..............................................
4-7
- Instanța ia act de faptul că pledați nevinovat. Primul termen de judecată este peste două săptămâni, luni, 2 noiembrie. Cauțiunea va fi fixată la 500 000 de dolari.
.............................................- Instanța ia act de faptul că pledați nevinovat. Primul termen de judecată este peste două săptămâni, luni, 2 noiembrie. Cauțiunea va fi fixată la 500 000 de dolari.
- Onorată instanță, parchetul recomandă ca Adam Morgan să rămână în arest preventiv, spuse Peters.
- Onorată instanță, este ridicol, intervin eu, ridicându-mă.
- Adam Morgan riscă pedeapsa cu moartea. Are mijloacele de a fugi. Există riscul ca inculpatul să se sustragă justiției, argumentează procurorul.
- Este prima dată când este acuzat de vreo infracțiune. Clientul meu a cooperat pe durata urmăririi penale, contraargumentez eu.
- Am ascultat ambele părți. Cauțiunea rămâne la 500 000 de dolari, iar Adam Morgan va fi pus sub arest la domiciliu pe durata procesului, hotărăște judecătorul.
- Mulțumesc, onorată instanță, spun eu.
- Declar ședința închisă, anunță Dionne, lovind cu ciocănelul.
- Felicitări, zice Peters, strângându-mi mâna. Dar să nu te aștepți să ai același noroc pe toată durata procesului.
- Nu e noroc. E talent, îi răspund eu în timp ce el se îndepărtează.
- Și acum ce urmează? întreabă Adam, uitându-se la mine.
- O să fac rost de bani cât se poate de repede, iar ție o să ți se pună o brățară electronică la gleznă și o să ți se dea drumul în după-amiaza asta. O să trebuiască să rămâi în casa de vacanță pe toată durata procesului. Șeriful a terminat de strâns ieri toate probele, așa că nu mai e delimitată ca scena crimei. N-o să poți să pleci de acolo decât ca să te prezinți la tribunal. Dacă încalci condițiile cauțiunii, fie neprezentându-te la tribunal, fie plecând din casa de vacanță, o să fii dus înapoi la închisoare. Înțelegi?
- Da.
Adam ridică mâinile pentru ca gardianul să-i pună cătușele.
- Eu mă duc să vorbesc cu șeriful. Ne vedem după-amiaza asta la casa de vacanță. O să te conducă un polițist.
- OK. Mulțumesc, Sarah.
Anne strânge dosarele și vine în urma mea. Când trec pe lângă Eleanor, ea mă salută cu o mișcare din cap și-mi zâmbește satisfăcută. E o premieră. Îi răspund și eu cu un zâmbet reținut.
Șeriful așteaptă la ieșirea din sala de judecată, ținând în mână niște dosare groase.
- Bună, Sarah, zice el.
Stă rezemat de perete, cu capul ușor înclinat și cu ochii mijiți.
- Domnule șerif, ea e asistenta mea, Anne. Anne, domnul șerif Stevens.
Dau mâna și se salută.
- Au venit rezultatele de la examinarea whisky-ului. Au găsit Rohypnol în el și am analizat proba de sânge pe care i-am luat-o lui Adam în ziua în care l-am arestat. Nu am găsit urme de Rohypnol în sânge.
- N-are niciun sens. Dacă a băut și el whisky, ar fi trebuit să aibă Rohypnol în organism.
- Poate că n-a băut din carafă, sugerează șeriful. Îmi pare rău că nu am vești mai bune pentru tine.
- Și cel de-al treilea ADN? E al cuiva din registrul infractorilor?
- Din păcate, nu. Încă investigăm. În schimb am primit lista de convorbiri telefonice, îmi spune el, întinzându-mi dosarele. Găsești aici și mesajele printate.
Îi dau dosarele lui Anne, care le bagă în geanta ei.
- Ați apucat să vă uitați peste ele? Ați găsit ceva neobișnuit?
- Mesajele care par să fie trimise de la celălalt bărbat cu care se vedea sunt trimise de pe un număr neînregistrat.
- Ca un telefon cu cartelă, de tip burner?
- Exact. Tipul nu voia să se știe că are vreo legătură cu Kelly. Poate el e criminalul sau poate e și el căsătorit, sugerează Stevens.
- Mai putem afla ceva despre numărul de pe care îi scria?
- E o pistă moartă. Poate ne mai oferă mesajele niște indicii despre el, dacă le citim cu atenție, dar nu sunt multe. Cum cazul a fost înaintat instanței, poliția îl consideră deja clasat. Pot să-ți dau orice informație pe care o avem deja, dar nu mai pot să pun oameni să lucreze la caz.
- Și Scott? L-ați verificat?
- Da. Are alibi pentru noaptea în care a fost ucisă Kelly.
- Cine?
- Ajutorul de șerif Marcus Hudson, spune Stevens.
- Erau amândoi în tură în noaptea aia? întreb eu, bătând din picior de ciudă.
- Nu, s-au văzut acasă la Scott în afara programului.
- Da, cum să nu, comentez eu sarcastic. Și fotografia cu mesajul de amenințare?
- Am verificat-o pentru amprente și le-am confruntat cu registrul infractorilor. Nu am obținut niciun rezultat. Asta înseamnă că cel care a scris mesajul nu este infractor... încă, spune Stevens, ridicând o sprânceană.
Geanta lui Anne cade pe podea cu o bufnitură puternică și aproape tot ce era înăuntru se împrăștie pe jos. Se apleacă repede să-și adune lucrurile.
- Scuze, spune ea când eu și șeriful ne aplecăm s-o ajutăm.
Lucrurile nu se leagă. E ceva suspect la mijloc. Adam nu avea Rohypnol în sânge, dar existau urme de Rohypnol în carafă, iar poliția nici măcar nu verificase. Hudson este alibiul lui Scott, dar au fost toată noaptea acasă la Scot, fără martori. E vorba doar de neglijența poliției sau e ceva mai sinistru la mijloc? O să trebuiască să-i dau singură de capăt, pentru că după cum văd departamentul șerifului din Prince William County nu vrea să mă ajute deloc.
Anne termină de băgat lucrurile în geantă și ne ridicăm.
- Dă-mi de știre dacă ai nevoie de ceva. Îl aduc pe Adam pe casa de vacanță în după-amiaza asta. Poate ne vedem acolo, spune el.
- Da, poate.
Stevens iese pe ușă. Mă întorc spre Anne chiar când își pune geanta din nou pe umăr.
- De-acum suntem pe cont propriu? întreabă ea.
- Așa se pare.
- Vrei să angajez un detectiv particular?
- Nu, cred că ne descurcăm fără. Avem două săptămâni să ne pregătim pentru audierea preliminară. Te rog să te întorci la birou și să citește mesajele telefonice. Compară-le cu ce ne trimite Matthew ca să te asiguri că se potrivesc. Eu revin la birou mâine dimineață. Dacă găsești ceva, te rog să mă suni.
- S-a făcut, spune ea și iese pe ușă.
Deocamdată nu pot să angajez un detectiv particular. Trebuie să strâng jumătate de milion pentru cauțiunea lui Adam și nu pot să folosesc resursele firmei ca să angajez un detectiv.
Sunt sigură că Eleanor ar pune banii la bătaie, dar nu vreau să-i dau această mică victorie. O să trebuiească să mă descurc singură.
28.
ADAM MORGAN
Stevens mă escortează de la mașină până la casa de vacanță. Îmi explică în ce perimetru din afara casei am voie să mă plimb: n-am voie să depășesc 18 metri în nicio direcție.
Mama își parchează Cadillacul închiriat. Tot drumul a avut grijă să fie chiar în spatele nostru, fără să dea prioritate și oprindu-se numai la roșu, de parcă ar fi luat parte la o urmărire.
- Ce pitoresc, zice mama, uitându-se la casă.
- Să-ți punem brățara electronică și să montez transmițătorul înăuntru, spune șeriful.
O iau înainte. Șeriful instalează o cutie neagră și apoi îmi ere să iau loc pe canapea. Îngenunchează lângă mine. Ridicându-mi cracul pantalonului îmi pune brățara la gleznă. Mama se uită prin casă și apoi la mine. Se încruntă când dă cu ochii de brățara electronică.
- Ai vin, Adam? întreabă ea.
- Da, mamă. În bucătărie.
Se poartă ca și cum ar fi la ea acasă, scotocind prin dulapuri și turnându-și un pahar mare de vin roșu. Se duce la frigider, scoate niște crenvuști și brânză și începe să taie felii.
- E rezistentă la apă. Poți să faci liniștit duș cu ea. Dacă ți-o scoți de la gleznă, o să știm. Dacă pleci de acasă, o să știm. Ai o casă frumoasă, așa că stai cuminte.
- OK, spun eu, trăgându-mi la loc cracul pantalonului.
Stevens se ridică și intră în sufragerie, uitându-se în jur.
- Mai e ceva ce ar trebui să știu? întreb eu.
- Nu, asta-i tot. Kelly a pomenit vreodată de celălalt tip cu care se vedea?
- Nici măcar n-am știut că se mai vede cu cineva.
Șeriful scoate un „hm” și se duce la bibliotecă. Citește cotoarele cărților și scoate la întâmplare câteva volume. Mă uit în bucătărie și o văd pe mama turnându-și încă un pahar de vin.
- Nu ți s-a părut niciodată că s-ar mai vedea cu cineva? întrebă șeriful.
- Nu.
- Nu i-a scăpat niciodată numele vreunui alt bărbat?
- Nu. Cum ziceam, nu știam că se mai vede cu cineva, repet eu, cu o urmă de iritare în glas.
- Uite, ți-am pregătit o gustare, dragul meu.
Mama pune în fața mea un platou cu brânză, crenvuști și biscuiți. Stevens se servește cu o bucată de crenvust. Mama stă lângă el, cu paharul de vin în mână.
