La bine și la rău, Jeneva Rose

 ..............................................

2-7

      - Ce s-a întâmplat? întreb eu, așezându-mă picior peste picior și rezemându-mă de spătar.

   - Am nevoie să-ți pun câteva întrebări înainte să-l vezi pe Adam.
   - OK.

   - Adam a fost cu tine noaptea trecută?
   Satu o clipă să rememorez noaptea trecută. 
   Am ajuns târziu după ce am ieșit în oraș cu Anne. Dar Adam a ajuns și mai târziu decât mine. A zis că a fost la casa de vacanță și a scris, ceea ce face de obicei. Se duce des acolo să scrie și stă câteva zile. Ăsta a fost unul dintre motivele principale pentru care am cumpărat vila. Avea un blocaj deja de ceva vreme și când mi-a propus să cumpărăm o casă de vacanță suficient de aproape cât să se poată duce acolo să lucreze, dar suficient de departe de oraș ca să mergem acolo în concediu, am acceptat imediat. Era soluția perfectă. Cu toate că eu am fost la vilă de foarte puține ori.
   Până și Anne a petrecut mai mult timp în casa de vacanță decât mine. A stat acolo o săptămână vara trecută, bonus de Crăciun, o săptămână de concediu plătit la casa mea de pe lac. A fost frumos că în sfârșit a folosit-o cineva în scopul în care o cumpăraserăm: pentru vacanțe. Eu eram prea ocupată la serviciu ca să plec prea des în weekend, dar pe Adam l-a ajutat enorm la scris. Scrie cu un spor pe care nu l-a mai avut niciodată.

   - De la un moment dat, da, răspund eu într-un sfârșit.

   - De la ce oră?

   Nu răspund imediat, ca să-mi dau timp să-mi cântăresc bine cuvintele.

   - Adormisem. Dar m-am trezit pe la două dimineața și el era acolo. Se poate să fi venit mult mai devreme de-atât.

   Șeriful Stevens încuviințează și notează câteva cuvinte într-un carnețel din fața sa. Îmi aruncă o privire și apoi mai notează ceva. Își roade capătul pixului și se mai uită la mine o vreme - de data asta, măsurându-mă din priviri.

   - La casa voastră din oraș, corect?

   - Da.

   - Ce s-a întâmplat după ce a ajuns acasă?

   - Am vorbit.

   Tușesc ușor.

   - Și am făcut sex.

   Mi-e clar că s-a întâmplat ceva groaznic. Ăsta e un interogatoriu și nu are sens să ascund informații. Adam n-are cum să fi făcut ceva rău, așa că numai onestitatea o să ne scoată din situația asta, indiferent despre ce-o fi vorba.

   - Ăsta e un lucru obișnuit pentru voi?

   - Ce anume? Ca un soț și o soție să facă sex, domnule Stevens?

   - Nu, tu și Adam.

   - Ce importanță are asta?

   M-am enervat și nu mai am chef de joculețele șerifului ăstuia încuiat. Șterg e jos cu bărbați ca el în fiecare zi. Oi fi eu aici în calitate de soție, dar de profesie sunt avocat.

   Șeriful bate cu pixul în birou. Așteaptă să vorbesc, pentru că n-are de gând să răspundă la întrebarea mea. Încearcă să înțeleagă ce fel de relație am eu și Adam, dar de ce? Ce-și închipuie că a făcut Adam? Ce-i drept, n-avem o căsnicie perfectă, dar cine are? Și ce-l privește pe el?

   - Încercăm să facem un copil, spun eu, mai mult ocolindu-i întrebarea decât răspunzând la ea.

   Dacă el nu-mi răspunde la întrebări, n-o să-i răspund nici eu lui.

   - Felicitări, zice șeriful cu o undă de sarcasm.

   - Am terminat?

   - Nu, doamnă Morgan. Cunoști pe cineva pe numele de Kelly Summers?

   - Nu, spun eu, oftând adânc.

   „O fi menajera? Nu, nu așa o cheamă.”

   El încuviințează și subliniază ceva în carnețel. Alege un dosar dintr-un maldăr de hârtii și scoate din el o fotografie de 20 de centimetri pe 25, punând-o în fața mea. 

   E imaginea unei fete frumoase, cu plete lungi și castanii și ochi albaștri, strălucitori. Zâmbește. E mai tânără decât mine. Are probabil între 26 și 29 de ani. E într-un contrast puternic cu șeriful Stevens. El e serios, obosit, încrâncenat, ea e relaxată, lăsând viața s-o poarte în oricare direcție.

   - Ea e Kelly Summers. Sigur n-o cunoști?

   Trag fotografia mai aproape și mă aplec studiind-o cu atenție. E o frumusețe cu adevărat răpitoare. Are nasul presărat cu pistrui, buze pline și pomeți proeminenți.

   - N-o cunosc. 

   Împing fotografia înapoi spre el. Șeriful încuviințează, luând fotografia și punând-o la loc în dosar.

   - Tu și Adam aveți probleme în căsnicie? întreabă el, bătând darabana pe birou.

   - Știți ce, domnule șerif? E de-a dreptul ridicol. Nu știu ce legătură avem eu și Adam cu femeia asta, Kelly, și acum chiar că m-am săturat. Vreau să-mi văd soțul imediat.

   Aproape m-am ridicat de pe scaun când brusc șeriful Stevens izbește cu palma în birou.

   - Stai jos!

   - Și dacă nu stau, ce se întâmplă? Mă arestați? Duceți-mă la soțul meu.

   Încerc să-l domin din priviri. Deși e mare de statură, pentru mine e foarte mic.

   Deschide dosarul și aruncă pe masă vreo 10 fotografii de la locul unei crime. Observ imediat că toate au fost făcute în casa noastră de vacanță. În patul nostru zace o femeie, acoperită de sânge. Are ochii lipsiți de expresie. Torsul și pieptul îi sunt mutilate, cu tăieturi și zgârieturi pe piele. 

   Îmi cade geanta pe jos și-mi duc mâinile la gură, scoțând un icnet.

   Mă las într-o parte a biroului și simt cum îmi vine înapoi o parte din mâncarea de la prânz. Acidul mă arde și încerc să-l înghit la loc, dar asta nu face decât să-mi aducă lacrimi în ochi.

   Deodată, înțeleg. Acum știu de ce sunt aici.

   Cineva mă bate pe spate. E șeriful Stevens. Încearcă să mă liniștească.

   - Îmi pare rău.

   Îmi întinde un șervețel de hârtie și rămâne cu mâna pe spatele meu.

   Mă ridic cu fața spre el, deși de-abia mă țin pe picioare. Mă șterg la gură și la ochi, încercând să-mi revin. Nu-mi stă în fire să-mi pierd controlul. Eu sunt puternică. Mă întreabă dacă sunt bine și dau din cap în semn că da. Dacă până acum încercam doar să aflu ce caut aici, de-acum încolo trebuie să-mi intru în rolul de avocat.

   Se aude o bătaie în ușă. Șeriful Stevens stă tot cu mâna pe umărul meu, jucând încă pe cartea blândeții. Închid ochii și trag adânc aer în piept. Reușesc să-mi reglez respirația și încerc să-mi vin în fire.

   Ușa se deschide și, când mă întorc, văd un bărbat de culoare, înalt și îmbrăcat cam la fel ca șeriful. Are o privire rece, ochii injectați și nici măcar nu se uită la mine.

   - Vrea să vorbească cu avocatul lui.

   Șeriful Stevens încuviințează.

   - Marcus, ea e Sarah, soția lui Adam. El e Hudson, ajutorul de șerif.

   Dau mâna cu el.

   Hudson își ia imediat ochii de la mine. Fierbe furia în privirea lui.

   - Să-l las să-și sune avocatul?

   Șeriful dă să spună ceva, dar îl întrerup.

   - Nu e nevoie.

   - De ce? întreabă amândoi într-un glas, uitându-se mirați unul la altul.

   - Eu sunt avocatul lui.

10.

ADAM MORGAN

       Am văzut fotografiile de la locul crimei. Știu ce cred ei că am făcut. Biata mea Kelly! Cum de s-a întâmplat una ca asta?

   Am fost cu ea toată noaptea, dar nu eu am ucis-o. Am încercat iar și iar să le povestesc despre soțul ei abuziv, iar ei au spus mereu că analizează toate pistele, dar mie mi se pare că și-au ales deja pista.

   Sper că mama a reușit s-o prindă pe Sarah la telefon, deși nu știu cum o să dau ochii cu ea. De-abia începuse să ne meargă bine. Voiam să pun capăt aventurii cu Kelly odată pentru totdeauna. Aveam de gând să fiu din nou un soț bun, cel pe care-l merită Sarah. Dar cel mai important e că urmam să fiu tată. O, Doamne! Copilul... Dacă a rămas însărcinată? 

   Hudson mă chestionează de o oră și jumătate. A mai fost un ofițer care a stat de pază, ceea ce a fost bine, pentru că eram sigur că Hudson o să mă omoare sau măcar o să încerce. Habar n-am de unde o știa pe Kelly, dar sunt sigur c-o știa. Până la urmă m-a lăsat singur și a ieșit, fiindcă am refuzat să-i mai răspund la întrebări. Mi-am cerut avocatul. Ar fi trebuit să cer un avocat imediat.

   E rău. E foarte rău.

   Au găsit-o pe Kelly la mine în casă, ucisă prin înjunghiere. Amprentele mele o să fie peste tot prin cameră și pe trupul ei. Făcuserăm dragoste dur, iar biletul pe care l-am lăsat... Acum că stau să mă gândesc, nu arată bine. Nu arată bine deloc. Dar mesajele de la soțul ei nu pot fi trecute cu vederea. E clar că e ceva cu ele. O să trebuiască să-l verifice și pe el, pentru că nu se poate să creadă că eu aș putea face așa ceva. Nu sunt capabil de crimă. Nici nu mi-ar trece prin minte.
   Eu și Kelly ne-am simțit minunat împreună și o iubeam. A fost alături de mine când am avut nevoie de cineva. Eu nu i-aș face rău niciodată, dar soțul ei i-ar face și chiar i-a făcut.

   Mă ridic și bat cu pumnii în oglinda falsă, cu lacrimi șiroindu-mi pe fața schimonosită.

   - Aduceți-mi odată avocatul, fir-ați voi să fiți!

   Iau un scaun și arunc cu el în oglindă. Ricoșează și care pe podea.

11.

SARAH MORGAN

      Șeriful Stevens mă conduce într-o cameră îngustă cu o oglindă falsă prin care-l puteam vedea pe Adam.

   Observă că e foarte speriat; stă la masă și bate cu degtele în tăblie, căzut pe gânduri și luptându-se să-și stăpânească lacrimile.

   - Ia loc, mă invită șeriful Stevens, făcându-mi semn spre un scaun.

   Înainte de asta, am fost la baie să mă adun. Nu mai sunt aici în calite de soție a lui Adam. Sunt Sarah Morgan, avocat de elită, specializat în drept penal. Trebuie să-mi repet asta cam la fiecare minut. Trebuie să fiu puternică și profesionistă, cum sunt de obicei.

   Știu că Adam e nevinovat. Cred că n-ar fi în stare nici măcar să dea o palmă cuiva, darămite să ucidă. Însă credeam și că n-ar fi în stare să mă înșele și, după cum indică ancheta șerifului, m-a înșelat cel puțin 1 an, cu femeia asta, Kelly. Gândul ăsta mă face să clatin din cap dezgustată. Nu-mi vine să cred. Și deocamdată nici n-o cred. Nu până nu o recunoaște Adam în fața mea. Nu cred c-a făcut nimic din toate astea.

   Scot din geantă un carnet și un pix și mă uit la șeriful Stevens.

   - Spuneți-mi datele cazului.

   - Sigur vrei să le știi?

   - Da, nu omiteți niciun amănunt.

   Se uită cu milă la mine și încuviințează. E clar că s-a prins exact cine sunt. Când am ieșit de la baie, șeriful Stevens mă privea cu mult mai mult respect. Sunt sigură că m-a căutat pe Google și a văzut că nu sunt doar o casnică amărâtă. Se uită la mine cu admirație și compasiune. Poate că i se pare o nebunie din partea mea să-l ajut pe Adam. Dar Adam e soțul meu.

   - Numele victimei e Kelly Summers. Douăzeci și șapte de ani. A fost descoperită azi-dimineață, pe la ora 9:15, de către o menajerăă pe nume Sonia. Kelly a fost găsită moartă în patul lui Adam și... și altău, presupun, adăugă șeriful, dregându-și glasul, într-o casă de vacanță din Prince William County. A fost înjunghiată de 37 de ori în gât, piept și trunchi. Având în vedere cât de violentă a fost crima, pare să fi fost comisă din gelozie.Nu există răni de apărare, ceea ce ne arată că victima dormea la momentul crimei. A fost găsită cu ochii deschiși, ceea ce ne spune că s-a trezit în timpul înjunghierii. Se lucrează acum la un raport toxicologic și credem că consumase droguri, ceea ce ar explica de ce nu s-a trezit imediat. La autopsia preliminară s-a descoperit spermă în gură, vagin și anus. Are vânătăi pe umărul drept, dar par să fie vechi de cel puțin o zi, două. Are câteva mici fisuri la nivelul anusului și al vaginului, ceea ce sugerează viol sau sex violent. Sub unghii i s-a găsit piele, încheie el, ferindu-și privirea și apoi uitându-se din nou la mine.

   Termin de notat și-mi ridic privirea spre el.

   - Mai e ceva?

   - Asta e tot ce avem deocamdată.

   Privirile ni se întâlnesc și-mi dau seama că-i pare rău pentru mine. Se vede că e stânjenit. Cred că se întreabă de ce naiba vreau să-l reprezint pe Adam. Îi răspund cu o privire care exprimă deopotrivă forță și vulnerabilitate. Nu știu de ce fac asta. 

   O bătaie puternică în oglindă îmi distrage atenția de la șeriful Stevens.

   De partea cealaltă, Adam lovește furios cu pumnii în oglindă. Înșfacă scaunul și-l aruncă spre noi. Scaunul ricoșează din oglindă și se lovește de podea cu un bufnet. Începe să țipe și se prăbușește la podea, în ghearele disperării.

   Mă întorc la șerif. Nu reușesc să spun nimic și casc ochii mari. Nu l-am mai văzut niciodată pe Adam să reacționeze așa. Nu l-am văzut decât cel mult ridicând tonul. Nu l-am văzut niciodată turbat de furie. Poate chiar e capabil de violență.

   Nu se poartă ca un om nedumerit, prins într-o situație care nu-l privește, ci mai degrabă ca un animal sălbatic care se vede încolțit și care ar face orice ca să scape. Zăresc în ochii lui Adam un foc despre care nu știam că există. 

   Drept să spun, înainte de clipa asta, dacă m-ar fi întrebat cineva dacă-l cred pe Adam capabil de crimă, aș fi zis „nu” fără să mă gândesc de două ori. În sinea mea, îl credeam cam papă-late. Însă acum îmi dau seama că m-am înșelat. Sub aparențe mocnește altceva, mult mai mult decât se vede la suprafață.

   - Am nevoie să vorbesc cu clientul meu.

   Șeriful Stevens încuviințează cu o mișcare din cap.

   - Să știi că tocmai am făcut rost de un mandat să vă perchiziționăm ambele case și să luăm probe ADN. Ne gândim și la un test poligraf, dacă Adam cooperează. Dar te las deocamdată să vorbești cu el.

   - OK.

   Mă ridic și-mi adun lucrurile. Înainte să deschid ușa, mă întorc spre șerif. E la doar câțiva centimetri de mine și-i simt căldura respirației.

   - Mulțumesc, domnule șerif Stevens.

   El aprobă din cap și apoi îmi spune ceva că va rămâne afară și că va trimite pe cineva să ia probe de AND în 20 de minute.

   Închid ochii și trag adânc aer în piept, încercând să mă conving că pot face asta.

12.

ADAM MORGAN

      Ușa se deschide, iar eu mă ridic de la podea.

   Dar când dau cu ochii de ea, aproape că mă prăbușesc din nou. E frumoasă. Poartă o fustă neagră, tip creion, care-i îmbrățișează coapsele exact cum trebuie, o bluză albă strânsă pe corp și o haină croită perfect pe măsura ei. Ca de obicei, buzele pline și ochii verzi sunt inrezistibil de atrăgătoare, dar tocmai ochii ei îmi frâng inima. Sunt roșii și rimelul i s-a întins puțin. A plâns. N-am văzut-o niciodată plângând.

   Ce naiba am făcut?

   - Sarah, îmi pare atât de...

   Sarah ridică mână, făcându-mă să tac. Îmi face semn să iau loc, într-un mod cât se poate de protocolar. Iau scaunul de pe jos și-l așez în picioare. N-are rost să ne certăm. N-am ucis-o pe Kelly, dar eu am produs situația asta. Eu sunt vinovat de tot. Iau loc, împreunându-mi mâinile în poală, cu privirea plecată.

   Sarah trage aer în piept și se apropie de masă, în timp ce tocurile ei fac zgomot pe podea. Își pune geanta pe masă și-și trage scaunul. Se așază fără să trădeze nicio emoție. Își netezește părul cu mâna și mai trage o dată aer în piept. Ochii ei sunt aceiași dintotdeauna, dar mă privește de parcă aș fi un străin. Mă tratează ca pe un... client.

   - Sarah, spun eu pe un ton cam aspru.

   N-am vrut să sune așa, dar nu-mi place cum se uită la mine. Cum poate să-și închipuie c-aș fi în stare de așa ceva? Cum poate să se poarte de parcă nu m-ar cunoaște? Sunt soțul ei.

   Scoate un carnet și un pix. Le așază pe masă cu grijă, unul lângă altul. Își lasă mâinile în poală și mă privește drept în ochi.

   - Adam.

   Se oprește. Își alege cuvintele cu grijă și nu știu de ce nu poate să vorbească liber cu mine.

   - Sarah. Sunt nevinovat. N-am omorât-o, jur. N-aș fi în stare de așa ceva. Mă culcam cu ea, dar nu i-aș fi făcut niciodată rău. Trebuie să mă crezi, o rog eu.

   Ea nici nu se clintește. Nu are nicio reacție.

   -OK.

   Notează ceva în carnețel. I se umplu ochii de lacrimi. Înghite în sec. Ce puternică este, dar eu o fac să fie slabă. Eu, care ar trebui s-o apăr. Respiră profund.

    - Sarah, te iubesc. Te iubesc enorm. Vreau doar să se termine odată povestea asta. Vreau ca lucrurile să fie din nou cum erau. Vreau să întemeiem o familie împreună. Vreau să fiu numai cu tine. Sunt un idiot și n-ar fi trebuit să te înșel. Știu asta și promit c-o să-mi petrec restul vieții revanșându-mă față de tine - numai să se termine odată porcăria asta. Îți jur pe ce am mai sfânt.

   O iau de mână, dorindu-mi să reacționeze într-un fel, să mă iubescă, să țipe la mine sau să mă plesnească - orice. Am nevoie să fie furioasă pe mine. Am nevoie să plângă. Am nevoie să-mi spună că mă iubește. Am nevoie să mă strângă în brațe. Am nevoie să-mi spună că totul o să fie bine.

   Dar nu zice nimic. Mâna ei este caldă, dar privirea îi e rece. Suferă și asta mă surprinde. Își retrage mâna.

   - Adam, am nevoie să înțelegi un lucru: am venit aici în calitate de avocat al tău, nu ca soție.

   Mă holbez la ea, nevenindu-mi să cred ce aud.

   - De ce vrei să mă reprezinți? După tot ce ți-am făcut?

   - Pentru că vorbeam serios când am spus „până când moartea ne va despărți” și sunt singura care are vreo șansă să te ajute să scapi.

   Simt răceala perfect îndreptățită din glasul ei.

   Îmi plec capul. Nu mai pot s-o privesc în ochi. Cum de-am putut să-i fac așa ceva? Cum am putut să ne aduc pe amândoi în situația asta?

   - Îmi pare rău, spun eu, suspinând.

   Pune pixul pe hârtie și-mi aruncă o privirea aspră.

   - Am nevoie să-mi spui tot... până la cel mai mic amănunt. Să nu omiți niciun detaliu. Înțelegi?

   Încuviințez. Nu știu cum o să reușesc să fac asta. Ar trebui să-i spun să-mi iau alt avocat, dar are dreptate: ea e cea mai bună și e singura care poate să mă salveze. Din ce zice Hudson, există un munte de dovezi împotriva mea. 

   O să găsească urme din sperma mea în Kelly. O să-mi găsească amprentele și AND-ul peste tot pe corpul ei. O să descopere mesajele, apeluri și întâlniri care se întind pe 1 an întreg.

   - Când v-ați întâlnit prima dată?

   - Cam acum 1 an și jumătate.

   - Și cum v-ați cunoscut?

   Închid ochii și trag adânc aer în piept, amintindu-mi de acea zi călduroasă de vară, ziua în care Kelly a intrat în viața mea.

13.

ADAM MORGAN

      Era începutul verii, iar noi cumpăraserăm casa de vacanță doar cu câteva săptămâni în urmă.

   Sarah trebuia să vină în weekend să mă ajute să fac ultimele retușuri, dar munca a reținut-o în oraș, la fel cum se întâmplase și în cele două weekenduri precedente. Spre sfârșitul dimineții, m-a luat o durere de cap de la lipsa de cofeină. Tocmai terminasem de despachetat lucrurile care aveau să stea în biroul meu și am descoperit că nu mai e cafea în casă, așa că m-am hotărât să ies la o plimbare. Încă nu făcusem cunoștință cu nimeni din zonă și mi se părea că toată lumea e retrasă. 

  Mi-am luat geanta și laptopul și am mers pe jos 10 minute, cât îmi lua să ajung în oraș.

   Orașul surprinde perfect contrastele regiunii: un amestec de farmec rustic tipic pentru Virginia și tot confortul de care ai nevoie, fără să fie nimic prea mult. Perimetrul orașului e acoperit de stejari înalți și ienupări, care formează o mare verde întreruptă doar de centrul comercial. În ziua aceea, străzile crăpate păreau aproape ude în căldura dimineții.

   Contrastele sunt atât de triste, că au o anumită poezie. O bisericuță pitorească se află doar la o stradă distanță de sediul unei bpnci. Mici afaceri de familie, spălătorii, restaurante modeste și magazine cu suveniruri, stau ușă-n ușă cu localurile lanțurilor de pizzerii, cafenele Starbucks și magazinele cu haine de firme.
   Modernizarea seamănă mai degrabă cu un virus care a infectat orașul decât cu mersul spre progres.

   Într-un sfârșit, am găsit o cafenea micuță numită Seth`s Coffee. Avea exact farmecul acela unic de oraș mic pe care-l căutam. Podea de parchet, care scârțâia când călcai pe ea. Mobilă desperecheată, de la scaune de lemn de esență tare și mese sculptate până la scaune de oțel cum vezi prin localurile ieftine, cu șezut de vinilin de un roșu țipător, acoperit cu plastic. Vesela nu făcea nici ea parte din vreun set, iar meniul era scris deasupra tejghelei pe o tablă care arăta de parcă ar fi fost rechiziționată de la o școală din apropiere. Petele de pe pereți erau acoperite cu cretă colorată, împărțind spațiul cu fotografii, tablouri și sculpturi ale unor artiști locali, cu prețul trecut pe etichetă.

   Era o dizarmonie totală, dar în haosul acela fără cap și coadă, totul se potrivea cumva și era pur și simplu minunat. Cel puțin așa mi s-a părut până când farmecul și frumusețea locului au fost eclipsate de Kelly.

   Am observat-o imediat. Felul în care îi juca în ochii albaștri lumina becurilor fără abajur, agățate în tavan și aerul ei lipsit de griji m-au înșfăcat de gât ca două mâini puternice și n-au vrut să-mi mai dea drumul.

   Servea pe terasă, așa că m-am hotărât să mă așez acolo. Fiecare fibră din mine își dorea să o cunoască: cine e, ce-i place, ce o face să fie... ea. Nu doar voiam să fiu în prezența ei, ci aveam nevoie să fiu.

   Mi-am scos laptopul și am început să tastez. Am descris-o în câteva fraze. Îi urmăream fiecare mișcare pe când trecea de la o masă la alta, ocupându-se de dorințele fiecărui client. Mi-am așteptat rândul. Mă captiva fiecare părticică din ea. Poate că singurătatea mea o făcea atât de atrăgătoare sau poate faptul că nu semăna deloc cu Sarah.

   Sarah este un om foarte chibzuit. Sarah arată întotdeauna ca scoasă din cutie, indiferent unde se află sau cum e îmbrăcată, în pijamale sau într-un cosmut office de 2000 de dolari, în drum spre muncă. În schimb, Kelly e perfectă în imperfecțiunea ei. Cu pistrui risipiți pe toată fața. Cu părul lung și castaniu fluturându-i peste umeri în adierea caldă a verii. Din când în când încerca să-l îmblânzească, dar de îndată ce începea să servească la mese, îl lăsa în voia lui pe când ea își vedea de treabă. Șorțul era legat la întâmplare în jurul mijlocului ei subțire. Avea sâni mari, lăsați liberi pe sub tricoul alb. Sfârcurile îi ieșeau în evidență și se vedeau cu ușurință, dar nici că-i păsa. Se plimba cu dezinvoltură pe terasă, zâmbind și râzând.

   Într-un sfârșit, a ajuns în fața mea. Simțeam ca și cum aș fi știut-o de când lumea. Așa e când urmărești pe cineva cu privirea mai mult timp. I s-a luminat chipul în timp ce soarele o învăluia din spate cu razele lui. Fusta ei scurtă s-a atins de marginea mesei pe când își unduia șoldurile.

   - Salut, ce să-ți aduc?

   Avea o voce cristalină și voioasă.

   M-am uitat fix în ochii ei și atunci am observat că purta în inimă aceeași tristețe pe care o simțeam și eu. Întotdeauna am fost convins că ochii nu mint. În ei se ascund adevărurile pe care nu putem sau nu vrem să le rostim. Avea ochii mari, cu o privire intensă și plină de suferință. Dar ce provocase această suferință?
   Zâmbetul i-a pălit în timp ce aștepta să răspund. S-a uitat și ea în ochii mei și-mi place să cred că și ea a recunoscut suferința și singurătatea din privirea mea.

   - Pot să te mai las câteva minute.

   În doar câteva secunde, glasul ei își pierduse vioiciunea.

   - Nu, nu.

   I-am zâmbit, ca să-i dau de înțeles că de acum înainte totul o să fie bine. Poate că nu știa ce vreau să spun cu zâmbetul ăsta, dar eram convins că o s-o fac în curând să înțeleagă. Mi-a zâmbit și ea.

   - Vreau o cafea... neagră.

   - S-a făcut!

   Voioșia îi revenise în glas.

   - Eu sunt Adam.

   I-am întins mâna. S-a uitat la brațul meu întins și apoi mi-a strâns mâna, după doar o clipă de ezitare. I-am zărit verigheta de pe deget, iar ea a văzut-o pe a mea. Ne-am uitat câteva secunde bune unul la mâna celuilalt, după care privirile nu s-au întâlnit și și-au vorbit.

   - Eu sunt Kelly.

   Mi-a zâmbit cu gura până la urechi și apoi a plecat să-mi aducă ce comandasem. Am stat acolo toată dimineața. O oră mai târziu, m-a întrebat la ce lucram. I-am povestit pe larg despre munca mea de scriitor. Două ore mai târziu, am aflat și eu lucruri despre viața ei, unde copilărise, ce speranțe și visuri avea. Trei ora mai târziu, a luat o pauză. A stat cu mine și am discutat.

   Atunci mi-a spus despre soțul ei, Scott.

   Era ceva sumbru în felul în care mi-l descria. La urma urmei, îi povestea despre el, foarte deschis, unul alt bărbat: mie. Era clar că ceva nu-i în regulă. Dar mi-a vorbit pe larg despre cum s-au cunoscut. A descris episodul aproape ca pe un basm. Fata îl întâlnește pe băiat. Fata și băiatul se îndrăgostesc. Fata și băiatul se căsătoresc foarte tineri. Fata și băiatul trăiesc până la adânci bătrâneți... dar apoi fata își deschide sufletul în fața unui bărbat misterios dintr-o cafenea.

   Ceva nu se lega aici. Glasul ei frânt o trăda. Scott o rănise. Nu era nevoie să mi-o spună ca să știu.

   Patru ore mai târziu, îmi închideam laptopul. Băusem câteva cești de cafea și luasem un prânz frugal. Kelly mai venise de câteva ori la masa mea ca să vorbim. Conversația trecuse de la viața noastră personală la oraș, la vreme, la munca mea din casa de vacanță. Legătura dintre noi, care păruse așa de puternică de dimineață, devenise mai slabă până după-amiază. Kelly părea mai rezervată, iar eu mă pregăteam să plec.

   Era caraghios să mă las sedus de ideea asta cum că eu și Kelly ne-am putea salva unul pe celălalt. Ea să mă salveze pe mine de o căsnicie plicticoasă și de o nevastă nepăsătoare, iar eu să o salvez peea de Scott, un bărbat care o rănise.

   Am dat să plec din cafenea, dar ea m-a oprit, strigându-mă. M-am întors spre ea. Am văzut-o scoțându-și șorțul, împăturindu-l și băgându-și-l în geantă. Și-a pus niște ochelari de soare, și-a luat geanta pe umăr și a făcut câțiva pași spre mine.

   - Cred c-ar trebui să vin să văd și eu casa asta cu care mi-ai împuiat capul toată ziua.

   Vorbea cu glas jos. Terasa se golise treptat și acum era pustie.

   - Și eu cred la fel, i-am răspuns cu un zâmbet.

   Cu un gest din bărbie, Kelly mi-a făcut semn să o iau înainte, iar eu am ascultat-o. Tot drumul s-a ținut la câțiva pași în urma mea.
   Nu ne-am intersectat cu nimeni din oraș și când am închis după noi ușa casei de vacanță, mi-a sărit în brațe. Ne-am smuls lacomi hainele de pe noi și am făcut sex chiar acolo, pe podeaua sufrageriei, pe covorul din blană de urs, în fața șemineului stins. Nu se mai sătura de mine și nici eu de ea.

14.

SARAH MORGAN

      Nu tresar nici măcar o dată când îmi povestește în amănunt cum s-au cunoscut și și-au tras-o în doar 4 ore. Nu sunt aici în calitate de soție. Nu am venit să-l judec. Am venit să-l apăr. Deocamdată, trebuie să ascult.

   Îmi iau notițe. Mă uit doar rareori la el și constat că-i e greu să mă privească în ocho. Nu-i de mirare. Mă minte de 16 luni. S-a culcat cu o altă femei. Dacă a putut să mă mintă atâta vreme, poate că e capabil și de crimă. Nu, nu am voie să gândesc așa. Nu l-ar ajuta cu nimic.

   - Ai cunoscut-o pe Kelly Summers acum 16 luni la locul ei de muncă, Seth`s Coffee?

   Încuviințează.

   - Și i-ai tras-o... scuze, ai făcut sex cu ea chiar în ziua în care v-ați cunoscut?

   - Da. Îmi pare rău, Sarah, adaugă el după o clipă și încearcă să mă ia de mână, dar nu-l las.

   - Nu avem timp de așa ceva.

   Îmi aranjez hârtiile, așezându-le perfect una peste alta. Așa reacționez când nu știu ce să fac. Pun ordine în lucruri. Fac curat.

   Se sprijină de spătarul scaunului și-și trece mâinile peste față, trăgând de pielea care pare să-i fi devenit mai palidă din cauza problemelor, stresului și a lipsei de somn. Are ochii injectați și se vede că e nebărbierit.
   În ciuda lucrurilor pe care le-a făcut și a felului în care arată, eu îl găsesc chipeș. Înțeleg de ce Kelly nu i-a putut rezista. Nici eu n-aș putea.

   - Ai continuat relația cu Kelly în mod regulat?

   - Da, ne vedeam de câteva ori pe săptămână și a petrecut multe nopți în casa de vacanță, spune el, oftând prelung.

   - L-ai pomenit pe soțul ei, Scott. Ce știi despre el?

   Adam se îndreaptă în scaun. În ochi i se citește furie amestecată cu speranță. Îmi dau seama încă dinainte să deschidă gura că-l urăște pe omul ăsta și că e pe deplin convins că el a omorât-o pe Kelly.

   - Nu e un om bun. Sunt sigur că e mâna lui aici. Era abuziv. A amenințat-o. I-a făcut rău și cred că știa despre relația noastră, spune el mânios.

   Îl întrerup.

   - De ce crezi că știa despre voi doi? Ai interacționat vreodată cu el?

   - Din cauza mesajelor din noaptea aia. A amenințat-o. A zis că știe că l-a mințit. A zis s-o să-i facă rău.

   Îmi iau câteva notițe despre Scott.

   - Dacă a amenințat-o pe Kelly, asta ne ajută să introducem o îndoială rezonabilă asupra vinovăției tale și ne oferă o altă persoană spre care să îndreptăm atenția juriului. Un soț abuziv e foarte potrivit. Am văzut-o de sute de ori în procesele mele. Dacă a avut mijloacele și prilejul de a comite crima, n-o să ne fie greu să câștigăm.

   - Serios? zice Adam, luminându-se la față.

   - Da, dar să nu ne pripim. E doar un mod în care putem construi apărarea. L-ai întâlnit vreodată pe Scott?

   - Nu, dar nici n-aveam nevoie să-l întâlnesc ca să-mi dau seama ce fel de om e, zice Adam, încleștându-și maxilarul și mijindu-și ochii.

   - Ce fel de om e? întreb eu, cu capătul pixului între buze.

   - Un om rău.

   - Și atunci tu ce fel de om ești? continui eu, privindu-l pe sub gene.

   De la furie în stare pură, Adam trece la vinovăție.

   - Iartă-mă. N-ar fi trebuit să spun asta, zic eu.

   Mă opresc o clipă, îmi cobor ochii în carnet și apoi îmi ridic din nou privirea spre el.

   - E un conflict de interese foarte mare. Oi fi eu cel mai bun avocat la care poți spera, dar nu știu dacă pot să fac abstracție de suferința și furia pe care mi le stârnesc cazul ăsta.

   - Te rog, spune el, implorându-mă din priviri să-l ajut.

   Rod capacul pixului. Știu că aveam probleme, în orice căsnicie sunt, dar să mă mintă timp de 16 luni... Da, am fost neglijentă și da, n-am fost tocmai un model de soție iubitoare, dar asta nu înseamnă că nu-l iubeam și nici că am încetat vreodată să-l iubesc. Îl iubesc chiar și acum, în clipa asta. Îl urăsc, dar îl și iubesc. Tot ce făceam, făceam pentru noi. Pentru viitorul nostru. Dacă nu s-ar fi stins cariera lui de scriitor imediat după ce se afirmase, poate că n-ar fi trebuit să muncesc atât de mult pentru amândoi.

   Suntem vinovați în egală măsură de problemele din căsnicia noastră. Am făcut tot ce-am putut. I-am luat până și o vilă ca să poată scrie în voie, dar în loc de asta, el a folosit-o ca să mănânce, să bea și să se culce cu altă femeie. Stop. Nu am voie să gândesc așa. Nu știu dacă pot să mă detașez. Am nevoie de timp să mă gândesc. Trebuie să fac un pas în spate.

   Încep să-mi strâng lucrurile și îmi împing scaunul de la masă. Adam mă întreabă ce fac. Ochi mi se umplu de lacrimi când îl văd că începe să intre în panică. Crede că am renunțat la noi, la el. Dar nu e așa. Tac. Îmi înăbuș toate sentimentele: furia, dezamăgirea, amărăciunea, îngrijorarea, frica, toate. Le îngrop undeva adânc în sufletul meu.

   Ușa se deschide brusc chiar când dau să ies. Cad la podea. Mă lovesc cu capul de marginea mesei și mi se prelinge sânge pe față. Scot un țipăt.

   Un bărbat de 1 metru 80, în uniformă de ajutor de șerif, se năpustește peste masă, pironindu-l pe Adam la podea. Scot un icnet când îmi ating rana de la frunte și cercetez sângele de pe degete. Polițistul cu păr blond, tuns periuță și umeri largi îi trage pumni lui Adam în figură, stând deasupra lui. Adam încearcă să strige după ajutor, dar pumnii pe care-i încasează îl împiedică, umplându-i gura cu tot mai mult sânge.

   Mă ridic, mă duc la polițist, de-abia ținându-mă pe picioare, și încerc să-l dau la o parte de pe Adam. Îi dau un pumn în tâmplă. Degeaba. Nici că-i pasă că Adam are fața acoperită de sânge, iar ochiul drept deja i s-a umflat. Încearcă să pareze loviturile cu brațele, dar nu se poate pune cu bărbatul ăsta plin de furie. Îl lovesc din nou pe polițist și de data asta se oprește o clipă, uitându-se la mine. Ochii de un albastru glacial îi sunt împânziți de vinișoare roșii. Mă îmbrâncește fără o vorbă.

   Chiar când mă lovesc de perete, șeriful Stevens și ajutorul Hudson se năpustesc înăuntru. Îl smulg pe tip de pe Adam, care zace pe podea aproape nemișcat. Urlă la el să se oprească.

   - Summers, încetează în clipa asta! îi poruncește șeriful, pironindu-l într-un colț.

   Și Hudson îl ține pe individ. În cameră mai năvălesc câțiva polițiști și încearcă să-l imobilizeze pe omul ăsta care furbează de furie. Vene de pe frunte și gât îi pulsează. Ochii lui pătrunzători sunt injectați cu mânie. Sudoarea i se prelinge pe chi. Gâfâie așa de tare, că mă aștept să-l văd prăbușindu-se la podea din clipă în clipă. N-am mai văzut atâta furie.

   Omul ăsta cedează nervos chiar sub ochii noștri. Lacrimile încep să i se prelingă șiroaie. Mucii îi curg din nas. Trupul lui se eliberează de toată tensiunea acumulată și devine o cârpă.

   Șeriful, ajutorul de șerif și polițiștii îl slăbesc din strânsoare, iar Hudson acum îl sprijină să nu cadă.

   - Scott, amice, o să fie bine. Și eu aș fi făcut la fel. De fapt, chiar am încercat să fac la fel, zice Hudson, bătându-și prietenul pe umăr.

   Mă sprijin de perete.

   „O, Doamne... E soțul lui Kelly. E polițist.”

   Adam se zvârcolește pe jos de durere, pe jumătate conștient. Hudson și polițiștii îl dau afară cu forța pe Scott din cameră. Stevens se uită la Adam și clatină din cap. Strigă să cheme cineva o ambulanță. Apoi privirea i se oprește asupra mea și de-abia acum observă că sunt și eu aici și că sunt rănită. Vine spre mine, cuprinzându-mă cu brațul și cercetându-mi tăietura de pe frunte.

   - Sarah, îmi pare rău. Ești bine? spune Stevens vădit stânjenit de ce s-a întâmplat în secția lui.

   E și un pic de blândețe în glasul lui. Îi pasă că sunt rănită. Atinge tăietura, iar eu icnesc de durere.

   - Îmi pare rău, spune el din nou.

   - Nu-i nimic. Sunt bine.

   - Hai să curățăm rana și să te vadă un doctor.

   Încearcă să mă conducă afară din încăpere. Refuz și mă așez în genunchi lângă Adam. Un  polițist încearcă să curețe sângele cu prosoape de hârtie.

   - Ești bine? îl întreb eu pe Adam, dându-i părul năclăit de sânge de pe frunte.

   - Da, îngaimă el.

   Iau niște prosoape de hârtie și încerc să-i șterg sângele din ochi ca să mă vadă, ca să vadă să cunt alături de el. Îl mângâi pe obraz, promițându-i că o să rezolv, că o să-l ajut.

   Mă întorc din nou spre șerif. Încă privea totul cu gura căscată.

   - E inacceptabil!

   - Știu. Știu. O să iau măsuri. Domnul ofițer Summers este în concediu. N-avea ce căuta aici. N-ar fi trebuit să fie aici.

   - Și atunci ce căuta aici?

   Stevens nu răspunde. Nu are niciun răspuns. Doar clatină din cap. Intră doi paramedici cu o targă și o pungă pentru perfuzie și încep imediat să-l ajute pe Adam. Mă dau într-o parte ca să le fac loc. Ei îngenunchează de-o parte și de alta a lui și încep să-i pună întrebări, verificând astfel în ce stare e.

   Fac câțiva pași în spate, iar Stevens îmi pune mâna pe umăr.

   - O să aibă grijă de el. Hai să-ți curățăm rana.

   E mai mult o sugestie decât o poruncă.

   Încuviințez și ies cu el în timp ce paramedicii îl urcă pe Adam pe targă.

      Sunt în biroul șerifului.

   Revine cu o trusă mică de prim ajutor. Se sprijină de birou în fața mea și șterge sângele uscat de pe tăietură. Mi-a spus de mai multe ori cât de rău îi pare și cred că e sincer. Însă nu știu sigur dacă îi pare rău pentru ce a făcut Scott, pentru starea meau sau pentru ambele situații.

   - Nu cred c-o să ai nevoie de copci, dar e o tăietură destul de adâncă, zice el, spărgând tăcerea.

   Tac. 

   Continuă să se uite la rana mea, dar cred că de fapt se folosește de prilej ca să mă analizeze. Îmi tot caută privirea, dar eu mi-o feresc de fiecare dată. Nu știu ce vrea să afle. Poate de ce sunt cu Adam? De ce rămân alături de el după toate câte s-au întâmplat? Aplică un antibiotic și apoi acoperă rana cu niște pansament. Închide trusa de prim ajutor și se uită lung la mine. Îmi dau seama că vrea să spună ceva.

   Mă uit la el cu o expresie care sper că-i dă de înțeles că poate să mă întrebe orice. Vreau să știu ce e în mintea lui. Vreau să știu ce încearcă să afle.

   - Pot să te întreb ceva?

   - Da, spun eu, apăsând bandajele.

   Ocolește biroul și se așază. Rămâne tăcut o vreme și încep să cred că n-o să mă întrebe ce vrea să afle. Oftez și încerc să nu fiu încordată. Mă foiesc puțin pe scaun și mă așez picior peste picior. Șeriful bate darabana pe birou, adâncit în gânduri. Se apleacă în față și se sprijină în mâini.

   - Crezi că e vinovat?

   - Ce întrebare mai e și asta? zic eu cu o grimasă de dezgust.

   - E doar o întrebare, spune șeriful, fixându-mă cu privirea.

   - E o întrebare nepotrivită, îi răspund cu o undă de sfidare.

   - Așa e, zice el, încuviințând.

   Nu-i pasă dacă întrebarea lui e nepotrivită sau nu și deodată îmi dau seama că nu-l interesează. Și-a lăsat garda jos. Cred că înțeleg ce vrea să zică tocmai din tăcerea lui. Nici el nu e convins că Adam e vinovat. Ce-i drept, toate dovezile duc la Adam, dar el se întreabă: să fie cazul ăsta chiar atât de simplu? Să fie Adam atât de prost, încât să omoare o femeie în patul lui și s-o lase acolo s-o găseacă menajera? Lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par.

   Nu cred că șeriful vrea să facă din Adam un țap ispășitor, cu toate că i-ar fi la îndemână. Cred că vrea să mă ajute să aflu cine e adevăratul făptaș. E cu totul neortodox, dar, la urma urmei, scopul meu e să-l apăr pe Adam indiferent dacă a comis crima sau nu; iar scopul lui Stevens este să afle cine a comis crima. Nu vrea să închidă cazul repede; vrea să-l rezolve corect.

   - Nu cred că Adam e făptașul, spun eu într-un sfârșit și sper că am zis-o pe un ton suficient de convingător.

   Șeriful aprobă din cap și se sprijină din nou de spătar.

   - E cam neobișnuit, dar aș vrea să te duc la locul crimei și să-mi spui ce vezi.

   - Sunt de acord, zic eu fără ezitare.

   - Bine.

   - Du-mă acolo pur și simplu. Nu-mi pasă de protocoalele voastre.

   Matthew intră pe ușă, reușind să treacă de femeia de la recepție și de un ofițer de poliție. Mă întorc spre el și, de îndată ce zărește pansamentul de pe fruntea mea, înțelege că nimic nu e cum trebuie.

   - Îmi cer scuze. Colegul meu, Matthew, m-a însoțit aici.

   - Ce ți-au făcut? întreabă Matthew venind într-un suflet.

   Îmi cercetează pansamentul și-l săgetează cu privirea pe Stevens.

   - Sarah e avocat. O să vă dea în judecată. Iar eu știu oameni atât de puternici, încât o să distrugă orașul ăsta din temelii, continuă el.

   Își mijelte ochii și apoi își întoarce atenția spre mine. Trăsăturile feței i se îmblânzesc în timp ce îmi studiază rana.

   - Sunt bine. O să-ți povestesc ce s-a întâmplat, îl liniștesc eu.

   Matthew întotdeauna a vrut să mă protejeze.

15.

ADAM MORGAN

      Mă trezesc într-un spital, cu mâna strângă prinsă cu cătușe de pat.

   Îmi zvâcnește tâmpla, dar nu mă doare nici pe departe cât ar trebui să mă doară după bătaia pe care-m amintesc că am încasat-o. Mi s-a pus o perfuzie.
  „Aha, deci asta e. Analgezicele astea care-mi picură direct în sânge sunt motivul pentru care nu simt durere după bătaia pe care am primit-o.”

   Camera nu are ferestre, așa că habar n-am ce oră e sau cât am zăcut inconștient. E exact ce mă așteptam să fie: un salon de spital, cu pereți albi, aseptici și podele albe. Aparatul care-mi monitorizează pulsul scoate sunete regulate, asigurându-mă că sunt încă în viață. Îmi pipăi fața și simt adâncituri, umflături, evident că e ceva în neregulă. Nu văd cu ochiul stâng și ating pleoapa tumefiată cu vârful degetului simțind niște denivelări.

   Când s-o chem pe asistentă, îmi revine o scenă în minte, un amănunt de când zăceam pe podeaua sălii de interogatoriu, zvârcolindu-mă de durere, pierzându-mi cunoștința și venindu-mi în simțiri iar și iar. Îmi amintesc vocea lui Hudson, cuvintele rostite de el. I-a zis Scott, polițtistului care m-a atacat.

   „Scott al lui Kelly. E soțul lui Kelly.”

   Lucrurile tocmai au devenit de o mie de ori mai complicate. Cum de n-am știut că-i polițist? Cum se face că soția lui nu mi-a spus? Nici nu-i de mirare că îi era frică de el. Sau că simțea că nu are cale de scăpare. E de-ajuns să-l vezi ca să înțelegi. E o namilă de om. Nici eu nu sunt sfrijit, dar n-am avut nicio șansă în fața pumnilor lui. Închipuie-ți prin ce trecea Kelly. 

  Biata Kelly! Sunt sigur că Scott a ucis-o. Nu i-ar fi fost greu s-o facă și, fiind polițist, ar fi știut și cum să scape basma curată. Tocmai asta e problema. E polițist. N-avea cum să facă greșeli, nu? S-a zis cu mine.

   O asistentă intră relaxată în cameră. Răsfoiește niște foi prinse de u clipboard. Îmi aruncă o privire, observă că sunt treaz și tresare.

   - O, Doamne, v-ați trezit!

   Încerc să mă ridic în capul oaselor, dar ea vine repede la mine, spunându-mi să nu mă mișc. Umblă la mașinăriile la care sunt conectat și apoi iese în grabă.

   Câteva minute mai târziu, intră șeriful Stevens. E cam abătut. Se vede că nu e prea încântat de tot ce se întâmplă, dar nemulțumirea lui nu are legătură cu situația mea.

   - Cum te simți?

   - Binișor.

   - Uite care-i treaba. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Nu a fost în regulă și vreau să știi că ofițerul Summers a fost suspendat, zice el, trecându-și mâna prin păr.

   - Ar trebui să fie la pușcărie!

   - Știu că asta crezi, dar trebuie să ții cont de faptul că tocmai i-a murit nevasta. Nimic nu-i scuză comportamentul, dar sunt sigur că-i înțelegi reacția.

   Sunetele aparatului de monitorizare a pulsului se întețesc dramatic în timp ce încerc zadarnic să-mi stăpânesc furia.

   - Nenorocitul ăla a omorât-o, n-am nicio îndoială.

   Îmi ridic capul de pe pernă. Simt stropi de sudoare la rădăcina părului. Răsuflarea mi se precipită, inima îmi bate cu putere și îmi tremură mâinile.

   - Ia stai o clipă, domnule Morgan. Ce te face să crezi că Scott a avut de-a face cu moartea lui Kelly Summers? Era soția lui și a fost găsită în patul dumneavoastră, din casa dumneavoastră.

   Nu o spune ca să mă contrazică. Vrea să mă descoasă. Îl interesează ipoteza mea, dar nu știu dacă, pe undeva, mă și crede sau încearcă să mă întărâte.

   - Știa despre noi. Despre aventură. I-a trimis mesaje lui Kelly în noaptea în care a fost ucisă. A amenințat-o. Era violent cu ea Nu știu ce știi tu despre el, dar nu e așa cum îl crezi.

   Stevens își trage un scaun lângă patul meu și ia loc. Trage adânc aer în piept și mă măsoară din priviri. Mă cântărește, încearcă să înțeleagă ce fel de om sunt.
   Vreau să afle adevărul - poate nu adevărul meu, dar adevărul situației.
   - Scott Summers nu a fost acuzat niciodată că ar fi comis acte violente, nici de către Kelly, nici de către vreo altă persoană din oraș, spune el sec.

   - Lui Kelly îi era prea frică să-l acuze de ceva. Voia să fugă. Acum știu de ce. Acum înțeleg.

   - Ce înțelegi?

   - Scott era polițist. Știa că nu are cum să scape de el și că el n-o să plătească niciodată pentru fărădelegile lui.

   - Mie Scott nu mi-a plăcut niciodată, mărturisește șeriful.

   - Ce?

   Vreau să mă asigur că am auzit bine. De ce mi-ar spune asta? Ce caută aici? Îmi întinde o cursă? Sau chiar vreau să mă ajute? Nu înțeleg ce se întâmplă și nici de ce mi se întâmplă tocmai mie.

   - M-ai auzit bine. Știu că n-ar trebui să-ți spun. Dar mie întotdeauna mi s-a părut că e ceva în neregulă cu Scott. Prea e americanul tipic, felul lui de a fi nu se împacă bine cu orășelul ăsta. În plus, am învățat că toată lumea are secrete și că aceia care par buni sunt de regulă cei mai răi cu putință, spune el, rezemându-se de spătarul scaunului.

   Nu știu ce să răspund. Nu rup tăcerea decât când îmi dau seama că am uitat de Sarah. A fost rănită în altercație sau cel puțin așa mi s-a părut. Cred că sângele pe care i l-am văzut pe chip era al ei, dar ar putea tot așa de bine să fi fost al meu.

   - Cum se simte Sarah? E bine? A fost rănită?

   - Sarah e bine. Are doar o tăietură mică la frunte, dar e o femeie foarte puternică. Nici măcar un bărbat de 1 metru 80 n-o poate doborî, spune el cu un zâmbet.

   Încuviințez, știind că are dreptate.

   - Unde e? Vreau s-o văd.

   - I-am zis să se ducă acasă să se odihnească. Se întoarce mâine dimineață. Sper că nu-i o problemă.

   - Sigur, nicio problemă.

   - Uite, eu o să-l verific pe Scott, pentru că așa e corect. Nu-s convins că tu ești vinovatul, dar nu-s convins nici că tu ești curat ca lacrima, zice el și se ridică.

   -  OK, zic eu, pentru că asta e tot ce pot spune.

   Știe ce cred și n-am de gând să pierd vremea încercând să-l conving că nu eu sunt criminalul. Știu că, până la urmă, problele sunt cele care contează; cel puțin asta am învățat de la Sarah. Am încredere că o să reușească să găsească dovezile necesare.

   - În fața camerei tale e un polițist de pază. O s-o aduc mâine pe Sarah să te vadă. O să-i dau de capăt, adăugă șeriful după o clipă de ezitare. Ai cuvântul meu.

   Iese din cameră înainte să apuc să-i răspund.

16.

SARAH MORGAN

      Matthew m-a dus direct acasă. A încercat să mă convingă să nu preiau cazul. Zicea că fac o greșeală. Eu i-am spus că-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala.

   Eram prea obosită să mă duc la birou, prea frustrată ca să mai am răbdare să-i explic lui Anne sau oricui altcuiva ce se întâmplă în viața mea. Nici măcar nu cred că pot să dau ochii cu cineva. Sunt copleșită de prea multe sentimente - furie, frică, tristețe, îngrijorare și multe alte lucruri pe care nici nu le pot pune în cuvinte.

   N-o să dureze mult până o să se afle. Presa o să sară direct pe subiect. Cu reputația pe care o am eu în D.C. și faptul că Adam e scriitor, e doar e chestiune de timp până când povestea o să devină publică.

   Ce-o să-i spun lui Anne? Colegilor mei? Clienților? Nu pot să mă gândesc la asta. Trebuie să-mi îndrept atenția asupra lui Adam și a cazului lui.

   Toată ziua mi-am petrecut-o într-o stare de toropeală. Când în sfârșit mă dezmeticesc, trec totul în revistă - totul, adică informațiile pe care le am cu privire la caz.
   Adam e, fără îndoială, suspectul principal. A avut mijloacele necesare, mobil și ocazie - mai mult nici nu-i trebuie procurorului ca să construiască un caz împotriva lui și să obțină o condamnare. Dar mai e și Scott, iar întâlnirea mea cu el se potrivește modului în care l-a deschis Adam. E impulsiv și se pare că nu e în stare să se controleze. În plus, mesajele pe care le-a pomenit Adam sunt destul de grăitoare. Iau un carnet de pe noptieră și-mi fac câteva însemnaă. Scriu „ocazie” și încercuiesc cuvântul.

   O mai exista și altcineva care ar fi putut să comită crima? Kelly a fost victima, dar avea o aventură. Ce altceva mai făcea oare? Cu ce altceva se mai ocupa? O mai fi cineva care s-o fi vrut moartă? Scriu „Steth`s Coffe”. Trebuie să vorbesc cu colegii, clienții și cu oricine din anturajul ei.

   Îmi sună telefonul. Nu cunosc numărul, așa că ezită să răspund. E 9 seara, dar poate că mă sună Adam de la spital. Ar fi trebuit să mă întorc să văd cum se simte, dar Stevens m-a asigurat că e bine și m-a îndemnat să mă duc acasă și să mă odihnesc.

   Ridic telefonul.

   - Alo?

   - Bună, Sarah, sunt șeriful. Am sunat să văd cum te mai simți și să-ți spun că Adam e bine. Tocmai am plecat de la spital și s-a trezit.

   - Ce-a spus doctorul?

   Nu mă interesează cum mă simt eu. Pentru Adam îmi fac griji.

   - A spus că are o factură facială, o contuzie superficială și niște vânătăi. Dar o să se facă bine. Am trimis documentele la compania noastră de asigurări, așa că nu trebuie să-ți faci griji în legătură cu costurile spitalizării.

   - Nu-mi pasă de costuri. Vreau doar să fie bine.

   - Păi, e bine. Scuze că te-am deranjat, spune el, pregătindu-se să închidă.

   - Stai.

   E o urmă de panică în glasul meu. Nu vreau să închidă. Nu știu de ce, dar vreau să vorbesc cu el. Poate pentru că știe prin ce trec. Poate pentru că a fost blând și înțelegător cu mine, spre deosebire de toți ceilalți oameni de la secție. Poate pentru că are un chip impenetrabil sau poate pentru că vreau să mă ajute - de fapt, nu doar vreau, ci am nevoie să mă ajute.

   - Da? întreabă el, așteptând răbdător răspunsul meu.

   Pare să se agațe de fiecare cuvânt pe care-l rostesc. Cred că și el vrea să vorbească cu mine.

   - Mulțumesc, domnule șerif...

   - Ryan, mă întrerupe el. Spune-mi Ryan.

   - Ryan. Îmi cer scuze că am fost argățoasă cu tine. Știu că nu e nici pe departe vina ta și că vrei să mă ajuți. Mă străduiesc din greu să fac față la ce se întâmplă și n-am vrut să-mi vărs nervii pe tine.

   Îl aud oftând - nu știu dacă de ușurare sau de frustrare.

   - Sarah. Nu te cunosc prea bine, dar... dacă Adam e vinovatul, treaba mea e doar să aflu adevărul și să fac dreptate, așa cum se cuvinte. Asta rămâne valabil și dacă Adam e nevinovat. Sunt alături de tine, atât profesional, cât și prietenește. Ce încerc să spun este că o să fiu alături de tine indiferent ce descoperim. Eu nu vreau decât să ajung la adevăr.

   Cred că încep să înțeleg ce fel de om e șeriful și ce urmărește. Și, cu toate că remarca lui e cât se poate de deplasată și nici prin cap nu mi-ar trece să-l încurajez, sunt măgulită. Mi-ar plăcea să-l pun la punct și să-i zic cât de nepotrivit e ce mi-a spus, dar am nevoie de el. Am nevoie de ajutorul lui, așa că nu pot să-l trimit la plimbare, dar o să am grijă ca relația noastră să rămână strict profesională.

   - Mulțumesc, domnule șerif.

   De data asta nu-mi mai cere să-i folosesc prenumele. A priceput mesajul. A înțeles că asta, orice ar fi chestia asta între noi, nu poate să ducă la nimic.

   - Noapte bună, doamnă Morgan. Ne vedem mâine, la ora 11:00, așa cum am vorbit.

   - Noapte bună.

   Închei convorbirea. Când să-l pun pe noptieră, telefonul vibrează, anunțându-mă că am primit un mesaj. E de la Matthew.

   „Îmi pare rău pentru ce am spus. Ai dreptate. Nu e treaba mea, dar să știi că sunt alături de tine dacă ai nevoie. Următoarele câteva zile sunt foarte aglomerate pentru mine, dar o să trec să te văd imediat cum pot.”

   Țin degetul apăsat pe mesaj și, dintre reacțiile disponibile, selectez inimioara.
   Las telefonul din mână și închid ochii, sperând că o să reușesc să dorm în noaptea asta, dar știu foarte bine că n-o să pot.

17.

ADAM MORGAN

      După ce a plecat Stevens, m-am gândit s-o sun pe Sarah, dar nu pot. Cel puțin, nu deocamdată.

   Știu că e bine din punct de vedere fizic, dar nici nu pot să-mi închipui cât am răvășit-o mental și afectiv. Nu cunosc pe nimeni mai puternic decât Sarah, dar, laurma urmei, câte poate un om să îndure? Îmi vine să-i spun să renunțe la caz și să angajez pe altcineva, pentru că nu merită așa ceva. N-ar trebui să curețe după mine.

   Sigur, eu știu că n-am omorât-o pe Kelly, dar am avut o aventură, fără de care nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Cel puțin așa cred. Poate că Scott ar fi omorât-o oricum pe Kelly, dar nu s-ar fi întâmplat la noi în casă și eu n-aș fi fost implicat.

   Sunt convins că Scott a făcut-o. Nu dau doi bani pe teatrul pe care l-a jucat azi și pe bătaia soră cu moartea pe care mi-a dat-o; el a făcut-o. N-am nicio îndoială. Sper doar ca Sarah și șeriful Stevens să poată s-o dovedească.

   Închid ochii și încerc să dorm, dar revăd iar și iar nu doar întâmplările de peste zi, ci și pe cele din ultimele 16 luni. Îmi amintesc tot timpul petrecut cu Kelly. Încerc să nu, dar tot îmi amintesc. Îmi iubesc soția, dar am iubit-o și pe Kelly. Câteva lacrimi îmi alunecă pe obraji și cad pe pernă.

   Ce am făcut? Ce naiba am făcut?

18.

ADAM MORGAN

DOUĂ SĂPTĂMÂNI MAI DEVREME

      Tocmai se încheie o zi de scris, adică o zi în care n-am făcut altceva decât să stau în fața unui ecran de calculator gol, bând whisky. Ochii mi-au obosit de cât m-am holbat la documentul Word alb. Dar, datorită whisky-ului, asta era tot ce simțeam.

   Avusesem de gând să mă întorc acasă, din moment ce Kelly anulase întâlnirea a treia oară săptămâna asta. Dar băusem prea mult ca să mă urc la volan, așa că m-am hotărât să rămân și să mai încerc o dată să mă apuc de scris mâine dimineață, cu mintea limpede. Am închis laptopul și m-am dus în sufragerie, plimbând whisky-ul prin paharul de cristal. Am făcut focul și am pus niște muzică clasică.

   Tocmai mă pregăteam să-mi aleg din bibliotecă o carte în care să mă cufund pentru restul serii când deodată am auzit pe cineva bătând la ușă. M-am gândit că poate îmi face Sarah o vizită surpriză și m-am bucurat că anulase Kelly întâlnirea.

   Însă de cealaltă parte a ușii era Kelly, bătută rău. Pe față îi șiroiau lacrimile, care se amestecau cu sângele năclăit de la nas și de pe buze. Ochiul drept îi era învinețit, iar părul ciufulit.

   Am rămas șocat când am văzut-o, iar ea aproape că s-a prăbușit în brațele mele. Am dus-o înăuntru, în sufragerie, unde i-am învelit trupul înfrigurat cu o pătură.

   - Cine ți-a făcut asta, Kelly? am zis eu, aproape răstindu-mă de furie.

   M-am grăbit să iau niște gheață și o cârpă din bucătărie. Ea plângea și mai rău.

   - Să chem poliția?

   I-am pus gheața pe ochiul tumefiat, iar cu cârpa i-am șters sângele de la nas și gură.

   - Nu... nu, nu face asta, m-a rugat ea pe când o ștergeam de sânge.

   Am așteptat până s-a oprit din plâns și am văzut că e pregătită să-mi povestească. I-am adus un pahar de whisky și mi l-am reumplut pe al meu. Avea să fie o noapte lungă. M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe, spunându-i că totul o să fie bine.

   - N-o să se oprească niciodată, a zis ea într-un sfârșit, rupând tăcerea.

   - Cine?

   - Scott... soțul meu.

   Am tras-o mai aproape. Știam că e căsătorită, dar presupusesem că are o căsnicie ca a mea, plicticoasă, lipsită de dragoste, obosită și plină de indiferență. Nu mă așteptam la asta. Credeam că mie îmi merge prost, dar lui Kelly îi era mult mai greu. Eu eram doar plictisit, dar ea era de-a dreptul în pericol.

   - Te-ai dus la poliție? am întrebat eu, luând o gură mare de whisky.

   - Nu pot, a zis ea, dând din cap.

   - De ce?

   - Pur și simplu nu pot.

   Părea foarte iritată. Și-a terminat băutura, iar eu n-am mai insistat. Privirea ei mi-a dat de înțeles că nu vrea să continui să discut despre asta.

   - Ce pot să fac? am întrebat-o.

   M-am ridicat și ne-am mai turnat câte un pahar. Le-am pus pe măsuța de cafea și mi-am reluat locul de pe canapea. Trăgând-o la mine în poală, am început s-o mângâi pe cap și pe obraz. Mă vedeam cu ea de 1 an. Țineam la ea. O iubeam. Voiam s-o salvez. Nu se putea ca asta să ne fie soarta. Pur și simplu nu voiam să accept.

   - Nu poți să faci nimic. N-o să se oprească niciodată, a repetat ea, cu ochi goi și lipsiți de speranță.

   Credea sincer ce-mi spunea.

   Nu puteam s-o las să se dea bătută.

   - Pot să te ajut să scapi de el.

   - Nu am unde să fug. O să mă găsească oriunde m-aș duce.

   - O să fugim împreună... tu și cu mine, am spus eu și cred că eram sincer.

   - Uneori mi se pare că doar moartea mă poate scăpa de el.

   - Nu spune asta. De ce ai spuneașa ceva?

   - Sunt unele lucruri pe care nu le știi despre mine.

   M-a fixat cu o privire pătrunzătoare. Apoi s-a uitat în altă parte, ca și cum ar fi vrut să-și ia cuvintele înapoi.

   - Ce nu știu despre tine? Te iubesc, Kelly. Altceva nu-mi mai trebuie să știu. Te iubesc și vreau să te ajut. Spune-mi cum pot să te ajut.

   - Nu cred că poți. Scott are prea multă putere asupra mea.

   - Cum așa? Spune-mi, am insistat eu, ținându-i mâna strâns într-a mea.

   A tras aer adânc în piept și s-a ridicat. Și-a luat paharul și l-a dat pe gât dintr-o singură înghițitură. Pe urmă s-a întors spre mine și și-a descărcat sufletul, dezvăluindu-mi de ce avea Scott atâta putere asupra ei.

   - Eu am mai fost căsătorită o dată și, cu toate că ne iubeam, nu ne-am purtat întotdeauna frumos unul cu altul. Iar numele meu... nu e Kelly Summers. E Jenna Way. A trebuit să-l schimb după ce am fost acuzată că mi-aș fi ucis primul soț. Nu l-am omorât.

   A tăcut. Am strâns-o ușor de mână. S-a uitat la mine și a continuat:

   - Ne certaserăm în ziua aia, așa cum făceam de obicei. Aveam o relație furtunoasă. Mai târziu în seara aia, când m-am întors acasă, l-am găsit mort. Fusese înjunghiat. Eu eram suspectul principal. Nu eu l-am omorât, îți jur că nu. Îmi iubisem soțul, dar eram acuzată de crimă. O parte din probe s-au pierdut în timpul procesului, și atunci acuzațiile împotriva meau au fost retrase. M-a ajutat să scap, dar acum a devenit stăpân peste mine, așa că de fapt nu sunt liberă. Încă plătesc pentru o crimă pe care n-am comis-o. Încă-mi ispășesc sentința. Numai că nu într-o celulă de închisoare, ci cu Scott. Știu că lucrurile n-o să se termine cu bine pentru mine și știu că n-o să fiu liberă decât dacă el dispare din peisaj, a încheiat ea, plecându-și capul.

   Încercam să-mi păstrez calmul pe când procesam ce-mi povestise. Nu știam ce să zic. Nu știam ce întrebări să-i pun și, de fapt, nu știam nici dacă n-ar fi mai bine să nu zic nimic. Nu asta mă așteptam să aud. Kelly ascundea o latură întunecată pe care nu puteam nici măcar s-o cuprind cu minea. Credeam c-o cunoșteam pe femeia asta. Însă nu-i știam nici măcar numele adevărat. Cine era? Își ucisese oare soțul?

   Tăcerea mea părea s-o neliniștească. Și-a plimbat privirea prin cameră, după care și-a îndreptat-o asupra mea. Bătea nervos din picior și s-a răsucit pe canapea.

   - Nu sunt un om rău.

   A oftat prelung și s-a ridicat, iar eu am crezut că vrea să plece. În ciuda lucrurilor pe care mi le spusese, nu voiam să plece. Voiam să înțeleg.

   - Stai, am spus.

   S-a oprit, iar eu m-am ridicat de pe canapea. Eram la doar câțiva centimetri de ea. Ochii i s-au luminat, datorită apropierii de mine și pentru că spera să n-o las să plece pentru că nu avea unde să se ducă.
   M-am apropiat și mai mult și i-am dat părul după ureche.

   - Eu te știu sub numele de Kelly, nu Jenna.

   - Știu. Iartă-mă, m-a întrerupt ea.

   I-am pus degetul pe buze ca s-o fac să tacă și i-am spus că am nevoie să mă lase să termin. Mi-a făcut pe plac.

   - Eu m-am îndrăgostit de Kelly, nu de Jenna. Pentru mine nu contează cine ai fost înainte. Nimic din ce ai făcut nu schimbă ce simt pentru tine. Anul ăsta a fost unul dintre cei mai buni din viața mea, și asta datorită ție. Prin ce treci tu, trec și eu. Ce-ți trebuie ție îmi trebuie și mie. Kelly, îți promit că Scott n-o să-ți mai facă niciodată rău.

   Am sărutat-o ușor pe frunte. Și-a ridicat ochii spre mine, iar speranța îi revenise în priviri. S-a întins să mă sărute. Ne-am sărutat, iar ea a tresărit puțin din cauza buzei crăpate, dar nu s-a retras.

19.

SARAH MORGAN

      Ușile liftului se închid, și închid și eu ochii o clipă, adunându-mi forțele.

   M-am îmbrăcat în așa fel încât să arăt ca o femeie stăpână pe ea și pe situație. O fustă scumpă și o bluză strâmtă, niște pantofi negri cu toc, marca Louboutin și o haină croită la comandă. Am părul strâns într-o coadă înaltă și azi-dimineață mi-am făcut un machiaj profesionist la salon. Au reușit să-mi mascheze vânătaia de pe frunte, dar tăietura încă e acoperită cu pansament.

   Trebuie să arăt ca o femeie care se ridică la înălțimea situației. Trebuie să par puternică.

   Ușile liftului se deschid, iar lângă ele mă așteaptă Anne, cu o ceașcă de cafea în mână și un zâmbet compătimitor, dar încurajator.

   - Ce s-a întâmplat? Ești bine?

   Privirea îi zboară direct la bandajul de pe frunte.

   - N-am nimic. Hai să vorbim în timp ce mergem.

   Iau ceașca de cafea și trec iute pe lângă ea. Se grăbește să mă ajungă din urmă, nerăbdătoare să-mi facă pe plac și să afle mai multe.

   O pun la curent cu ce se întâmplă, ca să apuce să mobilizeze din timp resursele firmei pentru verificarea trecutului lui Kelly și al lui Scott. Trebuie să știu tot. Pe culoare, observ că unii colegi șușotesc între ei când mă văd trecând. 

   Deocamdată nu cunoaște nimeni detalii, pentru că nu a apărut nimic la știri, dar asta nu a împiedicat zvonurile să circule. Nu sunt genul care să anuleze întâlniri, să rateze termene la tribunal sau să dispară de la birou, așa că nu mă surprinde că lumea vorbește.

   Anne închide ușa biroului meu în urma noastră, iar eu mă așez pe canapea.

   - Sigur ești bine?

   - Da. Te rog să nu mă mai întrebi, i-o tai eu scurt.

   - Scuze. Rezultatul cercetărilor legate de Kelly și Scott Summers ar trebui să sosească până la sfârșitul zicel.

   Se așază în genunchi lângă măsuța de cafea și începe să împartă hârtiile în dosare.

   - Ce zice lumea?

   - Că ai avut o cădere nervoasă. Că te-a înșelat soțul.

   - Pe-asta chiar că au nimerit-o, spun, dându-mi ochii peste cap. Bob a dat târcoale pe-aici?

   - Încă nu. Luni dimineața s-a întors din concediu și încă se pune la curent cu ce s-a întâmplat în absența lui.

   - Bun.

   - Crezi că e vinovat? mă întreabă Anne.

   - Nu știu...

   Îmi aruncă o privire plină de teamă și-mi dau seama că-i pare rău că a întrebat.

   - Scuze.

   - Nu-i nimic, Anne. Serios. Pur și simplu nu-mi vine să cred. Eram cu tine în oraș și ne simțeam extraordinar, pentru ca în clipa următoare să mă pomenesc acasă și să mi se spună că soțul meu e un criminal.

   - Nici mie nu-mi vine să cred. Ia stai! Ai spus că a venit târziu în noaptea aia și că... știi tu, ați încercat să faceți un copil. Nu-i ăsta alibiul lui?

   - Potrivit raportului preliminar, Kelly a fost ucisă între 23:30 și 00:15. Eu nu am putut să garantez că a fost acasă decât după ora 2:00, când m-am trezit.

   - Iar noi am stat în oraș până la...

   - Până la miezul nopții, poate chiar ceva mai mult.

   - Da, așa e.

   Anne se gândește. Îmi dau seama că încearcă să găsească ceva care să-mi fie de mai mult ajutor.

   - Anne, te rog, nu-ți bate capul cu asta. Nu e problema ta. M-ai ajutat deja mai mult decât poți să-ți închipui, îi spun zâmbind.

   De emoție, i se umezesc ochii. Se ridică și își face vânt cu mâinile, ca să-și usuce lacrimile. Vine spre mine, se așază pe canapea și mă strânge în brațe.

   - Nu-mi mai spune să nu-mi fac griji pentru tine. Ești cea mai bună prietenă a mea, Sarah. Aș face orice pentru tne. Să știi că poți să contezi pe mine, îmi șoptește ea la ureche.

   O îmbrățișez și eu.

   - Mulțumesc, Anne. Însemni mult pentru mine.

   Mă uit la ceasul de pe peretele din spatele ei și îmi dau seama că trebuie să plec. Mă desprind din îmbrățișare și din priviri ne spunem că, orice-ar fi, o să ne ajutăm una pe alta și că totul o să fie bine.

   - Trebuie să mă văd cu șeriful Stevens.

   Mă ridic și încep să-mi adun lucrurile.
   Simt cum se schimbă ceva în atmosferă: ușa biroului e larg deschisă, ceea ce înseamnă că am un musafir. Mă întorc încetișor să văd cine e, dar de fapt, știu deja.

   Primul indiciu a fost parfumul, a trădat-o izul de Chanel no. 5, atât de clasic, atât de previzibil. La asta se adaugă costumul monocrom care-i complimentează silueta zveltă. Nimic din personalitatea ei nu se poate ghici din ținuta care, totuși, luată ca atare, îți spune tot ce trebuie să știi despre ea. Are trăsături aspre, pe care și le întreține cu ajutorul vizitelor regulate la un cabinet de chirurgie estetică, unul care face o treabă așa de bună, încât numai un ochi expert și-ar putea da seama că există intervenții. Apariția îi e completată de țăcănitul pantofilor ei negri cu toc, marca Manolo Blahnik, care îmi dau de veste că e aici și e gata să primească atenția care i se cuvine, adică toată atenția.

   - Bună, Sarah, mă salută Eleanor și, fără să aștepte o invitație, vine deja spre mine. Mă bucur să te văd.

   Când ajunge în dreptul meu, își îndepărtează brațele și, cu toate că ne îmbrățișăm, abia ne atingem.

   - Ai ajuns repede, Eleanor, îi zic eu.

   Puțin cam prea repede. Speram să mai treacă o zi sau două până să mă onoreze cu prezența ei.

   - Firește, doar e vorba de fiul meu.

   Are un aer superior și își ridică poșeta neagră Chanel, un model clasic, apoi ia loc în fața biroului meu.

   - Ce drăguț e biroul tău, spune ea, uitându-se în jur.

   Remarca e în cel mai bun caz disprețuitoare. Mă așez la birou.

   Din prag, Anne ridică din sprâncene și iese din birou mergând cu spatele. E clar că Eleanor n-are de gând s-o salute.

   - Ia zi-mi, ce a pățit Adam?

   Se așază picior peste picior și-și pune palmele pe genunchi.

   Lui Eleanor n-o să-i placă deloc ce o să-i spun. În ochii ei, Adam e perfect. E tot ce i-a mai rămas de la răposatul ei soț. Tatăl lui Adam a fost administrator de fonduri de investiții și a murit subit acum 5 ani, în urma unui infarct. Au zis că din cauza obiceiurilor alimentare proaste și a stresului de la locul de muncă, dar mie îmi place să cred că a avut și Eleanor contribuția ei. E o femeie foarte solicitantă. Cu toate astea, de dragul acestui caz, o să las deoparte animozitățile dintre noi și o să îndur cu stoicism fiecare insultă, remarcă sarcastică și comentariu arogant.

   - Adam e suspectat de crimă...

   - Imposibil! mă întrerupe Eleanor. Băiatul meu n-ar face niciodată așa ceva!

   N-are sens să mă cert cu ea. Mulți părinți sunt orbi când vine vorba de copiii lor. Până și Ted Bundy și Jeffrey Dahmer au avut părinți iubitori, care nu bănuiau ce demon zace în copiii lor.

   - E suspectat că și-a ucis amanta.

   Am privit-o drept în ochi, sperând c-o să înțeleagă ce spun, sperând să priceapă că Adam nu e așa de lipsit de defecte cum îl crede ea. Poate că o să reușească să fie obiectivă în privința asta.

   Mijește ochii o clipă, după care trăsăturile i se destins.

   - Te-a înșelat? întreabă ea.

   Era clar asta din tot ce-am spus mai devreme, dar sunt sigură că mă întreabă doar ca să mă facă s-o zic cu voce tare.

   Încuviințez.

   Își întoarce privirea în altă parte și își ridică bărbia. Aș zice că stră cu nasul pe sus, dar ea e mereu cu nasul pe sus. Eleanor oftează.

   - Ei bine, aș vrea să-l văd. Vreau să aflu de la Adam.

   Își întoarce privirea spre mine.

   Încuviințez din nou.

   - E la spitalul din Prince William County.

   - Cum? De ce?

   - A fost implicat într-o altercație ieri seară, la secția de poliție, explic eu.

   Nu vreau să-i dau mai multe detalii.

   - Bietul meu băiat! De ce nu mi-ai spus de la început?

   Anne bagă capul pe ușă.

   - Sarah, trebui să pleci dacă vrei să ajungi la timp la întâlnirea cu domnul șerif Stevens.

   - Șeriful? De ce nu te duc să-l vezi pe Adam? mă întreabă Eleanor.

   Mă ridic. Se ridică și ea, punându-și geanta pe umăr cu un gest melodramatic.

   - Mă duc să văd locul crimei, iar pe urmă o să merg la Adam, zic eu, continuând să-mi strâng lucrurile.

   - Vin cu tine.

   Nu e o propunere, e o poruncă.

   - Nu poți. E locul unei crime. Mai bine du-te să te faci comodă, mănâncă ceva și îți scriu eu mai încolo, îi spun, punându-mi geanta mare pe umăr. Poate să te ajute Anne.

   - N-am nevoie de ajutor, răspunde Eleanor sfidător.

   - Bine, dar eu trebuie să plec. Vorbim mai târziu, Eleanor.

   Pornesc iute spre ușa biroului.

   - Nu știu dacă mai reușesc să mă întorc azi la birou, îi spun eu lui Anne în trecere, o să te sun.

    - Da, da. Du-te liniștită. Am eu grijă de tot, zice Anne.

   - Ne vedem mai încolo, Sarah, îmi strigă Eleanor din spate și pe urmă nu mai aud decât țăcănitul tocurilor ei.

      O oră mai târziu, opresc mașina în fața casei de vacanță.

   Autoturismul șerifului e parcat pe alee, iar el stă sprijinit de portieră, îmbrăcat în cămașa uniformei sale și în blugi. Are niște ochelari tip aviator și ține în mână un dosar. Când îmi vede mașina, zâmbește. Parchez în spatele lui și cobor.

   - Bună dimineața, doamnă Morgan.

   Am trecut iar la formalități. Tot mă întreb de ce se poartă frumos cu mine. Crede oare că Adam e nevinovat? Îi e milă de mine? Sau are vreun alt motiv pentru a juca rolul polițistului bun?

   - Bună dimineața, domnule șerif Stevens.

   Îmi strânge mâna și constat că i-a traspirat palma, deși vremea e răcoroasă. Ce-l neliniștește? Oare știe ceva?

   - O să aruncăm o privire, iar dumneavoastră să-mi spuneți dacă observați ceva ieșit din comun, spune el, luând-o înainte.

   Pornesc în urma lui, puțin temătoare. N-aș observa nimic nelalocul lui nici dacă ar fi ceva de observat, fiindcă rareori vin aici. Asta era în principiu casa lui Adam. Însă nu-l contrazic. Sunt sigură că polițiștilor le-au scăpat unele lucruri și pun pariu că măcar în privința asta pot să dau o mână de ajutor.

   Șeriful se întoarce spre mine și-mi întinde dosarul pe care-l avea în mână.

   - Era să uit. Iată rezultatele autopsiei și ale testelor ADN. Încă verificăm instoricul convorbirilor telefonice și mai avem de examinat niște probe.

   Încuviințez, deschizând dosarul din mers. Mă împiedic de prima treaptă a verandei, pentru că sunt cu nasul în raport. Șeriful Stevens mă prinde și mă ajută să urc pe verandă. Privirile ni se întâlnesc. Suntem la doar câțiva centimetri distanță. Gâfâi ușor. El respiră calm. Mă întreabă dacă m-am lovit și-i spun că nu. Fac un pas în spate și-mi îndrept fusta în timp ce el se apleacă să adune hârtiile.

   - Vrei să iei loc și să citești materialele înainte să intrăm?

   Îmi face semn spre banca de pe verandă. Încuviințez, știind că ar trebui să mă uit peste raport înainte să încerc să analizez locul faptei. Mă așez și încep să parcurg raportul.

   - Kelly Summers consumase Rohypnol?

   - Da.

   Șeriful se plimbă de colo colo pe verandă. Nu-i place să stea locului.

   - Ciudat. Și Adam? întreb, ridicându-mi privirea spre el. Luase și el?

   - Nu, zice șeriful fără ezitare.

   - Ați luat probe?

   - Așa cred, dar o să mai verific o dată la laborator.

   Mai dau câteva pagini și mă opresc la una care-mi reține atenția. Parcurg textul în diagonală și îmi scapă un oftat de frustrare.

   - Era însărcinată?

   Mă uit la șerif. E vizibil stânjenit și pare supărat. Se adună repede, ca să nu se observe că informația asta îl afectează. Presupun că ar tulbura pe oricine. O femeie și copilul ei nenăscut, înjunghiați mortal. Într-un sfârșit, încuviințează.

   - În 4 luni. Procurorul vrea să schimbe încadrarea jurudică a faptei în omor calificat și, dată fiind brutalitatea crimei, o să ceară pedeapsa cu moartea.

   Crede că nu știam asta, dar orice avocat competent ar face deducția imediat.

   - Adam era tatăl copilului?

   Șeriful își ferește privirea. Nu vrea să-mi spună, dar mi-a spus-o deja.

   - Da.

   Pare că ar vrea să adauge ceva, dar nu mai zice nimic. Își înghite vorbele și începe din nou să se plimbe. Ar da orice să fie în altă parte în clipa asta.

   Nu-mi vine să cred că Adam a lăsat-o pe femeia asta însărcinată. Știa? Mi-o ascundea? Kelly voia bani de la el sau avea de gând să-mi spună? Eram sigură că Adam n-ar putea face așa ceva, dar acum nu mai sunt așa de convinsă. Ce naiba era în capul lui?

   Stevens se oprește și se sprijină de stâlpul verandei. Îi simt ochii ațintiți asupra mea.

   - O să mă duc să iau o cafea, ca să te las să parcurgi toate informațiile și să termini de citit. Vrei și tu o cafea?

   Nu-mi ridic privirea. Citesc mai departe.

   - Da. Neagră, te rog.

   Studiez cu mare atenție documentele.

   - OK. Mă întorc imediat. Te rog să nu intri fără mine.

   - În casa mea? sun eu cu tupeu.

   El coboară treptele verandei, oftând. Îmi ridic ochii din hârtii și îl privesc cum se îndepărtează. De-abia acum observ cât de bine arată. Înalt, cu umeri lați și o cămașă proaspăt apretată. În ciuda defectelor lui și a figurii obosite, e greu să nu-l găsești atrăgător.

   - N-o să intru în casa mea fără tine.

   Se uită peste umăr, zâmbind ușor, și încearcă să alunge stânjeneala care plutește în aer.

   - Mă bucur, n-aș vrea să trebuiască să te arestez și pe tine. Se pare că e o trăsătură de familie.

   Chicotește și apoi clatină din cap, dându-și seama ce nereușită a fost gluma. Continui să răsfoiesc raportul mai departe, dându-mi ochii peste cap.

   Șeriful nu lipsește mai mult de 20 de minute, iar eu am terminat de parcurs informațiile până se întoarce el.

   Kelly Summers a murit din cauza loviturilor de cuțit. Luase Rohypnol și avea o alcoolemie de 0,16 de două ori peste limita legală pentru condus. Avea vânătăi pe spate, umăr și șold, cauzate cu cel puțin 24 de ore înainte să fie ucisă. Pielea de sub unghii are ADN-ul lui Adam. În vagin, anus și gură s-au găsit urme de spermă și, potrivit rezultatelor testelor ADN, îi aparține lui Adam. Cu toate astea, în vagin i s-au mai găsit alte două ADN-uri în afară de cel al lui Adam.

   Șeriful se apropie și-mi întinde o cafea. Ia liniștit o gură din cafeaua lui și se așază pe bancă, la doar câțiva centimetri de mine.

...............................................