Cupa de venin, Nora Roberts

 1-6
1.

      În timpul slujbei de înmormântare, preotul așeză anafura și vinul roșu ieftin pe acoperământul de pânză care drapa altarul.

   Atât farfurioara, cât şi cupa erau din argint. Ambele fuseseră dăruite de bărbatul din coşciugul acoperit cu flori, depus la baza celor două trepte uzate care-l separau pe preotul paroh de adunare.
   Bărbatul decedase la 116 ani. Şi în fiecare zi a vieţii sale trăise ca un bun catolic. Soţia sa murise cu aproximativ 10 luni în urmă, iar el suferise enorm în urma pierderii sale.
   În clipa de faţă, copiii, nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii lui umpluseră până la refuz băncile vechii biserici din Harlemul Spaniol. Mulţi locuiau chiar în această parohie, dar şi mai mulţi reveniseră aici doar pentru a-şi exprima suferinţa într-un asemenea moment şi pentru a prezenta condoleanţele cuvenite. Cei doi fraţi ai săi, care-i supravieţuiseră, participau de asemenea la ceremonie, laolaltă cu verişoarele, nepoatele, nepoţii, prietenii şi vecinii săi, astfel că toţi aceştia se îngrămădiseră pe rândurile de bănci, pe culoarul dintre ele sau în vestibul pentru a-l comemora pe cel decedat prin acel ritual vechi.
   Hector Ortiz fusese un om cumsecade, care avusese parte de o viaţă bună. Murise liniştit în patul său, înconjurat de o mulţime de fotografii ce-i înfăţişau pe membrii familiei sau imagini ale lui Iisus, ale Fecioarei Maria şi ale sfântului său preferat, Laurenţiu. Sf. Laurenţiu murise ars pe rug pentru credinţa sa şi, ca o ironie, devenise patronul celor care deţineau restaurante.
   Lui Hector Ortiz i s-ar fi dus dorul, probabil că lumea l-ar fi jelit. Dar vârsta înaintată, viaţa bună pe care o dusese şi moartea uşoară de care avusese parte lăsaseră o urmă de pace şi de resemnare asupra slujbei de înmormântare, şi a celor care asistau, ştergându-şi discret lacrimile vărsate mai mult pentru ei decât pentru cel decedat. Credinţa lor, îşi zise preotul, le întărea convingerea că Hector Ortiz va fi mântuit. Preotul continuă să oficieze slujba, urmând ritualul acela atât de familiar, în timp ce analiza chipurile celor prezenţi. Ei îl priveau pentru ca el să-i călăuzească cu ocazia acestui tribut de rămas-bun.
   Parfumul florilor, al tămâii, la care se adăuga mirosul de ceară topită al lumânărilor se amestecau şi apoi se înălţau în aer. O aromă mistică. Mirosul puterii şi al întrupării.
   Preotul se înclină în faţa acelor simboluri ale trupului şi sângelui divin, după care îşi spălă mâinile.
   El îl cunoscuse pe Hector, de fapt, îi ascultase spovedania, ultima, chiar cu o săptămână în urmă. Aşa că penitenţa, cugetă părintele Flores în timp ce enoriaşii se ridicară, fusese ultima pe care Hector o primise.
   Flores vorbi celor adunaţi acolo, iar ei i se adresară lui, folosind bine cunoscutele cuvinte ale Rugăciunii Euharistice, mijlocind astfel legătura cu Cel Divin.
   „Sfinte, Sfinte, Sfinte Doamne, tu, Atotputernicul a tot ceea ce poate exista”.
  Aceste cuvinte, precum şi cele care urmară, fură, în realitate, cântate, pentru că lui Hector îi plăcuse mult muzica liturgică. Vocile tuturor se înălţară, rezonând în aerul acela ce avea o mireasmă magică. Adunarea îngenunche, scâncetul speriat al unui bebeluş, o tuse uscată, şoapte, pregătită pentru Consacrare.
   Preotul aşteptă ca ei să tacă, să se aştearnă liniştea. Cel puţin o vreme.
   Flores imploră ca puterea Sfântului Duh să transforme darurile, anafura şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos. Apoi se mişcă, aşa cum o cerea ritualul, spre Cel care-l reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu.
   Putere. Întrupare.
   Şi în vreme ce Iisus cel răstignit pe cruce se uita în jos, la ei, din spatele altarului, Flores realiză că în secunda aceea el reprezenta puterea. Că el devenise întruparea.
   - Luaţi-le şi mâncaţi-le, voi, cei prezenţi aici. Fiindcă acesta e trupul meu, zise preotul Flores, ţinând în mână o bucată de anafura, care vă va fi dăruit vouă.
   Clopotele bătură, capetele se lăsară în pământ.
   - Luaţi şi beţi. În cupa asta e sângele meu.
   El ridică cupa.
   - Sângele acesta e simbolul unei convieţuiri veşnice. O să-l împărţiţi între voi ca semn al iertării păcatelor. Faceţi asta în amintirea mea.
   - Hristos a murit, Hristos s-a înălţat, Hristos va reveni pe pământ.
   Ei se rugară, iar preotul le ură să vieţuiască în pace. La rândul lor, îşi urară unii altora acelaşi lucru. După care, înălţându-şi glasurile, cântară, Mielul Domnului, cel care ia asupra sa păcatele lumii, ai milă de noi - în timp ce părintele rupse o bucăţică de azimă, pe care o înmuie în cupă. Preoţii făcură un pas mai în faţă, oprindu-se brusc în faţa altarului în secunda în care preotul duse cupa la buze.
   Muri imediat ce sorbi din ea.

       Biserica St. Cristobal din Harlemul Spaniol îngenunchease tăcută între un magazin de vinuri şi o casă de amanet.
   Mândria sa era o mică clopotniţă gri şi era lipsită de graffiti ca mai toate clădirile din împrejurimi. Înăuntru mirosea a lumânări, a flori şi a mobilier lăcuit. Aşa cum ar fi mirosit orice casă decentă de provincie.
   Cel puţin asta fusese impresia locotenentului Eve Dallas în momentul în care străbătu culoarul format de rândurile de bănci. În faţa ei, un bărbat îmbrăcat cu cămaşă neagră, pantaloni de aceeaşi culoare şi având la gât gulerul alb specific preoţilor stătea cu capul plecat şi cu mâinile împreunate.
   Ea nu ştia sigur dacă se ruga sau aştepta, dar nu el reprezenta prioritatea ei. Eve ocoli sicriul strălucitor, acoperit complet de garoafe albe şi roşii. Nici mortul dinăuntru nu o interesa.
   Porni recorderul de la rever, dar în secunda în care se pregăti să urce cele două trepte care duceau spre platforma pe care era amenajat altarul, şi unde se afla ţinta sa, partenera ei o trase uşor de braţ.
   - Cred că ar trebui să... să îngenunchem.
   - Eu nu fac aşa ceva în public niciodată.
   - Hei, vorbesc serios.
   Ochii negri ai lui Peabody cercetară altarul, statuile.
   -  Acolo e un spaţiu sfânt sau ceva de genul ăsta.
   - Ce ciudat, mie mi se pare că acolo e un om mort.
   Eve urcă treptele. În spatele ei, Peabody se lăsă mai întâi într-un genunchi, după care o urmă.
   - Victima a fost identificată ca fiind Miguel Flores, vârsta 35 de ani, preot catolic, începu Eve relatarea. Cadavrul a fost luat de la locul unde a fost găsit.
   Aruncă o privire spre unul dintre poliţiştii care păzeau scena.
   - Da, şefa. Victima s-a prăbuşit în timpul slujbei şi cineva a încercat s-o resusciteze în vreme ce s-a apelat la 911. Doi poliţişti asistau la slujbă. La funeraliile domnului aceluia, arătă el mişcând bărbia în direcţia coşciugului. Au reuşit să-i scoată din incintă pe cei aflaţi aici, au securizat zona. Ei aşteaptă să stea de vorbă cu dumneavoastră.
   Din moment ce se pregătise pentru ceea ce avea să urmeze, Eve se lăsă pe vine.
   - Luaţi amprente, să vină cei de la laborator etc. etc, totul ca la carte, Peabody. Şi să se consemneze că obrajii victimei au o nuanţă de un roz-aprins. Răni faciale, la tâmpla stângă şi la obraz, probabil survenite în urma căzăturii.
   Se uită ceva mai sus, observând potirul aşezat pe materialul acela de pânză albă, acum pătat. Se ridică, merse lângă altar, adulmecând conţinutul cupei.
   - A băut din acest vas? Ce făcea când s-a prăbuşit?
   - Se împărtăşea, răspunse bărbatul care şedea în primul rând de bănci înainte ca poliţistul să apuce să răspundă.
   Eve păşi dincolo de altar.
   - Dumneavoastră lucraţi aici?
   - Da. Aceasta e biserica mea.
   - A dumneavoastră?
   - Eu sunt preotul paroh.
   Se ridică, un bărbat bine legat şi musculos, a cărui privire era tristă şi întunecată.
   - Părintele Lopez. Miguel era cel care oficia slujba, iar în clipa aceea se împărtăşea. El tocmai bea din cupă când, deodată, fu cuprins de panică. A început să tremure din tot trupul şi nu a mai avut aer. După care s-a prăbuşit, declară Lopez, vorbind cu un accent abia simţit, asemeni unei străluciri exotice care învăluie o pădure cioturoasă. Aici erau prezenţi doctori şi alte cadre medicale, aşa că au încercat să-l reanimeze, dar era prea târziu. După câte se pare, aşa, la prima vedere, a fost vorba de otravă. Dar eu nu pot să cred aşa ceva.
   - De ce?
   Lopez aproape că ridică braţele în aer.
   - Cine ar otrăvi un preot în felul acesta şi într-un asemenea moment?
   - De unde provenea vinul? Cel din cupă?
   - Îl păstrăm încuiat în chivot, în anticameră.
   - Cine are acces acolo?
   - Eu. Miguel, Martin, părintele Freeman, preoţii euharistiei care participă la slujbă.
   Cam multe mâini, gândi Eve. De ce şi-au mai bătut capul să-l încuie?
   - Şi ei unde sunt?
   - Părintele Freeman e plecat la familia lui la Chicago şi sperăm că va reveni mâine. Azi avem, am avut, trei preoţi care au participat la slujbă, oficiind în faţa unei asistenţe numeroase.
   - Am nevoie de numele lor.
   - Doar nu credeţi că...
   - Şi cu asta ce e?
   El păli pur şi simplu când ea ridică farfurioara de argint, pe care se aflau bucăţile de azimă.
   - Vă rog. Vă rog. A fost sfinţită.
   - Regret, dar acum a devenit probă. Lipseşte o bucată. El a mâncat-o?
   - Se rupe o bucăţică, se înmoaie în vinul pregătit pentru ritual, după care se consumă. Probabil că a mâncat-o în timp ce a sorbit din vin.
   - Cine a turnat vinul în cupă şi cine a aşezat...
   Cum să-i zică, la naiba? Prăjiturică? Biscuitul?
   - Azimă, o ajută Lopez. El s-a ocupat de asta. Dar eu am turnat vinul în recipient şi am pus azima pe farfurioară pentru Miguel înainte de împărtăşanie. Am făcut-o cu mâna mea, în semn de respect pentru domnul Ortiz. Miguel a oficiat slujba la cererea familiei decedatului.
   Eve lăsă capul într-o parte.
   - Adică nu-l voiau pe şef? Nu ziceaţi că dumneavoastră sunteţi şeful?
   - Da, dar sunt nou. Sunt preot abia de 8 luni, de când s-a pensionat monseniorul Cruz. Miguel lucra aici de mai bine de 5 ani şi el este cel care le-a cununat pe două dintre străne-poatele domnului Ortiz, a oficiat slujba în memoria doamnei Ortiz acum un an. A botezat...
   - O clipă, vă rog.
   Eve reveni lângă Peabody.
   - Mă scuzaţi, părinte. Identitatea se potriveşte, îi spuse Peabody lui Eve. Cercetarea de la laborator corespunde şi ea. Bea, ameţeşte, se prăbuşeşte, obrajii sunt roşii. Cianură?
   - Se vede că eşti informată. Dar să-l lăsăm pe Morris să confirme. Sigilează cupa, prăjiturica. Du-te şi ia-i o declaraţie unuia dintre poliţiştii prezenţi la adunare. De celălalt mă ocup eu, după ce domnul Lopez o să-mi arate unde păstra vinul şi celelalte lucruri.
   - Oare ar trebui să permitem ca celălalt mort să fie luat de aici?
   Eve se încruntă spre coşciug.
   - A aşteptat ceva timp. Aşa că nu se întâmplă nimic dacă mai aşteaptă puţin.
   Reveni apoi lângă Lopez.
   - Trebuie să văd unde păstraţi... Răcoritoarele? Vinul şi azima.
   Aprobând cu o mişcare a capului, Lopez îi făcu semn cu mâna. El urcă treptele, se îndepărtă de altar şi o conduse pe Eve dincolo de una dintre uşi. Pătrunseră într-o incintă cu dulapuri înşirate de-a lungul unuia dintre pereţi, iar pe o masă se afla o cutie mare cu o cruce cioplită adânc. Lopez scoase un mănunchi de chei din buzunarul pantalonilor, după care descuie uşiţa acelei cutii.
   - Acesta e chivotul, explică el. Aici se păstrează vinul şi anafura nesfinţite. În prima încăpere de acolo avem şi alte provizii care, de asemenea, se ţin sub cheie.
   Lemnul lăcuit strălucea, după cum observă Eve, astfel că amprentele ar fi putut fi identificate. Încuietoarea era de fapt o simplă cheie vârâtă în broasca cu pricina.
   - Din recipientul acesta gradat luaţi vinul cu care umpleţi cupa?
   - Da. De aici l-am turnat în cupă şi pe urmă am luat şi azima. I le-am dat lui Miguel la începutul liturghiei.
   Lichidul purpuriu umplea recipientul acela curat cam până la jumătate.
   - Substanţele astea sunt înmânate înainte altcuiva sau rămân neatinse?
   - Nu. Eu le prepar şi nu mă despart de ele. Dacă s-ar proceda altfel, ar fi o lipsă de respect.
   - Va trebui să le folosesc ca probă, pentru verificare.
   - Înţeleg. Dar chivotul nu poate fi scos din biserică. Vă rog, dacă tot trebuie să-l examinaţi, aţi putea s-o faceţi chiar aici? Vă rog să mă iertaţi, adăugă el, dar nu v-am întrebat cum vă numiţi.
   - Locotenent Dallas.
   - Nu sunteţi catolică.
   - Cum de v-aţi dat seama, aşa, la prima vedere?
   El zâmbi o clipă, dar tristeţea din ochii lui nu dispăru.
   - Mi-am dat seama că nu cunoaşteţi tradiţiile şi ritualurile bisericeşti şi poate că unele dintre ele vi se par stranii. Credeţi că cineva a umblat la vin şi la azimă şi le-a otrăvit.
   Eve îşi menţinu deopotrivă chipul şi vocea neutre.
   - Momentan nu cred absolut nimic.
   - Dacă e aşa, atunci înseamnă că cineva s-a folosit de sângele şi de trupul lui Hristos ca să ucidă. În afară de asta, eu i le-am dat lui Miguel. Eu le-am pus în mâinile lui.
   Dincolo de tristeţe, Eve zări furia care-i mocnea în privire.
   - Dumnezeu o să-i judece, doamnă locotenent. Dar eu cred atât în legea divină, cât şi în cea pământeană. Aşa că voi face orice ca să vă fiu de folos în efortul dumneavoastră.
   - Ce fel de preot era Flores?
   - Unul foarte bun. Plin de compasiune, devotat, ah, chiar unul plin de energie aş putea spune. Îi plăcea să lucreze cu tinerii, şi chiar avea un talent special în privinţa asta.
   - A avut probleme în ultima vreme? Depresie, stres?
   - Nu. Nu. Mi-aş fi dat seama, aş fi observat. Noi locuim împreună în casa parohială din spatele bisericii.
   El gesticula vag, ca şi cum mintea lui s-ar fi concentrat la o mulţime de alte lucruri.
   - Mâncăm împreună, aproape în fiecare zi, discutăm, ne contrazicem, ne rugăm. Aş fi observat dacă ar fi avut probleme. Dacă dumneavoastră credeţi că s-a sinucis, să ştiţi că n-ar fi făcut una ca asta. Şi nu ar fi făcut-o în maniera asta.
   - Vreo problemă cu altcineva? Cineva care-l pizmuia sau care avea ceva de împărţit cu el, din punct de vedere profesional sau altfel?
   - Nu mi-a pomenit nimic despre aşa ceva. Şi după cum v-am spus, discutam zilnic.
   - Cine ştia că el va oficia astăzi slujba?
   - Toată lumea. Hector Ortiz era un om de bază al comunităţii, al acestei parohii. Era foarte iubit şi respectat. Toată lumea aflase despre slujbă şi despre faptul că Miguel va fi cel care va oficia.
   În timp ce vorbea, Eve se îndreptă spre o uşă şi o deschise. Soarele de mai pătrundea prin uşa de la ieşire. Uşa avea o încuietoare, după cum observă ea, aproape la fel de simplă ca şi cea a cutiei de lemn.
   Uşor de intrat, simplu de ieşit.
   - Au mai avut loc şi alte slujbe astăzi? îl întrebă ea pe Lopez.
   - Slujba de la ora 6, care se ţine săptămânal. Eu am oficiat-o.
   - Şi vinul şi azima au fost luate din acelaşi loc, la fel ca pentru această slujbă?
   - Da.
   - Şi cine vi le-a dat?
   - Miguel. E o slujbă restrânsă, la care participă, de obicei, 12 persoane, sau 24, cu alte ocazii. Azi, la slujba de înmormântare, ne aşteptam la mult mai puţină lume, dar au participat destul de mulţi.
   Intrat, cugetă Eve, asistat la slujbă. Întors, pus otravă în vin. Plecat.
   - Câţi au participat în dimineaţa asta?
   - La slujba de dimineaţă? Ah... Opt sau nouă.
   El se opri o secundă, iar Eve îşi închipui că se întoarce cu câteva ceasuri în urmă, numărând capetele celor prezenţi.
   - Da, nouă.
   - O să am nevoie şi de o listă a acestora. Aţi remarcat pe cineva care nu vă era cunoscut?
   - Nu. Îi cunosc pe toţi cei care au asistat. Un grup restrâns, v-am mai spus.
   - Şi eraţi doar dumneavoastră şi Flores. Nimeni altcineva.
   - La ora 6 dimineaţa, nu. De obicei, nu folosim un preot la slujba care are loc în fiecare zi, dimineaţa, cu excepţia Postului Mare.
   - Bine. Aş vrea să notaţi, încercând să vă amintiţi cât mai bine posibil, activităţile victimei, unde a fost... tot ce a făcut părintele Flores în această dimineaţă şi la ce oră.
   - Imediat.
   - Va trebui să sigilez această încăpere, fiindcă şi ea face parte din scena crimei.
   - Ah.
   Nemulţumirea îşi făcu apariţia pe chipul lui.
   - Ştiţi cumva pentru câtă vreme?
   - Nu.
   Ştia că era brutală, dar ceva anume din atmosfera aceea sfântă din jur o nemulţumea.
   - Ar fi mai simplu dacă mi-aţi oferi cheile dumneavoastră. Câte seturi există?
   - Acesta, plus încă unul la casa parohială. O să am nevoie de cheia mea de la casa parohială.
   El îşi luă cheia de pe breloc, după care i-l înmâna lui Eve.
   - Mulţumesc. Cine era Ortiz şi cum a murit?
   - Domnul Ortiz?
   Zâmbetul, de data asta mult mai cald, i se reflectă brusc în priviri.
   - Un stâlp al acestei comunităţi şi parohii, cum vă spuneam. A fost patronul unui restaurant familial, Abuelo’s, situat la câteva clădiri distanţă. L-a condus, aşa cum am menţionat deja, alături de soţia sa până acum 10 ani, când a fost preluat de către unul dintre fiii săi şi de către una dintre nepoatele sale. El avea 116 ani şi a murit liniştit, sper că fără dureri, în somn. A fost un om cumsecade şi foarte iubit. Cred că deja se află în grija bunului Dumnezeu.
   El atinse crucea pe care o purta, mângâind-o uşor cu vârful degetelor.
   - Familia, bineînţeles, e tulburată din pricina celor întâmplate aici de dimineaţă. Aş vrea să iau legătura cu ei, să terminăm slujba de înmormântare şi să respectăm angajamentul. Nu aici, zise Lopez înainte ca Eve să adauge ceva. O să fac ce mi-aţi cerut, dar ei trebuie să-şi îngroape tatăl, bunicul, prietenul. Trebuie să continue ritualul. Iar domnului Ortiz trebuie să i se arate respectul cuvenit.
   Ea înţelegea care era îndatorirea faţă de o persoană decedată.
   - Acum trebuie să stau de vorbă cu altcineva. O să încerc să grăbesc lucrurile. Aş vrea să mă aşteptaţi la casa parohială.
   - Sunt suspect.
   Nu părea tulburat sau surprins.
   - Eu i-am dat lui Miguel „arma” care, probabil, l-a ucis.
   - Aşa este. Şi în acest moment, aproape fiecare persoană care a păşit în biserică şi a intrat în încăperea aceasta este suspectă. Singurul care are alibi era Hector Ortiz, dar lucrul acesta trebuie să fie şi el verificat.
   El surâse din nou, dar scurt.
   - Probabil că-i puteţi tăia de pe listă pe bebeluşi şi pe copiii care au învăţat deja să meargă, fiindcă au fost şi ei prezenţi.
   - Nu ştiu. Cei care merg sunt şi ei suspecţi. Va trebui să cercetăm şi camera lui Flores de la casa parohială. O să încercăm să-l scoatem cât mai curând de aici pe domnul Ortiz.
   - Mulţumesc. Voi aştepta acasă.
   Eve îl conduse afară, încuie uşa, după care îi ceru celui mai apropiat poliţist să aducă acolo martorul poliţist.
   În timp ce aştepta, ea se mai învârti o dată în jurul cadavrului lui Flores. Un bărbat chipeş, cugetă ea. Aproape 1,90 metri înălţime era greu de presupus ce fel de constituţie fizică avea din cauza acelor veşminte stranii, dar ea îi cercetă cartea de identitate. Aceasta preciza că avea în jur de 80 de kilograme.
   Avea trăsături bine definite, un păr negru, bogat, brăzdat de câteva şuviţe argintii. Mai robust decât Lopez, gândi ea. Mai slab, mai tânăr.
   Presupuse că preoţii aveau înălţimi şi greutăţi diferite, ca toţi oamenii.
   Preoţii nu făceau sex. Va trebui să întrebe pe cineva care este originea acestei reguli, dacă va descoperi că aceasta se aplica cu adevărat.
   Existau şi preoţi care o ignorau, distrându-se fiecare după putinţă, exact ca şi ceilalţi pământeni. Poate că lui Flores nu-i păsa de celibat. În fond, cui i-ar păsa?
   Poate că avusese de-a face cu cine nu trebuia. O iubită furioasă sau soţul furios al iubitei lui. Colabora deosebit de bine cu tinerii, cugetă ea. Poate că-i plăcuseră cumva şi minorele. Poate că fusese gestul răzbunător al unui părinte.
   Sau...
   - Doamna locotenent Dallas?
   Eve se întoarse şi dădu cu ochii de o fiinţă atrăgătoare care purta ceva negru-şters. Micuţă, ăsta ar fi fost cuvântul potrivit, îşi zise Eve, din moment ce femeia aceea, cu tocuri cu tot, avea 1,55 metri. Părul era şi el negru ca pana corbului, strâns la spate într-un coc cuminte. Avea ochi mari şi migdalaţi, în nuanţe de verde-aprins.
   - Graciela Ortiz. Ofiţer Ortiz, adăugă ea ca pe o apoziţie.
   - Ofiţer.
   Eve coborî din zona altarului.
   - Sunteţi rudă cu domnul Ortiz.
   - Da, cu Poppy. Era străbunicul meu.
   - Condoleanţe pentru pierderea suferită.
   - Vă mulţumesc. A avut o viaţă grozavă şi lungă. Acum e deja în compania îngerilor. Dar părintele Flores...
   - Credeţi că el nu e tot în compania lor?
   - Sper că este. Dar el nici nu a trăit mult şi nici nu a murit liniştit în patul lui. Nu am mai văzut niciodată o asemenea moarte.
   Ea inspiră adânc, parcă înfiorându-se.
   - Trebuia să acţionez mult mai rapid, să apăr zona. Vărul meu şi cu mine, Matthew lucrează la Departamentul Ilegalităţi, trebuia să fi acţionat cu mai multă promptitudine. Dar eu am fost mai aproape. Matt era undeva în partea din spate. M-am gândit, cu toţii ne-am gândit, că părintele a suferit un atac de cord. Doctorul Pasquale şi cu unchiul meu, care e şi el medic, au încercat să-i acorde primul ajutor. Dar totul s-a petrecut foarte repede. În câteva minute. Trei, patru, nu mai mult. Astfel încât cadavrul a fost mutat şi scena morţii compromisă. Regret.
   - Povestiţi-mi ce s-a întâmplat.
   Graciela povesti cele petrecute, relatând totul asemeni lui Lopez.
   - Îl cunoşteaţi pe părintele Flores?
   - Da, oarecum. El l-a cununat pe fratele meu. Adică a oficiat slujba de căsătorie. Părintele Flores îşi petrecea timpul şi la centrul pentru tineri. Şi eu fac la fel când pot, prin urmare, acolo ne-am cunoscut.
   - Impresii?
   - Deschis, implicat. Părea să aibă o legătură specială cu copiii străzii. M-am gândit că vreodată o fi fost şi el în aceeaşi situaţie.
   - Arăta vreun interes aparte faţă de un copil anume sau faţă de un anumit grup?
   - Din câte am observat eu, nu. Dar nu am fost prea atentă la acest aspect.
   - S-a dat vreodată la dumneavoastră?
   - Să se dea... nu.
   Graciela fu mai întâi şocată, după care căzu pe gânduri.
   - Nu, nu, nicio intenţie, nimic de genul acesta. Şi nu am auzit să fi încălcat vreodată jurământul.
   - Dumneata l-ai fi încălcat?
   - Nu ştiu. Dar familia mea, şi noi suntem mulţi, nu glumă, e extrem de implicată în viaţa bisericii, iar aceasta e parohia noastră. Dacă s-ar fi dat la cineva, ar fi fost straniu ca această persoană să nu aibă legătură sau să nu fie înrudită cu familia Ortiz. Iar bârfa în legătură cu familia circulă al naibii de repede. Mătuşa mea Rosa e menajeră la casa parohială şi nu am auzit nimic de la ea.
   - Rosa Ortiz.
   - O’Donnell.
   Graciela zâmbi.
   - Mai variem. E vorba de o crimă, doamnă locotenent?
   - Momentan e tratată ca o moarte suspectă. S-ar putea să vorbim şi cu membrii familiei, să vedem care sunt şi părerile lor.
   - Zile în şir se va vorbi doar despre asta, comentă Graciela. Să văd ce pot afla de la cei care l-au cunoscut mai bine decât mine.
   - Perfect. O să mă ocup ca străbunicul dumneavoastră să poată fi luat de aici. Împreună cu vărul dumneavoastră va trebui să obţineţi acele informaţii, imediat ce noi vom elibera zona.
   - Vă mulţumim.
   - Unde e casa dumneavoastră?
   - Locuiesc aici, în Harlemul de Est, la nr. 223.
   - De cât timp lucraţi în poliţie?
   - De aproape 2 ani. Iniţial am vrut să devin avocat, dar m-am răzgândit.
   Şi probabil te vei răzgândi din nou, îşi zise Eve. Nu mai văzuse până acum un poliţist cu nişte ochi verzi atât de scăpărători.
   - Mă duc după colega mea şi ne vom ocupa de eliberarea coşciugului. Dacă vă mai amintiţi şi alte amănunte legate de Flores, mă găsiţi la...
   - Sediul Central, încheie fraza Graciela. Ştiu.
   În timp ce Graciela se îndrepta spre ieşire pe tocurile înalte pe care le alesese pentru funeralii, Eve mai cercetă o dată scena crimei. Cam mulţi morţi pentru o biserică atât de mică, îşi zise ea. Unul în coşciug, celălalt în altar, iar cel de-al treilea privindu-i pe toţi de pe crucea Lui mare.
   Unul moare în somn după o viaţă lungă, unul moare fulgerător, iar celălalt are cuie bătute în mâini şi în picioare, ca să poată fi pironit pe crucea de lemn.
   Fiul lui Dumnezeu, preotul şi credinciosul, cugetă ea. După părerea ei, cel mai mult avusese de suferit Fiul lui Dumnezeu.
   - Nu mă pot hotărî, zise Peabody în timp ce se plimbau în jurul casei parohiale, dacă statuile şi lumânările şi vitraliile sunt cu adevărat frumoase sau cu adevărat înfricoşătoare.
   - Statuile seamănă mult prea mult cu nişte păpuşi, iar păpuşile sunt înfricoşătoare. Te aştepţi să clipească. Şi de cele care zâmbesc aşa, ce zici?
   Eve zâmbi larg, dar cu buzele lipite.
   - Ştii bine că în spatele lor se află dinţii. Mari, ascuţiţi, strălucitori.
   - Nu ştiam. Dar acum încep deja să-mi fac griji.
   Clădirea mică şi neimpozantă care găzduia casa parohială avea pervaze pline de flori, şi, după cum observă Eve, un minimum de securitate. O încuietoare standard, ferestre decorate cu flori, care în momentul acela erau deschise, primind cu bucurie aerul primăverii, fără a dispune de dispozitiv de amprentare digitală sau de camere video.
   Ea ciocăni, proţăpindu-se pe picioarele lungi îmbrăcate într-o pereche de pantaloni simpli, şi încălţate cu o pereche de ghete uzate. Blazerul gri-pal pe care-l alesese în dimineaţa aceea acoperea şi teaca armei din dotare. Briza răcoroasă de mai îi răvăşea părul scurt şi şaten. Ca şi membrele inferioare, ochii săi aveau formă alungită şi nuanţa whisky-ului. Nu erau la fel de arzători ca ai Gracielei, dar trădau întru totul că aparţineau unui poliţist.
   Femeia care răspunse avea o podoabă de păr negru şi cârlionţat, prin care se zăreau şi câteva şuviţe blond-aurii, care-i încadra faţa frumuşică. Ochii ei înroşiţi pe margini o cercetară atent pe Eve, apoi pe Peabody.
   - Regret, dar părintele Lopez nu poate primi oaspeţi astăzi.
   - Locotenent Dallas de la NYPSD.
   Eve arătă legitimaţia.
   - Colega mea, detectiv Peabody.
   - Da, desigur. Vă rog să mă iertaţi. Părintele spunea că vă aşteaptă. Intraţi, vă rog.
   Femeia se dădu într-o parte. La reverul costumului negru, specific doliului, purta o garoafă roşie, atât garoafa, cât şi costumul potrivindu-se perfect cu trupul frumos conturat.
   - Pentru parohie, pentru familia mea, e o zi teribilă. Eu sunt Rosa O’Donnell. Bunicul meu... Slujba funerară era organizată pentru el. Părintele e la el în birou. M-a rugat să vă dau asta. Ea le întinse un plic. L-aţi rugat să scrie ce activităţi a avut părintele Flores astăzi.
   - Da, mulţumesc.
   - Mă duc să-l anunţ pe părintele Lopez că aţi venit.
   - Nu acum. Puteţi să-i spuneţi că am auzorizat ca trupul domnului
   Ortiz să fie ridicat de acolo. Am vrea să vedem mai întâi camera părintelui Flores.
   - Vă conduc la etaj.
   - Dumneavoastră gătiţi pentru casa parohială, vorbi Eve în timp ce se îndreptau spre scară dinspre micul hol.
   - Da, în plus, mă ocup de curăţenie. Fac şi eu una, alta. Trei bărbaţi, chiar preoţi fiind, tot au nevoie de menaj.
   La etaj, scara dădea într-un coridor îngust. Pereţii zugrăviţi în alb erau ornaţi din loc în loc cu crucifixe sau cu fotografii ale oamenilor purtând robe, având fie o înfăţişare binevoitoare, fie, potrivit percepţiei lui Eve, una îndurerată. Ba chiar şi tulburată în anumite cazuri.
   - L-aţi cunoscut pe părintele Flores, punctă Eve.
   - L-am cunoscut foarte bine. Dacă găteşti şi faci curat pentru cineva, cred că ajungi să-l cunoşti cu adevărat.
   - Ce fel de om era?
   Rosa se opri în faţa unei uşi, oftând lung.
   - Un om credincios şi cu simţul umorului. Îi plăcea sportul, să joace sau să fie spectator. Avea... multă energie, decise ea. Şi mare parte din ea o consuma la centrul pentru tineri.
   - Cum se înţelegea cu colocatarii săi? Cu ceilalţi preoţi, explică Eve văzând că Rosa o priveşte nedumerită.
   - Foarte bine. El şi părintele Lopez se respectau şi aş spune că între ei exista o relaţie de prietenie. Înţelegători unul cu celălalt, dacă pricepeţi ce vreau să spun.
   - Mda.
   - O prietenie mai strânsă, mai trainică avea cu părintele Freeman, aveau mai multe în comun. Adică în afara bisericii. Sportul. El şi părintele Freeman se mai certau pe teme legate de sport, aşa cum fac bărbaţii. Mergeau împreună la meciuri. Alergau aproape în fiecare dimineaţă şi de multe ori jucau baseball la centrul pentru tineri.
   Rosa oftă din nou.
   - În clipa asta părintele Lopez stă de vorbă la telefon cu părintele Freeman, ca să-i dea trista veste. E un moment foarte greu.
   - Şi familia părintelui Flores?
   - Nu avea familie. El obişnuia să spună că biserica era familia lui. Cred că părinţii lui au murit când era mic.
   Ea deschise uşa.
   - Nu primea niciodată vizite, telefoane sau scrisori de la rude, aşa cum primesc adesea părintele Lopez şi părintele Freeman.
   - Dar celelalte telefoane, scrisori?
   - Poftim?
   - Cu cine ţinea legătura? Cu prieteni, cu foştii săi profesori, vechii colegi de clasă.
   - Nu... nu ştiu.
   Ea se încruntă.
   - Desigur, avea mulţi prieteni în parohie, dar dacă vă referiţi la cei din afară sau la cei dinainte, nu cunosc.
   - Aţi observat în ultimul timp ceva deosebit în activitatea sa zilnică?
   - Nu, nimic.
   Rosa clătină din cap.
   - Am venit să le pregătesc micul dejun, lui şi părintelui Lopez, în această dimineaţă, înainte de înmormântare. Era un om cumsecade.
   - La ce oră aţi ajuns aici?
   - Ah... cred că în jur de 6 şi jumătate sau poate câteva minute mai târziu.
   - Mai era cineva înăuntru?
   - Nu. Eu mi-am descuiat singură, fiindcă am cheie. Dar, ca de obicei, părintele Lopez uitase să încuie. La scurt timp, cei doi preoţi s-au întors de la slujbă şi le-am servit micul dejun. Am stat de vorbă despre slujbă, după care părintele Flores s-a retras la el în birou ca să-şi pregătească predica.
   Ea îşi apăsă degetele pe buze.
   - Cum de s-a putut întâmpla una ca asta?
   - O să aflăm. Vă mulţumim, răspunse Eve, dând de înţeles că dialogul se încheiase, după care păşi în încăpere.
   În cameră se aflau un pat îngust, o masă mică de toaletă şi o oglindă, o noptieră, un birou. Nu exista un link de cameră, notă ea, şi niciun computer. Patul părea aranjat cu grijă, iar deasupra lui era agăţată, pe perete, chiar lângă un crucifix, o pictură cu Iisus. Lui Eve i se păru mai mult decât ucigător.
   Nu se vedea pe nicăieri vreo fotografie de familie, vreun cont de credit aruncat neglijent pe măsuţa de toaletă. Zări o Biblie, mătănii negre-argintii şi o veioză, toate aşezate pe noptieră, iar pe măsuţa de toaletă se aflau un pieptene şi un link de buzunar.

   - Aşa se explică de ce nu avea linkul la el, comentă Peabody. Îmi închipui că atunci când oficiază slujba nu le iau cu ei.
   Când se răsuci brusc, vârfurile şuviţelor ei rebele fluturară.
   - Ei, cred că nu va dura mult, din moment ce nu avea foarte multe lucruri.
   - Aruncă o privire şi în celelalte încăperi. Doar aşa, din pragul uşii. Vezi dacă arată aproximativ la fel cu asta.
   În vreme ce Peabody ieşi pe uşă, Eve deschise unul dintre sertarele dulapului cu haine, folosindu-se de mâna înmănuşată. Boxeri albi, maiouri albe, şosete albe, şosete negre. Le răscoli, dar nu mai descoperi nimic altceva. În alt sertar erau aşezate tricourile. Albe, negre, gri, unele aveau imprimate pe partea din faţă sigla unor firme.
   - Sunt ceva mai dotate, anunţă Peabody. Fotografii, nimicuri bărbăteşti.
   - Defineşte aceste nimicuri bărbăteşti, zise Eve în timp ce deschidea sertarul de sus.
   - O minge de golf aşezată pe un suport, câteva CD-uri, o pereche de mănuşi de box, chestii de genul ăsta.
    - Verifică dulapul.
   Eve trase mult în afară sertarul de sus, verificând partea din faţă şi partea din spate ale acestuia.
   - Costume preoţeşti, două seturi cu pantaloni şi o sutană. O pereche de pantofi negri, cam uzaţi, două perechi cu tocuri mai înalte, dintre care o pereche pare veche. Un...
   Peabody făcu o pauză, gândindu-se.
   - Ceva care se îmbracă atunci când e vreme rece. Două pulovere, două cămăşi flanelate şi o geacă cu glugă, marca Knicks.
   După ce verifică fiecare sertar în parte, şi în faţă, şi în spate, şi în laterale, Eve trase de lângă perete măsuţa de toaletă, apoi verifică spatele oglinzii.
   Împreună cu Peabody trecu la cercetarea biroului. Acesta conţinea o agendă, câteva memo-cuburi, nişte broşuri care conţineau date referitoare la activitatea centrului pentru tineri, programul celor de la Yankees şi al celor de la Knicks.
   Eve verifică ultimele date trecute în agendă.
   - Priveghiul lui Ortiz, la capelă, aseară. Miercuri, meciul celor de la Yankees. Să vedem dacă-l însoţeşte cineva. Are programare la PI trebuie să aflu ce înseamnă asta, de duminica asta într-o săptămână, la ora 2:00. A participat la câteva şedinţe şi meciuri organizate la centrul pentru tineri. Consiliere Pre-C. Trebuie să văd ce înseamnă asta. Două dintre ele, lunea şi marţea trecută. Numele celor pe care i-a consiliat aici. Trebuie să le aflăm. Funeraliile aici. Un curs la St. Cristobal, vineri, şi un botez sâmbăta viitoare. Toate, chestiuni preoţeşti, în afara meciului celor de la Yankees.
   Ea împacheta agenda.
   - Verifică linkul, o rugă ea pe Peabody după care se ocupă de lucrurile de pe noptieră.
   Răsfoi Biblia, descoperi câteva fotografii micuţe cu sfinţi, în capitolul Evrei, citi o frază subliniată: Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. Iar în Proverbe: Cu mine sunt prosperitatea, bogăţia şi slava, avuţiile trainice şi dreptatea.
   Interesant. Sigilă şi Biblia, ca probă. În sertar se mai aflau câteva pliante care conţineau date legate de comunitate şi un joc in miniatură. În spatele sertarului era lipită o medalie de argint.
   - Ia te uită, ia te uită! De ce ar lipi un preot o medalie cu caracter religios pe spatele unui sertar?
   Peabody se opri din propriile căutări.
   - Ce fel de medalie?
   - E o femeie care poartă robă, ţine braţele încrucişate la piept şi pare că stă pe o pemă sau ceva de genul acesta, ţinând un bebeluş în braţe.
   - Probabil că sunt Fecioara Măria şi Pruncul Iisus. Da, aşa e, ce loc straniu pentru o medalie.
   Eve desprinse cu grijă medalia, răsucind-o cu faţa în jos. ..Lino, fie ca Fecioara din Guadalupe să te protejeze. Mama. Data: 12 mai 2031.
   - Parcă Rosa credea că părinţii lui muriseră când el era mic, iar el avea aproape şase ani în anul respectiv, comentă Peabody. Poate că în limba spaniolă „Lino” e o poreclă ori un alint?
   - Poate. Dar de ce să o lipeşti în spatele unui sertar în loc să o porţi sau să o păstrezi în sertar? Oare preoţii au voie să poarte bijuterii? se întrebă Eve cu voce tare.
   - Probabil că nu au voie să poarte inele sau lanţuri zornăitoare, dar am văzut că poartă cruci, medalioane sau alte chestii de genul acesta. Ca să se uite mai atent, Peabody se aplecă. Da, asemănătoare cu aceasta.
   - Da. Da. Atunci de ce era ascunsă? O ascunzi, de obicei, când nu vrei să o vadă nimeni, ori când vrei să te uiţi la ea din când în când fără să te observe cineva. Era ceva important pentru el, fie că era a lui, a unui prieten sau a unei rude, fie că o luase de la un magazin second hand, dar ţinea la ea. Pare din argint, murmură ea, însă nu e marcată. Ca să-i păstrezi strălucirea, argintul trebuie lustruit.
   După ce o mai studie puţin, o sigilă.
   - Poate găsim nişte amprente. Tu ce-ai făcut în privinţa link-ului?
   - Transmisii înregistrate către şi de la Roberto Ortiz, care ar putea fi fiul cel mare al domnului Ortiz. Două către şi de la centrul pentru tineret, cea mai veche fiind săptămâna trecută către părintele Freeman.
   - OK, va trebui să le verificăm şi să le ascultăm. Haide să-i sunăm pe cei de la echipa de amprentare ca să vină până aici, după care vreau ca această încăpere să fie sigilată.
   Ea se gândi la cele două pasaje subliniate, întrebându-se ce bogăţii şi onoruri aştepta părintele Flores.

2.

     Era o distanţă considerabilă între Harlemul Spaniol şi Lower West Side şi, respectiv, Sediul Central al Poliţiei. Una suficient de mare încât Peabody să înceapă cercetările în cazul Miguel Flores şi să evidenţieze aspectele cele mai importante, în timp ce Eve se strecura în trafic, străbătând o mare parte din Manhattanul lung şi lat.
   - Miguel Ernesto Flores, citi Peabody de pe PC-ul ei portabil, născut pe 6 februarie 2025 în Taos, New Mexico. Părinţii: Anna Santiago Flores şi Constantine Flores, ambii ucişi în momentul în care restaurantul pe care îl deţineau a fost jefuit, în vara lui 2027. Mama lui era însărcinată în 7 luni.
   - Au fost arestaţi infractorii?
   - Da. Doi tipi, de abia 18 ani, care au fost condamnaţi pe viaţă. Fără posibilitatea eliberării condiţionate. Flores a fost introdus în sistem.
   - Inscripţia era datată 2031 - iar mama lui era moartă deja de 4 ani. Deci cine e Mama?
   - Poate e vorba de o mamă adoptivă.
   - E posibil.
   - A început studiile la o vârstă fragedă, la stat, dar a urmat cursurile unui liceu catolic privat şi colegiul.
   - Privat? o întrerupse Eve, strâmbându-se cu furie în momentul în care un taxi rapid îi tăie calea. Ai nevoie de parale.
   - Mda. Poate că a fost vorba de o bursă? O să verific. S-a înscris la seminar imediat ce a terminat colegiul, astfel încât câţiva ani a locuit şi a lucrat în Mexic. A avut dublă cetăţenie. În noiembrie 2054 s-a trasferat la St. Cristobal. Hm, aici e o lacună. Ultimul lucru menţionat era participarea la o misiune în Jarez, până în iunie 2053.
   - Deci unde a fost Flores vreme de un an şi ceva şi cu ce s-a ocupat în tot acest timp? Precis a avut un superior - aşa cum e Lopez. Un pastor sau ceva asemănător. Trebuie să aflăm. A avut cumva cazier când era tănăr?
   - Aici nu este menţionat nimic de genul acesta, şi niciun însemn care să indice vreun cazier confirmat.
   - O şcoală catolică privată trebuie să coste mult. Dacă nu a beneficiat de o bursă care să acopere aproape toate cheltuielile, cum şi-a permis aceste studii? De unde a avut bani? Va trebui să facem cercetări din aproape în aproape.
   Eve se încruntă, depăşind un maxitaxi.
  - Victima avea la încheietura mâinii un PC - unul ieftin, iar în portofel avea mai puţin de patruzeci de dolari. Cine îi plăteşte pe preoţi? Primesc şi ei salariu? Avea o carte de identitate standard, nu deţinea un card de credit sau de debit, nici permis auto. Purta o cruce de argint.
   - Poate că sunt plătiţi de Papă.
   Faţa colţuroasă a lui Peabody deveni gânditoare.
   - Nu în mod direct, dar el e şeful cel mare, probabil că de la el provin banii. Adică, bănuiesc că se aleg şi ei cu ceva. Trebuie să trăiască - să-şi cumpere de mâncare, haine, să-şi plătească transportul.
   - La el avea mai puţin de 40 de dolari, iar în cameră nu am găsit nici măcar un cent. Trebuie să vedem dacă avea conturi bancare.
   Eve bătu cu degetele în volan.
   - Acum facem un drum la morgă, să vedem dacă Morris a stabilit cauza decesului.
   - Dacă a fost vorba de otravă, atunci nu prea cred că e vorba de o sinucidere. În plus, adăugă Peabody, catolicii sunt împotriva unui asemenea gest după câte ştiu eu, aşa că e cam aiurea ca un preot să aleagă o astfel de moarte.
   - Şi e cam greu să comiţi un asemenea gest în faţa atâtor oameni adunaţi în biserică, pentru o slujbă de înmormântare, comentă Eve. Sau... e vorba de o ironie. Dar nu, nu se potriveşte. Martorii spun că el tocmai se pregătea să înceapă slujba, la fel de calm ca de obicei. Dacă te gândeşti să dai pe gât o duşcă de vin otrăvit, chiar dacă eşti întru totul hotărât, tot ai o mică nervozitate, o mică ezitare. Ai o clipă în care rosteşti în mintea ta: „Bun, mă îndrept spre neant.” Orice.
   - Poate că nu el era ţinta. Poate că cineva, cel care a otrăvit vinul, a vrut să ucidă un preot. Genul de răzbunare religioasă.
   - Vinul de la slujba de dimineaţă a fost curat; otrava era - dacă de otravă e vorba - în vinul folosit la slujba de înmormântare. Poate că cineva s-a furişat înăuntru, a descuiat cutia de lemn şi a otrăvit vinul, fără a avea habar cine va fi prima persoană care va bea din el. Dar eu înclin să cred că părintele Flores a fost ţinta.
   Nu avea de gând să scrie raportul până nu stătea de vorbă cu Morris.

      În aerul acela rece şi artificial, moartea se infiltra şi se furişa - ca un zeu al tuturor hoţilor. Oricât ai fi încercat să-l filtrezi, să-l purifici şi să-l cureţi, nu puteai să înlături acel miros insidios şi dulceag de carne umană.
   Obişnuită cu el, Eve se strecură pe coridoarele vopsite în alb, puternic luminate, ale morgii, gândindu-se o clipă că ar fi vrut să dea peste un automat de la care să-şi poată cumpăra o doză de pepsi, care să-i ridice nivelul cofeinei, după care deschise uşa unei încăperi unde se efectuau autopsii.
   Fu surprinsă în momentul în care se simţi asaltată de parfumul romantic al trandafirilor. Roşii ca sângele proaspăt, se aflau pe una dintre mesele cu rotile pe care, de obicei, se păstrau acele ustensile urâcioase cu care se opera în încăperea cu pricina. Eve se uită la frunzele lor, întrebându-se dacă acele trupuri despuiate din spatele lor le mai puteau aprecia eleganţa.
   Elegant era şi bărbatul care îşi făcea de lucru, ascultând muzică corală, ale cărei acorduri se strecurau printre petalele trandafirilor, străpungând aerul acela ce duhnea a moarte. Medicul-şef examinator Morris era astăzi îmbrăcat în negru, dar costumul lui aranjat la dungă nu avea nirnic fantomatic sau funerar. Cămaşa bleu-închis - probabil din mătase - neutraliza puţin tonurile negre, după cum presupunea Eve.
   Doctorul purta unul dintre trandafirii aceia roşii la rever, iar părul lui negru era prins la spate cu ajutorul unor elastice roşii şi albastre. Halatul curat de protecţie nu-i diminua cu nimic eleganţa, iar în secunda în care întoarse privirea exotică spre ea şi îi zâmbi, Eve fu nevoită să admită că efectul fu unul şi mai bun.
   - Frumoase flori, comentă ea.
   - Nu-i aşa? Din partea unei prietene. A decis să mi le aducă aici. Dau clasă încăperii acesteia, nu credeţi?
   - Sunt magice.
   Peabody se apropie şi le mirosi.

   - Doamne, cred că sunt două duzini. Ce mai cadou!
   Era clar un apropo prin care încerca să-l tragă de limbă, dar Morris continuă să zâmbească.
   - Suntem foarte buni prieteni. S-a întâmplat să am aici flori şi altădată. În fond, e o tradiţie să aduci flori celui mort.
   - De ce? întrebă Eve.
   - Cred că sunt simbolul reînvierii, al renaşterii, într-un fel. Ceea ce, continuă Morris, interesul tău cel nou ar trebui să aprecieze. Sper că apreciezi şi muzica. Recviemul de Mozart.
   - Bun.
   Eve privi spre părintele Flores, îndoindu-se că acesta ar mai fi apreciat ceva vreodată, mort cum era, întins pe o masă, în clipa aceasta fiind tăiat de unul dintre bisturiele delicate şi foarte ascuţite ale doctorului Morris.
   - Cum a ajuns în starea asta?
   - Drumul e lung şi sinuos. Dar s-a finalizat cu vinul şi azima otrăvite.
   - Cianură.
   Morris lăsă capul într-o parte.
   - Cianură de potasiu, ca să fim mai exacţi. Se dizolvă foarte uşor în lichid, iar doza a fost una letală. De fapt, era suficientă să răpună şi un rinocer. Nu am terminat analiza, dar în afara faptului că e mort, pare sănătos tun. Măcar bine înfipt pe cele două picioare, dacă nu pregătit pentru dragoste.
  - Poftim?
   - Un vers dintr-un cântec vechi. Rănile au survenit imediat după cădere. Cu vreo trei ceasuri înainte de a muri, consumase cereale, banane rehidratate, iaurt şi cafea din soia. În adolescenţă, a suferit o fractură la braţul stâng, dar s-a vindecat excelent. Bănuiesc că se antrena, hai să spunem, cu credinţă, fiindcă putem să spunem astfel, şi practica diverse sporturi.
   - Da, se potriveşte.
   - Şi asta explică uzarea articulaţiilor, dar tot nu mă convinge în privinţa cicatricelor.
   - Care cicatrice?
   Morris le făcu semn cu degetul, după care-i oferi lui Eve o pereche de ochelari cu microscop.
   - Hai să ne uităm mai întâi aici.
   El îşi ajusta aparatul astfel încât Peabody să poată urmări imaginile pe monitorul computerului, după care se aplecă alături de Eve deasupra cadavrului lui Flores.
   - Uite aici, între coastele 4 şi 5. Se vede foarte şters, aşa încât cred că cineva a încercat să reducă vizibilitatea cicatricei folosind Nu Skin sau ceva similar. Dar Nu Skin nu acţionează şi asupra coastei, care păstrează propria ei cicatrice. Ia uite.
   Peabody scoase un sunet înfundat în spatele lor în moment în care Morris dădu la iveală cutia toracică.
   Eve studie coasta cu ajutorul ochelarilor speciali.
   - O rană de cuţit.
   - Da, aşa e. Şi încă una aici.
   Arătă o cicatrice abia vizibilă în zona pectorală dreaptă, în partea superioară.
   - O să-i fac nişte teste, dar în opinia mea de expert, prima nu are mai mult de 5 ani, maximum 10, iar a doua datează de acum 10-15 ani. Ia priveşte şi pe antebraţul drept. Cu ochiul liber abia dacă o vezi. O treabă de nota 10.
   - Dar asta nu e rană, murmură Eve, examinând pata aceea ce abia se zărea pe piele. E un tatuaj care a fost înlăturat.
   - Eşti cea mai bună studentă pe care am avut-o.
   Morris o lovi repede cu palma pe spate.
   - O să trimit imaginile astea la laborator. Or să poată recrea imaginea pe care preotul o avea tatuată pe braţ. Acum, încă o veste interesantă. Faţa lui a fost reconstruită plastic.
   Eve înălţă capul, iar ochii ei cu pupilele mărite îi întâlniră pe ai lui Morris.
   - Ce fel de operaţie?
   - Remodelare totală, bănuiesc. Dar nici în cazul acesta nu mi-am încheiat cercetările. Însă pot să-ţi spun că a fost opera unui maestru, şi chestiile astea sunt al dracului de scumpe. Nu te-ai gândi că un servitor al Domnului ar recurge la aşa ceva.
   - Da, ai dreptate.
   Ea îşi scoase încet ochelarii.
   - Cam cu câţi ani în urmă a suferit această schimbare?
   - Ca să aflu, trebuie să-mi pun la lucru „magia”, dar cred că tot atunci când şi-a şters tatuajul.
   - Un preot tatuat care primeşte lovituri de cuţit într-o încăierare. Eve aşeză ochelarii lângă buchetul acela mare de trandafiri. Care vine în oraşul acesta cu 6 ani în urmă. Daaa, e foarte interesant.
   - Dar cine mai are o meserie ca a noastră, Dallas?
   Morris rânji.
   - Nu suntem nişte norocoşi?
   - Ei, da, de o mie de ori mai norocoşi decât părintelui acesta mort.
   - Te întrebi cine a făcut-o, zise Peabody în clipa în care ieşiră din nou pe coridor.
   - Sigur că mă întreb cine a făcut-o. De aceea primesc salariu.
   - Ei, nu... adică da. Eu mă refeream la trandafiri. Cine i-a trimis lui Morris atâţia trandafiri şi de ce?
   - O, Doamne, Peabody, e evident de ce. Nu-mi vine să cred că te-am făcut detectiv. Motivul este: Mulţumesc că fac parte şi altfel din viaţa ta.
   - Dar nu e obligatoriu ca motivul să fie acesta, socoti Peabody, părând puţin supărată. Poate că i-a mulţumit pentru că a ajutat-o să se mute într-un apartament nou.
   - Dacă e vorba să ţi se mulţumească pentru faptul că ai cărat mobilă, atunci primeşti nişte doze de bere. Un buchet uriaş de trandafiri roşii are de-a face cu o partidă de sex. O partidă lungă şi grozavă de amor.
   - Eu îi ofer lui McNab nişte partide de sex grozave şi multe, şi nu primesc un buchet uriaş de trandafiri roşii.
   - Voi locuiţi împreună. Sexul e pe lista voastră în mod regulat.
   - Pariez că Roarke îţi cumpără flori, mormăi Peabody.
   Oare? Florile inundau fiecare colţişor al casei. Dar erau oare pentru ea? Trebuia să ia seama la ele? Să facă şi ea asemenea gesturi? Iisuse, cum de se gândea la aşa ceva?
   - Şi probabil că „cine” se referă la sudista aceea drăgălaşă cu care a umblat în ultima vreme. Acum că am rezolvat acest mister, poate că vom reuşi să ne concentrăm câteva minute şi asupra mortului pe care l-am părăsit în urmă cu câteva clipe.
   - Detectiv Coltraine? Dar ea nici n-a mai fost în New York de un an de zile. Cum de a pus laba pe Morris?
   - Peabody.
   - Voiam să spun că, în caz că s-ar da careva la Morris, aceea ar trebui să fie una dintre noi. Adică nu noi, noi două, că suntem luate.
   Ochii lui Preabody sclipiră din pricina insultei.
   -  Dar una dintre noi a stat mai mult de 5 minute prin preajmă.
   - Dacă nu poţi să faci sex cu el, ce-ţi pasă cu cine o face?
   - Şi ţie îţi pasă, mormăi Peabody, sărind pe scaunul pasagerului. Ştii bine că-ţi pasă.
   Da, poate puţin de tot, dar nu era obligată să o recunoască.
   - Ce zici, aş putea să te fac să discuţi cu mine despre preotul care tocmai a murit?
   - Bine, bine.
   Peobody scoase un oftat lung şi trist.
   - Bine. Tatuajul ăla poate că nici nu e atât de important. Oamenii se tatueză şi apoi se răzgândesc, şi asta de foarte multă vreme. De aceea, cele care durează doar o anumită perioadă sunt o alegere cu mult mai inteligentă. Poate că a ales să-şi facă un tatuaj când era mai tânăr, după aceea a decis, ce ştiu eu, că nu se potriveşte cu profesia sa.
   - Rănile de cuţit.
   - Uneori preoţii şi oamenii care au legătură cu religia ajung în zone riscante şi în situaţii dificile. Poate a fost înjunghiat când a sărit să ia apărarea cuiva. Cealaltă cicatrice poate că o are din adolescenţă, înainte să se dedice profesiei, înainte să depună jurământul.
   - De asta te vei ocupa personal, zise Eve, parcând în faţa Sediului Central al Poliţiei. Operaţiile estetice.
   - Asta-i mai greu. Dar e posibil să fi fost rănit. Să zicem că a avut un accident de maşină şi faţa lui a fost făcută praf. Poate că biserica sau un membru al ei a plătit costurile acestor intervenţii.
   - Verificăm registrele medicale şi vom vedea.
   - Dar nu înclini să crezi în varianta asta.
   - Peabody, eu nu cred nimic fără dovezi.
   Ajunsă în biroul ei de la Sediul Central, Eve redacta raportul preliminar al cazului, care avea să deschidă ancheta. Amenajă apoi panoul, fixând în centrul acestuia o fotografie a lui Flores, copiată de pe cartea de identitate. Următoarele minute şi le petrecu cercetând-o cu mare atenţie.
   Nu avea familie. Nu avea cazier. Nu deţinea lucruri de valoare.
   Fusese otrăvit în public, cugetă ea. Adică un soi de execuţie. Simbolismul religios nu putea fi trecut cu vederea. Fusese un gest atât de evident deliberat. Fusese oare o execuţie cu conotaţii religioase?
   Se aşeză din nou la birou, încercând să alcătuiască cronologia evenimentelor pe baza declaraţiilor martorilor şi a listei întocmite de părintele Lopez.
   Ora 5:00 - trezirea. Rugăciunea de dimineaţă şi meditaţia (în cameră).
   Ora 5:15- duşul şi echiparea.
   Ora 5:40 (cu aproximaţie) - părăseşte casa parohială alături de părintele Lopez pentru a merge Ia biserică.
   Între 6:00 şi 6:35 - participă la slujba de dimineaţă alături de părintele Lopez. Are acces la vinul pentru împărtăşanie şi la azimă.
   Ora 6:30 (cu aproximaţie) - soseşte Rosa O’Donnell şi descuie casa parohială.
   Ora 6:45 (cu aproximaţie) - părăseşte biserica pentru a merge la casa parohială cu Lopez.
   Între 7:00 şi 8:00 - ia micul dejun cu părintele Lopez, acesta fiind pregătit de Rosa O’ Donnell.
   Între 8:00 şi 8:30 - se retrage în biroul comun pentru a-şi verifica predica şi tot ceea ce pregătise pentru slujba de înmormântare.
   Ora 8:30 - Roberto şi Madda Ortiz sosesc la biserică împreună cu alaiul îndoliat, aducând şi trupul neînsufleţit al lui Ortiz.
   Ora 8:40 - revine în biserică alături de părintele Lopez pentru a-i întâmpina pe membrii familiei şi pentru a da o mână de ajutor la aranjarea jerbelor.
   Ora 9:00 - se retrage în anticameră, unde se află chivotul care trebuie pregătit pentru slujbă.
   Ora 9:30 - începe slujba.
   Ora 10:15- bea vinul otrăvit.
   Astfel că ucigaşul avusese timp, între 5:40 şi 6:30, să se strecoare în casa parohială, să ia cheia de la cutie, iar de la ora 7:00 până la ora 9:00 să umble la vin şi să toarne otrava. De la ora 7:00 şi până la ora 9:00, a avut timp să se întoarcă la casa parohială şi să pună la loc cheile.
   A avut destul timp, cugetă Eve, mai ales dacă ucigaşul era un membru al bisericii şi ceilalţi erau obişnuiţi să-l vadă venind şi plecând nestingherit.
   Chiar dacă nu ar fi avut cheie, pentru criminal fusese o treabă ridicol de simplă să ajungă la ele, mai ales dacă el cunoştea unde erau păstrate, precum şi rutina treburilor bisericeşti şi a casei parohiale.
   Problema nu era cum, cu toate că acest cum ar fi dus cu siguranţă la prinderea ucigaşului. Problema era de ce. Iar motivul are legărută cu părintele Miguel Flores.
   Ea alese fotografii care înfăţişau faţa şi reversul medalionului.
   Era un obiect important pentru el. Suficient de important ca să-l ascundă, dar, în acelaşi timp, să-l păstreze aproape, ca să-l scoată din ascunzătoare, să-l atingă şi să-l privească. Bandă adezivă proaspătă, cugetă Eve, dar pe spatele sertarului se zăreau urmele benzilor adezive mai vechi. Medalionul fusese dezlipit de la locul său de curând.
   Citi din nou inscripţia.
   Cine era Lino?
   Era un nume spaniol, după cum descoperi ea căutând rapid pe Internet, care provenea de la Linus. Numele se mai traducea prin „pânză” sau „fuior”, dar se îndoia că asta ar fi fost semnificaţia lui.
   Conform datelor biografice, mama lui Flores decedase în 2027, deci mama menţionată pe medalion nu putea fi Anna Flores. Un nume spaniol, o frază spaniolă ca imagine, dar restul era în engleză. Un amestec de culturi, în opinia lui Eve. Rădăcini latine, pământ american? I se potrivea de minune părintelui Flores.
   Lino fusese un amic, un alt preot, un iubit? Flores avea 6 ani în momentul în care medalionul acela fusese inscripţionat. Un orfan care încerca să-şi facă loc în sistem.
   Eve cunoştea foarte bine acest aspect.
   Poate că nu ştiuse cum era să te apropii şi să încerci să ai legături strânse în timp ce te învârţi în acel sistem, dar alţii ştiau. Poate că aşa i se întâmplase şi lui Flores, iar el păstrase medalionul fiindcă acesta îl lega de un prieten drag.
   Atunci ce rost avea să-l ascundă?
   Nu fusese adoptat, dar primise educaţie din partea bisericii. Lino fusese cel care se interesase de soarta lui, ajutând la instruirea lui?
   Reveni lângă computer, începând să caute datele referitoare la părintele Miguel Flores.
   Peabody intră în încăpere, vrând să spună ceva.
   - O, ai veni la ţanc, remarcă Eve fără a ridica privirea. Văd că nu mai am cafea în cană.
   Dându-şi ochii peste cap, Peabody luă cana, se duse la AutoChef şi programă o altă cafea.
   - E o adevărată provocare să faci rost de dosarele medicale din Mexic. Nu există nicio dovadă că a fost tratat în urma unei răni provocate de cuţit sau că şi-ar fi făcut vreun tratament cosmetic. După multe şi eroice insistenţe, tocmai de aceea o să-mi comand şi eu o cafea, am reuşit să accesez datele din fişa lui medicală din perioada cât a locuit în Mexic. Nici acolo nu există dovezi că ar fi urmat vreun tratament.
   Eve se rezemă de spătarul scaunului, luându-şi cana cu cafea.
   - Ce date ai găsit în Mexic?
   - Tratamente standard, în mare parte. Controale anuale, corecţii de vedere, controlul stomatologic efectuat de două ori pe an, un tratament pentru un virus intestinal şi pentru o tăietură la braţ. Nimic grav.
   - Ah-ah-ah. Şi pentru cei 5 ani petrecuţi în New York?
   - Diferenţa e una nesemnificativă. Controale anuale, bla, bla, bla, tratamente pentru entorse, unul pentru dislocarea degetului arătător şi unul pentru o rană la genunchi.
   - Par nişte răni pe care le-a căpătat în timpul orelor de sport.
   Bătând cu degetele în birou, Eve analiză informaţiile.
   - Ciudat, cât a stat în Mexic nu a avut parte de asemenea accidente. Trimite-mi datele care fac referire la tratamentul stomatologic efectuat în Mexic.
   - Iisuse! Ştii câte benzi roşii trebuie să rup pentru a ajunge la ele? În afară de asta, el s-a tot mutat în diverse locuri, aşa că precis nu a apelat la un singur dentist, şi e vorba de centre care aparţin Bisericii Catolice, şi chestile astea au greutate, crede-mă. Dar de ce...
   Îi lua ceva, îşi zise Eve, dar Peabody reuşea de cele mai multe ori.
   - Tu crezi că cel care a murit nu era Miguel Flores.
   - Cred că cel care a decedat se numea Lino.
   - Păi... asta înseamnă că e posibil ca el să nu fi fost nici măcar preot, dar i se dădea voie să oficieze slujbe, să cunune pe unii şi pe alţii, să-i îngroape...
   - Poate că Dumnezeu e cel care l-a ucis drept pedeapsă. Caz rezolvat. Până diseară îl arestăm pe Dumnezeu. Vreau fişele acelea stomatologice, inclusiv pe cele din New York.
   - Eu sunt convinsă că arestarea lui Dumnezeu ar fi o blasfemie.
   Căzând pe gânduri, Peabody mai sorbi o gură de cafea.
   - De ce s-ar preface cineva că e preot? Ţi se interzic multe chestii, printre care şi să faci sex. Şi trebuie să cunoşti absolut toate regulile. Cred că sunt foarte multe.
   - Poate că a fost genul de om care învăţa rapid. Poate că i s-a părut că merită. Poate că el este Miguel Flores. Haide să găsim fişele stomatologice, şi atunci vom afla.
   În momentul în care Peabody se grăbi să iasă pe uşă, Eve se răsuci cu scaunul, pentru a studia din nou fotografia afişată pe panou.
   - Dar nu eşti tu, nu-i aşa, Lino?
   Porni linkul, începând să caute singură câteva contacte aflate în Mexic.
   Îi luă 20 de minute şi se alese cu o durere de cap incipientă şi enervantă, dar până la urmă găsi pe cineva care nu numai că vorbea o engleză excelentă, ba chiar îl şi cunoscuse personal pe Miguel Flores.

      Domnul respectiv avea o vârstă înaintată. Două şuviţe albe şi subţiri de păr îi încadrau capul atins de calviţie şi plin de pistrui în centru, din cauza soarelui. Ochii lui căprui şi tulburi o priveau cu mare atenţie. Gulerul alb atârna într-o parte pe gâtul lui subţire şi ridat.
   - Părinte Rodriguez, începu Eve.
   - Poftim? Poftim?
   - Părinte Rodriguez, repetă, mărind puţin volumul sonorului.
   - Da, da, vă aud. Nu-i nevoie să ţipaţi!
   - Scuze. Sunt locotenent Dallas. De la NYPSD.
   - Cu ce vă pot ajuta, doamnă locotenent Ballast?
   - Dallas.
   Ea repetă cu claritate fiecare silabă.
   - Cunoaşteţi un preot pe nume Miguel Flores?
   - Cine? Vorbeşte mai tare!
   Iisuse, Iisuse, Bunule.
   - Miguel Flores? L-aţi cunoscut?
   - Da, îl cunosc pe Miguel. A lucrat aici, la Misiunea San Sabastian pe vremea când eu eram pastor. Asta înainte să mă scoată la pensie. Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, soră Ballast, cum să pensionezi un preot? Se spune că noi îl servim pe Dumnezeu. Eu nu mai sunt capabil să-l slujesc pe Dumnezeu?
   Eve simţi cum i se zbate un muşchi de sub ochi.
   - Locotenent. Sunt ofiţer de poliţie în oraşul New York. Puteţi să-mi spuneţi când l-aţi văzut ultima dată pe Miguel Flores?
   - Când i-a intrat în cap că are nevoie de 1 an sau de mai mulţi ca să călătorească, să-şi analizeze credinţa, să vadă dacă vocaţia lui era una reală. Ce tâmpenie!
   Rodríguez îşi lovi mâna ciolănoasă de ceea ce părea a fi braţul unui scaun pe rotile.
   - Băiatul acesta s-a născut pentru a deveni pastor. Dar episcopul i-a dat voie să plece, şi el nu a mai stat pe gânduri.
   - Asta s-a petrecut acum vreo 7 ani?
   Rodríguez privi undeva în depărtare.
   - Anii vin şi se duc.
   Îmi pierd vremea, îşi zise Eve, dar nu se dădu bătută.
   - O să vă trimit o fotografie.
   - De ce să vreau o fotografie a ta?
   - Nu, nu-i fotografia mea.
   Ea se întrebă la care sfânt ar fi putut apela pentru ca acesta să-i ofere destulă răbdare, astfel încât să termine interogatoriul fără să ţipe.
   - Vă trimit o fotografie. O să apară pe ecran. Puteţi să-mi spuneţi dacă persoana din fotografie e Miguel Flores?
   Ea comandă expedierea fotografiei, urmărind cum Rodríguez se uita cruciş prin lentilele înguste, aplecându-se până ce aproape îşi lipi nasul de ecranul linkului său.
   - S-ar putea. Fotografia nu e clară.
   E limpede ca sticla, gândi Eve.
   - Mai există cineva în preajma dumneavoastră care îl cunoaşte pe părintele Flores şi are câteva minute libere?
   - Dar nu v-am spus deja că eu îl cunosc?
   - Ba da, mi-aţi spus.
   Eve opri afişarea fotografiei, trăgând cu nesaţ aer în piept.
   - Aţi mai luat legătura cu el, cu părintele Flores, după ce a plecat în acele călătorii?
   - Cu prilejul anului sabatic.
   Rodriguez fornăi aceste cuvinte.
   - În locul lui mi l-au trimis pe părintele Albano. Omul ăsta întârzia mereu. Punctualitatea e un semn de respect, nu?
   - Flores. Aţi mai auzit ceva despre părintele Flores de când a plecat?
   - Nu s-a mai întors, aşa e?
   Rodriguez rosti întrebarea cu o amărăciune evidentă.
   - Mi-a scris o dată sau de două ori. Ba poate de mai multe ori. Din New Mexico, că el era originar de acolo. Din Texas sau Nevada, aşa cred. Şi din alte oraşe. Ba am primit şi o scrisoare din partea episcopului. Miguel a cerut un transfer şi acesta i-a fost acordat la o parohie din New York.
   - Puteţi să-mi spuneţi numele episcopului care i-a acordat transferul?
   - Al cui?
   Eve repetă, mărind puţin volumul sonorului.
   - Episcopul Sanchez. Sau poate că a fost vorba de episcopul Valdez.
   - Mai aveţi scrisorile? Cele pe care vi le-a scris Flores?
   - Nu.
   Rodriguez se încruntă, ori aşa i se păru lui Eve. Era greu de spus.
   - Era o carte poştală. Oare am păstrat-o? Era de la Alamo. Ori... poate că era de la părintele Silvia.
   Într-o zi, îşi reaminti Eve, într-o bună zi, avea să fie la fel de enervantă ca Rodriguez. În momentul acela avea de gând să-şi mănânce arma şi să termine cu lumea asta.
   - Dacă veţi găsi cărţile poştale expediate de părintele Flores, aş aprecia dacă mi le trimiteţi şi mie. O să vă scriu datele mele de contact.
   - Dar de ce să vă trimit o carte poştală?
   - Eu anchetez moartea unui preot pe care l-am identificat ca fiind Miguel Flores.
   Ceaţa din ochii lui negri păru să dispară, măcar parţial.
   - Miguel? Miguel e mort?
   - Un bărbat pe care l-am identificat drept Miguel Flores a murit în dimineaţa aceasta.
   Bătrânul îşi lăsă bărbia în piept, murmurând ceea ce Eve luă drept o rugăciune rostită în limba spaniolă.
   - Condoleanţele mele.
   - Era tânăr, îndrăzneţ. Un om inteligent care-şi punea adesea tot felul de întrebări. Poate că mult prea des. Dar cum a murit?
   - A fost ucis.
   Rodríguez se îndoi de spate, după care strânse în palmă crucea care-i atârna la gât.
   - Deci acum e în împărăţia lui Dumnezeu.
   - Părinte Rodríguez, părintele Flores avea un medalion de argint, care o înfăţişa pe Feciora din Guadalupe?
   - Nu-mi amintesc. Dar ştiu că păstra întotdeauna la el un medalion mic cu Sf. Anna, în onoarea mamei lui care a fost ucisă când el era copil.
   - Ştiţi cumva dacă Flores a avut de-a face sau a făcut afaceri cu un anume Lino?
   - Lino? Aici e un nume destul de comun. Poate că da.
   - Vă mulţumesc, părinte.
   Hai, ia-ţi tălpăşiţa, se admonesta Eve.
   - Vă mulţumesc pentru timpul acordat.
   - Tânărul Miguel a plecat la Domnul, murmură el. O să trebuiască să-i scriu monseniorului Quilby.
   - Cine e domnul acesta?
   - Sponsorul lui Miguel. Mentorul lui, dacă vreţi. El ar vrea să fie informat că... Oh, dar a murit. Da, a murit acum mulţi ani. Deci nu mai am pe cine să anunţ.
   - Unde l-a cunoscut Miguel pe monseniorul Quilby?
   - În New México, în copilărie. Monseniorul a avut grijă ca Miguel să aibă parte de o educaţie aleasă şi i-a fost mentor în privinţa carierei preoţeşti. A fost părintele spiritual al lui Miguel. Miguel vorbea adesea despre el, sperând să-l poată vizita în timpul călătoriilor sale.
   - Mai era în viaţă în perioada sabatică a părintelui Flores?
   - Da, dar era pe moarte. În parte, acesta era motivul pentru care Miguel a vrut să plece, punându-şi la îndoială credinţa. Trebuie să mă rog pentru sufletele lor.
   Rodriguez întrerupse pe neaşteptate transmisia. Eve nu avu vreme decât să clipească.

      Scrisori din New Mexico, un părinte spiritual muribund în New Mexico. Putea să parieze că părintele Flores îl vizitase pe Quilby în timpul anului sabatic.
   Prin urmare, se întrebă Eve, unde se retrag preoţii când le soseşte ceasul pentru a muri?

3.

      Eve a mai avut o discuţie sinceră cu sora Patricia, asistenta medicală a lui Alexander Quilby pe vremea când acesta fusese internat la azilul Good Shepherd.
   În timp ce ea reflecta la cele aflate, adăugându-le în notiţele sale, Peabody intră repede în biroul ei, ridicând braţele spre tavan.
   - M-a făcut praf banda roşie. Mă simt slăbită de cât sânge am pierdut.
   - Revino-ţi, soldat. Unde e fişa de la stomatologie?
   - Înfăşurată cu bandă roşie. Am dat de doctor, dar e diacon şi un mare afurisit. Nu poate elibera fişa până nu primeşte aprobarea episcopului.
   - Fă rost de un ordin judecătoresc.
   - Mă ocup deja.
   Ea întinse din nou braţele.
   - Nu vezi cicatricele? Cabinetul e afiliat Bisericii, iar judecătorii devin ezitanţi când au de-a face cu chestiuni religioase. Omul nostru a murit, a fost identificat în mod oficial. Dar nimeni nu vrea să ofere fişa stomatologică până nu-şi dă episcopul binecuvântarea sau cum s-o numi. Cam la fel se petrece şi cu fişele medicale din New York.
   - Bun, atunci stai de vorbă cu episcopul şi convinge-l să aprobe.
   - Dar picioarele care-mi sângerează nu le vezi? întrebă Peabody, arătând spre espadrilele ei în nuanţe de roşu-aprins. Am reuşit, până la urmă, să stau de vorbă cu asistentul episcopului, ceea ce s-a dovedit o bătălie grea, cu multe puncte divergente. Şi pe deasupra a trebuit să fac o cerere în scris în trei exemplare şi am expediat-o. Episcopul va analiza cererea şi în zece zile ne va comunica decizia sa.
   - O tâmpenie.
   - Eu vreau să beau ceva şi să trag un pui de somn.
   - Apelează-l pe link. Din biroul meu.
   - Numai dacă pot asista şi eu la discuţie.
   Peabody îi stabili legătura, după care se trânti în singurul scaun pentru oaspeţi din biroul lui Eve, unul cam şubred.
   Asistentul, părintele Stiles, apăru de îndată pe ecranul linkului. Eve încercă să adopte o atitudine smerită, dar şi abilă în acelaşi timp.
   - Locotenentul Dallas, de la NYPSD.
   - Da, doamnă locotenent, am stat de vorbă cu asistenta dumneavoastră.
   - Cu partenera mea, îl corectă Eve, în vreme ce Peabody ridică preocupată două degete.
   - Partenera dumneavoastră, îmi cer scuze. Şi i-am explicat deja protocolul unei asemenea solicitări.
   - Iar eu o să vă explic dumneavoastră ceva. Avem aici, la morgă, un bărbat care poate fi sau nu părintele Miguel Flores. Cu cât mă întârziaţi dumneavoastră mai mult, cu atât va sta el mai mult acolo. Şi cu cât zace el mai mult în cutia aia, la morgă, cu atât mai uşor se vor scurge informaţiile - din cauză că un tip cu pălărie cu moţ din New Mexico obstrucţionează anchetarea unei crime.
   Şocul, unul sincer, mări pupilele lui Stiles.
   - Tânără doamnă, lipsa dumneavoastră de respect nu va reuşi să...
   - Doamnă locotenent. Locotenent Eve Dallas, Departamentul Omucideri al NYPSD. Eu nu vă respect. Nu vă cunosc. Nu-l cunosc nici pe episcop, aşa că nici pe el nu-l respect. Nu-mi pasă deloc dacă voi mă respectaţi, dar o să vă fac să respectaţi legea.
   Eve îl lăsă câteva minute să spumege, după care-şi continuă asaltul:
   - Ar fi indicat să respectaţi puterea presei, dacă nu vreţi ca chestiunea asta să apară în mass-media. Dacă vă bateţi joc de mine, ar fi bine să credeţi că şi eu pot proceda la fel. Aşa că ar fi cazul ca episcopul dumneavoastră din New York să stea de vorbă cu cel din Mexic, iar ei doi să le comunice dentiştilor că vreau acele fişe, la mine pe birou, mâine, la ora prânzului, ora New Yorkului, altfel va fi vai şi amar.
   - Nu cred că ameninţările...
   - Nu aţi înţeles. Nu sunt ameninţări. E vorba de fapte. La dracu’. Pentru care se va plăti.
   - Biserica are şi ea căile sale, iar asta e o cerere dublă, cu caracter internaţional. Aceste formalităţi durează...
   - Un preot a fost otrăvit cu vinul sfinţit pentru slujbă în timpul unei ceremonii funerare. Ierarhia catolică blochează desfăşurarea anchetei poliţiei. Iată un titlu de articol. Şi mai pot fi şi altele. O, ce spuneţi de acesta? continuă ea pe un ton vesel de data asta. Preotul putrezeşte la morgă, iar episcopii blochează identificarea sa oficială. E vorba de o fişă de la dentist. E vorba despre dinţi. Dacă nu le am până la prânz, vin personal la dumneavoastră, şi o să am şi un mandat pe numele dumneavoastră fiindcă obstrucţionaţi desfăşurarea anchetei.
   - Sigur că voi vorbi cu episcopul.
   - Bun, şi faceţi-o cât mai repede.
   Ea închise linkul şi se rezemă de spătarul scaunului.
   - Sunt sclava ta, declară Peabody. Trebuie să-mi şterg lacrimile de pe obraz.
   - Bun, ne-am distrat. Am mai avut parte de ceva asemănător, chiar dacă conversaţiile au fost mai puţin interesante, discutând cu o călugăriţă, un medic, o călugăriţă-medic, presupuse Eve, la azilul pentru preoţi...
   - Au aşa ceva? Aziluri?
   - Se pare că da. Preotul care l-a sponsorizat şi care a fost mentorul lui Flores, având grijă de educaţia lui şi de multe alte aspecte ale vieţii sale, a fost pacientul ei. Flores şi-a luat un an sabatic acum şapte ani, renunţând la slujba din Mexic. Se presupune că a fost vorba de un an şi ceva. Quilby, preotul în vârstă, era bolnav. Era pe moarte. Flores l-a vizitat. Sora-medic şi-a amintit de el, pentru că Quilby îi vorbea adesea despre el şi, în plus, au corespondat.
   - L-a recunoscut după fotografie?
   - Nu era sigură. Se împlinesc aproape 7 ani de când a fost el acolo. A spus că seamănă cu el, dar îşi amintea că Flores era mai împlinit la faţă, că avea mult mai puţin păr. Sigur că ambele aspecte puteau suferi schimbări, aşa că nu îi erau de prea mare ajutor, la urma urmei. Flores i-a lăsat numărul de link şi adresa lui de mail, rugând-o să ia legătura cu el în momentul în care Quilby avea să moară. Ea l-a contactat după numai 5 luni, când a decedat Quilby. El nici nu a răspuns, nici nu a participat la înmormântare. Iar dorinţa lui Quilby fusese, iar Flores acceptase atunci, ca slujba să fie oficiată chiar de părintele Flores. Dar el nu a mai sunat la azil din momentul în care şi-a luat rămas-bun de la părintele Quilby, în iulie 2053.
   - Adică omul care te-a educat, pe care ai dat fuga să-l vizitezi după ce ţi-ai părăsit slujba, dă ortul popii şi tu nu faci act de prezenţă, nu faci nimic? Nu e un gest prea preoţesc. Şi nici prea uman.
   Peabody studie fotografia de pe panoul lui Eve.
   - Va trebui să-i găsim pe cei care l-au cunoscut pe Flores înainte ca el să se mute în New York.
   - Trebuie să ne apucăm de treabă. Trebuie să privim problema din diverse unghiuri. Avem deja ADN-ul lui Flores, dar l-am rugat pe Morris să trimită o probă la laborator. Poate avem noroc. Între timp, fíe că e Flores, fie că e Jack cel Idiot, el tot mort e. Haide să mergem să stăm de vorbă cu Roberto Ortiz.

     Presupusese că înmormântarea şi ceea ce urmase acesteia se încheiaseră.
   Eve descoperi însă că lucrurile stăteau cu totul altfel atunci când îl găsi pe Roberto Ortiz, alături de aproape două sute de prieteni şi de familie, la restaurantul lor, Abuelo’s.
   Era un bărbat înalt şi impunător, care-şi purta cu demnitate cei peste 80 de ani de viaţă, posedând o constituţie solidă. În momentul în care Eve îi spuse că dorea să stea de vorbă cu el şi cu soţia sa, el le conduse la etajul trei, acolo unde nivelul zgomotului scăzu simţitor, invitându-le într-un salonaş dichisit, plin cu canapele colorate şi cu postere îndrăzneţe.
   În unul dintre postere apărea o veche prietenă a lui Eve, Mavis, care purta ceea ce părea un curcubeu alcătuit din coloritul extensiilor de păr îngemănate în mod artifical cu sfârcurile şi pântecele, şi un zâmbet larg.
   Contrastând izbitor cu acestea, ecranul care asigura ambianţa era amenajat într-un ungher liniştit, sub un cer limpede, în nuanţe de albastru-deschis.
   - Apartamentul acesta îl păstrăm pentru familia noastră. Acum locuieşte aici nepoata verişorului meu. E studentă şi în timpul liber dă o mână de ajutor în restaurant. Luaţi loc, vă rog. După ce toţi ceilalţi se aşezară, se lăsă şi el într-un scaun cu un oftat lung, uşor.
   - Aţi avut o zi grea, deschise Eve discuţia.
   - Tatăl meu s-a bucurat de viaţă. De fiecare clipă, zi de zi. Din plin. A deschis acest restaurant când avea 25 de ani şi l-a numit aşa în onoarea bunicului său. Apoi a devenit tată, iar copiii lui au avut, la rândul lor, copii, după care s-a născut o nouă generaţie. Familia, comunitatea, biserica. Cele 3 mari iubiri ale vieţii sale, lucrurile în care a crezut cel mai mult. Ordinea varia, punctă Roberto cu un zâmbet. O să-i duc dorul în fiecare secundă, cât voi mai avea de trăit.
   El oftă din nou.
   - Dar nu aţi venit aici ca să vorbim despre tatăl meu. Ci despre părintele Flores. Dumnezeu să-l ţină la dreapta Sa.
   - L-aţi cunoscut personal?
   - O, da. El era un om activ în cadrul parohiei noastre, al comunităţii. Îşi petrecea mult timp la centrul pentru tineret, depunând foarte mult efort. Şi familia mea are un rol activ în cadrul centrului, din punct de vedere financiar, dar cine poate şi are vreme participă activ. De aceea, ceea ce s-a petrecut în biserică te lasă, pur şi simplu, fără cuvinte.
   - Dumneavoastră şi soţia aţi fost primii care aţi sosit la biserică, aducând o parte din cele trebuincioase unui asemenea eveniment.
   - Da.
   El privi spre cele două doamne şi un tânăr intră în încăpere, aducând tăvi cu mâncare şi băutură.
   - Trebuie să mâncaţi, rosti Roberto în vreme ce farfuriile, paharele şi mâncarea erau aşezate pe masă.
   - V-am adus ceai cu gheaţă.
   Femeia mai în vârstă, blondă şi cu ochii ca aluna, turnă ceaiul în două pahare.
   - Eu sunt Madda Ortiz. Îmi cer scuze pentru întrerupere.
   Le făcu semn celorlalţi doi să plece, zâmbind absent, după care se aşeză pe braţul fotoliului pe care stătea soţul ei.
   - Continuaţi, vă rog.
   - În primul rând, recunosc că tot ce aţi adus aici arată minunat.
   Madda îi zâmbi lui Peabody.
   - Poftă bună.
   - Ne cerem iertare pentru că am dat buzna astfel, doamnă Ortiz.
   Dumneavoastră şi soţul aţi fost primii care aţi sosit la biserică azi-dimineaţă.
   - Mai întâi am fost la capelă, după care am plecat împreună cu Hector la biserică. Părintele Flores... ea îşi făcu semnul crucii... şi părintele Lopez ne-au ieşit în întâmpinare.
   - Asta s-a întâmplat în jurul orei 8:40.
   - Aproximativ, aprobă Roberto. Cum am sosit, ne-am apucat să ducem florile în biserică.
   - Aţi mai observat pe cineva prezent acolo în acele momente?
   - La scurt timp au început să sosească şi ceilalţi, ca să ne dea o mână de ajutor. Au venit unchii mei, alături de verişorii mei...
   - Aţi observat pe cineva intrând în anticameră?
   - Părintele Flores şi părintele Lopez, ca să se schimbe pentru slujbă, bineînţeles. Ah, şi nepoata mea, nepotul şi verişorul Maddei. Au participat şi ei la oficierea slujbei, ca preoţi euharistiei.
   - Cred că Vonnie s-a dus acolo, în spate, declară Madda. Ca să discute cu părintele Flores despre ceea ce urma să citească.
   - A mai intrat cineva înaintea celor doi preoţi?
   - Din câte ştiu eu, nu, le declară Roberto. O vreme am stat în vestibul, şi mulţi dintre noi au intrat apoi în biserică. Am auzit că poliţia e de părere că părintele Flores ar fi fost otrăvit, prin urmare aţi vrea să aflaţi dacă am văzut pe cineva care ar putea fi autorul acestei mârşăvii. Nu am văzut pe nimeni. Roberto îşi desfăcu braţele. Îmi pare rău.
   - A fost o slujbă mare. Cu siguranţă nu-i cunoşteaţi pe toţi cei care au asistat la slujbă.
   - Nu.
   Roberto se încruntă câteva clipe.
   - Dar cred că eu şi Madda îi cunoaştem aproape pe toţi. Mă refer la familie, desigur. Şi pe alţii îi cunoaştem cât se poate de bine, fie după nume, fie după înfăţişare. Dar aşa e, nu pe toţi.
   - Nu cred că a fost vorba despre cineva din familie, insistă Madda. Chiar dacă cineva a comis un asemenea gest teribil, familia nu l-ar fi necinstit într-un asemenea fel pe Hector.
   Cu toate astea, Eve discută şi cu cele trei persoane care participaseră la slujba de înmormântare. Nu obţinu nicio informaţie nouă, în schimb Peabody se ghiftui cu mâncare cu specific mexican, luând pentru acasă o pungă plină cu bunătăţi.
   - Doamne, nu am mai mâncat în viaţa mea o enchilada atât de bună. Dar de rellenos picanti ce părere ai?
   Ea ridică ochii spre cer, ca şi cum ar fi înălţat rugi de mulţumire.
   - De ce toate astea se găsesc în cealaltă parte a lumii şi nu în apartamentul meu? Pe de altă parte, cred că m-am îngrăşat cu 2 kilograme numai inspirând aroma aceea.
   - Ei, acum ai ocazia să te îndepărtezi de locul cu pricina. Ia metroul şi du-te acasă. Eu mă duc să mai analizez puţin celelalte unghiuri ale poveştii şi nu am de gând să şofez înapoi până la celălalt capăt al lumii. Voi lucra acasă.
   - Fantastic. Eu cred că ajung acasă abia peste o oră, când mi se termină programul. Acum e mult prea devreme. Dallas, ai de gând să faci ce-ai spus, dacă nu primeşti până la prânz acele fişe de la stomatolog?
   - Niciodată să nu ameninţi dacă nu ai de gând să te ţii de cuvânt. Să verifici numele tuturor cunoscuţilor care au participat dimineaţă la slujbă. Deocamdată, verifică-i pe primii 25. Asta te va ţine ocupată până ajungi acasă.
   Cât despre ea, Eve reveni la biserică. Oameni intrau şi ieşeau din cârciumă, ca şi cum ar fi intrat şi ieşit pe furiş în şi din casa de amanet. Grupuri de tineri stăteau în pragul uşilor sau pe trotuar.
   Ea merse la uşa bisericii, rupse sigiliul, folosindu-se de speraclul ei.
   Se îndreptă apoi spre rândul de bănci din mijloc, şi trebui să admită că se simţea oarecum straniu auzind ecoul propriilor paşi în vreme ce se îndrepta repede spre altar, acolo unde, deasupra, veghea Iisus răstignit.
   Ajungând în dreptul anticamerei, rupse cel de-al doilea sigiliu şi descuie uşa.
   Probabil că exact aşa intrase, îşi închipui ea. Poate că intrase prin spate, dar tot la fel de uşor. Având sticluţa cu cianură în buzunar sau în geantă.
   Precis a avut cheie, asta e părerea mea. A avut cheia de la cutia de lemn. Nu a trebuit decât să intre neobservat în parohie, să o ia, să vină până aici şi să intre. Să descuie cutia, să scoată recipientul. Protejându-şi cumva mâinile sau purtând mănuşi. După care a turnat cianura, a pus recipientul la loc, a încuiat cutia din lemn şi a plecat. După aceea a dus din nou cheia la casa parohială.
   Cel mult 5 minute. Zece minute, dacă ai fi fost un împiedicat.
   Ai participat la slujba de dimineaţă? Poate, poate, dar de ce să fi participat? De ce să stai într-un grup mic când în curând aveai să fii acoperit de o mulţime ?
   Tu ştii bine la ce oră începe slujba în fiecare zi, şi la ce oră se încheie de obicei. Nu a trebuit decât să aştepţi să iasă preoţii din casa parohială, după care ai intrat şi ai luat cheile.
   Ai putut să intri în vestibul, să asculţi ce se petrece dincolo de uşă, dacă aşa ai avut chef. După care ai aşteptat ca ei să plece, ai făcut ce aveai de gând, ai aşteptat - ai rămas prin preajmă.
   Cei doi preoţi s-au întors, Rosa a venit şi ea la biserică pentru ca să-şi ajute familia. Duci cheile la casa parohială, faci cale întoarsă şi te strecori din nou în mulţimea celor care asistă la slujbă.
   Trebuie să vezi ce se petrece. Să vezi cu ochii tăi cum se prăbuşeşte.
   Fiindcă a fost vorba de răzbunare. A murit otrăvit în faţa atâtor oameni. A fost o execuţie. Curată răzbunare. Pedeapsă.
   Dar pentru ce?
   Eve ieşi din încăpere, puse la loc sigiliul şi încuie uşa.
   După aceea ridică ochii spre crucifix.
   - Nu şi-a făcut griji în privinţa ta sau nici nu i-a păsat. La dracu’, poate că şi-a imaginat că eşti de partea lui. Ochi pentru ochi? Nu Tu ai spus asta?
   - E o replică din Vechiul Testament.
   Părintele Lopez stătea chiar în dreptul celor două uşi de la intrarea bisericii.
   - Hristos crede în iertare şi în iubire.
   Eve mai cercetă crucifixul câteva clipe.
   - Se pare că cineva anume nu I-a dat ascultare.
   - Aceasta a fost menirea Lui. A venit pe pământul nostru, a murit pentru noi.
   - Toţi ne naştem ca să murim.
   Ea alungă imediat gândul.
   - Obişnuiţi să încuiaţi casa parohială când veniţi să oficiaţi slujba?
   - Da. Nu.
   Lopez clătină din cap.
   - Rareori.
   - Şi în dimineaţa asta?
   - Nu. Nu, nu cred că am încuiat-o.
   El închise ochii, frecându-şi rădăcina nasului.
   - Înţeleg, doamnă locotenent, că din pricina încrederii pe care am avut-o în cei din cartier e posibil să fi murit părintele Miguel. Biserica nu se încuie niciodată. Anticamera, da, fiindcă acolo se păstrează chivotul, dar biserica rămâne mereu deschisă pentru cei care simt nevoia să intre, pentru cei care au un necaz. Ştiu că cineva a profitat de asta ca să-mi ucidă fratele.
   - De acum încolo o s-o încuiaţi?
   - Nu. Aceasta e Casa Domnului şi nu le pot interzice copiilor Lui să intre în ea. Cel puţin nu în momentul în care dumneavoastră veţi aproba redeschiderea ei.
   - Cred că vom încheia cercetările în cursul zilei de mâine. Ori cel mai târziu poimâine.
   - Şi cu Miguel cum rămâne? O să-l putem veghea şi îngropa?
   - Asta s-ar putea să mai dureze.
   Îi făcu semn lui Lopez să iasă primul, după care resigilă uşile şi le încuie. Deasupra capetelor lor se simţea o briză hispanică ce părea să se rotească în jurul a două cuvinte: Magazinul Cerului!
   Când vinzi, se gândi Eve, semnificaţia e aceeaşi, indiferent de limba aleasă.
   - De fapt, ia cineva seama la lucrurile astea? întrebă ea.
   - La ce lucruri vă referiţi?
   - Exact.
   Ea se răsuci pe călcâie, privind în ochii aceia trişti şi profunzi.
   - Daţi-mi voie să vă întreb ceva mult mai la obiect. În religia dumneavoastră, e permis să ucizi?
   - În război, în legitimă apărare sau ca să aperi viaţa altcuiva. Şi dumneavoastră aţi ucide.
   - Am ucis.
   - Dar nu în propriul dumneavoastră avantaj.
   Eve se gândi la palmele sale pline de sânge după ce îşi înjunghiase tatăl cu un cuţit cu lamă îngustă. De mai multe ori la rând.
   - Cred că sunt mai multe feluri de a ucide.
   - Dumneavoastră protejaţi vieţile altora, iar pe răufăcători îi aduceţi în faţa justiţiei. Dumnezeu îşi cunoaşte copiii, doamnă locotenent, le cunoaşte atât sufletul, cât şi mintea.
   Ea îşi vârî speraclul înapoi în buzunar, după care lăsă mâna în acelaşi loc.
  - Probabil că nu-i place ce se află în mintea mea în cea mai mare parte a timpului.
   Pe trotuar, oamenii treceau grăbiţi unii pe lângă alţii. Pe stradă, traficul era sufocant. Aerul zumzăia de atâta gălăgie, semn că în jur se făceau afaceri, că lumea era ocupată, fremătând de viaţă, în timp ce părintele Lopez studia cu calm chipul lui Eve.
   - Care e motivul pentru care faceţi această profesie? Zi de zi. Cred că aveţi de-a face cu locuri în care abia dacă ai îndrăzni să arunci o privire. Dumneavoastră cum puteţi privi acele locuri? De ce sunteţi poliţist?
   - Fiindcă asta sunt.
   Ce ciudat, realiză ea, că putea să stea aici, lângă un om pe care îl cunoscuse de curând, alături de un bărbat pe care, deocamdată, nu-l putea elimina de pe lista suspecţilor, spunându-i totuşi toate aceste lucruri.
   - Nu e vorba că acolo trebuie să se uite cineva, cu toate că în realitate aşa este. Problema e că eu trebuie să fac asta.
   - E vorba de o chemare.
   Lopez surâse.
   - Nu foarte diferită de a mea.
   Ea râse scurt.
   - Mă rog.
   - Suntem doi slujitori, doamnă locotenent. Şi ca să fim de folos unul altuia, trebuie să credem în ceea ce unii ar numi abstract. Dumneavoastră în justiţie şi în ordine. În lege. Eu, într-o putere mai mare şi în legile bisericeşti.
   - Însă bănuiesc că nu trebuie să daţi chiar atât de multe şuturi unor neisprăviţi.
   Acum veni rândul lui să râdă, scoţând nişte sunete vesele şi atrăgătoare.
   - Ei, am dat şi eu câteva.
   - Boxaţi?
   - Hei, cum de... ah, mi-aţi văzut mănuşile.
   Tristeţea dispăru pe neaşteptate. Eve reuşi să zărescă bărbatul din spatele preotului. Bărbatul care stătea acolo, pe trotuar, în aerul plăcut al unei seri primăvăratice.
   - Tata m-a învăţat. E un mod de a-ţi consuma agresivitatea tinerească şi de a te apăra de loviturile altora.
   - Şi vă foloseşte la ceva?
   - În realitate, avem o sală de box la centrul pentru tineret. Îi antrenez pe unii copii.
   Chipul lui radia de bucurie.
   - Şi când mai prind câte un adult pe acolo, facem şi un meci mic.
   - Părintele Flores participa şi el?
   - Rareori. Nu prea dădea bine cu stânga. Şi asta de fiecare dată. Avea un stil indisciplinat, aproape asemănător cu al celor care se bat pe maidan, aş îndrăzni să spun. Dar pe terenul de baschet? Acolo era un geniu. Calm, rapid, ah... elastic. I-a bătut şi pe interni şi pe seniori. O să-i ducă dorul.
   - Aveam de gând să trec pe la centrul pentru tineret înainte de a pleca acasă.
   - În seara asta e închis, în semn de respect. Tocmai am avut o discuţie cu câţiva dintre copiii înscrişi în centru. Moartea lui Miguel a fost o lovitură grea, iar gândul că a fost asasinat e şi mai greu de suportat.
   El oftă lung.
   - Vrem ca aceşti copii să stea acasă în seara asta, fie împreună, fie cu familiile lor. Mâine-dimineaţă voi oficia o slubă şi în cadrul centrului şi voi acorda consultaţii celor care au nevoie.
   - Atunci voi veni mâine. Înainte să plec, îmi puteţi spune de la ce vine următoarea abreviere: PI? Aşa am găsit notat în agenda părintelui Flores.
   - E vorba de Prima împărtăşanie. Peste două săptămâni, vom oficia Prima împărtăşanie pentru copiii din comunitatea noastră care au împlinit şapte ani, atunci când vor depune pentru prima dată jurământul euharistie. E un eveniment important.
   - Bun. Şi consilierea Pre-C?
   - Pre-Cana. Consilierea cuplurilor înainte de cununia religioasă. Nunta de la Cana a fost primul miracol înfăptuit de Iisus Hristos. Atunci a transformat apa în vin.
   Ea fu pe punctul să rostească: „Frumoasă şmecherie”, dar se abţinu la timp.
   - Perfect, vă mulţumesc. Vreţi să vă conduc undeva?
   - Nu, mulţumesc.
   El întoarse capul într-o parte, cercetând cu privirea strada, trotuarul, oamenii.
   - Nu-mi vine să mă duc acasă, cu toate că am mult de lucru. E atâta pustietate acolo. Martin - părintele Freeman - se întoarce abia spre miezul nopţii. Şi-a schimbat zborul după ce i-am povestit ce s-a întâmplat cu Miguel.
   - Am auzit că erau apropiaţi.
   - Da, erau foarte buni prieteni. Le plăcea să-şi petreacă timpul împreună, aşa că pentru Martin e un moment greu, extrem de greu. O să stăm de vorbă când ajunge acasă şi poate că aşa va fi mult mai uşor pentru amândoi. Până atunci... cred că o să fac o mică plimbare. E o seară frumoasă. Noapte bună, doamnă locotenent.
   - Noapte bună.
   Îl urmări îndepărtându-se, îl văzu că se opreşte şi vorbeşte cu cei care stăteau în prag sau care se aflau înăuntru. După care îşi văzu de drum, cu un pas demn şi straniu, care trăda totuşi multă însingurare.

      Ca să ajungă acasă din Harlemul Spaniol nu era ca şi cum s-ar fi dus până la capătul lumii, cum afirmase Peabody. Dar cu siguranţă aici era o altă lume. Lumea lui Roarke, cu elegantele sale porţi de fier, cu peluzele verzi, cu copacii umbroşi, cu casa aceea imensă din piatră care era situată la mare distanţă de cârciumile şi vânzătorii stradali.
   Tot ceea ce se afla în spatele acelor porţi de fier reprezenta o lume total diferită de cea în care trăise ea până să-l cunoască. Până în clipa în care el se schimbase atât de mult, încât acceptase toate celelalte lucruri.
   Îşi parcă maşina pe aleea din faţa intrării, după care se îndreptă cu pas grăbit spre uşă, intrând în casa care, între timp, devenise şi a ei.
   Se aştepta ca Summerset - omul bun la toate al lui Roarke şi cel care pe ea o scotea din sărite - să se afle, ca o boală molipsitoare, în holul spaţios. Se aştepta ca pisicul lor dolofan, Galahad, să se afle şi el acolo, pregătit s-o întâmpine. Dar nu se aşteptase ca Roarke să fie alături de ei, îmbrăcat în costumul gri croit impecabil, care-i punea în valoare trupul înalt, bine făcut şi chipul relaxat şi frumos, un miracol al zeilor, ţinând încă servieta în mână.
   - Ei, salutare, doamnă locotenent.
   Ochii aceia albaştri strălucitori se însufleţiră - în semn de bun venit.
   - Nu-i aşa că am sosit în acelaşi timp?
   Roarke se îndreptă spre ea şi uaaaaul, se întâmplă cât ai clipi. Aşa se întâmpla de fiecare dată, cu o şovăielnică tresărire a inimii. El îi cuprinse bărbia între degete, plimbându-şi degetul peste gropiţa uşor adâncită, mângâindu-i apoi buzele acelea minunate.
   Un gest atât de simplu, simbolizând atât de bine ideea de cuplu, de mariaj. Atât de miraculos.
   - Bună. Ce spui de o plimbare?
   Privindu-l mai departe în ochi, îi luă servieta din mână, întinzându-i-o lui Summerset.
   - E o seară frumoasă.
   - Bine, aprobă el luând-o de mână.
   Când ajunse în dreptul uşii de la intrare, Eve se uită în jos, la pisicul care-i urma, frecându-se de picioarele ei.
   - Vrei să vii şi tu cu noi? îl întrebă ea, deschizând uşa.
   El o zbughi înapoi la Summerset, ca şi cum Eve l-ar fi invitat să se arunce în flăcările infernului.
   - Afară înseamnă şi o posibilă vizită la veterinar, zise Roarke pe un ton care amintea de dealurile verzi ale Irlandei. Iar vizita la medicul veterinar înseamnă că ar putea face o injecţie subcutanată.
   Ajunşi afară, ea alese direcţia, fără o ţintă anume.
   - Credeam că eşti în altă parte. Cum ar fi în Mongolia.
   - Minnesota.
   - Care e diferenţa?
   - Un continent şi ceva.
   El se jucă absent cu verigheta ei, trecând cu degetul mare pe suprafaţa acesteia.
   - Am fost, dar am avut şansa să termin mai devreme ce aveam de făcut. Şi uite că acum am ocazia să mă plimb cu soţia mea, într-o frumoasă seară de mai.
   Ea înclină capul ca să-l poată privi în timp ce înaintau.
   - Şi, până la urmă, ai cumpărat Mongolia?
   - Minnesota.
   - Mă rog.
   - Nu. O voiai?
   Ea pufni în râs.
   - Nu prea cred că aş avea de ce să mi-o doresc.
   Mulţumită, ea îşi lăsă o clipă capul pe umărul lui, adulmecându-i parfumul, în timp ce se afundau în mijlocul unui pâlc de copaci.
   - Azi am început o nouă anchetă. Victima tocmai oficia o slujbă de înmormântare în rit catolic şi a băut din vinul pregătit pentru sfânta împărtăşanie, care, din păcate, era otrăvit.
   - Cazul acela e al tău?
   Ea urmări cum briza îi flutura părul negru ca de mătase.
   - Ai auzit de el?
   - Chiar şi în sălbatica Mongolie sunt atent la infracţiunile din New York.
   - Minnesota.
   - Ei, ai fost atentă. S-a întâmplat în Harlemul de Est. În Harlemul Spaniol. Credeam că au desemnat un poliţist din districtul respectiv, care să cunoască bine comunitatea aceea.
   - Poate că au vrut să se asigure că va exista ceva mai multă obiectivitate. Oricum, cazul e al meu.
   Ei ieşiră dintre copaci, plimbându-se la întâmplare pe o pajişte verde.
   - Şi, în plus, cazul e încâlcit. Foarte tentant pentru presă. Ori, în orice caz, va fi, dacă ceea ce cred se va dovedi adevărat.
   Roarke ridică din sprânceană.
   - Ştii cine l-a ucis?
   - Nu. Dar sunt convinsă că bărbatul acela care zace la morgă, în camera de autopsie a doctorului Morris, nu e preot. Nu e Miguel Flores. Şi ştiu câţiva oameni care vor fi scoşi din sărite când vor afla lucrul acesta.
   - Adică victima juca rolul preotului. De ce?
   - Habar nu am. Deocamdată.
   Roarke se opri, întorcându-se cu faţa spre ea.
   - Dacă nu ştii de ce, cum de ştii că e vorba de o farsă?
   - Bărbatul şi-a îndepărtat un tatuaj şi are şi câteva răni de cuţit mai vechi.
   El o privi pe de-o parte amuzat, pe de alta neîncrezător.
   - Draga mea Eve, să ştii că preoţii cu care am avut eu de-a face de-a lungul vieţii puteau să bea pe ascuns cât noi doi la un loc, şi în acelaşi timp să se afle într-o încăpere plină cu bătăuşi.
   - Nu e numai asta, zise ea, reluându-şi plimbarea şi povestindu-i mai departe.
   Când ajunse la conversaţia avută cu asistentul episcopului, Roarke se opri brusc.
   - Ai înjurat un om al Bisericii?
   - Cred că da. Păi, e foarte greu să fii iritat şi să proferezi ameninţări fără să înjuri. Iar el s-a dovedit a fi un nemernic.
   - Te-ai pus rău cu Sfânta Mamă, Biserica?
   Eve miji ochii.
   - Dar de ce o consideri mamă?
   Când el înclină capul, zâmbind amuzat, ea se strâmbă la el.
   - Ei, nu mă refer la o mamă în sensul clasic. Dar dacă Biserica e de genul feminin, de ce preoţii sunt bărbaţi?
   - Excelentă întrebarea.
   El o înghionti în joacă.
   - Nu te uita la mine.
   - Într-un fel, nu eşti şi tu catolic?
   În ochii lui se ivi o uşoară tulburare.
   - Nu ştiu ce sunt.
   - Dar familia ta este. Mama ta era catolică. Probabil respecta ritualul acela legat de apă. Botezul.
   - Habar nu am...
   Ideea părea să-l tulbure într-un mod cât se poate de neplăcut. Îşi trecu mâna prin păr.
   - Ah, de acum încolo ar trebui să-mi fac griji? În orice caz, dacă după ziua de azi vei ajunge în infern, asigură-te că voi avea şi eu un loc.
   - Sigur că da. Oricum, dacă reuşesc să-l conving să-mi predea acele fişe, o să ştiu sigur dacă victima a fost Flores sau vreun impostor. Şi în cazul în care a fost un impostor...
   - Ar fi ceva să afli că Flores a decedat acum vreo 6 ani.
   Roarke o mângâie încet pe obraz.
   - Şi după aceea, o să tratezi cazul ca pe o cauză personală, ca şi cum victima ţi-ar fi fost apropiată.
   - Ar avea o oarece legătură, aşa că... ai dreptate, recunoscu Eve, l-aş trata ca pe ceva personal. Identitatea părintelui Flores pare una solidă. Prin urmare, dă-mi voie să te întreb. Dacă ai vrea să ascunzi, pe tine sau orice altceva, de ce n-ai face pe preotul?
   - Ar fi al dracului de greu, la fel ca şi acele îndatoriri bisericeşti pe care le-ai avea ca să-ţi joci bine farsa. Ritualurile, regulile şi Dumnezeu mai ştie câte altele.
   - Da, dar există şi destule avantaje suficient de convenabile. Vorbim aici de un preot care nu are familie, al cărui părinte spiritual a murit sau e pe moarte. Unul care şi-a luat liber un an de zile sau chiar mai mult ca să cutreiere lumea şi care nu are relaţii solide. Ori îl ucizi..., ori moare el într-o manieră convenabilă. Îţi însuşeşti identitatea lui, lucrurile pe care le posedă. Îţi modelezi puţin chipul ca să semeni cu el, să fii asemenea lui ca să ai trecere. Nu e mare scofală să faci rost de o fotografie nouă pentru o nouă carte de identitate.
   - I-ai verificat pe preoţii mai în vârstă?
   - Da. E vorba de preotul care a murit, cu cel puţin 10 ani în urmă. Apoi, mai există o posibilitate.
   Îl privi pe Roarke, gânditoare.
   - Ai nevoie de un talent special ori de o sumă considerabilă ca să angajezi pe cineva cu abilităţi serioase, care să ştie să falsifice o carte de identitate, astfel încât aceste schimbări să nu fie detectate de scanere.
   - Aşa e.
   - După aceea, mai ai nevoie de cineva cu un talent deosebit care poate pătrunde în sistem să vadă dacă poate afla cine a falsificat aceste cărţi de identitate şi dacă eventual a lăsat „urme” în timpul operaţiunii cu pricina.
   - Tu eşti cea care are nevoie.
   El îi atinse bărbia cu degetul.
   - Şi nu-i aşa că eşti o norocoasă deoarece îl cunoşti pe acel cineva care posedă aceste talente speciale?
   Ea se întinse spre el, sărutându-1.
   - Mai întâi luăm cina. Ce zici de mâncare mexicană?
   - Ole, aprobă el.
   Luară cina pe terasă, o bere rece mexicană pentru ca savurând mole pablano să alunece mai uşor pe gât. Totul avea, parcă, îşi zise ea, un aer primitor, meniul uşor, seara aceea plăcută, licărul lumânărilor de pe masă. Un aer marital, exact aşa cum i se păruse şi mai devreme. Era frumos.
   - N-am mai fost de mult pe la casa din Mexic, comentă Roarke. Ar trebui să ne facem timp să trecem pe acolo.
   Eve lăsă capul într-o parte.
   - Am vizitat fiecare loc în care ai achiziţionat o casă?
   Amuzat, el îşi bău paharul cu bere.
   - Încă nu.
   Exact aşa îşi imaginase şi ea.
   - Ar fi cazul să facem un tur complet, ca să nu mergem mult, prea des într-un anumit loc. Ea luă încă o bucată de nachos, trecând-o prin sosul salsa, care era foarte iute. De ce nu ai una şi în Irlanda?
   - Am acolo câteva proprietăţi.
   Sosul îi transformă gura într-o zonă de război. Ea sondă puţin mai adânc.
   - Deţii hoteluri, afaceri, acţiuni. Dar nu o casă.
   El reflectă o vreme, după care fu oarecum surprins de propriul răspuns:
   - Când am plecat de acolo, am jurat că voi reveni doar în clipa când voi avea tot. Putere, bani şi, cu toate că nu-mi place să recunosc, o anume respectabilitate.
   - Le-ai obţinut deja.
   - Şi m-am întors, mă voi întoarce iar acolo. Dar o casă, ei bine, reprezintă o declaraţie, nu? Un legământ. Chiar dacă ai o casă în altă parte, deţinerea unei case creează o legătură solidă şi palpabilă. Încă nu sunt pregătit pentru asta.
   Ea mişcă din cap în semn de înţelegere.
   - Ai vrea să avem o casă acolo? o întrebă el.
   Ea nu avu nevoie de reflecţie asupra subiectului şi nici nu fu surprinsă de propria replică. Nu în secunda în care îl privi în ochi.
   - Am deja ceea ce-mi doresc.

4.

      După cină, Eve îi oferi lui Roarke datele lui Flores, astfel ca fiecare să poată lucra în biroul său, cu toate că cele două birouri comunicau între ele.
   În bucătăria ei mică, ea programă cafeaua, după care o puse pe biroul său. Îşi scoase haina şi îşi suflecă mânecile.
   Ghemuit în fotoliul de dormit, Galahad se uită la ea cu privirea sa bicoloră, enervată.
   - Nu-i vina mea că ţi-e teamă să mergi afară.
   Ea sorbi din cafea, privindu-l la fel de atent. Imediat ce pisicul începu să clipească, ea ridică un deget.
   - Aha. Am câştigat.
   Galahad nu făcu altceva decât să-şi rotească trupul rotofei, să-şi ridice un picior şi să se apuce de spălat.
   - OK, ajunge atâta relaxare în atmosfera primitoare de acasă. Computer, dădu ea primul ordin, cerându-i să deschidă dosarul lui Flores, după care îi solicită să verifice din nou lista celor care avuseseră acces confirmat la chivot.
   Chale Lopez, preotul pasionat de box, născut în Rio Poco, Mexic, era cel care o interesa. Nu simţea acele vibraţii care să-i comunice că el ar merita să se afle pe lista suspecţilor, dar ceva legat de el îi dădea o anume nelinişte. Lopez avea cel mai simplu acces la recipientul cu vin şi, preot fiind, nu el ar fi trebuit să-şi dea seama că are de-a face mai degrabă cu un şarlatan decât cu un profan care nu era cine pretindea a fi?
   Dar ea nu simţea acele vibraţii.
   Şi nici nu reuşea să găsească motivul.
   Să fi fost vorba de un gest cu conotaţii sexuale? Cei trei bărbaţi împărţeau aceeaşi casă, aceeaşi slujbă, luau masa împreună, îşi petreceau timpul liber împreună. Poate că se simţeau bine împreună. Varianta asta trebuia luată şi ea în considerare.
   Preoţii nu trebuiau să lege astfel de relaţii - nici între ei, nici cu altcineva, dar au făcut-o - aceasta fiind o regulă de veacuri întregi.
   Flores nu fusese preot. Cinci, aproape 6 ani jurământ de castitate? Oare un bărbat chipeş şi sănătos nu era interesat de plăcerea sexuală sau de autoerotism pentru a ascunde adevărul atâta timp?
   Greu de crezut.
   Prin urmare... Lopez îl prinde făcând amor cu un enoriaş din parohia lor sau angajând o prostituată. După care se născuseră furia şi dorinţa de a pune lucrurile la punct.
   Nu, nu i se părea că lucrurile se derulaseră în maniera asta.
   Lopez avea 48 de ani, iar la seminar intrase la vârsta de 30 de ani. Oare nu era prea târziu ca să alegi cariera de preot?
   Flores - sau cum îl chema - intrase la seminar la vârsta de 22 de ani, iar părintele Freeman - al treilea dintre ei - la vârsta de 24 de ani.
   Însă Lopez - Chale Lopez, bărbatul cu privire sinceră şi tristă - activase câţiva ani ca boxer profesionist, categoria 61-67 de kilograme, având la activ douăzeci şi două de victorii, dintre care şase prin KO. Nu fusese căsătorit (Oare li se permitea să se căsătorească înainte de hirotonisire?) şi nici nu existau dovezi că ar fi avut vreo relaţie oficială.
   Exista şi o scurtă perioadă de pauză în dosarul său de angajat. Trei ani de zile, din momentul în care renunţase la box şi până se înscrisese la Seminar. Trebuie să se fi ocupat cu ceva în tot acest timp.
   Începu să verifice datele Rosei O’Donnell, după care se porni să cerceteze care dintre membrii familiei Ortiz participaseră la slujba de înmormântare. Da, îi atrăseseră atenţia câteva chestiuni, dar nu descoperise nimic neaşteptat, având în vedere că avea de-a face cu o familie foarte numeroasă.
   Oare cum se descurcau oamenii cu atâţia verişori, cu atâtea mătuşi, cu aşa de mulţi unchi şi nepoţi? Cum reuşeau să-i ţină pe drumul cel drept? Cum reuşeau să mai respire în momentul când familia aceea mare avea ceva de făcut?
   Câteva agresiuni asupra familiei Ortiz - care nu se soldaseră cu executarea pedepsei - notă ea. Un furt auto de mare valoare, care avusese loc cu puţin timp în urmă. Câteva pedepse pentru comiterea unor ilegalităţi şi a altor fapte minore. Câţiva delincvenţi minori care făcuseră puşcărie. Ea păstră aceste dosare pentru orice eventualitate.
   Existaseră, de-a lungul timpului, şi câteva victime. Jaf, agresiune, două violuri şi câteva certuri domestice cu vătămare corporală. Câteva divorţuri, câţiva morţi, o mulţime de naşteri.
   Ea se relaxa câteva clipe, rezemată de spătarul scaunului şi cu picioarele cocoţate pe birou.
   Niciunul dintre aceste evenimente nu avea legătură cu Flores, cu excepţia faptului că el era preotul parohiei. Dar, în fond, cugetă ea, asta nu avea legătură cu Flores. Ci cu Lino sau cum s-o fi numit cel care-i furase identitatea lui Flores.
   Asta se va confirma în clipa când va primi amprenta lui dentară, îşi spuse ea, cu toate că nu avea nici cea mai mică îndoială. Potrivit datelor oficiale, Flores ceruse transferul în parohie, în acea parohie, în noiembrie 2053.
   Te-ai întors acasă sau ai fugit de acolo, Lino? Întrebarea asta necesita neapărat un răspuns. Te-a recunoscut cineva? Cineva care locuia în această parohie sau care a venit doar în vizită? Cineva care s-a simţit îndeajuns de puternic şi de pătimaş, încât să te execute chiar în biserică?
   De ce anume te făceai vinovat? Pe cine ai călcat pe nervi, ai trăda sau ai rănit?
   Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduiala.
   Tu ce aşteptai? Care era acea făgăduiala care s-ar fi împlinit la capătul aşteptării?
   - E un fals, anunţă Roarke, stând în tocul uşii de alături.
   - Poftim?
   - Identitatea lui e un fals. Lucru pe care îl ştiai deja, aşa că nu ştiu de ce m-ai făcut să-mi pierd vremea cu asta.
   - E plăcut să ai şi confirmarea.
   El îi aruncă o privire calmă, după care se aşeză pe marginea biroului ei.
   - În cazul acesta, ai obţinut-o. A fost o muncă bună, costisitoare. Nu cea mai bună, dar nici de mântuială. Nu au trecut decât 6 ani şi ceva. Flores a declarat că şi-a pierdut cartea de identitate, după care şi-a făcut una nouă.
   - Când, mai exact?
   - În octombrie 2053.
   - Cu o lună înainte de a solicita transferul la St. Cristobal.
   Ea îl lovi pe Roarke peste picior.
   - Da, ştiam eu.
   - Exact cum spuneam. Omul şi-a făcut rost de o fotografie nouă, ca şi de copii ale datelor care îi erau necesare. E o metodă destul de des folosită când se fac asemenea schimbări de identitate.
   - Amprente?
   - Ei bine, aici vine partea costisitoare. Trebuie să-ţi ungi cu atenţie palma dreaptă sau să te pricepi bine la hacking şi la manevrarea datelor neoficiale. Ca să poţi înlătura amprentele digitale şi să le înlocuieşti cu ale tale. Şi asta înseamnă să le înlocuieşti începând cu cele din copilărie, astfel ca totul să pară autentic - iar el a procedat întocmai. Este prima schimbare când poţi greşi foarte uşor. După aceea, devii tu, nu? Tu, în noua ta piele.
   Ea ridică privirea spre el, încruntându-se.
   - Câte identităţi falsificate ai procurat sau ai folosit în timpul carierei tale ilegale?
   El zâmbi.
   - E un stil de viaţă foarte potrivit pentru un tânăr care dispune de ceva abilităţi şi de o discreţie considerabilă, dar nu asta a fost ocupaţia mea principală.
   - Hmmm. Da, am verificat amprentele. Se pare că îi aparţin lui Flores, deci a săpat şi mai adânc şi a spart baza de date, sau a plătit pe cineva să facă asta pentru a le modifica. Restul este oarecum standard - identificarea furtului.
   - E o tâmpenie să procedezi altfel ca să economiseşti câţiva bănuţi.
   - Ca să-ţi faci intervenţii faciale asta presupune bani, timp şi bătaie de cap. E un drum lung.
   Ea se ridică de la birou, simţind nevoia să reflecteze în picioare, în timp ce se plimba prin încăpere.
   - Da, e o treabă serioasă.
   - Ca să ajungi atât de departe, să te lupţi atâta amar de vreme, înseamnă să renunţi la tine însuţi, nu? La numele tău, la chipul tău, la toate relaţiile pe care le ai. Adică renunţi la pielea ta, preluând-o pe a altuia. Da, e un soi de angajament. Poate că victima ta voia să o ia de la capăt. Voia o viaţă nouă.
   - Îşi dorea mai mult de atât. Cred că el a revenit aici, în New York, mai exact în cartierul cu pricina. A ales de bunăvoie această zonă, fiindcă o cunoştea deja. Se ascundea şi, ca atare, avea nevoie să-şi schimbe fizionomia - dar a avut răbdare.
    Gândindu-se la ceea ce citise, ea şopti:
   - „Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduiala”.
   - Chiar aşa?
   - Cred că cel care are răbdare aleargă cam tot timpul pe acest Pământ al Făgăduinţei, dar Biblia susţine contrariul. În Biblia sa, pasajul acesta era subliniat. Şi mai e unul...
   Ea fu nevoită să revină la birou pentru a da de el.
   - „Cu mine sunt prosperitatea, bogăţia şi slava, avuţiile trainice şi dreptatea.”
   - Ţi se promite că vei avea bani, respect şi calităţi, speculă Roarke. Da, toate astea sunt bune, şi pentru o parte dintre ele chiar merită să ucizi şi să aştepţi. În plus, e plăcut să trăieşti într-un loc familiar în timp ce aştepţi - şi poate că între timp te însărcinează cineva să ai grijă de cei pe care-i cunoşti, fiind conştient că ei nu te vor recunoaşte.
   Ea miji ochii.
   - Oamenii le împărtăşesc preoţilor tot felul de lucruri, nu-i aşa? Lucruri personale, intimităţi. Cu asta dai lovitura, nu ţi se pare?
   - Am avut o cunoştinţă care cândva s-a dat drept preot.
   - Pentru?
   - Pentru bani. Cum spuneai şi tu, păcatele sunt mărturisite, ceea ce îţi dă ocazia să şantajezi şi să primeşti cu regularitate gravuri de colecţie. Nu-mi place jocul ăsta.
   - De ce?
   - E crud, nu?
   Eve clătină din cap. Ea ştia ce făcuse el, dar înţelegea, totuşi, că era genul de om care considera escrocheriile ca ceva foarte neplăcut.
   - Poate că asta e şi ideea. Poate că el l-a şantajat pe unul dintre păcătoşi, aşa că ea sau el l-a trimis la dracu’. Devenise un ritual plăcut. Un fals preot care se foloseşte de meseria cu pricina pentru a escroca, iar escrocii se folosesc apoi de ritualurile bisericeşti pentru a elimina un fals preot.
   Ea plecă de la birou, plimbându-se prin încăpere.
   - Dar nu am cum să pricep cum stă treaba, să reuşesc să obţin adevărul până nu pun laba pe el. Cine era în realitate? Vreau să aflu care era tatuajul pe care-l purta. Vreau ca cei de la laborator să se grăbească puţin şi să reconstituie imaginea acelui tatuaj. Asta constituie o dovadă. Dacă ne gândim că el şi-a înlăturat acel tatuaj şi că şi-a remodelat chipul acum aproape şase ani, după care a venit aici, unde Flores a fost văzut viu şi nevătămat, atunci înseamnă că mă pot concentra pe o anumită zonă.
   Îl privi pe Roarke, care stătea la locul lui şi o urmărea atent.
   - Mereu există ecouri, mereu există umbre? Aşa spun experţii tăi în ale computerelor, referindu-se la spargerea bazelor de date, la sondarea pe net, la ştergerea unor date. Şi întotdeauna există o cale prin care să dai de urma acestor ecouri şi umbre.
   - Aproape întotdeauna, replică Roarke.
   De ale tale nu am reuşit să dau, gândi Eve. Dar cât de mulţi aveau resursele sau abilităţile lui Roarke?
   - Dacă el a fost la fel de bun ca tine sau a plătit pe cineva la fel de bun ca tine, nu s-ar mai fi jucat de-a falsul preot în Harlemul Spaniol. S-ar fi ascuns sau ar fi aşteptat, indiferent ce, pe o plajă cu nisip fin.
   - Pare logic ce spui, recunosc.
   - Toate sunt speculaţii. Toate sunt nişte proiecţii. Nu-mi place să lucrez în maniera asta. O să-i rog pe Feeney şi pe cei de la Informatică să facă mâine nişte cercetări mai amănunţite.
   - Dar tu? Ce ai de gând să faci mâine?
   - Mă duc din nou la biserică.
   El se ridică şi se apropie de ea.
   - Ei, în cazul acesta, ce-ar fi să păcătuim mai întâi.
   - Chiar dacă eu ştiu că atunci când eşti căsătorit nu e un păcat.
   El se aplecă, muşcând-o de buza superioară.
   - Ceea ce am eu de gând s-ar putea să fie un păcat.
   - Încă am de lucru.
   El îi deschise nasturele de sus al cămăşii, împingând-o cu spatele spre lift.
   - Şi eu.
   După aceea, singurul lucru de care îşi dădu seama fu acela că era deja în cabina liftului.
   - Şi tare îmi place ce fac, zise el, sărutând-o cu pasiune.
   În afară de asta, era tare talentat, îşi zise ea, în timp ce mâinile lui erau ocupate cu trupul ei, iar pulsul său o lua razna.
   Se lăsă captivată de acel sărut, fiind deja subjugată în secunda în care uşile liftului se redeschiseră, iar cămaşa ei alunecă pe podea.
   Aerul răcoros îi învălui pielea; ochii ei se deschiseră larg.
   El o conduse cu spatele către terasa de pe acoperiş, acolo unde fereastra deschisă lăsa să pătrundă răcoarea nopţii.
   - Ce...
   În aceeaşi clipă el o sărută din nou, iar ea nu simţi decât că i se dizolvă creierul.
   - Ne-am plimbat, am luat cina în aer liber.
   El o rezemă cu spatele de balustrada din piatră.
   - Cred că putem considera momentul acesta ca pe un truc deosebit de ademenitor.
   Ea îşi strecură palmele ceva mai jos, descoperind membrul lui tare şi erect.
   - Ei, da, văd că ai adus crosa de hochei.
   Pufnind în râs, el îi desfăcu sutienul - sutienul acela simplu şi alb din bumbac care era preferatul ei şi care pe el îl fascinase de fiecare dată, jucându-se mai întâi cu diamantul mărişor pe care ea îl purta la gât.
   - În clipa asta simt că ar trebui să spun şi eu ceva inspirat despre pneul tău, dar totul sună grosolan.
   Roarke trecu cu palma peste sânii ei, masându-i. Erau mici şi fermi, iar între ei atârna diamantul pe care îl primise în dar de la el. Îi simţi ritmul inimii sub pielea netedă şi fierbinte dezmierdată de palmele lui. Oricât de limpede ar fi fost privirea ei, oricât de mult amuzament se citea în adâncul ei, el ştia bine că amândoi erau la fel de excitaţi.
   O răsuci, aşezând-o încet pe marginea unui fotoliu mare, capitonat.
   - Cizmele, spuse el, ridicându-i un picior.
   Ea se rezemă pe coate, privind cum el stătea în faţa ei, scoţând mai întâi o cizmă, apoi pe cealaltă.
   Goală până la brâu, cu pielea strălucind în palida lumină a lunii ce se înălţase deja deasupra oraşului, având întipărit pe chip un uşor aer ironic, era de-a dreptul irezistibilă. Se aşeză lângă ea ca să-şi scoată pantofii, după care se răsuci ca să-i poate devora din nou buzele, în clipa în care ea începu să-i desfacă nasturii cămăşii. Se întoarse apoi într-o parte, îl cuprinse cu braţele şi se lipi de el.
   Fu mai mult o plonjare decât o cufundare. În focul pasiunii, al dorinţei, al nerăbdării cu care se căutau trupurile lor. În clipa aceea, ca de fiecare dată, era un şoc pentru sistem, o orizontalitate perfectă şi uluitoare pe care ea nu sperase niciodată să o cunoască. Era acolo. Era al ei. A lui. Gura aceea neasemuită era seducătoare şi posesivă totodată, iar palmele lui - atât de pricepute - o aveau în posesie. Simplul fapt că-l simţea lipit de ea - cu pielea lipită de a ei într-un mod atât de familiar - reuşea şi acum să-i bulverseze toate simţurile.
   El o iubea, o dorea, avea nevoie de ea într-o manieră la fel de imposibilă cum îl iubea, îl dorea şi ea, având atât de mult nevoie de el. De-a dreptul miraculos.
   El începu să şoptească mai întâi prenumele. Rosti pur şi simplu Eve. După care folosi o expresie irlandeză. A grha. Dragostea mea. Dragostea lui. Şi restul fu un simplu abandon, lăsându-se ghidată de palmele lui, ca într-un dans, în timp ce ea îşi arcui spatele pentru el.
   Buzele fierbinţi se plimbară pe trupul ei, trasând o linie fierbinte şi tandră, după care gura lui îi cuprinse sânul printr-o mişcare rapidă şi lacomă care o luă prin surprindere, făcând-o să se încordeze. Oftatul ei se transformă într-un gâfâit şi apoi într-un vaiet tremurat.
   Totul, absolut totul. Asta însemna Eve pentru el. Era mai mult decât visase vreodată, chiar şi în secret, pe aleile murdare ale Dublinului, nimic din toate acele lucruri neputându-se compara nici pe departe cu ce reprezenta ea. Nimic din ce avea nu era la fel de important şi de nepreţuit ca ea. Faptul că o săruta lacom în aerul rece al nopţii, sub lumina palidă a lunii, deştepta în el o poftă şi un dor pe care simţea că nu şi le va ostoi niciodată pe deplin.
   El se ridică, ţinând-o în braţe, simţind cum dorinţa îi aprinde sângele şi-i sfâşie măruntaiele în clipa în care gura ei se aruncă cu lăcomie asupra gurii lui. El îi lipi din nou spatele de balustrada de piatră, lăsând-o să stea cu picioarele lipite de podea, în timp ce el îi desfăcea pantalonii şi îi trăgea în jos. Iar ea procedă la fel cu pantalonii lui.
   - Eşti a mea, rosti el, cuprinzându-i şoldurile în palme şi plonjând în miezul fiinţei ei.
   Da, o, Dumnezeule, da. Primul orgasm explodă înăuntrul ei, o explozie ce semăna cu o undă de curent electric care o ameţi şi o cuprinse, făcând-o să ceară cu disperare mult, mult mai mult. Îşi încolăci un picior în jurul taliei lui, deschizându-se pentru ca el să poată plonja în întregime, şoldurile ei zvâcnind, potrivindu-şi astfel mişcările cu tempoul lui frenetic.
   Cu spatele lipit de piatra rece, cu trupul lui fierbinte lipit de al ei, simţindu-l acolo, arzând în adâncul ei, ea se simţi din nou pe coama valului, în vreme ce el o poseda sălbatic iar şi iar.
   Când dorinţa deveni din nou aprigă şi mistuitoare, când simţi că mai avea puţin şi se pierdea în ochii lui albaştri, se agăţă cu putere de el.
   - Vino cu mine, cu mine, cu mine.
   Plăcerea se aprinse precum scânteia, la fel de strălucitoare ca diamantul, în timp ce ei se prăbuşiră împreună de pe culmea înaltă a extazului.

      Eve habar nu avea dacă păcătuise, dar a doua zi de dimineaţă se trezi extrem de relaxată.
   Probabil că mintea ei calmă şi netulburată dăduse naştere acelui gând ce apăruse brusc, în timp ce ea făcea duş. Rumegă ideea în vreme ce păşi în cada pentru uscare, întorcându-se pe toate feţele, în vreme ce aerul cald îşi făcea datoria. Cu gândul în altă parte, ea ignoră halatul de baie agăţat pe partea interioară a uşii, întorcându-se în dormitor goală puşcă.
   - O, draga mea, rosti Roarke, sorbind din cafea, cu pisicul tolănit lângă el. Porţi costumul meu preferat.
........................................