- O să vă ocupați să-l găsiți pe adevăratul criminal, domnule șerif Stevens? întreabă mama, luând o gură de vin și ridicând o sprânceană.
Șeriful tușește stânjenit.
Ușa de la intrare se deschide și se închide cu putere. Tocurile lui Sarah răsună pe parchet.
- Ah, văd că v-am mai prins, îi spune ea șerifului.
- Eram pe picior de plecare.
Șeriful se îndepărtează de bibliotecă și face un pas spre ușă.
- Are un criminal de găsit. Nu-i așa, domnule șerif? se bagă mama în vorbă.
Sarah nu comentează, doar mormăie ceva în barbă, dar pare dezamăgită că șeriful pleacă.
De ce ar vrea să mai rămână? Speră să mai obțină niște informații de la el despre caz? Sau e ceva între ei?
- Pot să mai stau câteva minute, dacă vrei, spune șeriful, dregându-și glasul.
- Perfect. Vă fac o cafea.
Sarah pornește spre bucătărie.
- Crezi că e o idee bună? zice mama, luând o gură de vin. Nu vrem să-l reținem.
Nu ia nimeni în seamă comentariile mamei, nici măcar eu. Ceva nu e în regulă.
De ce îi face o cafea? De ce se simte șeriful în largul lui la mine acasă? De ce a venit Sarah? Ca să mă vadă pe mine sau ca să-l vadă pe Stevens? Se simte atrasă de el? El se simte atras de ea?
Sarah e în bucătărie, punând la fiert un ibric de cafea și pregătind două căni. E nevoită să deschidă mai multe dulapuri până găsește tot ce-i trebuie, pentru că nu cunoaște casa. Stevens se sprijină de un bufet. Văd cum se uită la ea. O măsoară din priviri. Dacă nu s-au culcat deja împreună, el ar vrea s-o facă. Asta-i evident.
Mă ridic, mă duc în bucătărie și mă opresc chiar lângă el. Îmi umflu pieptul și mă îndrept de spate.
- Îmi faci și mie o cafea?
Sarah se uită la mine peste umăr. Încuviințează, dar privicea pe care mi-o aruncă zice „N-ai decât să-ți faci singur”.
Șeriful și Sarah încep să vorbească despre caz. Ea îl întreabă ce martori a interogat și se pare că Stevens a vorbit cu aproape toți foștii colegi ai lui Kelly, precum și cu Scott.
- Îl cunoșteai pe primul ei soț? întreabă Sarah.
- Am auzit câte ceva despre el, răspunde șeriful.
- Ce anume? intervin eu.
Stevens se uită la mine ca și cum s-ar mira că mă bag în vorbă.
- Că a fost ucis...
- Da, că l-a ucis ea, completează Sarah caustic.
- Ce? spune șeriful, făcând ochii mari.
- Era în dosarul ei. Procesul n-a putut ajunge la capăt din cauză că au dispărut la un moment dat niște probe esențiale. Nu de acolo ați aflat? întrebă Sarah.
Toarnă 3 căni de cafea, dându-ne mie și lui Stevens câte una.
- Dacă și-a omorât soțul și, ipotetic vorbind, Adam a omorât-o pe ea, se mai consideră că e crimă? Nu se anulează reciproc? strigă mama din sufragerie.
E clar că i s-a urcat vinul la cap.
- Eleanor, crima e crimă, răspunde Sarah, dându-și ochii peste cap.
- Cineva tot trebuie să pună și întrebările grele, zice mama, sughițând.
Mai ia o gură de vin, ca să-și alunge sughițurile.
Șeriful ia o gură de cafea și dă cu pumnul în bufet.
- Fir-ar! Au! se văicărește el.
- Da, e cafea fierbinte, râd eu.
Tipul ăsta e un idiot. Se uită urât la mine. Sarah îi pune repede în față un pahar cu apă rece. Stevens o bea dintr-o înghițitură și îi mulțumește.
- Ar trebui să plec, spune el. Nu-i nevoie să mă conduci.
Își ia la revedere și pleacă în viteză.
Eu și Sarah stăm în capete opuse ale bucătăriei, ținându-ne cafelele și uitându-ne unul la altul. Amândoi încercăm să ghicit la ce se gândește celălalt.
Eu și Sarah stăm în capete opuse ale bucătăriei, ținându-ne cafelele și uitându-ne unul la altul. Amândoi încercăm să ghicit la ce se gândește celălalt.
Sarah își lasă cafeaua pe bufet și se uită în gol.
- Trebuie să plec, spune ea deodată, ca și cum tocmai ar fi revenit cu picioarele pe pământ.
- Nu poți să mai stai?
- Nu.
Își varsă cafeaua în chiuvetă și pleacă fără să mai spună o vorbă.
- Călătorie sprâncenată! Credeam că nu mai pleacă, boscorodește mama, turnându-și încă un pahar.
- N-a stat decât 5 minute.
Clatin din cap și-mi torn un pahar de whisky. Mă așez pe canapea.
- Nu vrei să îngropi odată securea războiului, mamă? Sarah e soția mea și mă apără în proces. Trebuie să faci un efort să te înțelegi cu ea.
Mama ia loc într-un fotoliu, ținându-și paharul de vin cu ambele mâini.
- Presupun că aș putea să încerc.
29.
SARAH MORGAN
Parchez în fața cafenelei și mă uit la cei câțiva clienși care intră și ies.
Cineva de aici tot trebuie s-o fi văzut pe Kelly cu un alt bărbat în afară de Adam sau de soțul ei. Al cui e al treilea ADN? Trebuie să fie al cuiva care are motive să-și ascundă identitatea. Altfel de ce ar folosi un telefon cu cartelă?
Cobor din mașină și-mi iau geanta. Cafeneaua mai e deschisă doar o oră, așa că trebuie să mă mișc repede.
Intu și mă uit în jur cu atenție și nu trec cu vederea pe nimeni. Canapeaua e mică, cu mobilier desperecheat și decor eclectic. Nimic nu se potrivește cu nimic, dar, cumva, lucrurile se armonizează.
Văd o canapea portocalie cu o măsuță de cafea în față și două scaune albe de piele de-o parte și de alta, într-un colț.
Pe canapea stă un bărbat între două vârste. Privirea îi trece de la laptop la ceilalți clienți, la mine și apoi se întoarce la laptop. O femeie stă singură la o masă, citind o carte. Nu-și ridică privirea, ci își îndreaptă toată atenția spre cartea pe care o ține la doar 10 centimetri de față. În fundal se aude muzică clasică. O barista singuratică stă sprijinită de tejghea, studiindu-și unghiile.
E o negresă tânără, cu păr creț și ochi mari, căprui. I-aș da cam aceeași vârstă pe care o avea Kelly. Poate că erau prietene.
Când mă zărește, își îndreaptă spatele și mă salută. Pe ecusonul ei scrie „Brenda”.
- Bună. Vreau o cafea mică și neagră.
Îmi scot portofelul.
- Pe ce nume?
- Sarah.
Îmi scrie numele pe pahar și apasă butoanele casei de marcat. Îi dau banii.
- Mersi. Imediat e gata și cafeaua, îmi spune ea, zâmbind.
- Brenda, nu?
- Da.
- Știi, n-am venit doar pentru cafea.
- Are legătură cu Kelly? întreabă ea.
- De fapt, da, recunosc eu, puțin surprinsă că și-a dat seama.
Probabil că ținuta formală m-a dat de gol.
- Mai devreme a trecut un reporter pe aici ca să întrebe despre ea. Tu la ce ziar lucrezi?
Mă gândesc să o corectez, dar apoi îmi spun că probabil pot obține mai multe informații de la ea dacă mă prefac că sunt reporter în loc să spun că sunt avocatul bărbatului acuzat de uciderea colegei și, poate, a prietenei sale.
- Lucrez la „Gainesville Paper”. Sunt Sarah Smith.
Îi întind mâna, iar ea mi-o strânge.
- Ai o clipă?
- Trebuie să încep să fac curat în 15 minute... Da, dacă nu durează mult. Îți fac cafeaua și ne vedem la masă.
Încuviințez și mă așez la o masă lângă fereastră. Câteva clipe mai tâziu, Brenda mi se alătură, cu două cești de cafea. Ia loc în fața mea.
- Ce vrei să știi?
Majoritatea oamenilor cu care vorbesc eu sunt infractori sau martori și de obicei nu sunt așa de cooperanți. Amabilitatea ei mă cam ia prin surprindere, dar apoi îmi amintesc că mă crede reporter. Scot un carnet cu file albe și un pix.
- O știai bine pe Kelly?
- Da, am lucrat cu ea 1 an jumătate. Adică mi-a fost colegă, dar nu știu mare lucru despre viața ei personală, spune Brenda, sorbind din cafea.
Eu îmi fac câteva însemnări în carnet.
- Ai văzut-o vreodată pe Kelly stând de vorbă cu vreun bărbat în cafenea?
- Da, mai trecea soțul ei pe aici și mai venea și tipul ăla, Adam, care a apărut la știri. Și el venea des. Mi s-a părut mie că sunt cam prietenoși unul cu altul. Se pare c-am avut dreptate.
- Da... Și altcineva?
- Nu.
- Vorbea cu tine despre Scott sau Adam?
- De fiecare dată când o întrebam despre Adam - sau „scriitorul drăguț”, cum îi ziceam noi - spunea că e doar un client fidel.
- Avea mulți clienți fideli?
- Păi, în primul rând, Adam, care se pare că până la urmă nu era chiar așa de fidel, glumește ea.
Râd forțat, ca să destind atmosfera și ca să mă scot din ecuație.
- Și mai era un tip. Nu l-am mai văzut de câteva zile. Dar venea mereu pe tura lui Kelly, spune Brenda, relaxată, luând o gură de cafea. Crezi că e și el amestecat în povestea asta?
- Nu știu sigur. Încerc doar să relatez faptele. Spui că era mereu aici. Ce făcea cât stătea în cafenea?
- De obicei citea sau desena.
- Și asta ți se părea ciudat? Sau doar faptul că venea mereu pe tura lui Kelly?
- La început întreba când e tura ei, dar de la un punct încolo n-a mai întrebat, pentru că îi învățase programul. Întotdeauna se holba la ea. Kelly spunea că o face să se simtă aiurea și mă ruga să-i iau eu comanda.
- Poți să mi-l descrii? Sau poate știi cum îl cheamă?
- Pot să fac mai mult decât atât.
Se ridică de la masă și se duce la casa de marcat. O clipă mai târziu, se întoarce cu o chitanță.
- Jesse Hook, spune ea, punând copia chitanței în fața mea. Asta e o copie a chitanței lui de acum câteva zile.
- Pot s-o păstrez?
- Absolut... Ai nevoie de numele meu de familie pentru articol?
- Sigur, zic eu, băgând chitanța în buzunar.
- Mă cheamă Brenda Johnson.
- Super. Ai fost de mare ajutor, îi spun eu când îmi strâng lucrurile.
- Dacă ai ai nevoie de mine pentru articol, mă găsești aici.
Îi fac cu mâna, ies repede din cafenea și mă urc în mașină.
„Jesse Hook, cine ești? Al tău să fie al treilea ADN? De-asta n-ai mai venit la cafenea după moartea lui Kelly? Tu ești omul pe care-l căutam?”
Înainte să pornesc mașina, îi scriu un mesaj lui Anne.
„Hei, am nevoie să-l verifici pe Jesse Hook. Ar trebui să stea pe undeva prin Prince William County sau prin împrejurimi.”
Apăs pe send și primesc imediat un emoji de confirmare din partea lui Anne.
30.
ADAM MORGAN
Încă mă mai gândesc la felul cum au decurs lucrurile seara trecută cu Sarah și Stevens.
El s-a grăbit să plece și apoi și ea a plecat în goană. Unde se grăbeau așa? Voiau să rămână singuri?
Oare căsnicia noastră s-a terminat? Sarah nu mă mai iubește? Știu că am înșelat-o, dar dacă m-am culcat cu altă femeie, asta nu înseamnă că am încetat vreo clipă să-mi iubesc nevasta.
„O, Doamne! Ce tot îndrug?”
Pe cine mai încerc să conving că sunt un om bun? Știu și eu că nu sunt. Și e clar că toată lumea știe, inclusiv soția mea.
Mă ridic de pe canapea și strâng cordonul halatului în carouri pe care-l port peste tricoul alb și pantalonii de pijama. Nici măcar nu-mi aduc aminte când m-am schimbat în pijama. Îmi trece prin cap că poate m-a schimbat mama și apoi îmi dau ochii peste cap, gândindu-mă că probabil chiar asta s-a întâmplat.
Deodată simt miros de șuncă. Mama e la chiuveta din bucătărie, spălând tigăi.
- Dragul meu, te-ai trezit! Pe bufet e o farfurie cu șuncă, ouă, pâine prăjită și plăcintă cu cartofi, micul tău dejun preferat, îmi zâmbește ea, arătându-mi farfuria.
Mă duc în bucătărie, împleticindu-mă în mers, și-mi înfig furculița în mâncare. Îndes mâncarea în gură cu poftă. În închisoare nu aveam așa ceva la masă.
- O să mă duc la cumpărături azi și trebuie să găsesc un hotel prin apropiere, mă anunță mama, închizând robinetul și ștergându-se pe mâini. Oricât mi-ar plăcea să stau aici cu tine, fotoliul nu se ridică la standardele mele de confort și sunt sigură c-o să trebuiască să merg la un chiropractician din cauza lui.
Își masează mijlocul și apoi îmi pune în față o ceașcă de cafea.
- Procesul poate să dureze mult, spun eu, mușcând din pâinea prăjită. Poți să te întorci în Connecticut, mamă.
- Nici vorbă. Ești fiul meu, iar procesul ar trebui să se termine repede, pentru că ești nevinovat. O să avem grijă ca Sarah să rezolve rapid, răspunde ea, dând din cap încurajator.
Își ia poșeta și-și pune pantofii.
- Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă. Mă întorc mai pe seară, zice ea și mă pupă pe obraz. Te iubesc, ursulețul meu.
- Și eu te iubesc, mamă.
E de-abia trecut de ora 11:00 și nu știu cu ce să-mi umplu timpul. N-au trecut decât două ore de când a plecat mama și deja mă simt singur.
Se aud bătăi în ușa de la intrare. Tresar. Prin vizor văd o femeie mică de statură, cu păr roșu ca focul, ochi căprui și o față plină de pistrui. Pe umăr are o geantă de laptop. Mi se pare că o știu de undeva. Mă hotărăsc să-i deschid.
Se aud bătăi în ușa de la intrare. Tresar. Prin vizor văd o femeie mică de statură, cu păr roșu ca focul, ochi căprui și o față plină de pistrui. Pe umăr are o geantă de laptop. Mi se pare că o știu de undeva. Mă hotărăsc să-i deschid.
- Bună ziua. Sunteți Adam Morgan?
Mă măsoară din priviri, observându-mi înfățișarea neîngrijită.
- Depinde cine întreabă.
Asta deși știu foarte bine că nu-mi pasă cine întreabă. Aș vorbi cu oricine, numai să vrea să mă asculte.
- Sunt Rebecca Sanford, reporter la „The Prince William County Newspaper”.
Ridic o mână, oprind-o din vorbit.
- Avocatul meu nu mă lasă să vorbesc cu reporterii. Îmi pare rău.
Dar să închid ușa. Ea o blochează, punându-și piciorul în prag.
- Știu. Domnule Morgan, sunt o mare admiratoare a romanelor dumneavoastră și îmi doresc mult să aflu versiunea dumneavoastră asupra evenimentelor.
- Mi-ai citit romanele?
Ea confirmă cu o mișcare din cap.
- Am fost la cursul de scriere creativă pe care l-ați ținut la școala profesională acum 1 an.
După ce am cumpărat casa de vacanță, mi s-a propus să țin un curs de scriere creativă la școala profesională din zonă. Mă bătea gândul să refuz, dar mi-am spus că mi-ar prinde bine un job de rezervă ca profesor, din moment ce scrisul oricum nu mergea prea bine. N-am predat decât un semestru, după care m-am întors la scris full-time.
Supraestimasem activitatea de la catedră, fiindcă până la urmă am ajuns să-mi disprețuiesc aproape toți elevii pentru dezinteresul pe care-l arătau. Ca să nu mai spun că, de cele mai multe ori, scriau groaznic și era o povară să le citesc lucrările.
- Mi se părea mie că te știu de undeva, spun eu, deși nu sunt chiar convins.
Mă uit la stânga, la dreapta, în față, ca să mă asigur că nu mă vede nimeni când o primesc în casă. Nu m-ar mira ca Sarah să fi pus pe cineva să stea cu ochii pe mine.
- OK, intră.
O poftesc înăuntru cu un gest din încheietură, iar ea intră.
- Deci ești reporter? Înseamnă că ți-a folosit totuși la ceva cursul meu, zic eu în glumă.
Ea râde.
O invit să ia loc la masa din bucătărie. Se așază, scoțând un carnețel și un pix.
- OK, de cât timp vă vedeați cu Kelly Simmons? întreabă ea, trecând direct la subiect.
Numai că eu m-am hotărât că, dacă vrea să scoată o poveste de la mine, trebuie mai întâi să mă ajute. Nu pot să fac mare lucru dacă sunt captiv într-o casă din mijlocul pădurii.
- Nț, nț, nț. O să-ți acord un interviu, dar vreau ceva în schimb.
Nu știu dacă pot să am încredere în fata asta și poate că e de fapt o idee foarte proastă, dar sunt disperat, iar oamenii disperați...
- Cum să vă ajut? Să vă ajut să evadați? Nu pot.
Își închide pixul, ca și cum ar fi terminat interviul.
- Nu. N-am nevoie să mă ajuți să evadez. Am nevoie să mă ajuți să aflu niște lucruri despre trecutul lui Kelly. Cred că mi s-a înscenat totul. Altcineva a comis crima și a încercat să arunce vina asupra mea. Și cred că are legătură cu trecutul lui Kelly.
Rebecca își deschide pixul și începe să-și ia notițe.
- De ce credeți că e vorba de cineva din trecutul ei.
Îi torn o ceașcă de cafea și o pun în fața ei.
- Pentru că și-a ucis primul soț.
Rebecca cască ochii mari și-și notează repede.
- Și atunci cum se face că niciun alt ziar nu a descoperit informația asta?
- Pentru că și-a schimbat numele și s-a recăsătorit. I s-a pierdut urma în hățișul birocratic. O chema Jenna Way. Și-a înjunghiat soțul mortal sau cel puțin astea sunt acuzațiile care i-au fost aduse. Procesul n-a mai putut să continue pentru că au dispărut probe esențiale, lucru de care cred că s-a ocupat soțul ei, Scott Summers. Toată lumea o credea vinovată, dar ea a scăpat datorită unei erori de procedură.
- Doamne, e îngrozitor!
Rebecca soarbe din cafea și parcă văd cum i se învârt rotițele în cap în timp ce se încruntă și privește în zare.
- Și cine ar vrea să-i facă rău?
- Eu cred că o rudă sau un prieten al primului soț. Cineva care n-a fost prea încântat s-o vadă scăpând basma curată. A fost ucisă în același fel în care l-a ucis ea pe primul soț. Un fel de justiție poetică în ochii criminalului.
- Și soțul ei? E posibil să fi fost implicat?
