Cupa de venin, Nora Roberts

 .................................................

4-6

          - Ei, întru câtva.

   Rămase o clipă pe gânduri.
   - Aveţi mai mulţi membri de familie care sunt de aceeaşi vârstă cu victima. Care au în jur de 35 de ani.
   - Desigur. Noi suntem foarte numeroşi, asemenea unei legiuni.
   - Mulţi dintre ei au locuit aici, pe vremea când erau copii, în adolescenţă. Şi mulţi sunt enoriaşi ai acestei biserici.
   - Aşa este.
   - Vreunul dintre ei a făcut parte din gruparea numită Soldados?
   Graciela deschise gura, ca apoi s-o închidă la loc. După care expiră aerul cu putere.
   - Câţiva dintre ei, bănuiesc.
   - Am nevoie de numele lor. Nu doresc să le fac probleme şi nici nu vreau să cercetez faptele comise în trecut. Dar s-ar putea ca asta să aibă legătură cu cazul nostru.
   - O să stau de vorbă cu tatăl meu. El n-a făcut parte din organizaţia respectivă... dar precis ştie despre ce e vorba.
   - Nu vreţi să discut eu cu el?
   - Nu, cu mine i-ar fi mult mai uşor să stea de vorbă. Ştiu că verişorul lui a fost membru al grupării acesteia şi a sfârşit în mod tragic pe vremea când ei doi erau foarte tineri. Nu poate suferi genul acesta de grupări.
   - Cum îl chema pe vărul lui?
   - Julio. Avea doar 15 ani când a fost ucis. Tata avea 8 ani şi îl admira foarte mult. Nu a uitat niciodată cele întâmplate şi l-a dat mereu de exemplu fraţilor şi verilor mei, folosind întâmplarea respectivă pe post de avertisment. Aşa se întâmplă când nu-ţi mai asculţi familia, când eşti în afara legii, a rânduielilor bisericeşti - când, în loc să munceşti din greu şi să înveţi, foloseşti violenţa pentru a obţine ceea ce-ţi doreşti.
   - Se pare că tatăl dumneavoastră e un om inteligent.
   Iar după un calcul rapid efectuat în gând, ea realiză că Julio murise cu prea mulţi ani în urmă ca să fíe victima lui Lino.
   - Da, este, şi în plus e un om puternic. Diseară o să stau de vorbă cu el.
   - Vă sunt recunoscătoare pentru asta. Încă ceva. Mi s-a comunicat că victima obişnuia să alerge în fiecare dimineaţă, şi că ruta aleasă era pe lângă casa străbunicului dumneavoastră.
   - Da, e adevărat. Poppy a pomenit de câteva ori despre asta, despre faptul că glumea, rugându-i pe preoţi să binecuvânteze casa atunci când trec prin dreptul ei. Probabil că-i şi vedea trecând pe acolo când ieşea să se plimbe, dimineaţa.
   - Deci, niciun fel de neînţelegeri?
   - Între Poppy şi preoţi sau între el şi falsul preot? Nu. Niciuna. Ba, din contră. Victima mânca destul de des în restaurantul bunicului meu, ori chiar - mai ales pe vremea când trăia bunica mea - acasă la el. Participa la petrecerile familiei. Dacă mă gândesc bine, era unul de-al nostru.
   - În regulă.

      Imediat ce rămase singură, Eve se duse lângă panoul de afişare a datelor.
   Rearanjă fotografiile şi dovezile găsite. Se învârti în jurul panoului, după care le aranja din nou. Legături. A cui viaţă avea legătură cu a altuia, când şi cum avuseseră loc aceste legături.
   Reveni la birou şi luă legătura cu McNab.
   - Comunică-mi măcar o parte din ce ai aflat.
   - I-am verificat pe doi dintre cei care poartă numele Lino. Unul dintre ei locuieşte în Mexic, într-un soi de comunitate. Şi-a schimbat numele, tocmai de aceea pare suspect. Acum poartă numele Lupa Vincenta cu acte în regulă şi cu tot tacâmul. E un fel de Free-Ager mai ţăcănit. Tipul s-a ras în cap şi poartă veşmântul acela de culoare maro. Aşa cum fac unii rasişti. Creşte capre. Şi e bine mersi, dacă pui la scoteală că poartă veşmântul acela urât, care, dacă mă întrebi pe mine...
   - Nu te întreb.
   - Bun. Celălalt a făcut pe mortul în păpuşoi, vrând să scape de cele două foste neveste, cu care a fost căsătorit în acelaşi timp. Locuieşte în Chili - sau cel puţin acolo locuia când am reuşit să-l localizez -, ultima locaţie datând de aproape 3 luni. Ar încasa probabil de la 2 la 15 ani de închisoare. Dar bănuiesc că până în prezent a reuşit să scape, având în vedere că ambele femei l-au dat în judecată. Se pare că, legal, are 6 copii, dar nu le plăteşte alocaţiile cuvenite.
   - Vai, ce „prinţ”! Să pasezi aceste informaţii autorităţilor competente.
   - Am făcut-o deja. Dacă ai copii, trebuie să le porţi de grijă. Acum mă ocup de un nou personaj.
   Da, era conştientă de acest lucru, având în vedere ce mult se fâţâia McNab pe ecran. Nu cunoscuse niciodată un expert IT care să stea nemişcat în timp ce lucra.
   Cu excepţia lui Roarke, se corectă ea.
   - Îmi scapă mereu, continuă McNab. Şi-a schimbat mereu domiciliul, a avut fel de fel de nume, după care s-a răzgândit şi a revenit la cel vechi. Am înţeles că sub un anumit nume a avut oarece probleme, aşa că a renunţat la el, şi l-a reluat pe cel adevărat, a fost cuminte o vreme, după care s-a mutat şi a adoptat un nume nou.
   - Care e numele real?
   - Lido Salvadore Martinez.
   Eve prelua informaţiile pe computerul ei.
   - Vârsta se potriveşte, locaţia se potriveşte, data naşterii la fel. Caută în continuare.
   Eve închise linkul, după care recapitula datele referitoare la Martinez. Se cunoşteau numele ambilor părinţi, observă ea, dar nu se ştia nimic despre locul în care locuia tatăl său - şi asta se întâmplase până în momentul în care Martinez împlinise 5 ani. Mama, Teresa, solicitase un loc de muncă ca mamă şi-l obţinuse, fiind plătită corespunzător. Slujbe precedente... Eve extinse aria căutărilor, după care rămase uimită. Hector Ortiz - restaurantul Abuelo’s.
   Interesant. Da, destul de interesant. Când fiul ei împlinise 15 ani, ea revenise la o slujbă în afara casei - fusese din nou chelneriţă la restaurantul lui Ortiz. Acolo lucrase 6 ani de zile, înainte de a se recăsători şi a se stabili din nou în Brooklyn. Perfect, Teresa. Notă ultima ei adresă.
   - Cred că noi două trebuie să stăm puţin de vorbă.
   Scoase staţia de comunicare ca să ia legătura cu Peabody.
   - Pe unde eşti? întrebă ea în clipa în care Peabody apăru pe ecran.
   - Tocmai mă îndreptam spre secţie. Am avut cea mai grozavă...
   - Ne vedem la garaj. Plecăm la Brooklyn.
   - O, bine, dar de ce...
   Dar Eve închise pur şi simplu linkul, puse staţia deoparte şi pomi spre ieşire. Fu gata-gata să dea nas în nas cu Baxter.

      - E imposibil să fi terminat deja însărcinările pe care ţi le-am dat.
   - Nici nu-i posibil să le termin în 20 de ceasuri masculine. Am avut şi câţiva oaspeţi. Luke Goodwin, Samuel Wright şi un anume Billy Crocker.
   - Mai repede decât mi-am imaginat. Ea reveni în biroul său, făcându-i semn lui Baxter s-o urmeze. Trebuie să găsesc o cameră pentru interogatorii. Aşteaptă.
   Ea ordonă computerului să caute încăperile disponibile şi să-i rezerve camera C.
   - Bun, comunică-le că voi fi acolo în doar câteva minute, iar tu condu-i în încăperea pentru interogatorii. Fii drăguţ, oferă-le nişte băuturi răcoritoare.
   - Asta îmi va răpi din timpul destinat însărcinărilor mele.
   - Jumătate le-ai pasat partenerului tău. Trueheart poate continua până ce tu îi instalezi pe oamenii aceştia. În caz că-l fac pe Crocker să mărturisească, să-i faci formele şi să-l bagi la închisoare în maximum 90 de minute.
   Îşi verifică unitatea de la mână.
   - Începând din secunda asta, pasez altcuiva jumătate din ceea ce mai aveai de rezolvat de acum încolo.
   - S-a făcut.
   După plecarea lui, Eve o contactă din nou pe Peabody.
   - Schimbare de planuri, aşa că vino aici şi ne întâlnim în faţa camerei C. Crocker şi compania sunt aici.
   - Mamă, Doamne! Dacă aş fi o nemernică, m-aş enerva peste măsură de câte ori ai dreptate... asta întâmplându-se foarte des.
   - Din moment ce eu sunt o nemernică, tu ai să te dovedeşti astăzi un poliţist de nota zece.
   Eve încheie conversaţia cu Peabody, luând apoi legătura cu Whitney şi Mira, la birourile acestora, pentru a le comunica faptul că suspectul numărul unu în cazul Jenkins sosise deja la secţie.
   - Bun, Billy, şopti ea. Să vedem ce ai de spus în apărarea ta.

      Ea aşteptă o vreme, astfel ca Baxter să aibă timp să-i instaleze pe nou-sosiţi, iar Peabody să se întoarcă de la garaj la secţie.
   Alcătuise deja în gând strategia de abordare în timpul interogatoriului, pe care o ajustase după întâlnirea cu Mira.
   Având în vedere cursul evenimentelor, nu ar fi fost o surpriză ca Billy să-l fi adus şi pe Luke cu el. Confesorul, cugetă ea.
   Se strecură mai întâi în camera de supraveghere a celor interogaţi, studiind modul de pregătire a interogatoriului. Billy stătea la masă, flancat de cei doi gineri ai victimei. Avocatul avea un aer sobru, cu toate că privirea lui tăioasă nu era aţintită asupra lui Billy. Luke părea... nefericit, gândi Eve.
   După părerea ei, era o versiune ceva mai sofisticată a lui Lopez.
   Dar Billy? Părea agitat, speriat şi gata să izbucnească în plâns.
   Ea ieşi din încăpere exact în secunda în care Peabody venea în pas alert pe coridor, făcându-şi loc printre ceilalţi.
   - A venit însoţit de preot şi de avocat, declară Eve.
   - De preot?
   - Ei, e un fel de a spune. De Luke Goodwin. Probabil că le-a spus şi lor tot ceea ce intenţionează să ne comunice nouă şi poate chiar mai mult. Mda, poate că mult mai mult, fiindcă, oricât de nervos şi de şocat ar fi avocatul, e totuşi avocat şi l-a sfătuit cum să reacţioneze. Tu eşti o fire compătimitoare, înţelegi de ce a comis fapta. Vrei să-i fii de ajutor.
   Pe chipul lui Peabody apăru o expresie gânditoare.
   - Oare o să am vreodată şansa de a deveni şi eu un poliţist rău?
   - Sigur, imediat ce dai la o parte din drum căţeluşul neajutorat ca să poţi înhăţa suspectul.
   - Oooo, chiar e necesar să fie vorba de un puiuţ neajutorat?
   - Te rog să păstrezi pe chip expresia asta de om care ar da orice să salveze puiuţul. E perfectă.
   Eve deschise uşa, făcându-i semn lui Baxter.
   - Vă mulţumesc, domnule detectiv. Bună ziua, domnilor.
   - Clientul meu doreşte să dea o declaraţie, luă cuvântul Samuel.
   - Bun. Să nu renunţe la idee. Pornesc înregistrarea. Dallas, locotenent Eve, făcu ea prezentarea de început, în timp ce se aşeza pe scaun. Domnule Crocker, vi s-au citit drepturile, nu-i aşa?
   - Exact.
   - Aţi declarat oficial că aţi înţeles care sunt drepturile şi obligaţiile dumneavoastră, în legătură cu ancheta privind uciderea numitului James Jay Jenkins.
   - Da, eu...
   - Şi v-aţi prezentat la interogatoriul acesta de bunăvoie, avându-l ca avocat pe domnul Samuel Wright?
   Billy îşi drese glasul.
   - Da.
   - Vreţi ca domnul Goodwin să figureze în acest moment ca martor al declaraţiei dumneavoastră?
   - Da.
   - Mă aflu aici atât în calitate de martor, declară Luke, dar şi ca sfătuitor spiritual al lui Billy. Doamnă locotenent Dallas, e o situaţie foarte dificilă pentru noi toţi. Sper că veţi ţine cont de faptul că Billy s-a prezentat aici de bunăvoie, că declaraţia pe care intenţionează să o facă e una sinceră, din inimă.
   - Eu cred că, în toată această situaţie, cel mai dificil moment a fost cel legat de domnul Jenkins, care a murit. Cât despre declaraţii sincere şi făcute din inimă?
   Ea ridică din umăr.
   - Nu prea îmi pasă. Pe mine mă interesează faptele. I-ai servit o porţie de cianură amicului tău, Jimmy Jay, nu-i adevărat?
   - Nu răspunde la întrebare. Locotenent Dallas, zise Samuel cu o voce gâtuită, clientul meu e dispus să dea o declaraţie, dacă va fi tratat cu respect.
   - Eu nu simt că sunt tratată cu prea mult respect.
   În ochii lui Samuel apăru un licăr care-i arată lui Eve că şi el se simţea exact la fel. Dar îşi făcea meseria.
   - Presa vorbeşte de cele două asasinate, insistând mai ales asupra morţii socrului meu. Cu cât ancheta va dura mai mult, cu atât se va acorda mai multă atenţie cazului, iar asta va afecta atât departamentul, cât şi pe dumneavoastră.
   - Aţi vrea ca eu să fac cu clientul dumneavoastră o înţelegere, înainte ca el să-şi declare în faţa mea mârşăvia - iar eu ar trebui să fac acest lucru ca să scutesc atât departamentul, cât şi propria mea persoană de reacţia oarecum învolburată a presei? Ea se aplecă. Ştii ceva, Sam? Mie îmi place atmosfera fierbinte şi deocamdată nu am transpirat. Pot să-l încătuşez pe clientul tău pentru următoarele 24 de ore fără să-i iau nicio declaraţie. Aşa că, dacă asta e tot ce aveţi de spus...
   Ea dădu să se ridice, iar Peabody făcu şi ea câţiva paşi.
   - Doamnă locotenent, poate că ar trebui să le acordaţi un minut.
   - Poate că tu ai mai mult timp de pierdut decât mine.
   - Haideţi, doamnă locotenent. Adică, domnul Crocker a venit până aici şi, dacă cei doi gineri ai victimei vor să-l susţină, atunci părerea mea e că ar trebui să ascultăm ce are de spus. E vorba de circumstanţe.
   Îi aruncă lui Billy o privire plină de compasiune.
   - Povestea asta nu are cum să fie un lucru uşor pentru cei implicaţi. Eu ştiu că dumneavoastră şi domnul Jenkins eraţi prieteni, buni prieteni, şi asta de mulţi, mulţi ani de zile. Orice s-ar fi întâmplat, cred că nu v-a fost uşor deloc. Cred că v-a fost tare, tare greu.
   - Eram prieteni, reuşi Billy să îngaime. Eram ca fraţii.
   - Am priceput. Înţelegerile nu au ce căuta în povestea noastră. Noi nici măcar nu ştim ce aveţi de gând să ne declaraţi. Dar asta nu înseamnă că nu suntem dispuşi să vă ascultăm, fără prejudecăţi.
   - Puteţi deja să eliminaţi varianta crimă de gradul I, se răţoi Samuel. Îl puteţi contacta de pe acum pe procurorul acuzării şi să aranjaţi chestia asta înainte să mergem mai departe.
   - Nu, răspunse Eve fără menajamente.
   - Procurorul acuzării nu va accepta aşa ceva, continuă Peabody pe acelaşi ton rezonabil, ca şi cum ar fi vrut să-i sară în ajutor. Chiar dacă noi...
   - Eu sunt aceea care nu acceptă.
   O scuti pe Peabody de aruncarea unei priviri în direcţia ei.
   - Eu nu am nevoie de declaraţii ca să închid acest caz. Da, poate mă va ajuta să termin mai repede, iar la final va exista şi o plecăciune, dar pe mine nu mă încântă prea tare farafastâcurile. Dai declaraţia sau nu dai declaraţia. E alegerea ta. Iar tu?
   Ea înălţă bărbia în direcţia lui Billy.
   - N-ai decât să faci singur o înţelegere cu procurorul acuzării, când ai timp. Acum însă e vorba de timpul meu, iar tu mă faci să-l pierd.
   - Billy, rosti Luke în şoaptă. Trebuie să o faci. Sam...
   Ridică pur şi simplu o mână, determinându-l pe Sam să nu mai protesteze.
   - Aici nu e vorba doar de legea pământeană. Tu trebuie să faci asta ca să te împaci cu Dumnezeu. Trebuie să o faci şi de dragul propriului tău suflet. Dacă nu-ţi recunoşti păcatul, nu ai cum să-ţi salvezi sufletul.
   Se aşternu tăcerea. Tic-tac, tic-tac. Eve aştepta.
   - Am crezut că aşa era cel mai bine, declară Billy dintr-o suflare. Am crezut că asta era singura soluţie. Poate că în perioada aceea eram posedat de Diavol, dar am crezut că acţionez aşa cum îşi dorea şi bunul Dumnezeu.
   Billy ridică braţele a implorare.
   - Jimmy Jay se rătăcise, se depărtase de la calea cea dreaptă din ce în ce mai mult. Băutura, el nu vedea în ea un păcat, nu vedea cum slăbiciunea pentru ea îi încătuşase sufletul. Şi-a înşelat soţia, enoriaşii, fără a considera faptele sale drept o înşelătorie, ci un soi de glumă. Un amuzament. A devenit mai neatent, a început să bea mai mult şi uneori chiar îşi scria predicile sub influenţa alcoolului.
   - L-ai omorât deoarece consuma prea multă vodcă? întrebă Eve pe un ton aspru. Ei, atunci de ce nu dai tu iama prin baruri, vineri seara, producând un măcel în masă?
   - Locotenente, şopti Peabody, după care înclină capul în direcţia lui Billy. Nu l-aţi putut convinge să renunţe?
   - Lui îi plăcea să bea şi, în plus, era convins că fiecare bărbat avea dreptul, ba chiar trebuia să aibă, la urma urmelor, scăpări şi slăbiciuni. Credea că, încercând să fii perfect, încerci să-i iei locul lui Dumnezeu. Dar... el i-a corupt până şi pe copiii săi, făcând-o pe Josie - mai ales pe Josie - să-i facă rost de băutură. Nu aşa se comportă un tată iubitor, nu? El nu mai era pe calea cea bună. Pentru că băutura îl nenorocise, îl transformase într-un om slab, aşa că a căzut pradă pasiunii carnale.
   - Prin urmare, i-a pus coarne nevestei.
   - E un termen cât se poate de neplăcut.
   Luke clătină din cap.
   - Dar şi atitudinea lui era una la fel de neplăcută, concluziona Eve. Ştiai că întreţine relaţii extraconjugale.
   - Da. De 5 ori şi-a încălcat jurământul înainte să comită adulterul. Dar s-a căit. A venit la mine, aşa că ne-am rugat împreună, iar el a implorat iertarea păcatelor, solicitând acea putere prin care să facă faţă tentaţiilor.
   - Nu l-ai denunţat.
   - Nu, nu am făcut-o. L-am protejat pentru prea multă vreme, aşa e. Ştia foarte bine ce riscă prin comiterea acelui păcat. Îşi risca sufletul, familia, biserica, până la urmă. Dar a luptat cu viciile.
   Lacrimile licăriră în ochii lui Billy, iar el şi le şterse cu dosul palmei.
   - A fost un om bun, un om grozav, dar ale cărui slăbiciuni erau adânc înfipte în sufletul lui, acolo unde sălăşluia atât partea bună, cât şi cea rea. Dar de data asta, ultima dată, el nu a mai rezistat, nu s-a mai căit. Nu a mai vrut să privească gestul ca pe un păcat. Vedeţi dumneavoastră, a răstălmăcit poruncile lui Dumnezeu, astfel încât acestea să servească nevoilor sale. A pretins că alături de femeia asta, continuând să bea, el are parte de mai multă iluminare, de mai multă forţă interioară şi de mai mult adevăr.
   - Şi cu toate astea, ai funcţionat în continuare pe post de paravan.
   - Pentru conştiinţa mea, problema asta devenea din ce în ce mai dificilă. Povara... şi faptul că ştiam că sunt părtaş la un asemenea lucru, că el mă făcuse părtaş la aşa ceva. Îl trădase pe Dumnezeu, o trădase pe buna lui soţie. Iar în privinţa băuturii, nu mai era chiar atât de prevăzător. Mai era puţin şi i s-ar fi descoperit toate păcatele. Păcate care ar fi distrus iremediabil tot ceea ce înfaptuise până atunci. Tot ce făcuse, tot ce construise risca să fie prins în acest cerc vicios al păcatului.
   - Aşa că ai pus capăt cercului vicios.
   - Nu aveam de ales.
   Se uită în ochii lui Eve, implorând-o să-i înţeleagă punctul de vedere, singurul valabil în opinia lui.
   - Vedeţi, biserica e mai importantă, mult mai importantă decât oricare dintre noi. Şi trebuie protejată. M-am rugat pentru el, l-am sfătuit, m-am certat cu el. Nu voia să asculte. Era orb. Suntem nişte bărbaţi şi atâta tot, doamnă locotenent. Chiar şi Jimmy Jay. El era capul bisericii, emisarul lui Dumnezeu pe pământ, dar, în fond, era doar un simplu bărbat. Iar bărbatul acela trebuia oprit ca să-şi salveze sufletul, să salveze toată strădania depusă la biserica Lumina Veşnică.
   - L-ai ucis ca să-l salvezi.
   - Exact.
   - Şi ca să salvezi biserica.
   - Ca să salvez tot ce s-a clădit, ca toate să rămână la fel şi după moartea sa, ca totul să continue, iar ceilalţi să poată fi salvaţi.
   - De ce tocmai aici, de ce tocmai acum?
   - Eu... Preotul fals. Într-un fel, a fost un semn. Mi-am dat seama că dacă Jimmy Jay trebuia salvat, dacă biserica Lumina Veşnică trebuia să meargă mai departe fără el, atunci moartea lui trebuia să fie una rapidă şi să aibă loc în public. Asta urma să-i determine pe ceilalţi să caute lumina înăuntrul lor, să înţeleagă că moartea vine la noi toţi, iar salvarea trebuie câştigată pe merit.
   - De unde ai procurat cianura?
   - Eu...
   El îşi umezi buzele.
   - M-am împrietenit cu cineva care vindea la negru, la metrou, în Times Square.
   Eve înălţă din sprâncene.
   - Ai umblat prin tunelurile din zona aceea. Ori ai fost curajos, ori ai fost idiot, una din două.
   - N-am avut altă soluţie.
   Îşi împreună palmele pe masă.
   - Trebuia să acţionez rapid. L-am plătit ca să putem încheia afacerea, după care l-am mai plătit o dată, când a făcut rost de ea.
   - Numele persoanei?
   - Niciunul dintre noi nu şi-a spus numele.
   Ea dădu din cap, deloc surprinsă. Avea timp să insiste, mai târziu.
   - Ai procurat otrava. Şi după aceea? Samuel ridică mâna.
   - Chiar e necesar să...
   - Da. După aceea? repetă Eve.
   - Am păstrat-o asupra mea. O cantitate mică, pe cuvânt. A trebuit să mă rog să fie suficientă. Nu voiam să sufere. Îl iubeam. Vă rog să mă credeţi.
   Billy privi pe rând la Samuel şi la Luke.
   - Credeţi-mă, vă rog.
   - Spune mai departe, Billy.
   Luke puse o clipă palma pe umărul lui Billy.
   - Intenţionam să discut iar cu el, să-l fac să-şi recunoască păcatele comise, să se căiască. Dar în ziua cu pricina, s-a dus în camera amantei lui. După care, când am stat de vorbă cu el, a început să râdă. A râs. Mi-a spus că nu se simţise niciodată mai puternic ca atunci. Sau mai aproape de Dumnezeu. Ca să predici împotriva păcatului, trebuie să ştii ce e păcatul. El studia Scriptura, aşa mi-a răspuns.
   Billy închise ochii.
   - Studiase scripturile cu alţi ochi, şi astfel ajunsese să creadă că Dumnezeu era de părere că bărbatul trebuia să aibă mai multe neveste. Ca fiecare dintre ele să-i satisfacă nevoile, să-i limpezească mintea şi inima, astfel ca Dumnezeu să fie mulţumit de munca slujitorului său. Atunci mi-am dat seama că era prea târziu pentru el să fie readus pe calea cea bună. Că singura cale de a-l salva, de a salva tot, era aceea de a pune capăt existenţei lui pământene. Trebuia să-l trimit în împărăţia Celui de Sus.
   Văzând că Eve nu spune nimic, el inspiră adânc.
   - Am aşteptat ca sticlele cu apă să fie duse la locul lor pe scenă. M-am rugat, m-am rugat continuu, chiar şi în clipa în care am turnat cianura în cea de-a treia sticlă. Încă mai speram ca el să păşească din nou în lumină înainte de a bea din cea de-a treia sticlă. Asta ar fi fost un alt semn. Dar semnul acela nu a apărut.
   - Mai cunoştea cineva intenţiile tale, fapta pe care ai comis-o? Ai mai împărtăşit cuiva planurile tale?
   - Numai lui Dumnezeu. Am crezut că sunt slujitorul Domnului, că îndeplinesc voinţa Lui. Dar noaptea trecută am avut nişte vise îngrozitoare. Am visat focul Iadului şi nişte chinuri groaznice. Acum cred că sunt posedat de Diavol. Că am luat-o pe calea cea rea.
   - Dacă spui că erai posedat de Satana, o faci ca să te aperi, concluzionă Eve. Dar să ştii că nu e o scuză originală, în caz că aşa ţi-ai imaginat. Şi ceea ce simţi tu pentru Jolene nu a jucat niciun rol atunci când ai turnat cianura în sticla cu apă a soţului ei?
   Obrajii palizi ai lui Billy se colorară brusc.
   - Am vrut să o scutesc pe Jolene de suferinţa şi umilinţa provocate de trădarea lui.
   - Gândindu-te că poate îi iei locul, ajungând, cine ştie, chiar în faţa altarului?
   - Doamnă locotenent, o întrerupse Luke. El acum îşi mărturiseşte păcatele, nelegiuirile comise. Chiar e nevoie de mai mult? E gata să-şi accepte pedeapsa pe care o va primi ca muritor, şi chiar şi pe cea de pe lumea cealaltă.
   - Şi pe dumneavoastră vă mulţumeşte acest lucru?
   - Aici nu e vorba despre mine.
   Luke se aplecă, punând mâna peste a lui Billy.
   - O să mă rog pentru tine.
   Iar Billy îşi rezemă capul de masă şi izbucni în plâns. În vreme ce el plângea, Eve se ridică.
   - Billy Crocker, eşti arestat pentru uciderea cu premeditare a lui James Jay Jenkins, o fiinţă umană. E vorba de omor de gradul I.
   Ea ocoli masa pentru a-i pune cătuşele şi pentru a-l ridica în picioare.
   - Peabody.
   - Îl preiau. Veniţi cu mine, domnule Crocker. Puteţi să vă vedeţi cu clientul dumneavoastră după ce vom îndeplini toate formalităţile necesare, i se adresă ea lui Samuel.
   - Opresc înregistrarea, ordonă Eve, după ce Peabody şi bărbatul ieşiră. Apreciez faptul că l-aţi convins să vină la secţie, îi declară ea lui Luke. Asta în mod neoficial, adăugă în secunda în care el clătină din cap. Vă admir credinţa şi stăpânirea de sine, spuse ea întorcându-se spre Samuel. Şi loialitatea de care daţi dovadă.
   - Un om bun a murit, şopti Luke. Altul e distrus. Vieţile lor au fost distruse.
   - Astea sunt consecinţele morţii. El râvnea la nevasta altuia, nu aşa se întâmplă mereu? O ştiţi şi dumneavoastră, o ştiu şi eu. Oricât ar încerca el să se justifice, ştim cu toţii că asta face parte din plan.
   - Nu e suficient că va răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru asta?
   Eve îl studie o secundă pe Luke.
   - În clipa asta, aici unde se află, va răspunde pentru multe, aşa că restul îl voi lăsa în grija dumneavoastră. O să-l reprezentaţi şi de acum înainte? îl întrebă ea pe Samuel.
   - Până vom face rost de un avocat criminalist mult mai experimentat decât mine. Vrem să ajungem acasă. Vrem să ne ducem familia acasă cât mai curând.
   - Cred că până mâine totul se va lămuri. Dacă avocatul acela mai experimentat optează pentru proces, atunci circumstanţele sau mobilul crimei vor ieşi la suprafaţă. E un aspect la care merită reflectat.
   Eve deschise uşa.
   - O să vă arăt unde puteţi aştepta.

      Reveni la birou, scrise rapotul asupra cazului respectiv, solicitând ca detaliile să nu ajungă la presă.
   Nu avea rost, gândi ea, ca Jolene şi fiicele ei să afle de păcatele victimei. Cel puţin pentru moment.
   Ridică ochii în clipa în care Peabody intră pe uşă.
   - Gata, am rezolvat cu el. L-am dus în încăperea de supraveghere a celor care au intenţii suicidare. Am avut un presentiment.
   - Nu cred că e genul de om care alege calea cea mai simplă, dar dacă ai avut acel presentiment, n-ai decât să-i dai ascultare.
   - Dacă ne orientăm după tresărirea ta, precis ai avut şi tu unul. Crezi că lucrurile se vor aranja într-un fel, până la urmă?
   - Da, cred că vor decide că a fost omor de gradul al II-lea şi o să declare că are probleme mentale. Credinţa privită ca o psihoză. O să-şi petreacă următorii 25 de ani căindu-se.
   - Mi se pare cât de cât corect.
   - Da, la modul general.
   Ea verifică ora, dându-şi seama că trebuia să-i dea liber lui Baxter.
   - Am ajuns la sfârşitul programului. Vreau să iei legătura cu McNab, iar el să lucreze în continuare la lista aceea cu cei care poartă numele Lino. Şi fiindcă voi doi păreţi nişte iubăreţi şi vă place să păpaţi tot soiul de porcărioare în timp ce faceţi amor, sper că nu veţi depăşi termenul-limită.
   - Credeam că mergem în Brooklyn.
   - Da, mă ocup şi de asta, dar mai întâi să văd dacă dau de Roarke. Am nevoie de o mână de ajutor.
   - O să adoptaţi şi voi atitudinea aceea iubăreaţă şi o să mâncaţi tot felul de porcărioare?
   Eve îi aruncă o privire consternată.
   - În caz că nu contramandez eu întâlnirea, ne vedem mâine de dimineaţă, la biserica St. Cristobal. La 6 fix.
   - Vaaai. Dar de ce aşa devreme?
   - O să asistăm la slujbă.
   Eve luă linkul şi formă numărul lui Roarke.

13.

      Fiindcă în felul acesta avea timp să-şi continue munca începută la birou, Eve îl rugă pe Roarke să conducă el până în Brooklyn.
   Cum niciunul nu-şi terminase munca la birou până la ora 6, traficul era acum de-a dreptul infernal, aşa cum era de aşteptat. Din când în când, îşi mai ridica ochii de pe ecranul PC-ului portabil, în vreme ce Roarke strecura maşina de colo-colo, printre urlete de claxoane şi automobilele bară la bară. Şi se întrebă, ca şi altă dată, de ce cei care munceau în Brooklyn nu locuiau în Brooklyn, iar cei care lucrau în Manhattan nu locuiau, la naiba, tot acolo.
   - Oare chiar le place chestia asta? se întrebă ea cu voce tare. Eliberarea de furie li se pare, oare, o provocare zilnică? Un soi de penitenţă aiurea?
   - Te-ai ocupat de prea multe cazuri care aveau o anumită legătură cu credinţa.
   - Ei, trebuie să existe un motiv pentru care să te supui şi pe tine şi pe alţii la o asemenea nebunie în fiecare zi.
   - Banii, lipsa unei case.
   El se uită o secundă în oglindă după care se strecură între un Mini şi o maşină de teren.
   - Unii îşi doresc să locuiască undeva în afara oraşului, într-un spaţiu care seamănă ceva mai mult cu un cartier, de vreme ce câştigă salarii de orăşeni - iar ceilalţi îşi doresc energia şi beneficiile oraşului pentru a putea trăi, căutându-şi de lucru într-o cu totul altă zonă.
   Mişcându-se abil, schimbă din nou banda, câştigând aproximativ patru metri.
   - Sau poate că trec dincolo de podul acesta afurisit şi aglomerat pentru că fac vreo afacere. Situaţie în care, trebuie să subliniez asta, ne aflăm şi noi. Într-o aglomeraţie care te dă peste cap.
   - Mergem să vedem ce face o anumită doamnă care se pare că trăieşte dincolo de afurisitul ăsta de pod, lucrând chiar în zona în care locuieşte. Cred că - pe jos - nu face decât 10 minute până la slujbă. Asta dacă nu foloseşte metroul. Dacă se va dovedi că ea e mama lui Lino, mă întreb dacă el se străduia să treacă dincolo de aglomeraţia de pe pod, ajungând în Brooklyn ca să o viziteze. Admiţând că el era acum bine mersi, dar şi extrem de ocupat. La naiba cu toate.
   Roarke se relaxa şi aşteptă să-i vină rândul.
   - Tu ai face-o?
   - Nu mă pot pune în locul lui din moment ce, din puţinul pe care mi-l amintesc, relaţia mea cu mama nu a fost lapte şi miere. Dar... te întorci acasă, după ce te-ai ascuns cinci sau şase ani, iar mama ta - singura ta rudă în viaţă, după cât am reuşit eu să înţeleg, în afară de fratele vitreg care s-a născut după plecarea ta - locuieşte dincolo de pod, fie că acesta este sau nu aglomerat. După toate aparenţele, ar fi posibil să te simţi fericit văzând-o. Să vezi cum stau lucrurile.
   - Poate că nici el nu s-a înţeles cu mama lui.
   - A păstrat medalionul dăruit de ea, înseamnă că între ei a fost ceva, o anume afecţiune. Dacă există ceva, o afecţiune, atunci vrei să vii s-o vezi, vrei să vii ca să vezi ce mai face, cine e bărbatul cu care s-a măritat, să-ţi vezi fratele vitreg. Chestii de genul acesta.
   - Asta în cazul în care el e Lino pe care-l cauţi tu.
   - Da, dacă e.
   Ea se încruntă gândindu-se la acest aspect, întrebându-se dacă meritase să se ghideze după o presimţire şi să călătorească până în Brooklyn la o oră deosebit de aglomerată.
   - Începem cu ceea ce e mai important. Dacă trecem de punctul acesta, şi el a luat într-adevăr legătura cu ea, dacă a vizitat-o, atunci, ţinând cont şi de relatările din presă, ea a aflat precis că fiul ei a murit. Oare cum va primi vestea asta? Nimeni nu a întrebat la morgă de Lino, cu excepţia părintelui Lopez. Nimeni nu a pus întrebări, nimeni nu a solicitat să-l vadă.
   Roarke tăcu câteva clipe.
   - M-am tot gândit, chiar am stat o vreme şi am reflectat că eu nu am mai luat legătura cu familia mea din Irlanda. Doar... i-am verificat, am încercat să văd ce a făcut în trecut sora mamei, ce au mai făcut şi ceilalţi. Dar efectiv nu am ţinut legătura cu ei.
   Eve era nelămurită în privinţa asta. Ştia doar că el se îmbătase cu o seară înainte de a-şi vizita mătuşa. Dar el nu era omul care să umble beat.
   - De ce?
   - Dintr-o mulţime de motive. Există mai multe motive contra decât cele pro, care să mă facă să bat la uşa căsuţei aceleia. Simţeam nevoia să-i văd, să stau de vorbă cu ei, să le aud vocile. Vocea ei mai ales. A lui Sinead. Sora geamănă a mamei mele. Dar m-aş fi lăsat mai degrabă torturat decât să ciocănesc la uşa aceea.
   Cu toate astea îşi amintea şi acum momentul acela, panica aceea care-l făcuse să asude.
   - A fost îngrozitor de greu să fac gestul acela. Ce vor crede despre mine? Se vor uita la mine şi-l vor vedea pe el? Dar, dacă se va întâmpla asta, acelaşi lucru îl voi vedea şi eu? Dacă se vor uita la mine, îmi vor vedea doar păcatele - care şi aşa sunt multe - fără să le vadă pe ale mamei - femeia de a cărei existenţă nici nu ştiusem. E al naibii de greu să joci rolul fiului foarte bogat.
   - Dar tot ai bătut la uşă. Aşa eşti tu.
   Ea tăcu, gândindu-se la acest aspect.
   - Poate că nu conta cine era. Adică cineva care a fost în stare de una ca asta, să fure identitatea altcuiva, să fie altceva pentru câţiva ani. E cam greu să explici aşa ceva mamei tale, asta dacă nu cumva e vorba de o mămică ce nu dă doi bani pe ce face fiul ei. Aşa că vaca cea grasă moare oricum.
   - Atunci viţelul trebuie îngrăşat şi tăiat.
   - Şi care e diferenţa?
   - Diferenţa e una destul de mare, aş spune eu. Dar să revenim la subiect şi să aflăm de ce mergem noi în Brooklyn când traficul e atât de aglomerat, fir-ar el să fie.
   - O să afli doar pe jumătate. Să ştii că puteam să o iau pe Peabody cu mine. Dar mi-am zis că dacă tot mergem să o vedem pe Teresa la serviciu, la pizzeria cumnatului său de origine italiană, atunci am putea mânca ceva bun, între timp.
   El îi aruncă o privire fugară.
   - Adică ai bifat paragraful în care se specifcă următoarele: Ies să iau cina cu Roarke şi uite aşa scap iar de îndatoririle mele de soţie.
   Eve se întoarse spre el, dând să nege. Dar nu avea rost.
   - Poate, dar suntem împreună în tot timpul acesta şi avem parte şi de o pizza magică a la Brooklyn.
   - Având în vedere cât de infernal e traficul, ar fi cazul să fie cea mai grozavă pizza din 5 regiuni luate la un loc.
   - Cel puţin nu-ţi cer să mergi cu mine la slujbă, la 6 dimineaţa.
   - Scumpa mea Eve, ca să mă determini să fac aşa ceva, trebuie să-mi acorzi atât de multe favoruri sexuale, atât de diverse, că până şi mintea mea le încurcă.
   - Nu cred că ai da tu favorurile sexuale în schimbul slujbei. Dar dacă mă decid să verific chestia asta, şi fii sigur că pot, atunci o să mă consult şi cu preotul.
   Ea reveni după aceea la PC-ul ei portabil, în timp ce Roarke se lupta cu traficul.

      După calculele lui Eve, drumul din centrul Manhattanului până în Cobble Hill în Brooklyn era la fel de lung ca cel de la New York până la Roma.
   Pizzeria se afla într-o zonă plină cu magazine, la marginea unui cartier de case vechi cu verande împodobite în care locatarii stăteau şi contemplau lumea.
   - Ea e de serviciu în seara asta, îi spuse Eve lui Roarke în vreme ce el parca maşina. Dar dacă nu e la lucru, o găsim acasă, locuieşte puţin mai departe, la vreo două clădiri mai încolo.
   - Adică dacă ea nu e la serviciu, s-a zis cu cina mea?
   - Habar nu am dacă s-a zis cu ea, dar va fi în cel mai rău caz amânată până reuşesc s-o localizez şi să stăm de vorbă.
   Păşi înăuntru şi fu imediat asaltată de o mulţime de arome care-i certificară că pizza care se prepara aici era cea mai bună din cele cinci regiuni luate la un loc.
   Scene variate, cu aspecte din istoria Italiei, decorau pereţii restaurantului, aceştia având nuanţa pâinii prăjite. Mesele, aşezate pe două niveluri, sau pe patru, erau aranjate unele lângă altele, formând o aglomerare veselă, sub un tavan cu ventilatoare de fier care împrăştiau aromele în întregul spaţiu.
   În bucătăria deschisă, în spatele tejghelei, un tânăr, care purta un şorţ în dungi, arunca blatul de pizza cât mai sus posibil, după care îl prindea şi-l arunca din nou, spre deliciul copiilor ce chicoteau încântaţi la una dintre mese, alături de părinţii lor, după cum presupuse ea. Chelnerii în cămăşi roşu-aprins, ducând tăvile încărcate, se strecurau abil printre mese, servindu-i pe clienţi. Muzica se auzea şi ea, iar cineva cânta despre „Amore” pe un ton cu inflexiuni bogate, specific unui bariton.
   Aruncând o privire rapidă de jur împrejur, Eve observă o mulţime de bebeluşi, de copii, de adolescenţi, însoţiţi de adulţii care discutau, savurau un pahar de vin sau studiau meniul care avea aspectul unui ziar tipărit în secole de mult apuse.
   - Uite-o.
   Eve făcu semn în direcţia unei femei care aşeza pe una dintre mese boluri pline ochi cu paste. Râdea în timp ce servea. Era o femeie atrăgătoare care abia împlinise cincizeci şi ceva de ani, îngrijită, graţioasă în maniera de a servi. Părul închis la culoare era prins la ceafă, încadrându-i obrajii şi punându-i în evidenţă ochii mari şi căprui.
   - Nu pare deloc o femeie care a aflat recent că fiul ei a fost otrăvit, remarcă Eve.
   O altă doamnă, ceva mai în vârstă decât Teresa şi ceva mai rotunjoară, se grăbi în direcţia lor, zâmbind politicos.
   - Bună seara. Doriţi o masă pentru două persoane?
   - Da, dorim, răspunse Roarke acelui zâmbet. În partea aceea, acolo...
   Făcu semn spre zona care calculase el că ar trebui să corespundă porţiunii deservite de Teresa.
   - Ar fi perfect.
   - S-ar putea să aveţi de aşteptat câteva minute. Aţi avea ceva împotrivă să luaţi loc la bar până atunci?
   - Nu, mulţumim.
   - Imediat ce voi avea o masă liberă, vă voi anunţa.
   Barul era amenajat sub o arcadă, iar atmosfera era la fel de animată ca şi în restaurant. Eve se aşeză pe unul dintre scaunele fără spătar, stând uşor aplecată pentru a reuşi să observe ce se petrece în restaurant, în vreme ce Roarke comandă o sticlă de Chianti.
   - Localul are vânzare, comentă ea. E deschis în cartierul acesta de aproape 40 de ani. E condus de cea de-a doua generaţie de cumnaţi. Femeia s-a căsătorit cu fratele patronului acum aproape 12 ani. Soţul ei a plecat - sau a dispărut - când Lino nu avea nici 5 ani. Lino Martinez ar fi împlinit acum 34 de ani. Din moment ce toate datele au fost şterse, nu am putut afla nimic despre el.
   - Sau măcar dacă a fost membru al grupării Soldados.
   - Nu. Pot confirma că în ultima jumătate a vieţii lui a avut o mulţime de necazuri, de aceea a şi stat ascuns. A schimbat mai multe locaţii, identităţi. Chiar dacă nu e Lino pe care îl caut eu, tot un personaj negativ rămâne.
   - Ai verificat situaţia ei bancară? întrebă Roarke, gustând din vinul pe care barmanul îl turnase în pahar. E foarte bun, comentă el.
   - Atât cât îmi permitea legea. Cel puţin la suprafaţă, nu am descoperit nici un furt, nici o lovitură. Trăieşte destul de bine, iar ea lucrează ca chelneriţă de mulţi ani.
   - Pentru familia Ortiz, când locuia pe partea noastră de pod.
   - Da, acesta e genul de legătură pe care vrei s-o cercetezi. S-a recăsătorit, s-a mutat aici. Are un copil de 9 ani, iar în primii doi ani a lucrat ca mamă cu salariu, după care s-a reîntors aici la lucru. Copilul a urmat cursurile unei şcoli de stat - din punctul acesta de vedere nu a avut nicio problemă - şi are şi ceva bani puşi deoparte. Nimic ostentativ. Soţul ei - un om ca toţi oamenii, fără cazier. Au avut şi o ipotecă, un automobil de achitat, lucruri obişnuite. Totul a decurs normal.
   Chelneriţa veni lângă ei.
   - Masa dumneavoastră e pregătită. Dacă îmi permiteţi să vă conduc, vinul îl voi aduce eu după aceea. O alegere foarte potrivită, adăugă ea. Sper că e pe gustul dumneavoastră.
   Imediat ce se aşezară la masă, un picolo le aduse de îndată vinul şi tava pe care erau aşezate paharele.
   - În seara aceasta veţi fi serviţi de Teresa. În numai câteva clipe va fi la dispoziţia dumneavoastră.
   - Pizza cum e? întrebă Eve.
   - N-o să gustaţi niciodată o pizza mai bună ca aceasta, spuse el cu un zâmbet larg. În seara asta e preparată chiar de fratele meu.
   - Ce ciudat, cugetă Eve imediat ce rămaseră singuri. Restaurante de tip familial. O altă legătură între cele două cazuri. Teresa a lucrat întâi pentru familia Ortiz, în restaurantul lor, după care a venit aici şi a lucrat tot pentru o afacere de familie.
   - La asta se pricepe şi probabil că acesta e lucrul de care are nevoie. Primul soţ a lăsat-o baltă şi mi-ai spus că înainte de momentul respectiv au avut loc multe altercaţii domestice raportate la poliţie. A avut primul copil când era foarte tânără, dar şi el, la rândul lui, a părăsit-o. Sau a părăsit casa, în cel mai rău caz. Ea face parte din nou dintr-o familie, fiind una dintre verigile lanţului respectiv. Pare fericită, adăugă el, chiar în secunda în care Teresa se îndrepta spre masa lor.
   - Bună seara. Doriţi un aperitiv? Antricoatele prăjite sunt un deliciu în seara aceasta.
   - O să trecem direct la pizza. Pepperoni.
   Roarke dădu comanda cât de repede putu, fiind conştient că, la cea mai mică ezitare, Eve ar fi fost în stare să treacă direct la interogatoriu.
   - În câteva clipe vă aduc comanda.
   Femeia porni spre bucătărie, oprindu-se în clipa în care un client o bătu uşor pe braţ. Între ei avu loc un schimb de priviri mai mult decât elocvent, ceea ce-i dădu de înţeles lui Eve că la masa aceea se aflau clienţi obişnuiţi ai restaurantului.
   Toată lumea o cunoaşte, îşi zise ea. Toată lumea o simpatizează. Eficientă.
   - Ţine-o tot aşa, o avertiză Roarke, şi jumătate dintre cei aflaţi în restaurant îşi va da seama, în mai puţin de două minute, că eşti poliţist.
   - Sunt poliţist.
   Dar în clipa următoare îşi mută privirea spre el.
   - Dacă e într-adevăr aşa cum pare, atunci pun pariu că ţine şi acum legătura cu familia Ortiz. Mă întreb dacă a participat la înmormântare. Numele ei nu se afla pe lista oferită de Graciela Ortiz.
   - Ai verificat cine a trimis flori? Cine a expediat scrisori de condoleanţe?
   - Hmmm, da, mai înainte. Dar nu am verificat o anume Teresa Franco din Brooklyn. Mira crede că ucigaşul o să-şi dorească să se spovedească... duhovnicului personal.
   - Tare.
   - Da, ar putea fi. Billy a fost uşor de prins. Un amestec de impulsivitate şi poftă carnală, la care s-au adăugat credinţa şi corectitudinea. El ştia foarte bine că m-am prins, de-aia mi-a sărit direct în poală. Dacă ucigaşul sau ucigaşa i se va spovedi lui Lopez sau lui Freeman, atunci o să înceapă declinul. Ei se folosesc de spovedanie fiindcă au încredere în acest ritual sacru.
   - Spre deosebire de tine.
   - Sigur că nu, la naiba. Cineva se prinde că a avut loc o crimă, iar persoana respectivă are responsabilitatea de a anunţa autorităţile.
   - Alb sau negru.
   Ea se uită cruciş în paharul cu vin.
   - Dar ce-ar trebui să văd? Mov? Există un motiv pentru care separăm Biserica de stat. Niciodată nu mi-am dat seama cum au reuşit unii să se strecoare prin crăpăturile acestei delimitări. Luă una dintre grisinele care se iveau dintr-un pahar înalt.
   - Nu îmi place să cred că depind de un preot pentru a convinge un criminal să se predea. Billy? Ipocritul acela laş, slab şi cu aere de sfânt nu a putut să-şi suporte propria faptă. Simplu ca bună ziua.
   Muşcă, după care roti grisina în direcţia lui Roarke.
   - Dar cum stă treaba în cazul ucigaşului lui Lino? Acesta a stat mult pe gânduri, a întors ideea pe toate părţile, fiindcă la mijloc există, probabil, un motiv foarte serios. E posibil să fi fost vorba de răzbunare, de vreun beneficiu, de autoprotecţie sau de protejarea altcuiva, dar în nici un caz nu a fost vorba de motivul acela de doi bani invocat de Billy, cel cu „salvarea sufletelor”.
   - Chiar dacă sunt de acord cu tine, mă fascinează, în acelaşi timp, cât de dură e reacţia ta vizavi de religie.
   - Se folosesc prea mult de ea, pe post de scuză, pe post de băiat bun la toate, pe post de armă, pe post de ascunzătoare. Foarte mulţi, poate chiar majoritatea oamenilor, nu fac apel la ea decât atunci când serveşte scopului lor. Nu acelaşi lucru fac Luke Goodwin sau părintele Lopez. Ei o respectă. Trăiesc pentru a o sluji. Observi lucrul acesta doar privindu-i. Poate că tocmai de aceea nici nu ţi-e uşor să accepţi toate găinăriile. Habar nu am.
   - Dar ucigaşul? El crede în religie?
   - Aş zice că da. De aceea ne va fi mult mai greu să-l prindem, spre deosebire de Billy. Da, crede în religie, dar nu e un fanatic, un nebun. Altfel ar fi existat şi o urmare, un soi de mesaj care să-i susţină fapta.
   Ea ridică din umeri, dându-şi seama că nu trebuiau să discute exclusiv despre crime, având în vedere că tocmai luau cina împreună.
   - Ei, apropo, nu ţi-am povestit în ce scandal am intervenit astăzi.
   - Presupun că ai avut succes, din moment ce nu observ nicio rană vizibilă.
   - Scorpia m-a muşcat.
   Eve îşi pipăi umărul.
   - M-am ales cu o marcă dentară pe cinste. Se certau pentru o geantă de mână. Nu era vorba de o biată sacoşă. Ci de nişte genţi scoase la vânzare. Ahhh, Laroche?
   - Aaaa, daaa. Genţi de mână extrem de căutate, la fel ca şi valizele şi pantofii ce poartă aceeaşi marcă.
   - Da, îmi dau seama, din moment ce căţele acelea se băteau pe o chestie numită „geantă cu trei compartimente”. Care avea de-a face cu bujorul. Ce dracu’ mai e şi bujorul ăsta?
   - O floare.
   - La naiba, ştiu că e o floare.
   Sau poate că ştiuse.
   - Se referea la formă, la miros sau la culoare?
   - O să presupun că la culoare. Adică la culoarea roz.
   - I-am povestit lui Mira, şi imediat i-a apărut în priviri strălucirea aceea. Aceea care îţi spune că te duci la magazin, vezi un produs şi-l cumperi pe loc.
   Roarke se rezemă de spăratul scaunului şi izbucni în râs, tocmai când Teresa le aduse pizza.
   - Nu mai e nevoie să vă urez să vă simţiţi bine unul în compania celuilalt, aşa că vă urez să savuraţi din plin această pizza. Dacă mai doriţi şi altceva, e suficient să mă chemaţi.
   Eve urmări fiecare mişcare a Teresei - servirea clienţilor, conversaţia binevoitoare cu aceştia, felul cum le lua comanda.
   - Are stofă, cunoaşte rutina jobului. Îşi cunoaşte oamenii -atât colegii, cât şi clienţii. Nu pare genul de femeie care să aibă pe suflet un secret întunecat şi important în acelaşi timp.
   Preconizând că pizza se răcise suficient încât să nu-şi ardă cerul gurii, ea muşcă o bucăţică.
   - Da, chiar are un blat excelent.
   - Ai dreptate. În plus, nu-mi pare o femeie care să se lupte pe viaţă şi pe moarte pentru o geantă de mână de culoare roz, creată de un designer renumit.
   - Hhhmm?
   - Pantofi de lucru de calitate, bijuterii drăguţe, dar nicidecum sclipitoare şi ieşite din comun. Poartă verighetă, adăugă el. Ceea ce demonstrează că e o fire tradiţionalistă. Are unghiile scurte, îngrijite, fără a fi date cu ojă. Are un ten frumos, iar machiajul ei - cel puţin în orele de lucru - e lipsit de ostentaţie. Pun pariu că e genul de femeie care se îngrijeşte şi căreia îi plac lucrurile de calitate - cele care durează -, având mare grijă de ele.
   Eve îi zâmbi pe deasupra porţiei de pizza din care muşcă.
   - Ai ochi de copoi.
   - Ce urât din partea ta să mă insulţi tocmai când te invit la cină. Pun pariu că geanta ei e de aceeaşi calitate ca şi pantofii şi că ar fi la fel de uimită ca şi tine auzind cum altele sunt în stare să muşte un poliţist doar de dragul unei genţi de culoare roz.
   - Nu te contrazic.
   Eve luă o bucată mare de brânză, aşezând-o din nou, împăturită, deasupra blatului de pizza.
   - Dar asta nu înseamnă că nu ştia că fiul ei se ascunde undeva dincolo de pod, dându-se drept altcineva pentru mult timp.
   - Dar nu crezi asta.
   Reflectând câteva secunde, Eve se jucă cu paharul cu vin.
   - Da, nu cred, dar voi afla, într-un fel sau altul.
   Între timp, nu avea niciun motiv să nu se bucure de o porţie de pizza atât de apetisantă, în vreme ce urmărea traseul Teresei prin restaurant sau prin bucătăria amenajată ca un spaţiu deschis.
   Aşteptă până ce Teresa reveni la masa lor.
   - Cum vi s-a părut totul?
   - Grozav.
   - Credeţi că aş putea să vă sugerez să serviţi şi desertul? vorbi ea în vreme ce lua farfuriile. În seara aceasta avem în meniu tiramisu preparat în casă. E un deliciu.
   - Cred că vom fi obligaţi să sărim peste el. Există un loc în care am putea vorbi între patru ochi?
   Adoptând o mimică îngrijorată, Teresa se uită puţin la computerul pentru preluarea comenzilor.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Trebuie să discutăm câteva minute.
   Eve deschise legitimaţia pe blatul mesei, urmărind cum Teresa îşi întoarce privirea spre aceasta, fixând-o atent.
   - E mult mai bine să alegem un loc ferit.
   - Ummm... în spatele barului avem un mic birou, dar...
   - E perfect.
   Eve se strecură în afara mesei, se ridică, fiind conştientă că în clipa aceea o cam sufoca pe Teresa.
   - Trebuie să rog pe cineva să-mi ţină locul. Ah...
   - Bun.
   Eve se uită la Roarke, iar Teresa ieşi repede în întâmpinarea unei colege.
   - De ce nu vii şi tu? O să vedem cât de corectă a fost evaluarea ta.

      Ocoliră mesele, făcându-şi loc spre bar. Biroul era într-adevăr micuţ, aşa cum îi avertizase femeia, dar avea o atmosferă intimă şi primitoare.
   Ajunsă acolo, Teresa îşi împreună palmele, mişcându-şi nervos degetele.
   - S-a întâmplat ceva? Am greşit cu ceva? Regret pentru povestea cu florile, iar Spike s-a dovedit într-adevăr foarte rău.
   - Spike?
   - Căţeluşul. Nu mi-am dat seama că o să se apuce să scurme la rădăcina florilor, dar deja i-am promis doamnei Perini că voi planta altele. Iar ea a fost de acord.
   - Nu e vorba de căţel, doamnă Franco. E vorba despre fiul dumneavoastră.
   - David? David e bine. Ce a...
   - Nu despre David vorbim, replică Eve, stopând panica aceea maternă declanşată brusc. Despre Lino e vorba.
   - Lino.
   Teresa îşi aşeză palma deasupra inimii şi apăsă cu putere.
   - Da, dacă intervine poliţia, atunci sigur e vorba despre Lino.
   Îngrijorarea o cuprinse asemenea unui giulgiu negru.
   - Ce a făcut?
   - Când aţi luat legătura cu el ultima dată?
   - Acum aproape 7 ani. De aproape 7 ani nu mi-a trimis nici măcar o vorbă. Mi-a spus că are foarte mult de lucru. Că are nişte planuri importante. Lino pomenea întotdeauna de planurile lui de viitor măreţe. Unde e?
   - Când aţi vorbit cu el ultima dată unde se afla?
   - În Vest, în Nevada, aşa mi-a spus. O vreme a locuit în Mexic. Sună, trimite e-mailuri. Uneori trimite bani. O dată la câteva luni. Dar de multe ori trece şi 1 an întreg. Îmi spune că vine acasă, dar nu o face.
   Ea se aşeză.
   - Sunt uşurată că nu vine, fiindcă de obicei face numai probleme. La fel ca tatăl lui. Iar eu mai am un fiu. Pe David, un băiat tare, tare bun.
   - Doamnă Franco, ştiaţi că fiul dumneavoastră a făcut parte din gruparea Soldados?
   - Daaa, da.
   Ea oftă.
   - Fraţii lui, aşa-i numea. Avea şi un tatuaj ca al lor.
   Ea îşi frecă antebraţul.
   - Am încercat să-l opresc, dar nu am reuşit. Nimic din ce i-am spus nu l-a potolit. Promitea mereu, dar nu se ţinea de promisiune. Şi-a urmat calea pe care a ales-o. Poliţia era mereu pe urmele lui.
   - Când l-aţi văzut ultima dată?
   - A plecat de acasă la vârsta de 17 ani. Şi nu s-a mai întors.
   - Dumneavoastră aţi lucrat pentru Hector Ortiz.
   - Cu mulţi ani în urmă. A fost foarte bun cu mine. Cu noi. I-a oferit lui Lino o mică slujbă, când a împlinit 15 ani. Se ocupa de aranjarea meselor, le curăţa. Dar Lino l-a furat.
   Chiar dacă trecuseră atâţia ani, se pare că amintirea aceea încă o mai făcea să roşească de ruşine.
   - A furat de la un om cumsecade, de la o familie bună. Şi ne-a făcut de râs.
   - Aţi participat la slujba de înmormântare dedicată domnului Ortiz?
   - Nu, îmi doream să particip, dar profesoara lui David a organizat o întâlnire cu părinţii chiar în aceeaşi zi. Tommy şi cu mine facem tot posibilul să fim prezenţi de fiecare dată. E important. Dar am trimis flori.
   În privirea ei apăru brusc ceva.
   - Preotul a fost ucis chiar în timpul slujbei. Am auzit. Şi am auzit şi ce se comentează - ce declară poliţia - că nici nu era preot. Oooo, Doamne. Doamne, Dumnezeule.
   - Doamnă Franco.
   Eve se lăsă pe vine, până ce ele două reuşiră să stabilească un contact vizual, după care scoase o punguţă cu probe din trusa de teren.
   - Îi aparţine lui Lino?
   Respiraţia Teresei deveni sacadată, iar ea luă punga, mângâind cu degetul mare faţa medalionului prin materialul protector. Îl întoarse invers, şi ochii i se înceţoşară de lacrimi, în clipa în care citi inscripţia de pe reversul acestuia.
   - Eu i l-am dăruit cu ocazia primei împărtăşanii. Avea 7 ani. Pe vremea aceea încă era copilaşul meu. Înainte să devină atât de furios. Înainte să-şi dorească mult mai mult decât puteam eu să-i ofer. E mort? Lino e mort? El l-a ucis pe preot? Oooo, Doamne, el a fost capabil să omoare un preot?
   - Bănuim că a fost capabil de aşa ceva, doamnă Franco, dar într-un mod mai complicat decât s-ar crede. Persoana care se dădea drept părintele Flores îşi înlăturase acum câţiva ani un tatuaj. De pe antebraţ. Simbolul celor din gruparea Soldados. Bărbatul a apelat şi la reconstrucţie facială. Iar în camera sa am găsit ascuns acest medalion.
   Culoarea se risipi brusc de pe chipul femeii.
   - Credeţi că bărbatul acela, preotul, era Lino.
   - În momentul dispariţiei sale, părintele Flores tocmai făcea o călătorie în Vest, cu aproape 7 ani în urmă. Am făcut câteva cercetări, din care a rezultat că Lino Martínez a ajuns în zona aceea cam în aceeaşi perioadă de timp. A plecat de acasă şi s-a stabilit acolo înainte de asta. Şi-a asumat o nouă identitate, după cum am reuşit noi să confirmăm. Unul dintre talentele sale era acela de a-şi schimba identitatea, de a fura identitatea altora.
   - Întotdeauna a fost aşa. Era foarte deştept. Un băiat deştept, se pricepea bine la partea electronică. Ar fi putut folosi talentul acesta ca să-şi desăvârşească educaţia, să-şi construiască o viaţă mult mai bună, o carieră. În loc de asta, el a ales să facă parte dintr-o bandă. Să-şi utilizeze cunoştinţele în slujba lor. Sfântă Fecioară Măria.
   Ea îşi apăsă degetele pe pleoape.
   - Chiar aşa departe s-a ajuns? E mort? Vă rog, am nevoie ca soţul meu să fie alături de mine. Am nevoie de familia mea. Simt nevoia să-mi văd fiul. Să-l văd pe Lino.
   - Nu l-aţi mai văzut de 20 de ani, şi, oricum, înfăţişarea lui e alta. O să-l puteţi recunoaşte?
   Teresa dădu palmele la o parte, iar acestea erau deja ude de lacrimi.
   - El e tot fiul meu.
   Eve luă punga aflată în poala Teresei.
   - O să fac toate aranjamentele necesare ca să puteţi vedea cadavrul.
   Teresa se cutremură din creştet până în tălpi.
   - Vă rog, aş putea să-l văd mâine? După ce pleacă fiul meu la şcoală. Nu vreau ca el să afle... Poate că e vorba de o greşeală, şi nu e nevoie ca el să afle. Iar dacă nu e greşeală, vreau să găsesc calea cea mai bună prin care să-i povestesc despre ce a păţit fratele lui.
   - Mâine-dimineaţă. Pot să trimit o maşină să vă ia.
   - Nu, vă rog. Vecinii...
   Izbucni în plâns, înecându-se şi ducându-şi palma la gură.
   - Da, ştiu cum sună. Ruşinos, egoist. Dar am şi eu o viaţă aici. Nu vrem să avem necazuri cu poliţia. Puteţi să cercetaţi, să întrebaţi. E băiat bun. Soţul meu e un om de treabă. Puteţi să...
   - Doamnă Franco, nu vrem să vă provocăm niciun fel de necazuri. Vă pot da adresa, şi ne vom întâlni acolo. La ce oră pleacă cel mic la şcoală?
   - La ora 8. Putem să venim noi în oraş, eu şi soţul meu. Plecăm într-acolo imediat ce-l lăsăm pe băiat la şcoală. Soţul meu poate să...
   - Perfect. E în regulă. La ora 9.
   Eve scoase o carte de vizită, notând informaţiile necesare.
   - Mergeţi aici şi întrebaţi de mine. O să pun la punct toate detaliile necesare.
   - O să venim. Şi eu şi Tommy, dar... acum aş vrea să plec acasă. Vă rog, trebuie să o anunţ pe Sophia că nu mă simt bine şi că trebuie să plec acasă.
   - În regulă, doamnă Franco, zise Eve, iar Teresa se ridică în picioare. De ce a plecat Lino de acasă la vârsta de 17 ani?
   Ochii aceia frumoşi şi plini de afecţiune se tulburară brusc.
   - Ca să devină un om bogat, important. Când o să mă întorc acasă, spunea, o să fiu un om bogat şi vom locui într-o casă mare. Ca a domnului Ortiz. O să fiu cineva.
   - Încă ceva. Îmi puteţi da numele prietenilor săi apropiaţi? Ale celor care făceau parte din bandă?
   - Steve Chavez era cel mai bun prieten al lui, dar şi cel mai rău. Au plecat împreună.
   Teresa duse palmele la ochi, frecându-şi pleoapele cu putere.
   - Joe Inez, Penny Soto. Penny era iubita lui. Da, alţii... mai erau şi alţii. Unii au murit, alţii au plecat. O să mă gândesc şi apoi vă alcătuiesc o listă. Dar acum, vă rog, simt nevoia să plec acasă.
   - Ne vedem mâine.
   Eve ieşi din birou, rămânând în spatele Teresei, urmărind cum aceasta se duce în fugă la colega care le oferise masa.
   - Cred că ar trebui să-i lăsăm un bacşiş consistent. Dar, oricum, sunt sigură că i-am cam distrus seara.

14.

      Eve verifică cele 3 nume pe care i le indicase Teresa, în vreme ce Roarke conducea maşina spre casă.
   - Chavez, Stephen a fost şi el un mare nemernic care a colindat mai multe state. Agresiune, soldată cu pierdere de vieţi omeneşti, câteva afaceri ilegale, agresiune cu conotaţii sexuale - pentru care a fost achitat -, un furt auto de proporţii, fraudă şi jaf. A trecut graniţele multor state şi a beneficiat de numeroase facilităţi acordate de statele respective în timpul ispăşirii pedepsei.
   - Un nemernic pasionat de voiaje, comentă Roarke.
   - Numeroase arestări /interogări şi eliberări asemenea. Acum 7 ani şi ceva s-a descoperit că poseda bunuri furate; a solicitat eliberarea pe cauţiune şi a reuşit să scape. Asta se întâmpla în Arizona.
   Ea aruncă o privire în direcţia lui Roarke.
   - Iar ultima dată când Teresa a luat legătura cu Lino, s-a întâmplat cu 7 ani în urmă, el locuind în Nevada. O regiune vecină cu Arizona.
   - Pe cât pariezi că cei doi s-au întâlnit şi au stat de vorbă la o bere despre vremurile bune de altădată?
   - Doar un idiot ar afirma că nu s-a întâmplat întocmai. Şi acum unde s-a stabilit?
   - A plecat de acolo în aceeaşi perioadă în care Lino s-a făcu nevăzut. Inez şi Soto locuiesc tot în New York. Inez lucrează ca mecanic într-un complex de apartamente situat în cartierul vechi. La sfârşitul adolescenţei s-a ocupat o vreme cu jafurile. După eliberare, a primit o mustrare pentru că se afla în stare de ebrietate şi pentru că a provocat dezordine publică. De atunci e „curat”, de vreo 10 ani de zile nu a mai comis nicio infracţiune. Soto a dat lovitura cu câteva afaceri ilegale - vânzări şi posesii ilegale, prostituţie fără licenţă, agresiune. Recent a ieşit din puşcărie pentru bună purtare... şi, ce zici de aşa potriveală, acum lucrează la bodega de lângă biserica St. Cristobal. Ce-mi plac coincidenţele astea.
   - Şi cine te-ar putea învinovăţi? Şi pe care dintre ei o să-i vizităm?
   Da, chiar era o poliţistă norocoasă, îşi zise Eve, fiindcă avea alături de ea un om care nu zicea nu când era vorba de muncă şi de ore târzii.
   - Aş putea să-i vizitez mâine-dimineaţă, dar... din moment ce Inez locuieşte chiar în clădirea în care lucrează, pare un pariu deja câştigat. Îi spuse adresa. Mulţam.
   - Îmi rămâi datoare, fiindcă munca asta de poliţist e cam obositoare, plicticoasă. Se vorbeşte mult, dar nu încearcă nimeni să ne omoare.
   - Ei, nu poate fi distractiv mereu. Dar poate că Joe o să scoată un cuţit şi o să încerce să ne ia viaţa.
   - Eve, nu fi împăciuitoare, te rog.
   Ea pufni în râs, întinzându-şi picioarele.
   - Vrei să auzi ceva mortal? Astăzi, Peabody se întâlneşte cu Nadine şi cu Louise ca să organizeze petrecerea fetelor. Se pare că eu joc rolul gazdei, dar ele m-au scutit de orice îndatorire.
   - Nu mi se pare deloc ceva mortal. Pare ceva logic şi sănătos, la urma urmei.
   - Cred că da. Le-am spus că sunt excluse jocurile şi stripperii. Restul cred că îl pot tolera. Adică să se consume băuturi pentru doamne şi să se mănânce dulciuri.
   Da, cel puţin partea cu dulciuri era ceva bun, se gândi ea.
   - Bănuiesc că trebuie să-i iau un cadou lui Louise.
   Ea îl privi cu coada ochiului.
   - Nu, replică hotărât. Nu voi prelua sarcina, fiindcă nici eu nu am habar ce cadouri faci miresei la o asemenea petrecere.
   Umerii ei se gârboviră, imediat ce speranţa i se duse pe apa sâmbetei.
   - Pentru fiecare ocazie în parte există mii de cadouri posibile, adică prea multe. Şi, după asta, trebuie să le luăm şi un dar de nuntă, nu? Ce dracu’ poţi să cumperi pentru doi adulţi care au tot ce-şi doresc - sau care pot să-şi ia singuri ce-şi doresc - până la urmă?
   - Să nu uiţi că au de aranjat o casă nouă, îi reaminti el. Am discutat cu mama lui Peabody să le facem un set pentru ceai. Ceainic, ceşti, farfurioare... Ea este un olar deosebit de creativ.
   - Huuuh. Ce idee bună. Cum de nu m-am gândit şi eu la asta pentru cadoul oferit lui Louise? Reflectă câteva clipe. Dintre toţi cei menţionaţi de Teresa, doar Inez a fost căsătorit.
   - Dacă tot pomeneam despre asta..., comentă Roarke.
   - Aşa mi-a venit ideea - ştii tu, petreceri, nunţi. El e singurul care s-a căsătorit, care a avut copii.
   - Şi singurul care, după toate aparenţele, şi-a refăcut viaţa.
   - Nu ştiu ce legătură există între toate astea, dar e interesant. Şi mai e şi Teresa. După cum reiese din povestea ei, s-a cam „ars”, căsătorindu-se cu cine nu trebuia. A făcut pe dracu’ în patru, s-a sucit, s-a învârtit, a făcut şi ea ce a putut sau ce a crezut că e bine. Bărbatul o părăseşte, iar ea îşi creşte copilul de una singură. Are grijă şi de ea şi de copil, dar se pare că nu poate să-l ţină pe puşti departe de belele. După aceea, băiatul pleacă de acasă. Ea se recăsătoreşte, de data asta cu un om cumsecade, cu care mai are un copil. Duce o viaţă decentă, iar copilul lor e ferit de necazuri.
   - E ceva natural sau ceva dobândit?
   - E şi una şi alta. Mereu e la fel. Şi, în plus, e după cum alegi. Cu toate astea, Lino îşi petrece copilăria urmărind cum mama lui se chinuie, văzând cum tatăl lui o abuza. Aşa că atunci când află că Solas îşi bătea nevasta şi îşi abuza sexual fiica, el lasă la o parte firea blândă de preot, pe care o adoptase de prea multă vreme, şi se duce să-i tragă o sfântă de bătaie. E punctul lui slab. Păstrează de asemenea şi medalionul - nu s-a întâlnit cu mama lui, nu s-a dus acasă la ea, dar păstrează medalionul dăruit de ea.
   - Şi din când în când îi trimite bani.
   - Mda. Vrea să revină acasă un om bogat - un om important. Nu nemernicul acela de copil care şi-a dezamăgit mama. Ar fi un factor fundamental în patologia lui. Dacă ar interesa pe cineva.
   - Pe tine de ce te interesează?
   Ea tăcu câteva momente.
   - Teresa ştia că el era pierdut. Ştia că el avea ceva ce ea nu ar fi reuşit în veci să vindece sau să elimine. Ceva care l-a făcut să aleagă un drum greşit. Ea duce în prezent o viaţă bună, dar tot o să sufere de dragul lui. La naiba, suferă deja.
   - Da. Suferă.
   - Şi, după ce o să rezolv cazul şi o să-i înapoiez medalionul acela, ea îl va păstra o viaţă întreagă. O să-i aducă aminte de băieţelul ei. Am stat de vorbă cu cei care l-au cunoscut în ultimii ani ai vieţii, care au lucrat cu el. L-au simpatizat, l-au respectat. Eu îl consider un ucigaş cu sânge rece, sau cel puţin un om care era în stare să omoare dacă era nevoie. Dar dincolo de acea figură dură mai era ceva. Uneori te întrebi „de ce”, asta-i problema. De ce se ascunde.
   - Voia mult mai mult, răspunse Roarke. Voia ceea ce nu avusese sau ceea ce nu se străduise să obţină pe merit. Dorinţa asta poate uneori să devină mai puternică decât orice altceva.
   Ea făcu o scurtă pauză.
   - Şi tu te-ai străduit să devii un om bogat. Un om important. Acesta era scopul tău.
   - Da, just.
   - Dar tu nu te-ai ascuns în spatele scopului respectiv.
   - Tu faci o paralelă şi îţi pui tot felul de întrebări. Pentru mine, afacerile legale au fost... o variantă. Ba mai mult, o provocare. Şi l-am avut şi pe Summerset care a fost un fel de busolă care m-a ghidat atunci când aş fi putut rătăci pe cărări mult mai întunecate.
   - Nu, nu ai fi ales cărările acelea. Eşti mult prea mândru.
   El înălţă din sprâncene.
   - Chiar aşa?
   - Tu ai ştiut mereu că nu a fost vorba doar de bani. Banii înseamnă siguranţă, ei reprezintă un simbol. Dar nu sunt lucrul cel mai important. Ideea e să ştii să-i foloseşti. Multă lume are bani. Ori îi face, ori îi ia de undeva. Dar nu toată lumea realizează ceva cu ajutorul lor. Nici Lino nu ar fi fost în stare. Chiar dacă ar fi ajuns un om bogat, n-ar fi reuşit niciodată să devină cineva important. Şi pentru o vreme, chiar a fost important prin identitatea aceea falsă.
   - A furat sutana.
   - În lumea în care a revenit, aceasta l-a făcut un om important. Pun pariu că a savurat gustul acestei perioade, puterea pe care i-o conferea. De aceea a şi rezistat atâţia ani.
   - Cam mult, evident.
   - Mda.
   Oare de câţi ani mai avea nevoie? se întrebă ea. Cât oare ar mai fi durat până ar fi obţinut bogăţia şi onoarea pe care şi le dorea?
   - S-ar putea ca Teresa să nu-i poată confirma identitatea - de fapt, nu-mi dau seama cum ar putea reuşi. Dar în sertarul acela frigorific de la morgă se află într-adevăr Lino Martinez. Mai am să descopăr cine i-a vrut moartea şi de ce.
   Poate că Joe Inez avea o parte din răspunsurile pe care le căuta.

      Eve studie clădirea de douăsprezece etaje, un bloc curat şi liniştit din beton şi oţel, intrarea beneficiind de sistem propriu de securitate şi de bare de protecţie montate la ferestrele de la primele două etaje.
   Folosindu-şi speraclul, ea anulă sistemul de securitate şi pătrunse în imobil, cercetând rapid cu privirea holul mic.
   Mirosea a dezinfectant cu aromă de lămâie. Eva văzu un ficus artificial plantat într-un ghiveci colorat şi două scaune aranjate pe podeaua albă precum omătul.
   - El locuieşte la 2A.
   Eve ocoli cele două ascensoare neîncăpătoare, urcând scara alături de Roarke. Nişte zgomote înfundate răzbăteau din apartamentele situate pe coridor - emisiuni de divertisment urmărite la TV, copii mici care plângeau, muzică salsa. Dar pereţii şi uşile erau curate, la fel ca şi holul mic de la intrare. Iar becurile montate în tavan dădeau o lumină puternică, strălucitoare.
   Se vedea dintr-o privire că Inez îşi făcea bine treaba.
   Ea ciocăni în uşa apartamentului 2A. Uşa se deschise aproape instantaneu. Un băiat care avea în jur de 10 ani, cu o şuviţă de păr alunecând pe frunte în stilul specific al celor care iubeau cu frenezie airboard-ul, stătea în faţa lor sorbind dintr-o băutură energizantă pentru sportivi.
   - Salut, zise el.
   - Salut, răspunse Eve. Aş vrea să stau de vorbă cu Joe Inez.
   Ea arătă legitimaţia.
   Legitimaţia îl determină să lase în jos băutura, iar ochii lui se măriră, atât datorită surprizei, cât şi încântării.
   - Mda? De ce?
   - De aceea.
   - Aveţi mandat sau ceva de genul ăsta?
   Copilul se rezemă de uşă, sorbind iar din băutura oranj. Ca şi cum ei ar fi avut chef de joacă, gândi Eve.
   - În filme şi alte chestii asemănătoare se pune întotdeauna întrebarea asta.
   - Tatăl tău comite vreo ilegalitate? Eve replică, iar băiatul scoase un pflff exasperat.
   - Ca şi cum s-ar fi ocupat vreodată cu aşa ceva. Tată! Hei! Tată, e poliţia la uşă.
   - Mitch, nu te mai prosti şi termină-ţi temele. Mama o să ...
   Bărbatul care ieşi dintr-o altă încăpere, ştergându-şi palmele pe pantaloni, se opri brusc. Eve zări în ochii lui acea panică ce apare la vederea poliţiei.
   - Scuze. Mitch, du-te şi culcă-i tu pe gemeni.
   - O, fii serios.
   - În secunda asta, rosti Inez, făcându-i semn într-acolo cu degetul mare.
   Puştiul protestă printre dinţi, îşi gârbovi umerii, dar, până la urmă, se îndreptă în direcţia indicată de tatăl lui.
   - Vă pot fi de folos cu ceva? se interesă Inez.
   - Joe Inez?
   - Exact.
   Eve se uită intenţionat la tatuajul de pe antebraţul lui stâng.
   - Soldados.
   - A fost odată ca niciodată. Despre ce este vorba?
   - Despre Lino Martinez.
   - Lino?
   Surpriza apăru în ochii lui la fel de repede ca şi în cazul fiului său, dar acolo nu se ghici nici urmă de încântare. Ceea ce observă Eve în adâncul lor fu o groază infinită.
   - S-a întors?
   - Am dori să intrăm în apartament.
   Inez îşi trecu palmele prin păr, după care se dădu la o parte.
   - Trebuie să am grijă de copii. E seara în care soţia mea se întâlneşte cu prietenele ei. Şi nu ştiu cât timp va reuşi Mitch să-i ţină în frâu pe gemeni.
   - Atunci e cazul să trecem direct la subiect. Când aţi luat ultima dată legătura cu Lino Martinez?
   - Iisuse. Cred că sunt vreo 15 ani de atunci. Ori poate că ar trebui să mai adăugăm încă doi. A plecat de acasă pe vremea când eram abia nişte puşti. Pe la 16-17 ani.
   - Şi de atunci nu aţi mai luat legătura cu el?
   - Înainte să plece, ne-am adresat nişte vorbe grele.
   - În legătură cu ce?
   Privirea lui se întunecă uşor.
   - Cine naiba mai ştie?
   - Eraţi membri ai unei grupări renumite pentru violenţă şi vărsări de sânge.
   - Mda. Am căutat să nu uit nicicând amănuntul acesta, asigurându-mă astfel că niciunul dintre copiii mei să nu comită aceleaşi greşeli. Da, o vreme am fost membru, şi asta o ştiţi deja. Am băut, am comis tot felul de infracţiuni. Dar în curând se împlinesc 13 ani de când nu am mai făcut nimic de felul acesta. Când va fi oare de ajuns?
   - De ce a plecat Lino de acasă?
   - Bănuiesc că asta şi-a dorit, să plece. El şi cu Steve - Steve Chavez - au declarat că au de gând să plece în Mexic. Poate că au şi fost acolo. Tot ce ştiu e că au plecat împreună, dar de atunci nici nu i-am văzut, nici nu am mai auzit de ei.
   - Mergeţi la biserică?
   - De ce vă interesează?
   Văzând privirea hotărâtă a lui Eve, el oftă.
   - Mă străduiesc să ajung acolo în fiecare duminică.
   - La biserica St. Cristobal?
   - Sigur, e... E vorba despre preot...
   Uşurarea apăru brusc pe chipul lui.
   - Cel care a murit în timpul slujbei de înmormântare. A bătrânului Ortiz. Nu am putut participa, am avut de reparat o instalaţie la etajul cinci. Staţi de vorbă cu toţi enoriaşii sau doar cu foştii membri ai grupării?
   - Îl cunoşteaţi pe părintele Flores?
   - Nu, nu prea. Adică l-am văzut de câteva ori. În mare parte duminica, când mergeam la slujba de la ora 9. Soţiei mele îi plăcea să asculte predicile părintelui Lopez, iar mie îmi convenea, fiindcă de obicei predicile lui sunt scurte.
   - Copii dumneavoastră nu merg la centrul pentru tineret.
   - Mitch e înnebunit după airboarding. Nu-i plac deloc sporturile de echipă, cel puţin la vârsta asta. Gemenii nu au decât 5 ani şi...
   Din partea din spate a apartamentul se auziră nişte ţipete şi nişte văicăreli. Inez rânji lugubru.
   - Acum încearcă să-i ţină în frâu.
   - Despre Penny Soto ce-mi puteţi spune?
   Privirea lui îşi schimbă direcţia, devenind ca de gheaţă.
   - E şi ea pe aici, desigur. Fiecare are viaţa lui acum. Am o familie, o slujbă serioasă. De mult nu mai caut necazurile cu lumânarea.
   - Ce necazuri avea Lino Martinez când a plecat de acasă?
   În ochii lui se ivi iar conştientizarea, teama, regretul faţă de ceva anume.
   - În privinţa asta, nu vă pot ajuta. Lino a avut mereu probleme. Nu pot să-mi las cei trei copii de capul lor, în dormitor. Nu ştiu nimic despre Flores, iar despre Lino, ce să vă spun? Acesta e singurul lucru pe care-l avem în comun de foarte mulţi ani.
   El atinse cu degetul tatuajul.
   - Acum va trebui să vă rog să plecaţi ca să pot să-i împiedic pc băieţii mei să se ia la bătaie.
   - E ceva la mijloc, spuse Eve, imediat ce părăsiră clădirea. Ceva care nu a mers bine, ceva care l-a determinat pe Lino să se ascundă atâţia şi atâţia ani.
   - Dar nu crezi că el aflase de întoarcerea lui Lino.
   - Nu, nu mi s-a părut. Inez vrea să termine cu trecutul şi se enervează ori de câte ori nu reuşeşte. Nu pot să-l învinuiesc pentru chestia asta, pe bune. A avut aceeaşi traiectorie ca şi Teresa. Şi-a construit o nouă viaţă, pe care vrea s-o păstreze. Dar aici e vorba şi despre Lino.
   Se sui în maşină, căzând pe gânduri.
   - Da, mai e şi Lino la mijloc, repetă ea după ce Roarke se urcă la volan. Un obstacol, ceva ce aminteşte de trecut, o povară, cum vrei să-i spui. Lino era un element al trecutului, simbolul greşelilor, al necazurilor, al acelei perioade dificile care umbreşte noua viaţă. Moartea lui nu schimbă absolut nimic pentru cei doi.
   Roarke ieşi din parcare, luând-o pe drumul spre casă.
   - Dacă ceea ce l-a determinat pe Lino să plece de acasă a fost ceva cu adevărat important, atunci vom afla. Dacă cercetăm puţin presa acelor ani, descoperim despre ce a fost vorba.
   - Posibil. Dar ştii ceva, mama nu avea aceeaşi privire. Privirea aceea de „O, la dracu’, iarăşi?” pe care o ghiceai la Inez. De ce nu ştia? Credea că a plecat ca să se îmbăgăţească, să devină cineva, nu pentru că trebuia să fugă. Poate că văd mai mult decât e necesar.
   Ea îşi frecă obrajii.
   - Simt tot felul de vibraţii contradictorii în legătură cu cazul acesta. Toţi cei cu care vorbesc îmi dezvăluie altceva. Trebuie să pun în ordine aceste informaţii.
   - Acum afli şi tu cine era.
   - Ca să aflu, îmi trebuie identitatea lui recunoscută oficial, oficial, înţelegi? Dar, ai dreptate, deja mi-am făcut o părere. Mâine va trebui să lipsesc de la slujbă, decise ea şi-i trimise lui Peabody un e-mail, ca s-o anunţe.
   - Nu cred că e ceva dăunător, din moment ce lipseşti dc la biserică pentru ca s-o interoghezi pe Soto, ca apoi să participi la identificarea victimei.
   - Hmm. Dar tot vreau să mai stau de vorbă cu Lopez. Să-l prind la parohie după ce termin cu Soto. Iubita, cugetă ea. Relaţii din copilărie. Eu nu prea am aşa ceva. Tu ai. Oare până unde merge loialitatea?
   - E o întrebare prea vagă şi cu prea multe răspunsuri posibile ca să poţi găsi unul definitiv.
   - Un prieten de demult face ceva, sau nu face un anumit lucru, şi asta provoacă între voi o ruptură - ceva care provoacă o dispută între voi, ceva cu care nu sunteţi amândoi de acord. El pleacă. Tu, în cazul acesta, continui să-l aperi? Continui să taci atâta vreme fiindcă aţi făcut odată parte din aceeaşi echipă?
   - Acum eşti prea tranşantă, locotenente. Depinde foarte mult de ceea ce a făcut sau nu sau cât de mult şi cum mă afectează asta - dacă mă afectează -, pe mine şi pe ai mei. Oare dacă dezvălui totul, asta schimbă cu ceva cele întâmplate sau echilibrează situaţia, dacă eu aş simţi nevoia să o echilibrez?
   - Da, tu ai tăcea. E vorba tot despre mândrie, dar şi despre loialitate. Îl fac eu pe Inez să vorbească, la nevoie.
   - Nici nu mă îndoiesc. Tatuajul lui nu avea acea marcă specifică ucigaşilor, adaugă Roarke.
   - Nu. Spre deosebire de Lino şi de Chavez. El avea alte semne distincte. Dar cum aflu eu pe cine a omorât Lino când o mână de cretini strigau „O, ce copii neînţeleşi, mutilaţi şi dezorientaţi -care au nevoie de o curăţire”, ştergându-le dosarele? Dacă au existat vreodată, adăugă ea.
   - Dă-mi puţin timp şi pot să-ţi fac rost, neoficial, de informaţii - în caz că Lino a fost acuzat sau arestat. Sau dacă a fost interogat.
   Ea se uită rapid la el. Deja se gândise la varianta aceea.
   - Cât timp ar însemna asta?
   - Până nu mă apuc de treabă, nu am de unde şti. Ea expiră cu putere.
   - Nu va funcţiona. Din câte ştiu eu, nu este în joc viaţa nimănui, nu există nicio ameninţare eminentă. Asta este doar o cale foarte simplă pentru a rezolva o problemă.
   - Ce aud?
   El îşi lovi urechea cu degetul.
  - A, da, acum vorbeşte mândria din tine.
   - Ia mai taci. Nu e vorba de mândrie, ci de procedură. Nu o să fac nimic ilegal ca să sar peste paşii procedurii şi să-mi satisfac curiozitatea. Şi ce dacă e vorba de mândrie, care-i problema?

      În timp ce treceau cu maşina dincolo de porţi, el îi luă mâna, o întoarse cu faţa în sus, sărutându-i apoi încheietura.
   - Cei doi oameni mândri au ajuns acasă. Acesta e unul dintre cele şapte păcate de moarte. Vrei să le explorăm şi pe celelalte? Pofta trupească ar fi prima mea opţiune.
   - Ea e adesea prima ta opţiune. A doua, şi aşa mai departe până la cea din urmă.
   - Uneori îmi place s-o combin cu lăcomia.
   Chiar înainte de a opri maşina, el apăsă butonul care desfăcea automat centura ei, după care o apucă de cămaşă, trăgând-o mai aproape de el.
   - Hei.
   - Poate că de vină e toată această discuţie despre tinereţe şi despre vremurile bune.
   Repede şi abil, el îşi împinse scaunul mult în spate, aşezând-o pe Eve peste el.
   - Mi-am adus aminte cu drag de faptul că dezbrăcăm tot felul de tinere prin fiece vehicul... care-mi cădea în mână la momentul respectiv.
   - Păi după ce furai maşini mai aveai timp de sex?
   - Iubito, pentru sex îţi faci timp oricând.
   - Asta doar în cazul tău. Doamne, dar câte mâini ai?
   Ea le dădu la o parte, dar el reuşise deja să-i descheie nasturii cămăşii şi s-o excite.
   - Hei, dacă ai chef de o partidă, avem la dispoziţie un pat care-i tocmai bun pentru aşa ceva, deşi, per total, în casa asta găseşti o duzină de asemenea paturi.
   - Nu-i vorba de asta.
   El o mângâie cu degetul pe gât.
   - E vorba de clipă, de retrăirea acelor momente, de micile nebunii din tinereţe.
   - Vorbeşte în numele tău, te rog, Eu nu am avut timp de nebunii.
   Ea vru să apuce mânerul portierei, ca s-o deschidă şi să coboare repede, dar el îi prinse braţele, râzând.
   - N-ai făcut niciodată sex într-o maşină.
   - Ba da. Cel puţin în jumătate dintre situaţiile în care ne-am aflat pe bancheta din spate a uneia dintre limuzinele tale, ai avut chef să facem sex.
   - Dar nu-i deloc acelaşi lucru. Limuzina e un vehicul foarte încăpător. Partida de sex e una mai sofisticată într-un spaţiu ca acela. Dar aici suntem înghesuiţi pe bancheta din faţă a unei maşini de poliţie, iar doamna locotenent e, în acelaşi timp, excitată, dar şi oarecum ruşinată.
   - Ba nu sunt. Nici una, nici alta.
   Dar pulsul ei crescuse deja, iar respiraţia i se transformă într-un şuier în momentul în care degetul lui trecu uşor pe deasupra materialului subţire, din bumbac, care-i acoperea sânii.
   - E ridicol. Suntem adulţi, căsătoriţi. Iar volanul îmi provoacă deja dureri, înfipt în zona lombară.
   - Primele două explicaţii sunt irelevante. Cea de-a treia e cea care te supără. Muzică, ordonă el computerului, Canalul nr. 5. Deschide capota.
   Ea miji ochii, privindu-l atent.
   - Nu o să meargă. E de-a dreptul inconfortabil şi stupid. În plus, eu trebuie să muncesc în maşina asta.
   - Te rezolv în 10 secunde.
   Ea se strâmbă ironic.
   - Zece, nouă, opt, şapte, şase, cinci, oo.. la dracu’.
   Subestimase reacţia rapidă a palmelor lui, a degetelor lui pricepute. El îi descheiase deja pantalonii, în timp ce ea era umedă şi plină de dorinţă. Şi chiar mai mult de atât.
   - Încă o dată, şopti el, trăgându-i în jos bustiera şi sărutându-i un sân.
   O conduse pe culmile pasiunii, folosindu-şi gura şi palmele, în vreme ce aerul rece îi mângâia obrajii, iar strigătul eliberării răsună în noapte.
   Eve ridică braţele, încercând să se agate, auzind cum materialul de bumbac era sfâşiat printr-o mişcare rapidă. Aerul rece al nopţii îi învălui pielea dezgolită, un contrapunct incitant al pasiunii ce-o mistuia pe dinăuntru.
   Ea lăsase totul în urmă, observă el, simţind asta. Lăsase în urmă ziua aceea, munca, grija, ba, mai delicios decât atât, acea stranie şi sexy barieră ce se născuse înăuntrul ei între „ar trebui să” şi „nu ar trebui să”. În trecut, ea nu avusese vreme pentru asemenea nebunii.
   Oare era de mirare că el era fericit să-i dăruiască un astfel de moment? Cu toată dragostea aferentă, care-l transforma în ceva cât se poate de real?
   Soţia lui, iubita lui, femeia dragă inimii lui făcea dragoste cu el pe bancheta din faţă a unui automobil, în timp ce muzica îşi depăna acordurile, iar noaptea strălucea de atâtea stele.
   Palmele lui loviră teaca armei, iar el râse. Oare nu era vorba şi despre asta? Soţia lui cea periculoasă şi devotată stătea acum lipită de el, pierdută în mrejele propriilor ei dorinţe. Cerându-i să ofere şi să ia.
   Gura ei era ca un uragan deasupra buzelor lui, ucigându-i orice urmă de control, până când el deveni la fel de disperat ca şi ea. Până ce totul deveni o singură dorinţă şi un singur gând.
   - Nu pot... cum o să...
   Respiraţia ei era întretăiată, trupul era tot numai durere, iar ea se străduia să se mişte, să prindă unghiul potrivit, să biruie graniţele, astfel ca el să o poată poseda.
   - Mişcă-te puţin... lasă-mă pe mine... o, la dracu’.
   El îşi sprijini încheieturile în volan, astfel ca ea să-şi poată mişca şoldurile, lovindu-şi genunchii în tabloul de bord, fiind foarte sigur că ea slobozise, în secunda următoare, o înjurătură, atunci când se izbise cu capul de marginea capotei deschise.
   Ei, aveau să depăşească şi acest moment. Eve râse cu poftă în momentul în care punctul B reuşi să nimerească în cochilia A.
   - Ooo, Slavă ţie, Iisuse, şopti el, ţinând-o cu putere, în vreme ce trupul ei se scutura din cauza hohotelor. Hei, când termini cu criza asta de râs, treci la treabă. Eu sunt înţepenit aici, aşa că, fără ajutor, nu am cum să trec la acţiune.
   - Daaa?
   Ea abia dacă mai reuşea să respire din pricina râsului şi a... de ce avea situaţia asta ridicolă un aer atât de sexy, fir-ar să fie?
   - Te-ai înţepenit?
   - Designul maşinii tale de poliţie este necorespunzător.
   - Necorespunzător pentru a face sex.
   Privindu-l, ea se mişcă - puţin de tot. Îşi înălţă şoldurile - câţiva milimetri. După care le coborî iar.
   -Cum e?
   - Mă omori.
   - Tu ai început.
   Ea se balansa din nou, de data asta ceva mai mult, torturându-l şi torturându-se. După aceea mai mult şi mai mult, lăsând pasiunea să dicteze ritmul, încântată că deţinea controlul, până ce controlul însuşi deveni, la rându-i, o iluzie.
   Simţi cum trupul lui se încordează, cum se răsuceşte, cum tremură tot în momentul eliberării finale, cum ochii aceia uimitori se întunecă, orbind de-a dreptul în momentul în care ea îl luă în stăpânire. Iar ea continuă să-l călărească, încercând să atingă punctul maxim al plăcerii, până reuşi să treacă chiar dincolo de el.
   Se prăvăli deasupra lui, atât cât îi permitea spaţiul. Respira greu, aerul ieşea anevoie din plămânii supuşi la efort; trupul ei se cutremură cu putere, după care rămase nemişcat.
   - Ce bine ar fi ca mâine să nu am niciun motiv să mă dezbrac, îi spuse ea. Fiindcă pe fundul meu au să se vadă urme şi vânătăi cauzate de volan.
   - În ultima vreme pari obsedată de ideea că s-ar putea să te dezbraci în timpul programului de lucru. Crezi că e cazul să-mi spui ceva?
   - Că nu eşti foarte atent.
   - Apropo de asta, ce-ţi face capul?
   - A început să se învineţească.
   Ea se frecă absentă în locul cu pricina.
   - Cum ne decuplăm? Sau rămânem aici, în poziţia asta, până ne găseşte careva, mâine, în zori?
   - Hei, ai puţină răbdare.
   El îi masă spatele.
   - A fost de o mie de ori mai bine şi mai provocator decât orice altă partidă de amor petrecută în maşină.
   Ia uită-te la el, cugetă ea, cu părul răvăşit din pricina palmelor ei, cu nasturii lipsă sau descheiaţi la cămaşă, cu ochii pe jumătate închişi şi cu un aer ironic.
   - Chiar ai furat maşini ca să poţi face sex înăuntrul lor?
   - Poţi avea sute de motive ca să furi un automobil. Ca să te distrezi, ca să faci afaceri, şi ca să ai un loc doar pe jumătate intim în care să te joci cu o tânără doamnă.
   El se întinse, oferindu-i un sărut amical.
   - Dacă vrei, fur o chestie de asta ca să poţi experimenta şi acele senzaţii.
   - Nu, să trecem peste.
   Ea se cercetă.
   - Mi-ai sfâşiat lenjeria intimă.
   - Da, aşa e.
   El zâmbi larg, şmechereşte.
   - A fost ceva rapid. Hei, hai să vedem cum ieşim din chestia asta.
   El o ridică până ce ea reuşi să se târască uşor spre scaunul ei, trecându-şi picioarele dincolo de el. Imediat ce reuşiră să-şi încheie nasturii, să se aranjeze şi să se aşeze la locurile lor, el parcurse cei câţiva metri care-i despărţeau de intrarea casei, parcând automobilul.
   - Ştii, Summerset a observat când am trecut cu maşina dincolo de porţi. Şi chiar dacă nu-i chiar atât de deschis la minte, tot şi-a dat seama ce făceam noi aici.
   - Da, cred că Summerset s-a prins sută la sută că am făcut sex.
   Ea îşi dădu ochii peste cap, coborând din maşină.
   - Cred că ştie cât a durat şi ce fel de sex a fost acesta.
   Clătinând din cap, Roarke o conduse spre uşa de la intrare.
   - Eşti cea mai fascinantă mironosiţă.
   Ea mormăi ceva pentru sine în timp ce intrară în casă. Şi dacă uşurarea pe care o simţea că Summerset nu se perinda prin hol o transforma într-o mironosiţă, atunci aşa să fie.
   Cu toate astea, ea dădu o fugă până sus, intrând în dormitor.
   - Mă duc să-mi continui cercetările. O să caut toate infracţiunile relatate în presă în momentul în care Lino a părăsit New Yorkul.
   - Ai nevoie de ajutor?
   - Sunt în stare să caut.
   - Bravo. Vreau să fac un duş şi să mă ocup o oră, două de câteva afaceri personale.
   Ea miji ochii spre el. Şi ea voia să facă un duş - dar omul din faţa ei i se băga foarte repede pe sub piele.
   - Să-ţi ţii mâinile acasă la duş! îi ordonă ea.
   El ridică mâinile, după care începu să se dezbrace. Tocmai ajunse la pantaloni în clipa în care se încruntă şi se îndreptă spre ea.
   - Hei, şi aici trebuie să-ţi ţii mâinile acasă..., începu ea.
   - Linişte. Nu ai glumit când ai pomenit de muşcătura de pe umăr.
   Ea aplecă bărbia, întorcând capul în direcţia umărului. Se strâmbă văzând urmele şi vânătăile de acolo.
   - Nemernica, avea fălci ca de rottweiler.
   - Trebuie să cureţi şi să dezinfectezi rana, după care cred că ar ajuta şi o compresă cu apă rece.
   - Ei bine, doamnă asistentă Nancy, răspunse, trăsărind în clipa în care el atinse rana cu degetul.
   - Da, o să fie astfel, dacă nu insişti să te porţi ca un copil. Duş, dezinfectant, medicaţie, compresă cu apă rece.
   Ea ar fi dat iar ochii peste cap, dar nu avea încredere că el nu-şi va impune punctul de vedere pentru a doua oară. Şi, în plus, în clipa aceea, umărul o durea îngrozitor.
   Îl lăsă să se ocupe de tot, ba chiar să adauge şi un mic sărut. Şi fu obligată să recunoască, cel puţin pentru sine, că datorită îngrijirilor acordate se simţea mult mai bine.

      Îmbrăcată într-o pereche de pantaloni din bumbac şi un tricou, ea se aşeză la birou, cu cafeaua lângă cot, ordonând imediat demararea verificării. În vreme ce computerul îşi făcea datoria, se lăsă comod în scaun, cântărind în minte variantele posibile, referitoare la noile personaje.
   Steve Chavez. Părăsise New Yorkul alături de Lino - potrivit declaraţiei Teresei, la care se adăugau şi cele spuse de Inez. Chavez călătorise de ici-colo; Lino se mutase dintr-un loc în altul, luat de val. Nu avusese condamnări la dosar. Dar, luând în calcul şi informaţiile pe care le obţinuse McNab în legătură cu Chavez, rezulta că, la un moment dat, ambii bărbaţi locuiseră în aceeaşi zonă.
   Ca nişte vechi prieteni, petreceau timp împreună?
   Iar necazurile veniseră şi ele tot în acelaşi timp: septembrie 2053. Iar ea nu credea în coincidenţe.
Oare Chavez şi Lino reveniseră împreună la New York? Îşi asumase şi el o identitate nouă? Oare era şi el altcineva, care aştepta exact ce aşteptase şi Lino? El îl lichidase pe Lino - şi dacă da, din ce motiv? Sau era şi el - aşa cum credea că era şi Flores - mort şi îngropat cine ştie pe unde?
   Penny Soto. Între ea şi Inez, fost membru al grupării, nu existase prea multă dragoste. Observase asta pe chipul lui. Solicitase deja mandat pentru interogatorii. Eva avusese mai multe probleme cu legea decât Inez, dar nu şi o familie care avea nevoie de protecţie. Şi dacă investiga ceva mai profund, precis că ar fi descoperit un motiv pentru care ar fi reuşit să scoată tot adevărul de la persoana respectivă.
   Avea de gând să se vadă cu doamna Soto înainte de a se întâlni cu Teresa, în centru, ca să meargă împreună la morgă.
   Era posibil ca nici în cazul Teresei să nu fi aflat toate informaţiile necesare. După părerea ei, femeia îi declarase ceea ce fusese în stare să declare la momentul respectiv. Dar poate că o nouă rundă de discuţii ar fi scos la iveală ceva rău.
   După ce computerul o avertiză că terminase sarcina dată, Eve cercetă relatările din presă care fuseseră publicate în săptămânile precedente plecării lui Lino.
   - Crime, violuri, jafuri armate, furturi, atacuri, o răpire, câteva tâlhării, afaceri ilegale, decese suspecte şi două explozii.
   Dar niciunul dintre numele prezente acolo nu se afla şi pe listele sale. Cu toate acestea, ea le parcurse ca pe un gest firesc şi obligatoriu. Exploziile fură cele care-i atraseră atenţia.
   Se petrecuseră la exact o săptămână distanţă una faţă de alta, fiecare pe teritoriul bandei rivale, soldându-se şi de-o parte şi de cealaltă cu pierderi de vieţi omeneşti. Prima, petrecută pe teritoriul grupării Soldados, avusese loc în timpul unui spectacol de dans organizat în cadrul şcolii şi se soldase cu un mort, 23 de minori răniţi, plus două persoane adulte exista şi o listă cu numele tuturor victimelor, pagubele fiind de ordinul miilor de dolari.
   Cea de-a doua, petrecută pe teritoriul celor de la Skull, avusese loc în timpul unui party unde se serveau sandviciuri.
   Fusese folosită o bombă artizanală, care explodase în acelaşi timp cu prima, explozia fiind una mult mai puternică. Patru minori şi un adult fuseseră ucişi şi alte şase persoane fuseseră rănite.
   Poliţia credea că explozia avusese cauze de ordin comercial, bla, bla, bla, citi Eve. Mai mulţi membri ai grupării Soldados fuseseră aduşi la secţie pentru a fi interogaţi.
   Eve îşi folosi autorizaţia pentru a cere eliberarea dosarelor care făceau referire la cazurile respective. Dar se lovi de o blocare. Dosarele fuseseră închise.
   - La naiba, mormăi ea şi, fără să mai stea pe gânduri, îl contactă pe comandant.
   Faptul că imaginea video fu imediat blocată, gestul fiind însoţit de un ton aspru, o determină să se uite o secundă spre ceas.
   - Scuze, şefu’. Nu m-am uitat la ceas.
   - Eu însă da. Ce s-a întâmplat, locotenente?
   - Urmez o posibilă pistă şi lucrul acesta implică şi producerea a două explozii în Harlemul de Est, acum 17 ani. Bănuiesc că victima neidentificată încă a fost cumva amestecată în această operaţiune. Dar dosarele respective au fost închise. Ar fi de mare ajutor dacă am verifica posibila implicare a suspecţilor din lista mea în cele două acţiuni.
   El oftă lung.
   - E o chestiune extrem de urgentă?
   - Nu, domnule. Dar...
   - Trimite cererea oficială pe ambele computere, şi acasă, şi la biroul meu. Mâine-dimineaţă se rezolvă. E aproape miezul nopţii, locotenente. Du-te la culcare.
   El întrerupse imediat legătura.

      Eve se înfurie preţ de câteva clipe.
   Se uită atent la uşa care despărţea biroul ei de cel în care se afla Roarke. Da, nu se îndoia că, în numai câteva minute, Roarke ar fi reuşit să deschidă acele dosare. Dar dacă s-ar fi gândit la asta înainte să-l sune pe Whitney, ar fi avut o justificare pentru a-i cere lui Roarke să procedeze astfel.
   Începu să deruleze banda, aşteptând apoi ca aceasta să se deruleze în totalitate.
   Expedie cererea oficială împreună cu interviurile din seara respectivă, după care adăugă notiţele proprii în dosarul cazului alcătuit pentru uzul său personal. Adăugă nume şi fotografii noi pe panou. Teresa, Chavez, Joe Inez, Penny Soto. După care se îndreptă spre uşă.
   - Am terminat. Mă duc la culcare.
   Roarke ridică privirea.
   - Termin şi eu cât de curând.
   - Bun. Apropo, poţi să confecţionezi o bombă cu ceas? Adică nu acum, în primii ani ai tinereţii tale, erai în stare?
   - Da. Şi chiar m-am ocupat cu aşa ceva. De ce?
   - Şi asta pentru că te pricepeai să mânuieşti aparatele electronice sau materialele explozive?
   - Şi una şi alta.
   Ea dădu din cap, spunându-şi că avea la ce se gândi până în zori.
   - În regulă. Noapte bună.
   - Dar pe cine sau ce a aruncat Lino în aer?
   - Nu sunt sigură. Încă. Dar o să-ţi spun.

15.

      Furtuna matinală şuiera prin faţa ferestrelor. Tunetul, îndepărtat şi înfundat, răsună ca şi cum cerul tocmai şi-ar fi dres glasul.
   Din raţiuni de confort şi pentru a avea lumină, Roarke ordonă aprinderea focului în dormitor, la intensitate mică, în timp ce urmărea pe ecran valoarea acţiunilor listate la Bursă.
   Dar nu reuşea să se concentreze. După ce schimbă pe canalul de ştiri, descoperi că nici acestea nu-i trezeau interesul. Neliniştit, agitat urmări cum Eve tocmai îşi lua o cămaşă din dulap. Băgă de seamă că îşi îndepărtase compresa.
   - Ce-ţi face umărul?
   Ea execută câteva mişcări.
   - E bine. Aseară i-am trimis mesaj lui Peabody că ne vedem aici dimineaţă. Cobor şi o trimit la treabă înainte să urce şi să încerce să ia micul dejun. Ce e? întrebă ea, văzând că el se ridică şi se apropie de dulap.
   El luă jacheta aleasă de ea, cercetând rapid celelalte opţiuni, şi alegând o alta.
   - Asta.
   - Pariez că toate persoanele cărora le voi arăta legitimaţia de poliţist se vor uita atent la haina pe care o port.
   - Da, s-ar uita în caz că ai purta-o pe cealaltă în combinaţie cu pantalonii aceştia.
   El o sărută pe creştet.
   - Şi, făcând un pas greşit, ar fi posibil să-ţi diminuezi autoritatea.
   Mormăi nemulţumită, dar acceptă haina aleasă de el.
   Văzând că nu se dă la o parte, rămânând în drumul ei, se încruntă repetând încă o dată:
   - Cee?
   De data asta, el îi cuprinse faţa în palme, sărutând-o pe gură, cu multă blândeţe.
   - Te iubesc.
   Inima ei se umplu de veselie, instantaneu.
   - Da, am înţeles asta.
   El se răsuci pe călcâie, îndreptându-se spre AutoChef şi comandând încă o porţie de cafea pentru fiecare.
   - Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea.
   - Nimic. Nimic important. E o dimineaţă tare urâtă, dacă judecăm după vremea de-afară.
   Dar nu era ăsta motivul, îşi zise el, privind dincolo de perdeaua ploii. Nu era deloc.
   - Am avut un vis.
   Ea se răzgândi şi, în loc s-o pornească spre scară, se duse lângă canapea şi se aşeză.
   - Urât?
   - Nu. De fapt, a fost tulburător şi ciudat, bănuiesc. Foarte lucid, cum, de obicei, ai tu, nu eu.
   El se întoarse cu faţa spre ea, observând că se aşezase, aşteptând. Şi asta îl alină mai mult decât focul aprins în cămin. Se apropie, oferindu-i cana cu cafea. După care, aşezându-se alături de ea, îşi frecă palma de piciorul ei, într-un gest de recunoştinţă şi afecţiune.
   - E posibil ca toate discuţiile astea legate de trecut, de prietenii din copilărie şi aşa mai departe să-mi fi stimulat subconştientul.
   - Visul te-a tulburat. De ce nu m-ai trezit?
   - Păi, după ce m-am trezit, m-am simţit mai bine, aşa că nu mai aveam motiv să te trezesc. Dar după aceea, acum câteva clipe... în fine, eram iar în Dublin, pe vremea copilăriei mele, hoinărind pe străzi şi furând de prin buzunarele altora. Partea asta, cel puţin, nu m-a deranjat. Ba chiar m-a amuzat.
   - Vremurile bune de altădată.
   El râse scurt.
   - Da, au fost şi de astea. Simţeam, parcă, aglomeraţia aceea de pe strada Grafton. Da, în zona aia, te alegeai cu nişte furturi frumuşele dacă erai rapid de mână. În plus, muzicanţii ambulanţi cântau cântece vechi pentru a-i atrage pe turişti. Printre ei erau şi unii care, pentru câteva parale, ţineau mulţimea pe loc ca tu să-ţi vezi de treabă. Furam, dădeam mai departe. Eu luam o geantă ori un portofel, pasam totul lui Jenny, ea dădea mai departe lui Mick, iar Brian ducea prada în ascunzătoarea noastră de pe alee. În zona respectivă nu puteai să dai decât câteva lovituri pe lună, altfel se prindeau autorităţile. Dar când o făceam, scoteam câteva sute pe zi. Dacă aveam mare grijă de partea mea, chiar şi cu ce-mi mai lua bătrânul, aveam ce mânca o lună de zile şi chiar economiseam o mică parte pentru fondul meu de investiţii.
   - Fond de investiţii? Chiar şi pe vremea aceea?
   - Oooo, Doamne, doar nu voiam să trăiasc toată viaţa pe străzi, ca şobolanii.
   Ochii lui căpătară un licăr blând, dar, în ciuda focului molcom din cămin, în adâncul lor se zări o umbră, ca un soi de pericol.
   - El a bănuit mereu ceva, dar nu mi-a descoperit ascunzătoarea. Preferam să mă bată până îmi dădeam duhul decât să-i spun unde e.
   - L-ai visat? Pe tatăl tău?
   - Nu. El nu a apărut defel în vis. Era o zi de vară atât de senină, încât reuşeam să percep până şi glasurile, muzica, mirosul chipsurilor pe care-i consumam de obicei cu mare plăcere. O zi pe strada Grafton era ceva deosebit, înţelegi. Însemna că ai buzunarele şi burta pline. Dar în vis, totul a mers anapoda.
   - Cum aşa?
   - Jenny era îmbrăcată cu cea mai bună rochie a ei pe care o purta pe strada Grafton, iar părul ei strălucea, prins într-o panglică. Dacă te uitai la o fată atât de frumoasă nu puteai vedea în ea un hoţ. I-am pasat prada, cu grijă şi fără să avem probleme, după care mi-am văzut de drum. Aşa trebuia să procedezi. Am trecut la pasul următor, iar cel care se ocupa de mulţime tocmai interpreta „Finnegan’s Wake”. Am auzit clar fiecare notă, clar, ca şi cum ar fi fost în realitate, într-un ritm rapid. Eu luasem deja portofelul, iar persoana vizată nici măcar nu clipise. Dar Jenny... nu era acolo ca să i-l pasez. Nu putuse prelua portofelul fiindcă era spânzurată cu propria panglică. Era spânzurată şi fără viaţă, aşa cum am văzut-o ultima dată. Când nu am reuşit s-o salvez, fiindcă a fost prea târziu.
   - Eu am sosit prea târziu.
   Roarke clătină din cap.
   - A murit fiindcă era a mea, parte din trecutul meu. Iar eu am alergat la ea, traverând strada Grafton, în timp ce ceilalţi continuau să cânte, la fel de alert şi entuziast, în vreme ce ea atârna acolo. Dar lângă ea se afla Mick. Cu cămaşa plină de sânge. Sânge de ucigaş. Tot al meu. El ridicase cuţitul în numele meu. Între timp, muzica continua să răsune. Undeva, în depărtare, îl vedeam pe Brian. Era prea departe ca să-l mai ajung din urmă, aşa că am rămas acolo, lângă prietenii mei morţi. În vis ei erau tot copii, înţelegi? Erau încă atât de mici. Chiar şi acolo, în vis, m-am întrebat dacă nu cumva muriseră de mult. Iar eu şi Bri eram singurii supravieţuitori. După aceea am plecat. Am lăsat în urmă strada Grafton, părăsindu-mi prietenii care fuseseră ca o familie pentru mine. După care m-am trezit că stau pe podul care traversa râul Liffey, de data asta ca adult. Am văzut chipul mamei sub apă. Şi asta a fost tot.
   - Crede-mă, ceea ce li s-a întâmplat nu a fost din vina ta. O parte a fiinţei tale este conştientă de lucrul acesta. Însă, cealaltă parte te va face mereu să te simţi responsabil. Pentru că i-ai iubit.
   - Da. Ooo, da, i-am iubit. 

   El luă cana cu cafea pe care până atunci o neglijase, sorbind din ea.
   - Ei erau parte din viaţa mea, din fiinţa mea. Părţi care mă alcătuiau, mă întregeau. Dar acum, stând aici, alături de tine, mi-am dat seama că sunt în stare să fac faţă acestor pierderi. Fiindcă te am pe tine.
   Eve îi luă mâna şi i-o lipi de obrazul ei.
   - Şi eu ce pot să fac?
   - Ai făcut deja.
   El se aplecă, sărutând-o din nou.
   - Pot să-mi rearanjez puţin programul dacă vrei să...
   El o privi, o privi pur şi simplu, simţind cum o parte din suferinţa aceea dispare.
   - Îţi mulţumesc, însă faptul că am stat de vorbă despre asta deja mă face să mă simt mai bine.
   Îi mângâie gropiţa din bărbie.
   - Hai, fugi la treabă, locotenente.
   Dar înainte de asta, ea îl îmbrăţişă, strâns-strâns de tot.
   Iar el, ţinând-o la piept, îi adulmecă parfumul, parfumul părului şi al pielii, ştiind că-l va însoţi în restul zilei.
   Ea se retrase, ridicându-se în picioare.
   - Ne vedem diseară.
   - Eve? M-ai întrebat dacă, după părerea mea, victima, Lino, ar fi fost în stare să dezvăluie cuiva adevărata lui identitate. Cred că dacă i-a considerat pe ceilalţi ca pe familia lui, ca făcând parte din el, părţi ale fiinţei lui întregite, atunci probabil că le-a spus. La mama lui nu s-a dus, dar cred că a avut pe cineva aproape, cu siguranţă. Un om nu rezistă de unul singur pe un pod, fără să se ducă acasă, cel puţin nu vreme de 5 ani de zile. Chiar şi cei mai dificili oameni au nevoie de cineva care să-i cunoască cu adevărat.

      Eve reuşi să-i taie elanul lui Peabody, dar destul de greu.
   Tocmai alerga pe scară în clipa în care Summerset îi deschidea uşa partenerei ei. Eve nu se opri din drum.
   - Peabody, urmează-mă.
   - Dar eu abia am...
   - Gata, mergem.
   Făcu semn spre maşină.
   - Urcă. Aşteaptă.
   Eve reveni lângă Summerset, în vreme ce Peabody se urca posomorâtă pe scaunul pasagerului din dreapta.
   - Lui Roarke i-ar prinde bine un telefon de la mătuşa lui.
   - Vrea să o sun eu pe mătuşa lui, în Irlanda?
   - Am spus că i-ar prinde bine. Da, e OK, răspunse ea, anticipând întrebarea sa. Dar i-ar face bine.
   - O să mă ocup de asta.
   Ştiind că aşa va face, Eve se urcă la volan, concentrându-se din nou la treburile sale.
   - Eşti cumva nervoasă, te grăbeşti sau ce? întrebă Peabody. Nu poate omul să zăbovească o secundă ca să bea o ceaşcă de cafea şi poate să mănânce ceva, mai ales că a aşteptat o grămadă în staţia de la metrou ca să ajungă la serviciu, gândindu-se că totuşi va mânca ceva.
   - Dacă termini cu lamentările, o să-ţi povestesc
   - O colegă adevărată mi-ar fi adus o cafea, ca s-o beau în timp ce ea mă pune la curent.
   - Ia zi, pe lângă câte cafenele ai trecut în drumul lung şi dificil de la metrou şi până aici?
   - Nu-i acelaşi lucru, mormăi Peabody. Şi nu-i vina mea că am ajuns o răsfăţată a cafelei. Tu m-ai învăţat să beau cafea preparată din boabe adevărate. M-ai transformat într-o dependentă.
   Ea arătă cu degetul spre Eve, într-un gest acuzator.
   - Şi acum mă privezi de ceea ce e bun.
   - Da, mereu mi-am dorit să fac asta. Şi dacă mai vrei să guşti vreodată ceva autentic, taci şi ascultă-mă.
   Peabody se holbă la ea.
   - Semeni cu Marele Manipulator. Un monstru care îţi fură cafeaua.
   - Da, da, asta sunt. Detective, te interesează cumva unde mergem, cu cine ne întâlnim şi de ce?
   - M-ar interesa mai mult dacă aş avea o cafea.
   Remarcând tăcerea încăpăţânată, Peabody oftă lung.
   - Bine. Unde mergem, locotenente, cu cine ne întâlnim şi de ce?
   - Ne ducem la bodega situată lângă biserica St. Cristobal, şi deja te aud cum îţi zici: „Voi mânca burrito la micul dejun”.
   - Marele Manipulator psihic, asta eşti! Şi în afară de burrito, ce-i aşa interesant în bodega aceea?
   Eve îi povesti totul, spunându-i lui Peabody despre interogatorii, despre rezultatele verificărilor ei, despre ce aveau de făcut în ziua aceea.
   - L-ai trezit pe Whitney?
   Nu avea de gând să insiste asupra acestui punct, îşi zise Eve.
   - Aşa se pare. Aveam nevoie de acces la fişierele respective. Două explozii, ultima fiind un fel de răzbunare pentru cea dintâi, ambele cu consecinţe fatale. Răfuială între două grupări rivale. Şi astea toate s-au întâmplat chiar în perioada când Lino Martinez şi amicul lui au părăsit oraşul. Lino avea o funcţie importantă în cadrul grupării Soldados şi se pricepea să mânuiască aparatele electronice. Nu cred că nu a avut un amestec în povestea asta.
   - E posibil ca femeia asta, Penny Soto, să ştie ceva.
   - Inez ştie sigur ceva. Şi de aceea s-au şi certat. Pentru asta a îndepărtat-o pe Penny.
   - Crezi că a luat legătura cu fosta iubită, cu fosta colegă din bandă, dar a evitat să ia legătura cu mama lui?
   - Da, nu cred că a contactat-o pe mama sa. Cred că ea a fost sinceră cu mine. Şi nici cu Inez nu cred că a mai vorbit, fiindcă se vedea de la o poştă că individul nu minţea. Da, poate că a ţinut totul sub tăcere cinci ani de zile, dar e posibil să fi trecut în fiecare zi pe la bodegă, dând cu ochii de femeia asta, iubita lui, aproape zi de zi.
   Ea se duse cu gândul la Roarke şi la Jenny, prietena pe care o pierduse.
   - Îţi trebuie o voinţă de fier să nu iei legătura cu nimeni, să nu ai alături de tine pe cineva cu care să discuţi despre trecut.
   Peabody aprobă.
   - În afară de asta, ce rost are să revii aici, în mod expres, dacă nu vrei să mai stai de vorbă cu nimeni?
   - Bine punctat. Şi dacă tot vrei să vorbeşti cu cineva, atunci nu alegi pe cineva de care îţi place, în care ai încredere? Da, mama lui îl iubea, desigur, dar nu-i plăcea locul unde se ascundea, încercând să-l readucă aici, şi, în afară de asta, ea avea acum o viaţă nouă. Un alt soţ, un alt copil. Cum să se simtă el în apele lui, mărturisindu-i mamei că se dădea drept preot?
   Eve încercă să găsească un loc de parcare.
   - Dacă lua legătura cu cineva, dacă ar fi avut încredere, continuă ea, parcând maşina undeva pe colţ, atunci poate că şi-ar fi împărtăşit secretele.
   Chiar şi de pe trotuar, unde se afla, Eve percepu sunetul clopoţelului care răsuna ori de câte ori grupuri de oameni ieşeau din bodegă. Îl zări pe Marc Tuluz, cel care lucra la centrul pentru tineri, ieşind din local şi ţinând în mână un pahar în care se afla un lichid fierbinte.
   - Domnule Tuluz.
   - Ooo. Doamnă locotenent...
   Ea observă cum încerca să-şi amintească numele ei de familie.
   - Dallas.
   - Exact. Băutura de dimineaţă, replică el, ridicând paharul. Nu pot să activez la turaţie maximă fără acest sucre negro, energizant. Sunteţi aici pentru Miguel?
   El se opri, adoptând o atitudine frustrată.
   - Nu ştiu cum să-i spun. Aveţi noutăţi?
   - S-ar putea să avem, mai pe seară. Deci, veniţi zilnic pe aici?
   - Uneori şi de două ori pe zi. E posibil ca băutura aceasta să-mi erodeze fiecare „ţeava”, dar ce mai contează.
   El ridică paharul, vrând parcă să toasteze.
   - Vrea careva să trăiască veşnic?
   - L-aţi întâlnit vreodată aici şi pe Flores?
   - Desigur, din când în când. Ori dacă se nimerea să fim amândoi la centru şi aveam amândoi de lucru, unul dintre noi dădea o fugă până aici şi cumpăra câte ceva. Au şi nişte burritos, de-a dreptul mortali, cei mai buni din tot cartierul. Unul dintre noi cina de obicei aici, măcar o dată pe săptămână, atunci când aveam reuniune la centrul pentru tineri. Încă nu-mi vine să cred că... Aveţi câteva informaţii şi pentru mine, doamnă locotenent? Ceva ce pot să-i comunic şi Magdei? A trecut printr-o perioadă foarte grea din cauza celor întâmplate.
   - Ancheta e încă în desfăşurare.
   - Mda. În fine. Ar fi cazul să vă las să vă vedeţi de treabă şi să mă întorc la centru.
   - Venea aici aproape zilnic, comentă Eve după plecarea lui Marc. Oare cât de mult reuşea să reziste tentaţiei un preot fals?

      Ea păşi înăuntru, însoţită de clinchetul vesel al clopoţelului, dând de un spaţiu plin de culoare, judecând atât după înfăţişare, cât şi după aromele ce se răspândeau în aer, în vreme ce la tejgheaua la care se vindeau preparatele pentru micul dejun vânzările erau cât se poate de mari.
   Alţii se îngrămădeau în faţa chioşchiului unde se vindea cafea ori îşi făceau cumpărăturile, umplând coşurile de mână de culoare roşie cu tot felul de articole aflate pe rafturi.
   La tejgheaua unde se servea micul dejun lucrau două doamne, una dintre ele fiind chiar Penny. Avea nişte sâni mari, contrastând cu silueta osoasă, silicoane, după cum concluzionă Eve. O constituţie pe cinste. Părul în nuanţa cernelii negre şi cu şuviţe magenta, era strâns în coc sub o bonetă special confecţionată, astfel încât clienţii să nu găsească vreun fir rebel în ouă, torrijas şi frittatas. Gura, conturată cu o nuanţă de roşu-aprins, devenise o linie subţire cu aer plictisit, în vreme ce ea lua produsele cu lingura, împacheta şi servea.
   Eve se aşeză în capătul rândului. Acele câteva minute care o despărţeau de momentul în care urma să ajungă în faţa tejghelei aveau să-i ofere răgazul de a observa tot ceea ce se petrecea în jurul său. Cercuri mari din aur, suficient de largi încât să vâri în ele şi o porţie de burrito, atârnau la urechile lui Penny, iar pe mână avea mai multe brăţări care se bălăngăneau la fiece mişcare. Lacul de unghii era la fel de închis la culoare ca şi rujul de buze, partea albă a unghiei ivindu-se în afară, asemenea unei semiluni.
   Pe antebraţ se zărea tatuajul grupării Soldados, având în centru marca specifică membrilor ucigaşi.
   - Du-te mai în faţă şi comandă, îi spuse Eve lui Peabody.
   - Dumnezeu totuşi există.
   Când ajunse în dreptul tejghelei, Peabody comandă un buritto cu şuncă şi ouă şi cafea cu lapte.
   - Ei, cum merge treaba, Penny? vorbi Eve, chiar în clipa în care femeia se ocupa de comanda lui Peabody.
   Penny ridică privirea, fixând-o apoi asupra lui Eve. Gura ei negricioasă şi cu aer plictisit deveni de-a dreptul sumbră.
   - Cred că am în preajma mea un poliţist. Dar nu am nimic de declarat.
   - Perfect, atunci mergem la secţie, să vedem dacă acolo te vei răzgândi.
   Penny fornăi, rânjind răutăcios.
   - Nu trebuie să merg nicăieri, că nu aveţi nici mandat, nici motiv.
   - Hei, ştii ceva, tu chiar semeni cu persoana aceea care aseară a îmbrâncit un individ câţiva metri mai încolo. Detective, ocupă-te de toate cele necesare, astfel ca doamna Soto să fie dusă la secţie pentru a da o declaraţie.
   - Aiurea.
   - Tu ai adulmecat poliţia, eu presimt că o să stai vreo două ceasuri în arest şi o să te alegi şi cu cazier. Ar fi mai bine să suni un avocat.
   - N-am nevoie de o lipitoare de avocat. De ce să mă arestaţi? Eu aici lucrez. Îmi văd de treabă.
   - Bun, şi eu la fel, să ştii. Vrei să stăm de vorbă aici sau la secţie?
   - La dracu’.
   Penny se îndepărtă în fugă de tejghea.
   - În spate, zise ea repede, apoi dispăru.

      Eve îi făcu semn lui Peabody s-o ia prin faţă, după care o urmă pe Penny prin încăperea aceea micuţă situată în spate, ieşind apoi pe aleea din faţa uşii.
   - Să văd şi o legitimaţie, ceru Penny.
   Eve i-o arătă.
   - Ai avut ceva necazuri până acum, Penny.
   - Am obţinut o slujbă cu normă întreagă. Am chiria plătită la zi. Aşa că ar fi cazul să mă scuteşti.
   - De fapt, eu cred că singura care ar trebui să ne scutească, fiindcă a dat-o în bară, eşti tu. E vorba despre Miguel Flores.
   Penny îşi mişcă umărul uscăţiv, scoţând apoi în evidenţă un şold osos.
   - E vorba de preotul care a murit. Asta o ştie toată lumea. Şi ce-i cu asta? Eu nu am mai intrat de ani de zile într-o biserică. E tot un soi de aiureală. Mi-am dat seama încă de când aveam 10 ani.
   - Îl cunoşteai.
   În ochii femeii apăru o scânteie care-i dădu un aer şi mai batjocoritor.
   - Îl ştiau toţi. Preoţii sunt cunoscuţi de toată lumea. E cartierul plin de ei, ca o epidemie.
   Dintr-o privire, Eve o zări pe Peabody, care tocmai cotea pe alee.
   - Îl cunoşteai, repetă Eve.
   - Ai probleme cu auzul sau ce? Ţi-am spus deja că îl cunoşteam.
   - Pe Lino Martinez.
   Furia se făcu nevăzută înainte ca Penny să privească la câţiva centimetri distanţă de umărul lui Eve, nereuşind să se concentreze.
   - Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.
   - Doar nu vrei să minţi în privinţa unei asemenea idioţenii. Asta mă face să cred că o să minţi şi în alte privinţe. Lino Martinez, repetă Eve, prinzând-o pe Penny de antebraţ. Dacă tot nu vrei să recunoşti vechile alianţe, atunci ar fi fost cazul să acoperi chestia asta.
   - Hei, care-i treaba? Nu l-am mai văzut pe Lino de când aveam 16 ani. El a plecat din oraş. Întreabă-i despre asta şi pe cei care locuiau aici pe vremea aceea, şi-ţi vor spune exact acelaşi lucru. Hei, la dracu’, întreab-o şi pe mama lui cea sfântă şi plângăcioasă. Prepară paste pe undeva prin Brooklyn. Are o casă frumuşică, un mocofan de bărbat şi un mucos de copil.
   - De unde ştii?
   Un licăr de nemulţumire apăru brusc în privirea lui Penny, semn că se enervase.
   - Mai aud şi eu una, alta.
   - Ţi-a spus Lino?
   - V-am spus că nu l-am mai văzut de când...
   - Ştii, ai putea să-ţi scoţi chestia asta, o întrerupse Eve, zgâlţâind uşor antebraţul lui Penny. Ca să poţi spune că nu ai avut nimic acolo. Numai că atunci când te afli pe o masă specială, sub lentile cu microscop, înconjurată de tot instrumentarul acela care se foloseşte în cazul efectuării unei autopsii, el iese brusc în evidenţă.
   - Şi...
   - ... ce-i cu asta, completă Eve. Ideea e că noi am aflat că Lino Martinez se juca de-a preotul chiar aici, în vecinătate. Ştim deja că venea să te vadă aproape în fiecare zi. Vreme de 5 ani. Ştim ce ai făcut tu pe vremuri, alături de el, de Chavez, de cei din gruparea Soldados. Şi, ca să vezi belea, Penny, tu eşti singura care a rămas aici. Uaaau, te-am prins.
   - Aiurea.
   - Şi eu aud una, alta, răspunse Eve, veselă. De exemplu, cum „dansaţi” tu şi cu Lino. Cum venea el zilnic în bodega în care lucrezi tu.
   - Chestiile asta nu valorează nici doi bani. Eu nu am făcut absolut nimic. Nu ai cum dovedi că ştiam de întoarcerea lui Lino. Nu ai nicio dovadă.
   - Dă-mi un mic răgaz. Te iau în grija mea.
   - Pe motiv că ce?
   - Ca martor.
   - Ei, ia scuteşte-mă cu balivernele tale!
   Eve făcu un gest deliberat, dând s-o apuce pe Penny de braţ, şi surâse în secunda în care aceasta îi împinse mâna cu putere.
   - Ah, detectiv Peabody, ai observat?
   - Da, doamnă locotenent. Cred că doamna tocmai a agresat un ofiţer de poliţie.
   - Ia mai taci.
   Cu faţa roşie ca focul din pricina furiei, Penny o împinse pe Eve şi se întoarse spre uşă.
   - Vai, o nouă agresiune. Şi acum se şi opune arestării.
   Eve o prinse pe Penny, răsucindu-i încheietura mâinii chiar în secunda când aceasta o vâra în buzunar.
   - Doamne, ce avem noi aici? zise ea, împingând-o pe Penny cu faţa la perete.
   - Hei, locotenente, mie mi se pare că e vorba chiar de un cuţit.
   - Da, aşa este.
   Eve îl răsuci, arătându-i-l mai întâi lui Peabody.
   -  Chestia asta se complică din ce în ce mai mult, nu-i aşa?
   - Puta!
   Penny întoarse capul într-o parte, scuipând-o pe Eve în faţă.
   - OK, acum nu mai am chef dejoacă.
   Eve îi răsuci lui Penny braţele la spate.
   - Cheamă o dubă, Peabody, ca s-o ducă pe prizoniera noastră la secţie. Făceţi-i dosar pentru agresarea unui ofiţer de poliţie, pentru posesie de armă şi pentru opunere în momentul arestării.
   - Nişte acuzaţii de rahat. O să ies de acolo în mai puţin de 20 de minute.
   Eve luă şerveţelul oferit de Peabody, ştergându-şi urmele de scuipat de pe faţă. După care se apropie ceva mai mult de urechea lui Penny, şoptind:
   - Vrei să punem pariu?
   - N-avem cum s-o reţinem mai multă vreme, comentă Peabody imediat ce Penny fu predată altor doi poliţişti.
   - Ba da.
   Eve îşi scoase linkul şi apelă Departamentul Omucideri.
   - Jenkinson, zise ea imediat ce pe ecran apăru chipul unuia dintre anchetatorii săi. Vezi că am trimis la secţie cu duba o femeie ce tocmai a fost arestată. Penelope Soto. Acuzată de agresarea unui ofiţer de poliţie şi de opunere în momentul arestării. Eu am treabă vreo două ceasuri. Ocupă-te tu de ea.
   - Am înţeles.
   Eve închise, după care se uită la aparatul de la încheietura mâinii.
   - Nu mai am timp să stau de vorbă cu Lopez şi cu Freeman. Să mergem în oraş şi să ne ocupăm de identificarea oficială a lui Lino.
   - Chiar ai reuşit s-o scoţi din sărite.
   - Daaa.
   Surâzând o clipă, Eve se urcă la volan.
   - Asta-i partea benefică.
   - Poate ai enervat-o prea tare, şi nu o să-şi mai dorească să stea de vorbă cu tine, mai ales dacă solicită şi prezenţa unui avocat.
   - Ooo, da, exact aşa va proceda. Mă bazez pe asta. Şi tocmai de aceea va vorbi cu mine despre Lino. Aşa o va sfătui avocatul.
   Nedumerită, Peabody se scarpină în cap şi în cele din urmă, după atâta amar de vreme, muşcă din burrito, acum tare şi îngheţat.
   - Păi cum aşa?
   - Cum aşa? Pentru că în cazul în care recunoaşte că ştia că Lino făcea pe preotul, că a luat legătura cu el şi că aveau o relaţie amicală, eu va trebui să o tai de pe lista suspecţilor.
   Peabody înghiţi.
   - Şi ai de gând s-o iei în calcul în asasinatul în cauză?
   - Nu neapărat. Deocamdată, nu. Dar după cum am văzut, e o fire încăpăţânată. E cam greu să ţi-o imaginezi intrând pe furiş într-o biserică, unde ea nu prea intra, în fine, să vezi intrând o târfă într-un lăcaş sfânt, ca să toarne otravă în vin. Acesta e un gest ritualic, simbolic. Mai repede i-ar tăia gâtul şi l-ar abandona pe alee. Eve reflectă o secundă. Uite, măcar pentru atâta lucru, aproape că o apreciez.

..................................................