La bine și la rău, Jeneva Rose

 1-7
PROLOG

      Oare o iubea?

   Iubea felul în care îl privea, felul în care îi tremura buza de jos și i se încorda un picior când avea orgasm. Iubea modul în care pletele ei lungi și castanii îi acopereau ochii de căprioară când îl călărea.
   Oare o iubea?
   Iubea unele lucruri la ea. Dar întrebarea nu e dacă o iubea sau nu. Întrebarea e... el a omorât-o?

1.
SARAH MORGAN

      - Nu din nou...

   Dezamăgirea din glasul lui răsună în toată încăperea și rămâne suspendată ca o ceață subțire, ascunzându-ne unul de altul.

   Trag aer în piept, înlăturând ceața, și răsuflu imediat, eliberând din nou spațiul dintre noi. Nu trebuie să mă uit la el ca să știu că privirea îi e abătută și că-și ține buzele strânse. Nici nu-l învinovățeasc. L-am dezamăgit din nou pe Adam.

   Îmi trec mâinile peste părul meu de un blond auriu, netezind șuvițele răzlețe. Îl port adunat strâns într-un coc perfect. Întotdeauna îl port astfel. Îmi pun un sacou alb peste bluza verde-smarald și-mi îndrept fusta creion. Privirile ni se întâlnesc, aducându-ne din nou în prezent.

   - Iartă-mă.

   Îmi plec capul, evitându-i privirea ca să-l ademenesc să vină spre mine. Mușcă momeala și se apropie, dominându-mi statura minionă cu trupul lui de aproape 1 metru 90. Îmi mângâie obrazul, îmi ridică bărbia și mă sărută delicat pe buze. Mă străbate un fior din cap până-n picioare. După 10 ani de căsnicie, încă are efectul ăsta asupra mea. După 10 ani de căsnicie, și eu am același efect asupra lui. Adică îl dezamăgesc.

   - Trebuia să pornim ieri spre casa de vacanță. Ai zis că azi o să poți.

   Mă desprind din îmbrățișare și închid servieta; sentimentul datoriei s-a dovedit mai puternic decât iubirea.

   - Știu, știu. Numai că am foarte multe de făcut și trebuie să mă pregătesc pentru o pledoarie finală foarte importantă.

   Adam se duce în pragul dormitorului nostru și se sprijină de cadrul ușii. Își încrucișează brațele peste piept. Nimic nu mi-aș dori mai mult în clipa asta decât să stau în brațele lui, în loc să fiu prinsă până peste cap într-un proces complicat, dar sunt unele lucruri pe care nici măcar eu nu le pot controla.

   - Întotdeauna ai foarte mult de lucru. Întotdeauna te ocupi de câte un caz important.

   Mijește ochii într-un fel jucăuș, dar și cu reproș, de parcă m-aș găsi acum pe banca acuzaților.

   - Cineva tot trebuie să plătească facturile, îi zic eu, zâmbind ușor.

   Cuvintele mele îl lovesc din plin. Clatină din cap cu o mișcare aproape imperceptibilă, dar nu pot să ignor gestul. Îmi pun mâinile pe umerii lui. Se preface că n-o să se aplece să-mi întâlnească buzele, dar eu știu c-o s-o facă. Nu mi se poate opune, așa cum nici eu nu-i pot rezista.

   Zâmbește, dar jocul lui de „care pe care” durează numai câteva secunde, după care se apleacă spre mine. Buzele ni se întâlnesc din nou - de data asta într-un sărut mult mai pasional. Ne încleștăm și descleștăm buzele, ne înlănțuim limbile, mâinile lui urcă și coboară pe spatele meu.

   Îmi vine să anulez totul chiar în clipa asta. Să-mi dau demisia de la firmă. Să vindem casa asta și să ne mutăm în Virginia, în vila noastră de pe lac, doar noi doi, ținându-ne de mână și alergând spre propriul nostru basm.

   Dar realitatea își reintră în drepturi.

   - Trebuie să plec, îi șoptesc eu la ureche, desprinzându-mă din îmbrățișare.

   Eu sunt întotdeauna prima care se retrage din îmbrățișare. Cândva, într-o zi, o să fim exact așa cum am știut dintotdeauna c-o să fim, însă ziua aceea nu e azi.

   - Dar mâine e aniversarea noastră de 10 ani, zice el, încruntându-se.

   Încă are farmecul copilăresc de care m-am îndrăgostit; l-aș găsi enervant dacă n-aș fi înnebunită după el.

   - O să încerc să ajung mâine.

   Fac un pas în spate, cercetându-i chipul dezamăgit ca să văd cât rău am făcut.

   - Ai putea zice că, după 10 ani, m-am obișnuit să-mi faci figura asta... dar nu m-am obișnuit, spune el, pufnind.

   Adam își freacă bărbia ca și cum s-ar gândi bine ce să spună mai departe.

   - Pur și simplu m-am săturat, Sarah.

   Își pleacă fruntea și clatină din cap.

   Suprim distanța dintre noi și-mi îngrop fața în pieptul lui.

   - Iartă-mă. Știu că te-am dezamăgit. Dar după ce se termină cazul ăsta, îmi iau o săptămână liberă. I-am zis deja lui Kent.

   Mă uit la el cu ochi de căprioară, sperând să-l bucure vestea.

   Nu poate să-și rețină un zâmbet.

   - Asta e o promisiune adevărată sau o promisiune a la Sarah?

   Mă apucă de mâini și mă trage înapoi pentru un nou sărut.

   - O să termin când termini și tu, zice el, cu un zâmbet în colțul gurii.

   Îl mai sărut o dată.

   - Ah, era să uit.

   Scot din dulap o cutiuță împachetată și-i dau cadoul meu.

   - Ți-am luat ceva.

   Se uită la cadou, apoi la mine.

   - Nu trebuia, zice el, luând cadoul împachetat perfect.

   După a cincea aniversare, stabiliserăm să nu ne mai facem cadouri, dar nu m-am putut abține. Știu că l-am neglijat, dar încerc să mă revanșez prin acest mic gest. Încremenește pentru o clipă, apoi începe să despacheteze cadoul cu grijă. Scoate capacul, dezvăluind un ceas Patek Philippe multifuncțional, cu cadran de aur și curea din piele de aligator. Adam rămâne cu gura căscată.

   - De ani de zile mă tot uit la ceasul ăsta... E prea mult, protestează el în timp ce admiră designul complicat al cadranului.

   - Ba nu, nu e. Doar aniversăm 10 ani de căsnicie, zic eu, scoțând ceasul din cutie. Uită-te la inscripție.

   Îl întoarce și vede că pe spate e gravat „5 256 000”.

   - Ce-i asta? întreabă Adam, uitându-se la mine.

   - Atâtea minute sunt în 10 ani, răspund eu, sărutându-l ușor pe buze.

   - Ai numărat?

   - Eu întotdeauna număr, îi spun râzând în timp ce îl ajut să-și pună ceasul la mână.

   Adam ridică încheietura, admirându-l.

   - Asta e ca să pot contabiliza mai ușor întârzierile sau absențele tale? mă tachinează el.

   Îmi dau ochii peste cap.

   - Glumesc.

   - Ba nu, nu glumești, spun eu, înclinându-mi capul.

   Știu bine că nu glumește.

   Adam își coboară brațul și-și îndreaptă din nou atenția spre mine, punându-și mâinile pe umerii mei și mângâindu-mi brațele.

   - Așa e, dar eu tot te iubesc, Sarah, zise el și mă sărută apăsat.

   După ce reușim să ne smulgem din acest sărut pasional, coborâm în bucătăria noastră spațioasă și modernă, cu aparatură din oțel inoxidabil, bufete crem și blaturi de granit. Îmi pun servieta pe insula din mijlocul încăperii și încep să scotoceasc prin frigider după fructe și apă. Iau niște ananas feliat și o sticlă de San Pellegrino, care ar trebui să-mi ajungă până la prânz, când o s-o trimit pe asistenta mea să-mi ia ceva de mâncare.

   Adam toarnă două cești de cafea și pe una dintre ele o pune lângă servieta mea neagră, marca Bottega. Scoate filtrul folosit din cafetieră și-l duce la coșul de gunoi, apăsând cu piciorul pe pedală ca să deschidă capacul. O sclipire argintie îi atrage atenția în treacăt.

   - Ce-i asta?

   Adam bagă mâna în gunoi și scoate obiectul care sclipea. E un plic rupt, cu o felicitare înăuntru.

   - Maică-ta ne-a trimis o felicitare de aniversarea noastră, îi răspund eu, cu ochii în telefon.

   - Și tu ai aruncat-o pur și simplu? mă întreabă făcând o grimasă.

   - Am citit-o. Am luat la cunoștință. Am digerat-o. Ce altceva mai voiai să fac cu ea?

   Adam scoate felicitarea din plicul deschis și o citește cu voce tare:

   - „Nu-mi vine să cred că sunteți împreună de 10 ani! La mulți ani, dragii mei Adam și Sarah. P.S. Unde-s nepoții mei? Cu drag, mama.”

   Adam zâmbește și se duce la frigider.

   - A fost drăguț din partea ei.

   Începe să scotocească prin sertare după un magnet cu care să fixeze descoperirea sa pe ușa frigiderului nostru din oțel inoxidabil. Îmi dau ochii peste cap când îl văd lipind pe frigider o bucățică de gunoi.

   - Ce faci azi? îl întreb, ca să schimb subiectul.

   M-am hotărât să las de la mine de data asta. Iau ceașca de cafea și mi-o duc la buze. E fierbinte, dar într-un sens bun, frige ca focurile mici de care avem nevoie câteodată ca să ne aducă aminte că suntem în viață.

   - Ei bine, acum că am atâta timp la dispoziție... zice el chicotind și uitându-se la noul lui ceas.

   Râd și eu puțin, din politețe, la gluma lui îngrozitor de proastă.

   - Cred c-o să mă duc la casa de vacanță să scriu. Daniel are nevoie de mai multe pagini înainte să poată propune cartea spre publicare.

   Încuviințez și mai iau o gură de cafea.

   - Ultimele pe care i le-ai trimis au fost minunate. Agentul tău o să fie încântat. Să nu uiți să mi le trimiți și mie pe cele mai recente.

   - Vorbești serios? zice el, ridicând sceptic o sprânceană.

   - Întotdeauna vorbesc serios, mai ales când e vorba despre tine, spun făcându-i cu ochiul.

   Adam lasă cafeaua din mână și vine spre mine, oprindu-se în spatele meu, cu palmele pe blat. Mă sărută pe gât, împingându-și pelvisul în mine. Chicotesc ca o școlăriță.

   - Vino mâine. Stai doar o zi.

   - O să încerc, deși n-o să pot sta decât câteva ore cu tine.

   - Fă mai mult decât să încerci. Avem casa de pe lac de mai bine de 1 ani și n-ai petrecut decât o noapte acolo.

   - Am spus c-o să încerc.

   Mai iau o gură de cafea.

   - Te rog, spune el cu un geamăt și-i simt răsuflarea pe gât.

   - O să fac tot ce-mi stă în putință să vin mâine și să botezăm odată casa de pe lac.

   Mă împing în Adam cu spatele, tachinându-l. Mă lipește de el cu putere și mă sărută pe gât.

   - Ăsta chiar e un plan pe gustul meu.

   Adam mă întoarce cu fața spre el și-și plimbă mâinile pe corpul meu, de sus până jos.

   Îmi ridic bărbia până ni se întâlnesc privirile și mă uit la el cu niște ochi de căprioară sfioasă, ca să-i confirm cât de sincere sunt cuvintele mele. Mă privește drept în ochi.

   - Te-aș aștepta o viață întreagă, spune el, sărutându-mă pe frunte, pe vârful nasului și apoi pe buze. Sau cel puțin încă 5 256 000 de minute glumește, cu un zâmbet în colțul gurii. Acum fugi la birou, ca să ajungi apoi mai repede înapoi la mine.

   Mă lovește în joacă peste fund, de parcă mă pregătesc să intru pe teren la un meci de fotbal.

   Îmi iau geanta și pornesc spre ușă. Îi spun că-l iubesc.

   - Eu te iubesc și mai mult, îmi răspunde el.

2.
ADAM MORGAN

       Degetele mele ating tastatura calculatorului pentru ultima dată chiar când soarele își trimite ultimele raze peste această parte a globului.

   O adiere face copacii să foșnească, scuturându-i de frunzele lor în culori de toamnă, pe când apa lacului se unduiește, mângâind ușor malul. Salvez ce am lucrat peste zi și închid laptotul - 3 000 de cuvinte ar trebui să fie de ajuns. Îmi arunc ochelarii cu rame negre pe birou și-mi trec mâinile prin părul castaniu cu reflexe cenușii, dându-mi-l de pe frunte. Îmi frec puțin tâmplele ca să-mi alin durerea de cap stăruitoare și oftez adânc.

   În timp ce îmi întind brațele și-mi îndoi gâtul în toate direcțiile, zăresc o veveriță neagră străbătând curtea în fugă. Nu că n-aș mai fi văzut până acum veverițe negre, dar sunt o apariție rară și merită atenție. Mă uit pe fereastra mare din dreptul biroului și o văd cum țopăie de colo colo, căutând de mâncare, foarte hotărâtă în ceea ce privește scopul și direcția ei.

   Casa de pe lac e la o oră depărtare de casa noastră de la marginea Washingtonului, dar e ca și cum ar fi pe altă planetă.

   E un tărâm înverzit pe care strămoșii noștri chiar l-ar recunoaște, spre deosebire de monstruozitatea de beton și sunetul claxoanelor care definesc capitala nației noastre. Vila e suficient de departe de oraș ca să mă ferească de vizite inopinate, dar suficient de aproape ca să vin aici cu mașina ori de câte ori simt nevoia să fiu singur - sau nu neapărat singur.

   Exact de asta avea nevoie cariera mea de scriitor: de o cabană retrasă, pe Lake Manassas, în inima pădurii, în Prince William County, Virginia, sau cel puțin așa o convinsesem pe Sarah. Tot încercasem să-i spun până acum 1 an, când am cumpărat această a doua casă. Pentru mine a însemnat o nouă lume, una în care să trăiesc fără să simt mereu presiunea că nu sunt suficient de bun. Frumusețea naturii din jurul meu își găsea o expresie în munca mea și în lumea asta am simțit că am renăscut.

   Lemnul e atât de prezent în construcția vilei, încât am impresia că urc într-un copac, nu că intru într-o locuință. Sufrageria deschisă are bovindouri mari cu vedere spre lac și un șemineu uriaș, împodobit cu pietricele colorate. Un imens covor din blană de urs completează sufrageria și servește drept piesă centrală, separând-o de bucătărie. Blaturi de marmură de un verde crud acoperă atât insula din bucătărie, cât și celelalte bufete, iar deasupra și jos sunt dulapuri din lemn de pin băițuit până a căpătat o culoare bogată, ca de caramel.

   Chiar dincolo de sufragerie, la nici 3 metri de șemineu, lângă bovindouri, se află biroul meu, ceea ce îmi asigură o priveliște minunată, îngăduindu-mi să mă bucur de tot ce are natura mai frumos de oferit prin părțile astea și dându-mi totodată libertatea de a nu mă simți închis în vreun birou îngust.

   Nu mi-a fost greu s-o conving pe Sarah să cumpărăm această a doua casă. Cred că și-a dat seama că mă îndrepărtam tot mai mult - mental, afectiv - sau poate a vrut doar să-mi arate că-și permite s-o cumpere. Ca să-mi mai amintească o dată de avantajul financiar pe care-l are asupra mea, folosindu-se de el ca să-și etaleze puterea. Oricare o fi fost motivul, cert e că m-am ales cu vila, așa că restul nici nu mă interesează.

   Trebuia să fie a doua noastră casă, dar se pare că e doar a mea. Nici nu mai știu de câte ori mi-a promis Sarah c-o să vină să stea cu mine aici un weekend și apoi n-a mai venit. Weekendul de acum nu face nici el excepție, deși aniversăm 10 ani de căsnicie. Speram c-o să poată să stea cu mine măcar azi, dar m-a sunat ceva mai devreme ca să-mi spună că trebuie să se întoarcă la birou. Mi-a zis și că mă iubește. Întotdeauna îmi spune că mă iubește. 

   Îmi întind încheietura mâinii, admirându-mi noul ceas. Are un preț exorbitant. Și totuși, a fost un cadou inspirat. Așa e Sarah. Atentă cu mine, chiar dacă nu e niciodată prezentă.

   Întotdeauna mi s-a părut că Sarah cucerește lumea în timp ce eu doar mă lupt să supraviețuiesc în ea. Așa a vrut ea să fie, o femeie puternică, actrița principală într-o piesă în care eu am doar un rol de figurant. N-a fost dintotdeauna așa.

   Ne-am întâlnit când eu eram în anul trei de facultate la Universitatea Duke, iar ea în anul întâi. Studia științe politice, pe când eu studiam literatura. Pe atunci, amândoi aveam visuri îndrăznețe. Sarah voia să fie un avocat de succes, iar eu voiam să intru în istorie ca unul dintre marii scriitori ai generației noastre. Cincisprezece ani mai târziu, unul dintre noi încă așteaptă.

   Ce-i drept, succesul mi-a surâs o clipă, dar a dispărut la fel de repede precum a sosit și încă nu s-a întors la mine. Așa-i când ai un vis. Până la urmă tot trebuie să te trezești din el.

   Prima mea carte a fost bine primită, nu în sensul că ar fi avut succes comercial sau ar fi devenit un bestseller, ci în sensul că a avut succes de critică. Un critic m-a numit chiar „Următorul David Foster Wallace”, ceea ce mi-a plăut. Cartea mai are fani înrăiți chiar și azi și am încercat să repet experiența, dar a doua și a treia carte au dezamăgit pe toate planurile, inclusiv cel literar. Mă mir că agentul meu nu a renunțat la mine și sunt sigur că, dacă nici cartea la care lucrez acum nu are succes, o să-mi dea un șut în fund cât de curând.

   Am apucat să simt o clipă gustul victoriei, dar nu pot să spun că mi-am împlinit visurile. Visul lui Sarah era să fie avocat de drept penal, unul dintre cei mai buni. Nu e unul dintre cei mai buni - e chiar cea mai bună, așa cum am știut dintotdeauna c-o să fie. Doar că nu-mi imaginam c-o să-i port atâta pică pentru asta.

   Dar, cum ziceam, n-a fost mereu așa, adică nu am profitat dintotdeauna de fiecare ocazie care se ivea ca să mă refugiez în a doua noastră casă, iar ea nu a trăit dintotdeauna de parcă ar locui la birou. La urma urmei, nu devii cel mai bun avocat al apărării iubindu-ți soțul.

   Ai zice că, la cât de singur sunt și cât îmi plâng de milă, ar trebui să fiu unul dintre cei mai mari scriitori, un fel de Thoreau sau Hemngway al zilelor noastre. Dar deocamdată n-am în comun cu Hemingway decât băutura, nu și succesul.

   Sarah are munca ei, eu o am pe a mea și era o vreme când ne aveam și unul pe altul, dar vremea aia a trecut.

   Ne-am întâlnit la o petrecere - a fost un noroc chior, fiindcă Sarah nu obișnuia deloc să meargă la astfel de întâlniri, după cum avea să-mi spună ceva mai târziu în seara aceea. Prefera să stea cu nasul într-o carte decât să fie înconjurată de trupuri lipicioase, duduind de hormoni, în subsolul vreunui cămin.
   Și totuși, venise și stătea într-un colț, bând bere ieftină dintr-un pahar de plastic, mai stânjenită chiar și decât o călugăriță într-un bordel. Avea pe buze un zâmbet firav, cu care încerca să-și mascheze disconfortul, dar o trăda limbajul trupului. Stătea sprijinită de un perete, picior peste picior, cu paharul la gură, uitându-se la lumea din jur, cu un braț petrecut peste piept și băgat sub celălalt. Încerca să se facă mică de tot, să se piardă în peisaj, să treacă neobservată. Dar pentru mine, era singura persoană din cameră.

   Părul ei blond, care-i ajungea până la umeri, strălucea sub luminile în infraroșu, nelipsite de la nicio petrecere studențească din mijlocul anilor 2000. În ochii ei verzi cu irizații gălbui se ascundeau toate misterele lumii. Trupul zvelt îi era acoperit cu un tricou alb mulat și blugi evazați. I se vedea puțin mijlocul și nu-mi putea lua ochii de la bucățica aceea de piele. O fâșie dezvelită din pielea ei albă ca laptele mă înfierbânta mai mult decât mă înfierbântase vreodată trupul complet dezbrăcat al fostei mele iubite.

   Mă uitam la ea. O studiam din priviri. Nici nu-i adresam vreun cuvânt și memorasem deja fiecare formă, fiecare contur și fiecare pistrui pe care i-l puteam desluși în subsolul acela întunecos. Încercam să-mi imaginez cum arată pe sub haine și mai târziu aveam să aflu că nu ghicisem bine. Corpul ei întrecea limitele imaginației mele. Era perfectă - ceva ce eu nu puteam nici să concep, nici să înțeleg.

   De-abia o oră mai târziu, când privirea ei a întâlnit-o în sfârșit pe a mea, mi-am făcut curaj să mă duc să-i vorbesc. Cu înălțimea mea, îi dominam trupul delicat, dar mi s-a părut chiar de la început că ea este mai mare decât mine și am știut că, de îndată ce-și va da și ea seama de asta, va deveni o forță de neoprit.

   La început a fost cam distantă, răspunzându-mi monosilabic. Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns „Sarah”. Am întrebat-o cu cine a venit. Mi-a arătat cu degetul o brunetă beată care se freca de un tip pe ringul de dans. Am întrebat-o dacă vrea să danseze. Mi-a spus că nu. I-am zis că e frumoasă. A ridicat din umeri. I-am spus că pe mine mă cheamă Adam. A sorbit din bere. Am întrebat-o ce studiază. A bătut cu degetul în pahar ca să-mi dea de înțeles că mai vrea o bere și a dat să plece. I-am luat paharul din mână și mi-am turnat paharul plin într-al ei. Mi-a zâmbit, luându-și paharul înapoi și așezându-se din nou cu spatele la perete.

   - Foarte galant, a zis ea, luând o gură de bere.

   M-am rezemat și eu de perete, lângă ea, și am rămas tăcuți o vreme care mie mi s-a părut o eternitate. Așa a fost încă de la început cu Sarah: simțeam că aș putea să stau cu ea o eternitate. Își bea liniștită berea în timp ce studia lumea de la petrecere și stătea cu ochii pe prietena ei beată. M-am prefăcut că mă uit și eu prin cameră, împreună cu ea, dar de fapt, nu aveam ochi decât pentru Sarah.
   După 19 minute, prietena lui Sarah i-a zis că pleacă că tipul de care se frecase toată noaptea. Vorbea nedeslușit, avea ochii goi și-i cădea părul peste față în timp ce îl ținea de mână pe bărbatul pentru care avea să-și depărteze picioarele curând. Sarah nu părea prea încântată, dar i-a urat distracție plăcută și i-a zis s-o sune a doua zi dimineață. N-o mai auzisem în seara aceea să vorbescă atât de mult. Pe urmă s-a întors netulburată la berea ei.

   La minutul 20, și-a terminat berea și a aruncat paharul pe podeaua jegoasă, trimițându-l cu un șut în colțul camerei. A mai stat o vreme așa, plimbându-și privirea prin încăpere și apoi trăgând cu ochiul la mine. Se foia crispată și nu-mi dădeam seama dacă vrea să se apropie de mine sau să se îndepărteze.

   Peste 1 minut, m-am hotărât să aflu și am întrebat-o dacă vrea să plecăm. A zis „da”. Când am adus-o înapoi în siguranța camerei ei de cămin, mă așteptam să-i dau un pupic pe obraz și să-i urez noapte bună. Sarah nu părea genul de fată care să cedeze impulsurilor de moment. Când m-am aplecat s-o pup pe obraz, m-a tras înăuntru, a smuls hainele de pe mine și tot restul nopții n-a făcut decât să murmure „da”, printre gâfâieli și gemete.

   Trei ani mai târziu, am cerut-o de soție și a zis din nou „da”. Și, cu toate că de atunci mi-a zis „da” de nenumărate ori, cred că aceea a fost ultima dată când a vorbit serios. Dacă n-ar fi fost așa de absorbită de studiile ei de drept și apoi de avocaturp, cred că am fi...

   Vântul trântește ușa de la intrare cu un bufnet puternic. M-a speriat pentru o clipă, dar știu că e ea. Fără măcar s-o văd, știu deja că i s-au colorat pistruii după o zi de muncă pe terasa cafenelei. Știu că ochii ei căprui de căprioară strălucesc de speranță și veselie. Știu că peste părul ei lung și ciufulit poartă un fes pe care și l-a tricotat singură toamna asta. Știu că o să arate superb și după ce-și dă jos fesul, chiar și cu părul răvășit. Știu că nu poartă sutien pe sub topul mulat, pe care l-a combinat cu o fustă mini închisă la culoare. Știu că fusta ei o să aibă o dungă în talie, pe unde a fost încinsă cu șorțul toată ziua. Șitu c-o să-mi trimită un zâmbet când mă vede și n-o să-mi ia nici 60 de secunde să intru în ea.

   - Iubitule, am adus niște pateuri de la cafenea, a strigat ea din holul de la intrare.

   O aud străduindu-se să-și dea jos pantofii, șosetele lungi până la genunchi și jacheta. Iau două pahare de la bar. Torn whisky în amândouă și, chiar când intră pe ușă, îi întind unul.

   Cu pas sprințar vine spre mine, ia paharul, îl dă pe gât și-l pune la loc pe bar. Căldura șemineului de piatră o încălzește și observ că nu mai are pielea de găină.

   Nici nu apuc să mai iau o gură de băutură, că ea îmi și descheie pantalonii. Se așază în genunchi și mă privește cu un zâmbet diabolic.

      Îi dau drumul, lăsându-i picioarele pe pat, și mă duc în baie, închizând ușa după mine.

   Încă o aud gâfâind de cealaltă parte a ușii, încercând să-și recapete sufltul. Nu scoate niciun sunt și presupun că e încă întinsă pe pat. Sper că e cuprinsă de extaz și nu de durere. Uneori, când sunt cu ea, instintele mele animalice pun stăpânire pe mine.

   Înainte, și cu Sarah era la fel. Dar acum, în preajma ei de-abia dacă sunt bărbat.

   Mă uit în oglindă. A început să-mi mijească barba după bărbieritul de azi-dimineață, iar părul mi-e răvășit. Ochii mei albaștri sunt injectați. Nu suport să mă privesc mai mult de câteva secunde. Nu mi-e rușine de cine sunt, dar nici mândru nu sunt. Îmi dau cu apă pe față, apoi pe piept, abdomen și penis. Sunt prea obosit ca să fac duș. Mă usuc tamponându-mă cu un prosop.

   - Iubitule? strigă Kelly din camera de alături.

   - Da, iubito? răspund eu, începând să mă spăl pe dinți.

   - Ți-a scris nevastă-ta.

   Scuip pasta de dinți în chiuvetă și-mi clătesc gura, apoi îmi șterg buzele cu mâna. În dormitor, luminile sunt aprinse acum, iar Kelly stă în vârful patului în capul oaselor, într-o cămașă de noapte, cu telefonul în mână. Îmi zâmbește.

   - Ce-a spus? zic eu, trăgând pe mine niște pantaloni de pijama Ralph Lauren.

   - Întreabă ce faci.

   Mă așez pe pat lângă ea, dându-i pe spate părul lung și castaniu. O sărut cu tandrețe pe gât și pe umăr.

   - Spune-i că mă pregătesc să i-o trag din nou fetei visurilor mele, zic eu în șoaptă.

   Kelly râde și începe să scrie un mesaj de răspuns pe telefon.

   - Dorința ta e poruncă pentru mine, chicotește ea.

   Îi iau telefonul cu un gest jucăuș și mă ridic din pat. Scriu repede un mesaj lui Sarah.

   „Din moment ce n-ai putut să vii la mine, mă întorc la noapte să te văd. Nu-i nevoie să stai trează ca să mă aștepți. Te iubesc.”

   Până să las eu telefonul din mână, Sarah îmi răspunde.

   „Și eu te iubesc. Am apucat să citesc la prânz noile pagini pe care mi le-ai trimis și sunt incredibile. Sunt aș de mândră de tine XOXO.”

   Zâmbesc o clipă, dar apoi mă cuprinde un sentiment de vinovăție. Oftez.

   „Ești cea mai tare, iubito. Lasă-mă să te scot mâine la cină. Zi da.”

   Îmi vibrează telefonul.

   „Da.”

   Câteodată întrezăresc frânturi din felul în care eram noi doi pe vremuri și mă gândesc c-am putea fi din nou cuplul de atunci. Dar am dat-o în bară prea rău ca să mai sper la asta, iar pentru Sarah cariera a fost întotdeauna pe primul loc - mai importantă decât mine, decât întemeierea unei familii, decât orice altceva. Asta nu cred c-o să se schimbe vreodată.

   Mă gândeam că o s-o lase mai moale după ce facem copii, dar mi-a spus acum 5 ani că nu vrea să fie mamă. Am crezut că o s-o pot face să se răzgândească. N-am reușit.

   Îmi așez telefonul pe comodă și-l pun la încărcat. Mă uit la Kelly, care îmi aruncă priviri lascive. Nu se mai satură de mine și nici eu de ea. Dar știu că asta n-o să dureze. A fost o vreme când trăiam același lucru cu Sarah. Vremea aia a apus de mult. Să nu mă înțelegi greșit, o iubesc pe Sarah. Dacă n-o iubeam, aș fi părăsit-o cu mult timp în urmă. Iubirea asta e ceea ce nu vreau să pierd - nu banii, nu sentimentul de siguranță, nu casele.

   Kelly îmi dă dragostea pe care Sarah nu mai poate să mi-o dea. Am nevoie de amândouă ca să fiu întreg. E bolnăvicios, știu, dar e adevărat. Am nevoie de amândouă.

   - Ai de gând să-i spui vreodată nevesti-tii despre noi doi?

   - Dar tu ai de gând să-i spui vreodată soțului tău? îi întorc eu vorba.

   Pufnește și-și încrucișează brațele peste piept.

   - Nu-i același lucru, spune ea aproape în șoaptă.

   Plec și mă întorc cu două pahare pline cu whisky, întinzându-i unul și apoi așezându-mă pe pat. O cuprind cu brațul și o trag lângă mine, spunându-i că știu că nu e același lucru. Scoate un suspin ușor și, imediat după, trage din nou aer în piept, redevenind stăpână pe sine. Ia o gură zdravănă de tărie și nici măcar nu tresare. Se sprijină de mine.

   Stăm așa, în tăcere, bându-ne whisky-ul, prizonieri ai unor căsnicii nefericite, unde suntem mereu pe locul doi în ochii celor pe care-i iubim. În schimb, când eu și Kelly suntem împreună, suntem amândoi cei mai importanți. Mai torn câte un pahar, după care facem sex din nou.

3.

SARAH MORGAN

      Studiez cazul, iar hârtiile alunecă și cad ca o avalanșă.

   Avusesem de gând să mai stau la muncă doar câteva ceasuri, ca să mă pregătesc pentru restul săptămânii, dar iată-mă încă aici, sorbind dintr-o cafea turnată în ceașcă acum 12 ore, cu un aspect dubios care-mi amintește cât e de veche. 

   Biroul meu e la etalul 14, cel mai înalt nivel al clădirilor din D.C.. Are ferestre de la podea până-n tavan, e unul dintre cele mai spațioase din firmă și nimeni n-ar îndrăzni să conteste faptul că-l merit.

   Cu câteva cazuri de interes mediatic și cu mai multe victorii în istanță decât oricare alt avocat de aici, îmi câștigasem pe deplin dreptul de a fi unul dintre partenerii care dau numele firmei Williamson&Morgan.

   Îmi frec fruntea cu buricele degetelor, masându-mi încetișor tâmplele ca să mă aduc înapoi la o stare de pace lăuntrică și normalitate. Îmi scot ochelarii de citit și-i azvârl pe birou cu un pocnet strident, care-mi subliniază frustrarea. Ceasul de la telefon arată ora 20:04. Scot un oftat de exasperare, ca publicul inexistent din biroul meu să vadă că sunt pur și simplu epuizată.

   Îi trimit lui Adam un mesaj scurt:

   „Îmi pare rău, îmi doream mult să fiu cu tine azi. Mi-e dor de tine.”

   Las telefonul pe birou. Iau furculița de pe caserola de polistiren și o înfig în mâncarea chinezească care stă pe masă de câteva ore bune. Iau câteva îmbucături rapid, după care arunc caserola în coșul de gunoi. Am părul strâns într-un coc la ceafă și toate șuvițele sunt la locul lor, deși lucrez fără întrerupere de 13 ore. Îmi netezesc bluza scumpă și-mi scutur firmiturile de pe fusta făcută la comandă. Îmi aranjez biroul, care e într-o mare dezordine, deși de obicei nu trăiesc așa. Cu termenele de judecată și depozițiile bătând la ușă, n-am încotro, trebuie să suport puțină dezordine.

   Mă uit pe fereastră, contemplând luminile orașului, mașinile care se mișcă la unison, oamenii care umblă de colo colo, bucurându-se de ultimele ore ale weekendului.

   - Anne, mai ești aici? strig eu.

   Ușa biroului se deschide și asistenta mea cea drăgălașă bagă capul înăuntru.

   E o femei micuță, cu păr castaniu, până la umeri și, cu toate că lumea nu întoarce capul după ea, e totuși drăguță într-un fel care nu o face să iasă în evidență. Ochii ei, deși obosiți, se luminează și îmi zâmbește, nerăbdătoare să-mi facă pe plac. Chiar dacă nu mai e nimeni la birou acum în afară de mine, nu e ceva nou ca Anne să rămână peste program când mă vede trimițând mailuri de serviciu.

   - Da, doamnă Morgan.

   Îmi las mâinile pe birou și-i zâmbesc cu compasiune.

   - Anne, de câte ori să-ți spun? Dacă eu muncesc ridicol de mult, asta nu înseamnă că și tu trebuie să faci la fel. Și termină cu doamna Morgan.

   - Mă scuzați, doam... dă ea să zică, dar își înghite vorbele când întind mâna s-o opresc și mă ridic de la birou.

   Mă apropii de ea. 

   Biroul meu are un covor din pluș, pe care l-am ales chiar eu, pentru că e foarte moale când umblu pe el în picioarele goale. Am avut grijă să decorez biroul în așa fel încât să fie primitor ca un cămin: o canapea de pluș cu extensie pentru picioare, o măsuță de cafea, perne, o bibliotecă plină nu doar de cărți de specialitate, ci și de cărți pe care le citesc de plăcere și tablouri frumoase pe pereți. Biroul ăsta e ca un cămin pentru mine, din moment ce, în ultimii 8 ani, mi-am petrecut mai mult timp aici decât la mine acasă. Am luat chiar și o bandă de alergat, care stă în colțul cu vedere spre Washington Monument.

   Îi pun Annei o mână pe umăr.

   - Anne, lucrezi pentru mine de 5 ani deja. Luăm prânzul împreună în fiecare vineri. Din când în când, bem ceva împreună după muncă. Mă însoțești în călătorii de afaceri. Ai fost la mine acasă de nenumărate ori. Ești, în primul rând, prietena mea și abia apoi angajata mea. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai spune niciodată „doamna Morgan”.

   Anne clatină din cap și zâmbește. Mă ocolește, se trântește pe canapea și începe să-și descarce sufletul.

   - Oh, scuze. Muncesc și pentru Bon de când și-a dat demisia ultima lui asistentă. El îmi cere să-i zic „domnul Miller”. M-am obișnuit așa, zice ea, masându-și fruntea.

   Mă așez lângă Anne. Îmi ridic picioarele pe măsuța de cafea, oftez și-mi las părul liber. Anne își scoate pantofii și-și întinde și ea picioarele pe măsuță. Ne uităm una la alta cu solidaritate și complicitate. Deși suntem cât se poate de diferite, suntem una și aceeași persoană. Suntem două femei care încearcă să-și construiască o carieră într-o lume a bărbaților.

   - Asta pentru că domnul Miller e un nesimțit. O să am grijă să aibă o asistentă nouă până la sfârșitul săptămânii și dacă nici ea nu rămâne, o să mă asigur că nici el n-o să mai lucreze aici, spun râzând, deși sunt cât se poate de serioasă.

   Bob e un avocat bunicel, dar e foarte orgolios și nu respectă pe nimeni, în afară de cei care au mai mulți bani sau mai multă putere decât el.

   - Mersi, Sarah. Ești prea bună cu mine.

   - Ba nu, tu ești prea bună cu mine.

   - Știi cine nu-i bun cu nimeni? întreabă Anne.

   - Cine?

   - Bob.

   Pufnim amândouă în râs. Sentimentul e plăcut. Stau de atâta vreme cu nasul îngropat în documentele legate de proces. Mi-era dor de asta.

   - Ah, voiam să-ți arăt ceva, zice Anne, scoțându-și telefonul.

   Își deschide aplicația de fotografii și-și trece degetul peste ecran de câteva ori.

   Îi iau telefonul din mână și mă uit la fotografii: un bărbat trecând strada, o femeie urcând treătele care duc la Lincoln Memorial, un șoim plutind foarte jos deasupra unui lac, un copil uitându-se în sus la Washington Monument.

   - Sunt foarte frumoase, Anne. Ce ochi ai, spun eu, admirând fiecare fotografie în parte.

   - Mulțumesc, e doar un mic hobby.

   - Ar trebui să faci din asta mai mult decât un hobby. Ești foarte talentată.

   Se îmbujorează și strânge din buze când îi dau telefonul înapoi.

   Îmi vibrează mobilul. Mă ridic și mă așez la birou, de unde îi trimit lui Adam un răspuns rapid. Mi-e dor de el. Mi-e dor de noi. Mai schimbăm câteva mesaje și, când el îmi dă vestea că o să ajungă acasă târziu, mă hotărăsc.

   - Hai să bem ceva, îi propun eu lui Anne.

   - Ești sigură? Mâine dimineață ai pledoaria finală.

   Văd în ochii ei speranța unei prietene care vrea ce-i mai bun pentru mine, dar și teama unei angajate care și ea vrea ce-i mai bine pentru mine.

   - Da, sunt cât se poate de sigură, zic eu cu un zâmbet larg.

   - O să chem un Uber, spune Anne bătând din palme.

   Se ridică, își pune pantofii și se îndreaptă cu vioiciune spre ușă.

4.

ADAM MORGAN

      Aud o portieră trântindu-se și mă trezesc din somn.

   Și afară, și înăuntru e întuneric beznă și nu am nici cea mai vagă idee cum s-a încheiat noaptea mea cu Kelly, dar bănuiesc că s-a terminat cu încă o repriză de sex sălbatic. Mă uit la ceasul de pe noptieră, care îmi arată, cu cifre mari, luminoase și roșii, ora 00:15.

   - La naiba, șoptesc eu.

   La ora asta ar fi trebuit să fiu deja acasă cu Sarah. Îmi trec mâinile peste frunte și obraji, încercând să-mi alung starea de somnolență. Cum naiba am ajuns în halul ăsta? Nu văd mai departe de câțiva centimentri, dar o simt pe Kelly lângă mine. Întotdeauna o simt când e lângă mine. 

   Mă trag mai aproape de ea, mângâind-o pe obraz. Doarme buștean. Îi spun numele în șoaptă și încerc s-o zgâlțâi, dar se pare că whisky-ul are un efect mai puternic asupra ei decât a avut asupra mea.

   - Kelly, zic eu ceva mai tare, dar ea tot nu se clintește.

   Telefonul ei, care vibrează încontinuu, îmi distrage atenția de la ea, dar, dacă tot e așa de obosită, mă hotărăsc să o las să doarmă. O sărut ușor pe obraz și mă dau jos din pat pe partea mea, fără niciun zgomot. Mă duc tiptil pe partea ei și îi iau telefonul de pe noptieră. Ies din cameră, vrând doar să-l pun pe silențios, ca să n-o deranjeze, dar îmi cad ochii pe mesajele pe care le primește. Arunc o privire în camera întunecoasă și apoi din nou la telefon. Introduc parola: 4357. Cel mai recent mesaj e de la o fată pe nume Jesse.

   Spune: „Îmi pare rău”.

   Trec de la ultimul mesaj de la Jesse la cele de dinainte. Toate sunt de la Scott, soțul ei. Le citesc în ordine, începând cu primul, de la 22:17.

   „Aș vrea să vii acasă.”

   „De ce trebuie să fii așa?”

   „Iubito... te rog, răspunde-mi.”

   „Te iubesc al naibii de mult. Ce nu pricepi?”

   „N-am vrut. Trebuie să mă crezi. N-o să se mai întâmple. Promit.”

   „Te rog, spune-mi unde ești.”

   „Dacă mi-ai răspunde odată, te-aș lăsa în pace în seara asta.”

   „Lua-te-ar naiba, idioata dracului!”

   „M-ai mințit. Nu ești la muncă. Tocmai am sunat la cafenea.”

   „Când o să pun mâna pe tine și-o să vezi ce-am de gând să-ți fac, o să-ți pară rău după ce-ai pătimit noaptea trecută, cățea nenorocită ce ești.”

   Mușchii mi se încordează de furie, dar continui să citesc. E treaba ei și nu m-a lăsat niciodată să mă implic, dar l-aș omorî pe netrebnicul ăsta chiar acum, dacă aș avea ocazia.

   „Prea târziu. Nu mai ești decât o amintire pentru mine.”

   Ăsta a fost ultimul mesaj de la Scott, primit la 23:45. Doamne sfinte! Ce psihopat! Îmi vine s-o ridic din pat și s-o strâng la piept ca s-o asigur că nu suntem cu toții niște nenorociți, ca soțul ei. Mai că mă bate gândul să-i trimit un mesaj lui Scott, dar numai de asta nu are nevoie Kelly, să-l întărât. În schimb, intru pe furiș în dormitor, îi programez alarma de pe telefon să sune la ora 8:00 și-i las mobilul pe noptieră. Mă aplec și-o sărut pe obraz.

   Nu aprin niciun bec în casă, lăsându-mi ochii să se obișnuiască treptat cu întunericul. Tăciunii din șemineu mă ajută să mă orientez și coborul din blană de urs îmi dă de știre că am ieșit din sufrageria deschisă. Jăraticul pâlpâie ușor în timp ce pășesc încet pe parchet. Străbat bucătăria, sprijinindu-mă de blaturi. Lumina palidă a lunii creează un peisaj sumbru dincolo de fațada de sticlă a casei.

   Găsesc un carnet și un pix și scriu:

   „Kelly,

   Tu ești soluția. Nu ai fost întotdeauna, dar de-acum înainte, tu vei fi. Tu ești povestea pe care mă chinui s-o scriu de-o viață întreagă, iar în noaptea asta m-am hotărât ce final să-i dau.

   Te iubesc, iubește-mă și tu

   Adam.

   P.S. Menajera vine la 9 dimineața. Te rog să ai grijă să pleci înainte să sosească.”

   Las biletul pe blat și mă duc în holul de la intrare, luându-mi lucrurile și închizând cu grijă ușa în urmea mea.

   Înainte să mă urc în Range Roverul meu negru, mă uit la telefon. E ora 00:30. Fir-ar să fie, mă bate gândul să rămân cu Kelly, dar i-am promis lui Sarah că mă întorc în noatea asta și, chiar dacă o să ajung de-abia pe la ora 2:00 în cel mai bun caz, o să mă trezesc lângă ea.

   După mai bine de o oră, ajung în fața casei noastre din cartierul Kaloroma. Casa mare de cărămidă în stil Tudor, cu 6 dormitoare și 3 băi și jumătate, e mult prea mare pentru mine și Sarah, și cam ostentativă după gustul meu. Dar Sarah s-a îndrăgostit de ea de la prima vedere. A cucerit-o curtea din spate, spațioasă și împrejmuită cu gard, împreună cu terasa uriașă. Când a ales o casă așa de mare, am fost convins că a făcut-i pentru că s-a răzgândit în privința copiilor. Am transformat două dormitoare în birouri - unul pentru ea și unul pentru mine. Al treilea dormitor a fost transformat în bibliotecă și cameră de studiu, al patrulea în sală de sport, iar al cincilea, în cameră de oaspeți. Nu se răzgândise.

   Opresc mașina în curte, lângă Range Roverul lui Sarah, la fel ca al meu, numai că alb. Străbat holul spațios de la intrare, cu podea de marmură, trec pe lângă scara mare și intru în bucătărie gourmet. Îmi las servieta pe blat și aprind lumina. Iau o sticlă de apă din frigider și mă duc în apartamentul mare de la etajul al doilea. În dormitorul nostru sunt stinse toate luminile, în afară de o veioză de pe noptiera lui Sarah.

   Deschid ușa și o găsesc dormind adânc, pe burtă, complet relaxată. Poartă un maiou subțire și negru și chiloți tanga gri, de dantelă - nu e ținuta ei de culcare obișnuită. Mă așteptam să o găsesc într-o cămașă de noapte.

   Oare voia să mă ațâțe? Oare mă dorește? Sau a cedat după prea mult tonic, băutura ei preferată?

   Părul blond, mătăsos este umed și strâns într-o coadă joasă, iar fiecare șuviță e la locul ei. Chiar și când doarme e aranjată perfect. Privirea îmi alunecă pe arcul spatelui ei, peste fundul ferm cu piele fină, și peste picioarele ei sculptate. M-o fi neglijat ea pe mine de-a lungul anilor, dar corpul sigur nu și l-a neglijat. Se foiește puțin, dar nu se trezește.

   Îmi scot pantalonii și bluza pe partea mea de pat. Nu-mi dezlipesc ochii de ea nici măcar o clipă. Mă face atât de nefericit și totodată mă duce în al nouălea cer. O urăsc la fel de mult pe cât o iubesc. Oare știe? Oare îi pasă? Ce sunt ei pentru ea?

   Scap ceasul pe noptieră și izbitura e suficient de zgomotoasă cât s-o trezească. Deschide repede ochii, după care se liniștește când vede că sunt eu. Mă aștept să se dea mai încolo și să se culce la loc, dar nu face asta.
   Mijește ochii, iar buzele i se arcuiesc într-un mic zâmbet. Aruncă o privire la ceasul deșteptător de pe noptiera mea. 1:45. Se uită din nou la mine, dar nu zice nimic despre întârzierea mea. Mă cheamă din priviri.

   - Știu. Îmi pare rău c-am întârziat, spun eu și mă strecor în pat lângă ea.

   - Să nu-ți pară, șoptește ea, bătând cu palma locul de lângă ea.

   Mă trag mai aproape, pupând-o pe obraz. Scoate un sunet ca un gângurit.

   - Mi-a fost dor de tine, spun eu.

   Își ridică privirea spre mine când o trag mai aproape, ținând-o strâns.

   - Și mie mi-a fost dor de tine.

   O sărut pe frunte. Se trage și mai aproape de mine, își împletește picioarele cu ale mele și își odihnește tâmla pe pieptul meu dezgolit. Își plimbă degetele în sus și în jos pe abdomenul meu.

   - Cum a fost la muncă?

   - Parcă nu se mai termina, răspunde.

   Tăcerea se prelungește și încep să mă întreb oare la ce se gândește. Întoarce pe toate părțile în minte detalii legate de cazul la care lucrează? Se gândește la mine? La noi? Vede oare lucrurile care nu merg bine în căsnicia noastră? Vrea să le repare sau să se prefacă în continuare că ele nu există? Că eu nu exist? Că noi nu existăm?

   - Hai să facem un copil, spune ea cu o sclipire în ochi, uitându-se la mine și așteptându-mi reacția.

   Nu mă pot abține. Mă luminez la față și-i zâmbesc larg.

   - Vorbești serios? Ești sigură că ești pregătită? După toate câte...ăăă.... s-au întâmplat. Credeam că n-ă să vrei niciodată să facem copii.

   Îi cercetez chipul, pândind orice semn care să-i trădeze nesinceritatea. Mereu am sperat c-o să vrea să avem copii, dar mă resemnasem cu gândul că ziu aia s-ar putea să nu vină niciodată, având în vedere prin ce a trecut.

   - Da, răspunde ea încuviințând și cred că e sinceră.

   Râd și plâng în același timp. Nu-mi pot reține entuziasmul. Îmi trec mâinile pe corpul ei, în timp ce și ea mă mângâie. Gâfâie și geme sub mine. Mă fixează cu niște ochi mari, plini de speranță.

   - Te iubesc, Sarah.

   - Și eu te iubesc, Adam.

   În clipa aia, îmi dau drumul în ea.
   „O să fiu tată”, îmi spun în sinea mea.
   Pe obraz mi se prelinge o singură lacrimă când mă prăbușesc peste ea, cu răsuflarea tăiată și plin de speranță. Nu pot să-i fac asta. Trebuie să mă despart de Kelly. Sarah e soția mea, familia mea, toată inima mea. Nu a încetat nicio clipă să mă iubească - nici măcar când era departe de mine. Mă dau jos de pe ea, dar mă întind alături. O mângâi cu blândețe pe abdomen. Sarah este mama copilului meu nenăscut. Merită mai mult și o să am grijă să-i ofer tot ce merită.

   - Mulțumesc, îi spun în șoaptă.

   Mă sărută pe frunte și mă strânge tare în brațe.

   - Vreau asta pentru noi. Vreau ce vrei și tu.

   Închide ochii și, încet, se cufundă din nou în somn, în brațele mele.

5.

SARAH MORGAN

      Adam doarme adânc lângă mine.

   Zâmbesc și-l mângâi pe obraz, întrebându-mă dacă e bine ce fac. Dar asta e problema cu binele și răul: sunt noțiuni subiective.

   „Adam merită asta”, îmi repet eu, trecându-mi mâna peste abdomen și sperând că eforturile noastre au prins rod.

   Am avut o revelație săptămâna trecută, iar ieri seară, când am ieșit să beau cu Anne, m-am hotărât. Vreau mai multe de la viață decât o funcție și să-mi văd numele pe o clădire. Vreau iubire. Vreau o familie. Vreau un sens. 

   Mă dau jos din pat, trăgând pe mine un halat alb de mătase pe care îl leg superficial la mijloc. Îmi verific telefonul și găsesc un mesaj necitit de la Anne.

   „Ai ajuns bine acasă?”

   Îi răspund repede:

   „Da. Ne vedem curând.”

   Anne îmi răspunde:

   „Iartă-mă pentru noaptea trecută.”

   Îmi revine în minte momentul în care lucrurile au devenit cam ciudate între mine și Anne, dar alung repede amintirea.

   „Nu-i nimic. Cu toții facem prostii la beție.”

   Câteva ore mai târziu, Anne mă întâmpină la birou cu o ceașcă de cafea și un zâmbet. E în formă. Nu mă așteptam, la cât a băut aseară.

   - Să ai o zi de luni excelntă! îmi urează ea, zâmbind larg.

   - Da, zilele de luni... Bob a venit?

   - Din păcate da, zice ea malițios.

   - O să mă ocup chiar acum de problema cu Bob, spun eu și-mi iau cafeaua.

   Anne încuviințează și-mi ia servieta, iar eu mă îndrept direct spre biroul lui Bob. E cu două etaje mai jos.

   Și biroul lui e drăguț, dar nici pe departe la fel de frumos ca al meu. A început să lucreze aici cam odată cu mine, dar, spre deosebire de el, eu am fost făcută partener și știu că asta-l irită și-l complexează. Bănuiesc că de-asta a și încercat să mi-o fure pe Anne. La început, nici nu mă vedea ca pe un competitor. Acum mă vede. Am avut grijă s-o facă.

   Intru fără să bat la ușă și-l găsesc pe Bob la birou, mâncând un sendviș cu ou, foarte relaxat. Arată banal, dar are o alură ușor funestă din cauză că e brunet, cu ochi închiși la culoare, înalt și cu un maxilar ascuțit.

   - `Neața, Bob, îl salut eu, luând loc în fața biroului său.

   El mă salută cu o mișcare din cap, se îndreaptă în scaun și lasă sendvișul jos.

   - Cărui fapt datorez plăcerea, Sarah? zice el, cu o sclipire în ochii precum mahonul.

   - Uite care-i treaba, Bob. De-acum înainte n-o să-i mai ceri lui Anne să facă comisioane pentru tine, să-ți tragă documente la xerox sau să-ți ia mâncare toată ziua. Anne e asistenta mea și dacă tu schimbi asistentele ca pe șosete, asta nu-ți dă dreptul să umbli după a mea. Ai priceput? spun eu, privindu-l cu ochi mijiți și țuguindu-mi buzele.

   - Anne e plătită de firmă. Am tot dreptul.

   Mai ia o mușcătură din sendviș. Mestecă și zâmbește, mulțumit de sine.

   - De fapt, te înșeli. O parte din salariu o primește de la firmă, iar cealaltă, de la mine.

   - Ha, asta-i culmea! De ce-ai face așa ceva? râde el.

   - Pentru că eu chiar îi tratez pe ceilalți ca pe niște ființe umaen.

   - Ce prostie, spune el, clătinând din cap și mestecând în continuare îmbucătura zdravănă pe care a luat-o.

   - Bob, uite ce-i. În curând o să avem o ședință a partenerilor. Dacă nu termini cu jocul ăsta de-a furatul asistenților, o să propun să fii dat afară. N-avem nevoie de angajați care trag firma în jos.

   Mă ridic și îl privesc de sus.

   - Tu tragi firma în jos, mi-o întoarce el, mijind ochii.

   - Foarte amuzant, Bob. Chiar n-am chef de luptele tale meschine pentru putere, așa că nu mă călca pe coadă și fă și tu o dată cum ți se spune. Ne-am înțeles? zic, sorbind din cafea.

   Bob pufnește, dar nu scoate o vorbă. Aruncă la gunoi ce a mai rămas din sendviș și bate cu pumnul în masă. Ies din biroul lui și mă întorc în al meu.

   La masa ei de lucru, Anne tocmai preia niște apeluri. Îi fac cu ochiul, iar ea îmi zâmbește. În glastra de pe măsuța de cafea se află un buchet enorm de trandafiri roșii. Mă aplec să-i miros, trăgând parfumul în piept. Nu-mi pot reține un zâmbet. Citesc biletul care-i însoțește:

   „Sarah, tu ai fost întotdeauna soluția. Cu drag, Adam”

   - Ce frumoși sunt, spune Anne, admirând florile din praf.

   Las biletul pe masă și mă întorc spre ea.

   - Mersi, sunt de la Adam.

   - Păi așa și trebuie. Cine altcineva ți-ar trimite flori? Cu ce ocazie?

   - A, nu-i nicio ocazie. Doar că vrea să facem un bene, spun eu cu un zâmbet rușinos.

   - Cum? O, uau! face Anne, aproape chiuind, și intră țopăind în birou ca să mă îmbrățișeze.

   - Un bebe... vrei să spui un bibelou? se aude o voce din afara biroului.

   O recunosc imediat. În prag e Matthew, îmbrăcat cu un pulover tricotat marca J.Crew și pantaloni de bumbac. Seamănă cu Brad Pitt ceva mai subțirel și are o claie de păr blond, dezordonată, așa cum numai după o tunsoare de 200 de dolari poate să arate. Are niște ochi de un albastru stins, care te atrag fermecându-te treptat, nu brusc, ca să poți să savurezi vraja pe care o creează.

   Matthew vine agale la mine, cu grația unui fotomodel care defilează pe podium. Transformă orice încăpere în care intră într-o scenă. Așa impune el respect. De-asta e plătit regește ca să facă lobby pentru ce companie farmaceutică se întâmplă să-i dea mai mulți bani la momentul respectiv.

   Eu și Matthew suntem prieteni încă de când eram studenți la drept, la Yale, dar a trecut mai bine de-un an de când nu l-am mai văzut.

   - Nu-mi vine să cred.

   Cât ai bate din palme, sărim unul în brațele celuilalt.

   - Ce faci aici?

   - Ieri am sosit, spune el, retrăgându-se din îmbrățișare, dar încă ținându-mă de mâini. Ia să te văd!

   Fac o mică piruetă.

   - Încă furi inimi, mă complimentează el.

   Îmi întorc privirea spre Anne, care stă la câțiva metri de noi, ținându-și o mână pe cot și părând foarte stânjenită.

   - O mai știi pe asistenta mea?

   - Firește, spune Matthew și se apropie de Anne, întinzându-i mâna. Anna te cheamă, nu?

   Ea încuviințează și-i strânge mâna.

   - Ba nu, Matthew. O cheamă Anne, nu Anna, îl corectez eu.

   Anne trebuie să învețe să fie mai îndrăzneață.

   - Iartă-mă, Anne. Mă bucură să te revăd.

   Matthew se așază grațios pe scaunul meu.

   - Văd că încă ai cel mai mare birou din clădire.

   Își rotește ochii prin cameră, admirându-mi munca asiduă.

   - Te așteptai la mai puțin? îl întreb eu, ridicând o sprânceană.

   - Nici vorbă. Nu de la Sarah Morgan. Dar acum vrei să renunți la tot pentru un bibelou. Ce păcat! comentează el, clătinând dezamăgit din cap.

   - Un bibelou? întreabă Anne, făcând câțiva pași spre Matthew, până ajunge în dreptul biroului meu.

   - Nu vrei să știi. Nu-l provoca, spun eu, râzând.

   Matthew se așaă picior peste picior și se apleacă peste birou.

   - Am eu o teorie că animalele de casă și copiii sunt bibelourile din viața noastră. E plăcut să te uiți la ele și să le colecționezi, dar nu servesc niciunui scop.

   - Îngrozitor, spune Anne scârbită.

   - Crezi? întreabă el. De ce să-ți iei poveri care mai mult te încurcă? Aș zice că mai degrabă sunt un altruist, fiindcă veghez la interesele lui Sarah.

   - Ți-am spus eu că nu vrei să știi. Ador totul la Matthew în afară de asta.

   Mă așeză pe birou lângă Matthew. Îl bat pe genunchi.

   - Ăsta e singurul lui defect, zic eu râzând.

   - Și faptul că sunt gay, adaugă el, chicotind.

   - Ăsta nu-i un defect.

   - Pentru tine e, zice el, făcându-mi cu ochiul și gâdilându-mă.

   - Ei bine, eu cred că-i grozav că tu și Adam încercați să aveți un copil, spune Anne cu un zâmbet.

   - Oare? Sau am înnebunit? întreb eu, uitându-mă când la Anne, când la Matthew și sperând să mă lămurească ei.

   - Ai înnebunit, răspunde Matthew.

   - Nici vorbă! De ce ai spune așa ceva? întreabă Anne.

   - Nu știu. Până acum n-am vrut copii. Copilăria mea n-a fost tocmai grozavă, spun eu, iar Matthew încuviințează în timp ce povestesc. Dar săptămâna trecută eram într-o cafenea și deodată am avut o revelație. Am văzut o femeie împingând un cărucior în care se afla un copil și mi s-a strâns inima de invidie, ca și cum aș fi simțit nevoia să am și eu un copil. Dar acum cred că s-ar putea să fie prea târziu, mărturisesc eu.

   - Niciodată nu-i prea târziu. Există programe de fertilizase și de adopție, spune Anne, zâmbindu-mi încurajator.

   - Să sperăm că-i prea târziu, zice Matthew sarcastic.

   Mijesc ochii la el ca să-i dau de înțeles că vreau să începeze, iar Anne îl privește cu asprime.

   - Am 33 de ani. Nici nu știu dacă mai am suficientă energie să fiu mamă.

   - Glumești? Zici că ești pe baterii, Sarah. Tu nu te oprești niciodată. Ajungi la birou înainte de ora 7 și pleci după 6 seara aproape în fiecare zi, câteodată chiar mai târziu. Dimpotrivă, copilul ăla norocos n-o să aibă suficientă energie să țină pasul cu tine.

   - În privința asta, sunt de acord cu Anne. Chiar debordezi de energie, spune Matthew.

   Le zâmbesc amândurora.

   Am realizat foarte multe în cariera mea și am obținut lucruri pe care cei mai mulți n-o să le aibă niciodată. Am apărat în instanță politicieni corupți, criminali și oameni care s-au ocupat cu spălarea banilor. Conduc echipe de avocați specializați în drept corporatist și am pus umărul la ridicarea firmei. Și totuși, nu știu de ce, în ciuda tuturor realizărilor mele, singurul lucru care mă sperie e să fiu mamă, tocmai ceva ce ar trebui să mi se pară firesc.

   - Mersi, Anne, spun cu sinceritate. Ție nu-ți mulțumesc, Matthew, adaug în glumă.

   Cu un gest melodramatic, Matthew își duce mâna la piept, prefăcându-se că i-am frânt inima.

   - Adam ce părere are despre asta? întrebă Anne.

   - Nu l-am văzut niciodată mai fericit.

   - Oare de ce nu mă miră? bodogăne Matthew, dându-și ochii peste cap.

   - Cum adică? îl descos, dându-mă jos de pe birou.

   - Păi, cariera lui stagnează. Un copil l-ar face să simtă că viața lui are din nou sens. Ăsta e singurul motiv pentru care specia umană n-a dispărut: pentru că oamenii care n-au scop în viață se înmulțesc, explică Matthew cu nonșalanță.

   Anne rămâne cu gura căscată.

   Eu una sunt obișnuită cu opiniile lui extravagante. Jur că parcă zice unele lucruri doar ca să etapeze, dar m-am învățat să nu-i dau niciodată satisfacția de a mă arăta surprinsă.

   - Ia zi, ce te aduce în oraș? îl întreb eu, ignorându-i vorbele.

   - Am un contract aici pe 6 luni. O să mă vezi des, spune el, făcându-mi cu ochiul.

   - Ce noroc pe capul nostru, zice Anne sarcastic.

   O să se obișnuiască ea cu Matthew până la urmă.

   - Ești o dulce.

   Matthew se îndreaptă spre rafturile cu cărți și începe să ia volume la întâmplare.

   Anne îmi spune că se duce să se asigure că totul este pregătit pentru înfățișarea în instanță din dimineața asta. Procesul ăsta intens mediatizat m-a absorbit cu totul în ultimul an și sper că, odată ce termin cu el, o să pot să fiu mai atentă la Adam. Anne iese din birou, închizând ușa în urma ei.

   - În sfârșit, spune Matthew.

   - Termină.

   Iau niște hârtii de pe birou și le așez la întâmplare.

   - Glumeam doar, nu fac decât s-o tachinez, se apără el, luând loc de partea cealaltă a biroului.

   - Știu. Știu exact ce hram porți, zic eu cu un zâmbet în colțul gurii.

   - Îmi place să-i testez pe ceilalți. Dacă nu mă suportă când mă port urât, nu mă merită când mă port frumos, spune el, ridicându-și bărbia.

   - Dar tu nu te porți frumos niciodată, Matthew.

   - Secretul ăsta nu-l află decât când e prea târziu, râde el. Dacă tot o să stau ceva vreme în oraș, o să ai timp de mine? spune el, ridicând o sprânceană.

   - Nici măcar nu trebuie să întrebi.

6.

ADAM MORGAN

      Deschid ochii și observ să Sarah a plecat deja.

   Pentru prima dată de foarte multă vreme, mă trezesc cu o stare de bine, ca și cum totul o să fie OK. Sarah își dorește, în sfârșit, ce-mi doresc și eu: o familie. Suntem pe aceeași lungime de undă. De mult timp era cu câțiva pași înaintea ei, dar acum m-a ajuns din urmă. Sper să o lase mai moale la firmă și să se concentreze mai mult pe întemeierea unei familii. Ăsta e destinul meu, să fiu tată.

   Mă dau jos din pat și trag pe mine niște boxeri care zac lângă noptieră, făcuți ghemotoc. Cu pas vioi, mă duc să mă spăl pe dinți, îmi pieptăn părul ciufulit după somn și mă stropesc pe față cu apă de câteva ori. Azi o să fie o zi bună. E ora 11:30, am dormit ceva mai mult decât aveam de gând, dar nu contează, pentru că azi este prima zi din noua mea viață.

   Pe când cobor treptelem îmi amintesc deodată... Kelly. La naiba, n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut. N-ar fi trebuit să scriu biletul. Ar fi trebuit să pun capăt aventurii noaptea trecută.

   Urc în fugă scara ca să-mi iau telefonul. Chiar când pun mâna pe el, se aude soneria. Trag repede pe mine niște pantaloni și un tricou și-mi bag telefonul în buzunar. Soneria se aude din nou.

   - Doamne sfinte! Vin acum!

   Cineva bate la ușă cu putere de câteva ori.

   - Vin imediat!

   Străbat holul, cobor scara și ajung la ușa de la intrare. O deschid și dau cu ochii de doi bărbați îmbrăcați la fel: în uniforme maronii, încinși la mijloc cu o curea cu toc pentru armă și pe cap cu pălări cu boruri largi. Au aceeași mină, aspră și frustrată... sau poate că e vorba de dezgust sau nemulțumire. Nu reușesc să-mi dau seama. Mă frec la ochi.

   Cel din stânga, un bărbat înalt, alb, cu un maxilar pronunțat și ochi verzi sfredelitori, vorbește primul:

   - Eu sunt șeriful Ryan Stevens. Sunteți Adam Morgan? întreabă el.

   Încuviințez.

   Pe urmă vorbește cel din dreapta, un bărbat de culoare mai înalt, cu umerii lați și un chip care pare cioplit în piatră.

   - Eu sunt Marcus Hudson, ajutor de șerif. Avem niște întrebări pentru dumneavoastră legate de seara de ieri.

   - Despre ce-i vorba?

   Țin o mână pe ușă și mă uit când la șerif, când la ajutorul lui. Pe stradă sunt parcate două mașini de patrulă.

   - Vrem doar să ne răspundeți ca câteva întrebări, repetă șeriful Stevens, cu ceva mai multă fermitate și nerăbdare.

   Fac un pas în spate, încă ținând mâna pe ușă.

   - Păi ce se întâmplă?

   Îmi încrețesc fruntea, iar nedumerirea mi se citește pe față. Mă străduiesc să-mi păstrez calmul, dar nu-i așa ușor când am doi oameni ai legii la mine la ușă și nu știu ce vor de la mine.

   - Poate ar fi mai ușor dacă am discuta la secție, îmi propune șeriful Stevens.

   - De ce ar fi mai ușor? Ce naiba se petrece aici? Sarah e bine? A pățit ceva?

   Primul meu gând se îndreaptă spre Sarah, ca întotdeauna. E un avocat foarte cunoscut, care, din cauza meseriei sale, și-a făcut inevitabil câțiva inamici. A mai primit amenințări cu moartea. A fost hărțuită, iar odată a fost chiar agresată fizic. Știu că lucrează la un caz important, cu toate că nu cunosc detealiile. Pentru că n-am întrebat-o niciodată. Ar fi trebuit s-o întreb.

   - Domnule Morgan, încercați să vă calmați, spune șeriful Stevens.

   - Asta-i bună. O sun pe nevastă-mea.

   Îmi scot telefonul din buzunar și încerc să le trântesc ușa-n nas. Șeriful Stevens o oprește cu piciorul, iar el și Hudson își forțează intrarea.

   - Ieșiți naibii din casa mea!

   Cei doi bărbați se reped la mine și mă imobilizează. Îmi pun mâinile la spate. Telefonul îmi scapă pe jos chiar înainte să fac apelul. Mă împotrivesc. Știu că atunci când vezi oameni luptându-se cu polițiștii, ca spectator, întotdeauna îți spui: „Ce idiot! Nu te împotrivi, n-ai cum să câștigi.” Dar când te găsești tu însuți în situația asta, când habar n-ai ce se întâmplă, când nu știi dacă cei pe care-i iubești sunt în siguranță sau de ce ai fost luat în vizor... te împotrivești din toate puterile.

   Îl pun pe șerif la pământ și reușesc să-mi eliberez o mână. Șeriful murmură ceva de genul „Nenorocitule” și se ridică năpustindu-se asupra mea. Hudson încă-mi ține o mână la spate.

   - Gata, mi-a ajuns porcăria asta, zice Hudson, și-mi trage un genunchi în figură.

   Mă prăbușesc imediat. Îmi țâșnește sânge pe nas, împrăștiind stropi pe podea. Hudson mă lovește cu genunchiul în spate în timp ce șeriful îmi pune cătușele.

   - Nu te-ai putut abține, nu? chicotește șeriful Stevens dezamăgit.

   - Mi-era dor să-mi murdăresc un pic mânile, spune Hudson cu un rânjet, bănuiesc, pentru că nu-i văd fața.

   Hudson se ridică, scuturându-și hainele. Mă așez în genunchi.

   - Acum ești gata să vii la secție, nenorocitule?

   Scuip sânge la picioarele lui.

   - Du-te naibii. O să-ți pară rău, îl ameninț eu, aruncându-i o privire plină de furie.

   - Nu prea cred. Bun, ai dreptul să refuzi să vorbești...

      Două ore mai tâziu, mă găsesc într-o sală mică de interogatoriu, cu o cană de cafea rece pe masă, în fața mea.

   Pe peretele din stânge e o oglindă mare, false. Îmi sprijin capul în palme. Bat neliniștit din picior, fiindcă mi-am pierdut răbdarea.

   - Vreau să dau telefonul la care am dreptul, strig eu în camera goală. Vreau naibii să dau un telefon!

   Ușa se deschide, iar șeriful Stevens și ajutorul Hudson intră cu niște pahare de cafea.

   Șeriful așază în fața mea o sticlă de apă.

   - Ți-e sete?

   Iau sticla, o dau pe gât și apoi strivesc ambalajul gol. Îl arunc în coșul de gunoi de lângă ușă. Ei se așază în fața mea fără să se grăbească. Fac un schimb de priviri în timp ce sorb din cafea. Încearcă să pară relaxați, dar maxilarele încleștate și privirile încordate le trădează iritarea.

   - Vreau să dau telefonul la care am dreptul.

   Nici acum nu știu ce caut aici. Nenorociții ăștia doi m-au bătut și m-au azvârlit pe bancheta din spate a unei mașini de patrulă. Nu mi s-a spus de ce sunt acuzat și stau în camera asta de mai bine de o oră. Nu știu dacă Sarah e bine. Nu știu în ce cred ei că sunt implicat.

   - Domnule Morgan... pot să-ți spun Adam? întreabă șeriful Stevens, de parcă ne tutuim acum, de parcă ar încerca să fie amabil cu mine.

   Țărănoii naibii. M-am săturat și vreau doar să știu ce se petrece, așa că dau din cap cu lehamite.

   - Bun. Mie poți să-mi spui Ryan, iar lui, zice el, bătându-l pe spinare pe ajutorul de șerif, lui poți să-i spui Marcus. Vrem să-ți punem câteva întrebări și sper că vei decide să cooperezi, nu ca mai devreme. OK?

   Trag aer adâng în piept și-mi masez fruntea, încercând să alung durerea de cap care-mi dă târcoale.

   - OK.

   - Perfect. Poți să ne spui unde ai fost noaptea trecută? întreabă șeriful Stevens.

   Îmi rotesc privirea prin cameră.

   - Până la miezul nopții, am fost la caa mea de vacanță de pe Lake Manassas. Pe urmă m-am dus acasă cu mașina.

   Încuviințează amândoi la unisosn. Hudson scoate un carnețel și un pix din buzunarul cămășii și începe să-și ia notițe.

   - Ai fost singur în casa de vacanță?

   - Nu.

   - Cu cine ai fost?

   - Ce importanță are? Îmi vreau avocatul chiar în clipa asta. Nu mai răspund la nicio întrebare până nu aflu ce se întâmplă și ce naiba caut aici.

   Mă ridic, dărmânând scaunul cu un șut și zgâlțâind masa. Paharele de cafea și răstoarnă și alți doi polițiști intră repede în sala de interogatoriu, imobilizându-mă.

   Hudson se ridică imediat, împingându-și scaunul. Se repede la mine, înșfăcându-mă de gât. Are ochii bulbucați și strânge din buze când se pune în fața mea.

   - Ascultă bine, nenorocitule! Kelly Summers a fost înjunghiată mortal la tine în pat. i face bine să începi să ne spui adevărul, pentru că, la câte dovezi avem împotriva ta, zilele-ți sunt numărate.

   Mă izbește de perete, dar șeriful Stevens îl trage în spate, spunându-i să se calmeze.

   - Ba n-o să mă calmez deloc. Kelly era o fată bună. Aproape că făcea parte din familia mea și scriitorașul ăsta nenorocit vine la noi în oraș și-o omoară. Ia mai dă-l naibii de nemernic, spuse Hudson, scuipând pe jos.

   Broboane de sudoare i s-au adunat la rădăcina părului.

   - Cum? Ce tot spui? Kelly? Era bine când am plecat, mă bâlbâi eu, înecându-mă cu propriile-mi cuvinte. Cum? Cum de s-a întâmplat una ca asta?

   Mi se înmoaie genunchii. Camera se rotește cu mine. Polițiștii mă lasă să mă prăbușesc pe podea și fac un pas în spate.

   „Cine ar vrea să-i facă rău lui Kelly? Mesajele de la soțul ei...” Îmi aduc aminte de ele, fuseseră din ce în ce mai amenințătoare. Sigur el a fost.

   - Soțul ei. Numai el putea să fie. Verificați-i telefonul. Verificați-i mesajele, îi implor eu, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat.

   - Să nu te mai prind că vorbești de soțul ei! sare Hudson, amenințându-mă cu degetul.

   Șeriful Stevens îl împinge mai încolo și se întoarce spre mine.

   - Verificăm toate pistele, dar, după cum bine a zis ajutorul meu, lucrurile nu stau prea roz pentru tine.

   - Nu i-aș face niciodată rău lui Kelly. N-n-n-aș putea. Am iubit-o.

   Îmi las capul în mâini.

   - Grozav, comentează sarcastic șeriful Stevens. Ce-ar fi să te ducă unul dintre colegii mei s-o suni pe nevastă-ta?

7.

SARAH MORGAN

      Mă ridic în picioare și trag scurt aer în piept.

   Mă uit în spate, la Matthew și Anne. Stau în rândul întâi și-mi trimit amândoi zâmbete de încurajare. Le fac un semn discret din cap, îmi aranjez reverele sacoului și mă apropii de juriu. Înainte să încep, îi privesc pe rând în ochi.

   - Domnul senator McCallan se află în slujba statului de mai bine de 25 de ani. În acest timp, nici măcar o dată, zic eu, ridicând arătătorul mâinii drepte ca să-mi întăresc ideea, nici măcar o dată nu i-a fost pus la îndoială caracterul sau profesionalismul. Am adus în fața dumneavoastră nenumărați martori care au dovedit acest lucru. N-a primit mită nici măcar o dată. N-a dezavantajat niciodată pe nimeni, nu și-a folosit puterea în beneficiu personal și nu și-a compromis niciodată principiile.

   Pun mâna pe umărul inculpatului.

   - În serviciul public, este unul dintre puținii oameni verticali într-o morcilă de minciuni, corupție și afaceri necurate. Și tot această conduită exemplară este și cea care l-a adus în situația în care se găsește azi, pentru că este vinovat de un singur lucru... de faptul că n-a vrut să cedeze.

   Îi trimit o scurtă privire de îmbărbătare și mă întorc spre juriu.

   - Domnul senator McCallan conduce acum subcomitetul pentru energie regenerabilă, un efort lăudat atât de experți, cât și de cetățeni, dar nu și de - ați ghicit - marile companii petroliere.

   Fac un gest spre cei doi bărbați din public, în costume frumoase, croite la comandă, împopoțonate cu cravate texane cu bijuterii de prost gust, dar la fel de scumpe precum costumele. Trec pe ușa batantă dintre masa acuzării și cea a apărării și mă opresc pe culoarul dintre ele.

   - Acesta e omul pe care n-ar fi vrut să-l vadă niciodată în funcția asta. Singurul pe care știau că nu-l pot cumpăra. Singurul în al cărui trecut nu puteau să sape ca să găsească lucruri cu care să-l șantajeze ca să-l facă să tacă.

   Pornesc din nou spre juriu, oprindu-mă la masa acuzării.

   - Și atunci ce-au făcut? Au inventat ei ceva.

   Arăt cu precauție spre martora principală. Femeia de la care a pornit toată povestea. Aici o să trebuiască să fiu atentă.

   - N-avem de ce să ne supărăm pe această femeie pentru acuzațiile false pe care le aduce. N-avem de ce să ne supărăm pe ea pentru că a încercat să-l târască pe domnul senator McCallan prin noroi, pentru că - și aici mă uit la ea cu empatie, încercând să-i arăt că vorbesc sincer - e doar un pion în jocul acesta, nu maestrul păpușar. I-am dovedit conexiunile cu angajații cu funcții importante de la PetroNext, am găsit transferurile de bani „secrete” către contul ei bancar „nou-nouț” și, stimați membri ai juriului, dacă ăsta nu-i un scenariu clasic de mituire pentru calomnie, atunci nu știu ce-ar putea fi. Avem înțelegere pentru ea, chiar avem. Dar trebuie să și vedem lucrurile așa cum sunt. Și anume false. Pur și simplu mincinoase. Niște acuzații false, încropite din disperare ca să-l doboare pe singurul om pe care nu știau cum să-l mituiască și să-l joace pe degete. Clientul meu a făcut multe lucruri: a luptat pentru poporul american, s-a ținut de cuvânt, are un caracter nobil. Dar că ar fi violat-o pe tânăra aceasta? Asta, fără îndoială, nu are cum să fie adevărat și vă îndemn să pronunțați un verdict în consecință. Vă mulțumesc.

8.

ADAM MORGAN

      Șeriful Stevens mă escortează la un telefon agățat de perete, în mijlocul unui culoar lung. Hudson e doar cu câțiva pași în spate, urmărindu-mi fiecare mișcare.

   - Grăbește-te, mă somează șeriful, oprindu-se în pragul ușii.

   Ridic receptorul și-l duc la ureche, închizând ochii o clipă și trăgând aer în piept. Cum să-i spun ce s-a întâmplat? Cum am putut să-i fac una ca asta?

   Deschid ochii și formez numărul lui Sarah.

   Telefonul sună, sună și apoi îi aud vocea. Dar e căsuța vocală. Mă gândesc să-i las un mesaj, dar nu pot să-i spun într-un mesaj vocal că am înșelat-o și că acum sunt suspectat de uciderea amantei mele. Mă întorc cu spatele la șeriful Stevens și la Hudson. Tot sporovăiesc în timp ce stau cu ochii pe mine.

   - Grăbește-te odată, domnule Morgan, mă zorește Hudson.

   Fac un gest de lehamite. Formez din nou numărul lui Sarah. Nu răspunde.

   „Fir-ar să fie.”

   Apăs pe furcă și de data asta formez alt număr.

   - Alo? zice Eleanor cu teamă.

   - Mamă... am niște probleme. Am nevoie de ajutorul tău.

9.

SARAH MORGAN

      Iau o gură din paharul cu șampanie Bollinger, pe care-l merit cu prisosință după prestația mea de la tribunal.

   De aproape 1 an, lucrez nopțile și weekendurile și fac curse între Texas și casă. Anne ciugulește niște pâine naan, iar Matthew își bea fericit votca martini.

   - Sarah, trebuie să recunosc că sunt impresionat. Nu te-am mai văzut în acțiune de când simulam procese la Yale, spune Matthew, ridicând paharul. Să bem în cinstea limbii tale ascuțite.

   Eu și Anne ne ridicăm paharele cu șampanie. Ciocnim toți trei și bem.

   - Nimic nu-mi place mai mult la jobul meu decât s-o văd pe Sarah în acțiune. E ca și cum te-ai uita la punctul culminant al unui episod din „Lege și ordine”, zice Anne, râzând și sughițând.

   Nu e obișnuită cu băutura, așa că i se urcă repede la cap, după doar un pahar sau două. Își tamponează colțurile gurii cu un șervețel și începe din nou să mănânce din pâine, ca să atenueze efectele excesului de alcool.

   - Chiar ai de gând să faci un bibelou și să renunți la suspansul din tribunale? mă întreabă Matthew, mijind ochii când ia o gură de orez.

   - N-o să renunț la practică. Pot să le fac pe amândouă, răspund eu, ridicând o sprânceană.

   - Ești sigură? zice Matthew, ridicând și el o sprânceană.

   - Da.

   Îmi termin șampania și-mi mai torn un pahar.

   - Bine, zice el pufnind. Bine. Bine. Se pare că o să devin cu adevărat unchiul Matthew. Cineva tot trebuie să-l învețe pe fetusul ăsta să fie fabulos.

   Își duce paharul la buze.

   - Să cer niște shot-uri să sărbătorim?

   - Ești pus pe rele, îl tachinează Anne.

   - Ba nu, e...

   Îmi sună telefonul, întrerupându-mă. Îl scot și pe ecran, cu majuscule, scrie ELEANOR. Mi se pune un nod în gât și înghit în sec, ca să scap de el. Nu vreau să am de-a face cu ea acum și aproape că mă hotărăsc să nu răspund, dar ceva mă îmboldește să vorbesc cu ea.

   - Sarah Morgan, zic eu cu un aer excesiv de formal, încercând să-i transmit că sunt un om foarte important.

   - Sarah, Adam încearcă să dea de tine. De ce nu i-ai răspuns la telefon fiului meu?

   În glasul lui Eleanor se simt iritarea și frustrarea. Ca de obicei.

   - Eram la tribunal.

   - A, da, am uitat că lucezi.

   Îmi dau ochii peste cap.

   - Cum adică ai uitat? Adam n-a mai scris o carte de 4 ani. Cine crezi că...?

   Renunț să-mi duc ideea la capăt, pentru că n-are rost. Întotdeauna a urât faptul că lucrez. N-am știut niciodată dacă dintr-un resentiment sau dintr-o credință de neclintit în rolurile tradiționale de gen, de-acum depășite.

   - Asta n-are nicio legătură cu nimic. Adam are nevoie de tine. E la secția de poliție din Prince William County.

   - Ești bine? mă întreabă Anne în șoaptă.

   Dar din cap în semn că da.

   Matthew soarbe dintr-un martini, pe care tocmai l-a adus chelnerița.

   - Stai, cum? În Virginia? Ce s-a întâmplat? A pățit ceva?

   Gândurile mi se îmbulzesc în minte de parcă tocmai au fost aruncate într-un malaxor.

   - Nu știu. Dar e destul de serios și trebuie să te duci. Eu încerc să prind un zbor de noapte sau mâine.

   Anne își lasă furculița din mână, ascultând cu atenție. Matthew se trage mai aproape.

   - OK. Mă duc chiar acum, zic panicată.

   Legătura se întrerupe. Rămân ca paralizată, neștiind ce să fac. Ce s-o fi întâmplat? Tocmai ce l-am văzut azi-dimineață. Și totuși, știu din experiență că o singură clipă e de-ajuns pentru ca totul să se dea peste cap.

   - Sarah, ce se-ntâmplă? întreabă Anne, smulgându-mă din încremenire.

   - Era mama lui Adam. Adam... are nevoie de mine. Trebuie să plec.

   Mă ridic, trăgându-mi sacoul negru peste umeri.

   - Vin cu tine, se oferă Matthew, ridicându-se și el.

   Încuviințez, dar sunt ca teleghidată. Nu mai știu ce fac. Pur și simplu fac. Îmi bag telefonul în geanta mea mare de umăr. Înainte să plec, las pe masă niște bancnote pentru prânz.

   - Plătesc eu nota, zice Anne, încercând să-mi dea banii înapoi.

   - Nu. Termină de mâncat și întoarce-te la birou. Sunt sigură că nu s-a întâmplat nimic. Sunt sigură că totul e în regulă și c-o să mă întorc în câteva ore.

   Dar, în sinea mea, simt că nu e în regulă. S-ar putea ca lucrurile să nu mai fie niciodată la fel.

   - OK. O să-ți anulez întâlnirile de azi și te rog să nu-ți faci griji în legătură cu treburile de la birou. Tu ocupă-te de situația asta și ține-mă la curent.

   Încuviințez, mușcându-mi buza. Ies în grabă din restaurant împreună cu Matthew.

   O oră mai târziu, mă aflu față în față cu un om pe nume Ryan Stevens, șeriful. Seamănă, în linii mari, cu milioane de alți bărbați de pe planetă. Are păr castaniu spre blond, tuns periuță în stilul ăla al foștilor soldați intrați în poliție, și ochi de un verde intens. Ochii ăștia au văzut deja cât pentru o viață de om și trădează aceeași oboseală existențială ca și restul chipului său. Însă amănuntul care-mi atrage atenția e felul în care se poartă.

   E un lider; un om căruia îi pasă de ceea ce face; și un om cu care nu e bine să te pui. În ciuda mișcărilor încete și a trupului supus la atâtea cazne timp de ani de zile, ca rezultat al meseriei sale, e înzestrat cu o agerime a minții pe care n-o mai are nimeni pe aici, nici măcar ajutoarele de șerif de două ori mai tinere decât el.

   Stau de cealaltă parte a mesei, într-un birou mic și dezorganizat. Matthew mă așteaptă la recepție. Am vrut să intre și el cu mine, dar nu înainte să aflu ce s-a întâmplat.

   Încă nu m-am lămurit și nici nu l-am văzut pe Adam, dar am primit asigurări că e bine și că o să mi se dea voie să vorbesc cu el după ce discut cu șeriful despre incidentul în care a fost implicat soțul meu.

   - Doamnă Morgan, vă mulțumesc pentru răbdare, spune șeriful Stevens.

   - Puteți să-mi spuneți Sarah.

   - Și dumneata poți să-mi spui Ryan.

   Se simte o undă de ironie în glasul lui, dar ochii îi sunt blânzi. Nu știu dacă blândețea din ei îmi este direct adresată.

.............................