- Așa cred. Când eram cu Kelly, ea mi-a spus că Scott o bătea, dar Scott neagă cu vehemență. Nu știu ce să cred, dar el chiar are probleme să-și controleze furia și o bănuia pe Kelly că-l înșală. Așa că ar trebui și el luat în calcul. Deși se pare că are un alibi pentru noaptea aceea: era cu colegul lui, ajutorul de șerif Marcus Hudson. În plus, intuiția îmi spune să caut făptașul în trecutul ei.
- Am înțeles.
Rebecca lasă cafeaua din mână și își mai face niște însemnări.
- Ce știți despre al treilea ADN care a fost găsit la locul crimei?
- Informația e publică?
- Nu încă, dar eu sunt un reporter descurcăreț, spune ea cu un zâmbet timid.
- Habar n-am cine ar putea fi al treilea tip. Poate o aventură de-o noaptea? Nici nu mi-a venit să cred că se mai vedea cu un bărbat în afară de mine și de soțul ei. Știu cât de ciudat sună. Și mai e și faptul că am primit o amenințare. Cineva mi-a trimis o foggrafie cu mine și Kelly cu un mesaj care zicea: „Pune-i capăt, altfel o s-o fac eu”.
- Cine știa de voi doi?
- Soțul ei, Scott, sunt sigur. Poate și colegul lui. Nu știu.
- Ce vreți să fac?
- Păi din cauza drăcoveniei ăsteia, îi zic eu, ridicând cracul pantalonului și arătându-i brățara electronică, nu pot să părăsesc casa și atunci nu pot nici să-mi investighez propriul caz.
- Nu poate să se ocupe avocatul dumneavoastră de asta?
- Adică nevastă-mea?
Rebecca zâmbi stânjenită.
- Date fiind împrejurările, nu știu dacă se gândește cu adevărat la ceea ce poate servi interesului meu, mărturisesc eu, ridicând o sprânceană.
- Nu cred, sunt sigură că soția dumneavoastră face tot ce-i stă în putere să câștige cazul, spune Rebbeca, încercând să mimeze optimismul, ceea ce mi se pare ciudat, din moment ce nu prea mă cunoaște, iar pe nevastă-mea n-o cunoaște deloc, dar presupun că înțeleg gestul.
- Poate că ai dreptate, dar e vorba de viața mea aici și nu pot să stau cu mâinile-n sân și să aștept pedeapsa cu moartea. Nu fără să fac tot ce pot ca să aflu adevărul.
- E de înțeles. Uitați ce vreau eu: un interviu în exclusivitate și 5000 de dolari pentru efortul meu.
Îmi întinde mâna ca să batem palma.
Mă uit uluit când la mâna ei, când în ochii ei. Nu credeam c-ar avea tupuel să ceară bani. Ce fată impertinentă! Mă gândesc să negociez cu ea, dar nu am de ales și nu am timp să mă tocmesc pentru mărunțiș.
- S-a făcut, zic eu și îi strâng mâna.
Rebecca zâmbește, vădit mulțumită de sine.
- Ce vreți să fac mai exact? întrebă ea cu pixul în mână, gata să noteze ce urmează să-i spun.
- Am nevoie să aflu cum îl chema pe primul ei soț, apoi veau nume, numere de telefon și poate și un istoric personal, dacă poți să faci rost de așa ceva, pentru prietenii și rudele de care era foarte apropiat. Cred că atât, pentru început. Te descurci?
- N-ar trebui să fie greu. Ați spus c-o chema Jenna Way?
- Da, Jenna Way. Din Wisconsin, confirm eu.
- Am înțeles. Cred c-o să am informațiile în 48 de ore. V-aș întreba unde vreți să ne întâlnim data viitoare, dar știu deja răspunsul. O să mă întorc, domnule Morgan.
- Mulțumesc, Rebecca. Ah, să nu uit...
Iau o cutie de cafea dintr-un dulap. O deschid, scot un teanc de bani și i-l dau.
- Uite jumătate din bani, ca avans. Cealaltă jumătate o s-o primești când îmi aduci informațiile.
- Să ascunzi banii în cutia de cafea... ce clișeu.
Ia banii și îi bagă în geantă.
- Pe curând, zice Rebecca și iese din casă.
Sper din tot sufletul că nu mi-a luat banii degeaba, fără nicio intenție de a mă ajuta sau de a face investigațiile. Nu prea am de ales, așa că trebuie s-o cred pe cuvânt. Timpul trece.
31.
SARAH MORGAN
Am intrat în firmă, iar Anne mă întâmpină înainte să ajung în biroul meu.
- Sarah, Kent vrea să te vadă. Zice că e urgent, mă anunță ea cu o urmă de îngrijorare în glas.
- A zis despre ce e vorba?
- Nu.
- OK. Ia-mi geanta și reține-mi apelurile până mă întorc, te rog.
Anne încuviințează.
Kent e celălalt partener care dă numele firmei. Williamson din Williamson&Morgan. El a pus bazele firmei și, din când în când, îi place să-mi aducă aminte asta.
Deși eu sunt tânăra speranță cu ascensiune meteorică, el face asta de decenii și are contacte la care eu n-aș putea nici măcar să visez.
- Te așteaptă, îmi spune secretara lui, lăsându-mă să trec.
Biroul lui e singurul din firmă care-l eclipsează pe al meu.
Nu-i place să plece din birou, așa că are acolo și o masă de conferințe pentru 12 persoane, în regim nimimalist: fără aparatură pentru apeluri video, fără monitor lat. El își ține ședințele ca pe vremuri.
Dacă ceva nu se poate rezolva cu hârtie, stilou și o limbă ascuțită, atunci Kent consideră că nu merită să se implice.
- Ai vrut să mă vezi, Kent.
- Da, Sarah, ia loc, te rog.
Îmi face semn spre un scaun de pe partea cealaltă a biroului.
- Care-i treaba? îl întreb eu informal, ceea ce știu că nu-i place deloc.
- Ei bine, în ultima vreme, comportamentul tău aici la firmă a fost... haotic, ca să folosesc un eufemism. Vii și pleci când vrei tu, nu răspunzi la apeluri și nu suni înapoi, lipsești de la întâlniri... Ai uitat cumva că, de când apare numele tău în titulatura firmei, nu-ți mai permiți luxul de a te ocupa exclusiv de un singur client?
A formulat-o ca pe o întrebare retorică, dar o să aștepte până răspund. E doar unul dintre multele lui obiceiuri încântătoare.
- Nu, Kent, nu am uitat. Doar că îmi reprezint soțul, care e acuzat de crimă și, după cum poți să-ți închipui...
- Ce să-mi închipui? Că este ditamai conflictul de interese? Că te afectează foarte tare și-ți distrage atenția de la jobul tău? Da, da, pot să-mi închipui. Tocmai de aceea aș fi vrut să mă întrebi înainte să preiei cazul, îmi zice el cu un aer excesiv de patern.
- Știi bine că, porivit înțelegerii pe care o avem, nu trebuie să te consult când preiau un caz decât dacă e vreun interes comercial la mijloc, care-l afectează pe unul dintre clienții tăi. Ăsta nu e un caz corporativ, așa că pot să procedez cum cred eu de cuviință.
- Da, sigur, aveai tot dreptul să procedezi cum crezi de cuviință. Dar întrebarea e: a fost bine că ai făcut așa? Nu crezi că mă privește și pe mine? Al doilea managing partner al firmei nu se achită de îndatoririle sale, ne face să părem instabili și neserioși, numai profesioniști nu...
- Nu asta a fost inten....
- Dar asta e realitatea, nu? Indiferent ce intenții ai avut.
Se ridică de la birou, îl ocolește și vine de partea cealaltă, sprijinindu-se de el.
- Uite ce-i Sarah, nu vreau să-ți reproșez ceva. Nu ești o începătoare și ai voie să faci ce vrei, în general. Vreau doar să aflu ce se întâmplă, pentru că situația asta ne face să părem slabi și ne consumă resursele și cred că nu sunt singurul care a observat asta.
- Ai dreptate. E... mai greu decât mă așteptam. Eu doar...
- Cine ar putea să-ți găsească vreo vină? Eu cu siguranță nu. Nici nu vreau să-mi închipui cât de tare te apasă povara asta. Dar tocmai asta vreau să spun. Uite, o să las șarada să continue, pentru că știu că n-am nicio șansă să te împiedic, dar ascultă-mă bine: trebuie să-i pui capăt cât mai repede. Pentru tine. Pentru mine. Pentru firmă. O să-i pun pe alții să se ocupe între timp de ceilalți clienți ai tăi și o să am grijă să nu primești cazuri noi pentru o vreme. Dar ai grijă să închei cazul cât mai repede.
- Mulțumesc. Îți mulțumesc pentru înțelegere, spun eu puțin supărată, dar știu că n-am cum să nu-i dau dreptate.
- Nu te grăbi să-mi mulțumești. Din moment ce nu te ocupi de corporațiile care sunt clienții tăi, nici n-o să te bucuri de cotizațiile lunare pe care ni le aduc ele. Cu alte cuvinte, nu-ți vei mai primi cota din profit până nu termini de lucrat la cazul ăsta.
- Nu așa ne-a fost înțelegerea! Nu poți să...
- Ce-o să faci? Mă dai în judecată? Ia încearcă, să vezi ce se întâmplă. Ar trebui s-o iei ca pe un imbold. Cu cât termini mai repede, cu atât rimești banii mai repede. Ne-am înțeles?
Îl fulger cu privirea. N-am de gând săă-i răspund și, de altfel, m-am săturat de conversația asta. Mă ridic și mă îndrept spre ușă.
- Ah, Sarah, încă ceva.
- Da, Kent?
- Secretara ta, Pam.
- Anne.
- Da, da, Anne. Nu e cățelușul tău, să se țină după tine peste tot pe unde te duci. E plătită să fie aici și să se facă utilă firmei, nu doar ție.
- E secretara mea, Kent, și-i plătesc jumătate din salariu...
- Da, iar eu îi plătesc cealaltă jumătate. Așa că, dacă te mulțumești să o ai la dispoziția ta doar jumătate din timpul pe care ți-l alocă acum, ești invitata mea. Dacă nu, dă dovadă de spirit de echipă și ocupă-te singură de cruciaza ta justițiară.
Se întoarce la scaunul lui din spatele biroului.
- Porc nenorocit, bodogănesc eu în barbă când ies din biroul lui.
- Să ai o zi frumoasă, Sarah, ciripește secretara lui când trec pe lângă ea.
- Mai du-te naibii, Nicole, i-o trântesc eu, fără să mă uit în urmă.
În graba mea, mă lovesc de cineva și, surprinsă, încerc să mă adun. Îmi ridic privirea și constat că domnul pe care l-am lovit e însoțit de un alt bărbat. Amândoi au figuri familiare, pe care mă străduiesc să mi le amintesc.
- Oho, doamnă Morgan, unde vă grăbiți așa?
Cuvintele li se rostogolesc pe limbă înmuiate într-un accent texan foarte pronunțat. Acum îmi amintesc. Sunt 2 directori executivi de la PetroNext, chiar cei care au asistat la procesul domnului senator McCallan.
- Bună ziua, domnilor, le zic eu, fără să răspund la întrebare.
- Cred că se cuvine să vă felicităm, spune unul dintre ei, nu contează care, pentru că seamănă unul cu altul ca două picături de apă.
- Tare mă îndoiesc că vreți să mă felicitați.
- Așa-i, doamnă Morgan. Oricum, ați câștigat cinstit... de data asta, îmi spune tipul, iar pe față îi înflorește un rânjet care nu poate fi descris decât ca abject.
- Mda... Bun, vă las să vă duceți la joacă cu Kent. Eu una chiar am treabă. Pa-pa, le-o trântesc eu.
Nu a fost prea frumos din partea mea, dar nu am timp de ei.
Anne bagă capul pe ușă de îndată ce mă întorc în birou.
- Ce-a vrut de la tine?
- Nimic, răspund eu cu ochii la ecranul calculatorului.
- Așa nasol a fost?
- Nu vrei să-mi aduci niște cafea? pufnesc eu.
Anne încuviințează și se face nevăzută.
N-am mai plecat devreme de la birou. Nici măcar în pauza de prânz nu m-am dus. Am stat toată ziua, ca la plata cu ora, ca să mă asigur că mă vede toată lumea.
Cum de îndrăznesc să mă judece? Am muncit mai mult decât orice alt avocat de aici și mi-am câștigat greptul de a veni și de a pleca după cum poftesc.
Închid portbagajul Range Roverului, îmi pun pe umăr pungile reciclabile și iau în brațe o cutie plină cu dosare.
E întuneric afară și mă uit cu grijă pe unde calc, ca să nu mă împiedic de treptele verandei. Tocurile îmi răsună pe fiecare treaptă și, când ajung la ușă, mă pregătesc să bat, dar mă răzgândesc imediat. În loc de asta, pun mâna pe clanță, deschid ușa cu plasă și intru.
- Cine-i acolo? strigă Adam neliniștit din sufragerie.
Nu răspund. Mă duc în bucătărie.
Îl găsesc în sufragerie, pe canapea, îmbrăcat cu un tricou alb și pantaloni de trening, bând dintr-un pahar de whisky. Nu a făcut nici măcar efortul de a se bărbieri sau de a se pieptăna. Chiar și așa, arată bine.
- Sarah? Ce cauți aici?
Las cutia și pungile pe bufetul din mijlocul bucătăriei.
- Ți-am făcut cumpărăturile.
- A, da?
Se mai înmoaie puțin și se ridică de pe canapea. Intră încetișor în bucătărie, dar rămâne departe de mine.
- Unde e maică-ta?
- Și-a luat o cameră la hotel.
- Și eu care eram sigură c-o să vrea să doarmă cu tine, îi zic eu sarcastic.
- Ei, hai, chicotește el. Nu e chiar așa de rea.
Zâmbesc și-mi dau ochii peste cap.
- Vrei ceva de băut?
- Da.
Se duce la bar și-mi toarnă un Laphroaig de 10 ani. Vine cu el de la bufet și-l așază în fața mea.
- M-am gândit c-o să ai nevoie de câteva lucruri. Ți-am luat niște friptură, whisky, chifle, somon afumat, brânză tartinabilă, ouă, legume, nuci macadamia și înghețată, spun eu, scoțând fiecare obiect și punându-l la locul lui.
- Nu trebuia.
Mă uit la el. Zâmbește. Și are un licăr de speranță în ochi.
- Știu.
- Mulțumesc, spune el, luând o gură de whisky.
- Ți-am adus și niște lucruri pentru scris: hârtie, tuș de imprimantă, pixuri și altele, zic eu, începând să scot lucruri din a doua sacoșă.
- Chiar nu trebuia.
Se apropie și se uită la articolele de papetărie. I se umezesc ochii.
- Știu.
Ridic paharul de whisky pe care mi l-a pregătit și iau o înghițitură.
Stăm o vreme în tăcere.
La un moment dat, Adam întrerupe tăcerea.
- Ce-i acolo? zice el, arătând spre cutia de carton plină până la refuz cu hârtii și dosare.
O împing spre el.
- Știu că vrei să ajuți, așa că am pus-o pe Anne să facă copii după toate probele importante. Sunt toate aici și le poți cerceta în voie.
Adam se uită la cutie și apoi la mine. Mă privește îndelung.
- Să știi că fac tot ce-mi stă în putință să câștig cazul ăsta. Trebuie să ai încredere în mine, adaug eu.
- Am încredere în tine, Sarah.
Dau din cap și-i zâmbesc.
- Mă bucur. Trebuie să plec, dar dacă găsești ceva important sau ai nevoie de mine, dă-mi de știre.
Las paharul pe bufet și mă îndrept săre ieșire.
- Sarah, zice el aproape în șoaptă.
Mă opresc și mă întorc spre el.
- Da.
- Mulțumesc... pentru tot.
Îi tremură glasul.
- Chiar nu trebuia. Nu... nu merit.
Începe să-mi tremure buza de jos, dar mi-o mușc cu putere ca să nu se vadă.
- Nu, tu nu... Trebuie să plec.
Nu apuc să fac vreun pas, fiindcă Adam vine la mine și mă strânge în brațe. Vreau să-l opresc, dar îl las.
Îmi îngrop fața la pieptul lui și izbucnesc în plâns. Începe și el să plângă. Mă sărută pe creștet și mă îmbrățișează strâns. Îmi spune că mă iubește, iar și iar. Îmi ridic privirea spre el.
Mă întind să-l sărut. Mă sărută și el. Buzele ni se mișcă în același ritm. Picioarele mele îi cuprind talia. Mă duce la bufet și mă așază pe blat, fără să-și dezlipească buzele de ale mele.
- Te iubesc, Sarah, îmi șoptește el la ureche.
- Știu.
Mă opresc. Nu-l mai sărut și-i caut ochii, ca să citesc în ei ce răspuns să-i dau.
- Și eu te iubesc.
Nu-și poate stăpâni zâmbetul.
- Ce mult te iubesc!
Îi tremură glasul, iar eu îl împiedic să mai spună ceva, sărutându-l apăsat și intens.
Se descheie la pantaloni și mă trage mai aproape de marginea bufetului. Se apleacă, depărtându-mi picioarele și dându-mi chiloții într-o parte.
Și atunci, deodată, mă dezmeticesc, îl împing, îmi apropii picioarele, mă dau jos de pe blat, îmi aranjez fusta și-mi pun sacoul la loc. Adam face ochii mari și deschide gura, gata să protesteze.
Îmi pun palma pe pieptul lui.
- Încă nu pot s-o fac... încă sunt furioasă pe tine pentru tot ce mi-ai făcut. Îmi tot imaginez cum...
Glasul mi se frânge. O lacrimă îmi alunecă pe obraz. O șterg și trec pe lângă Adam, ieșind repede din casă.
- Sarah, stai!
Vocea lui răsună din casă, dar Adam nu poate să vină după mine, fiindcă îl împiedică niște granițe invizibile.
Mă urc în mașină și trântesc portiera. Ce naiba fac?
Trebuie să-mi limpezesc gândurile și asta cu siguranță n-o pot face aici.
32.
ADAM MORGAN
Stau pe canapea, beau al doilea pahar de whisky și mănânc cu mâna dintr-o fruptură.
A trecut mai bine de-o oră de când a plecat Sarah. Întotdeauna pleacă așa.
Sună telefonul. Nu poate să fie decât Sarah, ori mama. Numai ele mă mai sună zilele astea. Mă întind spre telefonul fix de pe măsuța de alături. Nu poate identifica apelantul, așa că trebuie să ridic receptorul ca să dezleg misterul.
- Alo?
- Adam?
- Da, cine e?
- Sunt eu, Daniel. Ce mai faci?
Ah, dragul de Daniel.
Daniel e agentul meu literar și a fost alături de mine din prima zi. M-a sunat tot mai rar în ultimii 4 ani, când scrisul a mers prost, și nu pot să-l învinovățesc.
Daniel e agentul meu literar și a fost alături de mine din prima zi. M-a sunat tot mai rar în ultimii 4 ani, când scrisul a mers prost, și nu pot să-l învinovățesc.
- A, salut Daniel. Sunt bine, sunt bine. Tu cum ești?
Mă fac mai comod pe canapea.
- Lasă asta. Ce-am auzit... Ești acuzat de crimă?
- Da, așa e, din păcate, dar sunt nevinovat, e doar o...
Iau o gură de whisky.
- Senzațional!
- Ce? Nu, Daniel, am spus că e adevărat, chiar sunt acuzat de crimă.
- Te-am auzit, amice, și e o veste extraordinară.
- Cum adică? De ce?
Îmi lipesc urechea mai bine de receptor, ca să fiu sigur că-l aud bine.
- Ia gândește-te, Adam! E vorba de o crimă. Tu ești scriitor. Dacă pui lucrurile astea cap la cap, ce obții? O carte de memorii cum nu s-a mai pomenit niciodată!
- Daniel, eu n-am comis...
- O să fie un fel de „Cu sânge rece”, dar mai bine, pentru că nu trebuie să-l intervievezi pe criminal... criminalul ești chiar tu!
- Daniel, ți-am spus doar că n-am....
Scrâșnesc din dinți. Ce nu pricepe?
- Parcă te și văd ținând întâlniri cu presa la tine în celulă, dând autografe în timpul orelor de vizită. Hm, o să trebuiască să mă gândesc cum să-i conving să te lase să mergi într-un turneu de promovare, dar... Ia stai! Gata, știu! Ar putea să te mute într-o dubă, cu polițiști și tot ce trebuie, iar tu să fii îmbrăcat în uniforma portocalie a deținuților. Doamne, presa o să adore...
- Daniel! N-am comis crima, OK? Ce naiba nu pricepi?
- Calmează-te, amice ce sari așa? Știu că n-ai făcut-o. Poți să fii cam nesuferit uneori, dar criminal? Tu n-ai putea să faci rău nici unei muște. Dar indiferent care o să fie verdictul, publicul nu trebuie să știe că ești nevinovat. Uite cum văd eu lucrurile: dacă ai omorât-o...
- Ceea ce n-am făcut, repet eu.
Tiul ăsta mă face să mă urc pe pereți! Chiar și într-o situație ca asta, nu-i stă mintea decât la bani.
- Nu știu ce să zic, Daniel, nu prea mă tentează să fac pe criminalul dacă sunt nevinovat.
- Știm amândoi foarte bine că de ani de zile așteptai o scânteie de inspirație și acum zbang! Povestea asta ți-a aterizat în poală. Nu spun decât să n-o ignori. Dacă vrei să-mi trimiți niște pagini despre asta, o să le citesc cu plăcere. Dacă nu, ei bine.. atunci poți să te întorci la „următorul mare roman american” pe care mi-l promiți deja de jumătate de deceniu. Treaba ta ce hotărăști.
- Da, bine. Poate.
- Bravo, așa mai vii de acasă! Ai grijă de tine, amice! Mai vorbim, poate luăm masa împreună.
Închide.
Las receptorul în furcă și mă sprijin din nou de speteaza canapelei, ducând paharul de whisky la gură. Nu greșește. Chiar e o poveste grozavă, și numai eu o pot spune. Nu eu am comis crima, dar aș putea să aflu cine e adevăratul vinovat. Un roman polițist inspirat dintr-un caz real. Cu siguranță ar deveni bestseller. Ce titlu să-i dau?
„Cu sânge cald... N-am fost eu.”
La naiba, se vede că mi-a cam ruginit inspirația.
Iau un carnețel și un pix de pe măsuța de cafea și mă apuc să scriu tot ce s-a întâmplat luând-o chiar de la început.
33.
SARAH MORGAN
Studiez dosarele procesului, așteptând-o pe Anne să-mi aducă micul dejun. M-am baricadat în casa noastră din oraș și la birou peste weekend, ferindu-mă de presă și concentrându-mă asupra cazului.
Anne mi-a zis că internetul s-a umplut de teorii despre cine a omorât-o pe Kelly.
Cei mai mulți cred că Adam, dar mai circulă ca ipoteze și Scott, bărbatul căruia îi aparține cel de-al treilea ADN, un coleg de serviciu, un alt polițist sau chiar fantoma fostului ei soț. E un caz care polarizează opiniile publicului, e greu să găsești doi oameni care să fie de acord, ceea ce ar trebui să ne avantajeze, pentru că asta înseamnă că și juriului o să-i fie greu să ajungă la un consens.
E cam dificil să obținem un verdict în favoarea lui Adam, dar poate că juriul ajunge în impas și nu poate da un verdict. În cazul ăsta, e greu de spus acă procesul s-ar rejudeca sau nu, dar nu avem prea mult timp până trebuie să ne prezentăm în instanță, așa că, în situația dată, trebuie să sperăm la imposibilitatea unui verdict.
Cineva dă ușa de perete, făcându-mă să tresar.
Anne intră iute cu două smoothie-uri, o pungă cu mâncare de la o cafenea din apropiere și o cutie cu domboane de ciocolată. Pune totul pe birou în grabă.
- Ce e? Ce s-a întâmplat? o întreb eu.
- Te caută Bob, spune ea, făcând ochii mari.
- Și?
- E furios.
Bob își face apariția în prag, purtând un costum frumos croit și o încruntătură de zile mari.
- Ce naiba se petrece aici?
Intră cu pași mari, oprindu-se chiar în fața biroului. Anne se trage repede într-o parte.
- Ce te aduce pe la mine, Bob? îi zic eu zâmbind.
- Ce-i cu reporterii de la intrare? Am auzit bine, îți reprezinți soțul acuzat de crimă? întreabă el, făcând o grimasă.
- Da, așa e. Soțul meu a fost acuzat pe nedrept și i-am preluat cazul pro bono.
Îmi fac de lucru cu niște hârtii, de-abia luându-l în seamă pe Bob.
- Nu poți să lucrezi pro bono la cazul propriului soț!
- Ba da. Am vorbit deja cu Kent despre asta.
Anne tușește ca și cum s-ar fi abținut până atunci ca să nu facă zgomot. Îi arunc o privire, apoi îl fixez pe Bob drept în ochi.
- Serios? Atunci o să vorbesc cu Kent și-o să-i explic ce dezastruoasă e publicitatea asta pentru firmă, mă amenință Bob, îndreptându-și arătătorul spre mine.
- Dacă faci asta, o să te distrug, Bob, îl avertizez eu.
Bob izbucnește în râs.
- I-auzi! Hai să te văd. Frate, ce bine o să-mi stea aici când te-or da afară în șuturi, zice el, rotindu-și privirea prin birou.
- Ție nu-ți stă bine nici măcar în biroul tău.
Îmi întorc atenția spre caz, răsfoind niște hârtii. Nu mi-e frică de amenințările lui, dar n-am nevoie să-l monteze din nou pe Kent împotriva mea. Deja relația dintre noi a devenit delicată.
- Ai grijă, Sarah.
Face câțiva pași cu spatele și se întoarce să plece. Îl las să aibă ultimul cuvânt, pentru că oricum asta e tot ce are.
- Ești bine? mă întreabă Anne, așezându-se în fața mea.
- Da. Nu-l lua în seamă. Se gândește doar la binele firmei, chiar dacă exagerează.
Îmi cad ochii pe cutia cu bomboane de ciocolată de pe birou. Are un plic lipit de ea.
- Ce-i asta?
- A sosit chiar când intram în firmă.
Deschid plicul și scot biletul. Pe el e scris următorul mesaj:
„Asta nu se compară nici pe departe cu tocitul pentru examenul de admitere la drept, dar știu cum faci tu față la stres. Cu ciocolată! XOXO, Matthew.”
Îmi amintesc zâmbind cum mă duceam cu Matthew să cumpărăm ciocolată când aveam sesiune. Deschid cutia, aleg o bomboană și o bag în gură.
- Vrei?
- Sigur.
Anne ia o bomboană și mușcă din ea.
- De la cine sunt?
- De la Matthew, răspund eu, luând încă o bomboană.
- Cred că se simte atras de tine, spune Anne, ridicând o sprânceană.
- E gay.
- Da, dar ar fi dispus să fie hetero pentru tine, spune Anne cu gura plină de ciocolată.
- Nu așa merg lucrurile.
- E cel puțin bisexual, insistă Anne, zâmbind.
- Mă îndoiesc, zic eu și-mi dau ochii peste cap.
- OK... A, da. L-am verificat pe tipul ăla, Jesse Hook, spune Anne, ieșind pentru o clipă din birou și întorcându-se cu un dosar.
I-l iau din mână și-l răsfoiesc.
- Fă-mi un rezumat.
- Are 32 de ani, trăiește singur în Gainesville, a renunțat la școală când era în liceu, nu a avut niciun job în adevăratul sens la cuvântului. Potrivit paginii lui de Facebook, e scriitor și pictor freelancer. Nu are rude în zonă, nu știu cum a ajuns să locuiască aici. Nu a fost căsătorit niciodată și n-are copii. Una peste alta, e un pustnic cam sinistru.
- Are vreun număr de telefon?
- Da. E trecut pe prima pagină. Kelly a primit de la numărul ăsta un mesaj și vreo 10 apeluri pierdute. Tipul i-a scris „Îmi pare rău” în noaptea crimei și a sunat-o sporadic în zilele premergătoare.
- Poate că el e cel e care-l căutăm, spun eu, căzând pe gânduri.
- Cu siguranță merită verificat.
- Mă întorc în oraș. Îl suni tu pe șeriful Stevens să-l rogi să se întâlnească cu mine la Seth`s Coffee în două ore?
- Sigur, spune Anne și se ridică imediat să dea telefonul.
Îmi vibrează mobilul. E un mesaj de la Eleanor. Grozav.
„Plec din oraș, mă întorc mâine. N-ai de ce să-ți faci griji.”
Îmi dau ochii peste cap. Dacă n-am de ce să-mi fac griji, de ce mi-a mai scris? Of. E imposibilă. Îmi bag mobilul în buzunar, închid cutia cu bomboane și o vâr în geantă. Înainte să plec, iau câteva guri de smoothie și mușc din sendviș.
M-am cam săturat de cursele astea între D.C. și Prince William County, dar n-am timp să mă odihnesc.
Trebuie să aflu cine e al treilea bărbat. S-ar putea ca el să ne ofere soluția întregului caz și s-ar putea să știe mai mult lucruri decât oricine altcineva despre Kelly și trecutul ei. Până nu rezolv mitesrul celui de-al treilea ADN, o să mă tot întreb ce anume ar trebui să știu despre fata asta și-mi scapă.
34.
ADAM MORGAN
Rebecca, jurnalista pe care am rugat-o să facă săpături pentru mine, m-a contactat mai repede decât mă așteptam... De fapt, nici nu eram sigur c-o să mă contacteze.
M-a sunat ieri seară, târziu, să-mi spună că trece pe la mine luni după-amiază. Se mișcă repede. La telefon a zis că a aflat toate informațiile de care am nevoie. Nu știu cum a reușit și nici nu mă interesează, atâta timp cât informațiile sunt corecte și mă scapă de acuzații.
M-am dat jos din pat, am făcut duș, m-am bărbierit și mi-am schimbat hainele. A fost altceva, pentru că în ultimele zile am fost ca o legumă. Ba am făcut și puțină ordine în casă. Nu mai suportam să dorm pe canapea. Mă doare spatele, dar, ce-i drept, canapeaua tot e mai bună decât patul de la închisoare.
Pentru că salteaua patului a fost aruncată după strângerea dovezilor, am comandat online una nouă. N-o să prea pot să mă bucur de ea dacă o să fiu condamnat, dar m-am aruncat la cea mai scumpă, cu cele mai groase cearșafuri și cele mai moi perne și învelitoare de saltea. Dacă astea o să fie ultimele săptămâni pe care le mai petrec în patul meu, măcar să fie extraordinare.
Sarah nu mi-a mai dat niciun semn de vineri seară. Sperasem să mai treacă pe aici, dar cred că nu a vrut să atragă atenția asupra ei după ce povestea a ajuns la știri.
Stau pe canapea, într-o cămașă din flanelă și o pereche veche de bugi, și-mi răsfoiesc exemplarul citit și răscitit din „Corecții”, întrebându-mă de ce cariera mea n-a avut același curs ca a domnului Franzen. Dar nu trebuie să citesc decât o pagină scrisă de el ca să-mi amintesc de ce.
Sună telefonul și mă întind să răspund. Nici măcar nu apuc să zic alo.
- Adam! Sunt Daniel. Am niște vești extraordinare! Am primit deja mai multe oferte pentru cartea de memorii.
- Ai propus cartea editurilor? Dar nici măcar nu am acceptat s-o scriu.
- Adam, tu și cu mine suntem la fel. Amândurora ne plac banii. Nu fi prost. E șansa vieții tale. Te așteaptă sume de 7 cifre, contracte de cedare a drepturilor de ecranizare, tot tacâmul.
Se oprește din vorbit, așteptând să-mi exprim acordul. E gâtuit de entuziasm.
Ochii încep să-mi lucească, gândindu-mă la bani, faimă și putere. Cu cât îmi imaginez mai mult cum ar putea să arate viața mea, cu atât mai larg mi se întinde pe chip zâmbetul și nu mă pot abține să accept.
- Bine. Dar o să scriu adevărul. Nu porcăria asta cu „eu sunt criminalul”.
- Perfect. Oamenilor oricum le place mai mult adevărul istoric în ultima vreme. O să pregătesc o licitație, așa că apucă-te de scris. Ținem legătura.
Închide. Preț de o clipă rămân buimac. Mă aște la birou, nerăbdător să mă apuc de scris. Povestea asta o să mă propulseze pe culmile carierei, o să-i facă pe toți să știe cine e Adam Morgan. Îmi trosnesc încheieturile și deschid un document Word gol. Scriu: „Adam Morgan - verdict: crimă”.
Se aud bătăi în ușă. Mă răsucesc pe scaun și, deodată îmi aduc aminte. Fir-ar, am uitat de Rebecca și de investigațiile mele. Nu pot să las nimic să mă împiedice să aflu adevărul. Cartea n-o să însemne nimic dacă eu zac la închisoare sau, mai rău, sunt mort. Îmi închid laptopul și mă grăbesc să deschid ușa.
Rebecca intră înainte să apuc s-o invit în casă. Părul cârlionțat i se ivește de sub pălărie și e roșie în obraji.
- Te-ai mișcat repede, îi spun în timp ce își scoate paltonul și pălăria și ia loc pe canapea.
- Lucrez repede, iar tu oricum nu ai prea mult timp la dispoziție, răspunde ea, luând „Corecțiile” în mână.
După o privire scurtă, așază cartea pe măsuța de cafea.
- Ca n-aș da să fi fost el profesorul meu de scriere creativă, spune ea, zâmbind șmecherește.
- Pentru asta, ar fi trebuit să fii în altă parte, nu la școală profesională, nu-i așa? îi răspund eu ironic, mânat de invidie.
Îmi dau seama, din privirea ei, că știe că remarca ei și-a atins ținta. Are un spirit de observație impresionant.
- În fine, ai dreptate, nu am prea mult timp. Vrei ceva de băut?
Clatină din cap, iar eu mă așez alături, pe canapea. Rebecca scoate niște dosare și le întinde în fața ei.
- Ești pregătit?
Încuviințez.
- OK, deci numele primului soț al lui Kelly sau al Jennei era Greg și au fost căsătoriți 1 an și jumătate. S-au căsătorit de tineri, la vreo 20 de ani. Știi deja de crimă, de dovezile pierdute și că Scott a ajutat-o să scape. Ei doi au plecat din Wisconsin după proces și au venit aici, în Prince William County, Virginia.
Răsfoiește dosarele în timp ce vorbește. Din când în când mai iau și eu câte o foaie să o citesc. Sunt lucruri pe care le știam deja, în mare.
- Și care-i informația nouă? Despre rudele lui, de exemplu?
- Ajung și acolo. Da, amândoi părinții lui sunt încă în viață, dar n-am reușit să aflu mare lucru despre ei. Taică-său lucrează în afaceri imobiliare, iar maică-sa face mult voluntariat. Nu par să fie implicați. Au 60 de ani. Pare cam forțat, explică ea.
Da, e cam neverosimil ca părinții lui să fie implicați. Că doar nici pe maică-mea nu mi-aș putea-o imagina responsabilă de nu știu ce crimă violentă. Pe de altă parte, Harold Shipman, cunoscut ca și Dr. Death, comitea crime când era deja trecut de 50 de ani, iar cuplul ăla din Missouri s-a apucat să omoare vagabonzi când aveau 70 de ani. Așa că vârsta nu te scoate de pe lista posibililor criminali.
Dacă nu apare o pistă mai bună, o s-o pun pe Rebecca să verifice mai în amănunt unde erau părinții lui Greg când Kelly a fost ucisă.
- Dar Greg avea un frate. Numele lui e Nicholas Miller. Din ce-am reușit să aflu - adică nu prea multe - cred că locuiește în zonă.
Mi se luminează fața.
„Sigur e el. Cine altcineva ar vrea s-o omoare pe Kelly?”
- Unde stă? Unde lucrează? Să-l găsim.
Asta e. Ăsta-i colacul meu de salvare. Miracolul de care aveam nevoie. Totul o să fie bine.
- Uite care-i chestia. Am sunat la părinții lui și am vorbit cu maică-sa. Discuția pe care am avut-o cu ea mi-a întărit presupunerea că părinții nu sunt implicați. A fost foarte prietenoasă și drăguță. Mi-a plăcut să vorbesc cu ea. Poate c-o să încep s-o sun regulat, din moment ce maică-mea e așa de afurisită.
- OK, treci la subiect, Rebecca. După ce scap de asta, putem să vorbim cât vrei despre problemele tale de familie.
- Scuze. În fine, l-am cerut pe Nicholas la telefon, din moment ce aflasem că Greg avea un frate mai mare. Ei bine, maică-sa mi-a spus că a fost în vizită de curând și s-a întors în Maryland zilele trecute.
- Maryland. Asta nu e în Virginia.
- Așa e, dar e foarte aproape. Sunt multe orașe și orășele în care ar putea să fie și care sunt la mai puțin de două ore depărtare de locul ăsta. Nu i-ar fi fost greu să comită crima.
- Cum dăm de el?
- Încă îl caut. N-am găsit niciun Nicholas Miller, dar am găsit câțiva oameni cu același nume de familie. Aveam de gând să încep de aici și să văd dacă-l cunoaște vreunul dintre ei. Nu e un nume chiar așa de răspândit, așa că poate am noroc.
- Cât de ne-răspândit e?
- Am întocmit o listă cu 72 de oameni cu numele ăsta pe o rază de două ore de aici și, din moment ce nu ești prins cu nimic altceva, mă gândeam că poate mă ajuți cu jumătate din listă.
Îmi dă o hârtie plină de nume, adrese și numere de telefon.
- Sunt vreo 50 de nume aici. Asta nu e jumătate de listă.
- Știu. Dar, pentru că unii nu au numere de telefon, o să trebuiască să mă duc la ei acasă. În locul tău, nu m-aș plânge. Viața ta depinde de asta, îmi amintește ea.
- Crede-mă, știu, zic eu, dându-mi ochii peste cap.
- Perfect. Păi, tu apucă-te de astea, iar eu mă întorc mâine seară. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă.
- Și tu la fel.
- Așa o să fac, spune ea, strângându-și lucrurile.
Înainte să plece, o strig pe nume. Se întoarce spre mine.
- Ai grijă de tine.
Îmi zâmbește, dă din cap și apoi mă lasă singur cu o foaie plină de numere de telefon. S-ar putea ca unul dintre ele să fie numărul meu câștigător. Ca la loterie.
Ridic receptorul și încep să formez.
35.
SARAH MORGAN
În timp ce mă îndreptam spre oraș, Anne m-a informat că șeriful nu prea era încântat de întâlnirea de la Seth`s Coffee. Nu știu ce-i cu el, dar o să aflu.
La început flirta cu mine și-mi spunea c-o să mă ajute cu orice, după care a plecat brusc din casa de vacanță, iar acum mă ignoră. Nici măcar nu știu ce s-a întâmplat de l-a făcut să-și schimbe atitudinea. I-o fi zis Adam ceva? L-o fi amenințat?
Adam chiar se purta ciudat în seara aceea. Eu am presupus că e doar din cauză că e acuzat de crimă și că va primi pedeapsa capitală dacă pierdem. Și eu m-aș purta ciudat în locul lui.
Mă duc direct la secția de poliție ca să vorbesc cu Stevens înainte să plece acasă. Vreau să mă ajute să-l găsesc pe Jesse Hook, am nevoie de resursele poliției ca să descoăăr tot ce se știe despre el și să aflu dacă ADN-ul lui se potrivește cu cel găsit la locul faptei. Si mai e și fotografia pe care i-a trimis-o cineva lui Adam. Cel care i-a trimis-o știe ceva. Și aș vrea să le pun niște întrebări lui Scott și colegului său îngâmfat, Marcus. Amândoi m-au călcat pe bătături.
Opresc în parcarea secției de poliție și intru vijelios pe ușa de la intrare, purtând pantofi nude Louboutin cu toc de 12 centimetri, o rochie albă și un trenci bej.
- Vreau să mă întâlnesc cu domnul șerif Stevens, îi spun eu femeii de la recepție.
E plictisită și fără chef. Sictirită ar fi probabil cea mai bunăă descriere.
- Cine îl caută?
- Sarah Morgan.
- Să văd dacă e disponibil.
Se întoarce câteva clipe mai târziu.
- Îmi pare rău, e ocupat. Puteți să veniți mai târziu.
- Uite ce e, cucoană. Am condus mai bine de-o oră ca să ajung aici. O să mă văd cu el chiar acum!
Își dă ochii peste cap și, până să apuce să mă refuze sau să-mi ceară să aștept, trec în viteză pe lângă biroul ei. Femeia vine după mine, strigându-mi să mă opresc. E bătrână și cam durdulie, așa că nu poate să țină pasul cu mine, chiar dacă eu sunt pe tocuri.
Dau de perete ușa biroului. Îl găsesc pe șerif mâncând un sendivș. Când mă vede, azvârle mâncarea pe birou.
- La naiba, Marge!
Femeia de la repecție apare și ea în spatele meu.
- Mă scuzați, a fugit pe lângă mine. E o diavoliță foarte insistentă, spune Merge, încercând să mă apuce de umăr.
Îi trag un cot și ea își duce mâna la stomac de durere. Intru în birou, îmi netezesc rochia și iau loc.
- Ce mă bucur că ați reușit să vă faceți timp pentru mine, îi zâmbesc eu șerifului.
Stevens îi face semn lui Marge să plece, acceptându-și înfrângerea.
- Ce vrei, Sarah? întreabă el.
- Niște ajutor din partea ta.
- Ți-am spus că nu mai pot să pun oamenii să lucreze la cazul ăsta. A fost trimis deja în instanță.
- Parcă ziceai c-o să mă ajuți și o să fii alături de mine indiferent de situație, îl încolțesc eu, mijindu-mi ochii.
- Lucrurile s-au schimbat.
- Ce s-a schimbat?
- În primul rând, n-am găsit dovezi noi.
Își sprijină brațele pe masă, unindu-și vârfurile degetelor.
- Pentru că n-ați căutat.
- Să nu îndrăznești să-mi pui la îndoială investigațiile, spune el, îndreptând arătătorul spre mine. În al doilea rând, cred că Adam e vinovad.
Faci ochii mari.
- De ce ai crede asta dintr-odată?
- Gândul ăsta nu m-a părăsit niciodată. Mi-am zis doar că poate mai sunt și alte posibilități, dar n-am găsit niciuna. Așadar, cazul e clasat.
- Nu așa se face.
- De fapt, tu ar trebui să știi foarte bine că exact așa se face. Așa funcționează sistemul juridic, spune el, dând din umeri.
Îmi încrucișez brațele la piept, arătându-i ce nemulțumită sunt de comportamentul lui. Firește că așa funcționează sistemul juridic. Știu și singură, n-am nevoie să mi-o spună el. Dar am nevoie să aflu al cui e al treilea ADN și dacă nu cumva Jesse Hook știe mai multe.
Cât ai bate din palme, s-a transformat dintr-un domn amabil și curtenitor, într-un nesimțit.
- Aveți noroc, pentru că între timp v-am făcut eu meseria.
- Eu nu mai am nimic de făcut la cazul ăsta, doamnă Morgan. Vă rog să plecați din biroul meu, spune el, arătându-mi ușa.
- Atunci cine e Jesse Hook? L-ați verificat măcar?
Șeriful se uită contrariat la mine.
- Nu-mi spune nimic numele ăsta.
- Exact cum credeam. Se pare că Jesse Hook ăsta era cam obsedat de Kelly - o urmărea, practic. O colegă de la cafenea, Brenda, a zis că oricând o vedea pe Kelly, era și Jesse prin preajmă. Mă întreb cât de mult o fi reușit Jesse să se apropie de ea și dacă s-a văzut cu ea în noaptea aia. Sau poate că a fost acolo. Poate că el a omorât-o. Poate l-a văzut pe criminal. Sau poate că nu era al treilea bărbat din viața ei, dar știe cine era.
Ridic o sprânceană, zâmbind cu aroganță.
Șeriful nu scoate o vorbă. Îmi dau seama că rumegă ce i-am spus. Îi arunc pe birou dosarul cu informațiile despre Jesse. Începe să-l răsfoiască.
Pe pagina a treia e o fotografie mare cu Jesse, decupată dintr-un ziar vechi în care apăruse pentru că expusese niște lucrări într-o galerie. Are păr castaniu, ciufulit și privire rece. Nu zâmbește, dar pare mulțumit de el însuși.
- L-am văzut pe tipul ăsta pe aici, spune șeriful.
- Și?
- O să verific.
Stevens închide dosarul.
- Aș vrea să fiu de față când e chemat la interogatoriu.
- Sarah, tu nu lucrezi la secția asta de poliție.
- Nu-mi pasă. Vreau să fiu de față și o să fiu. Cât vă ia să-l aduceți?
Stevens își freacă fruntea, iritat. Știe că n-o să mă dau bătută și că n-o să-l ajute cu nimic dacă încearcă să mi se opună.
- Bine. O să pun o mașină să-l aducă în cel mult o oră.
- Perfect. O să fiu la recepție. Dați-mi un mesaj când vine.
Șeriful încuviințează. Când să ies din birou, mă oprește.
- Vrei să-ți țin de urât?
- Nu, cred că m-am săturat de compania ta.
Ies din birou și-mi scot telefonul, trimițându-i lui Anne un mesaj scurt:
„L-am prins. Mă întorc în după-amiaza asta.”
36.
ADAM MORGAN
Am parcurs deja jumătate de listă, dar în zadar.
Mă hotărăsc să iau o pauză și-mi torn un pahar de whisky la bar. Carafa e goală, dar lângă ea sunt două sticle pline, datorită lui Sarah. Îmi torn un whisky dublu, îl dau pe gât și apoi îmi mai torn unul, pe care îl beau încet pe când fac focul în șemineu.
Încă mai e lumină afară, dar nu-mi pasă. Trag draperiile și fac cât mai întuneric în casă. Singura sursă de lumină este șemineul. Așa mă simt și eu acum: sumbru, lipsit de speranță, așteptând pur și simplu să se scurgă timpul.
Stau așa vreo 20 de minute, lăsându-mă în voia depresiei. Fac o singură greșeală și-mi distrug toată viața. E nedrept. Totul e nedrept.
După ce whisky-ul îmi ajunge în sânge, o sun pe Rebecca, dar intră căsuța vocală și, cu toate că nu mai e la modă printre tineri să lași mesaje vocale, îi las unul.
- Hei, Rebecca, sunt eu, Adam. Sunt la jumătatea listei și încă n-am obținut niciun rezultat. Speram că poate tu ai avut mai mult noroc. Acum iau o pauză, dar reiau imediat apelurile. Dacă vrei să treci să luăm cina împreună, ești invitata mea. Am niște fripturi în congelator. În fine, mai vorbim.
Închid. Când am invitat-o la cină, vorbea whisky-ul din mine.
Formez din nou. Sună de câteva ori, apoi intră săcuța vocală a lui Sarah.
- Hei, Sarah. Sunt eu, Adam. Mă tot gândesc la tine. Mi-e dor de tine. Sună-mă, te rog. Te iubesc... Sarah...
Mi se frânge glasul și închid telefonul.
Cum poate fi atât de ocupată, încât să nu-mi returneze apelul? Am sunat-o și mai devreme și nici atunci nu a răspuns. Credeam că facem progrese.
Nu m-am atins de cutia cu probe pe care mi-a adus-o. Încă mai cred că vinovat de crimă trebuie să fie cineva din trecutul lui Kelly. Dacă cineva ar ucide-o pe femeia pe care o iubesc, eu unul n-aș putea să trec peste asta. Aș pândi ocazia de a mă răzbuna, chiar dacă ar dura ani întregi, chiar dacă mi-ar lua o viață întreagă. Chiar cred că fratele lui Greg e vinovat. E singura explicație.
Deși ar putea să fie și Scott. Trebuie să mai vorbesc o dată cu el, să-l descos mai bine. Data trecută m-a luat prin surprindere, dar de data asta aș fi pregătit. Să văd dacă pot să-l fac să vină aici, la casa de vacanță. Poate o rog pe Sarah să fie și ea de față, ca să-i studieze reacțiile.
Ăsta e talentul ei, se pricepe la oameni; și totuși, nu și-a dat seama că mă vedeam cu Kelly. Poate că și-a pierdut această abilitate.
Și mai e și fotografia aia. Cine ne văzuse pe mine și pe Kelly? Scott? Sau poate cineva din anturajul lui?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu