...............................................................
2-3
Mazzaro își rezemă coatele de brațele lăcuite ale scaunului.
................................................................Mazzaro își rezemă coatele de brațele lăcuite ale scaunului.
- Foarte interesant, domnișoară Hunt!
- De ce spuneți asta? se miră ea, străduindu-se să-i înfrunte privirea. Oamenii pot fi buni prieteni, domnule. Fără a se implica și... emoțional.
- E adevărat. Dar nu în măsura în care îți închipui tu. În orice caz...
Contele ridică din umerii lui largi.
- Mie mi s-a părut că Pietro ține la tine.
- Își închipuie că ține, șopti ea.
- În concluzie...
Bărbatul studie chipul ei expresiv.
- Vrei să vezi colecția?
- Dacă n-aveți nimic împotrivă...
- N-am, răspunse Mazzaro, ridicând din sprâncene. Dar nu cred că este momentul cel mai potrivit. Pe un timp ca ăsta, e păcat să stai în casă, mai ales dimineața. Așa că eu și cu Elena te invităm la plimbare. Ce spui?
Suzanne își trecu privirea de la unul la altul. Elena aștepta răspunsul ei cu mare interes.
- Dumneavoastră, domnule? întrebă ea în cele din urmă.
- Ai ceva împotrivă?
Suzanne ridică neajutorată din umeri.
- Nu, dar...
- Ce anume, domnișoară Hunt? Dacă vrei să ne refuzi, nu-i nicio problemă.
Dar de unde! Suzanne abia îndrăznea să respire.
Nu era vorba de ce voia, ci de ce trebuia să facă.
Mazzaro era o adevărată amenințare pentru ea, dar nu putea să declare așa ceva. Având în vedere că îl considera cel mai tulburător bărbat din câți cunoscuse.
Și mai era și privirea Elenei. Nu-și dorea ea să stea de vorbă cu fetița, s-o binedispună, încurajând-o să nu mai fie prizoniera propriei obediențe?
- Dacă sunteți sigur că... asta vreți?
- Altfel nu-ți propuneam, o asigură contele. Ce se întâmplă, domnișoară Hunt? Ți-e teamă de reacția lui Pietro?
- Nu!
În privința asta, Suzanne era foarte sigură. Prin urmare, inspiră adânc, după care zise:
- Mi-ar plăcea să mă plimb cu dumneavoastră și cu... Elena.
- Perfect.
Mazzaro se ridică de la masă, luându-și cârjele abia câteva clipe mai târziu. Apoi, privind-o încă o dată, porni spre ușă.
- Mănâncă liniștită, domnișoară Hunt. Între timp, îl rog pe Luigi să scoată mașina din garaj.
Înghițind ultima bucată de corn și terminând sucul, Elena se grăbi să-și urmeze tatăl. Dar Mazzaro o dojeni imediat.
- Ține-i companie domnișoarei Hunt, micuța mea, zise el ferm, dar cu blândețe. Și vorbește în engleză, s-a înțeles?
- Da, tati, răspunse fetița, în italiană.
- În engleză, Elena!
- Da, tată, se corectă ea.
Imediat ce Elena reveni la masă, contele părăsi încăperea.
Suzanne începu să mănânce, mai mult cu hotărâre, decât cu poftă. Se întreba, desigur, cum va reacționa Pietro aflând ce avea de gând. La urma urmei, avea tot dreptul să se supere, având în vedere că se afla acolo datorită lui. Și dacă mama lui nu mai mergea la Muvano?
Mestecând căzută pe gânduri, întâlni privirea Elenei, așa că se forță să zâmbească. Știind că voia să devină prietena fetiței, era posibil ca Pietro să nu caute alte motive.
- Mergi la școala din Castlefalcone, Elena? întrebă ea, fără să aștepte neapărat un răspuns.
- Îți place de tata, domnișoară? o întrebă Elena, tonul fetiței făcând-o să se înece.
Micuța, în schimb, reacționă asemenea oricărui copil, râzând pe înfundate.
- Sigur că îmi place de tatăl tău, răspunse Suzanne în cele din urmă.
- Pietro nu-l place, zise candid Elena, într-o engleză la fel de bună ca a tatălui ei. Iar tu ești prietena lui, nu?
- Asta nu înseamnă că suntem de acord în toate, răspunse Suzanne. În plus, sunt sigură că te înșeli. Verii se ceartă adesea, dar lucrul acesta n-are nicio importanță.
Elena ridică din umeri.
- Mama zice că Pietro e decis să țină la ea, și de aceea se ceartă cu tata.
Surprinsă, Suzanne se grăbi să-și mai toarne o cafea.
- La vârsta ta, nu poți înțelege, zise ea apoi, fără s-o privească. Spune-mi, te rog, înveți în Castlefalcone?
- Nu, zise Elena. La Milano.
- Milano? La... o școală cu internat, adică.
- E o mănăstire, domnișoară. După... accidentul tatei, mama a spus că nu mă poate duce la Muvano. Copiii de la mănăstirea aceea vin acasă după-amiaza. Așa că eu... făcu un gest larg, m-am dus la Milano.
Concluziile erau, din păcate, ușor de tras. Sophia profitase de absența lui Mazzaro pentru a-și trimite fetița la internat. Asta dacă nu cumva Mazzaro vrusese să petreacă mai mult timp cu soția lui...
La revenirea contelui, Suzanne era la a doua ceașcă de cafea.
- Ești gata? întrebă el din ușă.
Privindu-l, Suzanne îi dădu dreptate lui Pietro. Rănile nu-i diminuau nicidecum șarmul și senzualitatea.
Elena alergă spre el, însă Suzanne o urmă cu pas lent.
- Pietro s-a trezit? întrebă ea.
- Încă nu, răspunse contele. De ce? Ai nevoie de aprobarea lui?
Ironia lui avu efectul scontat.
- Sunt gata, domnule, zise Suzanne, smulgându-i un zâmbet.
- Mă bucur. E bine să plecăm devreme. A... adăugă el, ți-ai adus costumul de baie?
- Costumul de baie? repetă ea surprinsă. Cred că... da.
- Atunci, ia-l cu tine, domnișoară Hunt, zise bărbatul, făcându-i loc să treacă. Prosoapele sunt deja în mașină.
În loc să protesteze, Suzanne procedă întocmai, punând costumul în rucsac, alături de ochelarii de soare și de loțiunea de plajă.
Revenind în holul de la intrare, observă cum praful se ridică în bătaia soarelui.
- Pe aici, domnișoară Hunt! zise Mazzaro, apărând în dreptul intrării.
În fața porticului aștepta un Mercedes elegant și puternic, în ciuda vechimii lui, bărbatul care ștergea capota de praf părând să fie Luigi.
- Urcă, domnișoară Hunt, îi ceru Mazzaro pe tonul căruia îi dădea mereu ascultare, astfel că Luigi se grăbi să-i țină portiera, într-o cu totul altă dispoziție decât cea în care-l cunoscuse. În concluzie, dintr-un motiv anume, bătrânul nu-l simpatiza pe Pietro.
Elena era deja pe bancheta din spate, degajând un farmec surprinzător. Când zâmbea, semăna mai mult ca oricând cu tatăl ei, astfel că Suzanne dorea s-o vadă cât mai veselă.
Mazzaro, în schimb, tocmai cobora treptele, așa că Suzanne își feri privirea, intuind cât îi era de greu. Luigi sări însă să-l ajute, astfel că în câteva minute contele urcă la volan, alături de ea. Luigi ezită, îngrijorat, dar Mazzaro flutură hotărât din mână.
- Mă descurc, Luigi, îl asigură el în italiană. Iar domnișoara Hunt va avea grijă să nu mi se întâmple nimic.
Motorul porni de la prima încercare, automobilul înaintând maiestuos pe alee. Judecând după suporții metalici ai capotei, fusese fabricat înainte de război, dar în același timp, păstrat într-o stare impecabilă.
- Ești drăguță să deschizi porțile, domnișoară Hunt? întrebă Mazzaro, motiv pentru care Suzanne coborî din mașină imediat ce aceasta se opri.
- Aveți voie să conduceți? întrebă ea puțin mai târziu, în timp ce coborau panta care ducea spre sat.
Drept răspuns, Mazzaro îi aruncă o privire sardonică.
- Ai emoții? întrebă el, ironic.
- Nu am, dar...
- Știu, zise el blând. Familia ar putea crede că mă pripesc, dar noi știm că... nu-i adevărat. Corect?
- Da? ezită Suzanne.
- Știm, nu?
O privi din profil.
- Dacă spuneți dumneavoastră.
Mazzaro zâmbi.
- Nu mai fi așa de încordată, domnișoară Hunt. Îți promit că nu vei păți nimic.
Siguranța era atât mentală, cât și fizică. Astfel că observând abilitatea cu care conducea, cel puțin din punctul acela de vedere, îi dădu dreptate.
În timp ce coborau spre vale, interiorul mașinii fu invadat de aroma puternică a vegetației și a pădurii de pin. Din loc în loc, puteai admira frumusețea pomilor fructiferi.
Sesizându-i încântarea și interesul, Mazzaro șopti:
- Proprietatea familiei Falcone se întinde de aici până la Marea Adriatică.
Suzanne îl privi surprinsă.
- Înseamnă că a fost foarte bogată.
- Și foarte puternică, recunoscu el. De departe, ne înrudim cu familia de Medici, care, din câte am înțeles, a fost recompensată de nenumărate ori pentru fărădelegile sale.
- Ce crud sunteți! exclamă Suzanne, uitând cui se adresează.
- Dar onest, insistă contele cu un zâmbet, în timp ce tânăra încercă să-și revină din șoc, privind pe geam. Istoria Italiei e plină de acte de cruzime, continuă el, ignorându-i emoția, făcându-mă să mă întreb cât de civilizați suntem, în ultimă instanță.
- Considerați că gradul de civilizație e doar aparent? întrebă Suzanne, jucându-se cu o șuviță de păr.
- Nu ești de aceeași părere?
- Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Ar putea explica motivul pentru care oamenii au și acum dorința patologică de a-și ucide și mutila semenii.
Suzanne îndrăzni până la urmă să-l privească.
- Asta ar însemna că și restul instinctelor sunt la fel de periculoase, protestă ea.
- Sunt, șopti el. Iar o femeie frumoasă ca tine știe că am dreptate.
Roșind, tânăra o privi pe Elena. Fetița era preocupată de un stol de păsări, astfel că atunci când Suzanne îl privi din nou pe conte, acesta zâmbi cu subînțeles.
- Glumiți.... domnule, protestă ea, strângând bareta genții.
- Dacă te deranjează, schimbăm subiectul. Ia spune, unde mergem? De fapt, ar trebui s-o întreb pe Elena. Unde mergem, scumpo?
- La cascadă, tată? întrebă Elena, rezemându-și brațele de scaunele lor.
- Da, micuța mea, la cascadă. Ai înotat vreodată într-o cascadă, domnișoară Hunt?
Mazzaro o provocă din priviri.
- Sunt convins că nu. Dar astăzi, cu permisiunea ta, vom remedia situația, nu-i așa?
Sub privirea lui, Suzanne fu invadată de o emoție puternică. Pur și simplu nu putea să se supere pe el.
Cum să facă așa ceva, când în curând aveau să se despartă, iar trupul ei vibra sub efectul senzualității lui latente? Prin urmare, se bucura că o luaseră cu ei și pe Elena. În caz contrar, pericolul apropierii lui ar fi fost iminent.
Urcară spre o pădurice înconjurată de stânci, o dată sau de două ori Suzanne fiind obligată să se țină de portieră pentru a nu cădea peste Mazzaro. Înainte ca bărbatul să oprească motorul, auziră zgomotul apei. Parcă era ecoul unui tunet care răzbătea dincolo de pădure. Păsările și alte vietăți se luau la întrecere cu ea, dar rezonanța cascadei era mai puternică.
- Mergem s-o vedem? propuse Mazzaro, pregătit să-i deschid portiera, moment în care Suzanne conștientiză din plin atingerea brațului său.
Coborând repede din automobil, tatăl își ajută fiica să facă la fel, fetița nepărând surprinsă de agilitatea lui.
- Să mergem, domnișoară Hunt, inistă contele. Nu-i departe.
Nehotărâtă, Suzanne coborî din mașină chiar în fața lui, însă din fericire, Elena îi distrase atenția, întrebând dacă putea s-o ia înainte.
- Ai grijă, draga mea. Pietrele por fi alunecoase.
Zâmbind, Elena alergă spre cascadă. Între timp, Mazzaro se ocupă de bagaj.
- Aveți... voie? se interesă Suzanne, îngrijorară. Aprobarea medicilor, vreau să spun.
- Am nevoie de mișcare, domnișoară Hunt. Altfel, înțepenesc.
- Înțeleg.
- Mulțumesc pentru grijă. Un lucru cu totul nou pentru mine. Vino, adăugă el, luându-i rucsacul. Ne așteaptă Elena.
Suzanne ridică privirea.
- Știe, nu?
- E secretul nostru, recunoscu el. Dar și al tău.
- Scuze. Dacă n-ar fi ieșit pe balcon...
- Acum nu mai eram împreună, încheie cu blândețe contele. Sau poate da, adăugă, cu ochii la buzele ei. Poate nu e cazul să-mi refuz chiar totul...
Capitolul 5
Cascada avea aproximativ 7 metri înălțime și, potrivit explicațiilor ulterioare ale lui Mazzaro, izvorul ei era unul subteran. Stânca din spatele său era acoperită cu mușchi și cu ferigi, dar putea fi escaladată.
Bazinul în care cădea apa era uriaș, Mazzaro și Suzanne aflându-se acum chiar pe platoul de la baza cascadei, acolo unde Elena își bălăcea fericită picioarele în apă.
- Ce loc minunat! exclamă Suzanne, privind cu uimire în jurul ei. N-am mai văzut așa ceva!
- Mă bucur că e pe placul tău.
Mazzaro veni lângă ea, lăsând rucsacurile pe iarbă.
- Putem înota în bazin. Apa e rece și adâncă, dar sigură.
Suzanne se uită la rucsacul ei. Își adusese costumul de baie, dar n-avea de gând să-l poarte. Deși era greu să reziști tentației de a înota într-un asemenea loc.
- Pot să înot, tati? întrebă Elena, ridicându-se în picioare.
- Costumul e în rucsac, zise Mazzaro. Duceți-vă acolo, între copaci, și schimbați-vă.
- Da, tată.
Elena își luă costumul, Suzanne regretând firește, că al ei nu era la fel de sobru.
Văzând că ezită, Mazzaro îi întinse rucsacul:
- Ți-ai adus costumul, nu-i așa, domnișoară Hunt?
Ea aprobă, nehotărâtă.
- Și nu vrei să înoți?
- Dumneavoastră o veți face?
Mazzaro începu să-și descheie cămașa.
- Acum, te-ai convins, domnișoară Hunt?
- Vino, domnișoară! o imploră Elena, nerăbdătoare.
La adăpostul copacilor, Suzanne se schimbă în câteva minute. Spre bucuria fetiței, care o studie admirativ.
- Mătușa Tommasa nu mi-ar perite niciodată să port un asemenea costum, oftă ea. Dar ție îți stă bine, domnișoară.
- Cea care îți alege hainele e mătușa?
- Mama n-are timp să meargă cu mine la cumpărături, explică Elena pe un ton inocent, dezvăluind ce puțin se preocupa Sophia de fiica ei.
Când Suzanne și Elena ieșiră dintre copaci, Mazzaro stătea pe vine în fața bazinului. Purta doar un șort negru, astfel că tânăra admiră în voie atât spatele lui lar, cât și cicatricea care îl brăzda, cea pe care își dorea atât de mult s-o atingă.
Simțind că se apropie, bărbatul se ridică în picioare, arătându-i Elenei o broscuță. Fetița se grăbi s-o studieze, iar Mazzaro se uită la Suzanne pe deasupra capului ei.
În cazul altcuiva, și-ar fi dat seama ce gândește, însă măsurând-o cu atenție, Mazzaro păstră o privire enigmatică, privindu-și apoi fetița cu o blândețe surprinzătoare.
Simțind că era „în plus”, Suzanne se apropie de bazin, strecurându-și degetele în apa rece, înfiorându-se când stropii reci ai cascadei îi atinseră umerii.
Renunțând la broscuță, Elena i se alătură pe marginea bazinului.
- E îngrozitor de rece, domnișoară, anticipă ea, fericită.
După care sări în bazin, apărând la suprafața apei câțiva metri mai încolo, mai veselă ca oricând.
Uimită peste măsură, Suzanne nu luă seama la apropierea lui Mazzaro.
- Înoată ca un pește, nu? șopti el.
- Da. Se pare că adoră apa.
- Așa e, schiță contele cu un zâmbet. Tu nu? Sau costumul e doar de decor?
Suzanne vru să se acopere.
- N-am avut altul, domnule, zise ea, cu ochii la cicatricile de pe clavicula lui.
Apoi, ferindu-și privirea, se grăbi să adauge:
- Nu mi-am imaginat că voi avea nevoie de el.
Oftând, contele se aplecă, înmuindu-și degetele în apa rece. Însă imediat ce se ridică, Suzanne fu nevoită să-l privească.
- De ce nu te uiți la mine? șopti el. De teamă? Nu mă deranjează, să știi.
- Nu?
- Dacă tu n-ai nimic împotrivă, eu nici atât.
Ca atare, Suzanne studie atent cicatricea care cobora până în dreptul buricului.
- Îmi povestiți despre accident? îndrăzni să întrebe, moment în care Mazzaro o prinse de bărbie.
- Nu acum, șopti el senzual.
- Mai târziu?
- Dacă ții neapărat.
Ochii lui păreau două bazine adânci în care s-ar fi scufundat de bunăvoie. Copleșită de dorință, se apropie mai mult de el, simțind nevoia să-l atingă, să devină una cu el. Atrasă de căldura trupului său, ridică mâna ca și cum ar fi vrut să-l mângâie. Însă imediat după aceea se retrase, îngrozită. Își pierduse mințile? Doar pentru că se purta frumos cu ea și că o trata de la egal la egal, se lăsa copleșită de emoții?
- Elena... poate... răci, bâigui ea, exact în clipa când palma lui ateriză pe ceafa ei.
- Rămâi pe loc, insistă el, ascunzându-și fața în părul ei.
Din locul în care se afla Elena, atitudinea lor părea una inocentă.
- Îmi pare rău, șopti Suzanne.
- De ce? întrebă el, continuând să-i dezmierde ceafa. Crezi că eu nu doream să te ating?
Făcând un pas înapoi, Suzanne se trezi lipită de el.
- E o nebunie, șopti ea, în timp ce mâna lui alunecă de la talie spre coapsă, trezindu-i simțurile.
După aceea, îndepărtând-o cu blândețe de el, contele sări în bazin asemenea fiicei sale, cu care începu să se joace imediat ce ieși la suprafața apei.
Privindu-i, Suzanne se trezi la realitate. Dumnezeule! Ce făcuse? Ce părere își făcuse Mazzaro despre ea? O considera, mai mult ca sigur, o ușuratică. Nu era, dar în preajma lui emoțiile ei deveneau de necontrolat!
Lăsând-o pe Elena să revină pe marginea bazinului Mazzaro o întrebă de ce nu intră în apă, fără a mai folosi apelativul „domnișoară Hunt”.
- Nu știu, se răsti Suzanne. Nu vreau să deranjez.
- Dumnezeule! mârâi el, ieșind din apă. Nu deranjezi, Suzanne. Dar pe tine te deranjează că îți spun pe nume?
- Și dacă ar fi așa?
- Ce se întâmplă? se impacientă contele. Ești supărată pe mine pentru ce s-a întâmplat?
- Pe mine sunt supărată.
- De ce?
- De ce? repetă Suzanne, privindu-l în ochi. Nu sunt cum... vă închipuiți, domnule. Eu... n-am...
Tăcu, frustrată.
- Știți foarte bine la ce mă refer.
- Știu că te-ai purtat aiurea. Apropo, poți să-mi spui pe nume.
- Nu pot face una ca asta! protestă ea.
- Nu-ți place numele meu? Mai am încă două, așa că ai de unde alege...
- Vă rog... îl imploră ea, întorcându-i spatele. Încetați!
- Atunci, nu mai face nici tu din țânțar armăsar. În fond, cu ce am greșit? Ești o fată frumoasă, Suzanne. Dar dacă gestul meu te-a ofensat, îmi cer scuze. N-am vrut să te jignesc și nici nu-mi voi schimba părerea despre tine.
Suzanne se întoarse cu fața la el.
- Și dacă Elena nu era aici...
- Dar este... Iar eu mi-am revenit, nu?
- Eu nu! exclamă Suzanne.
- Vrei să spui că nu ți s-a mai întâmplat?
- Nu!
- Nici măcar cu Pietro?
- Nu! După cum știți, nu avem genul acela de relație!
- Mă surprinzi...
- De ce?
Suzanne îl fixă, furioasă.
- Ce părere proastă aveți despre tinerele din Anglia!
- Mai bine nu-ți spun...
- Mulțumesc frumos! Dar viața nu se rezumă la asta, să știți!
Contele luă seama la frustrarea ei.
- Vrei să spui că... n-ai fost cu nimeni?
- Exact! Nu toți știu să seducă o femeie!
- Ce te face să spui asta? După câte văd, și tu ți-ai făcut o impresie greșită despre mine, Suzanne.
Tânăra oftă.
- Atunci, mai bine să nu mai discutăm despre asta, zise ea, întorcându-se cu spatele, dorind să pună capăt acestei conversații.
- Așa ți se pare?
După toate aparențele, Mazzaro n-avea de gând să renunțe.
- De ce? Pentru că am câteva admiratoare?
- Aiurea! se înfurie Suzanne, uitând cu cine stă de vorbă. Sunteți un bărbat foarte atractiv!
- Da?
- Știți bine că așa e, recunoscu ea.
- Mulțumesc, zise Mazzaro cu un surâs. Și acum, ne alăturăm Elenei, nu?
Era plăcut să revină din nou în apă, răcoarea ei alungând toate îndoielile și îngrijorările sale. Ca atare, trăi clipa fără să reflecteze la ce va urma.
Jucară un fel de polo pe apă, Mazzaro încercând chiar să trișeze. La un moment dat, curpinsă de emoția jocului, Suzanne îi atinse cicatricele.
În cele din urmă, prea obosiți să mai joace, reveniră pe platoul înverzit, Elena profitând de ocazie pentru a se „lupta corp la corp” cu tatăl ei, până când Mazzaro se declară învins. Conștientă de ea însăși, Suzanne îi privea cu bărbia sprijinită pe genunchi. Încercând se evite privirea lui Mazzaro, nici nu observă ce tare bătea soarele pe spatele ei gol.
Însă imediat ce Elena plecă să adune câteva flori sălbatice, Mazzaro luă un prosop și, începând să șteargă, reveni lângă Suzanne.
- Dacă n-ai grijă, riști să te arzi, zise el.
- Nu cred, răspunse ea, ridicând din umeri.
- Ba da. Vrei să te șterg pe spate?
- Nu! se alarmă ea. Pot și singură.
- Îți aduc un prosop...
- Îl iau eu.
Suzanne se ridică în picioare, privind în jos, spre el.
- Din rucsac, nu?
Resemnat, contele încuviință, așezându-se iarăși pe piatră.
Înfășurându-și prosopul în jurul corpului, Suzanne începu să-și șteargă părul cu unul din capete. Mazzaro o privea, stând pe burtă și cu mâinile sub bărbie.
- Cum l-ai cunoscut pe Pietro? întrebă el pe neașteptate, determinând-o să ridice privirea.
- De ce?
- A mai avut și alte prietene. Dar nu semănau cu tine.
- Adică... le-a adus la... vila Falcone?
- În definitv, e și casa lui.
- Mă gândeam că mama lui... Vreau să spun...
Mazzaro zâmbi.
- Mătușa reușește să intimideze, recunosc.
- Nu asta era ideea, protestă Suzanne.
- Atunci, care?
- Nu mai știu.
Răsucindu-se, Suzanne călcă pe unul din capetele prosopului, care căzu pe iarbă. Renunțând la el, luă tubul cu loțiune de plajă din rucsac.
Apoi, ungându-și încet brațele, se strădui să nu țină cont de faptul că era privită.
- Deci, insistă contele. Cum l-ai cunoscut?
Suzanne oftă.
- Într-un magazin de antichități. L-am ajutat să se înțeleagă cu una din asistente, deoarece vorbeam limba italiană.
- Înțeleg, zise Mazzaro, căzut pe gânduri. Dar mă surprinde că o tânără cu inhibițiile tale a acceptat invitația unui necunoscut!
Dându-și seama că o tachina, Suzanne zâmbi, atracția făcându-și din nou simțită prezența, astfel că tânăra își feri privirea.
Speriindu-se în momentul când Mazzaro luă tubul din mâna ei și, lăsându-se în genunchi, lângă ea, îi unse spatele și ceafa cu loțiune, fiecare atingere fiind în realitate o mângâiere.
Elena se apropie de ei în pas de dans și cu brațul plin de flori. Mormăind a frustrare, Mazzaro se lungi din nou pe burtă, ascunzându-și fața în iarbă.
- Ce-ai pățit tati? întrebă fetița, îngrijorată, dar Suzanne se grăbi s-o liniștească.
- Ce ai acolo? întrebă ea apoi, Elena arătându-i toate acele frumuseți. Ar fi bine să le iei acasă și să afli cum se numesc, sugeră Suzanne, mângâind petalele unei panseluțe.
- Mătușa Tommasa n-ar permite așa ceva, domnișoară, zise fetița, clătinând din cap.
Reacționând impulsiv, Suzanne îl atinse pe Mazzaro pe genunchi, dându-și seama de gest abia după ce întrebă:
- Mazzaro, îi dai voie să ia florile la vilă? Se teme că... mătușa ei va protesta.
Expresia contelui era o adevărată enigmă.
- Crezi că ar fi bine să le ia, Suzanne? zise el, implicând-o în decizia respectivă. Foarte bine, atunci, i se adresă Elenei. Dacă mătușa are ceva de zis, să discute cu mine.
- Mulțumesc, tati!
Elena îl luă fericită după gât, în timp ce Mazzaro îi aruncă Suzannei o privire cu adevărat tulburătoare.
Peste 30 de minute, plecară de la cascadă, Suzanne fiind conștientă de schimbarea produsă în relația dintre ea și conte, dar îndoindu-se că aceasta îl afecta la fel de mult ca pe ea.
Totuși, Mazzaro părea mult mai sobru ca la plecare, concentrându-se exclusiv asupra drumului.
Se opriră la o cafenea, majoritatea celor prezenți în piață recunoscându-l pe Mazzaro și întrebându-se, firește, cine era tânăra care-l însoțea.
În jurul orei 1, ajunseră din nou la vilă, Luigi salutând politicos în timp ce mașina trecea de poartă. La garaj, Elena oftă cu tristețe, observând că tatăl ei se pregătea să-și ia cârjele.
- Tată...
Mazzaro o reduse la tăcere cu o singură privire, așa că Elena coborî din mașină fără un cuvânt.
- Mulțumesc... șopti Suzanne puțin mai târziu, înaintând în același ritm cu el. M-am simțit... foarte bine.
- Da? zise contele, întorcând capul spre ea. Atunci, mă bucur.
Tonul era mai dur ca niciodată, astfel că Suzanne întrebă, îngrijorată:
- Ce s-a întâmplat? Ai dureri?
Mazzaro mârâi, nemulțumit.
- Depinde la ce fel de dureri te referi, răspunse el fără înconjur. Nu, Suzanne, n-am dureri. Dar dacă te-am supărat, îmi cer scuze. A fost fără intenție.
- Nu m-ai supărat, protestă ea, dar contele făcu o grimasă.
- Pietro ar fi de altă părere, declară el pe un ton tăios, păstrând apoi tăcerea până la intrarea în vilă.
Apoi, îi întâmpină însuși Pietro, care nu părea deloc în apele sale.
- Unde naiba ați fost? întrebă cu asprime, în italiană. Am bănuit că e vina ta! adăugă, cu ochii pe Mazzaro.
- Pietro, te rog... zise Suzanne, privind spre Elenea, care părea foarte surprinsă. N-are rost să țipi. Am fost să vedem cascada...
- Da? Ce drăguț! Fără să mă anunți și pe mine, nu?
- Ajunge, Pietro, interveni Mazzaro. Domnișoara Hunt n-are de ce să-ți dea socoteală. Din câte am înțeles, ai fost cu mama ta la Muvano...
- Da, dar... Într-o oră, m-am întors. Doar nu voiai să stau la bârfă, ca femeile în vârstă?
Mazzaro făcu o grimasă.
- Eu așa mi-am imaginat, i-o întoarse el provocator, determinându-l să se apropie, amenințător.
- Vă rog... interveni Suzanne, temându-se de posibila reacție a lui Mazzaro. Pietro, îmi pare rău că ți-ai pierdut vremea căutându-mă... Dar la drept vorbind, mi-am închipuit că vei lipsi toată dimineața. Nu ți-a spus Lucia unde sunt?
- Lucia! Nu știai că servitorii ascultă doar de stăpânul lor? mârâi el. I-a învățat să nu-i desconspire itinerariul. Oare de ce?
Elena, care își muta privirea de la unul la altul, izbucni în plâns.
- Ești îngrozitor, Pietro! strigă ea, scăpând buchetul de flori pe podea. Am avut o dimineață frumoasă, dar tu ai stricat totul! Ești gelos pe tati fiindcă o place pe Suzanne! Dar tata nu se supără când stai cu mama, deși ar putea s-o facă, nu? Fiindcă te-am văzut când o sărutai. Te-am văzut! Dar mama mi-a zis să nu spun nimic ca să nu iasă scandal! Mi-ar fi plăcut ta tati s-o sărute pe Suzanne, dar n-a făcut-o! Însă eu aș fi vrut s-o facă!
Capitolul 6
Mazzaro n-a coborât la masă, și cum doamna Vitale rămăsese la Muvano, acolo se aflau doar Suzanne, Pietro și Elena. De contesă nu se știa nimic, dar tânăra înțelesese deja că aceasta nu dădea socoteală familiei sale.
Atmosfera era cel puțin tensionată. După izbucnirea din hol, Elena fugise în camera ei, iar Suzanne îi urmase exemplul. Ca să se schimbe, motivase ea, dar în realitate trebuia să-și pună gândurile în ordine.
Dar oare reușise? se întrebă, gustând din supă fără să-i simtă gustul.
Sentimentele ei față de Mazzaro erau la fel de amestecate, iar situația de la vilă de deteriora de la o oră la alta. Relațiile acestei familii nu erau nici pe departe la fel de simple cum voiau să pară, iar Suzanne se întrebă dacă relația dintre Sophia și Pietro era responsabilă de aparenta deteriorare a mariajului acesteia? Problema era că înclina să dea vina pe Sophia, când Mazzaro putea fi, în fond, la fel de vinovat. Povestea de la cascadă îi implicase pe amândoi și bineînțeles că puteau exista și altele.
Sentimentele ei față de Mazzaro erau la fel de amestecate, iar situația de la vilă de deteriora de la o oră la alta. Relațiile acestei familii nu erau nici pe departe la fel de simple cum voiau să pară, iar Suzanne se întrebă dacă relația dintre Sophia și Pietro era responsabilă de aparenta deteriorare a mariajului acesteia? Problema era că înclina să dea vina pe Sophia, când Mazzaro putea fi, în fond, la fel de vinovat. Povestea de la cascadă îi implicase pe amândoi și bineînțeles că puteau exista și altele.
Dar una peste alta, nu credea așa ceva, fiind convinsă că Mazzaro era un om de onoare.
Elena, în schimb, părea și mai retrasă, Suzanne regretând absența doamnei Vitale. Pietro era tăcut și abătut, iar Elenei abia dacă reușea să-i smulgă un zâmbet.
La cafea, Elena ceru permisiunea să se retragă în camera ei, însă după plecarea ei, atmosfera părea și mai tensionată.
Simțindu-se obligată să mențină o oarecare normalitate, Suzanne îi turnă cafea lui Pietro.
- Mulțumesc.
Cel puțin era politicos, constată ea, ușurată.
După care, nemulțumită de propria duplicitate, șopti:
- Cred că am să plec acasă.
- Poftim? întrebă Pietro, ridicând privirea.
- Ai auzit foarte bine, Pietro. Te interesezi tu la aeroport, te rog! Sunt dispusă să iau prima cursă spre Londra.
- Nu, mormăi Pietro, frustrat. Nu poți pleca, Suzanne!
- Dacă rămân, creez... probleme, zise ea.
- Cum adică?
Înțelesese oare că mărturisise mai mult decât era cazul? se întrebă tânăra, însă Pietro clătină din cap.
- Dacă te referi la incidentul cu Mazzaro, e cazul să-l dai uitării! Noi doi nu ne-am simpatizat... niciodată.
Spre surpriza ei, bărbatul roși.
- Cât despre cele spuse de Elena, nu voi nega că eu și cu Sophia suntem.. foarte apropiați. Ne-a surprins sărutându-ne, recunosc, dar...
- Pietro! strigă Suzanne, disperată. Nu-mi datorezi nicio explicație!
- Nu-i adevărat. Nu vreau să-ți faci o impresie proastă despre mine...
- Impresia mea despre tine a rămas aceeași.
Oare? În fine, o spusese.
- După cum spuneam și înainte de a veni aici, suntem... doar amici. Amici! Prin urmare, n-are rost să pretinzi că între noi ar fi altceva!
- Cum să pretind ceea ce pentru mine, cel puțin, e adevărat? protestă el. Cu cât petrecem mai mult timp împreună, cu atât îmi doresc să rămâi lângă mine. În plus, mama a început să te simpatizeze. Nu ne dezamăgi, dându-te bătută în fața unui biet obstacol!
- Biet obstacol? În fața a ce, Pietro? Ți-am explicat deja care îmi sunt sentimentele. Iar dacă ții cu adevărat la mine, atunci chiar trebuie să plec!
- Suzanne! Recunosc că dimineață am fost necuviincios, dar încearcă să înțelegi...
- Nu cred că am ce, Pietro.
- Plecarea ta cu Mazzaro m-a înfuriat peste măsură. Știu bine ce fel de om este. Că nu mă pot aștepta la nimic bun din partea lui.
- Nu-i adevărat, Pietro. Mazzaro... Adică, vărul tău, n-a spus nimic defăimător la adresa ta, crede-mă.
- Te cred! se înfurie Pietro. Are metode mai subtile de denigrare. Cum ar fi, incidentul de azi-dimineață.
- Pietro! oftă Suzanne. Dimineață îți ieșiseși din minți! De aceea ar fi mai bine să plec...
- N-am să te las. Ai idee cum mă voi simți dacă pleci? În plus, mama va bănui că ceva nu e în regulă...
Cu alte cuvinte, își zise Suzanne, doamna Vitale n-ar fi acceptat niciodată relația dintre el și Sophia. Bănuia oare de existența ei? În cazul acesta, plecarea tinerei ar fi ridicat și mai multe semne de întrebare.
Mângâind buza ceștii, Suzanne șopti:
- Dacă m-am decis, nu mă poți împiedica, Pietro.
Ridicând din umeri, bărbatul își sprijini bărbia în palme.
- Bănuiai că e ceva între noi, nu? Între mine și Sophia. Și ca atare, ai crezut-o pe Elena.
- Îți închipui că îmi pasă? zise Suzanne, ridicându-se de la masă. Nicidecum, dar prezența mea aici e un fel de catalizator. Deși nimic din toate astea... n-are legătură cu mine, fiind exclusiv problema familiei voastre.
- Ai dreptate. În regulă, nu te pot forța să rămâi. Dar nu crezi că îmi ești datoare? Să rămâi cât am stabilit?
Suzanne îl privi, resemnată. La urma urmei, avea dreptate.
- Pietro! exclamă ea.
- În concluzie, ești de acord?
- Nu, oftă ea. Dar ai dreptate. Ca atare, rămân până marți, așa cum am stabilit.
- N-o să regreți, zise Pietro cu un zâmbet. În plus, promit că n-am să te mai supăr.
- Să mă superi?
Poate eu pe tine! își zise Suzanne, stânjenită.
Poate eu pe tine! își zise Suzanne, stânjenită.
În seara aceea, avură un oaspete la cină.
Un tânăr atrăgător și bogat, judecând după croiala hainelor și după bijuteriile purtate. Sophia sosise la brațul lui, semn că erau mai mult decât prieteni. Suzanne se uită la Mazzaro, dar acesta îi întâmpină cu răceală. În jacheta aceea de mohair, părea cu adevărat Machiavelli, un timp mult mai impunător decât Carlo Bottega.
Suzanne însăși se îmbrăcase cu mai multă grijă, fără să știe că vor avea un oaspete. Rochia neagră cu guler pe gât îi punea în evidență frumusețea părului, fapt pe care-l remarcă până și Bottega, spre nemulțumirea Sophiei. Pietro, la rândul său, nu era în stare să-și ia ochii de la ea, uitând până și de prezența musafirului.
Doar Mazzaro evita să stea de vorbă cu ea. O salutase discret, fără a da de înțeles că era sau nu încântat de înfățișarea ei. Mai mult, își zise Suzanne, înfiorându-se, era posibil să regrete purtarea din dimineața aceea. Ca atare, tânăra acceptă cu oarecare nerăbdare admirația nedisimulată a lui Carlo Bottega.
Observă că la masă, doamna Vitale îi distrăsese atenția Sophiei, astfel încât oaspetele să poată vorbi cu Suzanne. Pietro era la fel de nemulțumit ca ea, dar doamna Vitale era greu de combătut. Suzanne bănuia că disprețuia atât relația dintre Sophia și chipeșul italian, cât și pe cea cu fiul ei.
Încerca oare să salveze căsnicia lui Mazzaro? se întrebă tânăra, tulburată.
La final, Sophia încercă să-l atragă pe Carlo în grădină, dar acesta n-o luă în seamă, bându-și cafeaua alături de Suzanne.
- Vin des la Londra, explică el, spre rușinea femeii. Acolo sunt asociații mei. Compania mea e specializată în marmură, un produs foarte căutat la ora actuală. Am avut norocul - cum să spun? - să ne putem comercializa produsul. N-ai idee câți vor să-și construiască terase, să-și amenajeze curțile și piscinele pe... inflația asta.
- Îmi închipui, zise Suzanne, străduindu-se să pară interesată de subiect.
- Nu lucrez tot timpul, se înțelege, continuă Carlo, luând seama la furia Sophiei. Prin urmare, îmi place să asist la premierele teatrale londoneze.
Bărbatul îi zâmbi conspirativ.
- Dacă ai cunoștințe, faci repede rost de bilete.
- Firește.
- Lucrezi în Londra, domnișoară Hunt?
Apropierea lui Mazzaro o împiedică să răspundă. Spre bucuria Sophiei.
- Mătușa vrea să-ți arate niște broderii, domnișoară Hunt. Sophia rămăsese să-i arăți oaspetelui nostru ultima mea achiziție.
- Așa e, Mazzaro. Dar domnișoara Hunt era neobișnuit de interesată de activitatea lui.
Suzanne refuză să răspundă unei asemenea insinuări. Ca atare, scuzându-se cu un zâmbet față de oaspete, se îndreptă spre locul unde doamna Vitale lucra la superba tapițerie.
Luând-o posesiv de talie, Pietro arătă modelul broderiei.
- Tapițeriile de genul acesta erau foarte populare în secolele XV-XVI, comentă doamna Vitale. Dar vezi tu, pe zi ce trece se deteriorează și dacă n-o recondiționezi, apare o gaură. O adevărată tragedie, după cum îți închipui.
- Mama recondiționează tapițerii, explică Pietro, mândru. Uite, aici e deja reparată. Cu toate că nu se observă.
- Sunteți foarte talentată, doamnă, murmură politicos Suzanne, conștientă atât de înzestrarea bătrânei, cât și de prezența nepotului ei. N-aș reuși să cos cu atâta finețe.
- Nu știi ce poți până nu încerci, comentă Mazzaro în spatele ei. Dar are dreptate, mătușă. Ești deosebit de talentată și îți mulțumesc pentru timpul pe care îl acorzi acestei îndeletniciri.
- Salvându-ți colecția? îl tachină Pietro, malițios, dar Mazzaro nu răspunse provocării.
- Unde sunt Sophia și flușturaticul domn? întrebă doamna Vitale, exact în momentul în care Mazzaro se întoarse spre Suzanne.
- La seră, mătușă, răspunse el, calm. Să-i arate trandafirii.
- Trandafirii! repetă bătrâna, dezgustată.
Mazzaro se uită la Suzanne.
- Înainte să pleci, aș vrea să ți-i arăt, domnișoară Hunt. Sunt niște specii deosebite.
- O nouă colecție? mârâi Pietro, luând mâna de pe talia ei.
- Ce nume poartă cea mai nouă dintre ele, Mazzaro? intreveni doamna Vitale.
- „Albul de Medici”, răspunse contele, prilej cu care Suzanne rememoră delicatețea trandafirului primit în dar.
Parcă ghicindu-i gândurile, contele o privi din nou.
- Trebuie să-l vezi, domnișoară Hunt. Alb precum tenul Catherinei de Medici și sângeriu asemenea actelor de cruzime ale aceleiași familii.
Suzanne refuză să-i întâlnească privirea.
- Din păcate, pentru mine sunt toți la fel, domnule, zise ea, spre satisfacția lui Pietro, dar îndoindu-se că Mazzaro dădea crezare vorbelor ei.
Mâinile doamnei Vitale trădau o neliniște profundă. Semn că o preocupa mai mult Sophia, decât frumusețea acelor trandafiri.
- Dacă îți închipui că pe Sophia o pasionează horticultura, mormăi ea ca pentru sine, ești un fraier, Mazzaro!
Regretă imediat cele spuse, după cum remarcă Suzanne.
- Mai bine fraier decât hoț, mătușă, răspunse nepăsător Mazzaro, îndepărtându-se agale.
Într-un târziu, Sophia și oaspetele său reveniră în salon. Suzanne stătea lângă doamna Vitale, ascultând povestea copilăriei acesteia, la un moment dat bătrâna doamnă lăsând să se înțeleagă că mariajul cu Bernardo Vitale nu fusese privit cu ochi buni de către familia sa, pentru că respectivul nu fusese un om bogat. Chiar dacă doamna nu menționase acest lucru, se pare că până la moartea soțului nu fusese primită cu brațele deschise la vila Falcone.
Mazzaro nu li se mai alăturase și, în ciuda faptului că Suzanne nu era cu adevărat interesată de respectivele povești, prefera să le asculte, decât să se plimbe cu Pietro în grădină. În fond, acceptase să mai stea, nu să dea curs unor relații nepotrivite.
Sophia părea dezamăgită de absența lui Mazzaro. Carlo Bottega o sărutase cu siguranță, astfel că aristocrata se mișcă languros, conștientă de puterea pe care o exercita asupra tânărului.
Așteptând câteva clipe, conform regulilor de politețe, Suzanne se retrase, spre regretul domnilor.
Când să urce scara, impresia că mai era cineva acolo o îndemnă să privească peste umăr.
Mazzaro stătea lângă intrare, în apropierea aripii nefolosite, studiind-o din umbră. Prin urmare, Suzanne se opri, cu piciorul pe prima treaptă, neștiind cum să reacționeze.
În secunda următoare, contele înaintă cu ajutorul cârjelor, șoptind:
- Te retragi devreme, Suzanne.
- E trecut de 11, domnule, zise ea, umezindu-și buzele.
Nu putea să-i spună pe nume, chiar dacă erau singuri.
- Da? întrebă el. Totuși, nu-i prea devreme pentru vârsta ta?
Simțind nevoia să se sprijine pe ceva solid, Suzanne reveni pe podeaua de marmură.
- Credeți, domnule?
Mazzaro făcu încă un pas.
- Tinerele... ca tine vor să-și trăiască viața din plin, nu?
- Din plin, domnule? se încruntă Suzanne.
Nu se putea abține să nu repede cele spuse de conte.
- Firește, zise el, făcând încă un pas.
De ce se târa astfel? se întrebă ea cu o urmă de frustrare.
- Dorindu-și să experimenteze viața sub toate aspectele sale, nu-i așa?
Conversația părea să aibă un substrat mult mai profund, astfel că exprimându-și uimirea, Suzanne declară:
- Mi-e teamă că nu vă înțeleg, domnule...
Întrerupând-o, Mazzaro reduse spațiul dintre ei cu o viteză amețitoare.
- Bărbatul acela, domnișoară... Carlo Bottega. Noua... cucerire a soției mele. Îl găsești atrăgător, n-am dreptate?
Suzanne inspiră adânc.
- E... un bărbat atrăgător, domnule. Dar... regret...
- N-am chef de platitudini, domnișoară. Și nici nu sunt fraier, cum mă consideră mătușa.
- Bineînțeles că nu! protestă Suzanne.
- Serios?
Ochii lui deveniră două linii sub lumina aplicelor din bronz.
- Domnișoară... L-am auzit lansând o... invitație. Pe care te-aș sfătui s-o declini.
- Poftim? bâigui Suzanne.
- N-are rost să negi, domnișoară. Auzul meu este fin. N-aș vrea să te jignesc, dar nici să-mi strici planurile.
Gândul că era gelos pe Carlo Bottega se risipi ca prin farmec. Dacă mai devreme, Suzanne abia se mai ținea pe picioare din cauza emoției, în clipa aceea, umilința îi dădu forța unui arc.
- Din punctul meu de vedere, declară ea demn, auzul dumneavoastră e mult prea fin. Regret, dar eu nu l-am auzit pe domnul Bottega făcând acea invitație. Poate ar fi cazul s-o repete.
- Negi că te-a invitat la teatru?
Infiorându-se sub puterea privirii lui, Suzanne răspunse cu o furie stăpânită:
- Nu neg și nu admit absolut nimic. În plus, nu cred că aveți dreptul să-mi adresați asemenea întrebări.
- Atâta timp cât locuiești în casa mea, domnișoară, răspund pentru tine...
- Inclusiv pentru moralitatea mea?
- Pentru o tânără care azi-dimineață își susținea cu tărie inocența, ești mult prea agresivă în apărarea... propriei independențe.
Suzanne îl fixă în tăcere, după care neavând o replică pe măsură, începu să urce scara.
- Voiai să-mi vezi colecția, domnișoară, zise contele pe un ton detașat, astfel că tânăra se răsuci spre el, pregătită să-l trimită la naiba cu... ea cu tot.
- Dacă accepți să luăm micul dejun împreună, ți-o prezint chiar eu.
- Mulțumesc, dar merg la slujbă cu Pietro și cu mama lui. Asistați și dumneavoastră?
- Regret, dar legătura mea cu biserica a luat sfârșit cu mulți ani în urmă. În momentul când am descoperit că sunt mai mulți zei decât lăcașuri de cult.
Suzanne coborî o treaptă.
- Nu înțeleg ce vreți să spuneți, domnule.
- Johnathan Swift spunea că „religia te îndeamnă mai mult la ură decât la iubire”, nu?
- Cu alte cuvinte... accidentul...
- Mi-a deschis ochii, domnișoară?
- Nu asta voiam să spun.
- Scuze. Te ascult.
Tonul sardonic o îndemna să se retragă, însă Suzanne rămase locului, cu mâna pe balustradă.
- Amărăciunea nu rezolvă nimic, domnule.
- Amărăciunea? râse Mazzaro. Accidentul nu m-a amărât, scumpa mea Suzanne. Mai degrabă m-a deziluzionat și m-a umplut de regrete. Dar de amărât în niciun caz, fiindcă, până la urmă, îi sunt... recunoscător.
O privi ironic și totodată provocator.
- Te surprinde? N-ar trebui. Pentru că acum văd.
Suzanne era mai obosită decât își închipuise.
Vorbele lui n-aveau nicio logică. Dar lăsând la o parte zvâcnirea tâmplelor, era limpede că Mazzaro încerca să-i spună ceva.
- Îmi pare rău... Dar... mă doare capul...
- Îmi cer scuze, domnișoară, zise sobru contele, salutând-o cu o mișcare din cap. Nu te mai rețin. Noapte bună.
În clipa aceea, Suzanne regretă cele spuse. Tâmplele nu zvâcneau din cauza durerii de cap, ci a prezenței lui. Ca atare, ar fi vrut să alerge după el, să-l aline, demonstrându-i că nu toate femeile erau la fel. Dar îndrăzneala ar fi fost prea mare. În fond, de ce ar fi avut contele nevoie de alinare? Era limpede că deținea controlul situației, în ciuda atitudinii Sophiei; în afară de asta, nu-i căuta simpatia.
Dar la mijloc erau sentimentele ei pentru el. Și atracția care o făcea să se bucure că în curând avea să se întoarcă la Londra.
Capitolul 7
A doua zi, nu-l întâlni deloc pe Mazzaro.
Dimineață asistă la slujbă, gândindu-se tot timpul la el și întrebându-se ce făcea în acel moment, regretul că nu acceptase propunerea lui fiind prea mic în comparație cu tumultul emoțional.
După-amiază, făcu plajă pe balcon, refuzând invitația lui Pietro de a merge pe plaja aflată la 60 de kilometri distanță. Ceea ce o preocupa cu adevărat, era întoarcerea la vilă. Într-un fel, relația lor se schimbase, și din această cauză, Pietro putea fi mult mai agitat.
Pe seară, când soarele se pregătea să apună, o întâlni pe Elena care, contrar temerilor ei, nu se feri să stea de vorbă cu ea.
- Unde sunt florile culese ieri? întrebă Suzanne. Ai aflat cum se numesc?
- Nu, domnișoară. Mătușa n-a aflat de flori, adăugă Elena, privind peste umăr. Le-am ascuns în șifonier. Când va da de ele, o să se înfurie.
- Dacă le găsește în șifonier, Elena, oftă Suzanne. Tatăl tău ți-a permis să le păstrezi, iar mătușa va respecta lucrul acesta.
- Crezi?
Elena avea îndoieli.
- Poate s-a răzgândit.
- De ce?
- Nu știu, domnișoară, dar sunt convinsă că astăzi nu va vorbi cu mine.
Suzanne simți că se încordează. În casa aceea, nu putea sta de vorbă cu nimeni fără să se emoționeze.
- Ei bine... încercă s-o liniștească pe fetiță. Dacă vrei... te ajut.
- Tu, domnișoară?
- Da, eu.
Spera însă să nu-și creeze și mai multe problme.
- Tatăl tău... are cumva cărți care ne-ar puta auta să aflăm... numele? Adică... un fel de enciclopedie?
- Sigur că da, domnișoară. Le-am văzut la el în birou. Mă duc să o caut?
- O, nu... nu!
Suzanne o prinse repede de braț.
- Nu-l deranja, te rog.
- Dar nu-i în birou, domnișoară.
- Nu?
- Nu. Lucrează în Salonul Mare.
- În... Salonul Mare?
- Da. Nu l-ai văzut?
- Nu.
- Atunci, roagă-l pe tati să ți-l arate. Dacă îl rogi tu, va accepta, zâmbi fetița. Pentru că tata te place, domnișoară. Iar eu mă bucur că e reciproc.
Suzanne își ascunse cu greu stânjeneala.
- Să revenim la enciclopedie, Elena.
Dar copila nu putea fi oprită atât de ușor.
- Tata nu era atât de singuratic, domnișoară. Și nici atât de... ursuz. Înainte de accident, ne distram de minune.
- Acum, n-o mai faceți?
Micuța ridică din umeri.
- Uneori, admise cu un patos care-i trezi Suzannei instinctele materne. Dar tati e neobișnuit de ocupat...
- Mai bine... șopti Suzanne, presimțind că e gata să plângă. Să revenim la flori, de acord? Eu mă duc după enciclopedie, iar tu după flori, bine? Avem o oră la dispoziție. Sau vrei mai întâi să mănânci?
- Deocamdată nu, răspunse Elena. În regulă, domnișoară. Dar dacă mătușa...
- De ea mă ocup eu, zise tânăra, mai mult bravând. Și încă ceva. Numele meu e Suzanne. Așa că ar fi cazul să renunți la acest „domnișoară”, nu crezi?
Zâmbind, Elena aprobă cu nerăbdare.
- De acord... Suzanne.
Intonația semăna cu a tatălui său, astfel că Suzanne o urmă în vilă copleșită de emoție.
La fel cum intră și în biroul lui Mazzaro. Ușa era deschisă, așa că n-o putea acuza nimeni că intrase fără permisiune. Cunoscând limba italiană, descoperi descut de repede un exemplar din Grădinăritul de la A la Z, fotografiile urmând să ajute la identificarea florilor și, după caz, la... ghicirea denumirii lor.
Pașii o purtară înapoi spre birou, degetele sale mângâind blatul lăcuit, acolo unde se odihniseră palmele contelui. Apoi, temându-se să nu fie surprinsă, părăsi în grabă încăperea.
Petrecură aproape o oră pe terasă, unde separară florile de alte plante și ierburi, Elena manifestând un interes special pentru viața și activitatea Suzannei. Era evident că ardea de nerăbdare să afle mai multe, astfel că Suzanne se trezi povestindu-i despre divorțul părinților și despre moartea tatălui ei.
- Și nu te-a supărat faptul că mama ta s-a recăsătorit? se încruntă fetița, cu bărbia sprijinită în pumn.
- De ce să mă supere? întrebă Suzanne, răsfoind enciclopedia. Merita să fie fericită cu altcineva, nu-i așa?
- Dar... mătușa Tommasa e împotriva divorțului. Ea crede că atunci când te căsătorești, o faci pentru toată viața.
- Da, dar....
Suzanne întoarse capul spre fetiță.
- Nu-i chiar atât de simplu. De fapt, ce e mai bine? Să te cerți mereu cu partenerulde viață? Sau s-o iei de la capăt cu altcineva? Nici pentru copii nu-i ușor, oftă ea. Fiindcă nu-i lăcut să știi că părinții tăi se ceartă, iar tu nu poți face nimic.
- Mătușa spune că atunci când ești nefericit, trebuie să ceri ajutor lui Dumnezeu.
Alegând o floricică, Suzanne o apropie de una din fotografii.
- Seamănă cu un sânger, nu?
Elena abia privi într-acolo.
- Oare Dumnezeu vrea ca oamenii să fie nefericiți? insistă ea.
- Sigur că nu, răspunse Suzanne, luând-o de mână.
- După părerea mea, mama și tata sunt nefericiți. Poate ar trebui să divorțeze, nu?
Suzanne simți că roșește.
- Elena! exclamă ea, dându-i drumul. Divorțul nu rezolvă toate problemele!
- Dar spuneai că atunci când sunt nefericiți...
- Nu știu nimic despre părinții tăi, Elena, protestă Suzanne, întrebându-se ce părere ar fi avut Mazzaro despre conversația aceea. Pare un liliac-păianjen, nu? întrebă ea.
Elena părea însă de neconsolat.
- Aș vrea să divorșeze, șopti ea. Ca mama să plece!
- Elena!
- Pe cuvânt! Pe mine nu mă poate suferi, iar tati e...ursuz din cauza ei. Aseară, s-au certat. Camera mea e lângă a mamei, așa că... i-am auzit. Tati a fost acolo.
Suzanne întoarse foaia.
- S-a făcut târziu, Elena. Terminăm altă dată.
- Când? Mâine?
Suzanne își mușcă buza.
- Mâine, fiincă marți plec.
- Da? întrebă Elena, surprinsă. Dar... Pietro stă aproape două săptămâni.
- El e student, Elena. Eu trebuie să mă întorc la serviciu. Timpul meu liber e limitat.
- Marți! zise Elena cu o ridicare din umeri. Dar mai vii?
Suzanne n-ar fi vrut s-o dezamăgească.
- Nu... știu. Poate.
Luni dimineață, o trezi ploaia care bătea în ferestre. După 3 zile însorite, cerul era întunecat și răzbunător.
La sosirea Luciei cu micul dejun, Suzanne era gata îmbrăcată, astfel că bătrâna o privi nedumerită.
- Dejunezi în compania contelui, domnișoară?
- Nu! Nu... mulțumesc, Lucia. Dacă tot l-ai adus, mănânc aici.
- Nicio problemă, domnișoară.
- Chiar nu pot, zâmbi Suzanne. Azi nu sunt... prea sociabilă.
Lăsând tava deoparte, bătrâna ridică din umeri.
- Și eu trec prin asta, domnișoară. Ești tristă pentru că e ultima zi, și afară plouă, nu?
Suzanne se uită absentă spre ferestre. Vremea nu prea avea de-a face cu starea ei de spirit. Dar îi era mult mai ușor să confirme, acceptând simpatia Luciei.
Imediat ce mâncă un corn și bău mai multe cești de cafea, se duse la fereastră. Fântâna părea murdară și părăsită. Doar ploaia era oare vinăvată de dispoziția ei? Sau faptul că în mai puțin de 24 de ore urma să părăsească vila, fără a ști dacă îi va mai întâlni vreoată pe ocupanții săi? Atunci, ce mai căuta acolo, având în vedere că bărbatul de care îi era dor lua micul dejun la parte?
Ca atare, ignorând sfaturile conștiinței, porni într-acolo.
Dar la ușile salonului curajul o părăsi aproape cu desăvârșire. După felul cum îl tratase ultima dată, era posibil ca Mazzaro să n-aibă chef de ea și nici s-o ierte.
Suzanne bătu la ușă, așteptând răspunsul cu sufletul la gură. Dar acum acesta întârzia, vru să renunțe. Însă cum Lucia îi spusese că Mazzaro lua micul dejun, apăsă clanța, deschise ușa câțiva centimetri și observă că stăpânul casei citea ziarul.
Prin urmare, trăgând din nou aer în piept, se strecură înăuntru și rămase lipită de ușă.
Remarcând cine intrase, Mazzaro puse ziarul deoparte, ridicându-se în picioare.
- Bună dimineața, salută el sec. Iei micul dejun cu mine?
- Nu... Am mâncat, adăugă Suzanne, plecând de lângă ușă. Luați loc, vă rog. Nu vreau să... vă întrerup.
- Atunci, de ce ești aici, domnișoară Hunt?
- În regulă, oftă ea, v-am întrerupt. Însă... voiam să-mi cer scuze.
- Scuze, domnișoară Hunt?
Suzanne ar fi vrut măcar să se așeze.
- În seara aceea, domnule...
- Sâmbătă?
- Da, sâmbătă seara. Am comis o impolitețe refuzându-vă...
- Din câte îmi amintesc, urma să asiști la slujbă.
- AȘa e. Dar... având în vedere că mâine voi pleca, mă întrebam dacă...
- Poți vedea astăzi colecția?
- Da.
Mazzaro făcu o grimasă.
- Regret, domnișoară Hunt, dar trebuie să ajung la Muvano.
- Ah!
Trebuia să-și imagineze că așa va fi. Ce motive ar fi avut contele di Falcone să-i facă pe plac?
- În fine... zise Suzanne. Voiam să-mi cer scuze pentru... refuz.
- Nu-i ceva nou pentru mine, domnișoară, așa că nu-ți face griji. Altceva? întrebă contele, reașezându-se pe scaun.
Suzanne strânsedin buze, nefiind în stare să răspundă.
- Din câte am înțeles, trebuie să-ți mulțumesc pentru timpul pe care l-ai acordat Elenei, comentă Mazzaro. Mi-a povestit că ieri ați catalogat împreună florile.
- Cu... mare plăcere, zise Suzanne, mutându-se de pe un picior pe altul. Sper că nu v-a deranjat... împrumutarea enciclopediei.
Contele o privi intens.
- Ce ai spune dacă ți-aș mărturisi că poți avea totul?
- Nu... șopti Suzanne, înecându-se. Nu înțeleg la ce vă referiți, domnule.
- Nu? repetă bărbatul, ridicându-se din nou în picioare. Când ai intrat, mi s-a părut că înțelegi.
- Voiam... să-mi cer... scuze.
Ocolind masa, Mazzaro se apropie de ea. Era la fel de impunător și de intimidant ca iluștrii săi înaintași, Suzanne părând gata să fugă.
Oprindu-se în fața ei, contele o privi cu atenție.
- Nu știu ce aștepți de la mine, Suzanne, dar nu cred că ești conștientă de... alchimia dintre noi, nu?
- Cârjele... murmură ea, uluindu-l.
- Pentru Dumnezeu, Suzanne! Chiar trebuie să-ți faci atâtea griji pentru dizabilitatea mea? Așa mă percepi, de fapt? Ca pe un monstru decrepit care trebuie să uite că e bărbat?
- Nu! protestă ea. Mazzaro...
În clipa când el îi luă mâna și o duse la buze, se înfioră de plăcere. După care, descheindu-și tunica, contele îi lipi palma de pieptul său puternic. Însă când privirea lui coborî asupra buzelor, asaltul părea complet.
- Suzanne, șopti el, emoționat.
Ideea că era la fel de tulburat ca ea era de-a dreptul copleșitoare. Dintr-un moment în altul, Mazzaro avea s-o strângă la piept... Ba chiar s-o sărute...
Cu un efort supraomenesc, Suzanne se îndepărtă.
- Trebuie... să plec. Să-mi fac bagajul..
Mazzaro părea îngrijorat.
- Voi amâna călătoria, Suzanne.
- O... amânați? repetă ea, ridicând privirea.
- Da, zise Mazzaro, ducându-se să-și ia cârjele. Scuze. Ieri am stat prea mult în picioare, iar astăzi plătesc pentru asta.
- Mazzaro...
Bărbatul o fixă întrebător.
- Nu-ți face griji, Suzanne. N-am de gând să profit de tine. Dar pentru că mâine pleci, amân vizita la muzeul din Muvano. Doar dacă nu ți-ai pierdut interesul...
Nu și-l pierduse. Dar oare asta era problema?
Pe Mazzaro îl credea, dar cum rămânea cu încrederea în ea însăși? Ideea că urmai să se despartă îi sfâșia sufletul.
- Dacă te-ai răzgândit...
- Nu, nu! Mazzaro, crezi că e cazul să...
Contele se întoarse cu spatele.
- Trebuie să-i telefonez lui... Paolo Terini. Ne vedem în hol, peste un sfert de oră, adăugă el peste umăr.
După o scurtă ezitare, Suzanne ieși pe ușă. Dar ajunsă în dormitor, regretă insistența prostească de a-și complica viața. Pe de altă parte, luând seama la vulnerabilitatea propriului chip, realiză că nu deținea controlul asupra situației.
În galeria lungă, Mazzaro îi vorbi despre artiști precum Ciorgione, Varonese, Masaccio și Bellini, dar în ciuda tonului său detașat, Suzanne nu auzi nici măcar o treime din cele spuse.
Într-un alcov era expuse mai multe portrete, în dreptul autorului putând citi numele lui Caravaggio.
- A revoluționat pictura secolului XVII, explică Mazzaro cu precizia unui ghid. Concepția sa în privința culorilor și a luminii face ca opera lui să fie aproape tangibilă. Clarobscurul.
- Lumină și întuneric, traduse Suzanne, surprinsă.
- Nu asta i-a adus însă faima, mai bine zis notorietatea, continuă contele. Ci faptul că a provocat numeroase dimensiuni prin aerul contemporan al scenelor religioase, prin pictarea personajelor respective cu tălpile murdare sau cu fețele asudate. Negăsind, după cum îți imaginezi, înțelegere din partea bisericii.
- Mă întreb de ce a procedat astfel.
Mazzaro dirică din umeri.
- Pentru că așa și le-a imaginat, presupun. La drept vorbind, e absurd să crezi că Iisus nu-și murdărea picioarele de praf pe străzile din Nazareth sau că n-a asudat cu crucea aceea grea în spate.
- Caravaggio a considerat probabil că oamenii se identifică mai ușor cu ceea ce cunosc, zise Suzanne.
- Fără îndoială. Din punctul acesta de vedere, era un vizionar. Așa a fost și Hristos, și uite ce a pățit.
- Nu poți compara... Ziceai că nu mergi la biserică.
- Asta nu înseamnă că nu cred în Hristos. Continuăm?
Suzanne se așteptase la încăperi spațioase, dar nu la decorațiunile acelea incredibile. Se trecea dintr-o încăpere în alta ca și cum acestea s-ar fi reflectat reciproc. Existau tavane pictate, fresce, candelabre și mai multe tipuri de marmură care placau podeaua.
De asemenea, încăperi goale, dar mare parte din colecția lui Mazzaro era expusă în Salonul Mare. Monede, pietre prețioase și medalii. Acordate - conform explicațiilor lui Mazzaro - la ocazii speciale, cum ar fi nunți și botezuri.
Însă cel mai mult o uimi mobilierul acelor încăperi.
Mesele și scaunele pictate în stil flamboiant, birourile din abanos și lemn de nuc, mai ales că avea posibilitatea să le studieze de aproape.
- Bănuiesc că pe vremea aceea nu doar forma era importantă, comentă sec Mazzaro, designerii punând prea puțin preț pe confort. Scaunele astea, de exemplu, crezi că... m-ar susține?
Suzanne zâmbi.
- Totuși, nu ești un italian tipic, nu-i așa, Mazzaro? exclamă apoi, emoționată.
- Nu?
- Italienii... sunt mult mai... scunzi, nu? șopti Suzanne, întoarsă cu spatele.
- Nu neapărat din punct de vedere fizic, comentă el sec. Mergem sus?
- Sus? se miră Suzanne. Dormitoarele... sunt deschise publicului?
- Nu. Dar dacă vrei să le vezi... Te avertizez însă că, în ciuda strădaniilor Luciei, sunt pline de praf.
- Nu-i nimic.
- Atunci, să mergem.
Părăsind galeria, Mazzaro îi făcu semn s-o ia înainte, pe cea de-a doua scară.
- Astfel nu voi mai fi atât de stânjenit, corect?
Apoi, ridicând una din jaluzele, îi permise să privească dincolo de acoperișuri, la sătucul din vale.
Aroma pielii sale îi asaltă simțurile, determinând-o să-i conștientizeze și mai acut prezența. Faptul că stăteau foarte aproape unul de altul. Dar Mazzaro își continuă drumul, iar ea îl urmă în primul dormitor, respirând ușurată.
Încăperile erau într-adevăr pline de praf. Ce păcat, își zise Suzanne, că toate acele frumuseți rămâneau departe de ochii lumii, pe de o parte din cauza situației financiare precare, și pe de alta, din cauza încăpățânării lui Mazzaro de a rămâne independent.
Fiecare cameră te atrăgea prin ceva, dar peste tot se simțea miros de umezeală, astfel că tânăra începu să ducă dorul vremurilor când familia Falcone reușea să întrețină somptuoasa vilă. Resimțea însă diferența dintre stilul său de viață și cel al respectivei familii.
Simțind ce sentimente o încercau, Mazzaro șopti:
- La ce te gândești?
Mângâind cuvertura patului, Suzanne răspunse, pe un ton visător:
- Mă întrebam... în ce dormeau. Adică...
Se făcu roșie ca focul.
- Înainte să apară cămășile de noapte, de exemplu.
- Înainte de secolul XVII, nimic, probabil, zise candid Mazzaro, rezemat de tăblia patului. În afara cazului că li se făcea frig.
- Înțeleg, zise Suzanne, tulburată.
- Te-am șocat?
Tânăra îi aruncă o privire indignată.
- De ce să mă șocezi?
- Așa păreai.
- Te asigur că nu sunt. În fond, nu-i o noutate, adăugă ea, fluturând din mână.
- Ai dreptate. Scuze.
- N-am vrut să sune astfel. Ah...
Se prefăcu interesată de un scrin.
- Foarte frumos? E franțuzesc?
Aplecat peste umărul ei, contele deschise unul din sertărașe, dând la iveală un compartiment secret.
- Da, e franțuzesc, zise el, îndreptându-și spatele în același timp cu ea.
Emoția cu care-i rosti numele era dovada aceleași dorințe, puterea cu care o prinse de umeri fiind doar punctul culminant al emoțiilor care o încercau pe Suzanne. Astfel că închizând ochii, simți cum buzele lui le capturează lacom pe ale ei.
Exact ca atunci când în mijlocul lacului constați că nu te mai ascultă barca, își zise ea după aceea.
Nimic din ce experimentase până atunci nu se compara cu acele momente, Mazzaro reușind să-i stârnească cele mai profunde emoții.
Simțind însă că bate în retragere, contele mormăi:
- Suzanne! La urma urmei, sunt bărbat!
Tânăra clătină neajutorată din cap.
- Știu... știu...
- Nu-ți fie teamă de mine.
- Nu-mi este.
- Nu? repetă el cu amărăciune, făcând-o să deschidă ochii. Ar trebui să-ți fie.
- Mazzaro! șopti ea, aproape învinsă. Nu mă face să țin la tine...
Sărutul lui o reduse la tăcere, iar ea se lipi fericită de el. Dar tot nu erau suficient de aroape. Cu câtă plăcere s-ar fi abandonat în brațele lui.
Ridicând capul, Mazzaro își lipi fruntea de a ei.
- Trebuie să plecăm.
- Știu.
- N-am de gând să-mi cer scuze.
- N-am pretins așa ceva.
- Dar te doresc.
- Știu.
- Cu toate astea, te voi lăsa să pleci.
- Da?
Privirea lui se întunecă.
- Știi foarte bine că...
- Da, știu. Dar...
Involuntar, Suzanne își strecură mâna sub tunica lui, începând să descheie nasturii cămășii. Însă mormăind a frustrare, Mazzaro o îndepărtă ușor de el.
- Mazzaro... șopti ea îndurerată, în timp ce el își trecu mâna prin păr.
- Sunt doar un om, Suzanne, mormăi el. Crezi că aș mai fi capabil să dau înapoi?
Tânăra inspiră adânc.
- Nu ești... furios?
- Furios? Încerc să nu-mi pierd cumpătul, Suzanne!
Se duse să-și ia cârjele.
- Mergem?
- Chiar ai nevoie de ele? oftă Suzanne. De fapt, ce sunt în clipa asta? Un mijloc de apărare? O barieră? Un mijloc de a-i ține pe alții la distanță?
- Nu face pe psihologul, Suzanne.
- Nu fac, dar sunt convinsă că am dreptate. De ce faci... asta, Mazzaro? Din cauza înfățișării tale?
- Suzanne!
Tânăra îl privi, frustrată.
- Ce rost are să te prefaci, Mazzaro? Când ai atât de mult de oferit!
- Da! O casă care stă să cadă și un mariaj e ducă.
- Ai putea divorța.
- Da de unde! zise el. În familia asta, e imposibil! Nu-ți face iluzii, Suzanne. Nu pot să mă însor cu tine.
Vorbele lui o loviră ca un trăsnet.
- N-am sugerat așa ceva!
- Ai dreptate, n-ai sugerat. Dar oricât de mult te-aș dori, Suzanne, n-am cum să fac din tine... Cum se spune în Anglia? O femeie onorabilă, nu?
Asta o atrăgea cel mai mult la el: candoarea. Dar vorbele sale păreau reci, în comparație cu ardoarea sentimentelor ei. Cu câteva minute în urmă, vibra în brațele lui, iar acum părea incredibil de detașat!
Era obișnuit să dețină controlul. Spre deosebire de ea, care în prezența lui se pierdea cu totul! Oare de ce? Vorbele lui o duruseră, dar indiferența din clipa aceea era sfâșietoare.
- Tu ai pomenit despre mariajul în derivă, nu eu! îi reproșă Suzanne, indignată.
- Prefer să nu discutăm despre asta.
- De ce?
- Ar fi inutil, Suzanne. Dacă te-am ofensat, îmi pare rău.
- Să mă ofensezi? repetă ea, uluită. Fii serios! Am făcut dragoste, și tu te temi că m-ai ofensat!
- Te-am sărutat, n-am făcut dragoste.
- Asta a fost, după părerea ta? Mie, în schimb, mi s-a părut mult mai mult de atât.
- Încetează, Suzanne!
- Rigoarea nu-ți permite să discuți despre detaliile sordide?
- N-au fost sordide, Suzanne!
- Nu?
Plăcerea cu care-l rănea era de-a dreptul îngrijorătoare.
- Dar preferi să nu ți le amintești.
Mazzaro se străduia din răsputeri să nu izbucnească.
- Suzanne... Am încercat să-ți explic...
- Și eu ce ar fi trebuit să spun? Nu face nimic, Înălțimea Voastră?
Contele păși amenințător spre ea, după care se retrase.
- Propun să coborâm. Disputele de felul acesta nu duc la nimic bun.
Suzanne abia își putea stăpâni tremurul bărbiei.
- Uitasem complet de reputația italienilor! Care nu cedează niciodată, nu?
- Suzanne...
Resemnarea lui anulă pe loc senzația de triumf.
- Mazzaro! exclamă ea, deznădăjduită, de ce ai făcut-o?
- Să mergem, zise el într-un târziu, întorcându-se spre ușă. Pietro se întreabă cu siguranță unde ai dispărut.
- Puțin îmi pasă de el.
- Ar trebui să-ți pese.
Înaintând greoi, Mazzaro aruncă o privire peste umăr.
- Nu știai! Dacă printr-un miracol voi avea și un băiat, tot ce vezi aici va fi a lui!
Capitolul 8
- Marți, sosește un grup de 30 de americani, Suzanne. Programul e deja stabilit, ca de obicei, dar aș vrea să le aranjezi câteva vizite la teatru. De acord?
- Da, domnle Norton, zise Suzanne de la biroul ei, ridicând privirea. Au o preferință anume?
Directorul rămase câteva clipe pe gânduri.
- Depinde de ofertă, până la urmă. Dar ideal ar fi un muzical sau o piesă de succes. A lui Shaftesburry a primit critici excelente, dar pariez că biletele sunt vândute pe 3 luni.
- În regulă. Să văd ce pot face.
Norton vru să plece, dar se răzgândi.
- N-aș vrea să mă iei drept un bătrând indiscret, dar... Ești bine?
- Eu?
Suzanne ridică din umeri, trăgând de timp.
- Sigur. De ce mă întrebați.
- Nu știu, se încruntă bătrânul. De când te-ai întors din Italia, ești prea palidă. Ai contractat cumva un virus?
- Doamne ferește!
Suzanne răsfoi documentele de pe birou.
- N-am nimic, îl asigură ea, privindu-l. E doar stresul unei perioade aglomerate, probabil.
Malcom Norton nu părea convins.
- Prin urmare, n-are legătură cu despărțirea de... tânărul acela?
- Nu, oftă Suzanne. Eram doar amici, domnule Norton. Știți cum e.. Când locuiești cu cineva... ot interveni schimbări.
- Familiaritatea ducând în final la dispreț?
- Cam așa ceva.
- Nici cu Fezik n-are legătură, nu-i așa?
- Fezik a fost plecat.
- Știu. Dar ținând cont că s-a întors, credeam că a încercat din nou să... Insistența lui te supăra, nu?
- Erați la curent?
- Bineînțeles, dar nu puteam interveni. E prietenul apropiat a lui Stassis. Iar la ei, relațiile de familie sunt foarte importante.
- Știu.
- În plus, nu-i total antipatic, așa-i? Însă decizia îți aparține, zise bătrânul, dând să iasă. Și nu munci prea mult, s-a înțeles? Nu vreau să te îmbolnăvești, așa că ai grijă ce faci.
- Da, domnule Norton.
După plecarea lui, Suzanne se duse la fereastra care dădea spre aglomerata stradă Oxford.
Problema era că de la revenirea din Italia viața era mult prea simplă, iar ea avea prea mult timp la dispoziție pentru a se gândi la perioada petrecută la Castlefalcone. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut mai multă treabă sau dacă ar fi fost Crăciunul.
De când revenise la Londra, nu dăduse ochii cu Pietro. O sunase o singură dată, dar cum nu se despărțiseră în cei mai buni termeni, Suzanne n-avusese niciun fel de scrupule să-i spună adio pentru totdeauna. În comparație cu Mazzaro, părea imatur, iar răbufnirea dinaintea plecării ei fusese un amestec de furie și mândrie.
În compensație, serie îi aparțineau în totalitate, micul ei apartament devenind un fel de temniță. De fapt, era prima dată când se confrunta cu o astfel de situație. Durerea de a nu fi alături de Mazzaro se suprapunea dezgustului față de propriile reacții. Ce amintiri putea avea Mazzaro despre ea, după ce se certaseră în felul acela?
Înfiorându-se, reveni la birou. Din moment ce reacțiile ei fuseseră complet nejustificate, n-avea niciun rost să se tortureze în felul acela.
În seara următoare, primi un telefon de la mama ei.
- Tu ești, Suzanne?
- Cine altcineva, mamă? Ce mai faci?
- Joi sunt la Londra. Crezi că putem prânzi împreună?
- Firește! exclamă Suzanne, încântată. Unde ne întâlnim?
- La Grillroom? propuse mama ei. Creveții lor sunt delicioși. În plus, vom avea ocazia să stăm de vorbă.
- În regulă. La ce oră?
Stabiliră că ora 1 era cea mai potrivită, dar Annabel ajunse la întâlnire cu 20 de minute mai târziu.
- Scumpa mea! Îmi cer scuze pentru întârziere! se scuză ea. Dar știi și tu cât timp se stă la coafor!
- Îți stă foarte bine, răspunse Suzanne, în timp ce mama ei se așeză la masă. Bei ceva, sau comand?
- Mai bine comandă, scumpo. În tren, n-am mâncat nimic, iar cafeaua era infectă!
Cunoscând preferințele mamei, Suzanne dădu comanda.
- Să luăm și o sticlă de Riesling, sugeră doamna Forrest.
- Ce înseamnă toate astea? se miră Suzanne. Noua coafură, vinul! Ce sărbătorim?
- Neil a primit un nou contract! anunță mama ei, cu mândrie. Astfel că săptămâna viitoare plecăm în Germania. Într-o croazieră pe Rin, îți dai seama? Din lune de miere n-am mai fost atât de emoționată.
Cel de-al doilea soț al doamnei era arhitect la Bristol. Dar fiind de origine din Scoția, zgârcenia lui provocase numeroase certuri conjugale.
- Mă bucur pentru tine, mamă! zise Suzanne, strâgând-o ușor de mână. N-ai mai avut de mult un concediu ca acesta.
- Știu, dar Neil e atât de ocupat...
Nu și pentru partidele de golf sau de pescuit, ar fi vrut Suzanne s-o contrazică, dar se abținu. Era suficient să-și știe mama fericită.
În timpul prânzului abordată subiecte de interes general, dar observând cât de frugal mânca fiica ei, doamna Forrest ajunse la aceeași concluzie ca domnul Norton.
- Ești înspăimântător de palidă, Suzanne. Te simți bine?
- Foarte bine, mulțumesc.
- Dar mănânci ca o vrăbiuță.
- E prea cald.
- Aici, da, admise mama ei, privind în jur. Nu înțeleg de ce n-au instalație de aer condiționat. La prețurile astea, sigur își permit.
Își îndreptă din nou atenția asupra fiicei.
- Dar până acum nu te-a deranjat, așa e? Ținând cont că ai lucrat fără probleme la Atena, la Rimini.
- Ce mai contează? întrebă Suzanne, pregătindu-se să soarbă din vin.
- Contează, cum să nu? zise doamna, fixând-o cu îngrijorare. N-ai... făcut vreo prostie, nu-i așa, draga mea?
- Cum ar fi, să... rămân însărcinată?
- Vorbește mai încet, Suzanne. Nu trebuie să ne audă toată lumea.
Oftând, tânăra puse paharul pe masă.
- Nu sunt naivă, mamă!
Oare? își zise ea.
- În afară de asta, în ziua de azi, n-ai de ce să-ți mai asumi asemenea riscuri. Poți recurge la pastile!
- Pastile! repetă doamna Forrest. Ce știu ei despre pastile? Nimeni nu știe ce efecte secundare pot avea.
- Sau nu. Dar decât să rămâi însărcinată, mai bine le iei.
- Suzanne! o admonestă mama ei, uluită. Vrei să spui că... Ai fost cu tânărul acela?
- Nu, mami! exclamă tânăra, exasperată.
- Când se căsătoresc, tinerele din ziua de azi știu absolut tot! Credeam că tu ești altfel, Suzanne.
- Chiar sunt! se grăbi fiica ei să confirme. Pentru Dumnezeu! Mai bine schimbăm subiectul.
- Dacă nu aștepți un copil, atunci ce se întâmplă? N-am fost cea mai bună dintre mame, dar îmi dau seama că nu ești în apele tale.
- Da?
Privind farfuria cu prăjituri, Suzannei aproape i se făcu rău.
- Repet, mamă. Mă simt foarte bine.
- Ce s-a întâmplat de Paște?
- De Paște? repetă Suzanne, privind-o. Cum adică?
- Hei, nu sunt de le Gestapo, să știi. Numai că anul acesta n-am reușit să dau de tine. Iar recepționera mi-a zis că nu ești la Hotel.
- A, înțeleg, spuse Suzanne, mângâind paharul de vine. De fapt, am fost plecat.
- Unde? Cu cine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu