum spre mine. Anne și Matthew îmi aruncă aceeași privire.
Anne e ca un fel de marionetă, face și spune orice vrea Sarah. Niciodată nu mi-a plăcut relația lor. Anne o idolatrizează pe Sarah, iar pe Sarah o încântă atenția pe care o primește din partea ei. Cât despre Matthew, el a fost întotdeauna secundul ei și se pare că Robin s-a întors lângă Batman.
Anne e ca un fel de marionetă, face și spune orice vrea Sarah. Niciodată nu mi-a plăcut relația lor. Anne o idolatrizează pe Sarah, iar pe Sarah o încântă atenția pe care o primește din partea ei. Cât despre Matthew, el a fost întotdeauna secundul ei și se pare că Robin s-a întors lângă Batman.
- Tu vrei să pierzi procesul? mă apostrofează Sarah, tăcănind repede cu tocurile pe dalele pardoselii.
Mi-e clar că e o întrebare retorică, așa că mă mulțumesc să ridic din umeri.
Sarah clatină din cap.
- Ai de gând să-mi spui despre ce a fost vorba?
- Nu s-a întâmplat nimic. Voia doar să vorbim despre Kelly.
Nu știu de ce nu-i spun mai multe. Poate pentru că lucrurile pe care le-a zis Scott îmi distrug cazul. Dacă Scott n-a bătut-o, de ce ar crede cineva că a omorât-o? Și dacă a fost cu Hudson toată noaptea, n-avea cum s-o omoare pe Kelly. Pe de altă parte, să-l ai pe colegul tău de patrulă ca alibi nu mi se pare prea convingător. Prea s-au aranjat toate bine.
Sarah și Anne iau loc în fața mea. Încep să scoată dosare din gență. Matthew se sprijină de perete în spatele lor, de parcă ar sta de pază.
- Pe tine ce te aduce aici, Matthew? îl întreb eu.
- Sunt în oraș cu treabă... dar nu cred că am picat într-un moment prea potrivit... răspunde Matthew, uitându-se în jur.
- Tu în general nu prea știi care-i momentul potrivit, zic eu.
- Se vede că nici tu, mi-o întoarce el.
- Vrei să încetezi? mă ceartă Sarah, mijind ochii la mine. Matthew ne dă o mână de ajutor, așa că fii și tu mai respectuos.
Încuviințez și-mi plec fruntea. Închisoarea deja mă transformă într-un nesimțit; sau poate că așa am fost dintotdeauna.
Sarah aruncă o privire peste notițe și apoi se uită la mine.
- Știai că numele adevărat al lui Kelly Summers era Jenna Way?
- Da. Mi-a spus despre trecutul ei cu două săptămâni înainte de a fi ucisă.
- Și te-ai hotărât să omiți informația asta?
- Mi-a scăpat din vedere.
- Ești acuzat de crimă și ți-a scăpat din vedere faptul că femeia cu care aveai o relație și-a ucis rimul soț?
Îi simt furia din glas. Din nou, nu o învinovățesc.
- Nu a fost pusă sub acuzare.
- Ba da. Dar au dispărut probe în timpul procesului - iar aici pare să fi fost mâna lui Scott, zice Sarah cu maxilarul încleștat.
Anne își încrucișează brațele peste piept. Matthew clatină din cap. Ce n-aș da ca ei doi să nu fie aici! N-am nevoie să mă judece și ei. Eu și Sarah ne descurcăm singuri.
- Kelly a zis că nu ea l-a omorât, spun eu.
- Așa zic toți criminalii, se bagă Anne în vorbă.
- Nu asta ai zis și tu? mi-o trântește Matthew, zâmbind malițios.
Sarah se întoarce și îl săgetează cu privirea. Nu-i văd chipul, dar Matthew spune „OK, OK, nu mai zic nimic”, ceea ce-mi demonstrează că Sarah mi-a luat apărarea.
Matthew mereu a vrut s-o apere pe Sarah și înțeleg de unde vin comentariile caustice, dar mă bucur că Sarah a fost de partea mea.
- Într-o oră ai înfățișare, intervine Anne.
Scoate o pereche de pantaloni, o cămașă, o cravată și pantofi și le împinge spre mine.
- O să trebuiască să spui cum pledezi, pentru că ești pus sub acuzare în mod oficial de uciderea lui Kelly Summers și a copilului ei nenăscut, îmi explică Sarah.
Îmi întâlnește privirea. Chipul i se încordează, dar tot îi scapă o lacrimă și, ca să nu cedeze, și-o șterge repede și respiră adânc de câteva ori. A reușit să-și oprească lacrimile, deocamdată... sau pentru totdeauna.
Încuviințez, fiindcă știam că trebuie să mă aștept la asta. Sarah mi-a spus încă de ieri.
- Dacă pledezi nevinovat, procurorul o să propună pedeapsa cu moartea. Dacă pledezi vinovat, o să propună 25 de ani, fără posibilitate de eliberare condiționată. Cum vrei să pledezi?
- Nevinovat, firește. Că doar n-am comis crima, răspund eu nervos.
- Ok, zice Sarah, încuviințând. Ne întoarcem într-o oră pentru înfățișarea la tribunal.
Își strâng lucrurile și pleacă, lăsându-mă singur cu un maldăr de haine.
25.
SARAH MORGAN
Mă duc împreună cu Anne și Matthew la o cafenea micuță de peste drum, pentru că mai avem 30 de minute până la înfățișarea la tribunal.
Eu și Matthew ne așezăm la o masă înaltă pe când Anne se duce să ne comande niște cafea.
- Adam arată îngrozitor. Nu l-am mai văzut niciodată așa, spune Matthew. A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut, dar chiar și așa.
- Așa ar trebui să se și simtă, comentez eu.
Încă sunt supărată pe el că mi-a ascuns informații despre Kelly sau, mai bine zis, Jenna.
Anne se așază și ea la masă.
- Crezi că-i o idee bună să pledeze nevinovat, având în vedere că dacă pierde îl paște pedeapsa cu moartea? întreabă Matthew.
- Cu probele strânse împotriva lui, probabil că nu. Dar nu e treaba mea să-i spun cientului ce să aleagă. Eu trebuie doar să-i spun ce opțiuni are.
Barista ne aduce cafeaua.
- Dar e soțul tău, insistă Matthew.
- Mai presus de asta, e clientul meu.
Matthew încuviințează și renunță la subiect. Îi arunc o privire în timp ce iau o gură de cafea.
„Ce urmărește?”
- Să nu uităm că nesimțitul o înșela de mai bine de 1 an, spune Anne cu îndrăzneală.
- Dacă ar fi după mama lui Adam, eu aș fi cea pusă sub acuzare. Eleanor crede că e numai vina mea, completez eu, clătinând din cap.
Matthew aproape că-și scapă cafeaua din mână.
- A zis ea așa ceva? sare Anne, făcând ochii mari.
- A zis că trebuie să-mi asum răspunderea, pentru că un bărbat nu înșală o soție iubitoare.
- Ce nenorocită, răbufnește Anne și-și duce repede mâna la gură.
- Susțin această moțiune, râde Matthew. Are de gând să stea mult în oraș?
- Cred că vrea să stea până la sfârșitul procesului. Se poartă de parcă Adam ar fi primit rolul principal în Hamilton. Nici n-ai zice că a fost acuzat de omor calificat.
Anne și Matthew râd.
- O să mă străduiesc s-o țin departe de tine, îmi promite Anne.
- Mulțumesc. Bun, trebuie să ne adunăm martorii. Cea mai bună strategie e să creăm îndoială în jurul vinovăției lui Adam. Kelly are un trecut complicat, cu multe semne de întrebare. Sunt mai mulți oameni care aveau motive să-și dorească s-o vadă moartă, mai ales dacă și-a omorât primul soț. Tipul avea rude și prieteni și sigur n-au fost prea bucuroși să afle că a scăpat basma curată.
Anne scoate un carnet și începe să facă o listă.
- Mai e și fotografia cu notița de amenințare. Cineva tot a făcut fotografia aia. Cineva a scris amenințarea și trebuie să aflăm cine, spun eu.
Matthew aprobă din cap.
- Vrei să contactez vreun martor? mă întreabă Anne, luându-și notițe.
- Da. Să vorbim cu șeriful Stevens, Scott Summers, ajutorul de șerif Hudson și să găsim o rudă de-a soțului ei, cineva care nu se avea bine cu ea. O să trebuiască să-i analizăm și convorbirile telefonice. Vreau să aflu al cui e al treilea ADN.
Mă opresc și trec repede totul în revistă, luând în calcul toate posibilitățile.
- Vreau să vorbesc și cu niște colegi de-ai ei. Poate găsim pe cineva care știe mai multe despre trecutul sau despre relațiile ei și care ne poate ajuta să aflăm mai multe despre Kelly. Deocamdată, nimeni nu pare s-o cunoască cu adevărat.
Mai iau o gură de cafea.
- Da, să trăiți, zice Anne.
- Eu pot să mă ocup de convorbirile telefonice. Știu oameni în poziții înalte care ar fi dispuși să-mi facă acest serviciu, propune Matthew, făcându-mi cu ochiul.
Îi zâmbesc.
- Mersi, Matthew. Apreciez.
- Nicio problemă. Trebuie să fug la o întâlnire. Să-mi trimiți numerele de telefon.
Se ridică și mă strânge în brațe.
- Aș face orice pentru tine, Sarah.
Mă pupă pe amândoi obrajii, își ia la revedere și iese din cafenea.
Mă uit la ceas.
- Ar trebui să mergem.
26.
ADAM MORGAN
Aștept în fața sălii de judecată, în cătușe, îmbrăcat în hainele pe care mi le-a trimis Sarah.
Lângă mine e un gardian, ca să se asigure că nu fug - de parcă aș avea unde să mă duc.
Mama intră pe ușa tribunalului, îmbrăcată în alb din cap până-n picioare, de parcă se crede îngerul meu păzitor. Își dă jos ochelarii Chanel și și-i pune în geantă. Se oprește chiar în fața mea, studiindu-mi ținuta.
- Arăți impecabil, dragul meu, decretează, pupându-mă pe amândoi obrajii.
Clatin din cap.
Mama îl măsoară din priviri pe gardianul de lângă mine.
- Chiar e nevoie? întreabă ea, arătând spre cătușele de la încheieturile mele.
- E acuzat de omor calificat... Deci da.
- Cum poate cineva să-și închipuie că un bărbat atât de chipeș și fermecător poate fi vinovat? comentează ea, dându-mi cu delicatețe părul de pe frunte.
Gardianul își dă ochii peste cap.
- Nu aveți voie să-l atingeți, doamnă.
Mama îi aruncă o căutătură cruntă, după care se uită prin hol.
- Unde-s Sarah și mica ei asistentă?
- S-au dus să ia o cafea.
- Își pun viciile mai presus de soarta fiului meu? Nu pare o echipă prea de încredere.
- Mamă, termină.
- Zic și eu, pufnește mama, dând din mână a lehamite.
Sarah și Anne intră în tribunal, ducând fiecare câte o cafea și o geantă mare de umăr. Mi-ar prinde bine o cafea, dar, dacă tot e să-mi doresc ceva, un pahar de whisky ar fi mult mai nimerit. Discută în timp ce vin spre mine. Mă întreb unde a dispărut Matthew.
- În sfârșit, Sarah, o întâmpină mama. Chiar mă întrebam când o să-ți faci timp să-l aeri pe fiul meu.
Sarah se oprește brusc, la 3 metri de noi. Anne ne salută cu stângăcie și rămâne lângă ea.
- Nu a început ședința, Eleanor.
Sarah se răsucește cu tot corpul, ca să fie clar că nu vrea să vorbească cu maică-mea.
- Uite cum o să decurgă totul. Tu o să spui cum pledezi, iar eu o să încerc să te scot pe cauțiune. Judecătorul o să accepte sau o să refuze și apoi o să stabilească data procesului. Ai înțeles?
- Da. Ce șanse am să ies pe cauțiune?
- Eu zic că ai șanse bune. Nu ai cazier și până acum ai cooperat. Pe de altă parte, procurorul Josh Peters probabil că o să se opună, ceea ce nu m-ar mira.
- De ce?
- Da, de ce ar vrea cineva să-l vadă pe fiul meu în spatele gratiilor? întreabă Eleanor.
Sarah nu o ia în seamă și continuă să mi se adreseze doar mie.
- E vorba de o crimă foarte brutală, iar el o să ceară pedeapsa cu moartea și, din cauza asta, există riscul ca tu să încerci să fugi.
Ia o gură de cafea și se uită din nou la mine. Trăsăturile i se îmblânzesc.
Abia înțeleg cu adevărat ce mi-a spus.
- Stai, deci dacă judecătorul nu-mi acordă posibilitatea de a ieși pe cauțiune, o să trebuiască să stau în închisoare pe toată durata procesului? o întreb eu pentru confirmare, deși știu deja răspunsul la întrebare.
Vreau să vorbim ca soț și soție, nu ca avocat și client.
- Așa e.
Observ că broboane de sudoare i-au apărut pe frunte și că a devenit palidă.
- Asta ar fi ridicol. Ai face bine să te ocupi să nu se întâmle asta, Sarah, o somează mama, bătând cu călcâiul în podea.
- Ești bine? o întreb eu pe Sarah.
I se face greață, îi dă lui Anne paharul de cafea și fuge la un coș de gunoi gunoi din hol să vomite, apoi fuge la baie.
- Se întoarce imediat, spune Anne.
- E bine? Ce a pățit?
Îmi fac griji pentru ea, dar mă întreb și dacă se simte suficient de bine ca să se descurce la audiere.
- Nu cred că face față. Ar trebui să căutăm un alt avocat, îmi șoptește mama la ureche.
- Mamă, termină odată.
- Sunt sigură că e bine, spune Anne.
- Poate ar trebui s-o ajuți, zice mama, gonind-o pe Anne. Se vede că Sarah nu se descurcă singură.
27.
SARAH MORGAN
Ies din cabina de toaletă și mă stropesc cu apă pe față. Îmi scot din geantă trusa de machiaj, mă dau din nou cu pudră, îmi clătesc gura și mă rujez.
Acum sunt bine, dar nu știu ce mi-a provocat starea de hreață: cazul ăsta stresant, alimentația prostă, somnul insuficient sau afurisita de Eleanor. Trebuie să mă adun.
Îmi scot telefonul și îi scriu lui Anne:
„Sunt bine. Probabil am mâncat ceva ce nu mi-a priit. Mă întorc în câteva minute.”
Mai arunc o privire în oglindă, aranjându-mi bluza și fusta și strângându-mi mai bine părul în coadă. Îmi iau geanta și ies din baie.
Dau nas în nas cu procurorul Josh Peters. Își varsă cafeaua, pătând hainele amândurora.
- Sarah, îmi pare rău, spune Peters.
- Nu, mie îmi pare rău, Josh.
- Stai așa.
Dispare o clipă în baia bărbaților și se întoarce cu niște prosoape de hârtie. Îmi dă mie jumătate din ele și începem amândoi să ne ștergem hainele.
Mă trezesc studiindu-l din priviri. Are în jur de 35 de ani și e supracalificat pentru jobul lui. Ar fi putut să facă drept corporatist sau să devină avocat al apărării, dar busola lui morală l-a ținut în sectorul public.
Terminăm de șters petele de cafea, pe cât putem de bine. Peters șterge până și cafeaua vărsată pe jos și apoi adună prosoape de hârtie murdare. Le aruncă la baie și apoi se întoarce, ținându-și doar servieta.
- Știu că suntem în tabere adverse, cunosc situația în care te afli și voiam să-ți spun că îmi pare rău că treci prin așa ceva, dar eu o să-mi fac meseria.
Se ține perfect drept, iar alura lui nu transmite nimic din simpatia pe care încearcă să mi-o comunice prin cuvinte.
- Nici nu m-aș aștepta la mai puțin din partea ta, domnule procuror.
- Bine. Ești gata?
- De fapt, aș vrea să vorbesc cu tine despre pedeapsă.
- Sigur.
Își îndepărtează puțin picioarele și-și pune o mână în șold. În limbajul corului, postura asta ar trebui să sugereze deschidere, disponibilitatea lui de a-mi asculta oferta. Trebuie să recunosc că de data asta a prins toate nuanțele comportamentului nonverbal.
- Dacă clientul pledează nevinovat, putem să renunțăm la pedeapsa cu moartea și să o înlocuim cu închisoare pe viață? Știi și tu la fel de bine ca mine că juriilor le vine greu să condamne un acuzat când e vorba de pedeapsa cu moartea și, de altfel, s-a găsit un al treilea ADN. Nici măcar nu știm al cui e.
Îmi întind palmele spre el, ca și cum i-aș oferi un obiect.
- Sunt multe dovezi împotriva lui Adam, cu sau fără cel de-al treilea ADN. Știi și tu asta, Sarah.
Își încrucișează brațele peste piept și își aduce picioarele mai aproape, ca pentru a spune că negocierea s-a încheiat.
- Știu, sunt eu învinsă.
Are dreptate. ADN-ul ăla nu contează dacă nu știm al cui e. Kelly a fost găsită moartă la noi în casă, iar Adam e ultimul care a văzut-o în viață. ADN-ul lui e peste tot la locul faptei.
- În plus, Adam a picat la testul poligraf, adaugă Peters.
- Da, și Scott la fel. Știm amândoi că testele astea sunt o prostie, zic eu, mijind ochii.
- Bine. Uite ce e. Dacă pledează vinovat, o să reduc sentința de la 25 de ani la 20 de ani fără posibilitate de eliberare condiționată. Dar oferta expiră în 5 minute.
- Mă duc să vorbesc cu clientul meu. Mulțumesc.
Adam stă în cătușe în fața sălii de judecată. Eleanor e adâncită într-o conversație cu el. Nu-i a bună. Gardianul e lângă Adam, dar nu e atent, iar Anne stă singură pe o bancă, cu privirea pierdută.
- Hei, spun eu, întrerupându-i pe Eleanor și pe Adam.
Anne se ridică repede și ni se alătură.
- Ești bine? mă întreabă Adam și Anne în același timp.
Le răspund că da.
- Poate ar trebui să-ți țină cineva locul, sugerează Eleanor, cântărindu-mă din priviri.
- Am spus că sunt bine și am renegociat pedeapsa.
- Cum sună? întreabă Adam.
- Peters oferă 20 de ani fără posibilitate de eliberare condiționată dacă pledezi vinovat. E o ofertă bună, având în vedere ce te așteaptă. Nu pot să-ți spun ce să alegi, dar sunt obligată să-ți prezint oferta.
Adam se încruntă și închide ochii preț de o clipă. Spera la un miracol, dar 20 de ani e o perioadă lungă de petrecut în spatele gratiilor. Ar avea 56 când ar ieși din închisoare. Dar sună mai bine decât alternativa, adică moartea, dacă juriul îl găsește vinovat.
Cu probele de acum, probabil că juriului nu i-ar veni greu să-l condamne.
- E o ofertă groaznică, Sarah. Fiul meu e nevinovat. Douăzeci de ani? Până iese el, eu o să fiu deja moartă.
Eleanor bate din nou din călcâi.
O ignor și mă întorc spre Adam.
- Tu ce mă sfătuiești? spune el.
- Ca avocat al tău, ți-aș spune să accepți oferta.
- Dar ca soție?
Mă gândesc o clipă.
- Ca soție, ți-aș spune să lupți din toate puterile.
- Bine. Atunci refuză oferta.
E încrezător. Nu știu de ce, pentru că nimic nu pare încurajator la cazul ăsta. Încuviințez, iar el îmi zâmbește șovăielnic, cu o mică scânteie de speranță în priviri.
Procurorul Peters se apropie de noi și salută pe toată lumea.
- Cum rămâne?
- Clientul meu pledează nevinovat.
- Faci o greșeală. Fiul meu e nevinovat, spune Eleanor, încrucișându-și brațele.
- Bine, spune Peters, după care trece pe lângă noi și intră în sala de judecată.
Intru imediat după el împreună cu Adam și Anne și ne așezăm la o masă din partea stângă a sălii. Eleanor se așază în primul rând. Sper să-și țină gura. Sau de fapt, sper că nu. Poate că judecătorul îmi face o favoare și o condamnă pentru sfidarea curții. Anne scoate niște dosare și le așază în fața mea.
- Toată lumea să se ridice! Ședința de judecată e declarată deschisă. Prezidează onorabilul judecător Dionne, anunță aprodul.
Judecătorul Dionne, un bătrân cu păr alb, început de chelie și ochelari pe vârful nasului, intră și se așază la pupitrul său. Își aruncă ochii pe niște hârtii și apoi își îndreaptă atenția spre mine și Peters.
- În dosarul statul Virginia împotriva lui Adam Morgan, să se prezinte reprezentanții părților, spune judecătorul.
- Josh Peters, procuror, pentru statul Virginia, onorată instanță.
- Sarah Morgan, pentru Adam Morgan, onorată instanță.
Judecătorul ridică o sprânceană când aude că eu și inculpatul avem același nume. Înțelege imediat ce se întâmplă.
- Interesant. Inculpatul este rugat să se prezinte cu numele întreg, pentru grefier.
- Adam Francis Morgan.
- Domnule procuror Peters, vă rog să spuneți ce acuzații i se aduc inculpatului în acest caz, zice judeătorul..
- Da, onorată instanță. Parchetul statului Virginia îl acuză pe Adam morgan de omor calificat asupra lui Kelly Summers și a copilului ei nenăscut.
- Înțeleg că inculpatul vrea să pledeze nevinovat la acuzațiile aduse de parchet. Înainte de asta, trebuie să mă asigur că înțelegeți care vă sunt drepturile constituționale și statutorii. Aveți dreptul să fiți reprezentat de unavocat și văd că v-ați ales deja unul.
- Da, onorată instanță, zice Adam.
- Aveți dreptul la o audiere preliminară în termen de 10 zile lucrătoare după ce declarați cum pledați. Aveți dreptul la un proces rapid...
Judecătorul continuă. Am auzit lucrurile astea de o mie de ori, dar pentru Adam este prima dată. Ascultă cu atenția, fără să-și ia ochii de la judecător. Nu-mi dau seama că mi-a fugit mintea în altă parte decât când judecătorul încheie, spunând:
- Înțelegeți care vă sunt drepturile?
- Da, onorată instanță.
- Doamnă Morgan, considerați că ați avut suficient timp să discutați cazul cu clientul dumneavoastră? I-ați explicat drepturile pe care le are, căile de apărare și consecințele posibile ale felului cum pledează? Considerați că clientul dumneavoastră a înțeles aceste lucruri?
- Da, onorată instanță.
- Domnule Morgan, sunteți pregătit să anunțați cum pledați?
- Da, onorată instanță.
- Domnule Morgan, sunteți acuzat de omor calificat. Cum pledați pentru acest cap de acuzare?
Adam se ridică în picioare.
- Nevinovat, onorată instanță, spune el cu toată convingerea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu