Afaceri murdare, Nora Roberts

 .....................................................

3-6

         Se duse înapoi la sala de conferințe.

   Privirea ei o făcu pe Peabody să-şi înghită comentariul isteţ pe care voia să-l facă.
  - Doamnă, spuse ea, Baxter se ocupă de informaţiile legate de Byson. Deocamdată nu am găsit nicio informaţie transferată pe computerul lui de la Copperfield.
   - Continuaţi să cercetaţi.
   - Pe frontul informatic, Mcnab a raportat că mai multe fişiere au fost şterse din unitatea lui Copperfield.
   - Detectivul Mcnab îţi raportează ţie? S-a schimbat cumva lanţul de comandă în ultimele 20 de minute?
   Cunoscând acel ton, Peabody şi-l menţinu pe al ei cât mai neutru.
   - Detectivul Mcnab a crezut că suntem împreună, aici sau pe teren. Şi pentru că din câte ştiam eraţi la comandant, am preluat raportul şi acum vi-l transmit.
   - Mă duc la Informatică.
   Peabody şi Baxter îşi dădură ochii peste cap când se întoarse cu spatele. Şi din fericire pentru ei, avură instincte destul de bune să se concentreze asupra muncii când se întoarse din nou cu faţa spre ei.
   - Nimeni nu intră aici, sau se apropie de dosarele astea fără autorizaţia mea. E clar?
   - Da, să trăiţi!
   După ce uşa fu trântită, Peabody răsuflă uşurată.
   - Whitney i-a băgat mortul în casă.

      Eve intră în viteză în departamentul de informatică şi de acolo se duse ţintă la laboratorul de calculatoare pentru a da de Mcnab.
  El era aplecat peste unitatea lui Copperfield. Câţiva detectivi sau tehnicieni lucrau la alte calculatoare în aceeaşi zonă.
   - Va trebui să foloseşti un cub privat de conectare când lucrezi la acest caz.
   - Cum? Ce? spuse el şi-şi scoase o cască de pe urechi.
   - Acest caz este de ordinul albastru. Cub privat şi rapoarte verbale. Nimeni nu trebuie să ştie mai mult decât e nevoie.
   - Biiine.
   Se dădu puţin în spate, de parcă ar fi simţit căldura pe care o emana şi-i era frică să nu se ardă.
   - Am descoperit câteva chestii care au fost şterse. Erau...
   - Cub privat, se răsti ea. Acum.
   - Da, doamnă. Îmi va lua câteva minute să îl pregătesc.
   - Atunci începe.
   Ieşi ca o furtună şi intră în biroul lui Feeney. El era la birou, scriind ceva la computer în timp ce fredona un cântec. Din când în când murmura.
   - Aproape te-am prins, ticălosule.
   - Detectivii tăi au probleme în a înţelege ordinele, sau lanţul de comandă? se interesă ea.
   El înjură şi se uită la ea. Văzu ceea ce văzuse şi Peabody. Se dădu uşor în spate şi făcu semn cu capul spre uşă.
   - Vrei, te rog, să închizi aia?
   Ea o trânti.
   - Când mi se încredinţează un caz, oamenii care fac parte din echipa mea, fie ei de la Informatică, sau de la Omucideri, îmi raportează mie.
   - Ai vreo plângere de făcut în legătură cu unul din băieţii mei?
   Îi veni mintea la cap chiar înainte să răbufnească.
   Ce făcea? Provoca un scandal inutil, doar pentru că era furioasă?
   - Am un caz foarte sensibil.
   - Da, ştiu. Băieţii mei mi-au raportat şi eu am înregistrat electronicele, aşa cum ai cerut. Şi?
   - O chestie cu bani mulţi. Tu ai putea crede că Roarke ar călca în picioare două victime pentru a face rost de acele informaţii şi a o lua înaintea unui competitor? Crezi că ar putea să se folosească de investigaţiile şi informaţiile mele - dacă i le-aş împărtăşi - în interes personal?
   - Ce dracu’ spui? Mcnab a făcut vreun comentariu idiot?
   - Nu. Whitney a făcut un comentariu direct.
   Feeney strânse din buze, apoi expiră puternic.
   - Mai am din cafeaua pe care mi-ai făcut-o cadou de Crăciun. Vrei una?
   - Nu, nu, repetă ea şi se duse la fereastră. La naiba, Feeney. Dacă vrea să se dea la mine pentru ceva ce am făcut eu sau echipa mea, atunci n-are decât. Dar să spună că Roarke s-ar folosi de mine şi că eu aş permite asta, întrece orice limită.
   - Ia nişte alune.
   Dădu din cap.
   Feeney îşi băgă mâna în bolul cu alune de pe masă.
   - Vrei să-ţi spun ce cred eu?
   - Cred că da. Dacă am intrat peste tine acum când erai ocupat, înseamnă că vreau să aud ce ai de spus.
   - Presupun că unii dintre mahării ăia şi avocaţii care îi iubesc s-au călcat în picioare şi au dat din falei. S-au plâns la primar şi la şef. Primarul şi şeful i-au transmis toate lui Whitney. Trebuie să ia atitudine şi să-ţi spună punctul de vedere al departamentului, să te avertizeze. Vrei să-ţi spun ce cred eu că gândeşte cu adevărat?
   - Da.
   - Îl cunosc de mult timp. Dacă ar fi fost cu adevărat îngrijorat, nu ţi-ar fi dat cazul pe mână. Punct. Aşa s-ar acoperi. Dar în loc să facă asta, ţi-a spus ce avea de spus şi îşi pune fundul la bătaie.
   - Poate.
   - Dallas?
   Aşteptă până când ea se întoarse.
   - Te îngrijorează Roarke cât de cât în ce priveşte cazul ăsta?
   - Nu. La dracu’, nu.
   - Crezi că mă îngrijorează pe mine, sau pe oricine altcineva care lucrează la acest caz?
   Junghiul din stomac începea să cedeze.
   - Nu. Dar trebuie să-i spun lui Roarke şi chiar dacă nu-i voi împărtăşi niciuna din informaţiile legate de caz, tot trebuie să mă duc la el şi să-i explic. Şi dacă crezi că eu eram nervoasă când am venit aici, dă-mi voie să-ţi spun că asta a fost un fel de plimbare într-o zi însorită, faţă de felul cum o să reacţioneze el.
   Feeney împinse bolul de alune spre ea şi pentru o clipă i se citi amuzamentul pe chip.
   - Căsnicia e ca un câmp minat.
   - Da, la dracu’.
   Dar se relaxă puţin, îndeajuns pentru a se aşeza pe un colţ al biroului şi a lua câteva alune.
   - Îmi cer scuze.
   - N-ai de ce. Ne cunoaştem de mult timp.
    - Nu ştiu cât loc mai ai în programul tău, dar cu siguranţă că aş avea nevoie de tot ajutorul tău.
   - Probabil că mai pot renunţa la câte ceva. Mie îmi plac programele complete.
   - Mulţumesc.

      Cu nervii calmaţi, Eve se duse în sala de conferinţe unde-i găsi pe Peabody şi pe Baxter cufundaţi în cercetare şi într-un morman de sandviciuri.
   Când intră, Baxter rămase cu ochii pe ecran, dar Peabody riscă să arunce o privire. Clar încurajată de ceea ce văzu pe chipul partenerei sale, arătă cu capul spre mâncare.
   - M-am gândit că astea ne vor ajuta.
   - Bine.
   Deşi se calmase şi apetitul îi dispăruse, Eve luă câteva discuri şi se duse la un calculator. O clipă mai târziu, o cană de cafea îşi făcu apariţia lângă cotul ei.
    - M-am gândit că s-ar putea să ai nevoie şi de asta cât suntem aici.
   - Mulţumesc. Probabil că ţi-ai imaginat că o să împart cafeaua şi ai încărcat maşina pornind de la presupunerea asta.
   - Ar fi o presupunere incorectă? spuse Peabody zâmbind cuceritor.
   - Presupunerea mea e că tu sorbi deja cafeaua.
   - Baxter soarbe. Eu beau delicat.
   Eve inspiră.
   - Uite ce e. Comandantul voia mai mult decât o simplă informare. Avea unele motive de îngrijorare, sau vreun dobitoc are motive de îngrijorare, în legătură cu un posibil acces al lui Roarke la unele din informaţiile astea, prin intermediul meu. Şi că apoi ar putea să le folosească pentru a-şi scoate din joc competitorii.
   - Nici nu-i de mirare că aveai chef să-ţi descarci nervii asupra oricui îţi ieşea în cale, comentă Peabody.
   - Ei bine.
   Baxter făcu o pauză îndeajuns de mare pentru a se scărpina pe bărbie.
   - Presupun că Whitney a spus ce avea de spus, chiar dacă ştia că rahatul era inflamabil. Nu-i nicio plăcere să fii şef.
   Ultimele rămăşiţe de furie ale lui Eve se topiră.
   - Da. Hai să săpăm în rahatul ăsta până dăm de aur.

      Au săpat ore întregi.
   Fişierele lui Natalie Copperfield erau bine organizate, dar nu i-au condus la niciun rezultat.
   - Mcnab a spus că s-a mai şi şters de pe calculatoare, zise Eve. Există lucruri care ar putea fi interpretate drept timp pierdut, sau dosare şterse. Găuri mici, dacă le priveşti aşa. O albinuţă foarte harnică.
   - Mă face să mă simt ca un trântor, încuviinţă Peabody. Ceea ce desigur că nu sunt. Pentru că sunt detectiv şi un membru activ al poliţiei newyorkeze, antrenată în cel mai bun departament.
   - Pupă-n fund, spuse Baxter zâmbind.
   - Am 3 stele de aur la sportul ăsta.
   - Este fascinant, zise Eve pe un ton sec. Dar ceea ce vreau eu să spun e că, datorită modului eficient de organizare a dosarelor, pe care-l avea Copperfield, se vede clar un model al găurilor. Care merge în timp până acum 5-6 luni.
   - Şi mie mi se pare la fel, încuviinţă Peabody. S-ar putea să fie doar timpul dedicat pregătirilor de nuntă. Câteva probleme personale rezolvate la locul de muncă. Ni se întâmplă şi celor mai buni dintre noi.
   - Poate. Sau poate că este vorba de un cont care i-a fost dat în acea perioadă. Aceste pauze încep să se mărească de acum 10 zile. Cam pe atunci când credem noi că a găsit ceva îndoielnic.
   - Dacă ucigaşul a şters aceste dosare, începu Baxter, înseamnă că el, sau ea, a avut acces la computerul şi la fişierele ei. Nu cred că un client ar fi putut să le acceseze.
   - Ar fi putut intra din altă parte, sau să plătească pe cineva care avea cunoştinţele necesare să facă asta, replică Eve. Sau s-ar putea să fie cineva din interior. Sau amândouă variantele. Ceea ce nu găsim noi este tocmai proba că exista ceva ce ucigaşul nu voia să fie descoperit.
   - Supervizoarea ei ar trebui să-i cunoască toate conturile, spuse Peabody.
   - Da. O să trec pe acolo, să mai vorbesc cu ea înainte de a merge acasă. Peabody, vreau ca toate aceste informaţii să fie securizate. Baxter, dacă vrei să faci ceva muncă de teren, poţi să iei legătura cu sora victimei. Vezi dacă Copperfield a spus ceva de primirea unui cont nou în ultimele 6 luni. În mod normal ar trebui să fie unul mare.
   - Am înţeles, mă ocup de asta.
   - Verifică-l şi pe Trueheart şi ce ai tu de făcut. Dacă trebuie să lucrezi în plus, anunţă-mă. O să-ţi dau eu acordul.
   - Mulţumesc.
   - Peabody, dacă Mcnab a găsit ceva, vreau să mă anunţi. Orice, indiferent de oră. Sunt pe teren.

      Aglomeraţia traficului îi aminti lui Eve de momentul zilei. Probabil că firma era închisă deja în ziua respectivă.
   Sună la adresa de acasă a Carei Greene, pe care o avea în memorizator. Pentru că fu transferată pe curierul vocal, îi lăsă mesaj să o sune cât de repede posibil. În speranţa că Greene lucra peste program, Eve sună şi la telefonul de la serviciu şi lăsă acelaşi mesaj.
   Nu avea rost să se ducă la uşa unui apartament gol, decise ea. Avea să aştepte să fie sunată, sau să dea de Greene dimineaţa următoare.
   Acum trebuia să găsească cea mai bună metodă de abordare a lui Roarke.
   Să nu-i spună nimic nu era o opţiune. Chiar dacă ea ar fi încercat să se eschiveze, el ar fi simţit ceva. Tipul avea simţurile dezvoltate ca un vultur. Şi dacă era evazivă, avea să ajungă inevitabil să mintă. Şi dacă minţea greşea.
   La naiba, chiar nu avea chef să treacă printr-o asemenea încercare. Să fie directă probabil că era cea mai bună opţiune.
   N-avea decât să explodeze, să ardă şi apoi să se calmeze din cauza insultei. Era dreptul lui.
   Din nefericire, totul avea să se spargă în capul ei.
   Dar n-avea ce face decât să fie soţia bună care suportă orice. Apoi el avea să se scuze, poate chiar să o implore puţin.
   Cât de rău putea să fie?
   Era destul de împăcată cu situaţia când trecu porţile reşedinţei.
   Gândindu-se la diferite feluri de a deschide subiectul, trecu repede de la frigul de afară la căldura din interior. Lumina plăcută şi aerul uşor parfumat erau alterate de prezenţa supărătoare a lui Summerset.
   - Nu mi-am dat seama că aveaţi să vă luaţi câteva zile libere, spuse el când motanul plecă de lângă el pentru a veni spre ea.
   - Ce tot spui?
   - Pentru că v-aţi întors acasă fără să fiţi acoperită de sânge şi cu hainele întregi, am presupus că v-aţi petrecut ziua relaxându-vă.
   - Ziua încă nu s-a terminat.
   Îşi aruncă haina pe balustradă.
   - Aş putea s-o închei urmărindu-ţi fundul osos, dar tu ai fi cel plin de sânge şi cu hainele rupte.
   Luă pisica în braţe şi urcă împreună cu ea. Motanul torcea ca motorul unui elicopter când îl scărpina după urechi, absentă. În cele din urmă îl abandonă pe canapeaua din dormitor şi verifică unde era Roarke, pe scanerul de interior.
   - Unde este Roarke?
   - Roarke încă nu s-a întors acasă.
   Asta o făcea să mai câştige puţin timp, decise ea, şi se dezbrăcă de haine schimbându-se în echipament de sport. Cea mai bună metodă de a-şi limpezi mintea şi de a se concentra era să facă nişte exerciţii după care să asude, în sala de sport.
   Pentru a-l evita pe Summerset luă liftul şi apoi programă o căţărare pe munte, pe aparatul cardiovascular. Făcu 20 de minute intense după care setă aparatul pe sprint.
   Începuse o serie de abdomene când Roarke intră în sală.
   - Ai avut o zi lungă? spuse ea respirând greu.
   - Mda.
   Se aplecă şi-i atinse buzele cu ale lui.
   - Acum ai început sau termini?
   - Termin. Dar mai am destulă energie, dacă vrei să facem un antrenament.
   - Eu l-am făcut de dimineaţă. Nu vreau decât un pahar mare cu vin şi o masă bună.
   Eve se uită atentă la chipul lui.
   - Chiar ai avut o zi lungă. Probleme?
   - Chestii care mă irită, în mare parte, şi de care am scăpat. Dar acum, dacă tot ai adus vorba, parcă nu m-ar deranja să înot puţin înainte de masă. Dacă îmi ţii companie.
   - Sigur.
   Luă un prosop şi se şterse pe faţă. Să termine acum ce avea de făcut, sau să amâne până când se mai relaxează? Era greu de ştiut, se gândi ea, dar i se părea că nu e corect să-l lase să se relaxeze şi după aceea să-l lovească în stomac.
   - Ah, s-a întâmplat o chestie.
   Pentru a-şi mai acorda o clipă de răgaz, se duse să ia o sticlă de apă din frigider.
   - Dubla omucidere pe care o investighez. Legătura cu firma de contabilitate.
   - Ai obţinut mandatul?
   - Da, şi are legătură cu asta.
   - Ce are legătură?
   Se îmbărbătă ca şi cum ar fi urmat să sară într-o piscină cu apă foarte rece.
   - La unele niveluri, există îngrijorarea legată de sensibilitatea informaţiilor care se află acum în posesia poliţiei newyorkeze şi cea mai mare este provocată de faptul că eu sunt căsătorită cu tine.
   - Se pune problema la anumite niveluri în legătură cu capacităţile tale de a te descurca cu informaţii sensibile?
   Tonul îi era plăcut, chiar amiabil. Şi antenele ei tremurau din cauza asta.
   - Se pune întrebarea, la anumite niveluri, în legătură cu problema etică ce derivă din faptul că tu ai fi prea aproape de informaţii financiare secrete aparţinând unor actuali sau viitori competitori de-ai tăi. Dar vreau să ştii că...
   - Deci presupunerea, o întrerupse el blând, este că-mi voi folosi soţia şi investigaţiile pe care le face în legătură cu o dublă omucidere, nu doar pentru a obţine informaţii financiare în legătură cu competitorii mei, prezenţi sau viitori, ci şi că voi utiliza acele informaţii pentru câştig personal? Am înţeles bine?
   - Perfect. Ascultă, Roarke...
   - Nu am terminat.
   Vorbele erau şfichiuitoare.
   - Le-a trecut cumva prin cap acestor niveluri, că nu am nevoie să mă folosesc de soţia mea sau de investigaţiile ei pentru a-mi pune la pământ competitorii în afaceri, dacă asta doresc? Şi că am reuşit cumva să fiu competitiv şi chiar să am succes de unul singur, înainte de a cunoaşte investigatorul principal din acest caz?
   Nu-i plăcea deloc lui Eve când el spunea soţia mea pe tonul acela. De parcă ar fi fost unul din ceasurile lui de mână. Simţi că furia i se urcă la cap şi îi era greu s-o domolească.
   - Nu pot vorbi despre ce se întâmplă sau s-a întâmplat acolo, dar...
   - La dracu’, Eve. Crezi că te-aş folosi pentru nişte nenorociţi de bani?
   - Nici măcar o secundă. Uită-te la mine. Nici măcar o secundă nu cred asta.
   - Să calc peste cadavre, să risc să-ţi pătez reputaţia şi pe a mea, pentru a avea un avantaj în cine ştie ce afacere?
   - Tocmai ce am spus că nu...
   - Am auzit ce ai spus, se răsti el. Dar văd că pentru unii hoţul tot hoţ rămâne. Am lucrat pe brânci pentru poliţie, mi-am dedicat o parte bună a timpului şi mi-am asumat riscuri considerabile şi acum îmi pun la îndoială integritatea? Pentru asta? Să-i ia dracu’. Dacă nu pot şi nu vor să aibă încredere în tine după tot ce le-ai dat, sau în mine, dă-i dracului. Vreau să renunţi la acest caz.
   - Tu vrei... hei, stai puţin.
   - Vreau să renunţi, repetă el. Nu vreau nici măcar un singur bit din acele informaţii sensibile la mine în casă, sau în mintea soţiei mele, sau oriunde altundeva de unde s-ar crede că le-aş putea lua. Să mă ia naiba, dacă accept să fiu acuzat că aş putea face aşa ceva pentru a încheia o afacere. Nu voi accepta.
   - Hai să ne calmăm o secundă.
   Inspiră profund, de două ori, pentru ca sala să nu se mai învârtă cu ea.
   - Nu-mi poţi cere să renunţ la investigaţii.
   - Exact asta îţi cer. Şi dacă te ajută memoria, vei şti că ţi-am cerut foarte puţine lucruri legate de muncă. Nu eşti singurul investigator calificat. Renunţă, îi ceru el. Şi fă-o acum. Nu vreau să fiu insultat în halul acesta. Şi nu voi tolera ca soţia mea să fie cea care a adus insulta în casă, pentru că superiorii ei nu au ce le trebuie pentru a o face ei înşişi.
   Eve rămase ca trăsnită când el se răsuci pe călcâie şi plecă.

Capitolul 8

      Furia îşi înfipsese colţii în gâtul lui când plecă în viteză spre biroul său şi închise uşile. Şi ştia că dacă nu ar fi plecat atunci, furia lui ar fi muşcat şi mai mult din Eve.
   La naiba cu slujba ei. Poliţişti afurisiţi. De ce se amăgise la gândul că-l puteau accepta pentru cine şi ceea ce era?
   Nu era inocent şi nici nu pretinsese vreodată că ar fi fost.
   Furase? Adesea. Înşelase? Cu siguranţă. Se folosise de curaj şi pricepere şi orice altceva avusese la îndemână pentru a se lupta şi a scăpa de viaţa mizerabilă pe care o dusese şi a ajunge unde era acum? La dracu’, bineînţeles că o făcuse şi ar fi făcut-o din nou, fără remuşcări sau regrete.
   Nu ceruse să fie considerat pur şi sfânt. Fusese un câine vagabond din Dublin cu anumite abilităţi şi o ambiţie specifică şi se folosise de una pentru a o sluji pe cealaltă. Şi de ce nu?
   Era fiul unui om care ucisese cu sânge rece şi, da, şi el făcuse lucruri asemănătoare.
   Dar se transformase în altcineva. Şi când se îndrăgostise de o poliţistă, de o femeie pe care o respecta din toate punctele de vedere, renunţase la multe. Toate afacerile lui erau legale acum. Poate că cei din lumea afacerilor îl considerau un rechin, dar era unul care respecta legile.
   Mai mult decât atât, chiar lucrase cu poliţiştii, elementul care reprezentase cândva inamicul.
   Oferise departamentului resursele sale de nenumărate ori. Faptul că făcând asta se amuzase nu schimba cu nimic datele problemei.
   Era o situaţie care-l înfuria şi pe care o percepea ca pe o insultă.
   Cu mâinile în buzunare stă la fereastră şi se uită afară la luminile oraşului care devenise casa sa.
   Era propriul său produs, se gândi din nou. Îşi construise viaţa şi o iubea pe această femeie mai presus de orice. Şi faptul că cineva, oricine, se gândise că s-ar fi putut folosi de ea şi că ea i-ar fi permis acest lucru îl scotea din minţi.
   Ei bine, n-aveau decât să pună pe altcineva să lucreze până la extenuare ca să găsească ucigaşul. Şi dacă se gândeau că-l vor mai putea convinge să joace rolul de consultant, sau expert civil, se înşelau amarnic.
   Auzi uşa dintre biroul său şi al lui Eve deschizându-se, dar nu se întoarse.
   - Am spus tot ce aveam de spus în legătură cu acest subiect, o anunţă el. Am încheiat.
   - Foarte bine, atunci poţi să asculţi. Nu te învinovăţesc că eşti supărat.
   - Supărat?
   - Nu te învinovăţesc că ţi-ai ieşit din minţi de nervi. Şi eu simt acelaşi lucru.
   - Bine. Suntem pe aceeaşi lungime de undă.
   - Nu cred că e aşa. Roarke...
   - Dacă crezi că e o toană sau că poţi să mă convingi că nu e aşa, te înşeli. Au depăşit limita cu asta, Eve. Mă aştept să-mi respecţi poziţia cu privire la acest subiect.
   Se întoarse spre ea.
   - Mă aştept să mă pui pe mine înaintea a tot.
   - Aşa voi face. Dar trebuie să mă asculţi. Cu limita depăşită sau nu, nu poţi să-mi dai ordine cum îţi vine.
   - Era o declaraţie.
   - La dracu’, Roarke. La dracu’.
   Propria ei furie era în creştere, dar peste ea se aşternuse un strat de teamă bolnavă.
   - Sunt nervoasă, tu eşti nervos şi dacă vom continua aşa, ne vom enerva unul pe altul, poate îndeajuns pentru a trece o linie peste care nu vom putea reveni aşa de uşor şi asta când noi suntem cei care am fost pălmuiţi de alţii.
   - De când departamentul îţi este ceva exterior?
   - Trebuie să-ţi demonstrez ceva ţie, acum?
   Şi durerea se adăugă furiei şi spaimei.
   - Ţie? Ce trebuie demonstrat aici? Loialitatea mea? Ordinea în care vin loialităţile mele?
   - Poate că da.
   Îşi înclină capul şi spuse cu răceală:
   - Mă întreb pe ce loc sunt eu în ordinea aia.
   Da, era foarte furioasă. Dar inspiră profund, înainte să-şi piardă complet răbdarea. Sau şi mai rău, să dea drumul lacrimilor care ameninţau să curgă.
   - Am câteva lucruri de spus, la dracu’, şi am să le spun. Când termin, dacă vrei să renunţ la investigaţie, renunţ.
   Se simţi prins ca într-un cleşte şi apoi eliberat, dar nu făcu decât să ridice din umeri.
   - Spune atunci.
   - Nu mă crezi, spuse ea încet. Văd asta. Te întrebi dacă nu cumva fac asta doar ca să te conving. Şi asta e insultător şi am fost destul insultată pe ziua de azi. Aşa că ascultă. Când cineva dă în tine, dă în mine. Aşa este. Şi nu doar pentru că sunt soţia ta, pentru că nu sunt vreo gâscă ce primeşte ordine de la soţul ei.
   - Nu cred că am spus eu gâscă.
   - Câteodată, când spui soţie, sună ca şi cum ai spune gâscă.
   - Oh, la naiba.
   - Da, tipule. Dacă dau în tine, dau în mine, pentru că noi suntem o echipă. Pentru că poate nu pricep eu prea bine toată chestia asta cu căsnicia, dar lucrul ăsta l-am înţeles. Aşa că, poţi fi sigur că departamentul ştie exact ce părere am eu despre treaba asta.
   - Bine, atunci...
   - Nu am terminat, zise ea pe un ton răstit. Când le-am spus lui Feeney, Peabody şi Baxter, au avut cu toţii aceeaşi reacţie. Că era insultător. Şi a naibii să fiu, Roarke, dacă am chef să-mi pun coada între picioare şi să mă dau la o parte. Nu doar pentru victime, şi ele contează, contează al dracului de mult pentru mine. Ci pentru mândria mea personală şi pentru a ta. La dracu’ cu asta, pentru a noastră. Nu am de gând să mă dau la o parte doar pentru că primarul, sau comandantul, oricine, simte nevoia să-şi apere fundul pentru că vreun idiot se plânge că tu eşti mai deştept şi mai bun şi mai şmecher decât sunt ei. Şi sunt furioasă! spuse ea şi dădu cu piciorul în biroul lui. Foarte furioasă pentru această lipsă de respect. De parcă eu aş fi vreo femelă tâmpită care ar compromite o investigaţie pentru câştigul bărbatului ei. Sau că bărbatul meu ar fi vreun fraier care nu e în stare să-şi învingă competitorii fără un ajutor din afară. Nu îi las să scape cu una cu două. Nu vreau să-i las să ne dea la o parte aşa. Nu-i vom lăsa să dea la o parte doi oameni care au murit pentru că încercau să facă ceea ce e corect, oricât de stupid ar fi fost, din cauza politicilor lor.
   Dădu din nou cu piciorul în biroul lui şi simţi că se linişteşte.
   - Ai făcut mult mai mult decât să mă susţii în ceea ce fac. Şi meriţi mai mult din partea departamentului. Aşa că nu mă voi limita doar să-ţi fiu alături şi dacă tu crezi că eu ar trebui să mă retrag din această anchetă, atunci asta voi face.
   Se opri pentru a respira.
   - Asta voi face, pentru că dacă nu ştii deja că tu eşti pe primul loc, eşti un mare prost. Dar nu aşa demonstrezi ceea ce trebuie. Ar fi un răspuns mai potrivit dacă ai rămâne în calitate de consultant. Descoperirea celui, sau a celor care au făcut asta, ar fi riposta cuvenită. Vreau să finalizez acest caz şi vreau ca tu să fii cu mine atunci când o fac. Dar tu decizi.
   Îşi trecu mâinile prin păr şi-şi dădu seama că era extenuată.
   - Decide.
   Nu spuse nimic o clipă, doar îngână ceva.
   - Ai face asta, ai abandona acest caz dacă ţi-aş cere-o?
   - Aş face-o, pentru că m-am gândit că în aceste circumstanţe ai dreptul să mi-o ceri. Nu sar când îmi ordoni tu, asule, nu mai mult decât o faci tu la ordinele mele. Dar când contează, contează. Asta e ceea ce vrei să fac?
   - Era, înainte să vii aici.
   Se duse la ea şi-i luă faţa în mâini.
   - A fost, trebuie să recunosc, atunci când eram aproape sigur că vei refuza şi aşa aş fi avut motiv să te acuz pentru toată tărăşenia. Şi apoi am fi consumat nişte energie cu un scandal.
   O sărută pe sprâncene, pe nas, pe buze.
   - Dar nu ai făcut asta, aşa că presupun că nu se mai pune problema unui scandal.
   - Eu sunt oricând disponibilă.
   Roarke zâmbi.
   - E greu să-mi adun energia pentru un scandal, când trebuie să recunosc că ai dreptate. De fapt, acum că mă gândesc, e chiar o chestie care mă irită. Ceea ce ai spus dă totul peste cap. Victimele merită ca tu să te ocupi de cazul lor şi să fiu eu al naibii dacă departamentul va avea satisfacţia ca tu să dai înapoi din cauza mea. Şi să fiu al naibii dacă voi accepta să fiu arătat cu degetul ca fiind un necinstit care se foloseşte de soţie. Am făcut multe la viaţa mea pentru care pot fi arătat cu degetul, dar asta nu.
   - Suntem chit?
   - Se pare că da. Dar termenul soţie nu e sinonim cu gâscă. Îmi iubesc soţia foarte mult. Şi nu m-am culcat cu gâşte decât ocazional. În trecut.
   Încă era nervos, remarcă ea. Oricât de calm şi de stăpân pe sine părea, îl simţea clocotind de furie. Dar nu-l putea condamna pentru asta. Existau însă modalităţi mai bune de a consuma furia decât o şedinţă obositoare în sala de gimnastică, sau la piscină.
   - Tot trebuie să fac duşul ăla de care spuneam. Se îndreptă spre uşă uitându-se peste umăr. Mi-ar plăcea să am companie.

      Comandă duşul cu jetul de apă la putere maximă şi la o temperatură ridicată şi lăsă căldura să-i pătrundă în oase. Cu ochii închişi şi apa curgându-i pe creştet, simţi că durerea de cap pe care o avusese toată ziua începe să se disipeze.
   Când simţi braţele care o înlănţuiau, corpul i se încordă.
   - Îmi pare rău, spuse ea ţinând în continuare ochii închişi. Va trebui să stai la coadă. Deja am aranjat cu un tip să facem sex sub duş.
   El îi luă sânii în palme şi o muşcă uşor de umeri.
   - Poate reuşesc să mă îngrămădesc şi eu acolo.
   Eve dădu să se întoarcă, dar braţele o ţinură locului în timp ce gura lui îi explora ceafa şi umerii.
   Cu un braţ petrecut în jurul ei, el deschise compartimentul mic de sticlă şi lăsă săpunul să-i curgă în palmă. I-l întinse pe sâni şi pe burtă. O mângâia cu mişcări circulare în timp ce apa continua să-i împroaşte.
   Simţea mici pulsaţii delicioase în tot corpul, puncte de tensiune care apăreau şi dispăreau. Căldura umedă şi mâinile moi o aduseră în pragul satisfacţiei sexuale.
   Ridică braţele şi le duse la spate pentru a-l cuprinde după gât şi a se deschide pentru el. Mâinile lui îi ajunseră între picioare. Se curbă, răsuflarea transformându-i-se într-un geamăt când el o aplecă peste margine.
   Tremură şi se înfipse-n corpul lui aţâţându-i dorinţele în vreme ce el făcea acelaşi lucru cu ea.
   Corpul lui începu să se contorsioneze odată cu al ei până când creară o masă de căldură care se întindea de la inimă la vintre.
   O unitate, se gândi ea. Două suflete rătăcite, pierdute în umbră, care se găsiseră unul pe altul. Nici atunci când era nervos, nu ar trebui să uite acest miracol.
   Când o întoarse cu faţa spre el, privirea îi era grea şi ea zâmbi.
   - Ah, tu erai. Mi s-a părut mie cineva cunoscut, dar nu eram sigură.
   Îi luă bărbăţia în mână şi-i spuse:
   - Ah, da, recunosc asta.
   Ţinu ochii deschişi când el o împinse lipind-o cu spatele de peretele ud. Apa cădea puternic peste ei şi el îi căută gura, tremurând când buzele ei îl întâmpinară cu o pasiune egală cu a sa.
   Apoi, ţinând-o de şolduri se înfipse în ea acoperindu-i strigătele, suspinele, gemetele.
   Degetele ei alunecară pe corpul lui şi unghiile se înfipseră în pielea lui, când şocul plăcerii o străbătu din cap până în picioare. Nu mai exista nimic altceva în afară de fierbinţeală, umezeală şi corpul lui fantastic lipit de ea, în ea. Plăcerea crescândă o făcea neputincioasă de a-i pronunţa chiar şi numele.
   Apoi o epuiza şi o ameţi. Îl simţi cum cedează, cum i se predă ei.
   - Ta cion agam ori.
   El îi murmură cuvintele cu corpul strâns lipit de al ei.
   Însemna te iubesc, în gaelică, se gândi ea. Ştiind că nu vorbea în această limbă decât atunci când avea de spus ceva important, Eve zâmbi.

      Simţindu-se relaxată, îl lăsă pe el să aleagă ce aveau să mănânce şi în cele din urmă el optă pentru peşte făcut pe grătar, legume şi orez.
   Poate că ea s-ar fi mulţumit cu un burger şi cartofi prăjiţi, dar nu avea nicio obiecţie.
   Şi paharul de vin italian, bine răcit, făcu ca totul să alunece uşor.
   - Înainte de a continua, zise el, vreau să spun că, mai degrabă decât lovit, m-am simţit rănit de tot ce s-a întâmplat.
   - Îmi pare rău.
   - Nu e vina ta. Adevărul este că am fost la fel de supărat pe mine. Ar fi trebuit să mă aştept la asta.
   - De ce? Cum?
   - O Urmă importantă de contabilitate, cu clienţi la fel de importanţi.
   Ridică din umeri.
   - Era normal să-şi pună problema că am acces la informaţiile financiare ale competitorilor mei. Şi de aici să iasă un mic scandal.
   - Hei. Sper că nu ai de gând să le ţii partea în chestiunea asta. Asta o să mă enerveze din nou.
   - Nu, nu le ţin partea. Cred că s-a procedat greşit. Dar totuşi, ar fi trebuit să mă aştept la asta şi să fiu pregătit să mă descurc.
   - Ne-au plesnit pe amândoi. Nu voi uita asta.
   - Nici eu. Mai bine spune-mi cum merg cercetările. Măcar mă voi simţi ca şi cum le-aş trage un pumn în bot.
   - Sigur.
   O ascultă cât timp îl puse la curent.
   - Cineva i-a accesat dosarele şi a şters ceea ce descoperise. O treabă bine făcută, din câte spune Mcnab. Dar vor continua să facă săpături.
   - Ar fi fost mai deştept dacă ar fi luat calculatoarele cu totul, aşa cum au făcut la locurile unde s-au comis crimele.
   - Da, dar presupun că ucigaşul s-a gândit că vom descoperi un cont şi că vom începe cercetările de acolo. Şi până când nu vorbesc cu şefa ei nu ştiu asupra cărui cont să mă opresc. Dacă arunci o simplă privire la felul în care lucra n-ai cum să nu remarci cât de organizată era. Lucrurile care lipsesc nu pot fi descoperite decât dacă ştii ce să cauţi, cu datele şi orele exacte.
   - Conturi din străinătate, spuse el gânditor. Cel mai probabil este ca o persoană, sau o companie să aibă interese aici. Probabil chiar în New York. Departamentul de informatică nu a determinat încă dacă accesul la dosare s-a făcut de la distanţă sau la faţa locului?
   - Încă nu. Dar eu cred că direct acolo. Ucigaşul le-a luat calculatoarele de acasă. Dacă avea cunoştinţe bune de informatică, de ce nu s-a mulţumit doar să şteargă toate datele? Nu e chiar aşa de uşor să cari după tine echipamente de birotică.
   - Sistemul de securitate era bun?
   - Foarte bun. Nu cred că ar fi putut intra acolo cineva după orele de program, fără ca acest lucru să fie înregistrat. Şi nu e nimic înregistrat. A şters înregistrările în timpul orelor de program. Poate că avea parolele şi a şters totul de la un alt terminal din clădire, sau poate că a intrat la ea în birou când asistenta ei era plecată pe undeva. Ucigaşul sau un complice lucrează în cadrul firmei.
   Roarke sorbi din vin.
   - Prima victimă lucra la conturi noi în ultimele săptămâni?
   - M-am gândit la asta, dar n-a survenit nimic nou în ultimele două săptămâni, aşa că nu pot să reduc numărul suspecţilor şi să-mi încep ancheta de acolo. Dacă cumva a notat ceva ca fiind dubios, aceste însemnări au dispărut. Poate că unul din conturi a devenit dintr-odată dubios şi l-a cercetat mai atent. Sau poate că dintr-odată, clientul a început să facă tranzacţii discutabile. Sau poate că a descoperit ceva pentru că ei au devenit prea neglijenţi în privinţa ascunderii urmelor. Se mai întâmplă. Dar nu a discutat niciodată despre vreo astfel de problemă, nici cu superiorii ierarhici, nici cu asistenta ei. Sau cel puţin ei nu mi-au spus nimic referitor la asta.
   - Doar logodnicul, încuviinţă Roarke. Pentru că avea încredere totală în el.
   - Da, dar nu-mi vine să cred că nici măcar nu a menţionat ceva în legătură cu asta vreunui superior sau vreunuia dintre parteneri. Era o persoană meticuloasă. O să-ţi dai seama ce vreau să spun dacă arunci o privire pe dosarele ei.
   - Deocamdată te cred pe cuvânt.
   Eve puse paharul pe masă.
   - M-am gândit să intri în echipă, aşa te poţi implica şi tu, măcar când ai timp.
   - Deocamdată, repetă el, prefer să mai aştept până să mă uit pe dosare. Prin meticulos, vrei să spui că ţinea totul într-o ordine desăvârşită?
   Eve îşi reprimă senzaţia de enervare.
   - Da, şi asta, dar şi în felul în care îşi organizase totul la birou, acasă, ordinea din dulap. Toate evaluările ei de serviciu sunt excelente. Avea o relaţie foarte bună cu şefa ei de departament şi aparent cu toţi cei cu care lucra. Era foarte bună prietenă cu nepotul unuia dintre parteneri.
   - Legătură amoroasă?
   - Nu. Doar prieteni. Relaţia dintre ei era platonică. Nepotul are o prietenă şi toţi patru ieşeau împreună. Dar nici prietenului nu i-a spus nimic de problema pe care o descoperise.
   - Sângele apă nu se face?
   - Poate, poate.
   Plecă de lângă măsuţa la care mâncaseră.
   - Dar e în conformitate cu felul ei de a fi. Era o persoană dedicată echipei şi respecta regulile jocului. Dar a spus despre asta cuiva, Roarke, şi i-a spus-o exact cui nu trebuie.
   - Probabil că lucra direct cu unii dintre clienţi.
   - La sediul lor din New York, sau la ea la birou. Probabil că mai şi călătorea în interes de serviciu. Din câte mi-a spus asistenta ei nu avea fixată nicio întrevedere. Nu avea planificată nicio călătorie pentru a se întâlni cu vreun client sau cu un reprezentant al unui client. Dacă ţinem seama de ceea ce se întâmpla la biroul ei, cel puţin la suprafaţă, totul pare foarte normal. Dar furtul calculatoarelor personale, fără a face ca să pară un jaf, a fost o greşeală.
   - Ştiu şi eu. E mai simplu, după cum ai spus şi tu, să ia calculatoarele decât să stea la locul crimei şi să caute informaţiile pentru a le şterge. Mai ales dacă ne gândim că ucigaşul trebuia să mai comită şi cea de-a doua crimă. S-ar putea să fie doar o chestiune de încredere în forţele proprii. Adică, ocupă-te de dosarele de la birou, că eu m-am ocupat de restul. Am acoperit urmele.
   - Nimeni, niciodată nu acoperă toate urmele. Da, da, mai puţin cei de faţă, adăugă ea când el ridică din sprâncene. Dacă şi ucigaşul ar fi fost la fel de bun ca tine şi, să spunem, la fel de meticulos, ar fi găsit o metodă mai bună de a le veni de hac lui Copperfield şi lui Byson.
   - Ca de exemplu?
   - Să aranjeze o întâlnire, să-i aducă împreună undeva şi apoi să facă în aşa fel ca totul să pară un jaf sau o crimă din motive necunoscute. Să violeze femeia, sau pe el, sau pe amândoi. Aşa le-ar fi transmis investigatorilor nişte semnale confuze. Eu cred că trebuie să caut pe cineva care se gândea doar la sarcina pe care o avea de îndeplinit, adică eliminarea ameninţării şi îndepărtarea probelor compromiţătoare. Asta înseamnă gândire directă, fără înflorituri.
   - Poate că nu era în stare să omoare pe cineva decât blocându-şi sentimentele şi concentrându-se asupra ţintelor. Să-şi atingă scopul, fără să se gândească la amploarea acţiunilor necesare pentru a face acest lucru.
   - Nu cred, cel puţin nu în totalitate, că e vorba de asta. Da, de acord, cu atingerea scopului. Dar dacă ar fi simţit nevoia să se distanţeze emoţional de acţiunile întreprinse, nu i-ar fi ucis prin strangulare. Ar fi evitat să stea faţă în faţă.
   Îşi reaminti scena crimelor şi corpurile victimelor.
   - A experimentat cu aceste crime. Dacă nu ar fi vrut să se implice efectiv, avea banda adezivă la îndemână. O lipea peste căile respiratorii şi pleca. Nu era nevoie să-i privească agonizând. Dar s-a uitat direct în ochii lor când mureau. Şi în plus, nu pentru asta am nevoie de tine, spuse ea. Mă pot pune în pielea ucigaşului. Sau pot face rost de profilul lui psihologic de la Mira, pot discuta cu ea despre asta. Eu am nevoie de cineva care se descurcă bine cu cifrele. De un om de afaceri. Afaceri de anvergură care implică riscuri mari şi beneficii considerabile. Vreau să analizezi informaţiile pe care le avem în toate felurile posibile, aşa cum eu nu aş putea.
   - Şi o voi face. Dar în seara asta prefer să discutăm generalităţile. Pot să mă uit pe lista ei de clienţi şi să-ţi spun ce e posibil să nu apară înregistrat sau în programele de bază ale calculatoarelor.
   - De ce în seara asta?
   El se gândi din nou. Era mai uşor dacă ar fi evitat întrebarea, dar ea fusese sinceră şi directă cu el şi merita ca şi el să-i răspundă cu aceeaşi monedă.
   - Le voi cere avocaţilor mei să întocmească un contract, care îmi va interzice să folosesc orice fel de informaţii pe care le-aş putea obţine în cursul acestei investigaţii.
   - Nu.
   - Aşa suntem acoperiţi. Şi nici tu, sau vreun alt membru al echipei nu va putea să dezvăluie numele unei organizaţii, corporaţii sau companii ale cărei informaţii le analizez. Eu pot, foarte uşor, să lucrez doar cu cifrele.
   Eve se simţea incapabilă să-şi exprime frustrarea.
   - E o tâmpenie. Cuvântul tău îmi este de ajuns.
   - Ţie da, şi îţi mulţumesc pentru asta. Dar este un lucru uşor de făcut şi mi se pare chiar logic. Este foarte posibil să ajung la un moment dat în competiţie cu unii dintre clienţii de pe lista victimei. Şi poate că atunci, deşi ţie îţi promit că nu voi folosi nicio informaţie din cele pe care le voi obţine pe această cale...
   - Nu vreau să aud nicio promisiune! explodă ea.
   Furia ei era ca un dulce sărut.
   - Bine atunci, nu va exista aşa ceva între noi. Dar să gândim practic. Se poate ca cineva să ridice la un moment dat problema aceasta, că eu voi folosi aceste informaţii. Aşa că, cel putin, va demonstra bunele
mele intenţii.
   - Dar este o insultă pentru tine.
   - Nu dacă mă ofer eu. Şi exact asta fac.
   Era bun la calcularea şanselor, se gândi el. Şi la modul cum putea să le manipuleze. Şi cum să câştige.
   - Nu mă voi uita pe nicio informaţie dacă nu eşti de acord cu asta. Putem discuta dacă vrei, dar asta este cererea mea. După ce mă voi ocupa de acest aspect, putem continua.
   - Bine. Bine. Dacă aşa vrei tu.
   Se văzu nevoită să-şi reprime dorinţa de a da cu piciorul în ceva.
   - Aşa vreau. Acum sunt gata să mă uit pe lista de clienţi.
   Eve se duse la birou şi scoase un disc din geantă.
   - Uită-te şi gândeşte-te. Între timp eu mai am nişte chestii de făcut.
   Şi nişte furii de potolit, se gândi el.
   - Pe mine mă poţi găsi în birou.

      Îşi domoli furia lucrând.
   Făcu un calcul al probabilităţilor şi fii încântată când calculatorul îi dădu dreptate - 93% - că cineva din firmă avea legătură cu cele două crime.
   Se uită pe însemnările pe care le făcuse ea, pe rapoartele lui Peabody, de la laborator, ale celor de la departamentul de informatică şi la înregistrările de la locurile crimelor. Şi apoi întocmi un al doilea panou cu informaţiile despre crime.
   O yală nouă la uşă, îşi reaminti ea. Cuţitul de bucătărie în dormitor. Dar Natalie nu fusese îndeajuns de speriată pentru a-şi ruga logodnicul să doarmă la ea, sau să meargă la un hotel. Sau să-i spună surorii sale să nu mai vină la ea.
   - Îl cunoştea pe ucigaş, spuse Eve cu voce tare. Sau pe intermediar. Agitată, nervoasă, precaută, dar nu foarte speriată în legătură cu siguranţa personală. Cuţitul din dormitor a fost doar un impuls de moment.
   În timp ce gândea se plimba în faţa panoului. Orice atacator mai hotărât ar fi putut dezarma o femeie de constituţia lui Copperfield, se gândi ea. Dar era singură, aşa că simte un fior rece. Şi aduce cuţitul, pentru a-l folosi la nevoie.
   - Fără să fie o femeie proastă, era în schimb foarte naivă, adăugă Eve. S-a gândit că se ocupă ea de problema asta, împreună cu bărbatul ei. Puţină adrenalină în viaţa lor. Dar cui altcuiva a mai spus?
   Apoi îi sună comunicatorul şi răspunse absent.
   - Dallas.
   - Hei, ştiu că e târziu, dar mi-a venit o idee, spuse Peabody, a cărei imagine încruntată se vedea pe ecran. Încă mai lucrezi?
   - Cui i-a mai spus?
   - Cine, ce?
   Era clar, îşi spuse Eve, că Peabody îşi încetase activitatea pentru ziua respectivă.
   - Ce idee?
   - Despre petrecerea pentru copilaş.
   - Of, Doamne.
   - Dar e poimâine.
   - Nu, nu e. E doar sâmbătă.
   - Şi pentru că mâine e vineri, poimâine este sâmbătă. Cel puţin în lumea în care trăiesc eu.
   - La naiba, la naiba.
   - Aşa că am ales tema şi am cumpărat câte ceva în drum spre casă. M-am gândit că dacă aş veni la tine mâine-seară şi aş rămâne acolo peste noapte, am putea aranja totul de dimineaţă.
   - La ce te referi?
   - Păi, la aranjamentele şi florile pe care le-am comandat şi, ştii tu... tot felul de chestii. Şi în afară de asta m-am gândit la scaunul pe care i l-ai cumpărat şi pe care l-am putea face un laitmotiv, adică să-l transformăm într-un fel de tron până când...
   - Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai spune nimic.
   - Deci, pot să dorm acolo cu Mcnab mâine-seară?
   - Da, sigur, cheamă-ţi toată familia, prietenii şi eventual vezi dacă nu mai găseşti nişte oameni pe stradă care vor să vină. Sunteţi bine-veniţi cu toţii.
   - Perfect! Ne vedem dimineaţă.
   Eve închise şi apoi se aşeză pe margine biroului, uitându-se în gol. Petreceri şi crime. De ce era ea singura care vedea că cele două evenimente nu se potriveau? Pentru primul gen de evenimente nu se simţea deloc pregătită. Nu i se potriveau foarte bine. Dar măcar încercase, nu? Sunase la firma care asigura bufetul şi o lăsase pe Mavis să invite o mulţime de oameni, mai toţi fiindu-i la fel de necunoscuţi şi de străini ca nişte mutanţi extratereştri. Şi totuşi nu era îndeajuns.

       - De ce trebuie să decorez casa? îl întrebă pe Roarke când acesta intră în cameră.
   - Nu trebuie. De fapt, eu aş prefera să nu o faci. Îmi place casa noastră aşa cum e.
   - Vezi? Şi mie.
   Ridică braţele.
   - Cum poţi să scapi de o petrecere?
   - Ah. Asta. Păi... nu am nici cea mai mică idee. În acest domeniu al relaţiilor sociale am ales să rămân ignorant.
   - Peabody spune că trebuie să alegem o temă.
   - Un cântec?
   - Nu ştiu.
   Confuză, Eve îşi acoperi ochii cu mâinile.
   - Şi va mai fi şi un tron.
   - Pentru bebeluş?
   - Nu ştiu.
   Acum se trăgea de păr.
   - Nici nu mă pot gândi la asta. Mă descumpăneşte complet. Mă gândeam la crimă şi totul era în regulă. Acum mă gândesc la teme şi la tronuri şi simt că mi se face rău.
   Inspiră profund.
   - Ce îţi spune?
   - Peabody? Păi, credeam că tocmai ţi-a spus ţie.
   - Nu, nu Peabody. Natalie Copperfield. În cine avea încredere? Cui se simţea datoare să-i spună în cazul în care descoperea ceva? Care dintre clienţii ei credea ea că ar fi putut să-i ofere mită, dacă ar fi descoperit ceva ilegal, fără ca totuşi să-i perceapă ca pe o ameninţare? Pentru că, cu siguranţă, nu ar fi fost de acord ca sora ei să vină să stea la ea, dacă ar fi simţit cu adevărat că este în pericol şi n-ar fi vorbit despre clătitele pe care urmau să le prepare la micul dejun.
   - Mai întâi, cred că persoana căreia i-ar fi spus diferă în funcţie de gravitatea ilegalităţii pe care a constatat-o. S-ar putea să se fi dus direct la client, sau la un reprezentant al acestuia. Dar pare mai plauzibil să-i fi transmis informaţia unui superior.
   - Ne-am întors de unde am plecat. Nu avem nicio modalitate de a descoperi cui i-a spus, în afară de logodnic.
   - Cât despre lista de clienţi, figurează acolo câteva companii puternice. Oricare dintre ele ar fi putut să treacă printr-un moment mai dificil şi să fi comis o ilegalitate. Şi după aceea au plătit un avocat să-i scoată din belele, sau au plătit amendă şi în general se încearcă să se rezolve lucrurile fără să fie nevoie să se ajungă la tribunal. Şi oricum eu nu am auzit nimic despre vreo activitate ilegală. Dar pot să-mi întind antenele mai mult în această direcţie, dacă vrei.
   - Ar fi bine.
   Se încruntă în direcţia panoului cu date despre crime.
   - Stai. Dar dacă nu clientul este problema? Dacă cineva de la firmă a făcut ceva de genul chestiilor pe care Whitney a sugerat că le-ai fi putut face tu?
   Roarke se gândi puţin, apoi încuviinţă.
   - A dat informaţii despre un client altcuiva. Interesant.
   - Ar fi putut să ceară un procentaj din câştiguri, o sumă de bani, sau chiar un venit lunar în funcţie de informaţiile transmise. A furnizat informaţii contra unei taxe. Poate că Natalie a observat ceva, ca de exemplu faptul că unul dintre clienţi profita mereu de un altul, sau alţii, implicaţi în aceleaşi domenii de activitate. Se întreabă care sunt şansele şi-şi bagă puţin nasul în afacerile astea.
   - Asta ar explica de ce nu i-a spus unui superior, dacă chiar nu a făcut-o.
   - Da, nu ar fi putut să fie sigură că un superior ierarhic nu era implicat în practici ilegale. Dacă aş face o analiză comparativă a ultimelor 12 luni aş descoperi care dintre clienţi a obţinut constant rezultate peste medie.
   - Pot face eu asta pentru tine.
   - Da?
   Eve respiră uşurată.
   - Probabil că tu vei observa şi mai repede decât oricine altcineva. Aş putea să aflu detalii despre datele financiare, venituri, bonusuri către parteneri.
   - Cu siguranţă că ştiu cum să ascundă un venit ilegal. Doar sunt contabili.
   - Trebuie să începem de undeva.

Capitolul 9

      Dimineaţă, sub un cer care arăta ca laptele covăsit, Eve bea cea de-a doua cană de cafea, cu privirea înceţoşată. Nu era din cauza orei, ci a cifrelor, îşi spuse ea.
   Roarke îi puse o omletă în faţă.
   - Ai nevoie.
   Se uită la omletă şi apoi îi aruncă o privire.
   - Îmi sângerează ochii? Pentru că eu aşa mă simt, de parcă ar sângera.
   - Încă nu.
   - Nu ştiu cum reuşeşti tu, zi după zi.
   Făcu greşeala să se uite spre ecranul de pe perete, unde erau afişate date cu indicii bursieri ai zilei. Îşi acoperi ochii cu palmele.
   - Fie-ţi milă!
   Roarke chicoti, dar schimbă canalul şi trecu pe un program de ştiri.
   - Ţi s-a acrit de numere, draga mea?
   - Le-am visat. Dansau. Unele cântau. Cred că unele aveau dinţi. Prefer să zac întinsă pe trotuar, goală puşcă şi să fiu călcată în picioare de turişti din Dakota de Sud, decât să fiu contabil. Şi tu, spuse ea arătând cu furculiţa spre el. Tu le iubeşti. Optimile şi marjele de profit, depăşirile de stoc şi taxe şi deduceri de dracu’ ştie ce.
   - Îmi plac şi alte lucruri în afara deducerilor de dracu’ ştie ce.
   - Cum reuşesc oamenii să ţină minte ce se întâmplă cu banii, când se mişcă toată ziua peste tot? Un tip investeşte tot în piele de porc şi după aia, poc! cumpără nişte prostii, iar apoi, transformă totul în coji de alune.
   - Păi, nu e bine să-ţi ţii toate ouăle în acelaşi coş.
   - Mă rog.
   Îşi înăbuşi un căscat.
   - Contabilii adună şi împart tot.
   - Banii sunt cam ca şi bălegarul. Nu creşte nimic dacă nu-i împrăştii peste tot.
   - Nu am reuşit să găsesc nimic, dar cred că mi-a fiert creierul după prima oră de calcule. M-au ameţit toate veniturile, amestecate cu taxe şi profituri, mecanisme de investiţii şi toată abureala asta. Dacă vreunul din ei îşi trage o parte din ceva, banii sunt bine îngropaţi.
   - O să încerc să văd dacă reuşesc şi eu să găsesc ceva. Dar, am câţiva clienţi care au înregistrat schimbări importante de venit în ultimii doi ani. S-ar putea să se datoreze unei administrări eficiente, adăugă el în timp ce mânca. Sau unor informaţii bune.
   - Era legat de filialele din New York?
   - Da.
   - Excelent. Dă-mi pe cineva pe care pot să hărţuiesc şi să intimidez. Ca să compenseze o noapte petrecută în compania cifrelor.
   Mâncă cu mai multă poftă. Roarke.
   - Să presupunem că ai face afaceri nu tocmai curate, la negru şi la marginea eticii profesionale şi aproape în afara legii.
   - Eu?
   Arboră mina unui om insultat şi şocat.
   - Ce presupunere!
   - Da, da. Dar dacă ai face-o şi unul dintre angajaţii tăi şi-ar da seama. Cum ai reacţiona?
   - Aş nega. Aş nega până în pânzele albe şi în timpul acesta aş încerca să modific informaţiile compromiţătoare şi să acopăr urmele. În funcţie de modul cum ar evolua lucrurile, i-aş da o mărire de salariu angajatului, sau l-aş transfera.
   - Cu alte cuvinte, se pot face tot felul de lucruri, dacă e vorba de bani. Uciderea a doi oameni este o atitudine extremă, care provoacă o agitaţie şi mai mare. Acum mai au şi poliţiştii care cercetează cazul.
   - Da, e o reacţie exagerată şi prostească. Cineva a considerat asta un afront personal şi nu era vorba decât de afaceri.
   - Da, la asta mă gândeam şi eu.

      Pentru că voia să vorbească şi cu Mira despre acest aspect, Eve copie dosarele în calculatorul psihologului şi apoi o contactă pe secretara obsesiv de protectoare a Mirei pentru a stabili o întâlnire.
   În drum spre centru, un balon de publicitate trecu pe deasupra ei făcând reclamă unui magazin care avea lichidare de stoc şi PUNCTULUI ROŞU EXTRAVAGANZA! de la Peştera lui Aladin, din Union Square.
   Se minună gândindu-se la oamenii care se entuziasmau de perspectiva lichidărilor de stoc şi a extravaganţelor din locuri care se numeau Peştera lui Aladin. Oare ce se vindea acolo, lămpi la preţ redus cu duhuri în ele? Covoare zburătoare din stoc?
   Era prea devreme pentru căutătorii de chilipiruri şi pentru majoritatea turiştilor, mai puţin cei foarte conştiincioşi. Oamenii din New York se înşirau de-a lungul trotuarelor îndreptându-se sau venind de la muncă. Mulţi aşteptau în frig să le vină autobuzele să-i ducă în centru, la apartamentele unde aveau să-şi petreacă restul zilei făcând curăţenie.
   Şi mai mulţi, îşi spuse ea, erau înghesuiţi sub trotuar, aşteptând să le vină metroul.
   La colţuri, vânzătorii de la tonete se pregăteau să-şi vândă fiertura pe care o ofereau pe post de cafea şi covrigii în care-ţi rupeai dinţii.
   Grătarele scoteau fum îndeajuns încât să-i satisfacă pe cei destul de înfometaţi, sau destul de nebuni să cumpere pungile pline de grăsime care se vindeau la tonete.
   Câţiva comercianţi întreprinzători îşi etalaseră pe pături sau mese copiile ieftine după producători de firmă. Eşarfe şi pălării şi mănuşi se vindeau cel mai bine, se gândi ea, într-o astfel de zi în care vântul pătrundea până la oase şi în care cerul abia aştepta să-şi reverse preaplinul de zăpadă.
   Începu să ningă chiar cu câteva minute înainte ca ea să între pe poarta sediului central.
   La birou îşi mai făcu o cană de cafea, puse picioarele pe birou şi se uită la panoul cu elemente ale crimelor.
   Personal, se gândi ea din nou.
   Jake Sloan avea o relaţie personală cu ambele victime.
   Lilah Grove încercase să dezvolte o relaţie cu victima de sex masculin.
   Cara Greene, şefa primei victime, era, aparent, în relaţii de amiciţie cu ambele victime.
   Şi toate cele trei generaţii din familia Sloan aveau interese personale în ceea ce o privea pe Copperfield.
   Şi toţi cei de mai sus investiseră mult în firmă, în succesul şi reputaţia acesteia.
   Eve îşi lăsă capul pe spate, abordând o altă variantă. Ce legătură aveau toţi aceştia în cadrul firmei?
   Introduse informaţiile pe care i le dăduse Roarke şi începu să caute o urmă.

      În timp ce ea lucra, Roarke intră în biroul comandantului Whitney. Acesta se ridică în picioare şi-i întinse mâna.
   - Vă mulţumesc că mă primiţi aşa de repede, spuse Roarke.
   - Nicio problemă. Vă ofer o cafea?
   - Nu. Nu vă voi reţine prea mult.
   Roarke deschise servieta şi scoase un document. Îi ţinuse ocupaţi pe avocaţi toată noaptea.
   - Am înţeles că s-a ivit o mică problemă în legătură cu dosarul Byson/Copperfield şi relaţia mea cu anchetatorul principal.
   - De ce nu luaţi loc?!
   - Bine. Ceea ce vedeţi aici, continuă Roarke pe acelaşi ton distant, este un document întocmit de avocaţii mei şi care îmi interzice utilizarea oricărei informaţii ce ar putea să ajungă la mine prin intermediul anchetatorului principal, în cursul investigaţiilor sale.
   Whitney aruncă o privire la document apoi se uită înapoi la Roarke.
   - Înţeleg.
   - Mai stipulează că dacă mi se va permite accesul la orice fel de informaţii, acest lucru se va face în anumite condiţii. Mi se vor prezenta cifre, fară numele firmei sau organizaţiei. Documentul este destul de detaliat şi penalităţile, în cazul în care voi încălca vreunul din termenii contractului, sunt destul de mari. Desigur că veţi dori ca departamentul dumneavoastră juridic să-l verifice şi dacă aveţi vreo modificare sau adăugire de făcut, acestea pot fi discutate cu reprezentanţii mei legali până când se va ajunge la o formulă care să satisfacă ambele părţi.
   - Voi avea grijă ca acest lucru să fie făcut.
   - Bine atunci. Roarke se ridică în picioare. Desigur, toate aceste forme legale nu iau în considerare faptul că eu aş putea să încalc prevederile legale şi să mă folosesc de soţia mea, care investighează două crime făcute cu brutalitate, pentru a obţine un succes financiar. Dar sper că acest departament şi acest birou înţelege, în mod clar, că anchetatorul principal din acest dosar nu ar permite niciodată aşa ceva.
   Roarke aşteptă o clipă.
   - Aş vrea să vă aud spunând că nu puneţi la îndoială integritatea profesională şi morală a locotenentului Dallas. De fapt, chiar insist.
   - Integritatea locotenentului Dallas nu este o chestiune de pus la îndoială. Şi nici nu fac acest lucru.
   - Doar a mea, nu?
   - Oficial, acest departament şi acest birou trebuie să se asigure că viaţa privată a locuitorilor New Yorkului este respectată, că informaţiile care apar sau sunt descoperite în cursul investigaţiilor nu vor fi folosite pentru a produce pagube, pentru folosul personal al cuiva sau în scopuri ilegale.
   - Credeam că mă cunoşti mai bine, spuse Roarke, abia stăpânindu-şi furia. Cel puţin suficient pentru a-ţi da seama că nu aş face nimic care să aibă repercusiuni asupra imaginii soţiei mele sau care să-i pună în discuţie reputaţia sau cariera.
   - Te cunosc, încuviinţă Whitney. Te cunosc destul de bine pentru a fi foarte convins de asta. Aşa că, neoficial, toate astea sunt un mare rahat. Rahaturi birocratice şi politice, care mă înfurie aproape la fel de mult cât te înfurie şi pe tine. Şi îţi cer scuze în numele meu personal pentru asta.
   - Ar fi trebuit să-i ceri ei scuze.
   Whitney ridică din sprâncene.
   - Locotenentul Dallas nu este un civil şi se află sub comanda mea. Cunoaşte politica departamentului. Nu-mi cer scuze pentru informarea unul subordonat în legătură cu o problemă potenţială care poate apărea în cursul unei investigaţii. Şi sper că nici ea nu ar face-o în locul meu.
   - Are de gând să mă introducă în anchetă, în mod oficial, ca expert civil.
   - Da, nu-i aşa?
   Whitney se lăsă pe spate şi se încruntă.
   - Şi să-i sfideze pe toţi cei care pun la îndoială integritatea voastră. Totuşi...
   Bătea darabana pe masă gândindu-se.
   - Asta te-ar pune cumva sub umbrela departamentului, şi ar reprezenta şi pentru noi o acoperire. Şi documentul tău, care presupun că este la fel de complicat pe cât este de detaliat, ar trebui să elucideze restul problemei. Putem să apelăm şi la presă, dacă e nevoie.
   - Asta se poate rezolva, spuse Roarke.
   - Nici nu aveam vreun dubiu. O să îi pun pe cei de la juridic să se uite peste document şi apoi voi vorbi şi cu comandantul Tibble.
   - Atunci te las să te ocupi de asta.
   Whitney se ridică în picioare.
   - Când vorbeşti cu locotenentul, spune-i că am încredere că acest dosar va fi finalizat destul de repede.
   Şi asta, se gândi Roarke, era lucrul cel mai apropiat de o scuză pe care o va auzi Eve vreodată.

       Când Peabody îşi băgă capul în biroul ei, Eve scria nume pe spatele panoului de investigaţie.
   - Eu şi Baxter am verificat totul. Nimic nu sare în ochi şi Copperfield nu avea niciun client în comun cu Byson.
   - Trebuie să aprofundezi lucrurile, spuse Eve ca pentru sine. Deocamdată uită de cifre şi uită-le la nume. Uită-te la oameni. Numerele oricum te înnebunesc.
   - Mie îmi plac, spuse Peabody intrând în birou şi înghesuindu-se pentru a vedea ce era scris pe spatele panoului.
   - Îi ai pe cei trei mari, începu Eve. Sloan, Myers şi Kraus. Sub Sloan îl ai pe fiu şi apoi pe nepot. Fă legătura între Copperfield şi Jake Sloan şi trece-i pe amândoi sub Cara Greene. Sub Copperfield este secretara ei, Sarajane Bloomdale. Rochelle DeLay are legătură cu Jake Sloan, cu Copperfield şi cu Byson, care vine trecut aici, sub cei trei mari şi sub Mira Lovitz, cu încă o linie de legătură cu Lilah Grove.
   - Ai nevoie de un panou mai mare.
   - Poate. Apoi ai alibiurile. Myers şi Kraus erau cu clienţii.
   - Şi au fost verificaţi, adăugă Peabody.
   - Jacob Sloan îi are pe nepot şi pe prietena acestuia, precum şi pe soţie. Aici mai trebuie evidenţiat că Sloan este şi el alibiul nepotului. O chestie deşteaptă.
   - Dar normală.
   - Randall Sloan are şi el câţiva clienţi care-l scot basma curată.
   - Şi asta am verificat. Şi niciunul dintre cei care sunt alibiuri nu a fost client de-al lui Copperfield.
   - Da. Dar, Fundaţia Bullock este reprezentată din punct de vedere legal de Stuben, Robbins, Cavendish şi Mull, firmă de care se ocupa Copperfield. Şi unul dintre conturi, după cum spunea Greene pe care am contactat-o azi-dimineață, a fost al lui Copperfield anul trecut.
   - Aha!
   Peabody ridică din umeri când Eve se uită la ea nedumerită.
   - Voiam şi eu să spun asta.
   - Firma britanică de avocatură are un birou la New York, ceea ce iar este o găselniţă bună. Byson are legătură cu ei, pentru că era contabilul lui Lordes Cavendish Medermott...
   - Ce nume de cântăreţ de operă.
   - Văduva lui Miles Medermott, un tip foarte bogat. Dar mai sunt şi alte legături mai puţin evidente la o primă privire. Alibiul lui Randall Sloan sunt Sasha Zinka şi Lola Warfield. Zinka are o soră care locuieşte la Praga şi care, împreună cu alţi doi parteneri, are un hotel de cinci stele. Contabilitatea lui e ţinută de...
   - Sloan, Myers şi Kraus. Eu m-am ocupat de Copperfield. Nu-mi aduc aminte să fi văzut nicio Zinka. Mi-aş fi amintit.
   - Pe soră o cheamă Kerlinko Anna. Şi de hotel se ocupa Copperfield.
   - E vorba fie de multe coincidenţe, fie de multe legături.
   - Mie-mi place ideea de legături. Deocamdată scoate datele despre aceste companii şi filiale din New York. Eu trebuie să mă consult cu Mira şi apoi plec pe teren.

      După ce ieşi, Eve se opri la automatul de băuturi.
   Ea şi automatul duceau un război mai vechi, dar acum voia un pepsi. Voia o doză şi pentru Mira, aşa măcar nu avea să o oblige să bea ceaiul ăla de flori pe care-l făcea mereu.
   Eve zornăi banii pe care-i avea în buzunar. Nu avea de gând să-şi introducă parola. Asta ar fi însemnat să-şi creeze probleme suplimentare.
   Luă banii de care avea nevoie şi tocmai se pregătea să-şi facă nervi când doi poliţişti în uniformă apărură de după colţ şi se îndreptară în direcţia ei, cu un bărbat slab între ei, ce avea cătuşe la mâini.
   Slăbănogul se tot plângea de abuzuri anticonstituţionale şi vorbea de cineva pe nume Shirley.
   - Hei, spuse ea ridicând mâna şi apoi întinzând banii. Arătă cu degetul spre papagal. Tu. Ciocu’ mic.
   Chiar dacă substanţele ilegale pe care şi le injectase îi făceau ochii să-i joace în cap, individul sesiză tonul pe care i se adresase. Începu să geamă.
   - Foloseşte asta, dă-mi pepsi.
   - Sigur, doamnă locotenent.
   Pentru că poliţiştii în uniforme nici nu clipiră când îi auziră cererea, Eve presupuse că războiul ei era cunoscut de tot departamentul.
   - Ce a făcut? întrebă ea arătând cu capul spre papagal.
   - A împins o femeie pe scări. Şi ea nu a sărit ca mingea.
   - A alunecat. Eu nici măcar nu eram acolo. Nici nu o cunoşteam bine. Poliţia m-a aruncat pe jos în stradă. O să vă dau în judecată.
   - Avem trei martori oculari, spuse unul dintre poliţişti dându-i doza lui Eve. A fugit de la locul faptei. Ne-a luat ceva timp până să-l prindem.
   - Cine se ocupă de asta?
   - Carmichael este agentul principal.
   - Mersi, spuse Eve satisfăcută.
   Schelălăiturile reîncepură când ea plecă spre sectorul unde era biroul Mirei.
   Presupuse că sectorul acela era mai civilizat decât cel unde lucra ea. Părea puţin probabil să vezi suspecţi drogaţi târâţi pe coridoare. Aici domnea liniştea, culorile erau plăcute şi uşile închise.
   Uşa de la biroul Mirei era deschisă şi secretara acesteia părea relaxată aşa că Eve decise că nu-i va fi prea greu să între.
   Mira o văzu de la birou.
   - Eve. Intră. Am doar câteva hârtii de soluţionat.
   - Îţi mulţumesc pentru timpul acordat.
   - Azi am puţin timp liber.
   Ca de obicei, Mira avea o ţinută impecabilă, fără să pară a se fi străduit prea tare pentru a obţine acest rezultat, îşi lăsase părul să crească aşa că acum îi acoperea ceafa. Costumul era monocromatic, din trei piese, cu o nuanţă de albastru ca pruna şi avea lanţuri strălucitoare din argint şi cercei care sclipeau.
   Îi zâmbi cu o privire liniştită şi ochii ei albaştri, se gândi Eve, puteau pătrunde orice secrete pe care le ascundea creierul.
   - Ai avut timp să te uiţi pe rapoarte?
   - Da. Ia loc. E păcat, nu-i aşa, că tot acest entuziasm tineresc a fost curmat aşa brusc.
   Se lăsă pe spătar.
   - De fapt abia acum îşi începeau viaţa.
   - Şi acum s-a încheiat, spuse Eve sec. De ce?
   - De ce nu e cel mai adesea evident, nu? În principiu, spuse ea adoptând un ton profesional, sunt de acord, după cum te aştepţi, cu concluziile şi raportul legistului, că este vorba de un singur criminal. Cel mai probabil bărbat, cu vârsta între 35 şi 65 de ani. Nu e impulsiv şi nu căuta senzaţii tari. Nu a violat niciuna din victime pentru că nu avea nicio legătură cu treaba pe care o făcea. Şi, foarte posibil, nu stabileşte nicio conexiune între sex, putere şi control. Este posibil să fie implicat într-o relaţie sexuală unde el este cel dominat.
   - Violul necesită timp, adăugă Eve. El trebuia să respecte un orar şi avea priorităţi.
   - De acord. Dar violul, sau ameninţarea cu violul, este adesea folosit în crimele ale căror victime au fost torturate mai întâi. Nu există violenţe sexuale, mutilări sau vandalisme firave. A venit cu un anumit scop. Şi l-a îndeplinit, folosind forţa şi tortura fizică şi foarte posibil şi emoţională.
   Mira întinse fotografiile făcute la scenele crimelor în faţa ei.
   - Legarea victimelor le-a pus pe acestea sub controlul lui, le-a făcut să fie neputincioase. Scoaterea benzii adezive îmi dă de înţeles că voia, sau avea nevoie să le vadă feţele. Faţa întreagă, când le strangula.
   - Se mândrea cu treaba pe care o făcea.
   - Da. Şi aceasta presupunea acceptarea puterii şi a controlului. Pentru că a fost în stare să domine un bărbat de vârsta şi cu constituţia lui Byson, probabil că şi el are o bună condiţie fizică. Utilizarea armelor găsite la locul crimelor, cordonul de la halatul e baie şi cablul, indică prezenţă de spirit şi gândire raţionala. Lipsa oricăror urme de ADN de la prima crimă demonstrează că şi-a luat măsuri de precauţie. Prezenţa urmelor de ADN la a doua scenă a crimei sugerează că şi-a pierdut autocontrolul îndeajuns pentru a se lăsa condus de temperament.
   - Pentru că a fost luat prin surprindere.
   - Exact, zise Mira zâmbind şters. Byson l-a rănit şi el nu a reacţionat bine la durere. Copperfield era ţinta principală. Şi nu-ţi spun nimic nou.
   - Nu, dar îmi întăreşte convingerea anterioară.
   - E vorba de un act disperat, comis fără nicio urmă de disperare. Cu siguranţă că i-a fost frică de ei, sau de ce ar fi putut să facă, dar nu există nimic care să indice panica, nici pe corpurile victimelor, nici la locul crimelor. Avea autocontrol şi le-a demonstrat aceasta, prin faptul că i-a strangulat uitându-se în ochii lor.
   - Uită-te la mine cum te ucid în vreme ce te privesc cum mori.
   - Da. Şi deşi este posibil, chiar aproape sigur, că a simţit ceva adrenalină când a făcut asta, şi-a păstrat suficient autocontrol pentru a se deplasa repede la domiciliul celei de-a doua victime şi a termina ce avea de făcut.
   - Dar nu e vorba de un profesionist. A făcut prea multă mizerie pentru un profesionist.
   - De acord cu tine. Dar concentrarea lui a fost maximă şi pregătirile minuţioase.
   - Un instinct dezvoltat de conservare te face să acţionezi astfel.
   - Da. Şi continuând raţionamentul, este foarte posibil să se fi protejat pe sine, interesele sale, sau ale cuiva care îi era foarte apropiat. A fost precaut.
   - Dar nu avea destule cunoştinţe de specialitate pentru a-şi da seama că vom putea să-i depistăm ADN-ul după probele luate de pe mâinile lui Byson.
   - Poate că nu, dar eu aş spune că este o persoană educată, organizată şi meticuloasă. Aş fi surprinsă să nu fi încercat să scape de orice a luat din cele două apartamente şi de orice a folosit pentru a forţa uşile. Cred că dacă vei vorbi cu el în timpul anchetei va fi foarte cooperant. Dacă le cunoştea pe cele două victime, va participa la slujba de înmormântare exteriorizându-şi durerea pentru pierderea lor. S-a gândit bine la toate acestea.
   - Şi la un alibi pentru perioada în care au avut loc crimele.
   - Aş fi surprinsă dacă nu ar avea alibi. Unii, în astfel de circumstanţe, intenţionat aleg să nu-şi facă un alibi, pentru a mări suspansul în timpul investigaţiei. E un joc. Dar cred că ucigaşul tău nu face parte din această categorie.
   - Bine, mulţumesc, zise Eve.
   - Abia aştept ziua de mâine, spuse Mira când Eve se ridică de pe scaun.
   - Ce e... ah. Ah, da.
   Râzând, Mira se învârti cu scaunul.
   - Încă nu am participat la niciun eveniment la tine acasă, care să nu fie foarte bine organizat. Cred că Mavis este extrem de încântată.
   - Cred că da. Adevărul e că o cam evit. A trebuit să facem împreună cursul, chestia cu pregătirea. A fost un coşmar mai mare decât îţi poţi imagina. Mi-e teamă că îmi va face un test să vadă dacă eram destul de atentă.
   - Şi erai atentă?
   - Ar fi fost imposibil să te uiţi în altă parte. Era ca şi cum aş fi asistat la un film de groază. Cumplit, murmură ea străduindu-se să nu tremure. Mâine, voi fi înconjurată de toate femeile alea care produc copii. Dacă se decide vreuna din ele să nască?
   - Nu cred, dar vei avea câţiva doctori la-ndemână. Eu voi fi acolo şi la fel şi Louise.
   - Da.
   Ideea o relaxă.
   - Am uitat. Bine, mi-ai luat o greutate de pe umeri. Poate că o să rămâi până când pleacă luate. Pentru orice eventualitate.
   - Ai 11 ani de activitate în cadrul poliţiei şi nu ai ajutat niciodată la o naştere?
   - Exact, şi am de gând să-mi menţin recordul.

     Primul gând al lui Eve când intră în biroul lui Sasha Zinka fu că acesta rivaliza cu al lui Roarke din punct de vedere al spaţiului şi al gustului. Liniile simple şi petele surprinzătoare de culoare pe fonduri teme făceau ca biroul să fie feminin, fără a părea exagerat.
   Acelaşi lucru se putea spune şi despre Sasha.
   Cu uşurinţă ai fi putut să-i dai femeii cu 10 ani mai puţin decât avea trecuţi oficial în acte. Îşi pieptănase pe spate părul blond şi figura ovală îi era dominată de ochii limpezi, albaştri. Era îmbrăcată cu un costum roşu-ruginiu, de un gust desăvârşit, la fel ca şi bijuteriile pe care le purta.
   Traversă camera trecând peste covorul gros, argintiu şi-i întinse mâna.
   - Locotenente Dallas. Ne-am mai văzut la o gală, sau ceva asemănător primăvara trecută.
   - Îmi aduc aminte.
   - E păcat că ne întâlnim în condiţiile astea. Dumneavoastră trebuie să fiţi detectivul Peabody. Am vorbit la telefon.
    Peabody îi strânse mâna întinsă.
   - Vă mulţumim că ne-aţi primit.
   - Luaţi loc, vă rog. Spuneţi-mi ce pot face pentru voi. Voiaţi să o vedeţi şi pe Lola, nu? E pe drum încoace. Vă pot oferi ceva cât timp o aşteptăm?
   - Nu, mulţumim, spuse Eve aşezându-se pe un scaun de piele, a cărui culoare semăna atât de bine cu cea a untului, încât fu surprinsă că nu se topi când se aşeză. O cunoşteaţi pe Natalie Copperfield?
   - Puţin.
   Se aşeză şi ea pe un scaun.
   - Este îngrozitor ce i s-a întâmplat ei şi logodnicului său. Dar nu ştiu cum v-am putea ajuta eu şi Lola.
   - Aţi declarat că dumneavoastră şi domnişoara Warfield aţi luat cina cu Randall Sloan în seara în care a avut loc crima.
   - Aşa este. A fost o cină de afaceri în principal, dar şi mie şi Lolei ne place compania lui Ran. Am stat în oraş până după ora două, după cum i-am spus domnişoarei detectiv, atunci când a luat legătura cu mine. Doar nu creţi cu adevărat că Ran...
   Se întrerupse atunci când se deschise uşa. Lola Warfield intră în viteză, cu părul negru, cârlionţat, în vânt. Ochii ei aveau aproape aceeaşi culoare ca a scaunului pe care stătea Eve şi păreau a-şi cere scuze într-o manieră amuzantă.
   - Vă rog să mă scuzaţi. Am fost prinsă cu alte treburi. Dallas, nu? Mi-am luat inima în dinţi şi ţi-am invitat fermecătorul soţ la dans, cu ocazia evenimentului Marquis, primăvara trecută. Dacă ar fi al meu aş bate cu băţul orice femeie care s-ar uita la el, chiar dacă nu ar fi interesată de bărbaţi.
   - Atunci oraşul ar trebui să fie plin de femei bătute.
   - Asta ar putea reprezenta o problemă, recunoscu ea. Îmi cer scuze, spuse ea uitându-se spre Peabody, dar nu-mi amintesc cum vă numiţi.
   - Detectiv Peabody.
   - Îmi pare bine să vă cunosc. Deşi termenul este nepotrivit pentru momentul pe care-l parcurgem. E groaznic, dar şi puţin incitant.
   - Lola nu se mişcă din faţa ecranului când sunt reportaje despre crime, le explică Sasha.
   - Şi uite că acum suntem chiar implicate într-una. Şi eu sunt groaznică. M-am întâlnit cu Natalie de câteva ori. Lira foarte drăguţă, sau cel puţin aşa mi s-a părut.
   În timp ce vorbea se duse spre barul dintr-un colţ al biroului şi scoase o sticlă de apă dintr-o cutie frigorifică.
   - Mai vrea cineva?
   - Nu, mulţumim. Eve aşteptă o clipă, până când Lola se duse şi se sprijini de un braţ al fotoliului pe care stătea Sasha. Când aţi stabilit să luaţi cina cu Randall Sloan?
   - Hmmm.
   Lola se uită la Sasha.
   - Cu vreo două zile înainte, nu? De obicei ne întâlnim cu el cam la 3 luni.
   - Aşa e, confirmă Sasha. A trebuit să amânăm o întâlnire ce fusese stabilită ceva mai înainte, pentru că am fost plecate câteva zile din ţară, chiar după Anul Nou.
   - Cine a stabilit întâlnirea?
   - Hmm.
   Lola ridică din sprâncene concentrată.
   - Cred că Ran. De obicei el ia legătura cu noi şi stabileşte o întâlnire şi o ieşire, sau ceva asemănător.
   - În cursul discuţiilor pe care le-aţi avut cu domnul Sloan, a menţionat ceva în legătură cu problemele pe care i le creau Natalie Copperfield, sau Bick Byson?
   - Nu.
   Sasha preluă conducerea.
   - Nu am discutat deloc despre ei. Noi lucrăm direct cu Ran. După cum v-am mai spus, am întâlnit-o şi pe ea şi pe prietenul ei. Acasă la Jacob Sloan. Ea, Natalie, era prietenă cu nepotul său.
   - Domnişoara Copperfield se ocupa de problemele financiar-contabile ale surorii dumneavoastră?
   - Aşa e. Atunci când Anna şi prietenii ei au început să facă afaceri, eu le-am recomandat firma şi am vorbit direct cu Ran, pentru a vedea cine ar fi cea mai potrivită persoană să se ocupe de ei. El a numit-o pe Natalie. Ea şi Anna s-au înţeles bine din prima clipă, sau cel puţin aşa mi s-a spus mie, atunci când Natalie s-a dus să se întâlnească cu ea.
   - Şi sora dumneavoastră era mulţumită de felul în care Natalie îşi făcea treaba?
   - Eu nu am auzit să se fi plâns. Şi dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că aş fi auzit.
   - Asta da, confirmă şi Lola. Anna nu e genul care să sufere în tăcere. Căutaţi un suspect în cadrul firmei? Eu am presupus că era o chestiune personală şi o crimă pasională. Adică făcută de un fost iubit gelos, sau de cineva care iubea fără speranţă.
   - Cercetăm toate variantele, îi spuse Eve şi se ridică. Dacă vă aduceţi aminte de ceva, sau vă vine ceva în minte, puteţi să mă sunaţi la sediul central.
   - Asta e tot?
   Pe faţa Lolei se citea dezamăgirea.
   - Eu speram că vom fi solicitate în mai mare măsură.
   - Poate data viitoare. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, adăugă Eve.
   
      Aşteptă până ieşiră şi se urcară în maşina ei.
   - Păreri?
   - Spun lucrurilor pe nume, sunt calme şi au încredere în forţele proprii. Cina cu Sloan nu a avut nimic ieşit din comun şi niciuna dintre ele nu mi se pare genul care ar minţi pentru a acoperi pe cineva care este angajatul lor, chiar dacă sunt în relaţii foarte bune cu acesta. Ar fi legătura dintre sora lui Zinka şi prima victimă, dar dacă e să-mi urmez instinctul, n-o văd pe niciuna dintre ele capabilă să comită două crime, sau să tacă doar pentru a o acoperi pe sora lui Zinka. Şi sunt mult prea bogate. Dacă totul are legătură cu banii, nu aveau nevoie să trişeze, pentru că deja au foarte mulţi.
   - Nu este vorba de câţi ai, ci de avariţie şi de putere, o corectă Eve. Dar nici mie nu mi s-a părut nimic ciudat. Dacă cumva contul surorii a fost cel pe care l-a descoperit Natalie ca având probleme, atunci amândouă sunt al naibii de calme. Ştim ceva în legătură cu felul în care şi-a petrecut Anna Kerlinko noaptea în care au avut loc crimele?
   Peabody îşi scoase carneţelul.
   - Dacă luăm în calcul diferenţa de fus orar, lua micul dejun cu actualul amant atunci când a fost ucisă Copperfield şi apoi a ajuns la birou pe la ora nouă. Are martori care pot confirma. Nu ar fi avut cum să vină până aici, să-i omoare şi să se întoarcă acolo.
   - Mergem mai departe.

      Folosindu-se de geografie la fel de mult ca şi de lista de suspecţi, o luă spre est, acolo unde-şi avea sediul firma de avocatură ce reprezenta Fundaţia Bullock.
   Contul lor fusese transferat lui Copperfield în ultimele luni, se gândi Eve şi asta era încă o legătură, pentru că Byson o reprezenta pe una dintre nepoatele partenerului.
   Birourile firmei erau într-o clădire elegantă, iar la recepţie domnea o linişte desăvârşită. La birou stătea o femeie, scăldată în lumina ce pătrundea prin vitraliile de la fereastra dinspre stradă.
   Arăta bine, cu părul roşcat căzându-i pe umeri. Eve îşi scoase insigna şi femeia clipi de câteva ori, surprinsă.
   - Nu înţeleg.
   - Insignă, îi spuse Eve pentru a o ajuta. Poliţie. Sună-ţi şeful şi spune-i că vrem să discutăm cu el.
   - Îmi pare rău, dar domnul Cavendish este într-o şedinţă. Dar dacă vreţi pot să iau legătura cu secretara sa şi să stabilesc o întâlnire pentru dumneavoastră.
   - Nu, nu, nu ai înţeles. Să-ţi mai spun încă o dată. Insignă. Poliţie.
   Eve aruncă o privire împrejur şi văzu o scară de lemn care ducea la etaj.
   - Pe acolo se ajunge la birouri?
   - Oh, dar, dar...
   Eve o lăsă pe roşcată să se bâlbâie şi se îndreptă cu Peabody spre scări.
   Etajul al doilea semăna cu un muzeu. Covoarele erau vechi, uzate şi scumpe. Pe pereţi atârnau tablouri cu peisaje.
   În stânga se deschise o uşă. Femeia care ieşi era mai în vârstă decât fata de la recepţie şi arăta de două ori mai bine.
   Părul îi era strâns într-o pieptănătură care-i scotea în evidenţă figura colţuroasă. Costumul în picăţele ar fi putut să fie la fel de sever ca şi pieptănătura, dar fusese modificat pentru a se mula perfect pe un corp care arăta foarte bine.
   - Am impresia că vi s-a spus că domnul Cavendish este într-o şedinţă şi nu este disponibil deocamdată. Ce pot tace pentru dumneavoastră?
   - Puteţi să-l scoateţi din şedinţă şi să-l faceţi să fie disponibil, îi spuse Eve. Asta ne-ar fi de mare ajutor.
   Se simţi străbătută de un fior de plăcere când văzu nedumerirea femeii.
   - Cum te cheamă, surioară?
   - Domnişoara Ellyn Bruberry. Sunt asistenta administrativă a domnului Cavendish. Şi asistent legal.
   - Foarte bine. Trebuie să discutăm cu domnul Cavendish în legătură cu o investigaţie.
   - Domnul Cavendish, după cum vi s-a comunicat deja de două ori, este într-o şedinţă. Şi dacă vreţi să ştiţi, nu are nicio obligaţie de a discuta cu poliţia, fără o avertizare prealabilă.
   - Aici m-ai prins, spuse Eve încântată. Aş fi foarte bucuroasă să vă trimit ţie, domnului Cavendish şi tuturor celor care lucrează aici o cerere de a veni să discutăm la sediul central, ceea ce, după cum ştiţi, pentru că sunteţi şi consilier legal, poate să dureze de la câteva ore, la câteva luni. Sau, hmm, am putea să intrăm acum la el, şi să terminăm, probabil, în mai puţin de 20 de minute.
   Făcu o pauză.
   - Alege.
   Eve o auzi cum inspiră profund.
   - Trebuie să-mi spuneţi despre ce este vorba.
   - Nu, nu trebuie. Dar ar fi bine să-ţi întrebi şeful dacă vrea să discute cu mine acum, sau să vină la sediul central în viitorul apropiat şi să-şi piardă destul de mult timp, cu o discuţie la nivel oficial. Sau poţi lua tu această decizie în locul lui. Cum vrei.
   - Dar...
   Peabody bătu cu degetul în ceas.
   - Pierdem timp.
   - Staţi aici.
   Eve aşteptă până când Bruberry se îndepărtă.
   - Pierdem timp?
   - A fost o replică de moment. Era cam enervantă, nu? Şi în afară de asta ştie de ce suntem aici.
   - Ai dreptate. Interesant.
   Eve se întoarse să studieze unul dintre peisaje.
   - Cum se face că oamenii trăiesc la oraş, dar îşi pun pe pereţi peisaje rurale? Nu se pot hotărî odată unde vor cu adevărat să trăiască?
   - Mulţi oameni consideră că peisajele rurale sunt relaxante.
   - Da, până când începi să te întrebi ce-o fi creatura care se strecoară în spatele copacilor, sau se târăşte prin iarbă.
   Peabody păşea stânjenită.
   - Unii oameni nu se gândesc la creaturi care se târăsc, ci la animale care umblă, ca de exemplu la pui de căprioară, sau la iepuraşi micuţi şi drăguţi.
   - Unii oameni sunt proşti. Haide să ne ocupăm timpul cu ceva, Peabody, şi să îi facem o verificare lui Bruberry. Şi lui Cavendish.
   - Ar putea fi pui de căprioară şi iepuraşi, murmură Peabody şi-şi porni calculatorul.
   Câteva clipe mai târziu, Bruberry ieşi pe o altă uşă.
   Vocea îi era calmă şi rece.
   - Domnul Cavendish vă primeşte acum. Zece minute.

Capitolul 10

      Din muzeu, ajunsese într-un club de bărbaţi, îşi spuse Eve.
   Walter Cavendish era aşezat la un birou cu scaune din piele, canapele şi mobilier din lemn masiv, închis la culoare. Covoarele erau orientale, foarte groase, probabil originale, cu motive complexe şi culori intense. Tot felul de băuturi erau turnate în recipiente din sticlă groasă, care ar fi putut foarte uşor să fie folosite ca arme albe.
   Un calculator negru fusese aşezat pe biroul antic, astfel încât să dea impresia de prosperitate şi nerv.
   Cavendish avea înjur de 50 şi ceva de ani şi un păr bogat de culoarea nisipului. Figura îi era dură şi ochii de un albastru-deschis, care o măsurară din cap până în picioare. Purta un costum maro, cu o dungă aurită, foarte subţire, doar atât cât era necesar pentru a face impresie.
   Se ridică şi chipul lui, nu foarte arătos, părea foarte aferat.
   - Aş vrea să vă văd legitimaţiile.
   Vorbi, după cum gândea Eve, pe un ton de actor shakespearian.
   Atât ea, cât şi Peabody îşi scoaseră insignele.
   - Locotenent Dallas, spuse Eve, şi detectiv Peabody. Se pare că s-a terminat şedinţa. Ciudat că nu am văzut pe nimeni plecând.
   Păru nedumerit în primul moment şi se uită la Bruberry, chiar când aceasta deschise gura pentru a vorbi.
   - Era o conferinţă pe telefon.
   - Da, o conferinţă cu Londra.
   - O scuză bună.
   Îi aruncă lui Cavendish o privire semnificativă pentru a-i da de înţeles că îl prinsese cu minciuna.
   - Dar fiindcă ne puteţi rezerva câteva minute, avem câteva întrebări în legătură cu o investigaţie.
   - Mi s-a spus.
   Le făcu semn să ia loc. Văzând că nu are nicio reacţie, Eve îi întinse mâna.
   El ezită şi Eve îl văzu aruncându-i o privire secretarei, înainte de a-i strânge mâna. Cam moale, remarcă ea, şi puţin umedă.
   - Ce fel de investigaţie faceţi?
   - Este vorba despre o crimă. Natalie Copperfield şi Bick Byson. Vă sunt cunoscute aceste nume?
   - Nu.
   - Să înţeleg că nu vă interesează ştirile. Nu citiţi ziarele, îşi aruncă şi ea privirea spre un ecran mare de pe perete. Aceştia doi au fost ucişi în casele în care locuiau, în urmă cu 3 zile. Amândoi erau angajaţi la firma de contabilitate Sloan, Myers şi Kraus. Şi, ce e şi mai amuzant, Natalie Copperfield se ocupa de chestiunile dumneavoastră financiare. Dar numele nu vă spune nimic, nu?
   - Nu reţin toate numele pe care le aud sau le văd scrise pe undeva. Sunt un om foarte ocupat. În ceea ce priveşte contabilitatea, este de competenţa asistentei mele Ellyn.
   - Eu o cunosc pe domnişoara Copperfield, spuse Bruberry. Ce legătură are moartea ei cu această firmă?
   - Deocamdată eu pun întrebările, zise Eve pe un ton glacial. Unde eraţi, domnule Cavendish, în urmă cu 3 zile, între miezul nopţii şi ora 4 dimineaţă?
   - Acasă, în pat. Cu soţia mea.
   Surprinsă, Eve ridică din sprâncene.
   - Nu ţineţi minte numele a două persoane intens mediatizate, dar ştiţi cu precizie unde eraţi în urmă cu 3 seri?
   - Acasă, repetă el. În pat.
   - Aţi avut vreun contact cu domnişoara Copperfield, sau cu Bick Byson?
   - Nu.
   - E ciudat. Nu ţi se pare ciudat, detectiv Peabody, că domnul Cavendish nu a luat niciodată legătura cu persoana care se ocupă de finanţele sale?
   - Trebuie să recunosc că mi se pare ciudat. Eu sunt la per tu cu tipul de la financiar de la sediul nostru.
   - E posibil, ca la un moment dat să o fi întâlnit...
   - Eu corespondam şi mă întâlneam cu domnişoara Copperfield, îl întrerupse Bruberry. Atunci când era necesar. Cu asemenea probleme, se ocupă de obicei cei de la sediul nostru central din Londra.
   - Şi aici ce faceţi? întrebă Eve adresându-i-se direct lui Cavendish.
   - Eu reprezint interesele firmei mele la New York.
   - Ce presupune asta?
   - Exact ceea ce am spus.
   - Acum e mult mai clar. Şi reprezentaţi şi interesele lui Lordes C. Medermott, care era clienta lui Bick Byson.
   - Domnişoara Medermott este o rudă şi mi se pare firesc să fie reprezentată de firma noastră. Cât despre managementul financiar, nu aş putea să vă spun nimic, deoarece nu ştiu cine se ocupa de asta.
   - Serios? Se pare că pe aici o mână nu prea ştie mai nimic despre ce face cealaltă. Şi în plus, eu nu am spus că Byson este managerul ei financiar, ci doar că ea era clienta sa.
   Cavendish îşi frământă nodul de la cravată. Era un tic nervos, se gândi Eve.
   - Am presupus.
   - Şi acum că tot suntem aici, dumneavoastră unde eraţi în acea noapte, domnişoară Bruberry?
   - Acasă. M-am băgat în pat înainte de miezul nopţii.
   - Singură?
   - Locuiesc singură, da. Mă tem că timpul pe care poate să vi-l acorde domnul Cavendish a expirat.
   Eve se ridică uşor în picioare.
   - Vă mulţumesc pentru cooperare. Ah, continuă ea. Firma dumneavoastră reprezintă şi... îşi scoase carnetul ca pentru a verifica un nume. Fundaţia Bullock.
   În clipa aceea văzu o mică umbră trecându-i prin priviri. Maxilarul i se încleştă şi clipi.
   - Aşa este.
   - Domnişoara Madeline Bullock şi domnul Winfield Chase au fost de curând în oraş. Presupun că v-aţi întâlnit cu ei în acest scop, nu?
   - Eu...
   - Domnişoara Bullock şi domnul Chase au luat prânzul aici cu domnul Cavendish. Asta s-a întâmplat luni după-amiază. La 12 şi 30 de minute, adăugă Bruberry.
   - V-aţi întâlnit şi aţi luat prânzul cu ei aici la birou?
   - Aşa este, spuse Bruberry, în locul lui Cavendish. Vreţi să verific să văd ce au avut în meniu?
   - Vă voi anunţa. A fost excelent. Vă mulţumesc pentru timpul acordat.
   Eve se îndreptă spre ieşire, dar se întoarse de la uşă.
   - Ştiţi, e ciudat că în calitatea dumneavoastră de reprezentant al firmei la New York, nu v-aţi găsit timp să vă întâlniţi cu contabila care se ocupa de interesele financiare ale firmei.
   - Vă conduc, spuse Bruberry văzând că şeful său nu scoate un cuvânt.
   - Nu e nevoie, ne descurcăm singure.
   - Cineva are un secret, spuse Peabody după ce se văzură în stradă.
   - Poţi fi sigură de asta. Tipul ăla era dominat de frică şi de sentimentul vinovăţiei. Dar s-ar putea să descoperim doar că îşi înşală nevasta, sau se îmbracă cu lenjerie de femei.
   - Sau amândouă, dacă o înşală cu secretara. E clar că ea conduce în acest duet.
   - Asta cam aşa e. E stupid că a minţit în legătură cu întâlnirile cu Copperfield şi sunt sigură că a ocolit adevărul.
   - E un fel de a spune că e prea important pentru a-i cunoaşte pe cei mici. Şi e şi o modalitate de a se îndepărta de locul unde arde.
   - Locul unde arde fiind crimele.
   Trecu la volan şi începu să bată cu degetul în el.
   - Nu erau pregătiţi. Nu s-au gândit că s-ar putea ca poliţia să-i interogheze, aşa că au acţionat din instinct. Au negat totul. Haide să vedem dacă putem da de Lordes Medermott, pentru a avea şi un alt punct de vedere.
   Peabody îşi scoase calculatorul pentru a obţine adresa acesteia.
   - Are o casă pe şoseaua Riverside.
   - Are şi un număr de telefon?
   - Da.
   - Încearcă mai întâi să o suni. Să fim sigure că e acasă şi dacă nu, să vedem unde poate fi găsită.

      Nu numai că era acasă, dar părea să n-o deranjeze faptul că poliţia venea să o vadă pe neaşteptate.
   Fură conduse înăuntru de o cameristă în uniformă şi trecură printr-un hol spaţios, înalt cât două etaje, pentru a ajunge într-o cameră de zi aranjată într-un stil contemporan, cu culori strălucitoare, obiecte de metal ce luceau şi obiecte de sticlă ce sclipeau.
   Lordes era încălţată cu cizme negre, moi şi purta bijuterii de aur. Părul scurt era de culoarea unei vinete coapte, iar ochii aveau nuanţa safirelor.
   Pe masa joasă de sticlă se aflau 3 căni exagerat de mari şi o tavă plină de gogoşi.
   - Să nu-mi spuneţi că poliţiştii, cafeaua şi gogoşi le sunt un clişeu.
   - Sunt un clişeu, dar din motive întemeiate. Locotenent Dallas, detectiv Peabody.
   - Luaţi loc. Probabil că aţi venit să mă vedeţi în legătură cu Bick şi Natalie. Îmi pare nespus de rău pentru ce s-a întâmplat. El era un om încântător.
   - Când l-aţi văzut ultima dată?
   - Pe 15 decembrie.
   - Aveţi o memorie bună, spuse Eve.
   - Nu, nu chiar. Dar am verificat când am auzit ce s-a întâmplat. Am avut o întâlnire pentru închiderea anului, înainte de sărbători. Ne-am întâlnit chiar aici în această cameră. Era un tip de treabă.
   - O cunoşteaţi şi pe domnişoara Copperfield?
   - Ne-am întâlnit de câteva ori. Bick a venit cu ea la câteva cine de afaceri, la cererea mea. Îmi place să ştiu cu cine trăiesc cei care se ocupă de afacerile mele. Îmi plăcea şi de ea. Anticiparea căsătoriei îi transfigura de fericire. Cum vreţi cafeaua?
   - Neagră, mulţumesc.
   - Eu slabă şi cu zahăr, spuse Peabody.
   - Vă întâlniţi cu toţi clienţii lui Bick? întrebă Lordes.
   În clipa în care turnă cafeaua, pe mână îi străluci verigheta.
   - Am fost surprinsă când m-aţi sunat pentru a-mi spune că vreţi să ne întâlnim.
   - Vorbim cu multă lume. De fapt, tocmai am discutat cu Walter Cavendish. E rudă cu dumneavoastră, nu?
   - Văr de-al doilea.
   Strâmbă din nas, doar o fracţiune de secundă.
   Lordes nu-l agreează prea tare pe Walter, se gândi Eve.
   - Vărul meu primar, tatăl lui Walter, este unul dintre partenerii de la firmă, cu sediul la Londra. Presupun că asta înseamnă că suntem veri de gradul doi, spuse ea cu un aer meditativ. Mă rog, aşa ceva. Vă rog, luaţi gogoşi.
   La rândul său, se servi cu una din gogoşile de pe tavă.
   - Datorită legături cu unchiul dumneavoastră v-aţi dus la firma de contabilitate şi aţi devenit clienta lui Bick?
   - Mmm, încuviinţă Lordes cu gura plină. Dumnezeule, gogoşile astea sunt excelente. Se ocupă de chestiunile financiare de ani de zile. După ce a murit Miles, idiotul, am mai moştenit o sumă considerabilă. O vreme am lăsat banii să zacă, cât am stat în Europa. Apoi, când m-am întors, am cerut un expert financiar tânăr şi priceput. Mi l-au dat pe Bick şi era exact aşa cum am cerut.
   - Cum a murit soţul dumneavoastră, dacă nu vă deranjează că întreb? spuse Peabody muşcând cu delicateţe dintr-o gogoaşă umplută cu cremă.
    - Se juca cu avionul pe care-l construise el. Îi plăcea la nebunie să zboare. S-a prăbuşit şi a ars complet. Îl iubeam pe idiotul ăla. Aproape am murit de durere când l-am pierdut. Se împlinesc 5 ani în primăvara asta şi tot sunt supărată pe el.
   - Ne puteţi spune unde eraţi acum 3 nopţi, între orele 12 şi 4 dimineaţa?
   - Sună îngrijorător. Am verificat şi asta, după ce m-aţi sunat că veniţi. Am făcut o mică petrecere, cu câteva prietene. Doar femei. Am început să mă întâlnesc din nou şi cu bărbaţi, dar e foarte greu, mai ales când nu eşti cu adevărat interesată. Au plecat cam pe la miezul nopţii şi apoi m-am dus la culcare. M-am uitat la televizor mai întâi. Am adormit uitându-mă la un film mai vechi.
   - Dacă tot vorbim de relaţii, spuse Eve, aţi avut vreodată ocazia să ieşiţi cu domnişoara Copperfield, domnul Byson şi cu vărul dumneavoastră, adică vărul de-al doilea?
   - Cu Walter?
   Lordes râse tare.
   - Nu. Cu siguranţă că nu. Nu mă văd deloc cu Walter. Este un idiot.
   - Nu vă înţelegeţi?
   - Eu mă înţeleg bine cu toată lumea. Însă cu unii mă înţeleg şi mai bine dacă ne vedem mai rar.
   - Dar nu vă reprezintă interesele în New York?
   - Nu chiar. Vărul meu din Londra se ocupă de asta şi Walter face doar o parte din muncă. Ca să fiu sinceră, nu este foarte inteligent. Poate să execute ordine, să scrie formulare şi arată suficient de bine în frac. Toate lucrurile mai complexe trec prin biroul din Londra, cel puţin din câte ştiu eu.
   Îşi înclină capul într-o parte.
   - Doar nu credeţi că Walter are vreo legătură cu toate astea? Îl ştiu de o viaţă şi vă spun că nu este destul de inteligent pentru a o fi făcut.

      Eve tocmai se strecurase la volan când îi sună comunicatorul.
   - Dallas, răspunse ea.
   - Doamnă locotenent.
   Tonul dur al lui Summerset se potrivea cu trăsăturile feţei sale.
   - Nu m-aţi anunţat că aşteptaţi o livrare.
   - Poate am uitat să te anunţ şi că pe zi ce trece devii din ce în ce mai urât, dar asta doar pentru că am fost ocupată.
   - Sistemul de legănat care provine dintr-un magazin de desfacere, pe nume Barza Albă, a fost livrat. Ce doriţi să fac cu el?
   Eve aşteptă un moment.
   - Dumnezeule, chiar cred că ţi-e greu dacă faci asemenea greşeli şi te laşi descoperit. Nu-ţi voi spune exact ce-mi trece prin minte acum. Pune-l în camera de desen de la etajul al doilea. Acolo unde are loc petrecerea.
   - Foarte bine, doamnă. Pe viitor v-aş fi foarte recunoscător dacă m-aţi informa cu privire la orice livrare.
   - Pe viitor aş prefera să-ţi pui o pungă pe faţă, înainte să-mi apari pe ecran.
   Închise satisfăcută.
   - Sunteţi foarte amuzanţi, voi doi, spuse Peabody. După serviciu, merg acasă, îmi împachetez lucrurile şi vin direct la tine. De-abia aştept să văd scaunul şi să-l montez pentru mâine.
   - Ura.
   - Ştii că o să-i placă la nebunie.
   - Da, aşa e.
   - O să fie un fel de zeiţă a fertilităţii. O chestie nemaipomenită pentru ea.
   - Zeiţa Mavis.
   Amuzată, Eve trecu pe culoarea galbenă.
   - Ar trebui să aibă o...
   Arătă cu degetele deasupra capului.
   - Coroană! Da.
   - Nu, nu o coroană. E prea mare şi prea serioasă. Cealaltă chestie. O tiară.
   - Perfect! Vezi? spuse Peabody şi o lovi în umăr. Poţi să o faci.
   - Aşa se pare, că o fac deja.

      Când ajunse la sediul central, Eve puse în ordine declaraţiile şi impresiile, scrise rapoarte şi se concentră asupra lor.
   La peretele unde avea înşirate probele, începu să scrie cuvinte-cheie în dreptul fotografiilor şi să tragă liniuţe care să le conecteze între ele.
   - Ai nevoie de un perete mai mare, spuse Roarke care intrase în cameră, cu un sacou pe braţ.
   - Am tot auzit asta.
   - Şi ai nevoie şi de un birou mai mare, asta cu siguranţă.
   - Mă mulţumesc cu acesta. Ce faci aici?
   - Caut pe cineva să mă ducă cu maşina până acasă. Am avut o treabă la etaj, spuse el când ea se încruntă.
   Şi când cuta dintre ochi i se adânci, se îndreptă spre ea şi o prinse de bărbie.
   - S-a făcut, şi toată lumea este satisfăcută.
   - E un rahat.
   - Aşa cum se întâmplă adesea în viaţă.
   Îşi aruncă haina pe spătarul scaunului ei de la birou înainte de a se îndrepta spre planşele ei.
   - Ah, da, înţeleg. Legături cu alte legături. Ţinând seama de faptul că trăim într-o lume atât de mare, legăturile sunt extrem de interesante şi de strânse, nu?
   - Ce a spus Whitney?
   - Oficial sau neoficial? întrebă Roarke continuând să studieze probele.
   - Ştiu ce a spus oficial.
   - Atunci neoficial. A spus că totul era un mare rahat. Şi ăsta este un citat din el.
   Se uită la ea şi dădu din cap.
   - Şi văd că asta e îndeajuns şi pentru tine. Nu ai nevoie să se uite în ochii tăi şi să-ţi spună că are încredere în tine şi că te respectă. Şi să-şi ceară scuze.
   - Nu.
   Se duse şi închise uşa.
   - Poate că o fi un mare rahat, dar este exact genul de rahat care te ţine pe tine în biroul ăsta cât un oficiu, în loc să fii în cabina căpitanului.
   - Nu vreau să fiu altundeva. Hai să lăsăm prostiile astea. Fac exact ceea ce vreau să fac şi ceea ce mă pricep.
   - Nu-mi spune că nu-ţi doreşti să avansezi, Eve.
   - Credeam că vreau. Îşi trecu o mână prin păr, gândindu-se. Nu aş refuza dacă mi s-ar propune o avansare, clar în condiţiile impuse de mine. Ascultă, tu ai chestia aia irlandeză. Cu soartă, destin şi aşa mai departe.
   Strânse din buze.
   - Tu ai reuşit să mă scapi de nişte demoni de curând.
   - Nu am făcut decât să rezolv un caz, îl corectă ea. Şi ceea ce voiam eu să spun este că uneori lucrurile sunt exact aşa cum trebuie să fie. Eu simt nevoia să fac treaba pe care o fac. Asta cred.
   - Bine.
   Biroul era atât de mic că nu trebuia decât să întindă braţele pentru a o strânge la piept.
   - Şeful tău a mai adăugat că are toată încrederea că vei finaliza acest caz într-un timp scurt.
   - Bine.
   - Trebuie să-mi găsesc un mijloc alternativ de deplasare, sau vii şi tu în curând acasă?
   - Mai lasă-mă doar 10 minute şi vin şi eu. Hei, spuse ca când el deschise uşa. Poate că ar trebui să mă inviţi la cină.
   Roarke zâmbi.
   - Poate.
   - Dar mai întâi trebuie să facem o oprire. Am nevoie de o tiară.
   - Ca să ai la ce să asortezi sceptrul?
   - Nu e pentru mine. Mavis. Chestia de mâine. Petrecerea are o temă. E un sceptru ca o chestie din alea...
   Strânse pumnul şi-şi mişcă mâna de sus jos într-un fel care îl făcu să ridice din sprâncene şi să-i arunce o ocheadă.
   - Dumnezeule, ce minte murdară ai, spuse ea, dar râse, mutând braţul în lateral. Ştii, chestia aia ca un băţ.
   - Cred că ştiu.
   - Ar trebui să găsim şi o chestie din alea. Aşa că poate ar fi o idee bună să intrăm într-un magazin de costume, de unde am putea să le cumpărăm în drum spre restaurant.

....................................................