Afaceri murdare, Nora Roberts

 ...................................................

5-6

                Eve căută informații despre Aaron Applebee şi-i găsi numărul şi adresa.

   Îl sună, dar când îi răspunse robotul hotărî să verifice informaţiile pe care le aveau despre el. Applebee, Aaron, spuse computerul, născut pe 5 iunie, 2030r în Devonshire, Anglia.
   Apoi dădu informaţii despre părinţi şi o serie de fraţi vitregi din partea fiecăruia dintre ei. Era angajat, aşa cum spusese Briar Rose, ca redactor la The London Times, unde lucra de opt ani. Nu era căsătorit şi nu avea cazier. Avea câteva amenzi de circulaţie. Locuia la aceeaşi adresă din Chelsea de 5 ani de zile.
   În fotografie părea a fi un bărbat blond, atrăgător, cu maxilarul prelung. Avea 1, 78 metri şi 80 de kilograme.
   La prima vedere părea a fi un om obişnuit, normal.
   - Vreau să vorbesc cu tine, Aaron.
   Îl mai sună o dată acasă, dar îi răspunse din nou robotul şi închise. După ce cercetă şi informaţiile despre poliţistul care se ocupa de cazul de dispariţie din Roma, sună în Italia şi în cele din urmă dădu de un poliţist, care nu numai că vorbea engleza perfect, dar fu de acord să-l caute pe inspectorul Triveti şi să-l roage să ia legătura cu ea.
   Îşi aduse însemnările la zi şi apoi se ridică pentru a pune pe panou fotografia lui Applebee. Când se duse spre bucătărie se întâlni cu Roarke, care ieşea din birou.
   - Fără cafea, îi spuse el pe un ton categoric.
   - Una singură. Aştept un telefon de la Roma.
   - Atunci comandă două cappuccino decofeinizate.
   - Cafeaua decofeinizată nu are niciun efect.
   - Cearcănele tale nu mai suportă niciun fel de efect. Ce e la Roma?
   - Un delict asemănător şi un poliţist, care sper că vorbeşte engleză.
   Pentru că Roarke veni după ea la bucătărie nu reuşi să-şi ia o cafea adevărată.
   - Am vorbit cu sora vitregă a lui Tandy.
   Îi spuse despre ce discutase cât timp automatul pregăti cafeaua.
   - Cum te descurci în argoul britanic?
   - Destul de bine.
   - Cred că am înţeles şi eu, cât de cât.
   - Mi-a dat numele lui Aaron. Îl cheamă Applebee. Lucrează la Thelondon Times şi locuieşte în Chelsea. Părinţii au mai fost căsătoriţi înainte şi are o mulţime de surori şi fraţi vitregi.
   - Aşa s-ar explica de ce nu-şi doreşte să se căsătorească.
   - Da. Reporterii au multe surse de informaţii. Dacă ar fi vrut să dea de Tandy, n-ar fi fost o problemă. Poate că a decis că dorea copilul şi acum sunt împreună. Sau poate că a descoperit că e gravidă şi el credea că nu e şi a venit aici opărit. Sau poate că e acasă şi doarme de rupe pământul şi de aia nu răspunde.
   - Sau poate că Tandy a plecat pur şi simplu. A mai făcut-o şi înainte, când a părăsit Londra.
   - Da, mai e şi asta. Şi calculul probabilităţilor îi dăduse un procent de 50%. Dar pun pariu că atunci când a plecat din Londra şi-a strâns lucrurile, frumos şi ordonat. Le-a dat preaviz angajatorului şi proprietarului. Aici nu a făcut nimic din toate astea. Nu, nu cred că a lucrat toată ziua şi apoi, pe undeva pe la jumătatea drumului spre staţia de autobuz, a decis să-şi ia lumea-n cap.
   - Nu, zise şi Roarke masându-i umărul. Nu a făcut aşa ceva.
   - Aşadar, spuse ea încercând să-şi înăbuşe un căscat. Ai ajuns la vreun rezultat cu cifrele?
   - Da, am aflat câteva lucruri interesante. Vreau să le cercetez şi din unghi opus şi apoi îţi voi da un rezultat.
   - E un plan bun. De ce nu te duci la culcare? Eu îl aştept pe italian şi apoi vin şi eu în pat.
   - Nici să nu te gândeşti. Dacă te las singură, când mă întorc peste câteva ore te găsesc cu capul pe birou, sforăind.
   - Nu sforăi.
   - Cât să trezeşti un mort.
   - Nu-i adevărat.
   Oare? se întrebă.
   El zâmbi şi apoi se uită la panoul unde erau datele despre cazul Willowby.
   - Ai adunat ceva informaţii într-un timp atât de scurt.
   - Dar nimic care să mă îndrepte spre locul unde ar putea fi. În cazul din Italia, nu au găsit-o nici pe mamă, nici pe copil.
   - Dar ei nu te aveau pe tine.
   Şi nici mama nu avea pe nimeni, se gândi el. Şi nu se mai putea face nimic pentru a schimba această stare de fapt. Se întoarse spre Eve.
   - Uită-te la tine. Mergi fără carburant şi mai lucrezi şi pe două fronturi.
   - Dar s-ar putea ca deja să fie prea târziu pentru ea, spuse Eve arătând cu capul spre fotografia lui Tandy. Să forţez este tot ceea ce pot să fac.
   Când comunicatorul îi sună, se întoarse brusc şi spuse:
   - Dallas.
   - Triveti. Am înţeles că m-aţi sunat.
   Accentul lui era exotic şi chipul smead şi simpatic.
   - Vă mulţumesc pentru că mi-aţi răspuns la solicitare atât de repede, domnule inspector.
   - Cu plăcere. Engleza mea, scuzi. E slabă.
   - Italiana mea e şi mai slabă, spuse ea şi se uită spre Roarke. Dar e cineva aici care ne poate ajuta dacă nu reuşim să comunicăm. Aţi investigat un caz de persoană dispărută, în urmă cu vreo doi ani. O femeie gravidă.
   - Sophia Belego. Aveţi un caz la fel.
   - Tandy Willowby, îi zise ea şi apoi îi dădu cele mai importante informaţii referitoare la caz.
   Roarke îi spuse în italiană unele chestiuni de amănunt pentru a spulbera nedumerirea inspectorului.
   - La fel ca şi în cazul dumneavoastră, Sophia mea nu avea familie şi niciun fel de legături în oraş, atunci când a dispărut. A lăsat doar, un momento, un cont în bancă. Nu fusese utilizat nici acesta şi nici cărţile ei de credit, de când dispăruse. Hainele şi tot ceea ce mai avea au rămas în apartament. Aici, vecinul vorbeşte cu ea dimineaţă când pleacă. În declaraţie spune că Sophia era... cum se spune lietol.
   - Fericită, traduse Roarke.
   - Şi, fericită şi plină de entuziasm. Merge să-l vadă pe dottore.
   - Doctor, traduse Roarke.
   - Şi va face cumpărături pentru bebeluş. Se duce la dottore şi totul e bine. Sănătoasă. Cu moralul stă bine şi apoi face un appuntamento.
   - Programare.
   - Programare, repetă Triveti, într-o săptămână. Sarcina e avansată, înţelegeţi?
   - Da, răspunse Eve.
   - Dar nu face cumpărături pentru copil, nu la Roma. Nu e văzută după ce pleacă de la dottore. Nici urmă de ea în autobuz, tren, navetă. Îi găsesc paşaportul la ea în apartament. Nu sunt mesaje, nicio comunicare care să ducă undeva.
   - Nimic în spitale, clinici de maternitate, morgi?
   - Nimic. Caut pe tatăl copilului, dar nimeni nu ştie. Nici în Roma, nici în Florenţa. Cu toate eforturile, nu e găsită.
   Folosindu-se de cunoştinţele de italiană ale lui Roarke, Eve îl puse pe Triveti să parcurgă din nou toţi paşii anchetei pe care o efectuase şi mai extrase câteva detalii. Îi ceru o copie a dosarului şi fii de acord să-i trimită o copie a dosarului lui Tandy.
   Apoi se concentră asupra notiţelor pe care le luase.
   - Trebuie să notez totul.
   - Mai întâi să dormi.
   - I-am spus locotenentului de la Persoane Dispărute că o să-i dau copii ale tuturor însemnărilor şi rapoartelor pe care le întocmesc. Trebuie să...
   - Crezi că stă lângă calculator şi aşteaptă rapoartele tale la...
   Se uită la ceas...
   - la 4 şi 48 de minute, duminică dimineaţă?
   - Nu, dar...
   - Nu mă face să te iau pe sus şi să te duc în pat. Sunt obosit şi s-ar putea să te dau cu capul de pereţi pe drum, din greşeală. Şi mi-ar părea rău să stric zugrăveala.
   - Ha, ha. Bine, bine. Vreau doar să mai încerc o dată la Applebee. Ascultă, dacă a plecat cu el, pot să merg la culcare cu sufletul împăcat.
   - Dar ştii că nu e aşa. Încă un apel şi cu asta basta.
   - Eşti urâcios când eşti obosit.
   - Şi chiar mai rău când văd că te epuizezi complet.
   Sună la Aaron şi din nou răspunse mesageria vocală.
   - La dracu’.
   - Pat. Somn. Sau, pentru că tot sunt în starea asta, s-ar putea să te trântesc la pământ şi să-ţi fac o injecţie cu un tranchilizant.
   - Tu împreună cu ce armată?
   Sări în picioare, dar ameţeala care o cuprinse îi dădu de înţeles că Roarke avea dreptate. Trebuia să odihnească circuitele câteva ore.
   Două ore, se gândi ea. Maximum 3. Şi se uită înapoi la fotografia lui Tandy, în vreme ce ieşea din birou cu Roarke.
   - E mai greu decât omuciderile, afirmă ea.
   - Chiar?
   - Morţii deja nu mai sunt. Şi tu trebuie doar să afli cine le-a luat viaţa, să afli de ce, dacă poţi, şi să alcătuieşti un dosar care-i va face dreptate mortului. Dar cu asta, habar n-ai. Dacă e vie, moartă, rănită, captivă sau dacă doar a spus: la dracu’, şi a plecat. Dacă e în viaţă şi are probleme, nu poţi şti cât timp ai până dai de ea. Şi dacă nu o găseşti la timp s-ar putea ca din nou să devină cazul tău, la Omucideri.
    - O vei găsi.
   Eve se uită la ceasul din dormitor. Lipsea de71 de ore.

Capitolul 15

      Eve ieşi din negura somnului fără vise într-o lumină orbitoare.
   Se auzeau bebeluşi plângând, femei care ţipau şi deşi păreau a fi toţi lângă ea, era singură în cutia albă. Împingea toţi pereţii, dar erau din oţel şi nu reuşi decât să lase amprente însângerate pe albul imaculat.
   Se uită la mâini şi văzu că erau acoperite cu sânge proaspăt.
   Al cui sânge? se întrebă ea şi îşi căută arma, dar nu găsi decât un cuţit mic, tocit. Îl recunoscu, bineînţeles că-l recunoscu. Îl folosise pentru a-şi ucide tatăl, în urmă cu mulţi ani.
   Dacă fusese destul de bun pentru a face asta, era bun şi acum.
   Ţinându-l în mână ca pentru o luptă, începu să se deplaseze de-a lungul pereţilor albi.
   Oare aveau să se oprească vreodată din plâns? se întrebă. Dar nu putea să-i condamne. Copilaşii era scoşi dintr-un loc călduţ, aflat în întuneric, şi aruncaţi în lumina crudă a realităţii. Cu durere, se gândi ea, şi cu sânge. Şi cu mamele lor care ţipau pe tot parcursul procesului.
   Începutul era dur.
  Peretele făcea un unghi şi ea îşi urmă calea într-un tunel. Cam ca la morgă, se gândi ea. Naştere şi moarte, începutul şi sfârşitul călătoriei umane.
   Dădu un alt colţ şi o văzu pe Mavis întinsă pe jos.
   - Hei! Hei! Dar în vreme ce fugea spre ea, Mavis îi făcu cu mâna.
   - Sunt bine, n-am nimic. Aproape magnific. Îl ţin la cald până se coace. Mai bine le ajuţi pe celelalte.
   - Care celelalte? Unde sunt?
   - Asta e mare problemă, nu? Trebuie să o rezolvi înainte ca eu să plesnesc. Mai ţii minte toate chestiile alea de la curs?
   - Am luat un 10.
   - Ştiam că mă pot baza pe tine. Ziua B este aproape, Dallas. Să nu întârzii. Şi Tandy contează pe tine.
   O barză albă zbură pe deasupra şi în plisc ţinea un coşuleţ. Eve se feri şi înjură.
   - Încă unul! spuse Mavis râzând. Poate că este al lui Tandy. Mai bine te duci după el. Grăbeşte-te.
   Eve porni în fugă şi apoi se uită în spate. Mavis stătea în cap, cu picioarele sprijinite pe perete.
   - Îl ţin la cuptor până termini.
  - Nu se poate, murmură Eve, dar continuă să se ţină după barză.
   Într-un cub de conectare construit în zid, Natalie Copperfield era legată de un birou.
   Avea ochii injectaţi şi plini de lacrimi. În jurul gâtului avea un cordon albastru de la un halat de baie.
  - Nu dau rezultatul bun, spuse ea printre sughiţuri. Nu va fi bine. Trebuie să îndrept rezultatul. E treaba mea. Mă vor ucide, îi spuse ea lui Eve, dar tot trebuie să dea rezultatul bun.
   - Aştept să-mi spui mai mult de atât.
   - Totul e acolo, acolo, în numerele alea, pe care nu reuşesc să le adun. Încă nu ai găsit-o? Nu ai găsit-o?
   Apăru o uşă. Eve încercă să o deschidă şi apoi o lovi când nu reuşi. Pătrunse într-o cameră albă şi o văzu pe Tandy legată de un scaun de travaliu, la fel ca cel folosit pentru demonstraţii la cursuri.
   Cearşafurile erau pătate de sânge şi faţa transpirată îi strălucea. Burta imensă părea de-a dreptul obscenă.
   - Vine copilul, spuse ea. Nu-l pot opri.
   - Unde este doctorul? Unde este moaşa?
   - Nu-l pot opri, repetă ea. Repede! Repede!
   Când Eve alergă spre ea, Tandy dispăru.
   Podeaua se deschise sub paşii ei. Şi pe când cădea, auzea bebeluşii care plângeau şi femeile care ţipau.
   Ateriză pe ceva dur şi simţi cum îi plesnesc oasele mâinii. În camera rece pătrundea o lumină de un roşu murdar.
   - Nu.
   Tremurând, încercă să se ridice în genunchi.
   - Nu.
   El zăcea într-o baltă de sânge, acelaşi sânge care se scurgea de pe mâinile ei, de pe lama cuţitului pe care îl ţinea în mână.
   Tatăl ei întoarse capul şi ochii de mort îi zâmbiră.
   - De fiecare dată o luăm de la capăt, fetiţo!

      Se trezi ţipând şi descoperi că era în braţele lui Roarke.
   - Era un vis, atâta tot. N-ai păţit nimic. Sunt aici.
   - E în regulă.
   Îi inspiră parfumul corpului pentru a se linişti.
   - Sunt bine. N-a fost chiar aşa de rău.
   - Tremuri.
   Roarke comandă aprinderea luminilor şi a focului, aşa că lumina din cameră o încălzi.
   - A fost bizar. Bizar şi macabru.
   - Numere care dansau?
   O spunea pe un ton amuzat, dar continua să o strângă în braţe.
   - Bebeluşi zburători?
   - Nu de data asta.
   Îşi impuse să se relaxeze.
   - Mi s-au amestecat cazurile, îi spuse ea după ce-i povesti visul. Şi s-a terminat cu marele final. Ticălosul nu lipseşte niciodată.
   - Relaxează-te. Uită.
   Îl lăsă să o maseze pe spate, dar ştiu că nu va izbuti să adoarmă din nou şi nici să uite.
   - Era o senzaţie de grabă. O căutam pe Tandy, dar când o găseam, nu reuşeam să ajung până la ea. Şi mai era şi Natalie Copperfield şi mă gândeam că merita mai mult de la mine. Era prinsă acolo, cu nenorocitele alea de numere, aşteptând ca eu să rezolv problema. Adună-le. Fă să fie bine.
   - Nu are rost să-ţi mai spun că eşti epuizată.
   - Nu, n-are. Îmi pare rău.
   - Şi lasă-mă să-ţi amintesc că nu eşti singură în camera aia albă, în tunel, sau chiar în blestemata aia de cameră din Dallas. Nu mai eşti singură.
   Îşi înălţă capul cât să o vadă el şi întinse mâna pentru a-l atinge.
   - Mulţumesc lui Dumnezeu.
   - Şi acum că ai reuşit să aduni 3 ore de somn, ce ai de gând să faci? Te întorci la muncă?
   Nu avu nimic împotrivă să-şi ia micul dejun.
   Programă ca automatul.
   - Şi iat-o pe minunata mea soţie pregătindu-mi micul dejun, duminica-dimineaţă.
   - Îl meriţi.
   Se uită urât la motanul care ieşi din colţul unde zăcuse.
   - Tu, nu!
   Dar Galahad se uită la ea cu o privire atât de rugătoare, că fu nevoită să se întoarcă la automat şi să-i comande şi lui nişte ton.
   - Te joacă pe degete, spuse Roarke.
   - Poate, dar măcar aşa ne lasă să mâncăm în linişte. Cred, cel puţin.
   - S-o vedem şi pe asta.
   - Cazul din Italia seamănă foarte mult cu al meu. Dacă se leagă, înseamnă că Applebee nu are niciun amestec. Şi aruncă vina asupra cuiva care urmăreşte femei ce se află în situaţia asta.
   - Gravide, fără familie, într-un oraş necunoscut, aproape de termen.
   - Da. Şi cine poate spune că nu au fost mai multe asemenea cazuri de femei care au dispărut pur şi simplu. Şi uite aşa, putem ajunge în tot felul de direcţii.
   Roarke chibzui în vreme ce mânca o clătită.
   - E ceva cale de la Roma la New York, dacă te gândeşti la cineva care răpeşte femei după un model bine stabilit. Şi Sophia Belego nu a fost găsită, ceea ce conduce la supoziţia că cel care le răpeşte scapă apoi de copii.
   - Sau poate doar de femei. Bebeluşii sunt o marfă.
   - Pot fi vânduţi pe piaţa neagră, sau adoptaţi ilegal. Da, chiar sunt o marfa.
   Eve luă o clătită şi deşi era plină de sirop, mai puse încă puţin. Roarke clipi când o văzu.
   - Nu te dor dinţii?
   - Ce? Oh, nu, e bună. Simt nevoia de o supradoză de zahăr. Poate fi şi un psihopat, căruia îi place să călătorească. Poate că dacă cercetez îndeajuns voi găsi nişte asemănări bizare între Tandy şi Belego. Amândouă au fost răpite în conformitate cu un plan. Femei care au fost luate de pe stradă; în cazul lui Belego, în plină zi. Dar există o altă legătură. Amândouă au rămas gravide în Europa.
   O privi fascinat cum pune sirop peste o bucată de jambon. Poliţista lui cu minte brici avea apetitul unui copil de 5 ani.
   - Şi crezi că de acolo porneşte totul.
   - E o idee. Mă voi gândi la ea în timp ce întocmesc raportul către Smith. Poate că are şi ea vreo părere. E mai familiarizată decât mine cu astfel de cazuri.
   - Spune-mi când termini şi te voi pune la curent cu micul meu proiect.
   - Aştept să îmi spui acum.
   - Unul dintre dosare mi se pare bizar. Când îl analizezi mai atent îţi dai seama că ceva e în neregulă.
   - E alegerea ta.
   - Da, aşa e. E posibil ca cineva să încerce să pună câte ceva deoparte, cineva care speră să evite impozitarea, o mică spălare de bani.
   - Cât de mică?
   - Încă nu sunt sigur. Mulţumesc, spuse el când ea îi mai puse cafea şi lui şi apoi îşi turnă şi ei. E bine făcut totul, aşa că va trebui să aprofundez lucrurile. Dar e destul.
   - Milioane?
   - Aşa s-ar părea.
   Îşi trecu o mână prin păr.
   - Destul cât să motiveze două crime.
   - Pentru unii şi o mână de credite este un motiv suficient pentru a lua viaţa cuiva. Însă în astfel de cazuri motivul este destul de bun. De ce nu mergem să-mi arăţi, pentru ca eu să pot să fac legătura cu clientul?
   - Lasă-mă să termin mai întâi.
   - Dacă tu lucrezi în orb, trebuie să fac şi eu acelaşi lucru?
   - Hei, nu sunt mic şi meschin? se gândi o clipă. Aş putea să fiu, dar în acest caz vreau mai întâi să pun cap la cap toate datele. Şi oricum, nu se poate spune că şomezi.
   Asta era adevărat, se gândi ea.
   - Mai chem nişte ajutoare.
   - Dacă noi lucrăm duminica, trebuie ca toată lumea să facă la fel?
   - Hei, asta nu ar însemna că sunt mică şi meschină?
   Roarke zâmbi.
   - Dacă tot chemi trupele, locotenente, eu aş avea nevoie de Mcnab.
   - O să ţi-l aduc, spuse ea şi-şi puse o mână pe abdomen. Cred că mi-e puţin rău.
   - Nici nu e de mirare; ai mâncat un litru de sirop de arţar.
   - Nu cred că a fost chiar atâta.
   Dar i se păru că-l aude gâlgâind în stomac în timp ce se deplasa.

      Se duse să verifice comunicatorul şi văzu că avea un mesaj de la managerul parcării de pe strada Cincizeci şi opt.
   Discurile fusese şterse - nu mai era nimic de făcut. După ce termină de trezit poliţişti şi ajunse în biroul ei, apărură Mavis şi Leonardo.
   - Ştiam că lucrezi.
   Cu cearcăne la ochi, Mavis îl strânse de mână pe Leonardo.
   - Vezi, ţi-am spus eu că lucrează. Ai găsit ceva?
   - Vorbesc cu oamenii. Ţi-am spus că te voi anunţa imediat ce am veşti.
   - Ştiu, dar...
   - Abia a dormit un pic toată noaptea... spuse Leonardo. Nici nu a vrut să mănânce de dimineaţă.
   - Sunt chiar aici, spuse Mavis iritată. Nu vorbi de parcă aş fi vreo idioată.
   Se îndepărtă de el.
   - Nu pot să mă gândesc la nimic altceva. Cum aş putea? Ar trebui să pot face ceva pentru a o ajuta.
   - Du-te acasă şi lasă-mă pe mine să-mi fac treaba.
   - Nu-mi vorbi nici tu pe tonul ăsta, se răsti Mavis la ea. De parcă aş fi nebună, doar pentru că sunt gravidă. Tandy este prietena mea şi are probleme. Nu am de gând să stau acasă fără să fac nimic.
   - De ce nu stai aici atunci? spuse Roarke.
   Mavis îi aruncă o privire ucigaşă.
   - Nu am nevoie să stau. Vezi astea? întrebă ea arătând spre cizmele purpurii. Se cheamă picioare şi pot sta pe ele. Următoarea persoană, următorul care-mi spune să stau jos, sau să mă întind, sau să mănânc, nu va sfârşi bine.
    Nimeni nu spuse nimic şi cei trei se uitară la Mavis de parcă ar fi fost un explozibil artizanal, greu de controlat.
   - Sunt puternică şi sănătoasă.
   Inspiră profund.
   - Şi nu am de gând să stau acasă pe fundul meu gras câtă vreme Tandy lipseşte. Uită-te la tine, spuse ea arătând cu degetul spre Eve. Crezi că nu văd că nici tu nu ai dormit? Ştiu că ţi-am cerut o mare favoare. Dacă ai fi fost în locul meu, nici tu nu ai accepta să fii dată la o parte.
   - Dar nu pot să fiu în locul tău, pentru că eu nu am un fund gras pe care să stau. Şi, da, mi-ai cerut o mare favoare şi dacă vrei să pot să fac ceva, atunci o să stai jos, o să taci din gură şi o să mă laşi să lucrez. Căţea.
   Faţa lui Mavis se înroşi. Apoi îşi ridică bărbia cu mândrie.
   - Supercăţea, pentru tine.
   În clipa următoare se aşeză şi ceilalţi aproape că scoaseră un oftat de uşurare.
   - Îmi cer scuze. Îmi cer scuze tuturor. Dar nu mă obligaţi să merg acasă. Vă rog. Vă rog, daţi-mi ceva de făcut.
   - Poţi să copiezi desfăşurarea evenimentelor din caietul meu de notiţe, pentru raport. Şi poţi să faci cafea.
   - Bine. Bine.
   - Aş putea să fac eu cafeaua, spuse Leonardo uitându-se la Mavis. Aş vrea şi eu să dau o mână de ajutor.
   Mavis se uită la el, îi luă o mână şi şi-o puse pe obraz.
   - Ai putea să-mi faci unul din frappe-urile tale speciale pentru micul dejun.
   Când el se aplecă să o sărute, ea îi prinse faţa în mâini.
   - Eşti cel mai bun bărbat care a existat vreodată, îmi pare rău.
   - Şi acum că tot ne-am pupat şi ne-am împăcat... spuse Eve.
   - Încă nu te-am pupat pe tine. Şi nici pe tine, spuse Mavis aruncându-i lui Roarke o privire poznaşă.
   El se apropie de ea şi-i atinse uşor buzele.
   - Poate că ar trebui să începem cu toţii să facem câte ceva. Roarke, ţi-l trimit pe Mcnab imediat ce ajunge. Leonardo, fă cafeaua tare şi neagră.
   Eve se ridică şi deschise cel de-al doilea computer aflat în dreptul lui Mavis.
   - Îţi mulţumesc că mi-ai spus căţea. Aveam nevoie.
   - Oricând.
   - Dallas, îmi spui ce ai aflat?
   Eve îi relată pe scurt ce făcuse cât timp pregăti calculatorul pentru ca Mavis să poată lucra.
   - Ai descoperit deja o mulţime de lucruri pe care nu le ştiam. Cred că eu cu Tandy discutam mai ales despre momentul prezent şi despre viitor. Nu prea îmi vorbea despre trecut. Crezi... crezi că poate este împreună cu tatăl copilului? Poate că au hotărât să petreacă câteva zile împreună?
   - Voi încerca să dau de el. Vom vedea.
   - Dallas? Orice ar fi, vreau să ştii că-ţi sunt recunoscătoare. Şi că te iubesc.
   Eve îşi puse o mână pe umărul ei.
   - Nu vreau chestii lacrimogene cât timp lucrez. Vezi ce faci cu orele.
   - Da, am început.
   Eve se duse la birou, să încerce din nou să dea de Applebee. Se uită la Mavis şi puse transmisia pe mod privat.

      Şi de data aceasta el chiar răspunse.
   - Applebee.
   - Sunt locotenentul Dallas, de la poliţia din New York. A fost greu să dau de dumneavoastră, domnule Applebee.
   - Am fost la Glasgow. În clipa asta am intrat pe uşă.
   Îşi trecu o mână peste faţa care era întunecată de o barbă de câteva zile. Cine spuneaţi că sunteţi?
   - Dallas. Locotenent la poliţia din New York.
   - Bună dimineaţa. Ce pot face pentru dumneavoastră?
   - Puteţi să-mi spuneţi când aţi luat ultima dată legătura cu Tandy Willowby.
   - Tandy?
   Figura i se schimbă într-o secundă. Eve ar fi spus că pe chipul lui apăruse o rază de speranţă.
   - Aţi văzut-o pe Tandy? E acolo? în New York? Nu m-aş fi gândit niciodată... A născut. E bine? Sunt bine amândoi? Oh, Doamne, pot să iau o navetă şi să ajung în câteva ore.
   - Domnule Applebee, sunteţi tatăl copilului cu care este însărcinată domnişoara Willowby?
   - Da. Da. Bineînţeles. Este însărcinată? Aţi spus că este însărcinată? Vocea îi tremura şi faţa lui exprima o urmă de speranţă. Nu e prea târziu.
   - Nu ştiaţi că locuia în New York?
   - Nu, ea... e complicat. Cum adică locuia?
   - Domnişoara Willowby lipseşte de joi-seara.
   - Lipseşte? Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Staţi o clipă.
   Îl vedea cum încearcă să se dezmeticească.
   - De unde ştiţi că a dispărut joi-seara?
   - A plecat de la muncă la ora şase. Nu s-a întors acasă. Nu a respectat ceea ce şi-a trecut în program. Nu a luat legătura cu moaşa, cu angajatorul şi cu niciun prieten. Cercetez.
   - E gravidă. Trebuie să nască din clipă în clipă. Aţi verificat la clinicile de maternitate? Bineînţeles că aţi verificat, spuse el înainte ca Eve să aibă timp să răspundă. Bine, să ne păstrăm calmul. Să nu ne pierdem capul. Poate că a venit acasă. A venit acasă şi eu nu am fost aici.
   - Nu există niciun document care să ateste că s-a aflat la bordul vreunui mijloc de transport ce a părăsit New York-ul. Domnule Applebee, care a fost relaţia dumneavoastră cu domnişoara Willowby, după ce a părăsit Londra?
   - Rece, de fapt am întrerupt orice legătură. Am fost un idiot. Dar m-am speriat, sau Dumnezeu ştie ce. Nu plănuisem... doar s-a întâmplat. A rămas gravidă şi eu m-am speriat. Am dat-o-n bară, asta am făcut. I-am sugerat să întrerupă sarcina şi s-a supărat. E normal că s-a supărat.
   Îşi presă ochii cu degetele.
   - Doamne, Doamne. Ce tâmpit sunt. Ne-am certat şi mi-a spus că va ţine copilul şi că-l va da spre a fi adoptat. Că pe mine nu mă va deranja. Cred că s-a dus la o agenţie. Abia îmi vorbea şi eu eram al dracului de rigid.
   - Ce agenţie?
   - Nu ştiu. Nu ne vorbeam, mai mult ne dădeam câte o replică tăioasă şi atâta tot. Dar s-a răzgândit. Mi-a lăsat un mesaj în care-mi spunea că s-a răzgândit şi că pleacă. Şi-a părăsit slujba şi apartamentul. Eram sigur că mă va contacta, că se va întoarce. Am încercat să dau de ea, dar nu m-am gândit niciodată că a plecat în State. Nu a luat o navetă de aici sau de la Paris. Acolo mi-a spus o colegă că s-a dus, după multe insistenţe din partea mea.
   - Haide să lăsăm asta. Spuneţi-mi unde eraţi joi.
   - Am fost aici la biroul meu, până joi pe la ora 8. În noaptea aceea am plecat la Glasgow, direct de aici. Lucrez la The London Times. Vă voi da numele şi numărul editorului meu şi hotelul unde am stat la Glasgow, să puteţi verifica. Orice aveţi nevoie. Pot da nişte telefoane, la prieteni de-ai ei, colegi de muncă sau la doctorul la care s-a dus mai întâi, când a aflat că e gravidă. Poate cineva ştie... poate că a luat legătura cu cineva.
   - Aş prefera să-mi daţi mie o listă cu numele şi datele de contact.
   - Desigur. Mai bine sunaţi dumneavoastră, decât fraierul care a stricat totul. Vin la New York. Ajung în după-amiaza asta. O să vă dau numărul comunicatorului mobil, în caz că...
   Când termină de scris toate informaţiile, avea o cană de cafea pe birou şi orele de desfăşurare, pe foaie şi pe un disc.

     - Dăm telefoane, zise Leonardo. Eu şi Mavis putem să sunăm la clinicile de maternitate şi la spitale, să vedem dacă nu cumva Tandy s-a internat de dimineaţă.
   - Sun-o pe moaşă, îi ceru Eve. Roag-o pe ea să telefoneze. Mai degrabă îi vor spune ei decât ţie. Mavis, ţi-a mărturisit vreodată Tandy că s-a gândit să dea copilul spre a fi adoptat?
   - Da.
   Mavis îşi puse mâinile pe burtă.
   - Mi-a spus odată că s-a gândit la toate posibilităţile. Şi chiar s-a dus la o agenţie şi a făcut primii paşi spre a-l da în adopţie. Dar apoi s-a răzgândit.
   Dădu din cap când văzu expresia de pe faţa lui Eve.
   - Crezi că s-a răzgândit din nou şi că s-a dus la vreo altă agenţie? Nu. Nu ar fi făcut-o. Era hotărâtă, Dallas.
   - Dar merită să verificăm. Îţi mai aduci aminte numele agenţiei?
   - Poate că mi-a spus numele, spuse Mavis împingând cu degetele în tâmple, parcă pentru a forţa ideile să iasă. Dumnezeule, nu-mi aduc aminte. A fost într-una din nopţile alea când stăteam şi discutam câte în lună şi în stele.
   - Dacă-ţi aduci aminte, spune-mi.
   Eve îi văzu pe Peabody şi pe Mcnab intrând.
   - Mcnab, tu o să lucrezi cu Roarke, în biroul următor, la dosarul Copperfield/Byson. Peabody, am o listă de nume şi numere din New York, care au legătură cu Tandy Willowby. Tu te ocupi de asta. Mavis, tu şi Leonardo faceţi o cercetare cu privire la agenţiile de adopţii care au sediul în Londra. Vezi dacă vreun nume îţi spune ceva. Peabody va avea nevoie de calculatorul acela, aşa că trebuie să mergeţi în altă parte.
   - Începem imediat.
   Mavis se ridică în picioare.
   - Mă simt mai bine dacă fac ceva.

      Peabody aşteptă până când Mavis şi Leonardo ieşiră.
   - Şi acum că ai scos-o de aici, spune-mi ce am de făcut.
   - Uită-te peste dosarul pe care l-am primit din Italia. O chestie asemănătoare. O femeie răpită când era în a 36 săptămână de sarcină. Nici urmă de ea şi de copil. Locuia în Florenţa înainte de a merge la Roma şi a dispărea de pe faţa pământului. Fă nişte cercetări.
   - Nu vorbesc italiana. În afară de manicotti, linguini şi din când în când caio.
   - Nici eu. Improvizează. Încearcă în direcţia asta. Vezi dacă a explorat şi alte opţiuni. Ducerea sarcinii până la capăt sau adopţie.
   Eve se duse să examineze celelalte cazuri de dispariţii. Era posibil, se gândi ea, ca unul sau mai multe dintre cazuri să fie o răpire, care s-a încheiat cu moartea victimei. Şi să se încerce acoperirea greşelii cu un viol, sau atac, sau furt, urmate de tentativa de a scăpa de cadavru.
   Trecu în revistă detaliile, insistând pe rapoartele de autopsii. Apoi cercetă cazul unei tinere de 21 de ani din Middlesex. Corpul mutilat şi fătul fuseseră descoperite în pădure şi poliţia spunea că doar fusese aruncată acolo, aceasta nefiind scena crimei.
   Mutilarea avusese loc post-mortem. Motivul morţii: traumatism cranian.
   Eve îl contactă pe primul investigator.
   Cincisprezece minute mai târziu se uita la planşe, încruntată.
   Existau nişte diferenţe. Victima fusese căsătorită, dar numai cu câteva săptămâni înainte de crimă. Avea familie în Middlesex, pentru că locuise acolo aproape toată viaţa.
   Mai puţin o scurtă perioadă de timp când stătuse la Londra. Se dusese acolo, după afirmaţia investigatorului, special pentru a da copilul spre adopţie unei agenţii.
   Ridică mâna când Peabody traversă camera.
   - Vreau doar o cafea, spuse aceasta.
   - O victimă de 21 de ani, Anglia. A rămas însărcinată cu un tip cu care a fost foarte puţin timp şi a decis să păstreze copilul. Familiei nu-i convine, pentru că nu-i apreciază prea tare prietenul. Avusese probleme de câteva ori şi nici nu lucra undeva. După ce i se forţează mâna, victima merge la Londra pentru a cerceta posibilităţile de dare spre adopţie. Stă la o pensiune câteva zile şi apoi se mută la un hotel nu foarte scump, dar nici ieftin. Rămâne la Londra 6 săptămâni, după care se întoarce la Middlesex. Prietenul îşi ia o slujbă, dragostea primează şi-şi fac planuri de căsătorie în care este inclus şi copilul.
   - Dar?
   - Cu câteva săptămâni înainte de termen, dispare. Două zile mai târziu este găsită în pădure, lângă casa pe care o închinase cu soţul. Crima avusese loc în altă parte, nu s-a stabilit unde.
   - L-au verificat pe soţ?
   - Cu microscopul. Dar avea un alibi foarte bun. Motivul morţii a fost traumatismul cranian, datorat unei căderi. A avut mâinile şi picioarele legate şi pe braţ s-au descoperit mici arsuri. Corpul a fost mutilat după moarte. Tăiat, şi fătul scos. Era mort.
   - Groaznic.
   Peabody se uită spre uşă, pentru a se asigura că Mavis nu ascultă.
   - Dar există deosebiri faţă de cazul lui Tandy.
   - Şi asemănări. Dacă porneşti de la premisa că cel care le-a răpit pe aceste femei voia de fapt copiii şi că atunci când această victimă a murit, răpitorul a încercat să recupereze fătul. Dar era prea târziu, aşa că mutilează corpul pentru a-şi ascunde intenţia, apoi aruncă ambele cadavre.
   Eve se ridică pentru a adăuga o nouă fotografie şi numele aferent pe panou.
   - Ce avem? Trei femei tinere, sănătoase şi gravide. Şi niciuna dintre ele nu are legături oficializate cu tatăl în momentul în care rămân gravide. Cel puţin două dintre ele s-au interesat de adopţii.
   - Trei din trei, spuse Peabody. Un văr al victimei din Italia afirmă că şi Belego s-a gândit la varianta asta şi că şi-a făcut o programare la un consilier pentru a discuta varianta.
   - Ai şi un nume?
   - Nu, dar vărul se va interesa dacă Belego nu i-a spus cuiva.
   - Trei din trei înseamnă ceva. Să încercăm varianta asta. Să căutăm agenţi care au sediul la Londra şi birouri la Roma şi/sau la Florenţa. Eu am numărul obstetricianului lui Tandy din Londra. O să dăm şi de el. Dar mai întâi să vedem dacă doctorul este în legătură cu vreo agenţie de adopţie sau vreun consilier pe astfel de probleme. O cercetare rapidă scoate la iveală faptul că doctorul lui Tandy lucra ca voluntar trei zile pe săptămână la o clinică pentru femei. Aceeaşi clinică, remarcă ea, unde fusese femeia din Middlesex când  venise la Londra.
   Merita o conversaţie, decise ea şi petrecu următoarele 15 minute încercând să dea de doctor.
   După ce discută cu el, îi trecu pe panou numele, precum şi pe cel al clinicii.
   - Confirmă că el i-a dat lui Tandy numele câtorva agenţii şi servicii de consiliere. Dar nu ştie dacă a fost la vreuna, pentru că nu a mai venit la consultaţii şi i-a cerut copii ale dosarului medical. Va verifica, şi-mi va spune cam în jurul cărei date a renunţat la serviciile lui şi ne va trimite o listă cu agenţiile şi serviciile pe care le recomandă de obicei pacienţilor.
   - Şi toate acestea sunt în Europa, spuse Peabody Dar dacă Tandy a fost răpită, asta s-a întâmplat aici.
   - Trăim într-o lume mică, răspunse Eve şi se întoarse când Roarke intră în birou.
   - Cred că vei fi interesată de ceea ce am descoperit noi doi, locotenente, spuse el şi-i dădu un disc.

Capitolul 16

      Eve şi-o scoase pe Tandy din minte în vreme ce Roarke începu să introducă informaţii în calculatorul ci. Ei i se păreau a fi doar o mulţime de numere, aşezate pe coloane, într-un document foarte complicat şi cu mult prea multe detalii.
   - Două conturi mi s-au părut ciudate, începu el. Asupra primului, atât Mcnab cât şi eu am căzut de acord că este incomplet, că are mici lipsuri. Un contabil atât de metodic şi de bine organizat precum Copperfield nu ar fi putut să aibă asemenea lacune.
   - Adică cineva a umblat la ele?
   - Din nou şi eu şi Mcnab am fost de acord în această privinţă.
   - Da.
   Mcnab încuviinţă.
   - Poate că nu înţeleg prea multe chestii financiare, dar îmi dau seama când s-a umblat la un fişier. Şi cel puţin în câteva cazuri, s-a umblat cam în jurul datei la care mi-ai spus că domnişoara Copperfield i-a împărtăşit pentru prima dată lui Byson bănuielile sale. Unele modificări au fost făcute chiar mai înainte. O persoană foarte grijulie a şters sau modificat ceea ce descoperise ea, spuse Roarke. Cineva, care, după părerea mea, are temeinice cunoştinţe de contabilitate.
   - O treabă din interior. Care e numărul fişierului?
   După ce Roarke i-l dădu, Eve căută numele căruia acesta îi corespundea.
   - Ce să vezi, sunt vechii noştri prieteni Stubens, Robbins, Cavendish şi Mull.
   - Interesant.
   - Ai spus tu că e vorba de o firmă de avocatură.
   Mcnab arătă cu degetul spre Roarke.
   - Ţi-ai dat seama chiar dacă avea jaluzelele lăsate.
   - Servicii facturate la oră.
   Roarke folosi un fascicul de laser pentru a sublinia coloanele de pe copia pe care încă o avea pe ecran.
   - Contracte de reprezentare, procente ale partenerilor. Era destul de clar.
   - Dar îi putem agăţa cu ceva? întrebă Eve. Practici ilegale, evaziune fiscală, taxe?
   Roarke clătină din cap.
   - Tu ştii care sunt locurile goale, şi când o să le umpli poate că o să avem cu ce să-i prindem. Dar deocamdată cifrele se potrivesc, şi cel puţin în aparenţă nu există nimic suspect.
   - Dar este, protestă Eve. Îi ceva suspect.
   - În cel de-al doilea cont pe care l-am descoperit în mod sigur e ceva suspect.
   Schimbă ecranele.
   - Cifrele finale corespund perfect, continuă el. Şi cred că acest cont ar rezista la orice audit sau control standard. Dar ceea ce am găsit eu, şi cred că şi victima a găsit, sunt anumite venituri şi cheltuieli care au fost manipulate cu atenţie, tocmai ca să iasă un anume rezultat final. Sunt onorarii, aici.
   Folosi din nou fasciculul laser pentru a indica un anumit paragraf.
   - Aceste onorarii se repetă - nu ca şi cuantum, ci în raporturi procentuale exacte din anumite arii ale veniturilor - şi pur şi simplu nu se potrivesc. Întotdeauna este vorba de 45% din pradă, dacă vrei să-i spui aşa, şi exact acelaşi procent apare prima dată în zona de contribuţii non-profit, devenind astfel scutite de impozitare. Şi astfel, după modul în care sumele sunt manipulate, onorariile devin neimpozabile.
   - Evaziune fiscală, spuse Eve.
   - Cu siguranţă, dar asta nu e decât o parte a plăcintei. Venitul este la rândul lui împărţit în mai multe părţi, trecut în alte conturi, unde sunt specificate şi cheltuieli, care se deduc din el. Venitul, minus asta, apoi se reintroduce în contul principal. După aceea banii sunt dirijaţi într-un mod pe care eu nu-l cunosc, dar, dacă ar fi să îmi dau cu părerea, aş spune că prin intermediul unei fundaţii de caritate. Clientul obţine la rândul lui posibilitatea de a-şi deduce o sumă importantă de bani, încă de la început, se poate vedea aici. Anual. Sumele diferă de la un an la altul, dar sistemul rămâne constant.
   - Câţi bani spală aşa?
   - Între 6 şi 8 milioane de dolari pe an, cel puţin în perioada pe care am cercetat-o noi. Dar e mai mult decât atât. Există şi modalităţi mai simple de a eluda taxele şi de a spăla bani. Trebuie să spun că acest client în special are venituri care poate nu sunt chiar legale. Este o întreagă operaţiune, îi spuse el lui Eve. Condusă cu pricepere şi viclenie şi extrem de profitabilă, şi ţinând seama de onorariile şi cheltuielile acestea, aş spune că sunt destule persoane implicate în chestia asta.
   - Este posibil ca şi Copperfield să fi descoperit asta?
   - În cazul în care căuta aşa ceva. Sau dacă a avut o nelămurire şi a vrut să o clarifice înainte de a prelua contul acesta. Odată ce începi să desprinzi straturile ele se dau la o parte sistematic tocmai pentru că întregul sistem este conceput aşa.
   - Nu înţeleg.
   Clătină din cap.
   - Nu mă refer aici la sume, toată lumea ştie că nu mă pricep la numere. Nu înţeleg de ce. Dacă e vorba de o operaţiune, aşa cum spui, de ce n-au ţinut pur şi simplu o contabilitate dublă?
   - Lăcomia e o motivaţie foarte puternică. Prin sistemul ăsta se evita plata unor impozite foarte mari. Şi se evita nu numai impozitarea veniturilor dubioase, ci a tuturor veniturilor. Dar pentru a putea primi aceste scutiri de impozite trebuie să-ţi declari veniturile şi cheltuielile.
   Ea dădu din cap.
   - Ce număr are fişierul acela?
   - 024-93.
   Eve se întoarse la birou şi ordonă fişierul cu acel număr.
   - Sisters Three. Un lanţ de restaurante. Londra, Paris, Roma, New York, Chicago.
   - Un restaurant?
   Roarke se încruntă.
   - Nu, nu e bine. Astea nu sunt conturile unui restaurant.
   Ea mai verifică o dată.
   - Asta apare aici.
   - Poate că aşa este, dar în niciun caz ăsta nu e fişierul şi nici astea nu sunt conturile unui restaurant.
   - Roarke, mă uit la fişier, la fişierul pe care Copperfield a scris „Sisters Three” ... Şi nicăieri în afară de numele, de denumirea fişierului respectiv nu apar numele din conturi.
   - Înseamnă că a înlocuit fişierele.
   - Şi numele lor. Şi discurile. De ce ar fi făcut una ca asta? Şi cu ce să le fi schimbat?
   Eve începu să caute prin fişierul deschis pe computerul ei.
   - Madeline Bullock. La naiba! Astea sunt actele contabile ale Fundaţiei Bullock. Dar ei nu erau clienţii ei.
   - Dar Cavendish şi restul erau, îi reaminti Roarke. Şi ei reprezentau Fundaţia Bullock.
   - A intrat în fişierele fundaţiei, murmură Eve. Şi le-a etichetat cu numărul altui dosar. Nimeni nu s-ar fi obosit să caute în fişierul acela din calculatorul ei, mai ales dacă nu era interesat decât de fişierele privitoare la firma de avocatură şi, prin aceasta, la fundaţie. Kraus, Robert Kraus. El s-a ocupat de contul ăsta şi se pare că în noaptea în care Copperfield şi Byson au fost ucişi le ţinea de urât lui Bullock şi fiului ei. Dacă ai nevoie de un alibi, de ce alegi pentru asta chiar pe clientul de a cărui contabilitate te ocupi? începu să se plimbe în jurul biroului. Copperfield vede ceva în contabilitatea firmei de avocatură, ceva ce nu-i convine. Ceva ce are legătură cu Fundaţia Bullock, care de asemenea este client al firmei sale. N-ar trebui oare să se ducă şi să spună toate astea unuia dintre şefii cei mari şi contabilului fundaţiei? Se duce la Kraus, îi împărtăşeşte îngrijorările sale, îi pune câteva întrebări. Poate că el vrea s-o evite sau îi spune că o să verifice toate astea mai târziu. Dar ea e curioasă şi precisă. Ceva nu se potriveşte, şi ea vrea să rezolve situaţia asta. Se uită şi ea peste conturi. Vede ce ai văzut şi tu, îi spuse ea lui Roarke.
   - Şi face o copie.
   El dădu din cap.
   - Şi nu se putea întoarce la Kraus, pentru că s-ar fi întrebat imediat de ce n-a văzut el ce-a descoperit ea. Şi cu cine oare ar putea să vorbească despre asta?
   - Cu logodnicul ei. Dar pentru că ea a apucat deja să-l întrebe, Kraus devine foarte atent. Şi bineînţeles că vrea să vadă ce fişiere a accesat şi ce copii a făcut. Probabil că a intrat puţin în panică. Aşa că a început să ameninţe, a încercat să mituiască.
   - Şi a pus la cale o crimă dublă, având alibiul asigurat de cei care aveau la rândul lor un interes în toată afacerea asta. Doi oameni care sunt conducătorii, imaginea uneia dintre cele mai prestigioase fundaţii de caritate din lume.
   - Şi care sunt acum complici la crimă, de fapt la crime. Cred că acum vreau să port o discuţie cu Bob. Peabody, vino cu mine.
   - Oh, Dallas, întotdeauna sunt fericită să vin cu tine, dar cred că în cazul de faţă ar trebui să-l iei cu tine pe cel care se pricepe la cifre. Eu n-aş putea să te ajut deloc în sensul ăsta.
   Eve strânse din buze şi-l studie pe Roarke.
   - Are dreptate. Vrei să vii cu mine?
   - Cred că o să ne distrăm de minune.
   - Şi cei care nu se pricep la matematică vor fi foarte uşuraţi, începu Peabody. Mcnab şi cu mine o să lucrăm la cazul Tandy Willowby cât timp mergeţi voi să vorbiţi cu Kraus.
   - Bine. Tu te ocupi de Mavis. Hai să ne mişcăm, îi spuse ea lui Roarke.

      Nu-l găsiră pe Kraus acasă, dar soţia lui îşi întrerupse jocul de bridge pe care îl organiza în fiecare duminică pentru a le spune că el juca golf la Clubul The Inner Circle în Brooklyn.
   Era o femeie destul de arătoasă, gătită pentru jocul ei de bridge în haine din caşmir albastru-deschis.
   - E vorba despre scumpetea aceea de fată şi despre tânărul acela drăguţ, nu-i aşa? E pur şi simplu oribil. Am petrecut câteva clipe minunate discutând cu ea la petrecerea de Crăciun a companiei, anul trecut. Sper că i-aţi găsit pe ticăloşii care se fac vinovaţi de grozăvia asta.
   - O să-i găsesc. Din câte am înţeles, dumneavoastră eraţi aici în seara aceea, aveaţi oaspeţi.
   - Oh, da, veniseră în vizită Madeline şi Win. Am luat cina, am jucat cărţi. Şi toate astea în timp ce...
   - Aţi jucat până târziu?
   - Până aproape de miezul nopţii, din câte îmi amintesc. Eram foarte obosită. De fapt credeam că mă îmbolnăvisem de ceva. Aşa eram de obosită. Dar după un somn straşnic m-am simţit mai bine. A doua zi de dimineaţă am luat un mic dejun copios.
   - I-a dat ceva, o pastilă soţiei sale pentru a o ajuta să adoarmă, începu Eve să-şi susţină teoria în vreme ce mergeau cu maşina spre Brooklyn. A avut la dispoziţie destul timp pentru a ajunge la Copperfield şi pentru a o aranja. Apoi s-a dus la Byson, a avut grijă şi de el şi după aceea s-a întors acasă. A tras un pui de somn şi a doua zi au luat un dejun copios.
   - Şi ce-a făcut cu computerele şi cu discurile? întrebă Roarke.
   - Da, mai sunt şi alea. Le-a cărat acasă. Probabil că are un birou în care nevastă-sa nu intră niciodată. Sau a închiriat un loc în care urma să le ţină până când ar fi putut să scape de ele. Totuşi în toată teoria asta nu apare decât o mică problemă.
   - Care e aceea?
   - Robert Kraus n-a avut niciodată permis de conducere şi nici n-a deţinut vreo maşină. Şi oricine ar fi făcut asta a avut cu siguranţă nevoie de un mijloc de transport. Aşa că în mod sigur a avut un complice.
   - Bullock sau Chase?
   - Poate. Sau altcineva de la firmă. Cavendish sau contabilul lui. S-ar părea că problema se ramifică. Una sau mai multe persoane din firma de contabilitate trebuie să fi ştiut de ceea ce se petrecea. La fel una sau mai multe persoane din cadrul fundaţiei. Şi una sau mai multe persoane de la firma de avocatură. Chiar tu ai spus că e vorba de o întreagă operaţiune. Pe varianta asta merg şi eu. De unde veneau banii? Fondurile pe care le spălau, cu care jonglau? Care sunt sursele?
   - Banii sunt înregistraţi ca fiind donaţii, fonduri pentru caritate, venituri private. N-aş putea să aflu mai multe decât dacă aş avea la dispoziţie numele exacte ale unor persoane ori companii.
   - Onorariile, procentajele. Este foarte probabil ca ele să reprezinte bani cu care au fost mituiţi contabilul, avocatul. Trebuie să urmărim banii ăştia, cu siguranţă au ajuns undeva.

   Clubul The Inner Circle era de fapt un teren de golf acoperit, cu o pistă unde pasionaţii acestui sport puteau să joace o partidă, să îşi exerseze loviturile şi să bea şi un păhărel cu amicii în acelaşi timp. Cei care plăteau mai mult dispuneau şi de vestiare private, în pereţii cărora erau instalate televizoare pe care se puteau urmări programele canalelor sportive.
   Clienţii aveau la dispoziţie duşuri şi servicii de masaj.
   De asemenea clubul era prevăzut cu piscină, cabine de hidromasaj, saune şi camere unde se făceau băi de aburi.
   Îl găsiră pe Kraus în compania a încă trei prieteni, la gaura numărul nouă.
   - Ați putea să ne acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră? îl întrebă Eve.
   - Acum?
   Sprâncenele i se împreunară sub şapca de golf din tweed.
   - Sunt în mijlocul unei partide cu nişte clienţi.
   - Atunci va trebui să continuaţi mai târziu partida. Sau, dacă vreţi, putem să facem câţiva paşi împreună, spuse Eve binevoitoare, şi să discutăm discrepanţele pe care le-am descoperit în contul Fundaţiei Bullock în faţa clienţilor dumneavoastră.
   - Discrepanţe? Aşa ceva este ridicol.
   Dar aruncă o privire către cei doi bărbaţi şi către femeia care stăteau lângă punctul de lansare a bilei. Se duse către ei, cu braţele desfăcute în semn de scuză. Când se întoarse spre Eve pe faţă i se putea citi iritarea.
   - Despre ce este vorba?
   - Este vorba despre un motiv pentru crimă, un motiv de mai multe milioane de dolari. Natalie Copperfield a venit la dumneavoastră să discute câteva conturi dubioase din dosarul Stuben and Company.
   - Stuben? Nu, n-a venit. N-a discutat cu mine nimic de genul acesta cu privire la un client.
   - Conturile acelea dubioase au legătură cu Fundaţia Bullock, care este clientul dumneavoastră. Şi în acelaşi timp şi alibiul dumneavoastră pentru crimele respective.
   Se înroşi şi aruncă o privire înjur.
   - Vrei să vorbeşti mai încet?
   Eve ridică imperceptibil din umeri şi îşi băgă degetele mai adânc în buzunarele jachetei.
   - Dacă nu doriţi ca această conversaţie să ajungă şi la urechile altor persoane, o putem continua la sediul central.
   Cu o mină mult mai calmă le făcu semn să-l urmeze.
   - O să discutăm în club.
   Kraus ieşi de pe iarba găurii a noua şi se îndreptă spre un chioşc deschis sub lumina care o imita pe cea a soarelui şi, după ce introduse o cartelă într-o fantă, le făcu semn spre o masă adăpostită sub o umbrelă.
   - Nu ştiu ce vă închipuiţi că aţi descoperit.
   - Spălare de bani prin intermediul unor fundaţii de caritate, începu Roarke. Distribuirea de fonduri presupus scutite de impozite în conturi de unde erau transferate înapoi în conturile fundaţiei şi redistribuiţi. Este un circuit inteligent, prin care se spală anual sume considerabile.
   - Fundaţia Bullock este ireproşabilă, la fel ca şi firma noastră. Ceea ce spuneţi este imposibil.
   - Natalie Copperfield a accesat conturile Fundaţiei Bullock.
   - Eu nu vă înţeleg pe dumneavoastră, şi în mod evident nici dumneavoastră nu înţelegeţi cum ne conducem noi afacerile. Natalie nu avea acces la acele date.
   - Dar dumneavoastră aveaţi. Sunt conturile dumneavoastră. Ucigaşul i-a luat şi calculatorul de acasă, şi discurile. Apoi a mers la biroul ei şi i-a şters fişierele. Dar n-a putut să le şteargă pe toate, mai ales pe cele care erau înregistrate ca fiind ale clienţilor săi. A schimbat numele fişierelor. Toate datele din contul Bullock erau încă acolo.
   - De ce-ar fi făcut aşa ceva?
   Eve se aplecă înainte.
   - O să te înşfăcăm pentru spălare de bani şi pentru evaziune fiscală. Dacă vrei să te ajut în vreun fel în privinţa celor două acuzaţii de omor cu premeditare, ai face bine să vorbeşti cu mine acum.
   - N-am ucis pe nimeni. Pentru numele lui Dumnezeu, eşti nebună?
   Mâna îi tremură un pic când îşi scoase şapca.
   - N-am umblat la niciun cont. E scandalos.
   - Soţia dumneavoastră a declarat că aţi jucat cărţi în seara în care au avut loc crimele, până după miezul nopţii. Şi că ea era foarte obosită. S-a dus să se culce, lăsându-vă la dispoziţie destul timp pentru ca dumneavoastră să ajungeţi la apartamentul lui Natalie Copperfield. Să spargeţi uşa, să o imobilizaţi, să o torturaţi, să o ucideţi şi să-i luaţi calculatorul.
   Acum nu mai era palid. Chipul îi devenise de-a dreptul cenuşiu.
   - Nu.
   - De acolo aţi avut îndeajuns de mult timp la dispoziţie pentru a merge până la mansarda lui Bick Byson, să vă luptaţi cu el, să-l imobilizaţi şi să-l luaţi la întrebări înainte de a-l omorî şi a pune mâna şi pe calculatorul lui. Aţi scăpat deja de ele?
   - N-am rănit în viaţa mea o altă fiinţă umană. Nici n-am ieşit din casă în noaptea aceea. Doamne, Dumnezeule, ce se întâmplă?
   - Deci l-aţi lăsat pe Bullock sau pe Chase să facă treburile murdare?
   - E absurd. Bineînţeles că nu.
   - O să obţin un mandat pentru a putea verifica şi celelalte conturi ale dumneavoastră, domnule Kraus. Probabil că şi cu ele aţi procedat la fel.
   - Puteţi să obţineţi mandat pentru ce doriţi dumneavoastră. N-o să găsiţi nimic, pentru că nu am comis nicio ilegalitate. În privinţa conturilor Fundaţiei Bullock faceţi o imensă greşeală, fiindcă nu e nimic în neregulă cu ele. Randall...
   Eve interveni:
   - Ce-are de-a face Randall Sloan cu toate astea?
   Kraus îşi trecu o mână peste faţă şi făcu semn chelnerului, pe care tot el îl chemase:
   - Un scotch dublu. Doamne, Dumnezeule!
   - Ce legătură are Randall Sloan cu conturile Fundaţiei Bullock?
   - El se ocupă de conturile acelea. În registre este trecut numele meu, dar el se ocupă de ele.
   - Explicaţi-mi şi mie cum vine asta.
   - El i-a adus în firmă pe cei de la Fundaţia Bullock, cu ani în urmă. Tocmai devenise partener cu drepturi restrânse. Dar tatăl lui nu-i dădea voie să se ocupe de conturi. Existau câteva îndoieli referitoare la încrederea pe care puteam să o avem în Randall, în... ah, în ceea ce priveşte priceperea şi etica lui. El este mai potrivit să lucreze în departamentul de relaţii publice. Dar el adusese clientul, şi eu eram nou în firmă. A venit la mine şi m-a întrebat... De fapt n-a fost chiar vorba de o întrebare.
   Kraus ridică paharul pe care i-l adusese chelnerul şi luă o înghiţitură mare.
   - M-am simţit ameninţat şi, ca să fiu sincer, nici nu mi se părea corect să nu se ocupe el de conturi, din moment ce el adusese clientul. Aşa că am fost de acord să fie trecute pe numele meu, urmând ca el să se ocupe de ele. Desigur, în fiecare trimestru verificam totalul. Şi aş fi intervenit dacă ar fi apărut vreo problemă, vreo nelămurire. Dar clientul era foarte mulțumit.
   - Nu mă îndoiesc, replică Eve.
   - Ea n-a venit la mine. Vă jur, Natalie n-a venit la mine cu nicio problemă, nu m-a întrebat nimic.
   - Cine mai ştia că Sloan se ocupa de conturile Fundaţiei Bullock?
   - Nu cred că mai ştia cineva. El mi-a spus că e vorba numai de o chestie de orgoliu, şi eu l-am crezut. Dar el nu i-ar fi făcut niciodată vreun rău lui Natalie. Se purta cu ea ca şi cu fiica lui. Cred că este vorba de o greşeală regretabilă.
   - Madeline Bullock şi fiul ei stau de obicei la dumneavoastră acasă atunci când vin la New York?
   - Nu. Dar Madeline i-a spus soţiei mele că îi place foarte mult casa noastră, a subliniat cât de primitoare şi liniştită i se părea. Şi, dintr-una-ntr-alta, până la urmă au fost de acord să stea la noi. Trebuie să văd şi eu înregistrările acelea. Am dreptul să le văd. Sunt sigur că este vorba de o neînţelegere.
   - Povestiţi-mi despre stilul de viaţă al lui Randall Sloan.
   - Vă rog să nu-mi cereţi să vorbesc despre un asociat în absenţa lui. Mai ales despre fiul partenerului meu.
   Eve nu spuse nimic; se mulţumi să aştepte.
   Kraus îşi goli paharul de scotch şi făcu semn să i se mai aducă unul.
   - Are o problemă cu jocurile de noroc. Sau cel puţin avea. Şi pierde. Se zvoneşte că odată - înainte de a veni la firmă - a furat din conturile unor clienţi şi tatăl lui a trebuit să pună banii înapoi. Dar s-a înscris într-un program de reabilitare. Şi în ultimii ani nu a mai dat niciun semn de slăbiciune. Tatăl lui... Jacob este un tip dur, integru ca un zeu. Fiul lui nu i-a călcat pe urme. Randall nu va fi niciodată partener. Şi el a acceptat chestia asta. Preferă să se ocupe de munca lui de administrare, de contabilitate.
   - Şi totuşi v-a presat să-i daţi lui, să spunem „pe sub mână”, nişte conturi importante.
   - El le-a adus în firmă, repetă Kraus, şi Eve dădu din cap.
   - Da, foarte interesant, nu-i aşa?

     - Îl crezi, spuse Roarke după ce îl lăsară pe Kraus aşezat sub umbrelă, cu capul în mâini.
   - Da. Tu?
   - Da, şi eu îl cred. Cel din afară, ultimul om, ca să zicem aşa, îi face o favoare fiului patronului. Pare destul de rezonabil. Şi e foarte inteligent din partea lui Sloan şi a celor de la Bullock să nu se folosească unii pe ceilalţi pentru alibi.
   - Dacă tot ai un fraier, de ce să nu-l foloseşti? Condu tu, îi spuse ea şi îi dădu adresa lui Randall Sloan. Se pare că trebuie să iau din nou legătura cu Londra.
   Formă numărul casei din Londra a lui Madeline Bullock şi dădu peste ceea ce crezu prima dată că este clona lui Summerset. Poate că nu avea faţa la fel de osoasă, dar era tot atât de insipid.
   - Doamna Bullock este plecată în călătorie.
   - Unde?
   - N-aş putea să vă spun.
   - Dar dacă în următoarele 30 de minute ţi-ar bate la uşă Scotland Yard-ul, atunci ai putea să-mi spui?
   El pufni.
   - Nu, n-aş putea.
   - Bine. Să spunem că arde casa din temelii. Cum aţi contacta-o pe doamna Bullock să-i comunicaţi vestea cea rea?
   - Pe numărul ei personal de mobil.
   - Şi de ce nu-mi poţi da şi mie numărul acesta?
   - Locotenente, nu am nicio obligaţie faţă de autorităţile străine. Nu sunt autorizat să vă comunic nimic în legătură cu afacerile personale ale doamnei Bullock.
   - Am înţeles. Dar chiar şi aici, în colonii, avem modalităţile noastre de a obţine informaţiile necesare. Închise legătura. Crezi că fac o şcoală specială pentru asta? îl întrebă ea pe Roarke. Există o Universitate pentru Constipaţi? Unde Summerset a fost şef de promoţie?
   - A absolvit primul din clasa lui. Vrei să conduci tu până găsesc eu numărul acela?
   - Cred că am învăţat să mă descurc cu astfel de sarcini dificile încă dinainte de a te cunoaşte pe tine.
   Începu să caute, apoi se opri şi se lăsă pe spate.
   - Am o idee mai bună. Sună acasă la Feeney.

      Acesta purta un tricou larg şi spălăcit al echipei New York Liberties Arena Ball şi peste claia de păr cânepiu avea o şapcă.
   - Dai un bal mascat acasă la tine şi pe mine nu m-ai invitat?
   - E meci la două.
   - Arăţi ridicol.
   El ridică din umeri.
   - Nepotul meu mi-a dat tricoul ăsta. M-ai sunat duminica numai ca să-mi critici garderoba?
   - Am nevoie de ceva, rapid. Îmi trebuie numărul privat al unui comunicator mobil, şi vreau să-mi găseşti şi locaţia actuală a respectivului comunicator.
   - E meci, repetă el, la două.
   - E vorba de o crimă. Douăzeci şi patru de ore, şapte zile din şapte. N-o să-ţi ia mult timp. Nu-mi trebuie decât numărul şi locaţia. Măcar blestemata de ţară. Madeline Bullock. Comunicatorul este înregistrat fie pe numele ei, fie pe numele Fundaţiei Bullock. Probabil că pe numele ei, ţinând seama că e telefonul ei mobil. Zona în care e înregistrat e Londra.
   - Bine, bine, spuse el şi-i închise comunicatorul.
   - Aş fi putut să fac asta pentru tine, spuse Roarke.
   - Dar tu conduci.
   O contactă pe Peabody.
   - Mai cercetează-l o dată pe Randall Sloan. Bani, călătorii, proprietăţi, imobile. Îi plac jocurile de noroc, aşa că fii foarte atentă.
   - Ai prins o pistă?
   - Da, şi acum o urmez. Mavis?
   - S-a culcat. Doarme adânc de mai bine de o jumătate de oră.
   - Bine. Dacă dau de Randall Sloan o să-l reţin pentru interogare. O să te anunţ.
   - Dallas, am făcut rost de lista aceea a agenţiilor şi a consilierilor din Anglia. Toţi care au sediul în Europa.
   Ea îşi comută atenţia asupra lui Tandy.
   - Dă lista ofiţerilor care se ocupă de investigaţiile din Roma şi Middlesex. Între timp verifică-le şi tu şi cercetează-le cu atenţie pe toate care au deschis sucursale în ambele ţări. Mai ales pe acelea care au deschis birouri în mai multe locuri din Europa. Şi dacă tot le selectezi din listă, trimite-mi-le şi mie pe calculator.
   - Am înţeles. Baftă.
   Eve îşi frecă ochii şi apoi şi-i deschise clipind des.
   - De ce nu vrei tu să te culci puţin înainte să mergem la Sloan?
   Ea clătină din cap, regretând că nu luase cu ea un recipient cu cafea.
   - N-avem de unde să ştim dacă ea este încă în viaţă. Dacă ei vor doar copilul, poate s-au dus acolo şi l-au scos. Ea nu e decât un recipient.
   Eve se întoarse spre Roarke.
   - După ce nu va mai purta copilul, devine inutilă pentru ei.
   - Nu poţi face mai mult decât ai făcut deja, Eve.
   - Poate că nu, dar asta nu înseamnă că este destul. Dacă încă trăieşte, probabil că e înnebunită de frică. Nu doar pentru ea se teme, ci şi pentru copil. Porţi tot... potenţialul acela în tine, devine centrul universului tău. Tu îl creezi, tu îl protejezi, tu îi dai viaţă. Treci prin tot disconfortul, prin chinurile şi durerile acelea, sângele şi teama, care sunt vitale. Eşti îngrijorată pentru sănătatea lui, pentru siguranţa lui, toate astea sunt mai presus de orice. Văd asta la Mavis; mă refer la modul cum arată, cum se mişcă, cum îşi poartă sarcina. Nu ştiu dacă eu aş fi în stare de aşa ceva.
   - Cred că glumeşti. Dragă Eve, faci toate astea, şi încă şi mai multe, pentru oameni pe care nu îi cunoşti.
   - E meseria mea.
   - E ceea ce eşti tu.
   - Ştii cât de ameţită sunt eu atunci când vine vorba de copii, de părinţi, de toate chestiile de genul ăsta.
   El îi luă mâna şi, continuând să conducă, i-o duse la buze.
   - Ştiu că amândoi avem în suflet unele părţi ciudate, întunecate şi poate că ar trebui să lăsăm să mai între puţină lumină acolo înainte de a ne considera pregătiţi să primim încă un membru în familia pe care am întemeiat-o.
   - În regulă, bine. Mai multă lumină. Sunt de acord cu asta.
   - Atunci cred că ar trebui să avem cinci sau şase.
   - Cinci sau şase ce? Ce?
   Pentru câteva secunde avu impresia că i se oprise inima în piept. Ţiuitul din urechi era atât de puternic încât abia îl auzi râzând.
   - Nu e deloc amuzant.
   - Ba a fost foarte amuzant, cel puţin pentru mine. Tu n-ai putut vedea ce figură ai făcut.
   - Ştii, într-o zi, poate chiar în timpul vieţii noastre, ştiinţa o să găsească o cale prin care să fie implantat un embrion în corpul unui bărbat şi să-l facă pe acel bărbat să se plimbe în tot acest timp de colo până colo arătând de parcă ar fi înghiţit un purcel pe care nu îl poate digera. Atunci să vedem cine este amuzant.
   - Unul din lucrurile care-mi plac foarte mult la tine este că ai o imaginaţie deosebit de bogată.
   - Să ţii minte asta atunci când o să-ţi trec numele pe lista celor cărora urmează să li se facă implanturi. De ce nu stau oamenii acasă duminica? se întrebă ea cu amărăciune în timp ce se strecurau prin traficul aglomerat. Ce nu e în regulă acasă? Ce fel de mijloc de transport au folosit Bullock şi fiul ei când au plecat din New York?
   - Te mai iubesc şi pentru faptul că mintea ta are multe canale şi merge în direcţii variate. Fără îndoială, au folosit un vehicul privat, ţinând seama de lărgimea buzunarelor lui Bullock.
   - Cu nava fundaţiei. Au venit, cel puţin în aparenţă, în interesul fundaţiei. Dacă încă se află pe drum, probabil că folosesc aceeaşi navetă.
   - Ei unde se aflau când ai verificat prima dată alibiul lui Kraus?
   - Nu ştiu. Peabody a făcut verificările respective. A trebuit să telefoneze la un număr al fundaţiei şi a fost sunată după aceea înapoi. La momentul respectiv nu mi s-a părut nimic suspect. Dar dacă trebuie pot să dau de naveta aceea. Va trebui să îmi croiesc drum prin hăţişul legilor internaţionale şi să mă folosesc de toate relaţiile mele, şi urăsc asta, dar mai întâi trebuie să găsesc un pretext pentru a-i aduce aici ca să le pun întrebări. Şi cred că guvernul britanic o să fie foarte interesat de conturile lor.
   - Aici ai putea să-i loveşti, fii de acord Roarke. Dar dacă sunt deştepţi, şi dacă şi avocaţii lor vor fi deştepţi, vor putea să arunce toată vina pe Randall Sloan şi pe firma lui.
   - Pot să-mi asum riscul ăsta, mai ales că şi asupra avocaţilor lor cade aceeaşi umbră de îndoială. O să trebuiască să le predau cazul celor de la Global. După ce vorbesc cu Randall Sloan.

      Randall Sloan locuia într-o clădire elegantă şi îngrijită, la marginea Tribecăi.
   De pe trotuar Eve putea să vadă că etajul al treilea al clădirii fusese transformat într-o seră, acoperită cu sticlă ondulată de un albastru pal.
   - El are permis de conducere valabil, spuse Eve. Şi are şi o maşină pe care o ţine parcată la patru străzi de aici, într-un garaj privat. Are şi mijloacele necesare, şi motivul.
   - Posibilitatea e destul de mică, mai ales că are un alibi. Sau crezi că persoanele cu care spune că a luat cina îl acoperă?
   - Mie nu mi s-a părut, dar o să verificăm şi asta. Poate că el nu a fost decât o unealtă. Uneltele nu se murdăresc întotdeauna. Dacă n-a comis el însuşi crimele, în mod sigur ştie despre ele. Începu să urce cele trei trepte care duceau spre intrarea principală. Alarma e pe verde, remarcă ea.
   În momentul în care ridică mâna să apese pe butonul interfonului observă un lucru neobişnuit, şi îşi deschise reportofonul.
   - Dallas, Eve, locotenent şi Roarke, expert civil consultant, la domiciliul lui Sloan, Randall. La sosire am observat că sistemul de securitate este dezactivat şi că uşa de la intrare este deschisă.
   Cu un gest automat, îşi scoase arma. Sună la interfon, apoi strigă:
   - Randall Sloan, aici locotenentul Eve Dallas, de la poliţie. Cu mine este un consultant civil. Vă rog să reţineţi.
   Aşteptă cu urechile ciulite, pândind orice zgomot.
   - Domnule Sloan, repet, suntem de la poliţie. Domiciliul dumneavoastră nu este securizat.
   Când văzu că nu primeşte niciun răspuns, înconjură linia pe care trebuia să o parcurgă şi întredeschise uşa.
   - Nu se vede nimic, spuse ea în reportofon. Poate că a fugit. O să am nevoie de un mandat.
   - Uşa e deschisă.
   - Da, şi aş putea să intru, să verific. Aş putea să susţin că am avut un motiv temeinic să intru, dar dacă nu am autorizaţia necesară risc să le dau avocaţilor lui motive să se plângă. Oricum pot să obţin un mandat destul de repede.
   Începu să formeze numărul, dar în momentul acela o strigă cineva din spate. Se întoarse şi îi văzu pe Jake Sloan şi pe Rochelle Delay venind spre clădire ţinându-se de mână, cu feţele îmbujorate din cauza frigului.
   - Locotenente, Jake şi Rochelle, ne mai ţii minte?
   - Da. El e Roarke.
   - V-am recunoscut.
   Jake întinse o mână în vreme ce se apropia de prima treaptă.
   - Îmi pare bine să vă cunosc, şi ţineţi minte că dacă aveţi nevoie de un contabil tânăr şi muncitor vă stau la dispoziţie.
   - O să ţin minte asta.
   - Ea este Rochelle.
   - Îmi pare bine să vă cunosc pe amândoi.
   - Aţi venit să-l vizitaţi pe tata? El vă lasă să aşteptaţi în frig?
   Jake dădu din cap spre uşă.
   - Este deschisă.
   - Aşa am găsit-o, îi spuse Eve.
   - Zău? Ciudat.
   Trecu de ei, intră în clădire şi strigă:
   - Hei, tată! Ai musafiri. Haideţi, poftiţi, intraţi, le spuse el lui Eve şi lui Roarke. Am trecut să-l luăm pentru un joc de cărţi de duminică la bunicul.
   Jake îşi scoase căciula şi şi-o înfundă neglijent în buzunarul hainei.
   - Nu vreţi să vă aşezaţi? Probabil că e sus.
   Eve îşi strecurase arma în buzunar încă de când ei o strigaseră în stradă, dar încă nu-şi dezlipise mâna de pe ea.
   - Vă deranjează dacă vin cu voi?
   - Păi...
   - Uşa era deschisă, Jake, şi sistemul de alarmă dezactivat. Poliţistul din mine...
   - Sigur. Bine. Probabil că a deschis uşa pentru noi. Am întârziat puţin. Probabil că a uitat să îl activeze din nou. Asta e tot.
   Dar Eve îşi dădu seama că el începuse să se îngrijoreze pe măsură ce urca scările.
   - Tată? Hei, tată! Urc, şi aduc cu mine şi poliţia.
   Încercă să zâmbească în timp ce spunea acest lucru, dar când văzu că nu primeşte niciun răspuns zâmbetul i se şterse de pe buze.
   Simţurile ei antrenate intrară în alertă.
   - N-aţi vrea să treceţi în spatele meu? spuse ea păstrând un ton neutru şi o luă înaintea lor. Care este dormitorul?
   - A doua uşă pe stânga. Ascultă, locotenente...
   Eve întredeschise uşa dormitorului cu un deget.
   Randall Sloan n-avea să mai ajungă la dejunul de duminică, se gândi ea, ţinându-l pe Jake care voia să se repeadă în încăpere.
   Un elegant candelabru cromat domina tavanul boltit al încăperii. Randall Sloan atârna la capătul unei funii care fusese legată strâns de piciorul strălucitor al acelui candelabru.

Capitolul 17

      - S-a dus.
   Eve se văzu nevoită să îi sucească mâna la spate lui Jake şi să-l lipească de perete.
   - Nu-l mai poţi ajuta.
   - Rahat! E tatăl meu! Acolo e tatăl meu!
   - Îmi pare rău.
   Era tânăr, puternic şi disperat, aşa că Eve avea nevoie de toată forţa pentru a-l împiedica să scape din strânsoarea ei şi să se repeadă înăuntru. Şi să modifice scena crimei.
   - Ascultă. Ascultă-mă, la naiba! Eu sunt cea care îl poate ajuta acum, şi n-o s-o pot face aşa cum se cuvine dacă tu intri acum acolo şi distrugi probele. Trebuie să te duci jos.
   - Nu plec de aici. Nu plec de lângă el. Du-te dracului!
   Jake îşi lipi faţa de perete şi începu să plângă.
   - Lasă-l în seama mea.
   Roarke apăruse lângă ea.
   - Jos, spuse el înainte ca ea să apuce să-l întrebe ce făcea Rochelle. Am convins-o să stea liniştită jos când am auzit ţipetele. Lasă-mă să mă ocup şi de el.
   - Am nevoie de o trusă de teren.
   - Da, ştiu. Haide, Jake, acum trebuie să-l laşi cu locotenentul. Asta e meseria ei. Tu vino cu mine. Rochelle este foarte speriată, şi e singură. Hai să mergem jos, să stăm cu ea.
   - E tatăl meu! Acolo e tatăl meu!
   - Îmi pare foarte rău. O să-l liniştesc eu, îi spuse Roarke lui Eve, apoi mă duc la maşină şi-ţi aduc o trusă de teren.
   - Nu vreau să contacteze deocamdată pe nimeni.
   - O să am eu grijă de asta. Haide, Jake.
   - Nu înţeleg. Nu înţeleg chestia asta!
   - Bineînţeles că nu.
   În timp ce Roarke îl lua pe Jake jos, Eve contactă sediul central, echipa laboratorului criminalistic pentru cercetări la faţa locului, apoi se întoarse spre cameră.
   - Victima este spânzurată cu o frânghie legată de candelabrul din dormitorul principal, începu ea să vorbească în reportofon. A fost identificat vizual ca fiind Randall Sloan. Nu există urmele unei eventuale lupte. Cercetă camera din priviri în timp ce vorbea. Patul este făcut şi se pare că nu a fost deranjat. Ecranele pentru intimitate sunt activate, perdelele sunt trase.
   Lămpile de lângă pat erau aprinse, observă ea, şi lângă cea din dreapta se afla un singur pahar de vin, cu un rest de lichid alb în el. Sloan era desculţ, dar sub cadavru se vedea o pereche de papuci de casă, după toate aparenţele de piele. El purta un pulover cafeniu şi o pereche de pantaloni maro. Un scaun era răsturnat. În spatele lui, în spaţiul de lucru, se vedea un minicomputer, deschis. Eve putea să vadă becul care semnala că acesta era în funcţiune.
   Îşi aminti cum găsise uşa de la intrare. Nu observase niciun semn că ar fi fost forţată.
   Dădu din cap spre Roarke, care îi aducea trusa.
   - Mulţumesc.
   - Vrei să iau legătura cu Peabody?
   - Încă nu. Are destulă treabă acum. Crezi că-i poţi stăpâni pe cei de jos? Nu vreau să atingă nimic şi nici să nu vorbească cu nimeni.
   - Bine.
   Îl măsură pe Randall cu o privire sumbră.
   - A aflat probabil că urmai firul care ducea la el.
   - Aşa se pare, nu-i aşa? spuse ea privind în sus.
   Roarke îşi mută privirea spre ea şi ridică sprâncenele.
   - Dar?
   - Nu prea mi se pare că e vorba de asta. Ştia că fiul lui urmează să vină astăzi. Oare aşa să fi vrut să-l găsească Jake? Îşi lasă sistemul de alarmă dezactivat, uşa descuiată. De ce n-a fugit mai bine?
   - Sentimentul de vinovăţie?
   - Era mânjit de prea multă vreme. Să fi avut brusc un atac de conştiinţă?
   - Frauda şi crima sunt două lucruri destul de diferite.
   - Poate, dar mie mi se pare mai degrabă genul fugarului decât cel al sinucigaşului.
   Intră în încăpere şi se apucă de treabă.

      Mai întâi se ocupă de cameră.
   Elegantă şi plină de stil, ca şi proprietarul ei. Haine scumpe, mobilier scump, electronice de ultimă generaţie. Un bărbat căruia îi plăcea confortul, se gândi ea, îi plăcea să se respecte, să se ridice la înălţimea statutului său.
   Ridică paharul de vin şi-l adulmecă. Lăsă un semn în locul unde era aşezat paharul, vărsă conţinutul într-un recipient, îl sigilă, procedă la fel şi cu paharul.
   Apăsă cu un deget înmănuşat o tastă a computerului şi ecranul se activă. Citi textul care apăru pe acesta: „îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. Nu mai pot să trăiesc aşa. Le văd feţele, lui Natalie şi lui Bick. N-a fost vorba decât de bani, doar de nişte bani. Lucrurile au scăpat de sub control. Cred că mi-am pierdut minţile, altfel nu ajungeam să plătesc pentru a fi omorâţi. Acum mi-am pierdut şi sufletul. Iertaţi-mă, pentru că eu nu mă pot ierta. Iau această faptă teribilă cu mine în Iad, pentru totdeauna.”
   Îşi întoarse privirea de la ecran spre cadavru.
   - Ei bine, se pare că ai avut dreptate, măcar într-o singură privinţă. Lucrurile au scăpat de sub control.
   Identifică, pentru conformitate, cadavrul după amprente, apoi examină mâinile. Aparatele ei indicau ora morţii ca fiind opt şi un sfert, vineri-seara.
   Merse până la baia lipită de cameră, înregistrând ce observa, pe măsură ce studia împrejurimile. Curat, notă ea, câteva cosmetice masculine pe o poliţă şi o plantă cu frunze mari într-un ghiveci negru. Un duş cu aburi, un tub de uscare montat în marmură. Un prosop mare, negru, atârna de un radiator cromat.
   Deschise dulăpiorul de medicamente şi examină conţinutul acestuia.
   Loţiuni, poţiuni - cele mai multe erau creme anti îmbătrânire şi produse contra căderii părului. Tablete anticoncepţionale pentru bărbaţi, analgezice, somnifere. În sertarul dulăpiorului de baie mai găsi şi alte cosmetice şi produse de igienă dentară.
   Îşi aţinti din nou privirea asupra cadavrului.
   - Ai exersat mult nodul acela, Randall? se întrebă ea. Pentru că ţi-a ieşit foarte bine. E nevoie de o mână sigură şi de destul de multă pricepere pentru a face un ştreang ca la carte.
   Ieşi din cameră când auzi soneria interfonului şi coborî pentru a-i întâmpina pe cei de la laboratorul de criminalistică şi pentru a le spune ce să facă.
   Îl găsi pe Roarke stând cu Jake şi cu Rochelle în living. Jake era aplecat, cu mâinile atârnându-i între picioare. Avea ochii roşii şi umflaţi, ca şi Rochelle, care stătea tăcută lângă el.
   - Trebuie să-mi văd tatăl, spuse Jake fără să-şi ridice privirea. Trebuie să vorbesc cu bunicii mei.
   - O să aranjez asta în curând.
   Eve se aşeză pe măsuţa din faţa lui.
   - Jake, când l-ai văzut sau ai vorbit ultima oară cu tatăl tău?
   - Vineri. Am organizat o ceremonie de comemorare pentru Nat şi pentru Bick la birou. Am fost cu toţii acolo.
   - La ce oră se întâmpla asta?
   - Spre sfârşitul zilei. Pe la 4. Partenerii au lăsat pe toată lumea să se ducă acasă imediat după aceea. Am plecat împreună cu tatăl meu, pe la 5. M-a întrebat dacă nu vreau să mergem să bem ceva, dar eu m-am dus direct acasă. Ar fi trebuit să rămân cu el, să stăm de vorbă.
   - Ţi s-a părut supărat?
   Jake îşi ridică brusc capul şi o fulgeră cu privirea.
   - Era vorba de o ceremonie de comemorare, pentru numele lui Dumnezeu!
   - Jake, murmură Rochelle şi îl mângâie cu palma pe coapsă. Ea nu vrea decât să te ajute.
   - E mort. Cum mă mai poate ajuta ea acum? De ce să se fi sinucis? De ce să fi vrut el să facă una ca asta? Era tânăr şi sănătos, şi plin de succes. El... Oh, Dumnezeule, era bolnav? Suferea de ceva şi nu ne-a spus nimic?
   - O să te mai întreb o dată. Ţi s-a părut a fi supărat, arăta ca şi cum ar fi suferit de curând o depresie?
   - Nu ştiu. Era trist. Cu toţii eram trişti, şi şocaţi. Mi s-a părut a fi destul de agitat vineri. Nervos. M-a întrebat dacă nu vreau să mergem să bem ceva, dar cred că era un automatism. Nu voia să iasă în oraş, aşa cum nici eu nu doream.
   - Ştii că avea o problemă cu jocurile de noroc?
   - Asta a fost înainte, Iisuse, asta s-a întâmplat demult, cu ani în ură. Acum nu-l mai interesează. S-a oprit.
   - Bine. Ţi-a spus cumva unde se duce când v-aţi despărţit vineri?
   - Nu. Nu ştiu. N-am fost prea atent. Eram supărat. Dumnezeule, trebuie să-i spun mamei. Sunt divorţaţi de o grămadă de vreme, dar trebuie să afle şi ea. Bunicii mei.
   Îşi prinse din nou capul în mâini.
   - Nu ştiu cât mai pot să îndure.
   - Poţi să afirmi că tatăl tău era un tip religios?
   - Tata? Nu, deloc. El spune că trebuie să profiţi din plin de tot ce-ţi oferă viaţa, pentru că odată ce se termină, gata, nu mai rămâi cu nimic.
   Vocea i se frânse.
   - S-a terminat.
   - Îi plăcea să navigheze, Jake?
   - Să navigheze?
   Îşi ridică din nou capul. Avea o privire îndurerată şi confuză.
   - Nu, nu-i plăcea apa. De ce?
   - Eram doar curioasă. Avea o relaţie stabilă?
   - Nu. Îi plăceau femeile, dar îi plăcea şi să se distreze.
   - El se îngrijea de casă? El gătea, făcea curat?
   - Are un droid.
   - Bine. O să pun un poliţist să vă însoţească, pe tine şi pe Rochelle, până la bunicii voştri.
   - Vreau să-mi văd tatăl. Trebuie să-l văd.
   - O să aranjez ca tu şi familia ta să-l puteţi vedea cât se poate de repede. Dar nu acum, şi nu aici. Acum du-te, stai lângă familia ta.
   După ce îi conduse afară, începu să urce spre primul etaj al casei.
   - A lăsat un bilet pe computer, îi spuse ea lui Roarke.
   - Da?
   - De fapt, un foarte mic procent dintre sinucigaşi lasă în urmă o scrisoare de adio. În biletul respectiv recunoaşte că a plătit pe cineva să-i omoare pe Copperfield şi pe Byson.
   - Foarte convenabil.
   - Da, văd că mă urmăreşti.
   Trecu prin camera rezervată mijloacelor de comunicare şi prin sufragerie.
   - În primul rând nu a fost vorba de un ucigaş profesionist, şi nu cred că el ar fi angajat un ageamiu. Şi în cine oare să fi avut el încredere pentru a-i împărtăşi informaţiile care au fost scoase prin tortură de la Copperfield?
   - Numai în cineva direct implicat.
   - Exact. În bilet a mai scris că şi-a pierdut sufletul şi că se duce în iad. Iad cu I mare. Asta denotă religiozitate, sau măcar dovedeşte că el credea în focul acela mare de jos. De asemenea, modul în care e făcut laţul demonstrează că este vorba de opera unui profesionist. Sau a unui marinar priceput, sau a unui tânăr cercetaş. Cineva care a lucrat precis şi cu calm.
   Intră în bucătărie şi deschise cămara foarte bine aprovizionată.
   - Unde e droidul acela?
   - Aici nu e. Să fie sus?
   - O să verific. Ce-ar fi să te joci tu puţin de-a informaticianul şi să verifici sistemul de securitate, discurile şi toate celelalte?
   - Este vorba de o crimă, locotenente?
   - Mie aşa mi se pare. O să vedem ce spune şi medicul legist. Dar toate indiciile asta mă fac să cred. De ce era uşa deschisă, de ce fusese dezactivat sistemul de alarmă?
   - Probabil că cineva a dorit ca trupul să fie găsit uşor şi repede.
   - Asta e. Şi de ce un om care are de gând să se omoare îşi invită fiul la un pahar cu doar câteva ore înainte de a trece la fapte? Eu zic că nu ar face aşa ceva. Sau, dacă o face, ar fi insistat. „Trebuie să stau de vorbă cu tine. Vreau să-ţi mărturisesc ceva.” Dar nu s-a întâmplat aşa.
   - Avem aici un tip căruia îi plăcea să trăiască bine, prin orice mijloace. N-avea nicio relaţie stabilă, nu-l interesează prea mult afacerile de familie. Un tată dur, un fiu care doreşte să se afirme, şi el nu era decât oaia neagră a familiei. Dar ştia cum să aibă grijă de confortul lui. Şi avea şi o problemă cu jocurile de noroc.
   - Avea sau are?
   - Ei bine, e mort, ţeapăn, aşa că nu se poate spune decât că „avea” o problemă cu jocurile de noroc. Dar eu pun pariu că s-a confruntat cu problema asta până în ultimul ceas al vieţii. O bună modalitate de a spăla banii pe care nu poţi să-i justifici este să-i joci. Mie nu mi se pare că este vorba aici de un om cu un grad prea înalt de conştiinţă. Cred că ne aflăm în faţa unui oportunist, care ar fi fugit mâncând pământul dacă şi-ar fi dat seama că suntem pe urmele lui. Şi cred că avem de-a face cu un om de sacrificiu.

      Nu dădură de niciun droid în toată clădirea, şi „informaticianul” ei îi spusese lui Eve că toate discurile sistemului de securitate, de vineri încoace, fuseseră scoase şi înlocuite cu unele goale.
   - În mod sigur o să găsim urme de tranchilizant în corpul lui, zise Eve. Ceva ce ar fi putut să înghită pentru a se calma înainte de a-şi pune ştreangul de gât. Şi, dacă tot căutăm, s-ar putea să găsim şi urmele unui paralizator.
   - De ce să-l fi omorât cineva?
   - Poate că s-a lăcomit şi a cerut mai mult. Poate că nu i-a convenit ca prietenul fiului său să fie omorât, sau poate că a devenit agitat. Oricum ar fi fost, devenise periculos, şi, pe lângă asta, era şi un bun ţap ispăşitor. Să zicem că eu cred în această înscenare, îmi strâng jucăriile şi plec. Dar faptul că tipul ăsta e vinovat mânjeşte şi numele firmei de contabilitate. Scuze, ne pare foarte rău, însă Fundaţia Bullock are nevoie de o nouă firmă de contabilitate. Prea mult scandal alterează imaginea fundaţiei. Avocaţii lor o să ceară dosarele, şi astfel nu va mai exista nicio urmă a fraudei la firmă, şi nu va mai fi nicio şoaptă despre nicio operaţiune. Toţi cei implicaţi, Sloan etc. - cel puţin din câte ştim noi - sunt acum morţi.
   - Totul e frumos şi curat.
   - Ucigaşului îi place aşa. Două strangulări, o spânzurare. Aceeaşi metodă de bază. A luat droidul cu el pentru eventualitatea în care în banca lui de date s-ar mai fi aflat înregistrări privitoare la vizita lui în clădire. Pentru că el a mai fost acolo. Ştia ce face, cunoştea împrejurimile.
   - Şi a venit pregătit, interveni Roarke.
   - Oh, da. A venit la uşă. „Hai să stăm puţin de vorbă. Ce-ar fi să bem şi un păhărel?” Strecoară un tranchilizant în paharul victimei. „Să te ajut să mergi sus.” Îl duce sus, îl lasă pe podea. Îl şi paralizează, dacă e necesar. Scrie biletul pe computer. Aici sunt de părere că a greşit, pentru că a pus în biletul acela prea mult din personalitatea lui - „Mi-am pierdut sufletul, mă duc în marele I.” Fixează frânghia, ridică victima ameţită sau paralizată pe scaun, îl împinge şi priveşte spectacolul. A stat să privească, murmură
ea. Aşa cum i-a privit şi pe Natalie şi pe Bick. I-a privit faţa, ochii. Randall s-a zbătut, i-au căzut papucii din picioare, a apucat frânghia. Am scos de sub unghiile victimei bucăţi de fibră şi de ţesut. A durat ceva. Nu e o moarte prea rapidă, asta dacă victima nu îşi rupe gâtul. A suferit mult, dar cred că şi-a meritat soarta.
   Se încruntă uitându-se la dormitorul, acum gol.
   - Poate că a venit cu maşina lui, dar nu e obligatoriu. Poate că a folosit mijloacele de transport în comun, preferabil metroul, şi a luat droidul cu el, i-a dezactivat toate funcţiile cu excepţia celor locomotorii.
   - Ar trebui deci să căutăm un om şi un droid.
   Ea zâmbi uşor.
   - Poate.
   Îşi scoase comunicatorul când îl auzi sunând.
   - Dallas.
   - E pauză acum, aşa că o să fiu rapid.
   Se încruntă, recunoscându-l pe Feeney.
   - Dacă ai fi vrut să fii rapid m-ai fi sunat cu două ore în urmă.
   - N-am cum să localizez un comunicator mobil închis, nu-i aşa? Am făcut rost de număr.
   I-l citi.
   - Am urmărit numărul ăsta, dar comunicatorul a fost închis până în urmă cu câteva minute, şi atunci a funcţionat numai 15 secunde.
   - Ai reuşit să-l localizezi?
   - Nu pot decât să-ţi spun că e undeva în Upper East.
   - New York? Comunicatorul ăla e în New York?
   - Da, unde te aşteptai să fie? Ascultă, Dallas, au şi majorete.
   - Cine are majorete?
   - Cei de la Liberties. Pierd spectacolul din pauză.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ţi-ar putea fi fiice. Ba chiar şi nepoate.
   - Un bărbat care nu se uită la nişte fete pe jumătate dezbrăcate care sar în toate părţile şi fac şpagatul e mort demult.
   - Da, da, şi mulţumesc foarte mult. Continuă să supraveghezi numărul acesta, te rog. Majorete, mormăi ea când Feeney închise repede comunicatorul. Bărbaţii au o minte foarte simplă.
   - Nu mintea noastră este simplă, o corectă Roarke.
   Nu se putu abţine să nu râdă.
   - New York. Drăcia dracului! S-ar putea ca nici măcar să nu fi ieşit din oraş. Upper East. Stau probabil la un hotel, sau la o vilă particulară. Trebuie să verific, să văd dacă fundaţia, Bullock sau fiul ei deţin vreo clădire în zona aceea.
   - Pot să verific chestia asta de acasă. Oricum, mergem direct acasă. Poţi foarte bine să-ţi scrii raportul şi de acolo, spuse el şi o apucă de braţ înainte de a apuca să riposteze. Ai nevoie de mâncare, şi la fel şi eu. Deja funcţionezi cu rezervorul gol. Văd asta în ochii tăi.
   - Şi totuşi funcţionez. Trebuie să acţionez. Dacă m-aş fi mişcat mai repede Randall Sloan ar fi fost încă în viaţă, şi noi am fi încheiat ancheta.
   Porni spre uşă împreună cu el, apoi se opri.
   - Aşteaptă. Un tip ca Randall. Trebuie să fi avut asigurare. Se întoarse. O casă cu trei etaje, murmură ea. Douăsprezece camere şi un solar. O grămadă de locuri în care ar fi putut să ascundă asigurarea.
   - Nu era prost. Poţi să-ţi dai seama de asta după modul în care l-a convins pe Kraus să rămână în continuare responsabil pentru conturile acelea, în timp ce el se ocupa de ele. Dacă ceva nu mergea cum trebuie, dădea vina pe Kraus. Asigurare.
   - Ţapul ispăşitor avea la rândul lui un ţap ispăşitor. Pe Kraus.
   - Să ştii. Şi Randall păstrează o copie a conturilor, în caz că are necazuri, dacă trebuie să îşi „lucreze” clientul. Şi dacă n-a făcut-o până acum, în mod sigur a trecut la fapte atunci când s-a ocupat de fişierele lui Natalie.
   - Presupun că şi ei au gândit la fel, şi l-au obligat să le dezvăluie locul unde le-a ascuns.
   - Poate, poate că nu. N-a fost torturat, şi nici nu sunt semne că locul ar fi fost scotocit. Poate că au crezut că ei au toate copiile, sau poate că au pus deja mâna pe copia lui. Dar poate că el s-a dovedit mai inteligent decât ei, poate că a fost mai grijuliu. Locul ăsta trebuie cercetat în amănunt.
   - Dar asta va dura ore întregi, sublinie Roarke. Dacă tu crezi că eşti în stare să faci lucrul ăsta, greşeşti. Fă şi tu un compromis, spuse el, anticipându-i împotrivirea. Trimite-i pe Peabody şi pe Mcnab să se ocupe de asta. Un informatician şi un detectiv. Dacă există aici vreo probă, ei or s-o găsească.
   - O să-i las pe ei să încerce.
   Ieşi şi sigilă uşa.
   - Dacă ai dreptate în ceea ce priveşte existenţa unei eventuale copii a conturilor, este posibil ca el s-o fi păstrat într-o altă locaţie. Ca de exemplu într-o cutie de valori de la o bancă.
   - E posibil, într-adevăr, dar eu cred că voia să o aibă la îndemână, mai ales acum. Situaţia se complică şi el are nevoie de scutul lui. Ce-ar fi făcut dacă ar fi avut nevoie de el în orele în care băncile erau închise, sau duminica? Oricum călătorea destul de mult, continuă ea, în timp ce se urca în maşină. Dacă are un seif, ar putea fi oriunde. Un tip care călătoreşte atât de mult trebuie să ştie cum să fugă cât mai repede, cum să se mişte rapid şi cu puţine bagaje, dacă e nevoie s-o ia urgent din loc.
   Şi, gândindu-se la asta, aţipi.

     Se trezi întinsă aproape la orizontală în momentul în care Roarke opri maşina în faţa casei.
   În loc să o reconforteze, puiul de somn pe care-l trăsese în maşină mai mult o făcuse să se simtă dezorientată şi ameţită. Bâjbâi după comenzile scaunului pentru a-l aduce în poziţie normală.
   Până la urmă îl ridică Roarke, după ce tot el îl lăsase în jos, cu ajutorul butoanelor de pe partea lui.
   - Ai nevoie de un somn adevărat.
   - Am nevoie de nişte cafea adevărată.
   Dar o să şi mănânce, pe lângă cafeaua aceea, îşi spuse Roarke hotărât în vreme ce o conducea spre casă.
   - Carne roşie, îi spuse el lui Summerset. În biroul ei. Dacă nici ceilalţi n-au mâncat, trimite o vacă întreagă.
   - Imediat.
   În timp ce ei urcau scările, Summerset ridică motanul care până atunci i se împleticise printre picioare.
   - Şi o să punem şi nişte fasole verde pe lângă friptura aceea. Ei n-o să-i placă, dar el o s-o convingă s-o mănânce, nu-i aşa?

      Nu se poate spune că Mavis sări în sus în momentul în care Eve intră în birou, dar cel puţin reuşi să se ridice din fotoliu.
   - V-aţi întors.
   - Da, îmi pare rău, dar lucrurile s-au complicat puţin. Va trebui să-mi laşi câteva clipe de răgaz să mă ocup de nişte treburi.
   - Ai primit lista? o întrebă Peabody. Sunt acolo câteva chestii care pentru mine arată destul de bine.
   - Ce listă?
   - Lista cu agenţiile şi consilierii. Mi-ai spus să ţi-o trimit pe calculatorul tău.
   - Da, aşa e.
   Eve se simţea zdrobită.
   - N-am avut timp să mă uit peste ea. A apărut altceva. Ţi-aş oferi lumea întreagă îmbrăcată în ciocolată pentru o ceaşcă de cafea.
   - Îţi aduc eu una, se oferi Leonardo.
   - Mi-ai furat ciocolata, spuse Peabody, sperând să o facă pe Mavis să zâmbească. Şi cum spuneam, două dintre ele mi-au atras atenţia, aşa că...
   - O să mă uit imediat şi pe lista aceea. Mai întâi trebuie să vă scot pe tine şi pe Mcnab din chestia asta. Aveţi altceva de făcut. Randall Sloan e mort.
   - La naiba, ai avut o zi foarte încărcată.
   - Părerea mea e că i s-a înscenat sinuciderea. Am făcut primele înregistrări la faţa locului, criminaliştii or să se ocupe de restul.
   Peabody deschise gura, aruncă o privire spre Mavis, apoi dădu din cap.
   - Bine.
   - O să-ţi dau mai multe amănunte, apoi trebuie să pleci, împreună cu Mcnab, la locul crimei.
   - O să le dai mai multe amănunte la masă, adăugă Roarke.
   - Imediat după ce mă uit pe lista aceea.
   - Lista aceea poate să mai aştepte.
   Leonardo fusese cel care vorbise, în timp ce intra cu o cană de cafea proaspătă în mână.
   - Îmi pare rău, draga mea, îi spuse el lui Mavis, dar trebuie să mănânce şi să se odihnească puţin.
   - Doamne!
   Eve luă cana plină cu ceea ce pentru ea reprezenta chiar apă vie.
   - Ce-o fi cu bărbaţii ăştia?
   - Are dreptate.
   Mavis îşi trecu mâinile prin păr.
   - Are dreptate. Arăţi epuizată şi zdrobită. O să stăm toţi la masă şi o să mâncăm.
   Aduseră o masă, traseră nişte scaune mai aproape.
   Cafeaua o ajută să împrăştie ceaţa din creierul ei, aşa că Eve fu de acord că, dacă ingurgita nişte proteine, sângele avea să o se pună din nou în mişcare.
   - O operaţiune al dracului de complicată, comentă Mcnab după ce ea îi puse la curent cu faptele cele mai importante. Cine sau ce o finanţează?
   - Asta e o altă întrebare. Interlopi, traficanţi de arme, banii mafiei?
   Eve ridică din umeri.
   - O să descoperim noi. Sau cei de la Global. Bullock, Chase sau cineva plătit de ei i-a omorât pe oamenii aceştia - asta ştim - pentru a păstra secretul operaţiunii.
   - Şi sunt încă în New York.
   Peabody încerca să nu geamă prea tare de plăcere în vreme ce înghiţea bucăţi mari de friptură.
   - De ce? Vreau să spun, după ce l-au omorât pe Randall Sloan, de ce n-au luat-o din loc? În mod normal ar fi trebuit să fie plecaţi demult în momentul în care cadavrul ar fi fost descoperit.
   - Asta e o altă întrebare. Încă mai au treburi de rezolvat aici. Se simt în siguranţă acolo unde se află. Din punctul lor de vedere, nu fac obiectul investigaţiei. Ei au reprezentat alibiul pentru un om care n-a fost implicat - şi el, la rândul lui, le serveşte drept alibi. Altcineva a mărturisit că a comis crimele, şi acesta, datorită faptului că este mort, nu mai poate să-şi retragă declaraţia. Dar ai dreptate, au un motiv pentru care încă mai stau aici, când ar putea să fie oriunde în altă parte.
   Se gândi în timp ce mânca.
   - Au vrut ca trupul neînsufleţit al lui Sloan să fie descoperit, şi încă repede. Altfel n-ar fi lăsat uşa deschisă şi nici sistemul de alarmă dezactivat. Cred că e foarte frustrant, decise ea, să fii atât de bogat şi de puternic şi să vezi tot felul de oameni mărunţi năpustindu-se asupra fundaţiei tale. Ca nişte furnici.
   - Nu cred că furnicile înţeapă, spuse Peabody. Mai mult sapă, probabil.
   - Mă rog. Tu eşti ceea ce eşti, iar ei sunt nişte nimicuri. Au încercat s-o mituiască pe contabila aceea băgăcioasă, dar ea s-a dovedit enervant de cinstită. Şi n-ai de gând să-ţi rişti reputaţia, stilul de viaţă, averea, doar de dragul unui amărât de conţopist. Tocmai de aceea crimele au avut un element personal. „Pot să ajung oricând şi oricum la tine, căţea idioată. Şi o să-ţi fac rău tocmai pentru că ai avut tupeul să mă ameninţi pe mine şi pe ai mei. Apoi, după ce voi fi fost satisfăcut că mi-ai spus tot ce voiam să ştiu, o să te omor cu mâinile mele şi o să te privesc murind. Dar nu înainte de a-ţi spune că aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe iubitul tău. Asta ca să mori îngrozită, în chinuri şi înfricoşată.”
   Pescui un cartof cu furculiţa.
   - Ce? întrebă ea când observă că toţi cei de la masă o priveau fix. Ce e?
   - Îngrozitor.
   Mavis îşi luă paharul cu apă şi bău cu sete.
   - Oribil.
   - Oh. Îmi pare rău.
   - De unde ştii că asta a gândit, că asta a simţit?
   Leonardo se uita la Eve cu ochi mari, în timp ce mângâia braţul lui Mavis.
   - Ei bine, sunt foarte sigură că nu se gândea la vreme.
   Apoi îşi miji ochii.
   - Randall Sloan îşi ţinea o maşină în garaj. Dar n-a folosit-o în noaptea aceea. Atât el, cât şi persoanele care i-au asigurat alibiul au declarat că au folosit taxiuri. Hai să vedem dacă la garaj există vreo înregistrare a intrărilor şi a ieşirilor. Poate criminalul a împrumutat maşina pentru cele două crime. Dacă nu, să începem să verificăm la agenţiile de închiriat maşini. Sau reprezentanţele auto. Poate că Fundaţia Bullock are o maşină înregistrată pe numele ei în oraş, sau apelează la serviciile unei anume firme de câte ori are vreo nevoie în acest sens.
   Când Peabody îşi scoase carneţelul pentru a nota toate astea, Eve clătină din cap.
   - Nu, tu ai deja destul de făcut. O să-l însărcinez pe Baxter cu asta. Oricum vrea să se implice şi el. Poate foarte bine să se ocupe el de asta.
   Se ridică de la masă.
   - O să iau acum legătura cu el, apoi vreau să mă uit peste lista aceea pe care ai făcut-o în legătură cu Tandy.
   De cealaltă parte a mesei, Mavis îşi închise ochii şi respiră adânc.
   - Mulţumesc. Mulţumesc, Dallas.

      După ce vorbi cu Baxter, Eve o chemă pe Mavis în sufragerie. Închise uşa.
   - Ai de gând să-mi spui că, după părerea ta, Tandy este moartă.
   - Nu, nu vreau să-ţi spun aşa ceva. Stai jos.
   După ce ea se aşeză, Eve luă loc în faţa ei şi se aplecă, astfel încât ochii să le fie la acelaşi nivel.
   - Dar o să-ţi spun că trebuie să te pregăteşti pentru o astfel de posibilitate. A fost răpită cu un scop şi totul indică faptul că motivul respectiv este copilul.
   - Şi după ce naşte... S-a întâmplat joi. Ar fi putut...
   - O grămadă de lucruri s-ar fi putut întâmpla, o întrerupse Eve. Dar deocamdată o să ne concentrăm asupra a ceea ce ştim. Uite ce e, s-ar putea să las impresia că nu dau prea multă importanţă chestiei ăsteia, că nu mă preocupă îndeajuns de mult. Dar îţi promit că mă gândesc şi la asta. Şi când nu mă ocup eu de asta, o face Peabody.
   - Nu mi se pare că nu-i acorzi destulă atenţie.
   Mavis se întinse şi o apucă pe Eve de mână.
   - Nu cred aşa ceva. Şi ştiu că Peabody face tot ce poate şi că este pricepută în meseria ei. Dar ştii ceva, Dallas? Ea nu e tu. Ştiu că este o presiune al dracului de mare, dar...
   - Acuma nu începe să dai apă la şoareci. Haide, nu plânge!
   - Sunt atât de speriată din pricina ei. Şi mă tot gândesc, dacă eram eu în locul ei. Dacă eram eu cea închisă undeva, în imposibilitatea de a-mi apăra copilul. Poate că o să ţi se pară dramatic, dar aş prefera să mor decât să las pe cineva să îmi ia copilul sau să-i facă vreun rău. Şi ştiu că şi Tandy simte la fel. Mi-a spus odată că tocmai de aceea a decis să păstreze copilul, chiar dacă e singură. Asta deşi sunt o grămadă de oameni de treabă care i-ar oferi acelui copil o viaţă mai bună, până la urmă era totuşi copilul ei. Şi ea n-ar fi putut fi niciodată absolut sigură că acele persoane l-ar fi iubit la fel de mult pe cât îl iubea ea.
   - Ce fel de oameni de treabă? Ţi-a spus la un moment dat vreun amănunt, ţi-a dat mai multe detalii despre chestia asta?
   - Nu, doar a... Stai puţin.
   Îşi închise ochii din nou şi începu să-şi frece uşor, în cercuri, abdomenul.
   Mavis respira rar şi încet.
   - Oh, la naiba! O să...
   - Nu, nu, nu te agita. Încercam doar să mă concentrez. Am vorbit odată, eu şi Tandy, despre felul cum să creşti un copil în oraş. Argumente pro, contra, bla bla bla. Ea spunea că speră să fi făcut alegerea corectă, atunci când a decis să-şi crească aici copilul, când i s-a oferit posibilitatea să crească la ţară, unde ar fi dus o viaţă de prinţ. Uneori zicea chestii de genul ăsta, adăugă Mavis şi îşi deschise ochii. O viaţă de lord. Înţelegi ce vreau să spun?
   - De unde aş putea să ştiu eu ce este un lord, doar sunt din New York. Bine, hai să ne uităm împreună pe lista lui Peabody. Poate o să-ţi sară în ochi vreun nume de acolo.

Capitolul 18

      Eve o instală pe Mavis pe scaun cu lista în faţă, apoi îi făcu semn lui Leonardo să se aşeze lângă ea.
   - Stai şi uite-te şi tu, ne-ar fi de folos încă o pereche de ochi dublată de un creier. Ai fost de faţă la vreo discuţie despre copii?
   - Bineînţeles. Tandy urma să nască un băiat.
   Puse cu blândeţe mâna pe abdomenul lui Mavis.
   - Am vorbit cu ea mult despre copil, despre ea, despre planurile ci. Voiam să înţeleg şi eu despre ce e vorba, nu numai pentru că urma să o asist la naştere, ci şi pentru că am conceput câteva haine special pentru ea.
   - Nu-i aşa că este cel mai scump ursuleţ de pluş din univers şi de mai departe? se alintă Mavis.
   - Da, nu încape nicio îndoială. Acum uitaţi-vă la listă. Amintiţi-vă toate discuţiile pe care le-aţi avut cu ea, despre ea, împreună sau separat. Poate că unul dintre voi îi va aduce aminte celuilalt de ceva. Mă întorc într-un minut.
   Intră în biroul lui Roarke, unde îl găsi pe acesta aşezat la birou, căutând ce îi trebuia lui Eve. Închise uşa în urma ei.
   - Probleme? o întrebă el.
   - Casa noastră e plină de oameni, dintre care unul se comportă ca o bombă cu hormoni, gata să explodeze oricând. Tu munceşti ca un sclav pentru mine, ajutându-mă în două investigaţii, dintre care una a început cu o imensă jignire personală. Te-am târât în Brooklyn într-o zi de duminică, apoi te-am aruncat într-un nou loc unde a avut loc o crimă şi te-am pus să ai grijă de doi martori isterici. Probabil că enumerarea n-ar trebui să se oprească aici, dar în principal despre asta e vorba.
   - Doar o altă zi în paradis.
   - Te iubesc. Voiam doar să îţi amintesc asta.
   Ochii lui se umplură de amestecul acela de dragoste şi plăcere, care apoi explodă şi în ea.
   - Îmi pare bine că mi-ai adus aminte. Eşti atât de obosită, Eve.
   - Şi tu arăţi destul de epuizat.
   - Zău?
   Se ridică în picioare.
   - Atunci poate că ar trebui să mă ţii puţin în braţe.
   - Poate că ar trebui.
   Eve înconjură biroul şi căzură unul în braţele celuilalt. Ea putea să reziste şi de una singură - şi Dumnezeu ştie că o dovedise cu vârf şi îndesat. Dar era minunat să aibă un bărbat în braţele căruia să se cuibărească fără teama că va fi considerată slabă.
   - Am amânat deja de două ori vacanţa aceea de iarnă pe care o tot plănuim.
   - Hmmm.
   Cu ochii închişi, o adulmecă, îmbătându-se de parfumul părului ei, al pielii ei.
   - Au apărut diverse lucruri de care a trebuit să ne ocupăm.
   - Întotdeauna apar diverse lucruri. Imediat după ce Mavis dă afară copilul ăla şi ne terminăm treaba, am plecat.
   - Sigur?
   - Îţi dau cuvântul meu.
   Se trase puţin în spate, pentru a-l putea privi în ochi.
   - Simt nevoia să fim numai noi doi. Nu ştiu de ce îmi permit să tot uit chestia asta. În plus, mă gândesc că după ce ne facem datoria faţă de Mavis şi de copil trebuie neapărat să mergem pentru câteva zile într-un loc unde să facem o cură de alcool şi de sex.
   - Trebuia ca tu să-mi aduci aminte de chestia asta.
   - De ce? De sex?
   Ridică mâinile şi-l bătu uşor pe ambii obraji.
   - Mi s-a înţepenit în creier asemenea unei tumori. Şi dacă eu mă gândesc la asta, înseamnă că şi tu te gândeşti.
   - Eu întotdeauna mă gândesc la sex.
   - Ce simpatic eşti!
   Îşi apăsă buzele de ale lui exact în momentul în care computerul le semnală că îşi terminase treaba.
   - Astea sunt informaţiile pentru mine?
   Se smulse din braţele lui şi luă foile scoase la imprimantă.
   - Şi astfel se încheie fermecătorul nostru interludiu.
   Ea îl ignoră şi începu să scaneze din priviri lista proprietăţilor, a firmelor şi a adreselor, apoi văzu ceva care o făcu să zâmbească larg.
   - Ia uite-te aici, Madeline şi-a făcut rost de un sediu pe Fast End Avenue, la intersecţia cu Optzeci şi şase.
   - Presupun că o să facem încă o vizită duminicală.
   - Pot să mă descurc şi singură dacă vrei să rămâi aici.
   - Să rămân aici, lângă o bombă cu hormoni, gata să explodeze? Nu, mulţumesc.

      Când intrară înapoi în biroul lui Eve îl găsiră pe Leonardo stând singur în faţa calculatorului, studiind încruntat monitorul.
   - Mavis?
   - Face pipi. Din nou.
   Zâmbi.
   - Are o vezică foarte simpatică zilele astea.
   - Adorabil. Spune-i că trebuie să plecăm neapărat să verificăm pista privitoare la crimele acelea. Ne întoarcem cât de repede putem. Dacă găsiţi ceva ce vi se pare familiar, chiar şi dacă e vorba numai de o bănuială, subliniaţi poziţia respectivă de pe listă. O să verificăm împreună după ce mă întorc. Dacă Peabody şi Mcnab vin înaintea noastră, daţi-le lor ce aţi găsit.
   - Aşa o să facem. Dallas, Roarke, vă deranjează dacă rămânem aici peste noapte? Oricum ea o să vrea să se întoarcă mâine, sau o să vrea să vină cu tine la sediul central, dacă tu te duci să lucrezi acolo. Şi nu-mi place deloc să o port prin tot oraşul, mai ales acum, în starea în care se află.
   - Sunteţi tot timpul bine-veniţi, îi spuse Roarke. De ce nu îi spui lui Summerset să îi pregătească ceva calmant? El ştie ce i-ar face bine şi ei, şi copilului.
   - Şi ar trebui să iei şi tu unul, adăugă Eve.
   Apoi, pentru că ştia că el o iubea pe prietena ei, se apropie de Leonardo şi îi strânse umerii largi.
   - Spune-i că mă gândesc şi la Tandy. Şi în capul meu au loc cele mai elaborate operaţiuni.
   - Ea are încredere în tine. Tocmai asta îi dă puterea să reziste.
   Şi nici nu mă presează prea tare, se autopersiflă Eve în vreme ce se îndrepta spre ieşire.
   - Conduci tu, îi spuse ea lui Roarke. Eu trebuie să mă gândesc la nişte lucruri.
   Îşi dădu scaunul câţiva centimetri mai în spate, închise ochii şi se concentră asupra lui Tandy.
   Tânără, sănătoasă, singură, însărcinată, fără rude apropiate. S-a mutat de curând. De ce nu a menţinut legăturile cu prietenii şi colegii ei de muncă de acasă?
   Se ascunde de cineva?
   De cine? De ce?
   De tatăl copilului? Posibil, dar puţin probabil. Nu s-a plâns niciunuia dintre noii ei colegi de muncă şi nici prietenei ei însărcinate de asemenea de vreun ticălos care să fi lăsat-o gravidă.
   Eve se gândi la apartamentul lui Tandy. Un cuib, spusese Peabody. Nu o ascunzătoare. Poate că se ascundea, dar nu era obsedată de asta. Mai degrabă voia să o ia de la început.
   Dar de ce sau de cine voia să scape?
   O femeie a murit, alte două sunt date dispărute. O să roage pe o doctoriţă - pe Louise sau pe Mira, sau poate chiar pe moaşa lui Mavis - să se uite peste raportul autopsiei victimei din Middlesex. Dacă victima fusese rănită, pe moarte sau chiar moartă, poate criminalul a încercat să scoată copilul din ea.
   Şi Doamne, Dumnezeule, așa ceva era de-a dreptul scârbos.

...................................................