Cupa de venin, Nora Roberts

 ...........................................

3-6

           - Da. Întotdeauna prefera ca ultimele 30 de minute - poate doar 20, dacă se grăbea - să le petreacă singur.

   - De câţi ani lucrai pentru el?
   Billy trase aer în piept, înecându-se.
   - De 23 de ani.
   - Ce fel de relaţie aveaţi?
   - Sunt managerul lui - eram atât managerul, cât şi prietenul lui. El era consilierul meu spiritual. Eram ca o familie.
   În timp ce buzele începură să-i tremure, Billy se şterse la ochi.
   - Jimmy Jay te făcea să te simţi ca într-o mare familie.
   - De ce soţia sa stătea pe partea opusă a scenei?
   - Doar din raţiuni practice. Se apropie din direcţii diferite şi se întâlnesc în centru. E o tradiţie. Jolene, oa, Iisuse, săraca Jolene.
   - Ce fel de relaţie aveau?
   - Devotaţi unul altuia. Devotaţi trup şi suflet. Se adorau unul pe altul.
   - Nu se abăteau pe alte păşuni - nici ca, nici el.
   El coborî privirea şi îşi studie mâinile.
   - Asta e o răutate.
   - Ia zi, Billy, dacă fac eu câteva cercetări mai amănunţite şi descopăr cumva că tu şi Jolene aţi încălcat anumite jurăminte?
   El ridica rapid capul.
   - N-o să găsiţi nimic. Jolene nu ar fi fost în stare să-l trădeze pe Jimmy Jay în felul acesta. De fapt, în niciun fel. E o doamnă şi o creştină în adevăratul sens al cuvântului.
   - Cine turna vodcă în sticlele de apă?
   Billy oftă.
   - În seara asta, Josie s-a ocupat de treaba asta. Nu este nevoie să evidenţiaţi acest aspect şi s-o faceţi de ruşine pe Jolene. Era ceva lipsit de însemnătate.
   - Biserica asta reprezenta o afacere prosperă. Cam cât câştigă fiecare?
   - E un subiect foarte complicat, doamnă locotenent.
   - Simplifică-l.
   - Bunurile bisericii rămân ale bisericii. O parte sunt folosite de membrii familiei Jenkins. Avionul, care e folosit în scopuri profesionale, pentru transport, de exemplu. Casele fetelor, care sunt folosite tot în beneficiul bisericii. Câteva maşini şi alte câteva bunuri. Jimmy şi Jolene au acumulat o avere considerabilă - în peste 36 de ani de muncă şi strădanie. Ştiu, din moment ce eram consultantul lor, că Jimmy Jay aranjase ca în cazul în care ar pleca la dreapta Domnului, lui Jolene şi familiei nu avea să le lipsească absolut nimic. Şi tocmai de aceea biserica ar trebui să funcţioneze în continuare. E vorba de munca lui de-o viaţă.
   - Dar ţie ţi-a lăsat ceva, Billy?
   - Da. Eu voi moşteni o parte din profiturile sale personale, un milion de dolari şi responsabilitatea de a administra în continuare biserica, aşa cum îşi dorea el.
   - Cu cine o înşela pe Jolene?
   - Nici măcar nu mă voi strădui să răspund la o asemenea întrebare.
   Prin urmare, la capitolul acesta avea ceva de ascuns, decise Eve.
   - Dacă te gândeşti cumva să devii apărătorul său, atunci să ştii că devii şi protectorul ucigaşului său.
   - Nu eu îl apăr pe Jimmy Jay, el e acum în mâinile Domnului.
   - Şi în cele din urmă ucigaşul va ajunge pe mâna mea.
   Ea se ridică.
   - Unde locuieşti în New York?
   - La hotelul Mark. O parte dintre noi locuiesc în casa din Park Avenue, care aparţine familiei. Ceilalţi locuim la Mark.
   - Poţi merge acasă, dar nu cumva să părăseşti oraşul.
   - Nu va pleca nimeni până nu vom reuşi să ducem acasă rămăşiţele pământeşti ale lui Jimmy Jay.
  
      Eve o găsi pe Peabody şi o luă cu ea într-o altă cabină.
   - Locul acesta e un labirint. E clar.
   - Am stat de vorbă deja cu două dintre fiicele lui şi acum mă pregătesc să discut cu cea de-a treia. După părerea mea, sunt în stare de şoc şi-şi doresc să fie alături de mama lor, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul primelor două fete. Îşi fac griji pentru copiii lor, care acum sunt în grija bonei care, de obicei, îi însoţeşte în călătorii. Cea mai tânără e însărcinată în 5 luni.
   - Rahat.
   - Rezistă, se ţine bine.
   - Care dintre ele e Josie?
   - Cea dinăuntru. Jackie, Jaime şi Josie.
   Peabody se încruntă.
   - De ce toate numele încep cu litera J?
   - Naiba ştie. Trebuie să le adresez celor 3 J câteva întrebări.
   - Bun. Să ştii că l-am rugat pe McNab să-i interogheze pe soţi, după ce termină de vorbit cu cei de la pază.
   - Perfect. Poate până mâine-dimineaţă reuşim şi noi să plecăm de aici.
   Eve păşi apoi înăuntru.
   Femeia care se afla acolo era îmbrăcată în alb. Părul ei era mai puţin blond decât al mamei sale, atârnând neîngrijit peste umeri. Chiar dacă folosea produse cosmetice, la fel ca şi mama ei, avusese grijă să le îndepărteze de pe obraji. Chipul era acum palid şi nemachiat, ochii aveau dungi roşii de jur împrejur, iar lacrimile făceau să strălucească irisul albastru.
   După explozia de roz-bombon din cabina lui Jolene, combinaţia de roşu şi auriu care domina aici părea o adevărată uşurare. Dedesubtul unei oglinzi cu spoturi luminoase erau aranjate nişte creme folosite special pentru spectacol, produse de exfoliere şi câteva fotografii înrămate.
   În una dintre ele, decedatul ţinea în braţe un bebeluş rotofei.
   - Josie.
   - Da.
   - Sunt locotenent Dallas. Condoleanţele mele pentru pierderea suferită.
   - Încerc să mă conving că Dumnezeu l-a luat la El. Dar eu îl vreau aici, alături de mine.
   În timp ce vorbea, îşi roti de câteva ori podul palmei pe pântec.
   - Tocmai mă gândeam că astăzi am fost extrem de ocupate, fiindcă am vrut să fie totul pregătit pentru astă-seară, şi am stat prea puţin în compania lui. Mi-am adus aminte cum, în timp ce făceam una, alta, mă tot gândeam: O, trebuie să vorbesc cu tata, să-i povestesc că Jilly - fiica mea cea mică - a reuşit să-şi scrie numele azi şi nu a greşit nici o literă. Dar nu am apucat să vorbesc cu el. Acum chiar că nu mai am cum.
   - Josie, tu ai dus sticlele pe scenă?
   - Da. Şapte. Trei pentru fiecare jumătate de ceas. Şi una în plus. El obişnuia să bea doar şase, dar întotdeauna avea la dispoziţie o a şaptea, aşa, pentru orice eventualitate. Le-am pus pe masă, în spatele perdelei.
   - Perdelei?
   - A cortinei. Vedeţi dumneavoastră, corul deschide de fiecare dată predica, după care intră mama şi tata, ei fiind aceia care ridică cortina. Iar masa e chiar acolo, în spatele cortinei.
   - Şi la ce oră le-ai aşezat acolo?
   - Cu vreo 15 minute înainte să intre pe scenă, aşa cred. Nu cu mult înainte de momentul acela.
   - Când ai turnat vodca în apă?
   Ea roşi, devenind la fel de roz în obraji precum rochia mamei.
   - Cu o oră în urmă sau cam aşa ceva. Vă rog frumos să nu-i spuneţi mamei.
   - Ştie. A înţeles cum stăteau lucrurile.
   - Aţi luat sticla de la el din cabină?
   - Exact.
   Ea îşi şterse cu vârful degetelor alt şir de lacrimi.
   - El nu era acolo - rareori se întâmpla să fie, şi, de obicei, stăteam puţin de vorbă în timp ce eu aranjam sticlele. Eu mă ocupam de asta. Între timp, ne distram, glumeam. Îi plăcea să audă o glumă bună. După aceea, duceam sticlele în cabina mea. Şi eu şi sora mea avem talent muzical. Cântam împreună cu mama în cea de-a doua parte a predicii, după care apăream iar pe scenă, alături de mama şi tata, şi de corul Lumina Veşnică.
   - Ai văzut pe cineva care dădea târcoale cabinei în care stătea tatăl tău?
   - Ah, n-am văzut pe nimeni. Eram atât de mulţi... mă refer la cei din echipă. Am văzut cum o parte dintre ei se fâţâiau de colo, colo, iar garderobiera-şefă - Kammi - i-a adus tatei costumul, chiar când eu ieşeam pe uşă; tehnicienii erau şi ei pe aici, fiecare la treaba lui. Nu am dat atenţie, domnişoară Dallas. Îmi doream foarte mult să ajung în cabine, alături de surorile mele şi să mă întind puţin. Ea trecu din nou cu palma de-a lungul pântecului. în perioada asta obosesc foarte repede.
   - Bun, haide s-o luăm altfel. Ai observat ceva ciudat, o persoană care să-ţi trezească suspiciuni?
   - Nu, îmi pare rău.
   Eve se ridică în picioare.
   - Detectiv Peabody va finaliza acest interogatoriu, după care o să te conducă în cabina mamei tale.
   Eve pomi către uşă, se opri, după care făcu cale întoarsă.
   - Ai declarat că astăzi aţi fost cu toţii foarte ocupaţi. Tatăl tău şi-a petrecut ziua aici, făcând repetiţii?
   - Ooo, nu. Dimineaţă am luat micul dejun la noi acasă, unde locuim, de fapt. Şi pe urmă a urmat rugăciunea de dimineaţă. Mai târziu, copiii au plecat la şcoală. Sora mea, Jackie, şi Merna - bona care are grijă de copii - au avut o zi grea astăzi. Mama a coborât prima, ca să se întâlnească cu Kammi şi cu Foster, cel care se ocupă de coafurile noastre. Mama e foarte atentă când vine vorba de garderobă, de aranjatul părului, de machiaj. Iar tata a ieşit să facă o mică plimbare şi să mediteze.
   - Cam pe la ce oră?
   - O, pe la 12:00 cred. Nu, aproape de ora 11:00.
   - Însoţit de bodyguardul său?
   Josie îşi muşcă buza.
   - Of, am uitat. Chestia asta e ca şi tabietul acela cu vodca. Unori tati îi dădea lui Clyde liber un ceas sau două şi-l lăsa să creadă că rămânea acasă şi lucra. Însă el nu-şi dorea decât să fie o vreme singur şi să se plimbe, reflectând în acelaşi timp.
   - În concluzie, tatăl tău pleca singur, ca să se plimbe şi să mediteze, de la ora 11:00 şi până în jurul orei...
   - Nu ştiu sigur până când, fiindcă majoritatea dintre noi plecam de acasă înainte de ora 13:00, ca să repetăm şi ca să o ajutăm pe mama să verifice garderoba şi celelalte detalii.
   - Toată lumea sosea aici la ora 13:00?
   - Ei bine, nu ştiu. Oricum, echipa care stătea în zona fetelor sosea în jur de 13:30. Ştiu că sună aiurea, dar corul e format exclusiv din fete şi noi ocupăm întotdeauna partea din stânga scenei, aşa că o numim zona fetelor.
   - A lipsit cineva, a întârziat careva?
   - Habar nu am. Eu şi surorile mele am intrat direct la repetiţii, şi nu mi-aduc aminte să fi lipsit cineva când am făcut schimbul cu echipa următoare, ca să poată repeta corul Lumina Veşnică.
   - Şi tatăl tău?
   - L-am auzit când făcea verificările de sonorizare. Avea o voce nespus de puternică. După care am repetat cu toţii cântecul de final şi bisul. Eu m-am dus să petrec câteva clipe cu Walt şi cu Jilly - soţul şi fiica mea.
   - În regulă. Poţi să-mi comunici adresa unde locuiţi?
   Eve notă respectiva adresă, mişcând din cap în semn de aprobare.
   - Îţi mulţumesc, Josie.
   - Eu ştiu că Domnul a avut un plan. Şi ştiu că făptaşul, indiferent cine e, va da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Dar sper, în acelaşi timp, ca acela să plătească aici, pe pământ, înainte de a da socoteală acolo, în ceruri.
   - Ei bine, aceasta este şi voinţa mea.

      Eve ieşi de acolo, ducându-se să-l caute pe Roarke, care stătea pe primul rând din centrul sălii şi se juca cu PC-ul lui de buzunar.
   - Cum stăm?
   - Afacerea asta cu Dumnezeu e foarte extinsă şi extrem de profitabilă. Vrei un raport?
   - Nu acum. Ar trebui să pleci acasă.
   - De ce vrei tu să-mi strici distracţia?
   Ea se aplecă până ajunseră ochi în ochi.
   - Soţia lui îl iubea. Şi nu glumesc. Iar eu te iubesc pe tine.
   - Da, categoric.
   - Dacă descopăr că mă înşeli, am voie să-ţi fac felul?
   El lăsă capul într-o parte.
   - Cred că deja am fost avertizat că eşti pregătită să joci rumba - sigur, după ce iei lecţii de dans - pe cadavrul meu.
   - Mda.
   Vorbele lui o binedispuseră.
   - Numai că nu sunt convinsă că Jolene ar avea tupeul să facă aşa ceva.
   - Jimmy Jay încălcase porunca cu numărul... ce număr are porunca divină care-ţi interzice infidelitatea?
   - De unde dracu’ să ştiu ce număr are, din moment ce eu n-aş aştepta ca tu să primeşti eterna pedeapsă divină, aşa că ar trebui să comiţi păcatul infidelităţii înainte ca eu şi funduleţul meu să învăţăm să dansăm rumba.
   - Ei, uite, asta e dragostea adevărată.
   - Fundul tău grozav poate să pună pariu că aşa e. Ceva îmi zice că el îi punea corniţe soţiei, dar poate că e vorba doar de cinism şi alte chestii asemănătoare.
   Mulţumit de vorbele ei, Roarke trecu uşor cu degetul peste gropiţa ei din bărbie.
   - Eşti cinică, dar eşti cinica mea.
   - Uaaaau. Alt motiv important: banii. Despre ce fel de profituri vorbim - aşa, per total?
   - Dacă punem la un loc bunurile şi câştigurile bisericii, cele personale, cele care au fost trecute pe numele copiilor şi nepoţilor, după care adăugăm în aceeaşi pălărie şi ceea ce deţine soţia sa, obţinem o sumă care se ridică la 6 miliarde de dolari.
   - Ei, da, o sumă dată dracului. Ne vedem mai târziu.
   Eve plecă să-l caute pe Clyde şi-l găsi într-un bufet situat undeva în spatele scenei; în faţa lui se afla ceva care mirosea a cafea proastă. El zâmbi fără chef.
   - Cafeaua care se prepară aici e la fel de rea ca şi cafeaua poliţiştilor, care nu a fost niciodată altfel.
   - O să vă cred pe cuvânt.
   Ea se aşeză, după care-l privi în ochi.
   - Spuneţi-mi un lucru: Jimmy Jay avea aventuri extra-conjugale?
   El expiră cu zgomot.
   - În 8 ani de când lucrez pentru el, nu l-am văzut nici măcar o dată comportându-se indecent faţă de o femeie.
   - Acesta nu-i un răspuns.
   El se foi pe scaun, iar ea îşi dădu seama că instinctul nu o înşelase.
   - Eu am divorţat de două ori. Am băut prea mult, am văzut prea multe, am adus cu mine acasă prea multe nemulţumiri, şi uite aşa am pierdut două soţii. Mi-am pierdut credinţa, m-am pierdut pe mine însumi. Dar când am ascultat predica lui Jimmy Jay, m-am regăsit şi mi-am recăpătat şi credinţa. M-am dus la el, iar el mi-a oferit o slujbă. Mi-a mai dat o şansă ca să devin un om de treabă.
   - Tot nu mi-aţi răspuns. El e mort. Cineva a pus ceva în sticla cu apă, în afară de vodcă. Aşa că o să vă mai întreb încă o dată: Avea o aventură?
   - Tot ce-i posibil. Eu nu l-am văzut niciodată într-o asemenea ipostază, cum v-am mai spus. Dar am avut şi eu o aventură, două la vremea mea, şi ştiu să recunosc semnele care le dovedesc prezenţa.
   - Soţia era la curent?
   - Dacă m-aţi pune să jur, poate că aş ezita, dar răspunsul ar fi tot nu.
   - De ce?
   - Fiindcă aş fi băgat de seamă, aş fi simţit-o. Şi puteţi paria că aş fi auzit vorbindu-se despre asta. Cred că ar fi rămas alături de el în caz că ar fi aflat, dar sunt de părere... la dracu’, sunt chiar convins că ea ar fi pus capăt acelei poveşti. E un om cu inimă mare, doamnă locotenent, şi 1-a iubit la nebunie. Dar în privinţa infidelităţii, e un om intransigent. În realitate, şi el a iubit-o la fel de mult. Da, ştiu, zise el, când ea îl privi pătrunzător. Întotdeauna declarăm că ne iubim nevasta atunci când o înşelăm. Dar el chiar a iubit-o, omul acesta era mort după Jolene. Se lumina pur şi simplu când ea se afla în preajmă. Dacă ea ar fi aflat şi i-ar fi reproşat, el ar fi băgat de seamă că o răneşte, aşa că ar fi pus capăt aventurii.
   - Da, dar la vodcă nu a renunţat.
   Clyde pufăi.
   - Nu, nu, cred că la ea nu a renunţat.

9.

      Eve urmări o vreme, în reluare, înregistrarea video a evenimentului din seara aceea, ca să poată cerceta ultimele minute din viaţa lui Jimmy Jay şi felul în care acesta decedase.
   Declaraţiile martorilor se înşiraseră ordonat şi în concordanţă unele cu altele. Dar în clipa de faţă, ea era interesată mai mult de reacţii decât de fapte.
   Jolene alerga spre soţul prăbuşit pe scenă. Urmaseră şocul, groaza şi leşinul. Şi dacă leşinul acela nu era unul sincer, atunci Eve avea să o nominalizeze la acordarea unui premiu evanghelic, echivalentul Oscarului.
   Clyde se repezi şi el într-acolo, venind dinspre colţul opus al scenei, ordonând autoritar celor de la pază să ţină publicul departe de scenă. Fiicele celui decedat, soţii lor, întreaga echipă alergau şi ei de colo-colo, agitându-se, împiedicându-se, ţipând şi împingându-se unii pe alţii. Iadul pe pământ.
   Clyde îi ţine la distanţă, folosind vorbe dure - vorbe de poliţist. Şi peste toate, hmmm, cugetă ea, un grup de femei îmbrăcate în rochii strălucitoare şi vaporoase de culoare albastră. Toate blonde, stând lipite, agăţate unele de altele, asemeni unei singure entităţi.
   Corul Lumina Veşnică, presupuse ea. Una dintre ele făcu un pas în faţă, rosti, înecându-se, numele victimei - Eve observă cum buzele acelea rozalii rostiră literele numelui lui - după care se lăsă în genunchi, plângând cu faţa în palme.
   Interesant. Oprind înregistrarea, ieşi din încăpere. Pe drumul spre zona unde se aflau cabinele, McNab îi ieşi în cale.
   - Am terminat cu ginerii şi cu cei din echipa de pază. Peabody a terminat de interogat fiicele victimei şi aproape pe toţi cei din echipa tehnică. Dar avem o mică belea. Unul dintre ginerii lui e avocat.
   - La dracu’.
   - Nu aşa se întâmplă de fiecare dată?
   McNab scoase o lamă de gumă de mestecat din buzunarul pantalonilor lui fluorescenţi, oferindu-i-o apoi lui Eve. Dar văzând că Eve clatină din cap în semn de refuz, o vârî imediat în gură.
   - Aşadar. A făcut gălăgie ca un avocat. Că e trecut de ora două dimineaţa, că oamenii au fost reţinuţi aici de mai bine de patru ore, bla, bla, bla.
   - Şi aţi aflat ceva de pe urma atâtor interogatorii?
   - Nimic care să atragă atenţia sau care să iasă în evidenţă. Avocatul a mormăit niţel a nemulţumire, dar se pare că tot ce-şi doreşte e să-şi ia familia de aici.
   Eve analiză câteva clipe situaţia. Putea slăbi de îndată frâiele în privinţa familiei, cel puţin pentru moment. Sau..
   - Hai să-i lăsăm să plece. N-o s-o ia niciunul dintre ei la fugă, dispărând. Poate că aşa îi dăm ucigaşului câteva ceasuri de reflecţie, imaginându-şi, fie că e vorba de un el sau de o ea, că va scăpa. Să le dăm şi celorlalţi timp să rumege bine cele petrecute, poate ne vor oferi mai multe informaţii la următorul interogatoriu. Oricum, am un fir şi vreau să-l mai verific o dată.
   - Mă duc să deschid porţile.
   - Vreau ca până la 8 fix să-mi oferi un raport amănunţit, la fel şi Peabody, iar pe ea o rog ca la aceeaşi oră să fie prezentă la biroul meu de acasă.
   - Ahhh.
   El înălţă din umeri într-un gest cât se poate de natural. Eve se întoarse la Roarke.
   - Îi las să plece. Pe cei pe care nu i-am interogat în runda asta, îi interogăm mâine de dimineaţă.
   - Nu ai fost cumva nefiresc de politicoasă?
   - Unul dintre ginerii lui e avocat.
   - Întotdeauna apare câte unul.
   - În plus, nu numai că nu merită să mă iau la ceartă cu avocatul acesta, dar s-ar putea ca totul să fie în avantajul meu. Cei de la amprentare trebuie să sosească şi ei, adăugă ea, privind din nou pe scenă. Şi oricum, vreau să verific încă ceva în drum spre casă.
   - Bun.
   El se ridică şi îşi vârî PC-ul în buzunar.
   - Ai găsit ceva în conturile acelea unde te-ai jucat de-a hakerul?
   El zâmbi auzind termenul.
   - Orice cont - care valorează cât de cât - are şi o parte ilicită. Dar nu am găsit nimic suspect, acesta e adevărul. În anumite zone, lucrurile sunt la limită. Dar victima ta a beneficiat de sfaturi foarte isteţe, extrem de creative şi deosebit de întreprinzătoare. A fost generos cu activităţile umanitare, dar partea cinică a fiinţei mele îndrăzneşte să afirme că el îşi şi putea permite foarte bine acest lucru. Şi generozitatea asta avea avantaje considerabile în privinţa taxelor şi a publicităţii bine gândite. Nu-i era ruşine să trâmbiţeze din propriul corn.
   - Păi, dacă ai avea unul, de ce n-ai trâmbiţa, aşa că mi se pare logic.
   - Trâmbiţatul ăsta îi aducea şi mai multe donaţii, ceea ce se traducea printr-un stil de viaţă extrem de avantajos pentru Jenkins şi familia sa. Mai multe case, continuă el, automobile de lux, o mulţime de posesiuni, opere de artă, bijuterii. Peste toate astea, familia lor - inclusiv copiii minori - se află pe statul de plată al bisericii. Şi asta e perfect legal, din moment ce ei muncesc sau au diverse îndatoriri şi funcţii care pot fi considerate slujbe. Iar biserica achită nişte salarii foarte bune.
   - Deci nu există pierderi de dată recentă?
   - Dimpotrivă, turneul acesta a avut parte de vânzări excelente, care au garantat şi o creştere majoră a donaţiilor.
   - Deci motivul nu a fost unul financiar. Nu se potriveşte. Sigur, s-ar putea câştiga foarte mult de pe urma publicităţii iscate în jurul morţii lui, a naturii acesteia. Realitatea e - bunule şi neînţelesule Iisuse - că moartea lui a fost urmărită live pe milioane şi milioane de ecrane. Dar imaginea era el.
   Ea făcu semn către panoul publicitar în mărime naturală, în timp ce se îndreptau spre maşină.
   - El e imaginea din prim-plan. De ce să omori un om care îţi pune la picioare un asemenea stil de viaţă? Poate că motivul e unul de natură sexuală, poate că la mijloc e vorba de gelozie, profesională sau personală. Sau poate că am de-a face cu un ucigaş care are un cui împotriva religiei şi vrea, prin urmare, să ucidă preoţi.
   - Eu aş înclina către sex, îmi place mai mult. Dintr-o sumedenie de motive.
   - Pariez că Jimmy Jay împărtăşea punctul tău de vedere.
   Ea îi dădu adresa familiei Jenkins.
   - Condu într-acolo, OK? Şi apoi o să mergem la Mark.
   - Şi unde presupui că ar fi avut aventuri intime?
   - Dacă tipul avea obiceiul să calce strâmb, dar să rişte cât mai puţin posibil, atunci probabil că şi-a angajat o profesionistă, însă în cazul în care el predica împotriva prostituţiei legalizate, atunci înseamnă că n-a ales să rişte şi să fie prins că a plătit vreo târfuliţă, profesionistă sau nu. Aşa că pentru asemenea extraservicii, îţi găseşti o persoană pe care o poţi păstra aproape de tine, cineva în care să poţi avea încredere - şi în cazul căreia să nu bănuiască nimeni nimic dacă eşti surprins în compania ei.
   - Tot riscant e. Dar poate că şi riscul făcea parte din şarm.
   Eve clătină din cap.
   - Nu-mi pare să fi fost un tip care-şi asuma riscuri. Ba mai mult, cred că se considera protejat. La fel ca şi în cazul situaţiei financiare. Făcea totul pas cu pas, luându-şi măsuri de precauţie. De obicei, fiica lui era aceea care turna vodca în sticlele cu apă. Păstra totul în familie - sau cât de cât în mijlocul celor apropiaţi, lucrând cu managerul său, cu care colabora de mai multe decenii, cu bodyguardul lui de încredere. Era un adevărat obicei, povestea asta cu vodca, dar soţia lui habar nu avea. Nu se prefăcea că nu ştie, chiar nu avea habar. Uite că în cazul acesta a păcălit-o, şi atunci de ce n-am crede că a folosit puţină magie şi în cazul unor aventuri?
   - Sunt convins că Mira ar vorbi despre asta în termeni mult mai duri, zise Roarke după câteva clipe. Dar patologia pe care ai descris-o e destul de clară şi are logică. Uite, am ajuns.
   Ea studie casa situată în zona Park.
   - Frumoasă. Spaţioasă. Aranjată. Intimitatea familiei e asigurată, sistemul de securizare fiind unul de ultimă generaţie. El a făcut azi o plimbare prin zonă. Un lucru care devenise deja rutină, potrivit declaraţiei fiicei lui mai mici. A scăpat de bodyguardul său şi a ieşit de unul singur la plimbare. Ca să mediteze, să-şi încarce bateriile. Pot paria că a ajuns până aici, la colţ, că a luat un taxi.
   - Şi s-a dus până la Mark. Roarke luă curba, îndreptându-se apoi către Madison. La ora asta târzie, nu prea e trafic. Cred că ziua a fost mult mai aglomerat.
   - Poate că i-a luat de două ori mai mult timp decât nouă acum. Dacă a mers într-acolo pe la prânz, poate că drumul a durat exact tot atât. Dar la o distanţă de şase-şapte cvartale? Se expunea mult prea mult. L-ar fi recunoscut prea multă lume. Newyorkezii sunt obişnuiţi să dea ochii cu celebrităţile, aşa că majoritatea ar fi reacţionat cu întârziere. Dar vezi tu, acum trecem pe lângă o mulţime de restaurante şi de magazine.
   - Iar turiştii roiesc în asemenea locaţii.
   - Şi ei nu obişnuiesc să fie atât de blazaţi. Deci, iei taxiul şi ajungi aici în... Eve se uită la încheietura mâinii, chiar în clipa în care Roarke luă încet curba, oprindu-se în faţă la Mark. Dacă dublezi timpul, ajungi în 10 minute. Dar cred că mai degrabă ar fi cam opt minute. Ea arătă legitimaţia în clipa în care portarul veni rapid spre ei. Trebuie să las maşina aici.
   Portarul vorbi printre dinţi:
   - Ei, vă supăraţi dacă mutaţi maşina ceva mai încolo? Peste vreo două ore sosesc furgonetele cu marfă.
   - Sigur.
   După ce Roarke parcă un metru sau doi mai în faţă, ea coborî pe trotuar şi studie hotelul, aşteptându-şi soţul.
   - Tu nu eşti proprietarul clădirii acesteia, nu?
    - Nu, dar se poate aranja. Mai ales dacă asta îţi va fi de ajutor.
   - Cred că mă descurc şi fără să apelez la asta. Dar de ce nu e a ta?
   - În ciuda pretenţiilor tale zilnice, eu nu deţin aproape tot ce există. Şi vrei să deţin asta?
   Îşi vârî mâinile în buzunare, studiind clădirea la fel ca şi ea.
   - Locaţia e bună, dar arhitectura nu mă atrage. Arhitectura de după Războaiele Urbane e combinată cu atâta distincţie, că te şi plictiseşti. Nu e destul de veche ca să poată căpăta înfăţişarea aceea pe care mi-aş dori-o eu. Apoi, mai e şi interiorul, pe care ar trebui să-1 redecorez şi să-l remobilez potrivit viziunii mele. De obicei, funcţionează doar la jumătate din capacitate. Are preţuri prea mari, dacă judeci după ambianţă şi după serviciile oferite, iar restaurantul nu are niciun Dumnezeu.
   Ea se răsuci înapoi pe tocuri.
   - Mie clădirea asta mi s-a părut cam urâţică.
   - Ei, da, acesta e răspunsul, pe scurt.
   - Aveai de gând s-o cumperi.
   - Nu. Am studiat problema. Aşa procedez eu, iubito, şi acesta e unul dintre lucrurile pe care le avem în comun. Bănuiesc că şi tu te afli aici ca să cercetezi un anumit aspect şi că nu ne aflăm aici, la ora 2:30 dimineaţa, ca să admirăm o clădire cu o arhitectură neatrăgătoare.
   - Trebuie să ajungă aici cât de curând. O să vină direct aici, după o seară ca asta, o să urce în camerele lor. Sau poate că merg în camera unora dintre ei, pentru a se linişti şi a comenta cele întâmplate. Dar ea nu va proceda astfel. Ea va prefera să fie singură.
   - Amanta.
   - Mda. Pariez că-i fata aceea blondă din cor.
   - Toate erau blonde.
   - Da, da, erau. Fata aceea blondă cu sânii cei mai mari.
   - Ca şi cum nu toţi bărbaţii ar fi morţi după sâni mari, un lucru pe care îl pot certifica, dar bănuiesc că pariul se bazează pe reluarea înregistrării TV şi că ai votat cu blonda aceea cu sânii mari care stătea în genunchi şi plângea.
   Ea îl lovi în umăr cu degetul.
   - Ai urmărit înregistrarea.
   - Voiam să văd şi eu cum au stat lucrurile.
   - Şi ce părere ai?
   El îşi duse degetul la buze.
   - N-aş îndrăzni să pariez împotriva ta.
   Eve se întoarse cu faţa în direcţia respectivă chiar în secunda în care o limuzină ocolea maşina poliţiei. Urmări cum oamenii coborau din maşină.
   Un bărbat, o femeie, un cuplu, încă un domn, după care coborâră şi membrele corului. Ele rămaseră lipite unele de altele precum o minge pufoasă şi albastră, rostogolindu-se rapid în hotel.
   - Să le acordăm câteva minute, ca să ajungă în camerele lor. Aş fi putut să aştept până la ivirea zorilor, zise ea, pe jumătate pentru sine, dar acum i-ar fi mult mai uşor să vorbească deschis, aici, în camera ei. Departe de locul de întâlnire, de toţi ceilalţi.
   - Şi dacă o să admită că a fost amanta lui, la ce-ţi va folosi informaţia respectivă?
   - Nu ştiu. Depinde. Un unghi duce către un altul. Poate că acesta putea fi motivul. Ea îşi dorea mult mai mult; el nu era dispus să-i ofere mai mult. Sau poate că a fost vorba şi de un iubit gelos, de un fost iubit al ei. Sau... Mai am şi alte variante pregătite. Bun. Hai să mergem şi să-l intimidăm pe recepţionerul de noapte. Fără mită. Că pierdem toată distracţia momentului.
  
     Eve intră în hotel, străbătu holul a cărui podea avea o nuanţă gri de-a dreptul mohorâtă şi plictisitoare, având, din nefericire, şi nişte imprimeuri florale.
   Mergea ţanţoş, remarcă Roarke. Iar lucrul acesta îl amuza de fiecare dată.
   Ea trânti legitimaţia pe tejghea. Un droid în costum negru stătea, cu o atitudine politicoasă, la front desk.
   - Bună seara, zise el, iar Roarke se întrebă a cui fusese ideea de a programa un droid cu un accent britanic atât de pisicos. Bine aţi venit la hotelul Mark.
   - Ulla Pintz. Vreau să ştiu în ce cameră este cazată.
   - Regret. Nu vă pot dezvălui numărul camerelor în care sunt găzduiţi oaspeţii noştri. În mod normal, aş suna cu plăcere în cameră în numele dumneavoastră, ca să obţin permisiunea domnişoarei, dar domnişoara Pintz a sosit acum câteva secunde şi a cerut să nu fie deranjată. A avut loc o tragedie.
   - Da. A murit un om. Eu sunt poliţist.
   Ridică legitimaţia şi o roti în faţa ochilor lui.
   - Ia ghici de ce mă aflu eu aici.
   El o privi nedumerit, ceea ce pe Eve o făcu să recunoască faptul că aceasta era marea problemă cu funcţionarii-maşinării.
   Nu erau programaţi să priceapă sarcasmele şi subtilităţile.
   - Hai să discutăm în propoziţii simple, decise Eve. Domnişoara Pintz a fost martoră la tragedia de care pomeneai. Eu sunt anchetatorul principal al acestei tragedii. Ori îmi comunici numărul camerei ei, ori îţi târăsc circuitele la Sediul Central, după care o să obţin un mandat prin care voi solicita să nu mai funcţionezi în vecii vecilor, fiindcă ai obstrucţionat demersurile justiţiei.
   - Aici, la noi, la hotelul Mark, dorinţele oaspeţilor sunt sacre.
   - Ia gândeşte-te puţin la varianta asta: cum o să mai respecţi tu dorinţele celor cazaţi aici atunci când o să fii la secţie, iar glumeţii de la Informatică se vor juca puţin cu tine?
   Păru să gândească la acest aspect, având în vedere că droizii se gândeau la absolut orice.
   - Va trebui să vă verific datele de identificare.
   - Dă-i drumul.
   Din ochii lui ţâşni un fascicul roşu, părând să scaneze legitimaţia lăsată pe tejghea.
   - Se pare că totul e în ordine, locotenent Dallas. Domnişoara Pintz e cazată în camera 1203.
   - Are colegă de cameră?
   - Nu. Celelalte colege din corul Lumina Veşnică au fost cazate într-un apartament, dar domnişoara Pintz a preferat să aibă propria ei cameră.
   - Pariez că da.
   Mulţumită, ea porni spre ascensor alături de Roarke.
   - Nu e chiar aşa distractiv să intimidezi un droid.
   - Trebuie să înghiţim aceste mici dezamăgiri. Gândeşte-te ce o să te mai amuzi interogând-o pe Ulla.
   - Mda.
   Păşi în lift.
   - Poate ca acesta e motivul pentru care devine un moment important. Poate că îmi tai singură craca de sub picioare pentru că cercetez un aspect care nu se leagă în mod esenţial de primul meu caz, în loc să caut ceea ce pare evident sau ieşit din comun.
   - Fiindcă te bazezi pe instinctul tău în loc să te bazezi pe faptele de netăgăduit?
   - Dacă în momentul acesta aş cere o probabilitate, ar reieşi în proporţie de optzeci şi ceva la sută că ambele crime au fost comise de unul şi acelaşi ucigaş.
   - Dar tu nu eşti de acord.
   - Da, cred că nu sunt. Cred însă că ştiu deja cine l-a ucis pe Jenkins. Dar încă nu ştiu sigur care a fost motivul.
   Eve coborî din lift şi pomi pe coridor spre camera 1203.
   Deasupra uşii era semnalul luminos cu indicaţia: Nu deranjaţi!.
   Dar ea ignoră mesajul şi ciocăni în uşă.
   - Poliţia, UI la Pintz. Deschide.
   După câteva clipe de linişte, bătu iar, rostind aceeaşi cerere.
   - Alo?
   O voce tremurătoare se auzi în difuzorul speakerului.
   - Sunt, ahhh, indispusă. Mi-au spus că până mâine nu trebuie să stau de vorbă cu nimeni.
   - S-au înşelat. Trebuie să deschizi uşa, Ulla, altfel o să obţin autorizaţia de a-mi folosi şperaclul.
   - Nu pricep.
   Ea îşi suflă nasul în timp ce rosti aceste vorbe şi descuie uşa.
   - Samuel ne-a spus că ne putem întoarce şi că nu trebuie să vorbim cu nimeni. El e avocat şi se ocupă de toate chestiile astea...
   - Eu sunt poliţist şi mă ocup de toate chestiile astea. Locotenent Dallas, adăugă Eve, păşind înăuntru şi alegând intenţionat să nu spună nimic la adresa lui Roarke. Urâtă noapte, Ulla, nu?
   - Totul e atât de groaznic.
   Ulla se şterse la ochi. Îşi scosese rochia vaporoasă şi acum purta halatul alb, pus la dispoziţie de hotel. Avusese timp să-şi şteargă cele câteva straturi ale machiajului de scenă, astfel încât chipul ci era acum livid, lipsit de strălucire şi ud de lacrimi. Un chip extrem de tânăr.
   - A murit. Chiar în faţa noastră. Nu înţeleg cum de s-a întâmplat aşa ceva.
   Recunoscând că nu se prefăcea distrusă, ci chiar era, Roarke o prinse de braţ.
   - Ar fi mai bine să stai jos.
   Încăperea era mică, dar reuşi să se strecoare în colţul unde erau aranjate masa şi scaunele, chiar în apropierea patului. Roarke o ajută să ia loc pe scaun.
   - Vă mulţumesc. Toţi suntem atât de supăraţi. Jimmy Jay era un om atât de puternic şi de sănătos, mai generos ca viaţa însăşi şi plin de energia pe care ţi-o dăruieşte Domnul.
   Ea scoase ceea ce lui Eve i se păru a fi un sunet înfundat, după care chipul ei păru chinuit de un singur gând.
   - Nu înţeleg cum a putut muri!
   - Mă străduiesc să aflu cum. Ce-ar fi să-mi povesteşti şi mie ce fel de relaţie aveai cu Jimmy Jay?
   Ridicând din nou capul, Ulla deschise larg ochii şi începu să se agite.
   - Dar de ce spuneţi asta? Eu cânt. Toate cântăm. Eu, Patsy, Carmella şi Wanda, noi formăm corul Lumina Veşnică. Noi suntem cele care aducem bucuria.
   Era târziu, cugetă Eve, aşa că nu avea niciun rost să se învârtă în jurul cozii. Se aşeză pe marginea patului, astfel încât să poată privi fix în ochii umezi ai Ullei.
   - Ştim adevărul, Ulla.
   Privirea Ullei zvâcni brusc în tavan. La fel ca un copilaş care neagă că a furat prăjiturele, deşi a fost prins cu mâna vârâtă în borcan.
   - Nu ştiu la ce vă referiţi.
   - Ulla.
   În clipa în care Roarke vorbi înainte ca Eve să adauge ceva, ea îl privi sfidător, dar el îşi concentra acum atenţia asupra Ullei.
   - Jimmy Jay ar fi vrut ca tu să ne spui adevărul. Are nevoie de ajutorul tău. Cineva 1-a ucis.
   - Oh, Doamne. Oh, Iisuse.
   - Trebuie să ne spui adevărul, ca noi să putem afla cine a comis crima, ca să găsim răspunsul în numele celor care l-au iubit şi care l-au urmat. Care au crezut în el.
   Ulla îşi uni palmele, apăsându-le cu putere în valea adâncă dintre sânii de o mărime impresionantă.
   - Toţi am crezut în el. Cred că o să ne simţim pierduţi fără el, iar eu una chiar o să fiu pierdută fără el. Nu ştiu cum vom găsi din nou calea spre Lumină.
   - Adevărul e primul pas pe calea asta.
   Ea clipi, ochii ei căprui plini de lacrimi fixându-se asupra lui Roarke.
   - Într-adevăr?
   - În momentul acesta tu porţi o povară, povara unui secret. Cred că el şi-ar dori să te linişteşti şi să faci acest prim pas spre Lumină. Sunt convins.
   - Ooo.
   Ea rămase cu ochii la Roarke.
   - Măcar de-aş putea să fac asta! Dar nu vreau să fac nimic care i-ar putea face rău lui, lui Jolene ori fiicelor lui. Nu mi-aş ierta-o niciodată.
   - Mărturisind adevărul, o să le ajuţi, nu o să le faci rău. Dacă nu va fi neapărat nevoie ca ele să cunoască răspunsul tău, atunci el va rămâne secret, nu va fi auzit decât între aceşti patru pereţi.
   Ea închise ochii preţ de o secundă, în timp ce buzele ei rostiră o rugăciune mută.
   - Sunt atât de confuză. Sufletul meu e atât de bolnav. Vreau să vă ajut. Vreau să nu mă abat de la calea cea dreaptă.
   Ulla i se adresa lui Roarke, observă Eve, ca şi cum ea însăşi s-ar fi evaporat pur şi simplu, asemeni unui fuior de fum.
   - Aţi putea considera, de exemplu, că eu şi Jimmy Jay am avut o relaţie specială. O relaţie care depăşea barierele pământeşti.
   - Adică v-aţi iubit unul pe altul, punctă Roarke.
   - Da, ne-am iubit. Da.
   Vocea ei era plină de recunoştinţă faţă de el, fiindcă pricepuse acest fapt.
   - Altfel de cum le iubea el pe Jolene şi pe fetele lui, altfel de cum îl iubesc eu pe cel care mi-e ca şi logodnic, adică pe Earl, la noi, în Tupelo.
   Ulla se uită în grabă la fotografia aflată pe noptieră, lângă pat, în care se vedea un bărbat slăbuţ, cu un zâmbet larg şi lipicios.
   - Ne luminam calea şi inima reciproc. Iar eu îl ajutam, oferindu-i trupul meu, ca să poată recâştiga puterea de a propovădui mai departe cuvântul Domnului. Nu era vorba doar de o relaţie fizică, înţelegeţi? Nu era ca şi cum, mă rog, am fi făcut sex.
   Eve rezistă, făcând eforturi să nu întrebe: dacă nu era ca şi cum ar face sex, atunci despre ce dracu’ era vorba?
   - Cu toate că ne ofeream şi alte plăceri, n-am să neg lucrul acesta.
   Cu ochii umezi, implorând înţelegere, Ulla îşi muşcă cu putere buza inferioară.
   - Dar dincolo de această plăcere, reuşeam să ne înţelegem la un nivel mult mai profund, aşa că a trebuit să păstrăm secretă relaţia noastră.
   - Aş putea să te întreb cât a durat această legătură specială? punctă Eve.
   - Patru luni, două săptămâni şi cinci zile.
   Ulla zâmbi cu tandreţe.
   - Mai întâi ne rugam, iar puterea aceea, puterea spirituală era atât de intensă, ştiam că era un lucru bun.
   - Şi cât de des... vă dăruiaţi această lumină?
   - Ooo, de două, trei ori pe săptămână.
   - Incluzând şi după-amiaza asta.
   - Da. Seara asta era una extrem de importantă, pentru toată lumea. Era foarte important ca Jimmy Jay să aibă parte de toată lumina şi de energia de care avea nevoie.
   Ea luă un alt şerveţel, suflându-şi nasul cu delicateţe.
   - El a venit la mine în după-amiaza aceasta. Eu am rămas aici atunci când fetele au plecat să pună la punct ultimele detalii înainte de repetiţie. A durat aproape o oră. Era vorba de o seară specială, foarte specială. Trebuia să ne dăruim multă, multă lumină.
   - Îţi dăruia vreodată ceva? întrebă Eve. Bani, cadouri?
   - O, Doamne, nu. Ar fi fost o mare greşeală.
   - Mmm. Aţi ieşit vreodată în oraş? Aţi călătorit undeva, aţi petrecut împreună vreo vacanţă, aţi cinat împreună?
   - Nu, oooo, nu. Ne întâlneam doar aici, la mine, când aveam ocazia. Ca să creăm lumina aceea. O, poate că ne-am mai întâlnit o dată sau de două ori acolo, în spatele scenei, în cazul în care mai avea nevoie de încă puţină lumină şi energie înaintea unei predici.
   - Şi nu-ţi era teamă că puteaţi fi surprinşi de cineva care nu ar fi înţeles ce trebuia înţeles?
   - Ei, da, mi-a fost teamă, puţin. Dar Jimmy Jay simţea că noi eram protejaţi de scopul nostru cu mult mai înalt şi de intenţiile noastre pure.
   - Nu ţi-a reproşat nimeni această relaţie?
   Ea se bosumflă, întristându-se.
   - Nu, nimeni, până în clipa asta.
   - N-ai povestit nimic amicelor tale, n-ai dat cuiva de înţeles că se petrecea ceva între voi? Colegelor din cor ori... bărbatului care îţi era aproape logodnic?
   - Nu, n-am spus nimănui. Îmi dădusem deja cuvântul. Jimmy Jay şi cu mine am jurat cu mâna pe Biblie că nu vom spune nimănui niciodată. Sper că n-am făcut nimic rău, spunându-vă dumneavoastră. Mi-aţi spus că...
   - Acum e cu totul altceva, o asigură Roarke.
   - Fiindcă el a plecat la îngeri. Sunt atât de obosită. Acum vreau să-mi spun rugăciunile şi să mă duc la culcare. Vă supăraţi?

      Când reveniră din nou pe trotuar, Eve se rezemă de aripa autovehiculului ei.
   - E imposibil să fi jucat teatru. Chiar e de-o naivitate uimitoare.
   - Cu toate astea e tare dulce.
   Eve se uită spre el, apoi îşi dădu ochii peste cap.
   - Cred că pentru a avea o asemenea opinie, ai nevoie de un penis.
    - Am, şi chiar aceasta e opinia mea.
   - În ciuda acestui fapt sau tocmai de aceea, ai apăsat pe butoanele potrivite. Te-ai descurcat de minune şi ai facut-o să mărturisească fără să trebuiască s-o târăsc cu ţâţele alea idioate cu tot până în centrul oraşului.
   Ea nu se putu abţine să nu rânjească.
   - Se eliberează de povara secretului şi păşeşte pe calea cea dreaptă.
   - Ei, era un subiect de discuţie. În orice caz, e genul de femeie care, ca să zicem aşa, aşteaptă ca un penis să-i spună ce să facă, ce să gândească. Iar Jenkins s-a folosit de chestia asta. Dacă nu cumva, el chiar credea în chestiile alea pe care i le spunea ei.
   - Oricum, e doar un punct de vedere.
   Eve deschise portiera. După ce intrară în maşină, ea întoarse capul către Roarke.
   - Oare amândoi erau la fel de fraieri, încât să creadă că nu-i suspecta nimeni, că nu se prindea nimeni că făceau sex? Chiar să nu bănuiască nimeni nimic? De 3 ori pe săptămână timp de câteva luni de zile, plus acele momente ocazionale în culise. În culise, pe unde se perinda destul de multă lume, după cum am constatat şi noi.
   - Vrei să spui că cineva i-a descoperit, zise Roarke în timp ce conducea maşina spre casă, şi că acesta e motivul pentru care persoana respectivă l-a ucis pe Jenkins?
   - Da, e şi asta o posibilitate. Ce s-ar fi întâmplat cu biserica - cu reputaţia ei, cu misiunea sa, cu donaţiile - dacă înţelegerea asta dintre ei doi ar fi ieşit la iveală? Sexul a răsturnat ţări şi a îngropat mulţi lideri politici. Presupun că prejudiciul ar fi fost unul considerabil.
   - Mda, dar eu mă gândesc la ceva mai mult, mult mai mult decât moartea fondatorului şi liderului bisericii. Poate că ţinta criminalului nu este un lider oarecare, ci toţi slujitorii Domnului. Dacă loveşti cum trebuie, poţi chiar să scapi basma curată. Poţi da câteva lovituri, dar, în acelaşi timp, poţi obţine şi alte beneficii. Poţi să te arăţi scandalizat, plin de compasiune. Şi o ţii aşa până apare următoarea ţintă.
   O, da, cugetă ea. Se potrivea perfect. Era un plan care funcţiona perfect.
   - Între timp ai la dispoziţie văduva, familia îndurerată. Presa îţi serveşte pe post de acoperire, aşa că te gândeşti să dai lovitura în timpul slujbei de înmormântare. Şi, la naiba, dacă ştii ce ai de făcut, îţi iese o treabă de nota zece.
   - Cine cunoaşte toate mişcările familiei?
   - Ah. Managerul victimei. Billy Crocker.
   Roarke râse scurt.
   - Şi - bănuiesc - ţi-ai dat seama de asta dintr-un singur interogatoriu şi după câteva ore de anchetare a acestui caz.
   Ea îşi roti umerii de câteva ori, frecându-se la ochi.
   - Trebuia să-ţi spun că tocmai din acest motiv îl admir pe managerul lui. Am obosit, mă las prea uşor impresionată. Dacă e vorba de o crimă care n-are de-a face cu primul caz, atunci chiar îl simpatizez pe individ. Dar dacă greşesc şi cazul acesta are de-a face cu Flores/Lino, atunci să fiu a naibii dacă mai ştiu ce se petrece.
   Începu să caşte.
   - N-am băut destulă cafea, mormăi ea. Cred că am nevoie de două ore de odihnă, să las mintea să lucreze în timp ce dorm puţin. Ei, da, maximum două ore, pentru că trebuie să termin de scris raportul înainte de sosirea lui Peabody. Trebuie să am câteva minute la dispoziţie ca să verific o dată, de două ori informaţiile şi să cercetez şi datele financiare descoperite de tine. Chiar dacă adaug şi declaraţia Ullei, tot nu ajung prea departe. Am nevoie de mult mai multe date.
   Roarke trecu cu maşina dincolo de porţi.
   - Adică nu o să te posed şi n-o să creăm lumină în dimineaţa asta?
   Ea schiţă un zâmbet somnoros.
   - Amice, eu caut întunericul.
   - Mi se pare corect. Dormi două ore, iar dimineaţă bei un energizant.
   - Revoltător.
   - Avem o aromă nouă. Aromă puternică de piersică.
   - Revoltător şi prostesc. Mmm.
   Dar cum până atunci mai avea două ore, n-avea rost să-şi facă griji de acum. Se concentra să urce la etaj, să se dezbrace, după care se prăbuşi pe pat, unde Galahad, deja cuibărit la locul lui, o privi nemulţumit fiindcă îl deranjase.
   În clipa în care pisicul îşi reluă locul la picioarele ei, iar ea se cuibări lângă Roarke, era deja adormită.

      Şi aşa, în vis, se trezi pe scena marii arene de la Madison Square Garden.
   Iar altarul era scăldat de o lumină puternică şi albicioasă. Lino, îmbrăcat în veşmântul preoţesc, şi Jenkins, purtând costumul lui alb, se aflau chiar în spatele altarului.
   Alb şi negru sub lumina aceea puternică.
   - Toţi cei prezenţi aici suntem nişte păcătoşi, zise Jenkins, salutând-o. Plăteşti un bilet şi gata.
   - Păcatele se află sub jurisdicţia mea, îi zise Eve. La fel şi crimele. Religia mea e crima.
   - Ai început de tânără.
   Lino ridică o cupă de argint, toasta în direcţia ei, după care bău.
   - Oare de ce au transformat sângele lui Hristos într-un vin ieftin? Vrei şi tu o gură? îl întrebă el pe Jenkins.
   - Îl am pe al meu, padre.
   Jenkins ridică sticla cu apă.
   - Fiecare om cu otrava lui. Fraţi şi surori!
   El înălţă glasul, desfăcând larg braţele.
   - Haideţi să ne rugăm pentru sora noastră care a păcătuit, ca să găsească drumul şi lumina. Ca să se căiască!
   - Nu mă aflu aici pentru propriile mele păcate.
   - Păcatele sunt cele care ne apasă, cele care ne împiedică să-L luăm de mână pe Dumnezeu!
   - Ce zici dacă o absolvim de păcate? sugeră Lino. Eu acord zilnic iertarea, iar sâmbăta chiar de două ori. Nu poţi să-ţi cumpreri un bilet spre Rai, fără să plăteşti pentru salvarea sufletului tău.
   - Niciunul dintre voi nu e ceea ce pretinde a fi.
   - Dar cine e ceea ce pretinde a fi? întrebă Jenkins. Ia să ne uităm la înregistrare.
   Ecranul din spatele lor porni pe neaşteptate. Lumina roşie şi difuză clipi de câteva ori la rând. Pe fereastra aceea mică, SEX, SEX ÎN DIRECT!
   Lumina aceea roşie se transformă în dormitorul lui Eve, acolo unde ea, copil fiind, tremura de frig, tăindu-şi o bucăţică de brânză cam terciuită.
   În vis, inima începu să-i bată cu putere. Simţi o arsură puternică în gât.
   El se apropia.
   - Am mai văzut asta.
   Eve se strădui să nu-şi ia ochii de pe ecran, spunându-şi că trebuie să găsească voinţa de a nu se răsuci pe călcâie şi a o luă la fugă, de frica a ceea ce avea să urmeze.
   El era din ce în ce mai aproape.
   - Ştiu ce a făcut. Ştiu ce a făcut. N-ar trebui să procedaţi astfel.
   - Judecătorul nu ştie, o avertiză Lino, suflecându-şi mânecile robei. Tatuajul de pe braţul lui începuse să sângereze. La sfârşit vei fi judecată.
   Pe ecran, tatăl ei, beat - dar nu suficient - o pocni. După care se aruncă asupra ei. Îi fractură braţul în timp ce o viola. Pe ecran, ea începu să strige, iar pe scenă, retrăi totul. Durerea, şocul, teama. La sfârşit, simţi mânerul cuţitului pe care-1 strângea în mână.
   ÎI ucisese, înfigând lama cuţitului în trupul lui, iar şi iar, simţind cum sângele se scurgea pe mâna ei şi-i împroşca chipul, în timp ce braţul îi era străpuns de o durere cumplită, agonică. Stătea pe scenă şi se uita pe ecran.
   Stomacul îi era deja întors pe dos, dar rămase locului şi privi până ce copilul acela, care era tot ea, se ghemui într-un colţ al încăperii, la fel ca un animal sălbatic ce se ascunde.
   - Mărturiseşte, îi ordonă Lino.
   - Căieşte-te pentru păcatele tale, strigă Jenkins.
   - Dacă ce aţi văzut acolo e un păcat, atunci o să dau socoteală în faţa lui Dumnezeu - când va sosi momentul şi dacă va fi cazul.
   - Să fie pedepsită, solicită Lino.
   - Să se mai nască o dată, predică Jenkins.
   Împinseră amândoi în masa care forma altarul, aşa că aceasta se prăbuşi pe scenă, spărgându-se în mai multe bucăţi - bucăţi de piatră. Din coşciugul aflat dedesubt se înălţă fantoma însângerată a tatălui ei. Acesta zâmbi.
   - Iadul te aşteaptă, fetiţo. A venit vremea să mă urmezi.
   Fără nici cea mai mică ezitare, Eve scoase arma din teacă, încărcând-o la maximum.
   După care îşi ucise din nou tatăl.

      - Trezeşte-te, trezeşte-te, Eve, gata. E suficient. Trebuie să te întorci.
   Ea simţi braţele acelea calde şi puternice care o cuprinseră. Inima lui bătea într-un ritm alert lângă a ei.
   - Bine. Bine.
   Aici reuşea să respire. Putea să se odihnească.
   - S-a terminat.
   - Eşti rece. Eşti groaznic de rece.
   Roarke îşi lipi buzele de fruntea ei, de obrajii ei, masându-i pielea îngheţată a braţelor şi spatele.
   - Ea nu era acolo.
   - Cine?
   - Mama. M-am gânduit că dacă voi visa vreodată despre momentul acela, dacă mă voi întoarce în timp sau amintirea aceea mă va izbi, va fi şi ea acolo. Din cauza lui Solas, din pricina acelui eveniment. Dar nu a fost aşa. Ea nu a apărut deloc. Mă simt bine.
   - Să-ţi duc un pahar cu apă.
   - Nu.
   Ea îl strânse tare de tot în braţe.
   - Stai aici cu mine.
   - Atunci povesteşte-mi cum a fost.
   El o ţinu în braţe în vreme ce ea îi povesti, iar frigul se risipi încet-încet din pielea, din oasele şi din inima ei.
   - L-am ucis încă o dată. Nu am mai simţit frica, furia sau disperarea de altădată. Dar nici plăcere n-am simţit. Nu era vorba doar de un gest necesar, ci şi de faptul că am reuşit să stau acolo, să urmăresc tot ce se petrecea pe ecran, retrăind practic toate acele clipe. Ca şi cum aş fi fost în două locuri deodată. Dar...
   - Dar?
   - Dar povestea nu m-a rănit chiar atât de mult, nu m-a speriat extrem de tare. Am putut să mă uit pe ecran şi să-mi spun: S-a sfârşit. Totul o să fie bine. Oricât va dura, totul va fi bine, fiindcă eu voi proceda exact aşa cum se cuvine. Indiferent de câte ori voi fi obligată să repet gestul, el tot mort va rămâne. Iar eu sunt în regulă.
   - Lumina aprinsă, ordonă el. Cincisprezece la sută.
   Trebuia s-o privească, s-o vadă destul de bine ca să fie sigur. Şi după ce se asigură, îi cuprinse obrajii în palme şi o sărută pe frunte.
   - Mai poţi dormi?
   - Nu ştiu. Cât e ceasul?
   - Aproape 6:00.
   Ea clătină din cap.
   - Ei, oricum ar fi trebuit să mă trezesc. Mă scol şi mă apuc de treabă.
   - Bun, atunci o să-ţi ofer băutura aceea energizantă.
   Ea îi făcu cu ochiul.
   - Mi-am închipuit că ai să pomeneşti despre asta.
   - Şi fiindcă tu eşti unica şi marea iubire a vieţii mele, o să mă înfrupt şi eu din băutura asta.

10.

      Eve ar fi preferat o cană cu cafea, însă bău amestecul acela care, până la urmă, nu se dovedi chiar atât de rău la gust.
   - Zici că mănânci un bol cu fructe.
   - Cam asta e ideea.
   El studie lichidul rămas în propriul pahar, oftă puţin, după care îl bău.
   - Ei, încă o misiune îndeplinită.
   - Dar de ce nu fac şi cafea cu aromă de fructe?
   - Există diverse băuturi pe bază de cafea cu tot felul de arome, nu? Dar un amestec proteic te îndeamnă, în primul rând, să consumi o băutură sănătoasă. Ceva benefic şi care se pregăteşte rapid.
   - Poate că ar fi consumată de mult mai multă lume dacă ar imita gustul unui produs nu chiar atât de sănătos, dar care e pe placul lor. Mai târziu, cei care consumă amestecul acesta doar la nevoie, ar începe să spună: mmm, mmm, îmi plac tare mult shake-urile acestea gen cocktail, care conţin o groază de proteine sub formă lichidă.
   El vru să adauge ceva, după care înclină capul într-o parte.
   - Hmmm.
   - Era doar o părere. Mă rog. Trebuie să apuc să fac un duş înainte să încep treaba.
   - Şi eu la fel.
   Ea miji ochii.
   - De fapt, tu vrei să apuci să faci duş sau vrei să pui mâna pe mine?
   - Hai să aflăm.
   Eve îşi scoase cămaşa de noapte în timp ce ieşea din dormitor şi se îndrepta spre baie. Intră mai întâi la duş.
   - Robinetele deschise la maximum, la 101 grade.
   - Doamne, zici că te fierbe cineva pentru micul dejun.
   Jeturile de apă încrucişate porniră să funcţioneze - un şoc pentru pielea ce transmise fierbinţela aceea până la os. În timp ce apa o cuprinse din toate părţile, ea se răsuci pe călcâie şi îl trase spre ea.
   - Simt că am foarte multă energie.
   Îi captură buzele, sărutându-l lacom, cu pasiune, prefăcându-se că-l muşcă uşor, după care pufni în râs în secunda în care trupul ei se izbi de peretele din sticlă şiroind de apă. Iar trupul lui îl ţintui locului pe al ei.
   - Uaaau, văd că şi tu ai multă energie. Ce coincidenţă!
   El fu primul care începu s-o mângâie, pielea sa udă atingându-se de trupul ei la fel de ud, astfel că fiecare centimetru al fiinţei ei se înfiora plin de dorinţă şi nerăbdare.
   - Repede, zise ea, lipindu-se de el.
   Îl muşcă din nou, iar ochii ei în nuanţa coniacului licăriră provocator.
   - Rapid, cu putere şi plin de pasiune. În secunda asta.
   El îi cuprinse şoldurile, ridicând-o pe vârfuri ca să-i poată oferi exact ceea ce îşi dorea.
   Plăcerea era una demenţială şi muşca din ea. Ochii lui, mari şi de un albastru sălbatic, o captivară definitiv în timp ce trupul lui se sălta şi împingea, astfel că ea atinse deja prima culme a extazului.
   Ţipă datorită plăcerii şi a încântării, a certitudinii că acolo... acolo ea pricepea puterea acelei regăsiri, acelei acceptări şi acelei contopiri cu partenerul şi sufletul ei pereche.
   Doar aici descoperea aceea pasiune, acea flacără care-i mistuia şi doar alături de el - doar împreună cu el - încrederea aceea absolută dintre ei reuşea să tempereze puterea şi s-o transforme în dragoste.
   Indiferent ce se petrecuse înainte, indiferent care fuseseră visele ce o bântuiseră, ea ştia cine e şi se dezvăluia în acel univers special creat de propria sa dragoste.
   Se lipi şi mai tare de el, îl cuprinse şi mai tare în braţe, până ce simţi că se cutremură. Gura ei alunecă în goană, mai lacomă ca niciodată pe pielea lui umedă şi fierbinte, în vreme ce inima ei tresări puternic.
   - Mai mult, mai mult.
   Stropii şi aburii erau la fel de fierbinţi, iar apa lovea cu forţă în geamul de sticlă. Unghiile ei se înfipseră adânc în umerii lui, iar trupul ei îl împresură pe al lui precum lava unui vulcan. Dar nu se predă. Nu avea de gând s-o facă, el o ştia cât se poate de bine. Avea de gând să reziste în continuare, fiindcă mai trăiseră asemenea clipe. Orice ar fi venit, aveau de gând să reziste.
   Momentele ce urmară, momente ce-i consumară pe amândoi, dezlănţuiră în ei o poftă nebună, de nestăpânit, la care se adăuga o dragoste devoratoare, plină de forţă, scandaloasă, care îi uni în cel mai autentic mod, purtându-i acolo unde nu exista nici sfârşit şi nici început.
   El o duse din nou pe culmile extazului, spre care se îndrepta şi el.
   Când simţi că ea plutea, când şocul acela ameţitor se oglindi în privirea ei strălucitoare, o acompanie cuprins de fericire.
   Cu toate astea, ea încă rezista. În momentul în care sosi şi marea eliberare, extazul final, braţele ei rămaseră tot acolo, în jurul lui, strângându-l cu putere. Ameţit, el o sărută - mai întâi la curbura obrazului, apoi pe linia gâtului, gâdilând-o uşor. După care gurile lor se întâlniră într-un sărut lung şi drăgăstos.
   - Doamne, reuşi ea să şoptească. Iisuse. Uaaau.
   - E vorba de o trinitate sfântă şi personală?
   El atinse un cub din sticlă, făcând palmele căuş pentru a prinde acolo săpunul lichid care se scurse încet dinăuntrul acestuia.
   - Simt o nevoie nemaipomenită să beau un shake energizant al cărui efect să dureze cât oi trăi.
   Ea surâse în vreme ce el îi întinse lichidul parfumat de-a lungul umerilor, al spatelui şi deasupra sânilor, masându-i cu mişcări energice.
   - Nu cred că avem nevoie de energizante.

      Indiferent care fusese rezervorul acelui flux energetic, fie că fusese vorba de partida aceea de amor plină de pasiune şi reconfortantă, fie de acele coşmaruri, Eve se aşeză la birou să scrie raportul referitor la ancheta Jenkins, cu mintea extrem de limpede.
   Revizui declaraţiile martorilor, căutând să pună la punct parcursul orar al evenimentelor. Şi pentru că era deja o activitate de rutină, comandă o probabilitate legată de cele două cazuri anchetate.
   Aşa cum bănuia, computerul determină într-un procent de 86,3% că cele două cazuri ar putea avea unul şi acelaşi ucigaş.
   Cu toate că nu credea că această probabilitate era valabilă, rearanjă panoul de expunere a informaţiilor, împărţindu-l în două: o parte dedicată lui Flores/Lino, o parte dedicată cazului Jenkins.
   Sorbind din cafea, studie apoi rezultatul.
   - Da, în aparenţă. în aparenţă, mormăi ea. Dar nu am aprofundat suficient problema; am ignorat subtilităţile. Preotul, un simplu preot - care nici nu era preot - într-o parohie predominant hispanică, şi evanghelistul faimos, bogat și aflat în lumina reflectoarelor. Credinţe diferite, culturi diferite, doctrine diferite.
   Reflectând, începu să se plimbe în jurul panoului. Dacă varianta determinată de computer era cea corectă, iar ea se înşela, atunci poate că presa însăşi fusese în parte motivaţia acestei crime. Prima dintre crime suscitase un interes suficient de mare din partea presei, dar după cel de-al doilea asasinat, avea să se producă o adevărată explozie mediatica. Ambele crime avuseseră loc în faţa unei audienţe numeroase, ambele avuseseră loc în timpul unei acţiuni care putea fi considerată drept o performanţă deosebită, un spectacol de excepţie şi ambele arme folosite fuseseră pregătite în culise.
   Acolo unde, cu toată paza asigurată de oamenii lui Jenkins, diferite persoane reuşeau să se mişte în voie de colo-colo.
   Ambele victime aveau secrete, şi niciuna dintre ele nu era la fel de pură şi de bună precum pretindea. Sau după cum propăvăduia imaginea fiecăruia dintre ei.
   Se întoarse cu faţa spre Roarke în clipa în care acesta intră pe uşă.
   - Probabilitatea e de peste 86 % ca ambele victime să fi fost ucise de acelaşi criminal.
   - Exact cum ai pronosticat tu.
   - Iată o întrebare: În cazul în care ucigaşul e unul singur, atunci e posibil ca el să fi descoperit duplicitatea victimelor? Prefăcătoria lui Flores şi faptul că Jenkins îşi înşela nevasta şi consuma alcool?
   - Adică să-i fi omorât din pricina ipocriziei.
   Roarke studie panoul rearanjat.
   - Atunci, mii şi mii de lideri religioşi ar trebui să fie atenţi la ce beau.
   - Mda, şi nu numai atât. De ce i-a ales tocmai pe ei, în oraşul nostru? Fiindcă şi ucigaşul locuieşte tot aici. Familia Jenkins locuieşte în altă parte. Deţine mai multe case, da, dar niciuna nu se află în New York. În plus, el călătorea destul de mult, aşa că ar fi putut să fie ucis în orice colţ al lumii. Oricând.
   - Dar 1-a omorât aici şi acum. La câteva zile după moartea lui Flores.
   - Da. După. Un fanatic psihopat? Atunci de ce a ucis prima dată un preot obscur şi nu pe cel faimos? Şi de ce nu şi-a revendicat ucigaşul cele două crime?
   Eve clătină din cap, plimbându-se în jurul panoului.
   - Da, mare parte dintre făptaşi, dintre criminalii în serie reuşesc să-şi ţină gura închisă, măcar pentru o vreme. Dar, după părerea mea, dacă ţinta ta sunt liderii religioşi, atunci eşti un fanatic. Unul care crede. Şi fiind credincios fanatic, tu îţi doreşti ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să împărtăşeşti lumii întregi faptele tale.
   - Altfel de ce ai mai fi fanatic? întrebă Roarke perfect de acord.
   - Oh, daaa. Dar uite că acum nu a scos niciun cuvânt. Mai departe, îl ucizi pe falsul preot, sperând ca poliţia să descopere acest lucru, având încredere că aşa se va întâmpla? Tu, fanaticul, nu faci tot posibilul ca acesta să fie dat de gol? Eu nu prea cred. Ori laşi un semn, ori angajezi pe cineva care să-l denunţe.
   Roarke ridică un deget, după care se duse până în bucătăria biroului ei ca să-şi ia o cană cu cafea.
   - Am subliniat deja amândoi că tu nu eşti de acord cu procentajul stabilit de computer.
   - Cred că în computer sunt stocate multe informaţii aiurea. Prima crimă respectă un anumit ritual. Pare să fie o răzbunare personală, dar care are în acelaşi timp legătură cu ceremonia. Cea de-a doua? Pare...
   - O soluţie practică, sugeră Roarke.
   - Exact. Pare o oportunitate care nu trebuia ratată. I-am trimis Mirei un raport, să vedem dacă îmi poate face o programare.
   - Vrei să afli şi părerea mea?
   - Sigur.
   - Probabilitatea aceea nu mi se pare valabilă, mai ales dacă mergi un pic mai departe, dincolo de aparenţe. Ambele victime erau, în mod ostentativ, slujitori ai Domnului. Însă în cazul primei victime, nu există niciun beneficiu - niciunul evident, în orice caz.
   Roarke bătu cu vârful degetului în fotografia lui Lino.
   - Sub numele de Flores, de vreme ce el era simpatizat de cei cu care colabora şi când era bine cunoscut în rândul membrilor bisericii, un preot paroh putea fi înlocuit, şi chiar aşa s-a şi întâmplat. În cazul celei de-a doua victime, câştigul e unul substanţial, din punct de vedere financiar, deşi există şi posibilitatea unor pierderi. Cel puţin pe termen scurt. Aşa că o eventuală înlocuire ar putea fi făcută cu răbdare. Dar Jenkins, indiferent cum era el, s-a dovedit şi un om de afaceri. Aşa că se vor întreprinde anumite acţiuni care să-i protejeze afacerea. M-ar surprinde să aflu că aceste măsuri de precauţie nu au fost luate mai demult. Dar în ambele cazuri, aş îndrăzni să spun că aceste crime au avut un caracter intim, aşa cum ţintele au fost alese dintr-un motiv anume. Ucigaşul, sau ucigaşii, a urmărit cu precizie planul pus la cale.
   - Acela de a-i elimina pe cei vizaţi. Dar fără a-i demasca neapărat. Ea bău iar din cafea, privind cu atenţie panoul pe care erau expuse datele. De fapt, dacă Jenkins ar fi fost demascat, atunci afacerea lui ar fi fost supusă unui mare risc. Şi niciunul dintre cei implicaţi în ea nu şi-ar fi dorit aşa ceva.
   - Ai dreptate.
   - Să sperăm că aceasta e pista corectă, pentru că altfel o să ne uităm mult şi bine la rabinul sau la călugărul ăla de la morgă, până să aflăm adevărul. I-auzi, vine şi Peabody, şi-l aduce şi pe McNab.
   - Ai un auz de felină.
   Eve privi câteva secunde spre canapeaua pe care obişnuia să se odihnească, acolo unde Galahad se tolănise comod şi îşi făcea somnul dintre micul dejun şi masa de prânz.
   - Depinde la ce fel de felină ne referim. Dă-mi raportul, rosti Eve în secunda în care Peabody şi McNab păşiră în birou.
   - Poftim.
   Cu ochii negri încă somnoroşi, Peabody îi oferi CD-urile.
   - Te rog, aş putea să am şi eu parte de o cană cu cafea, ceva de mâncare şi o porţie consistentă de vitamine?
   Eve făcu semn către bucătărie în vreme ce se îndreptă spre computer şi băgă CD-urile în dispozitiv. Cu toate că nu citise raportul, expedie o copie doctoriţei Mira şi una lui Whitney. Urma să-l citească mai târziu.
   - Până se alimentează partenerii tăi de lucru, mă duc să-mi rezolv şi eu nişte treburi. El îi ridică capul, sprijinindu-şi degetul sub bărbia ei, după care o sărută cu tandreţe. Succes la vânătoare, locotenente!
   - Mulţam. Hei, ai multe afaceri de protejat.
   El se întoarse spre ea, rămânând în prag.
   - Una sau două.
   - Un noian, replică ea. Partea cea mai importantă e că tu ai asigurări şi contingente în întreaga lume. Ai la dispoziţie mai multe persoane care au de făcut diferite operaţiuni în cazul decesului tău, care va avea loc cine ştie când, într-un viitor îndepărtat şi neclar, la vârsta de 206 ani, după ce noi doi o să facem amor pasional şi fierbinte în cabina de duş.
   - Speram să trăiesc până la 212 ani, dar, în rest, ai dreptate.
   - În plus, bănuiesc că l-ai însărcinat deja pe Summerset să se ocupe de tot, să fie coordonatorul. El fiind persoana în care ai cea mai mare încredere ca să învârtă bilele şi să le păstreze în stare de funcţionare.
   - Îţi dai seama că ar însemna ca el să apuce să trăiască până în jurul vârstei de 240 de ani, dar recunosc că ai dreptate. Cu toate că aş avea încredere în tine, nu mă aştept ca tu să laşi deoparte... bilele... tale, ca să le învârţi pe ale mele. Mai ales că ai intra în comă numai gândindu-te la suferinţa provocată de anii grei şi lungi în care ai fi obligată să trăieşti fără mine.
   - Exact.
   - Şi încă îţi mai place de director.
   - Mai vedem noi.

      Ea reveni la birou, solicitând o verificare completă în privinţa lui Billy Crocker.
   Peabody şi McNab se întoarseră aducând cu ei câte o farfurie cu vafe.
   - Carbohidraţi. Energie.
   - Mda, o zi plină de energie. Billy Crocker e văduv. Soţia lui, singura, de altfel, a murit acum 6 ani într-un accident de maşină. Are doi copii care acum sunt mari deja. Fata lucrează ca asistent maternal, locuieşte în Alabama, împreună cu soţul şi cu cele două fete minore. Băiatul este contabil la Lumina Veşnică şi e însurat cu o doamnă care lucrează tot la Lumina Veşnică, pe post de publicist. Are o situaţie financiară mai mult decât rezonabilă, cu toate că reinvesteşte un procent de 20% din venitul său anual în conturile Luminii Veşnice. În oraşul de baştină, casa lui se învecinează teoretic cu cea a familiei Jenkins, deşi mai păstrează o locuinţă şi în apropierea fiicei căsătorite.
   Eve reflectă câteva clipe.
   - E însărcinat cu păstrarea aparenţelor, cu curăţarea veniturilor, cu programarea întâlnirilor familiei Jenkins, cu asigurarea transportului liderului. Ca să ajungi la Jimmy Jay, trebuia să treci mai întâi pe la Billy.
   - Un soi de lider secund, sugeră Peabody.
   - Absolut. El îi stabilea întâlnirile, repetă Eve. Garantez că atât Caro, cât şi Summerset ştiau foarte bine unde îşi petrecea Roarke mare parte din zi şi din noapte, îşi spunea ea. Dacă nu, ştiau cu precizie unde să-l localizeze, indiferent la ce oră, indiferent de locaţie. Dacă ar fi fost atât de idiot încât să mă păcălească...
   - Te-am auzit, strigă Roarke.
   - Ei ar fi ştiut. Ori unul dintre ei, ori amândoi.
   - Deci Billy ştia că Jenkins... predica şi corului? sugeră McNab.
   - Potrivit declaraţiei date de Ulla, amanta, ea şi Jenkins au tot cântat „Aleluia!” vreo 4 luni de zile. În mod regulat. Pun pariu că Billy era la curent, aşa cum pot paria că Ulla nu a fost singura pe care a convertit-o Jenkins.
   - Atunci o să-l punem pe Billy puţin la zid ca să vedem cât de mult era la curent cu toată povestea asta şi-o să vedem ce mai descoperim cu ocazia asta, Peabody. După care vedem dacă putem afla pe cine a mai convertit înaintea ei.
   - Până atunci, trebuie să continuăm şi ancheta în cazul Flores, dar e posibil ca aceste două cazuri să se intersecteze. Am rezultatele unei verificări pe care am început-o aseară, înainte să aibă loc cel de-al doilea asasinat. Am întocmit o listă cu vreo şase indivizi cu numele Lino care au fost botezaţi la biserica St. Cristobal aproximativ în perioada aceea, dar care nu au locuit în parohia respectivă în ultimii şase ani. Prima dată, i-am eliminat pe cei care sunt căsătoriţi, care locuiesc cu cineva ori au fost arestaţi. Dacă nu obţinem nimic, atunci încercam altă variantă, revenind la cei eliminaţi. Poate că identitatea pe care şi-a creat-o era, de fapt, la fel de falsă ca şi el.
   - Asta înseamnă să muncim iar pe brânci.
   McNab termină de mâncat vafele.
   - Va fi o muncă mult mai complicată. Ca să nu mai adăugăm că escrocheriile cu depuneri de taxe care nu vor transforma efortul nostru în ceva cu adevărat practic.
   - Să sperăm, deci, că prima încercare va da rezultate. Crezi că Feeney îţi va da liber dacă eu voi dori să colaborăm la verificarea asta?
   - Nu ştiu cum va reuşi să conducă departamentul fără mine, dar dacă i-o ceri tu, o să fie de acord şi atunci îţi stau la dispoziţie. Şi cu verificarea identităţii cum rămâne?
   - Callendar se va descurca de una singură, ce crezi?
   - E aproape la fel de pricepută ca mine.
   El rânji.
   - Şi oricum, eu am format-o.
   - Voi lua legătura cu Feeney. Între timp, te duci la Sediul Central şi te apuci să-i contactezi şi să-i interoghezi pe cei care poartă numele Lino.
   Ea îi aruncă un CD.
   - Dacă Feeney nu se poate lipsi de tine deocamdată, foloseşte-te de asta. Mai am o copie. Peabody, tu vii cu mine. Şi dacă voi doi trebuie să vă sărutaţi înainte să vă luaţi la revedere, atunci faceţi-o repejor.
   Eve părăsi încăperea ca să nu fie de faţă în momentul cu pricina.

      Dar roşul-aprins din obrajii lui Peabody, în clipa în care aceasta o ajunse din urmă, îi demonstra lui Eve că nu fusese vorba doar de un sărut oferit pe fugă.
   - Şi, unde mergem mai întâi?
   - La morgă.
   - Vafe, cadavre şi trupuri ciopârţite. Trioul infect al unui poliţist. Ai reuşit să dormi măcar puţin?
   - Vreo două ore.
   - Aş fi vrut să sforăi şi eu vreo două ore, ca tine.
   - Eu nu sforăi. McNab sforăie.
   - Mda.
   Peabody îşi ascunse un căscat în clipa când ieşiră pe uşa casei.
   - Cred că te las la cârmă, iar eu o să mă fac ghem lângă tine.
   Se trânti pe locul pasagerului din dreapta, în maşina care era parcată în faţa scării.
   - Prin urmare, amanta nu e pe lista ta de suspecţi?
   - E proastă de dă în gropi. Roarke spune că e simpatică şi cred că şi mie mi s-a părut astfel. Loială, aş spune eu. Poate că a făcut parte din motivaţie, dar nu a avut de-a face cu execuţia.
   - Ziceai că acest caz poate avea ceva legături cu cazul Flores. Dar nu prea văd cum.
   - De ce?
   - Ei, ştiu că ele par că se intersectează sau că decurg unul din altul. Aceeaşi metodă, victima pare, în principiu, de aceeaşi factură. Şi dacă ucigaşul are o misiune, de ce o păstrează pentru el? Poate că victimele au legătură una cu alta dintr-un alt punct de vedere, dar nu înţeleg care ar fi acela. Câteva ore am căutat informaţii referitoare la trecutul lui Jenkins. Nu-mi dau seama ce legătură ar fi avut el cu cel care l-a otrăvit pe Flores, care şi unde e punctul lor comun.
   - Poate că nu ai sforăit şi nici n-ai stat la cârmă, dar te-ai descurcat binişor în astea două ceasuri.
   Depăşi aproape cinci clădiri, înainte de a da piept cu traficul infernal.
   - La naiba. La naiba. De ce i se spune oră de vârf, când, în realitate, nimeni nu se poate grăbi în nicio direcţie?
   Porni linkul, intenţionând să stea de vorbă cu Feeney. Abia ce reuşise să se asigure că McNab va putea lucra în echipa ei, că linkul începu să sune.
   - Dallas.
   - Doamnă locotenent. Pe ecran apăru secretara doctoriţei Mira.
   Doamna doctor Mira are azi un program extrem de încărcat.
   - Eu nu voiam decât să...
   - Oricum, doamna doctor ar dori să discute cu dumneavoastră în timpul pauzei de prânz despre cazurile ce v-au fost încredinţate. La ora 12:00 fix. La restaurantul Emest.
   - Voi fi acolo.
   - Să nu întârziaţi. Doamna doctor n-are timp să vă aştepte, înainte ca Eve să se încrunte, ecranul se înnegri brusc.
   - Ei, ca şi cum eu aş sta degeaba toată ziua sau aş juca mahjong.
   - Dar ce-i aia mahjong, mai exact?
   - Eu de unde dracu’ să ştiu? Ce, eu joc aşa ceva? Ia mai scuteşte-mă.
   Oricum, dragonul doctoriţei Mira o enervase suficient, astfel încât Eve pomi sirena şi începu slalomul, înaintând vertical.
   Peabody strânse tare din dinţi şi se ţinu cu putere de mâner. Eve părea că pluteşte peste acoperişuri, claxonând mai multe taxiuri rapide şi alte maşini înghesuite unele în altele, ocolind cabina largă a unui maxibus, dând apoi cu spatele şi apoi ocolind o maşină de marfă care bloca drumul.
   - Să ştii că el o să fie tot mort în clipa în care ajungem noi acolo, punctă Peabody, abia îndrăznind să spună ceva.
   După care respiră uşurată în clipa în care Eve ateriză cu vehiculul pe o bucată de şosea liberă.
   - Ia priveşte, arătă Eve spre un panou pe care erau prezentate titlurile ştirilor de ultimă oră.
   Acolo, deasupra intersecţiei din Times Square, plana fantomatic Jimmy Jay Jenkins, în ultimele clipe de viaţă, când abia mai respira, căzând apoi la pământ asemeni unui pin uriaş şi alb secerat de fierăstrău.
   - Zile în şir vor difuza imaginile acestea, prevăzu Peabody. Şi ori de câte ori vor prezenta o istorioară legată de persoana lui, lucru care se va prelungi la nesfârşit, povestea va fi însoţită de clipul respectiv. Şi orice individ care are în clipa asta drepturile de difuzare e cu adevărat un afurisit plin de bani.
   - Idioată!
   Eve lovi cu pumnul în volan, revenind iar în poziţie verticală pentru a trece pe deasupra unei fălci ceva mai mici.
   - Ce cretină! Ce proastă!
   - Cine? Poftim?
   - Eu. Cine deţine mâncarea? Cine primeşte miezul? Caută. Acum.
   - O clipă. O clipă.
   Concentrându-se la informaţiile conţinute de PC-ul său portabil, Peabody renunţă să se mai imagineze sub forma unui trup mutilat blocat în maşina de poliţie în urma unei coliziuni violente produse în aer.
   - Şi dacă nu e vorba de biserică, atunci înseamnă că eu sunt de două ori mai proastă. De ce ar pasa toate beneficiile altcuiva? Chiar dacă e vorba de un alt braţ, corpul rămâne acelaşi.
   - Eu am găsit o firmă care poartă numele de Good Shepherd Productions.
   - Are legătură cu biserica. Good Shepherd - Bunul Păstor. Nu se referă la oi. Caută-l pe Roarke. El poate obţine informaţiile mult mai rapid.
   Eve privea furioasă şi atentă la drum în timp ce conducea.
   - Caută-l pe Roarke şi roagă-l să verifice dacă Good Shepherd Productions e o filială a bisericii Lumina Veşnică.
   - O secundă. Bună, scuză-mă, zise Peabody când chipul lui Roarke apăru pe ecran, zicându-şi în gând: „Doamne, că frumos mai e!”. Îmmm, Dallas vrea să ştie dacă ai putea să verifici dacă Good Shepherd Productions e cumva parte a bisericii conduse de Jenkins. Ea încearcă să nu ne ucidă pe amândouă în traficul dimineţii, aşa că are puţină treabă.
   - Dacă doamna locotenent ar fi reuşit să citească datele pe care le-am ataşat la dosarul cazului pe care-l anchetează, ar fi găsit o listă întreagă cu filiale ale bisericii Lumina Veşnică, printre care şi Good Shepherd Productions.
   - Bănuiam eu. Mulţumesc. Vorbim mai târziu.
   - Bine. Mulţumesc şi eu.
   Peabody îi oferi şi un zâmbet.
   - Îţi doresc o zi bună.
   - Biserica va câştiga o groază de bani numai din fondul acesta. Dacă avem nevoie de o estimare, Nadine ne poate oferi un calcul.
   Eve se strecură în trafic, cotind spre sud.
   - Deci, îţi pierzi liderul şi sursa principală de venit. Dar pierderea se produce într-un mod care provoacă o creştere bruscă a veniturilor respective - nu există scăderi bruşte sau potenţiale pierderi. Dar există unul potenţial, dacă eşti suficient de isteţ să-l capitalizezi ani la rând. Adică, în realitate, pentru totdeauna.
   - Hei, eu am spus asta!
   Peabody se aranja câteva clipe - după care schimbă câteva priviri şocate cu un vânzător ambulant pe lângă care se strecurară, acesta părând că vrea să-şi salveze cu orice preţ pielea ca de câine unsuros.
   - Dar ţi-a rămas familia şi cu siguranţă că te-ai gândit deja cu cine să-l înlocuieşti. În plus, liderul era un uşuratic şi un amator de alcool. Dacă totul iese la lumină, trenul cu bani va sta pe loc multă vreme. Dar aşa? Câştigul e cu mult mai mare.
   Ea întoarse ideea pe toate feţele, analizând-o în gând din perspective diferite, până ce ajunseră la morgă. Traversând coridorul acela alb, ea scoase linkul ca să verifice una dintre aceste perspective. Apoi se opri, observând că Morris se afla în faţa unui automat, împreună cu detectivul Magnolia Blossom.
   Aceasta le zări pe Eve şi pe Peabody, îşi aranja o şuviţă rebelă de culoarea untului şi le salută.
   - Doamnă detectiv, o salută Eve la rândul ei, cu o mişcare a capului. Tocmai intraţi?
   - Nu, în realitate mă pregăteam de plecare. Mulţumesc pentru cafea, i se adresă ea lui Morris, având în priviri o strălucire aparte, care-ţi dădea de înţeles că nu-i mulţumea doar pentru o biată cafea cu soia.
   - Te conduc. Mă scuzaţi un minut, îi spuse el lui Eve, după care traversă tunelul acela ce producea un ecou puternic, alături de detectivul Coltraine.
   Mâna lui se mişcă puţin mai aproape, mângâindu-i uşor spatele.
   - Uau, parcă se... ating. O, ia priveşte.
   Ea înclină capul într-o parte.
   - Asta e în mod clar o invitaţie. Pun pariu că acolo, la uşă, vor avea parte de un moment foarte special, preconiza Peabody.
   - Iisuse, chiar crezi aşa ceva?
   Ideea acelui moment special o îndemna pe Eve să facă o verificare rapidă a activităţii detectivului Amaryllis Coltraine. Dar pentru că imboldul acela o scotea din sărite, Eve lăsă deoparte gândul cu pricina.
   - E băiat mare.
   - Aşa am auzit şi eu. Peabody rânji, observând privirea rece şi fixă a lui Eve. Nu mă pot abţine să nu trag cu urechea. Mda, au avut parte de un moment special, mormăi ea printre dinţi în vreme ce Morris se grăbea să ajungă din nou alături de ele. Chiar pare fericit.
   Da, părea fericit, constată Eve. Şi asta era probabil tot ce conta.
   - Regret că v-am stricat momentul.
   - Acum sau când mi-ai dat alarma?
   - Ori în fiecare caz în parte, ori în ambele.
   - Nu-ţi face griji. Haideţi să-i urăm bună-dimineaţa reverendului Jenkins.
   - Pot să te ocupi acum de el?
   - Da, pot. Unele teste trebuie să mai aştepte însă, spuse Morris în vreme ce străbăteau coridorul, intrând apoi într-una dintre încăperile pentru autopsie. Cauza decesului a fost una pe care cred că ai bănuit-o şi tu. Otrăvire cu cianură. În ultimele ore de viaţă el a mai consumat vodcă şi apă minerală. Iar în jur de ora şase p.m., a mai consumat pui la grătar, cartofi copţi, ceapă gratinată, salată de legume, biscuiţi şi plăcintă de piersici cu îngheţată de vanilie. Şi, ca şi cum ce v-am spus până acum nu ar fi fost de ajuns, în jurul orei opt, a mâncat nişte costiţe de porc cu sos.
  - Mă mir că cianura aceea a mai încăput şi ea pe undeva.
   - Bănuiesc că acesta era stilul lui gastronomic, deoarece avea deja 30 de kilograme peste limita normală. Iar majoritatea kilogramelor erau depuse pe abdomen, după cum observaţi şi voi.
   Era şi greu să nu observi, având în vedere că Jimmy Jay zăcea gol puşcă pe o masă de fier.
   - Spre deosebire de cealaltă victimă, aş zice că acestui om nu-i prea plăceau exerciţiile fizice şi prefera mâncărurile prăjite, cu mulţi carbohidraţi sau care conţin foarte mult zahăr rafinat. Dacă lăsăm la o parte cianura, nu cred totuşi că tipul acesta ar fi dat ortul popii în următorii 20 de ani.
   - De ce cantitate de cianură a fost vorba?
   - Încă o jumătate din cantitatea care a fost folosită pentru a-l omorî pe preot.
   - Ca să-l doboare repede şi dintr-odată. Şi dacă o ingera încet, să spunem, pe parcursul unei ore? Dacă avea câte puţină cianură în fiecare sticlă de apă pe care urma să o consume?
   - Atunci i s-ar fi făcu rău - s-ar fi simţit slăbit, confuz, n-ar mai fi putut să respire.
   - Deci nu s-a folosit metoda asta. Trebuie să înghită totul o dată. Primele două sticle care fuseseră aduse pe scenă păreau să nu conţină nimic dăunător. Totul e calculat la secundă. Primele trei sticle sunt consumate până aproape de pauză. El e reconfortat, într-o formă de zile mari. Începe să transpire, predica îşi urmează cursul, el îşi scoate haina. Asta e rutina - iar publicul o adoră. Nu putea risca ca evenimentul să aibă loc după pauză, zise Eve, pe jumătate pentru sine. Nu putea risca câtuşi de puţin nici ca altcineva să bea din sticla cu pricina, nici ca cineva să înlocuiască sticla cu o alta. Deci totul trebuia să aibă loc până la pauză, când el era pe scenă, în elementul lui. Dar ca să aibă un impact cât mai mare, crima trebuia să se producă la finalul primei părţi.
   - Fiica lui aducea sticlele pe scenă, punctă Peabody.
   - Da. Da. Cam cât îţi lua?
   Eve se îndepărtă de cadavru.
   - Nu trebuie decât să traversezi scena. Toată lumea e obişnuită cu prezenţa ta, ştie că te ocupi de anumite detalii, că eşti mai mereu prin preajmă. Cine să zică: „Hei, ce faci tu aici?” Nimeni. Tu nu faci altceva decât să verifici sticlele cu apă, nimic mai mult. Te asiguri că toate capacele sunt desfăcute pentru bunul Jimmy Jay. Şi în clipa aceea torni cianura.
   Ea făcu cale întoarsă.
   - Apa e pe masă, în spatele cortinei, rememora ea. Cel mai înţelept ar fi s-o faci în clipa în care corul e deja acolo - cum îi spune - pe scenă. În faţa cortinei. Victima e deja în cabina sa, şi cam fiecare e în cabina lui, cu excepţia celor aflaţi pe scenă. Nu-ţi ia decât un minut sau poate nici atât. Îţi acoperi palmele, poate porţi chiar mănuşi subţiri, medicale. Pun pariu că în stafful lor au şi un medic. Inteligentă mişcarea, foarte inteligentă. Dar poate că ai fost, totuşi, suficient de cretin încât să arunci cumva mănuşile sau sticluţa care conţinea cianură într-un container al dispozitivului de reciclare aflat în incinta arenei. Şi de ce n-ai fi procedat astfel? Asta ar fi dovedit un fapt pe care tu, oricum, îţi doreai ca noi să-l fi descoperit. Că cineva 1-a otrăvit.
   Morris îi zâmbi.
   - Acum că mi-ai făcut atât de frumos cunoştinţă cu reverendul Jenkins şi pentru că, după câte-mi dau eu seama, ştii cine e autorul, te rog să ne spui şi nouă.
   - Ucigaşul e Billy Crocker. Ca atare, a venit vremea să mai stăm puţin de vorbă.

11.

      Descoperiră că Billy se afla în casa din zona Park.
   Bruneta atrăgătoare care le deschise uşa arăta palidă şi obosită - şi surprinsă.
   - Doamnă detectiv Peabody. Aveţi... aveţi noutăţi?
   - Nu, doamnă. Locotenent Dallas, doamna e Merna Baker, bona.
   - O, bună ziua. Când v-am văzut pe ecranul sistemului de securitate, am crezut că... Vă rog, intraţi.
   Vestibulul era scurt, dar larg, îngustându-se în dreptul unui hol care împărţea casa în două. Merna rămăsese locului, cu privirea aceea blândă. Purta o fustă lungă până la glezne, neagră, şi o bluză albastră. Părul scurt şi ondulat îi încadra obrajii, pe care nu se zărea nici urmă de fard sau cremă.
   Nu ar fi fost pe placul lui Jenkins, îşi zise Eve.
   - Ni s-a spus că domnul Crocker e aici, începu Eve. Am vrea să stăm de vorbă cu el.
   - A, da. Este aici. S-a întors împreună cu Jolene şi cu o parte dintre membrii familiei. Am... am avut o zi foarte grea.
   - O să ne străduim să nu o facem şi mai grea.
   - Da, sigur. Aşteptaţi o clipă, vă rog.
   Traversă holul şi ciocăni la una dintre uşi. În secunda în care se deschise uşa, ea vorbi atât de încet că abia dacă se auzi. Dar Eve ascultă cum Jolene ridică tonul în camera în care se afla.
   - Poliţia? Au aflat ce-a păţit Jimmy al meu? Au...
   Ea ieşi afară într-un suflet, făcându-şi loc. Purta un halat lung roz, iar părul bogat îi flutura pe umeri. Tălpile îi erau goale, iar Eve avu o secundă la dispoziţie ca să remarce ce chip frumos avea fără acele straturi suprapuse de machiaj.
   - Jimmy Jay.
   Ea o apucă pe Eve de mâini, înfigându-i adânc în carne unghiile roz, în timp ce câteva persoane ieşiră pe rând din încăpere.
   - Aţi venit să-mi vorbiţi de Jimmy Jay. Aţi descoperit ce s-a întâmplat.
   - Da, doamnă, am aflat.
   - Avea probleme cu inima, nu?
   Cuvintele fură rostite printre sughiţuri de plâns.
   - Aşa le-am spus şi eu celorlalţi. Inima lui, inima lui era mare, mare şi plină. Aşa că a cedat pur şi simplu. A cedat şi Dumnezeu l-a chemat la El.
   În ochi i se citea implorarea, faptul că avea o nevoie teribilă de această confirmare.
   Oare putea fi ceva mai groaznic decât să spui cuiva că i-a murit o persoană dragă? se întrebă Eve. Să spui familiei că persoana dragă lor fusese ucisă.
   - Nu, îmi pare rău. Domnul Jenkins a murit otrăvit cu cianură de potasiu.
   Femeia îşi dădu ochii peste cap. Chiar dacă mica armată se repezi în direcţia ei, Eve o prinse la timp, ajutând-o să nu cadă. Jolene clipi. Privirea îi deveni clară. Rece. Îndepărtă rapid braţele care se întinseseră spre ea, privind-o în continuare pe Eve cu căutătura aceea rece şi netulburată.
   Uaau, de la zero la şaizeci, îşi zise Eve. De la matroana fragilă, la femeia gata să se răzbune.
   - Sunteţi în stare să staţi acolo şi să-mi spuneţi în faţă că sunteţi sigură - absolut sigură, fără nici cea mai mică urmă de îndoială - că cineva l-a otrăvit pe soţul meu? Mă puteţi privi în ochi şi îmi puteţi jura, în numele Domnului, că acesta e adevărul? Sunteţi în stare să faceţi asta?
   - Da. Cineva l-a otrăvit pe soţul dumneavoastră.
   În jurul lor, membrii familiei începură să plângă, să se vaite, strigând fie mami, fie mami Jo. În clipa în care ei se înghesuiră să ajungă la ea, Jolene se răsuci pe călcâie:
   - Gura, toată lumea! Tăceţi odată, cu toţii.
   Zgomotul încetă ca şi cum ea ar fi apăsat pe un buton. Se răsuci din nou cu faţa spre Eve. Buzele îi tremurau, dar se strădui să se stăpânească.
   Ochii i se umplură de lacrimi, dar reuşi să le ţină în frâu.
   - Cum de aţi aflat lucrul acesta şi nu aveţi nici cea mai mică urmă de îndoială?
   - Natura meseriei mele e să descopăr astfel de lucruri. Am vorbit mai devreme cu medicul care a examinat cadavrul - cel mai bun medic examinator al oraşului nostru, iar cauza morţii a fost confirmată. Laboratorul urmează să confirme că cianura a fost turnată într-una dintre sticlele cu apă aflate pe scenă. Dacă dumneavoastră nu puteţi sta în faţa mea, privindu-mă în ochi şi mărturisind că soţul dumneavoastră s-a sinucis cu cianură de potasiu, atunci eu vă spun că a fost omorât.
   - El nu şi-ar fi pus niciodată capăt zilelor. Viaţa e un dar de la Dumnezeu. Nu ar fi decis niciodată din proprie iniţiativă să mă părăsească, să-şi părăsească familia şi biserica.
   Ea făcu câţiva paşi mai în spate, îndreptându-şi poziţia. Impresia aceea de pufulete roz dispăru.
   - Trebuie să descoperiţi cine e făptaşul. Să descoperiţi cine i-a răpit soţului meu darul de la Dumnezeu, cine i-a făcut aşa ceva tatălui copiilor mei. Trebuie să vă faceţi meseria.
   - Bineînţeles.
   - Luke.
   - Mama Jo.
   Unul dintre bărbaţi făcu câţiva paşi mai în faţă, punând delicat braţul în jurul ei.
   - Acum tu eşti capul familiei. Sper să procedezi aşa cum se cuvine.
   - Ştii bine că aşa voi face. Dă-i voie lui Jackie să te conducă la etaj, mama Jo. Du-te şi te odihneşte puţin. O să avem grijă ca totul să se petreacă aşa cum şi-ar fi dorit Jimmy Jay. Aşa cum vrei tu. Îţi promit.
   Ea dădu din cap şi-l mângâie pe umeri.
   - Doamnă locotenent, vă mulţumesc că m-aţi anunţat. Acum aş vrea să mă duc sus şi să mă odihnesc.
   - Te conduc, mami.
   Fiica ei, Jackie, îşi puse braţul după umerii ei şi o conduse la scară. Jolene se opri şi privi peste umăr.
   - Billy, de acum încolo, tu va trebui să-i ajuţi să meargă mai departe, la fel cum ai făcut cu tatăl lor.
   - Aşa voi face. Nu-ţi face griji, Jolene. Nu vreau să-ţi faci griji.
   Chipul lui era imaginea suferinţei în timp ce o privea atent cum urcă la etaj.
   - Doamnă locotenent, numele meu e Luke Goodwin, soţul lui Jackie.
   Cu toate că mâna pe care o întinsese spre ea era fermă, ochii lui dovedeau că era cuprins de o oboseală cronică.
   - Aş vrea să vă întreb dacă ştiţi cumva, ah, când putem lua acasă trupul socrului meu. Deja am început aranjamentele pentru depunerea la capelă, pentru slujba de înmormântare, pentru înhumare. Vrem ca familia să revină acasă cât mai curând posibil.
   - Sperăm că nu va mai dura mult. O să rog pe cineva să ia legătura direct cu dumneavoastră după ce vom lămuri ceea ce e de lămurit.
   - Îmi cer scuze.
   Un alt domn îşi făcu loc mai în faţă. Nu la fel de înalt ca primul, cu pomeţi ascuţiţi şi cu gura bine definită.
   - În cazul în care soacra mea nu e pe lista suspecţilor, atunci insist să i se permită să se întoarcă acasă. A dat deja o declaraţie şi nu aveţi niciun motiv legal s-o reţineţi.
   - Iar dumneavoastră sunteţi?
   - Samuel Wright, ginerele lui Jimmy Jay. Sunt avocat.
   - Da? N-aş fi ghicit. Eu nu o reţin pe doamna Jenkins, dar îi solicit, atât ei, cât şi tuturor celor prezenţi la spectacolul de aseară, să rămână în New York, la dispoziţia noastră până la finalul anchetei. Şi, din câte ştiu eu, doamna Jenkins nu mi-a solicitat permisiunea de a reveni acasă.
   - Noi deja ne pregătim de plecare. Ea are nevoie...
   - Atunci să-mi solicite chiar Domnia Sa acest lucru. Între timp, mai am câteva întrebări fără răspuns. Aş vrea să stăm de vorbă, domnule Crocker.
   - Da, desigur. Am putea stabili o întâlnire?
   El îşi căută agenda.
   - Avem atâta treabă - întâlniri, contramandări.
   - Nu va dura mult. În plus, trebuie să stăm de vorbă chiar în clipa asta.
   - Dar...
   - Dacă Billy nu e unul dintre suspecţi..., începu avocatul.
   - Hai să spunem lucrurilor pe nume. Cu toţii sunteţi consideraţi suspecţi. După informaţiile pe care le avem la dispoziţie, fiecare dintre dumneavoastră, alături de cei care erau în clipa aceea pe scenă sau în culise, putea profita de ocazie şi să toarne cianură în sticla cu apă. Ce înseamnă asta? Cianura nu e o substanţă pe care o poţi cumpăra de la una dintre farmaciile de cartier, o obţii destul de uşor de pe piaţa neagră şi gri. Motivul bani, foarte mulţi bani.
   - Presupunerile sunt ofensatoare şi neavenite.
   - Ei, n-aveţi decât să mă daţi în judecată. Între timp, fie stăm de vorbă cu domnul Crocker chiar aici, fie ne însoţeşte la secţie.
   - Nu e necesar, bineînţeles că nu e necesar.
   Billy puse palma pe braţul lui Sam, vrând să-l calmeze.
   - Noi toţi vrem să ajutăm poliţia cu tot ce ne stă în putere.
   - Nu o să vorbeşti cu ea fără să fiu şi eu de faţă în calitate de reprezentant.
   - Mie îmi convine, replică Eve, veselă. Vreţi să discutăm chiar aici, pe hol?
   - O clipă, vă rog.
   Luke ridică braţele. Deşi vocea lui era blândă, Eve recunoscu ordinul ascuns dincolo de modulaţiile acesteia.
   - Toţi avem nervii întinşi la maximum. Doamnă locotenent, vreţi ca, împreună cu partenera dumneavoastră, să folosiţi salonaşul? Doriţi să beţi ceva? Ceai? Apă?
   El se opri, închizând ochii câteva secunde.
   - Oare voi mai turna vreodată un pahar cu apă fără să mă gândesc la ce s-a întâmplat aseară?
   - În salonaş e perfect, îi răspunse Peabody. Nu avem nevoie de nimic, mulţumim.
   - La etajul doi există un birou. Eu voi lucra acolo, în caz că aveţi nevoie de mine. Billy, Sam, mă ocup eu de toate, până terminaţi ce aveţi de făcut. Doamnă locotenent.
   Luke îi întinse mâna din nou.
   - Mama Jo şi-a pus toată nădejdea în dumneavoastră. Aşa că voi face şi eu întocmai.
   El nu era doar viitorul cap al familiei, îşi zise Eve, plecând de lângă cei adunaţi în hol. Nu ar fi fost de mirare să fi dat mâna şi cu viitorul lider al bisericii Lumina Veşnică.

      Mobilierul, statuetele, amintirile şi fotografiile, toate luptau să-şi facă loc în salonaşul decorat în nuanţe pătrunzătoare. Paravanele de protecţie acopereau ferestrele, permiţând însă razelor de soare ale dimineţii să pătrundă înăuntru.
   Pe mese erau înşirate mai multe ceşti, memo-cuburi şi câteva perechi de ochelari.
   - Vă rog să scuzaţi dezordinea, spuse Billy pentru început. Când aţi sosit, tocmai făceam planuri şi aranjamente pentru viitor, discutam despre înmormântare.
   Îşi drese glasul.
   - Presa nu a aflat încă adresa asta sau numărul de telefon. Şi sperăm că nu-l va afla nici de acum încolo.
   - De la mine nici atât şi nici de la cei din echipa mea.
   - Reporterii au reuşit să afle numărul linkului meu. Dar nu le-am oferit niciun comentariu. Aşa am crezut eu că e mai bine, pentru moment. Însă va trebui să dau o declaraţie. Luke va trebui să facă asta, mai bine zis. Curând. Cât mai curând posibil.
   - Dacă domnul Goodwin doreşte sau solicită orice informaţie completă de la departamentul meu pentru o declaraţie oficială, atunci voi fi bucuroasă să stăm de vorbă despre acest subiect. Dar până atunci...
   Eve scoase reportofonul.
   - Din moment ce domnul care vă reprezintă vrea ca această discuţie să fie una formală, atunci vă aduc la cunoştinţă că voi înregistra acest interogatoriu. Aveţi dreptul să nu declaraţi absolut nimic.
   În timp ce ea cita din Codul Miranda Revizuit, Billy se mai albi puţin la faţă.
   - Chiar e necesar?
   - E spre binele tău, aşa cum îţi va explica şi reprezentantul tău.
   - Aşa e cel mai bine, Billy. E bine să respectăm litera legii.
   - Ai înţeles care îţi sunt drepturile şi obligaţiile în cazul de faţă?
   Mâna lui îşi făcu de lucru cu nodul de la cravată.
   - Bineînţeles.
   - În afară de asta, l-ai ales pe Samuel Wright ca reprezentant legal, dumnealui fiind de asemenea prezent în cadrul acestui interogatoriu?
   - Da.
   - Foarte bine. Dallas, locotenent Eve şi Peabody, detectiv Delia îl interoghează pe domnul Crocker, Billy în legătură cu anchetarea circumstanţelor în care a fost ucis Jimmy Jay Jenkins. Domnule Crocker, noi avem deja la dosar declaraţia pe care aţi dat-o aseară. Vrei să schimbi ceva în legătură cu cele spuse?
   - Nu. În clipa asta nu-mi vine în minte nimic nou.
   - Ai declarat că ultima dată când l-ai văzut pe domnul Jenkins, victima, a fost cu 5 minute înainte ca el să intre pe scenă.
   - Da. Eu l-am anunţat că mai avea 5 minute la dispoziţie, după care am stat de vorbă câteva clipe.
   - Şi în ce dispoziţie era în clipa aceea?
   - Avea o energie debordantă.
   Eve zâmbi, auzind expresia cu pricina.
   - Când ai ieşit împreună cu el în culise, masa cu sticle era deja pregătită pe scenă?
   - Da. Ca întotdeauna. În spatele cortinei. La momentul potrivit, cortina se ridica, corul ieşea pe scenă - pe partea dreaptă a scenei, în timp ce Jimmy Jay intra din stânga şi Jolene din dreapta.
   - Josie Jenkins Carter a confirmat că ea aşeza sticlele cu apă pe scenă. Că ea le scotea dopul, turnând apoi în fiecare câte un strop de vodcă.
   - Acest fapt n-are legătură cu prezentul interogatoriu. Faptul că ea desfăcea dopurile şi turna câţiva stropi de vodcă în fiecare, interveni Sam, uşor enervat. Şi dacă vă imaginaţi că aveţi dreptul să insinuaţi că Josie ar fi avut vreun amestec în cele întâmplate...
   - Sunteţi şi avocatul cumnatei dumneavoastră?
   Falca lui se crispa brusc.
   - La nevoie, da.
   - Perfect. O să vă anunţăm în cazul în care va fi nevoie să mai stăm de vorbă cu domnişoara Carter. Domnule Crocker, erai sau nu erai la curent că în apa consumată de victimă se adăuga cu regularitate alcool?
   - Da, oftă Billy. Doamnă locotenent, dacă nu asta i-a provocat moartea, aş vrea ca acest aspect să nu fie făcut public.
   - Ai mai declarat că erai ocupat în momentul în care corul a deschis spectacolul, tu fiind acela care verifica fiecare detaliu. Ai circulat dintr-o parte în alta a scenei, în spatele cortinei, nu?
   - Da, în anumite momente.
   - Şi ai văzut pe cineva apropiindu-se de sticlele cu apă, ai observat pe cineva care să-ţi trezească suspiciuni, pe cineva nervos, care se comporta straniu?
   - Regret, nu. Orchestra şi corul se aflau pe scenă. Ceilalţi erau la cabine, câteva persoane se aflau în micul bufet. Cred că la un moment dat am observat-o acolo pe Merna, însoţită de copii, dar a plecat după câteva minute. Tehnicienii probabil se fâţâiau şi ei de colo-colo, dar cred că cei mai mulţi, cel puţin în acele ultime momente, erau la locurile lor. Nu ar fi trebuit să se mai afle nimeni în spatele cortinei. Eu nu am văzut pe nimeni în zona aceea.
   - Bun. Ca manager, erai cel care se ocupa de programul domnului Jenkins? Îi programai întâlnirile, spectacolele.
   - Da, aceasta era datoria mea.
   - Cunoşteai numerele linkului său, ca să-l poţi localiza în orice clipă.
   - Absolut.
   - Şi, ca manager, ştiai mereu unde anume pleca? Mai ales când era vorba de un turneu ca acesta.
   - Era ceva esenţial, admise Billy. Dacă intervenea ceva, Jimmy Jay voia să fie anunţat de îndată. El nu era doar liderul, doamnă locotenent. El era capul bisericii. Muncea extraordinar de mult, implicându-se în fiecare aspect în parte, indiferent despre ce era vorba.
   - Iar sarcina ta era aceea de a-l aduce acolo unde trebuia să fie la momentul potrivit.
   - Exact.
   - În afară de asta, tu şi victima vă cunoşteaţi de multă vreme şi eraţi prieteni buni.
   - Da. Da, aşa este.
   - Vă petreceaţi timpul împreună - mă refer la timpul liber, în vacanţă, de exemplu.
   - O, da. Destul de des.
   Umerii i se relaxaseră, dar mâna aceea care nu mai stătea agăţată de nodul cravatei lovea acum iar şi iar peste coapsă şi peste genunchi.
   - Familiile noastre îşi petreceau uneori vacanţa împreună şi, în plus, ne plăcea să organizăm câte un grătar. Când trăia soţia mea... îţi aminteşti, Sam.
   - Da. Ea pregătea cea mai bună salată de cartofi din Mississippi. Dumnezeu s-o odihnească!
   - Dar tu şi victima - doar voi doi - aţi petrecut vreodată timpul liber împreună?
   - Obişnuiam să mergem la pescuit. De multe ori ne însoţeau şi băieţii sau alţi amici ai noştri. Dar e adevărat că adesea plecam doar noi doi.
   - Petreceaţi mult timp împreună - având în vedere activităţile desfăşurate în slujba bisericii, dar şi momentele de relaxare.
   - Erau rare zilele în care nu eram unul în compania celuilalt.
   - Prin urmare, ştiai că întreţinea relaţii extraconjugale.
   Billy expiră prelung, eliminând tot aerul din plămâni, de ai fi jurat că Eve tocmai apăsase pe o manetă. Dar Sam sări de îndată de pe scaunul său, spumegând de furie.
   - Cum îndrăzniţi! Cum îndrăzniţi să aruncaţi cu noroi într-un om ca Jimmy Jay! Dacă minciuna asta părăseşte pereţii acestei încăperi şi dumneavoastră povestiţi cuiva despre ea, atunci să fiţi sigură că vă voi da în judecată, la fel cum voi proceda şi cu NYPSD.
   - Relaţia respectivă a fost confirmată. Ne-am documentat, iar informaţia e deja la dosar.
   - În cazul acesta, insist să văd şi eu confirmarea, documentul de care vorbiţi. Să nu cumva să consideraţi că v-aş crede pe cuvânt sau că v-aş permite să oferiţi presei...
   - Terminaţi cu ameninţările, domnule Wright. Mai întâi de toate, în acest moment, nu aveţi acces la asemenea informaţii.
   - Mai vedem noi.
   - Mda, n-aveţi decât. Până atunci însă, eu nu sunt interesată de bârfe şi zvonuri, ci de acest asasinat. Vreau să aflu cauza lui. De patru luni şi jumătate, victima întreţinea relaţii intime cu altcineva. De fapt, chiar în după-amiaza producerii crimei a avut parte de puţină distracţie extraconjugală.
   Eve îşi mută privirea tăioasă de la Sam la Billy.
   - Dar tu ştiai asta deja, nu-i aşa, dragă Billy?
   El tresări violent, ca şi cum ea l-ar fi înghiontit cu arma din dotare.
   - Nu ştiu ce vreţi să spuneţi.
   - Plecaţi împreună la pescuit, făceaţi petreceri la iarbă verde, plecaţi împreună în concedii. Tu te ocupai de munca lui, de orarul lui şi de cea mai mare parte a vieţii sale. Ştiai cu precizie unde era şi unde ar fi trebuit să fie aproape în fiecare minut, zi de zi. Şi vrei să mă faci să cred că habar nu aveai că el petrecea un ceas sau două în compania altei femei, într-o cameră de hotel, uneori chiar şi de trei ori pe săptămână? Că adesea avea parte de o partidă fierbinte cu femeia aceea, undeva în culise, chiar cu puţin înainte de a ieşi pe scenă şi a-şi susţine predica?
   - Ajunge! izbucni Samuel. Vreţi să vă făliţi terfelind reputaţia unui om bun, a unui bun creştin. Atât eu, cât şi clientul meu nu mai avem nimic să vă spunem.
   - Billy, tu nu mai ai nimic de spus?
   Eve ridică din umeri.
   - Ei, atunci poate că trebuie să stăm de vorbă cu alte persoane şi e posibil ca ele să ştie adevărul. Iar eu nu am ce face dacă ele vor decide să le spună şi altora. Chiar şi celor din presă.
   - Stilul în care ameninţaţi..., începu Samuel.
   - Eu îmi fac meseria, strigă Eve. Nu-i vorba de nicio ameninţare.
   - Vă rog, nu, rosti Billy încet. Sam, ia loc, te rog. Îmi pare rău. Îmi pare rău, foarte rău.
   El îşi drese glasul - un tic, decise Eve, pe care-l folosea ca să-şi pună gândurile în ordine.
   - Numai Dumnezeu e perfect, Sam.
   - Nu.
   Furia se transformă în neîncredere şi uimire.
   - Nu, Billy.
   - Jimmy Jay a fost un lider grozav. Un vizionar, un umil copil al Domnului. Dar, în acelaşi timp, a fost şi bărbat, un bărbat care a avut şi el slăbiciunile sale. Da, a căzut victima unei pofte carnale. L-am sfătuit atât ca prieten, cât şi ca diacon al bisericii. A luptat contra acestei slăbiciuni, dar, până la urmă, a fost înfrânt, însă nu trebuie să vă faceţi o părere prea proastă despre el. Nici să luaţi piatra şi să o aruncaţi.
   - De câte ori a fost înfrânt? întrebă Samuel.
   - O dată e deja prea mult, aşa că nu mai are importanţă.
   - S-ar putea să conteze pentru derularea anchetei, îi atrase atenţia Eve.
   - Cred că, de-a lungul anilor, au fost şase femei. S-a zbătut, Sam. Acesta era demonul lui. Trebuie să credem că, dacă ar mai fi trăit, ar fi reuşit să-l învingă. Datoria noastră este să o apărăm pe Jolene şi biserica de mizeria asta. Să păstrăm imaginea lui Jimmy Jay, astfel încât Luke să poată să-i ia locul şi să-i continue munca.
   - Uciderea sa, înainte ca el să devină suficient de neglijent încât întreaga poveste să iasă la lumină, reprezintă o modalitate excelentă de a-i păstra imaginea nepătată, sugeră Eve.
   - Interogatoriul a luat sfârşit.
   Samuel pomi grăbit spre uşă. Ochii lui luceau plini de furie, scăldaţi în lacrimi.
   - Să nu vă mai întoarceţi aici fără mandat, altfel vă acuz de hărţuire şi de prejudicii aduse bisericii, ca lăcaş sfânt.
   Eve se aplecă, îşi luă reportofonul şi, după ce îl opri, i se adresă în şoaptă lui Billy:
   - Ştiu ce ai făcut. Ştiu de ce ai făcut ce ai făcut. Dar o să te înhaţ eu. O să fiu întotdeauna pregătită să te prind, oricât ar dura.
   Îşi îndreptă poziţia.
   - Am auzit că dacă mărturiseşti, îţi salvezi sufletul. Peabody.
   Ieşiră din încăpere, lăsându-1 pe Billy pleoştit pe canapea, în vreme ce Samuel stătea în dreptul uşii, gata-gata să izbucnească în plâns.
  
      În maşină, Peabody nu scoase niciun cuvânt, în vreme ce Eve încerca să se strecoare şi să înainteze în trafic. După care clătină din cap.
   - Cum ţi-ai dat seama că el e criminalul?
   - Nu i-am pus cătuşele şi nici nu l-am luat la secţie, nu?
   - Poate că deocamdată nu-l putem aresta. Dar tu ştii că el a fost. Ai ştiut dinainte. Cum ţi-ai dat seama?
   - În afara faptului că părea torturat de vinovăţie?
   - Chiar aşa?
   - Bine, torturat e un cuvânt mult prea aspru. Lăsa o impresie aparte. A fost ultima persoană care a stat de vorbă cu victima. El e cel care programa şi verifica fiecare detaliu. Cred că el era cel care ştia mare pare dintre intenţiile victimei. Ca să nu mai vorbim de atitudinea lui arogantă. Ca să nu mai spun că, de câte ori discută despre Jolene, are o altfel de privire, iar tonul vocii e schimbat.
   - Da, am observat, dar de-abia astăzi.
   - Eu l-am interogat, nu tu. Are un sentiment aparte pentru ea. Ea nu-şi dă seama de asta, dar el simte ceva pentru ea. Ia să te mai uiţi o dată la înregistrarea din momentul morţii lui. Billy se afla în culise în clipa în care Jenkins a început să tuşească, să se sufoce şi să se clatine. Dar nu a făcut un pas. A început să alerge spre mijlocul scenei abia după ce Jolene a căzut jos, leşinată. Iar el a dat fuga la ea, nu la cel care murise. Pe Jenkins abia dacă l-a privit.
   - Da, cred că am observat şi eu toate amănuntele astea, zise Peabody, revăzând scena în minte. Dar era atâta vânzoleală, că nu m-am gândit la acest aspect. Crezi că a făcut asta fiindcă o vrea pe Jolene?
   - El n-ar gândi aşa, nu şi-ar permite să gândească astfel. Dar se subînţelege. Cred că l-a ucis, sau aşa şi-a închipuit el, fiindcă Jenkins a avut un comportament necorespunzător. Iar în cazul în care el refuza să pună capăt atitudinii sale, biserica se putea duce de râpă, familia destrămându-se la rândul ei. Şi cred că a făcut acest gest fiindcă era de părere că Jenkins nu-şi merita nici poziţia, nici familia.
   - A făcut o mulţime de greşeli. Chiar dacă nu era torturat de ideea vinovăţiei, trecutul oricum s-ar fi răzbunat.
   - E vorba de un imbold.
   Eve apăsă pe acceleraţie fiindcă la stop apăruse deja culoarea galbenă.
   - A aflat de moartea preotului şi s-a gândit să imite gestul. Nu a reflectat asupra ideii, aşa cum a procedat ucigaşul lui Lino. A trecut la fapte dintr-un impuls.
   - Dar de ce nu ai forţat nota? Îl făceam noi cumva să mărturisească în timpul interogatoriului - fie că avocatul era sau nu de faţă.
   - O s-o facă vinovăţia în locul nostru.
   Eve se uită la mână pentru a verifica ora.
   - Nu va mai rezista multă vreme. O să mărturisească. Dacă nu, în caz că mă înşel, atunci avem noi grijă să-l înhăţăm cât de curând. Între timp, să vedem dacă putem afla de unde a făcut rost de cianură. A fost vorba din nou de un gest impulsiv. Cred că totul a fost pregătit în ultimele zile. Şi să vedem ce a rezolvat McNab cu lista celor pe care-i cheamă Lino.
   - Mi-a venit o ideea în privinţa acestui Lino, spuse Peabody. Medalionul e un dar din partea mamei lui. Un dar primit doar de la mama lui. Poate că ea şi-a dorit să-i facă un cadou special, care să fie exclusiv din partea ei. Sau poate că la momentul respectiv era o mamă singură. Am putea alcătui şi o listă a părinţilor care şi-au crescut singuri copiii sau a cuplurilor divorţate, pe care s-o adăugăm la lista ta - cu toate că eu încă cred că la catolici divorţul e o problemă destul de delicată şi importantă , precum şi o listă cu femeile ai căror soţi au decedat sau şi-au luat tălpăşiţa.
   - Foarte bună ideea, Peabody. Excelentă. Hai să trecem la treabă. Sau mai bine spus, să treci la treabă. Eu trebuie să mă întâlnesc cu Mira.
   - Gata, mă apuc de treabă. De fapt, la unu ar trebui să mă întâlnesc cu Nadine şi cu Louise, dacă nu avem ceva mai urgent de făcut. Trebuie să finalizăm planurile pentru petrecerea în care mireasa îşi va primi cadourile, combinată, desigur, cu cea a fetelor.
   - Ce cuvânt stupid şi fără sens!
   - Da, dar totuşi e drăgălaş.
   Simpla ideea a petrecerii o făcu pe Peabody să se agite pe scaunul ei.
   - Oricum, având în vedere că până la nuntă mai e destul de puţin timp, am decis să combinăm cele două petreceri. Mi-am zis că o să agreezi ideea, din moment ce înseamnă să organizăm un singur eveniment.
   - Da, da.
   - La care tu nu trebuie decât să faci act de prezenţă.
   - Fără jocuri. Asta nu admit. Jocurile şi stripperii.
   - S-a făcut. Vezi? E cât se poate de simplu.
   Poate chiar prea simplu, cugetă Eve, dar alungă ideea imediat ce parcă în garajul Sediului Central al poliţiei.
   - Ia legătura cu McNab, îi spuse lui Peabody, şi apucă-te să alcătuieşti listele acelea colaterale. Eu trebuie să merg în partea cealaltă, să mă întâlnesc cu Mira. Cred că în mai puţin de o oră sunt înapoi.
   - Dacă ni se face dor una de alta, las totul baltă. O, să nu uit, dacă vine Billy să mărturisească, fiindcă-l roade sentimentul de vinovăţie, atunci te sun negreşit.
   - Aşa să faci.
   Dar Eve era de părere că va mai dura ceva timp până ce el va simţi că nu mai suportă povara propriilor fapte.

      Îi plăcea să meargă pe jos, să străbată străzile New Yorkului, aglomerate, zgomotoase, pline de atitudine.
   Trecu prin fumul înecăcios al cărucioarelor vânzătorilor ambulanţi, adulmecând aroma hotdogilor cu soia pregătiţi pe grătar, a cărnii tocate cu legume, auzindu-l pe vânzător cum se răţoia la un cumpărător mai şugubăţ.
   - Ce naiba vrei tu să iei cu 5 dolari? File mignon?
   Trecu pe lângă doi poliţişti îmbrăcaţi în uniformă gri care târau după ei un tip, însoţindu-l pe trotuar şi apoi la secţia de poliţie, cu toate că el proclama în toate felurile posibile că e nevinovat.
   - N-am făcut nimic. Nu ştiu cum mama dracului a ajuns chestia aia nenorocită la mine în buzunar. Eu doar stăteam de vorbă cu omul acela. Vă jur pe Dumnezeu.
   Privi atent un curier care mergea pe bicicleta lui rapidă şi strălucitoare, un angajat rapid al firmei Day-Glo, angajându-se fericit într-o depăşire alături de un taxi rapid, depăşindu-l în cele din urmă cu o viteză de-a dreptul nebunească, lăsând în urmă, în praful iscat, sunetele claxoanelor şi înjurăturile. Un afro-american enorm, care plimba un căţeluş alb, se opri pentru a colecta excrementele în miniatură ale micuţului său animal de companie.
   Eve traversă pe la trecerea de pietoni, împreună cu o gloată de oameni. Trecu apoi pe lângă taraba unui vânzător de flori ce răspândeau în aer un parfum îmbătător care îţi lua minţile, un deliciu ce alungă mirosul de oţet şi de ceapă care se simţi atunci când cineva trecu prin dreptul lor. Tot pe acolo trecură două femei care păreau să vorbească în dialectul din Canton.
   Ea traversă din nou, luând-o spre nord.
   În clipa aceea, două femei ieşiră pe brânci pe uşa unui magazin, ţipând şi împingându-se una pe alta, ca apoi să se prăbuşească aproape de picioarele ei, trăgându-se una pe alta de păr, zgâriindu-se, încercând să se muşte una pe alta.
   „De ce?” se întrebă Eve. „Aveam şi eu parte de câteva clipe plăcute.”
   Trecătorii se risipiră care încotro. Alţii însă veniră ceva mai aproape, strigând tot felul de încurajări în vreme ce-şi scoaseră din buzunare linkurile sau camerele video pentru a înregistra bătaia. Eve rezistă cu greu impulsului de a trece mai departe, văzându-şi de drum, în loc să se amestece în cearta celor două. Apucă un smoc de păr, trăgând cu putere. În clipa în care posesoarea şuviţei începu să se vaite, ridicându-şi capul de pe pavaj, Eve i-l imobiliza.
   - Dă-mi drumul!
   „Doamna Smoc de Păr” se repezi şi-şi înfipse dinţii în umărul lui Eve. Dar primi drept răsplată un cot în bărbie.
   - Sunt poliţist, declară Eve. La naiba. Cea care are de gând să mai muşte, să mai zgârie, să mai dea cu pumnul sau cu palma, ori să se mai vaite, o să fie târâtă la secţie şi o să fie aruncată în celulă.
   - Ea a început.
   - Scorpie mincinoasă. Vreau să depun plângere.
   - Ba eu vreau să depun plângere.
   - Eu l-am văzut prima.
   - Ba eu...
   - Tăceţi dracului odată!
   Eve se gândi că ar merita să le izbească cap în cap şi apoi să cheme o dubă.
   - Nu-mi pasă câtuşi de puţin cine a început şi care a fost motivul. S-a terminat. Terminaţi cu păruiala, ridicaţi-vă, retrageţi-vă fiecare la treaba ei. Dacă nu, vă acuz pe fiecare de tulburarea liniştii publice, de provocarea de agitaţie în public şi de ce naiba mai îmi vine acum în minte.
   Cele două femei se holbară una la alta, fără a scoate un cuvânt, în timp ce se ridicau de pe caldarâm. Eve era postată între ele. O a treia femeie întredeschise cu teamă uşa magazinului.
   - Am anunţat poliţia.
   - Eu lucrez la poliţie, îi declară Eve.
   - Ooo, slavă Cerului.
   Demonstrând o încredere covârşitoare, vânzătoarea deschise ceva mai mult uşa magazinului.
   - Nu ştiam ce să mai fac. Doamnele se aflau în magazin. Astăzi am avut nişte vânzări foarte bune. Ambele doamne îşi doreau să cumpere geanta cu trei compartimente în formă de bujor, creată de Betsy Laroche. Dar nu avem decât una. Spiritele s-au încins foarte repede şi până să-mi dau seama ce se petrece, deja se luaseră la bătaie.
   Eve ridică braţul.
   - Permiteţi-mi să clarific lucrurile. Doamnelor, v-aţi rupt buza, v-aţi sfâşiat fusta, v-aţi distrus pantalonii şi v-aţi învineţit un ochi. Pentru o geantă?
   - Pentru o Laroche, zise femeia cu buza umflată şi sângerândă. Are o reducere de preţ de 10%. În plus, eu am văzut-o prima. Am avut-o în mână...
   - Mincinoaso.
   - Scorpie.
   Dădură să se apuce de gât, alergând în jurul lui Eve.
   - O, Doamne.
   Până la urmă, le agăţă de păr şi le lipi cu faţa de zid.
   - Acum avem la dispoziţie două variante. Ori doamna aici de faţă depune plângere, ori fiecare îşi vede de drumul ei.
   - Ooo, nu.
   Vânzătoarea privi afară, uşa fiind de această dată abia întredeschisă.
   - Nu. E în regulă.
   - Una dintre opţiuni e să vă vedeţi fiecare de drum, continuă Eve, observând maşina de poliţie care parca în secunda aceea la colţul străzii. În afară de asta, să nu mai treceţi pe la acest magazin o lună de zile, dacă vreţi să nu aveţi de-a face cu mine. Opţiunea a doua e aceea că o să... mă ocup eu de ele, le spuse ea celor doi poliţişti care tocmai traversau în grabă trotuarul. În momentul acesta nu pot să vă arăt legitimaţia. La opţiunea a doua, pot să-i rog pe aceşti doi ofiţeri să vă pună cătuşele, să vă înghesuie pe bancheta din spate şi să vă ducă la secţie, care-i la doar câţiva metri mai încolo, ca să vă facă dosar pe baza acuzaţiilor despre care tocmai v-am pomenit. Altfel spus, niciuna dintre voi nu se va pricopsi cu geanta aceea. Alegeţi, vă rog.
   - Plec, dacă pleacă şi ea.
   - Bine, de acord.
   - Tu.
   Eve trase de prima şuviţă.
   - Ia-o spre sud. Hai.
   După care se adresă celeilalte:
   - Tu, în direcţia nord. Nu vorbiţi una cu alta, nu vă uitaţi una la alta. Gata, luaţi-o la picior.
   Le dădu drumul, după care rămase pe loc până ce fiecare dintre ele se îndepărtă şchiopătând. Îşi căută legitimaţia, clipind uşor în momentul în care umărul muşcat se opuse mişcării respective.
   - Vă mulţumesc că aţi venit. Cred că s-au lămurit deja lucrurile.
   - Vă mulţumesc, doamnă poliţist, vă mulţumesc din inimă.
   Vânzătoarea îşi duse mâna la piept.
   - Ar trebui să am numele şi numărul dumneavoastră de link, în cazul în care cele două doamne se vor întoarce?
   - Nu se vor întoarce.
   Acestea fiind zise, Eve îşi continuă drumul şi la scurt timp ajunse la uşa restaurantului Ernest.

      Era genul de cină elegantă, cu servire fie la tejgheaua din oţel, fie la mesele din separeuri. Servirea era rapidă, iar meniul, simplu.
   Mira stătea într-unui din separeuri, sorbind o licoare rece dintr-un pahar transparent. Părul ei castaniu şi ondulat cădea bogat pe ceafă, după care se răspândea într-o manieră sexy, una cu totul nouă, pe lângă pomeţi, încadrându-i chipul atrăgător.
   Înfăţişarea ei - costum galben, pantofi din material textil cu toc înalt, în nuanţe de albastru-deschis - s-ar fi potrivit mult mai bine într-o cafenea la modă, nu într-un restaurant frecventat de angajaţii poliţiei, îşi zise Eve.
   Dar presupuse de îndată că un psiholog şi un criminalist de nivelul ei nu avea timp să frecventeze localurile şic, exact ca şi în cazul ei.
   Mira o zări şi zâmbi.
   - Îmi pare rău, ştiu că am întârziat. O bătaie pentru o geantă cu trei compartimente mari. În formă de bujor.
   - Adică te-ai bătut ca să-ţi cumperi o geantă?
   Eve fu obligată să surâdă observând cât de şocată era Mira.
   - Nu, a trebuit să mă vâr într-o încăierare. Şi pentru o geantă? Credeam că era vorba de o servietă, ceva, de erau aşa înnebunite. Sau poate că reducerea de 10% era de vină. Nu mai contează...
   - Hei, ia stai puţin. Se vinde undeva o Laroche cu trei compartimente? Unde?
   - Mai încolo puţin, chiar pe strada asta. O jumătate de metru mai la sud. A, da, Encounters, parcă aşa-i spune magazinului.
   - Da, cunosc magazinul.
   Mira scoase linkul din geantă.
   - Tu decide ce meniu alegi, iar eu între timp o să... Da, Mizzie. Charlotte Mira la aparat. Da, şi eu mă bucur să te aud. Ai o Laroche triplă la vânzare? Mi-o poţi păstra? Acum iau masa la Ernest, dar, în drum spre serviciu, trec s-o iau. Da, mulţumesc. Oooo, mi-ar plăcea să o văd şi pe aceea - numai să am timp. Ne vedem curând.
   Având pe chip un zâmbet larg şi ştrengăresc, Mira închise linkul.
   - Ei, ce zici, nu-i aşa că am noroc azi? Mi-am tot dorit geanta aceea... şi în acelaşi timp îmi spuneam să nu mă mai gândesc la ea. Dar, ce să zic, un semn e un semn.
   - Cred şi eu.
   - O să comand o salată grecească, spuse Mira în clipa în care chelnerul se opri la masa lor, şi încă un ceai cu gheaţă.
   - Două salate, declară Eve. Pepsi.
   Mira oftă mulţumită.
   - Ce zi splendidă, nu? E minunat să pot pune mâna pe o Laroche şi în acelaşi timp să mă văd şi cu tine. Iar tu arăţi foarte bine, având în vedere că tocmai ai rezolvat o încăierare.
   - Una dintre femei m-a muşcat.
   - Ah.
   Zâmbetul dispăru şi apăru îngrijorarea.
   - E ceva grav? Vrei să mă uit?
   - Nu.
   Eve mişcă umărul.
   - Nu pricep. Zgârieturi, muşcături, ţipete, palme. Care femeie mai sare aşa la bătaie? S-au luat la pumni. O adevărată ruşine pentru stirpea feminină.
   - Da, cred că ar fi fost mai puţin ruşinos dacă în bătaia cu pricina ar fi fost implicate toate persoanele prezente acolo.
   Eve n-avu încotro şi izbucni în râs.
   - Bine, cred că n-ar fi fost. Oricum, ştiu că ai foarte puţin timp la dispoziţie. Am descoperit ceva în legătură cu cazul Jenkins. Nu are legătură cu uciderea lui Flores.
   - Cu toate că probabilitatea demonstrează altceva?
   - E vorba de copierea unui gest. De o faptă generată de un impuls. Probabil că a fost vorba de un plan, de o stare care a mocnit îndelung, după care a erupt imediat ce crima Flores a ajuns la urechea presei. Aşa că nu prea au legătură între ele. Ucigaşul e altul, circumstanţele sunt diferite.
   - Dacă era vorba de acelaşi făptaş, de un criminal în serie, atunci chiar că era îngrijorător.
   - Asta e părerea ta?
   - E vorba de o variantă care nu poate fi ignorată. Faptul că se urmăreşte eliminarea unor capi religioşi, că e vorba de nişte ceremonii organizate sub forma unor spectacole... Dar un factor esenţial e şi acela că victimele diferă foarte mult, atât ca exprimare a credinţei, cât şi ca imagine publică. În cazul lui Jenkins ai obţinut deja declaraţia de culpabilitate?
   - Deocamdată nu. Vreau să mai fiarbă puţin în suc propriu. Dacă în următoarele ore nu apare nimic nou, mă duc şi-l mai aţâţ puţin. Cazul Flores trebuie însă aprofundat.
   Mira luă un biscuit, care arăta la fel de neapetisant ca o bucăţică de azimă, după părerea lui Eve. Rupse o fărâmă microscopică şi o vârî în gură.
   - Falsul preot, replică Mira, cel care a fost ucis într-un moment ritualic, atunci când stătea în faţa lumii, într-o postură plină de emfază, ca slujitor al Domnului şi ca reprezentant al său pe pământ... Acesta e sângele meu - aşa a declarat. În cazul în care ucigaşul a crezut că el era Flores, adică un preot adevărat, asta înseamnă că a fost vorba de un atac direct la adresa Bisericii şi a ritualului ei, la adresa preoţilor. Ancheta nu a scos la lumină că cineva ar fi avut vreo problemă cu victima - cu Flores adică. Se poate ca el să fi auzit ceva în cadrul unei spovedanii, după care enoriaşul care venise să ceară ajutor a regretat că a făcut acea mărturisire.
   - Ceea ce înseamnă că ucigaşul fie aparţine de biserica respectivă, fie e catolic.
   - După părerea mea, chiar dacă a fost vorba de un preot - sau de un individ care juca rolul preotului - ucigaşul are nişte legături strânse cu Biserica Catolică şi cu parohia respectivă. Metoda folosită e ea însăşi un ritual şi nu cred că ideea de a-l ucide în timpul unei slujbe de înmormântare a fost una întâmplătoare.
   - Da, sunt sută la sută de acord cu tine, mărturisi Eve.
   - Otrava e o armă la distanţă. Ucigaşul stă departe de victima sa, dar lucrul acesta îi permite, totodată, să aibă un avantaj: acela de a sta ascuns şi de a-şi privi victima murind. Şi cum în biserică asistenţa e una numeroasă, dispune de o acoperire excelentă. Dispune de o distanţă considerabilă şi de intimitate. Aş îndrăzni să afirm că şi le doreşte pe amândouă.
   - De ce să faci din asta un eveniment public, dacă tu însuţi nu poţi fi prezent?
   - Aşa e. Dar ce fel de crimă avem? Crima a avut efect direct asupra ucigaşului. Iar expunerea nu era suficientă. Pentru o persoană credincioasă - iar mie ritualul, metoda, ora şi locul alese îmi indică faptul că ucigaşul e o asemenea persoană -, păcatul şi crima ar fi trebuit să aibă implicaţii cu caracter profund personal, într-o manieră disperată chiar.
   - Au legătură cu cartierul, cu locul de baştină, cu apartenenţa la o bandă anume. Legătura e undeva la mijloc.
   - Da, metoda şi locul ales sunt importante. Ucigaşul e suficient de matur încât să poată plănui şi alege. Cunoaşte destul de bine credinţa respectivă, astfel încât ştie cum să se folosească de ea. E o persoană organizată, cugetată şi probabil evlavioasă. Şi, de obicei, distanţa şi intimitatea sunt nişte arme feminine.
   - Da, nu seamănă cu pumnii, comentă Eve. Otrava nu lasă urme de sânge. Nu e nevoie de forţă, de contact fizic. O femeie de 50 de kilograme poate să doboare un individ de 100 de kilograme fără să-şi rupă nici măcar o unghie.
   Mira se lăsă pe spate în timp ce le erau servite salatele.
   - Şi tu crezi că ucigaşul lui Jenkins o să mărturisească?
   - Vina o să-l macine.
   - Prin urmare, o femeie sau un bărbat care crede în Dumnezeu?
   - Da, bănuiesc că da. Mda. Ucigaşul e credincios.
   - Poate că aceste două crime nu au acelaşi făptaş, dar cred că sunt de aceeaşi factură. Şi mai cred că ea sau el sunt firi credincioase. Şi dacă presupunerea mea e adevărată, atunci el sau ea va simţi nevoia să mărturisească. Nu ţie. Biserica Lumina Veşnică nu are un reprezentat al lui Hristos căruia să i te spovedeşti, care să-ţi dea o pedeapsă sau să te absolve de păcat.
   - Dar catolicii au.
   - Exact. Aşa că ucigaşul sau ucigaşa se va spovedi duhovnicului său.

12.

      Eve se întoarse la Sediul Central, având de gând s-o ia cu ea pe Peabody şi să revină la preoţii de la biserica St. Cristobal.
   Spovedania, cugetă ea. Credea într-adevăr că Billy Crocker simţea nevoia să-şi ia povara de pe suflet. Fapta sa -impulsul, chiar şi fărâma de pasiune înnăbuşită - îl dusese în cele din urmă la crimă. Dar tot ce se petrecuse după aceea, toată durerea din jurul său aveau să-l sâcâie şi să-l sape pe dinăuntru. La toate astea se adaugă ultima ei „lovitură”, faptul că-i dăduse de înţeles că ştia ce făcuse şi, ca urmare, el avea să clacheze sub povara evenimentelor. Văzuse deja asta în ochii lui.
   Dar mai rămânea şi ucigaşul lui Flores. Aceasta era o problemă mult mai profundă, aşa simţea ea. Era ceva cu mult mai personal şi care avea o mult mai mare legătură cu ritualul credinţei. Mira pusese punctul pe i în opinia lui Eve. Ucigaşul era în căutarea unui nou ritual al credinţei. Poate că deja îl găsise.
   Să ajungă la preoţi şi la câteva ateliere de tatuaj de pe lista ei. Însă teritoriul era unul destul de vast. Era foarte greu să-l descopere pe artistul care îi executase tatuajul lui Lino, victima sa, după vreo douăzeci de ani de la acel moment. Însă dacă nu putea rezolva situaţia în alt mod, merita să încerce aşa.
   Era în drum către secţie când îşi aminti că pe Peabody nu avea cum s-o găsească acolo. Plănuia o petrecere, Iisuse Hristoase. Oare de ce trebuia să organizeze lumea petreceri atât de des? Mâncare, băutură, cadouri, decorarea casei, stabilirea programului, toate astea înşirate pe o listă şi discutate la nesfârşit până la cel mai mic detaliu, oricât de stupid ar fi fost el.
   Alt ritual, îşi zise ea, încetinind ritmul paşilor. Capcanele, plănuirea datelor şi a orelor, versurile melodiilor, schema de desfăşurare.
   Precis că ucigaşul era parte a ritualului respectiv. Fusese probabil prezent în biserică în momentul în care Lino băuse din vinul sacru. în mod sigur urmărise momentul morţii - ritualul morţii. Era posibil ca el să fi avut o anumită legătură cu familia Ortiz. Dar gestul în sine părea unul aiurea, lipsit de respect faţă de decedat, asta numai dacă... numai dacă acest păcat, crima comisă de Lino nu avusese cumva legătură cu Ortiz.
   Faptul că se ducea în fiecare zi la casa familiei Ortiz, îşi aminti ea. Oare o făcuse cu un anumit scop?
   În caz contrar, fusese probabil vorba de o relaţie care nu avea neapărat un caracter intim. Prieten de familie, vecin, un fost client, angajat.
   Întorcând ideea pe toate feţele, ea păşi în departamentul aglomerat unde lucra, observând cum Baxter flirta cu Graciela Ortiz. Nu avea nici cea mai mică urmă de îndoială, limbajul trupului şi strălucirea din priviri demonstrau un interes de natură sexuală. Cu toate astea, după părerea ei, Baxter ar fi fost în stare să flirteze şi cu o femeie-hologramă.
   - Doamnă ofiţer Ortiz.
   - Doamnă locotenent. Am trecut pe la dumneavoastră, dar domnul aici de faţă mi-a spus că sunteţi plecată împreună cu partenera dumneavoastră.
   - Acum sunt aici. Biroul meu e chiar acolo. Haideţi să mergem.
   - Domnule detectiv, spuse Graciela, dându-i lui Baxter lovitura de graţie cu ochii săi verzi şi lascivi.
   - Doamnă ofiţer.
   Zâmbetul lui se lărgi, dovedind aroganţă în clipa în care reveni cu faţa spre Eve.
   - Dupa aceea se pocni cu palma peste piept, la fel de tare ca şi bătaia unei inimi fericite. Trebuie să iubeşti o femeie poliţist, îi spuse el lui Dallas.
   - Nu, chiar nu e nevoie. Şi dacă e vorba că ai vreme să-ţi faci de cap, atunci ar fi cazul să verific cât de mult munceşti.
   - Dallas, uneori bărbatul trebuie să-şi facă timp pentru anumite lucruri.
   - Nu şi pe tura mea. Dar având în vedere că deja ai stat o vreme de pomană, de acum încolo poţi să cauţi toţi necunoscuţii decedaţi în Nevada, New Mexico, Arizona, în ultimii7 ani.
   - Pe toţi? Doamne, că dură mai eşti.
   - Da, sunt. Şi să zici mersi că îi vreau pe cei cu vârsta între 25 şi 40 de ani.
   Ea se întoarse cu spatele chiar în clipa în care el mormăi „Ei, atunci”, apoi intră în birou.
   - Doamnă ofiţer.
   - Voiam să discut cu dumneavoastră personal despre interogarea membrilor familiei şi a prietenilor. Am observat nişte reacţii la care mă aşteptam - şoc, suferinţă, chiar indignare. Aşa cum v-am spus, părintele Flores era un om extrem de popular. Ei, pe vremea când noi îl credeam părintele Flores.
   - Şi acum?
   - Acum suntem şi mai şocaţi, mai îndureraţi, mai scandalizaţi. De fapt, în ultimii 5 ani de zile, el a căsătorit, a înmormântat şi a botezat pe mulţi dintre membrii familiei noastre, aşa că puteţi considera că suntem şi foarte îngrijoraţi. Mulţi din familia mea ţin mult la tradiţii, sunt extrem de credincioşi. Mulţi se întreabă dacă Dumnezeu şi Biserica nu văd cu ochi răi mariajele lor. Iar părintele Lopez ne-a avertizat că ar fi posibil. Cu toate că el şi părintele Freeman s-au oferit să reînnoiască ritualurile şi ceremoniile pentru cei care îşi doresc acest lucru. Sincer, doamnă locotenent, totul e o mare harababură.
   Ea clătină din cap.
   - Încerc să cred că sunt o fire progresistă. O fire practică. Dar m-am spovedit acelui om, iar el m-a împărtăşit. Şi mă simt... violată, mă simt plină de furie. Aşa că înţeleg ce simte o parte din familia mea.
   - Dar moartea lui a oprit aceste violări.
   - Ei, aici aveţi dreptate. Dar în acelaşi timp le-a şi scos la lumină. Dacă nu am fi aflat niciodată...
   Ea ridică din umeri.
   - Dar acum ştim cu toţii, aşa că va trebui să decidem ce avem de făcut. Mama crede că trebuie să vedem partea pozitivă a lucrurilor. Să reînnoim jurămintele de cununie, ceremoniile de botez. Şi să organizăm o mare petrecere. Poate că are dreptate.
   - La slujbă au participat multe persoane care nu făceau parte din familie.
   - Da, am discutat cu o parte dintre ele, cu cei care ne sunt apropiaţi sau erau apropiaţii lui Poppy. Toţi au declarat acelaşi lucru. Nu ştiu cât de mult va ajuta acest fapt anchetei pe care o desfăşuraţi.

...........................................