....................................................
3.
N-avea rost să inventeze o poveste, gândi Suzanne.
SFÂRȘITN-avea rost să inventeze o poveste, gândi Suzanne.
- În Italia. La familia unui fost prieten.
- A unui fost prieten? întrebă doamna Forrest, îngrozită. Fără să ne anunți!
- M-am hotărât în ultima clipă, se apără Suzanne. I-am spus că nu merg, dar... m-am răzgândit.
- Te-ai răzgândit!
Doamna clătină din cap, dezamăgită.
- Lucrând un timp acolo, ți-ai închipuit că știi totul despre italieni.
- Nu, răspunse Suzanne, ridicând privirea. Dar Pietro e.... de familie bună. Prin urmare, am fost în siguranță.
- Pietro! mârâi mama ei, nemulțumită. Și mai cum?
- Vitale.
- Care e originea numelui său?
- Ce mai contează, mami? protestă Suzanne, sorbind din vin. Relația noastră s-a încheiat. N-o să ne mai vedem.
- De aceea pari atât de marcată?
- De câte ori să-ți spun că nu sunt.
- Nu te cred, Suzanne. Simt că ceva nu e în regulă. Dar nu e cazul să-ți faci griji pentru italianul acela împu...
- Mamă!
Mama ei părea de-a dreptul ofensată.
- Ce am spus? Încercam să te îmbărbătez, atâta tot.
- Nu-i nevoie, mulțumesc. Să vedem. Ce alegi la desert?
Doamna alese o prăjitură cu cireșe, iar Suzanne, ca să-i alunge temerile, o tartă cu fructe, deși dulceața ei era de-a dreptul grețoasă.
La un moment dat, doamna își scoase batista și se șterse la ochi.
- Ce se întâmplă cu noi, Suzie? se văită ea, ca în timpul primului său mariaj. De ce nu vorbim ca altădată?
- Vorbim! zise Suzanne, disperată.
- Da, dar nu-mi mai spui tot. În timp ce eu îmi fac griji pentru tine, știindu-te singură la Londra...
- Locuiesc la hotel, mami.
- În propriul tău apartament, nu? Și mai sunt călătoriile acelea.
- Încetează mamă! exclamă Suzanne, dând prăjitura la o parte. Știu să-mi pot de grijă.
Oare? se întrebă în gând. Dacă Mazzaro ar fi vrut să profite de ea, ar fi putut să se împotrivească? În afară de asta, ar fi riscat să rămână însărcinată...
Mama sa se șterse din nou la ochi.
- Oricum, mă bucur că nu te mai vezi cu străinul acela. Îți dai seama ce viață ai fi dus cu un italian?
- N-ai dreptate, mamă.
- În Italia nu vor să audă de pastilele acelea, acceptând doar voia bunului Dumnezeu.
- Mamă!
Tânăra nu putea decât să zâmbească în fața unei asemenea filozofii.
- De unde știi tu cum trăiesc italienii? Nu lua de bun tot ce se scrie.
- Hm! mârâi mama sa, mestecând ultima bucățică de prăjitură, semn că tristețea nu-i răpise apetitul.
- Ia aminte ce spun, Suzanne. E mai bine să n-ai de-a face cu ei.
Dar oare avusese? gândi Suzanne. Cu Pietro nu-i trecuse prin minte să se căsătorească, iar Mazzaro...
Suzanne comandă cafeaua. Ce îngrozită ar fi fost mama ei să afle că se simțise atrasă de un bărbat însurat care, pe deasupra, era și italian.
Odată întoarsă la hotel, încercă să nu se gândească la asta. Dar când să ceară câteva informații despre unul din viitorii oaspeți ai hotelului, ușa biroului se deschise, iar înăuntru păși un bărbat masiv de peste 40 de ani, care o privi cu tandrețe.
- Domnule Fezik! exclamă ea. Vă pot ajuta cu ceva?
Câteva clipe, Abdul o studie cu multă admirație.
- Nici nu știi cât de mult, zise el în cele din urmă, sprijinindu-se de biroul ei. Dar nu prea ești dispusă.
Ridicându-se, Suzanne puse receptorul în furcă.
- Sunt ocupată, domnule Fezik. Dar dacă este ceva urgent...
Fezik își aranjă gulerul.
- O să fiu sincer, domnișoară Hunt. Am două bilete la concertul lui Abinieri și vreau să mergem împreună, adăugă bărbatul, lăsând plicul pe birou.
Suzanne oftă, ignorându-l.
- Domnule Fezik, eu... Când are loc?
- În seara asta.
- Regret, dar mama e în oraș, se scuză Suzanne.
Cel puțin, nu mințea.
- Am întâlnire cu ea chiar în această seară.
- Adevărat? întrebă Fezik, dezamăgit. Păcat că n-o poți amâna, nu-i așa?
Era o capcană? se întrebă Suzanne.
- De fapt...
- De fapt, biletele sunt pentru mâine-seară, domnișoară Hunt, anunță triumfător bărbatul. Te-am păcălit.
- Mulțumesc pentru invitație, dar...
- De data asta nu mă poți refuza! o întrerupse Fezik, furios. Ce ai împotriva mea, domnișoară Hunt? De ce mă refuzi mereu? Ești șovină? Judecând după prietenul din Italia, credeam că nu ești.
- Nicidecum, domnule Fezik.
- Atunci?
- Nu putem avea relații cu clienții, răspunse ea evaziv.
- De ce?
- Domnule Fezik! Sunt ocupată...
Spre ușurarea ei, se auzi o bătaie în ușă, așa că se grăbi să deschidă.
- Carlo! exclamă ea, surprinsă. Domnule... Bottega.
- Carlo e perfect, zise bărbatul din fața ușii, cu un zâmbet leneș. Deci, Elena avea dreptate. Ce memorie remarcabilă!
Elena? se gândi Suzanne, îngrijorată. Ce căuta Carlo acolo și ce legătură avea Elena cu toate astea?
Sesizând că domnul din spatele ei își drese glasul, tânăra se întoarse rapid spre el.
- Altceva... domnule Fezik?
- Decizia îți aparține, domnișoară Hunt.
- În legătură cu seara de mâine... Regret, dar nu se poate...
Dând să iasă pe ușă, Fezik aproape se ciocni de Carlo Bottega.
- Ce se întâmplă? întrebă Carlo, indignat, adresându-se Suzannei.
- Nimic, zise ea, dându-se la o parte. Intrați?
- Drăguț birou, zise Carlo, aruncând o privire în jur.
- Elena, zise în grabă Suzanne, închizând ușa. A pățit ceva?
- Nu. De ce? Ar fi trebuit?
Suzanne oftă.
- Spuneați că ea v-a dat adresa, nu?
- Da. Din câte am înțeles, i-ai spus unde lucrezi.
- Da, dar...
- Nu ești surprinsă să mă vezi, nu-i așa?
Carlo părea dezamăgit.
- După cum spuneam, vin des la Londra.
- Da, dar...
- Credeam că știi. O fată frumoasă ca tine primește probabil multe invitații.
- Dar, șopti Suzanne, stânjenită, aceea n-a fost o invitație..
Ba fusese, realiză ea în clipa următoare, dându-i dreptate lui Mazzaro.
- Atunci, nu puteam vorbi cu atâta franchețe, nu?
Cu alte cuvinte, sub privirea atentă a Sophiei...
- Stați mult la Londra, domnule Bottega? se grăbi Suzanne să întrebe, nedorind să aibă de-a face cu el.
- Din păcate, doar o săptămână. Timp suficient să ne cunoaștem mai bine.
Suzanne se retrase în spatele biroului.
- A... Eu n-am prea mult timp liber.
- Presupun că seara nu lucrezi, se încruntă Carlo.
- Se mai întâmplă. Și oricum... am alte planuri.
Carlo părea furios.
- Pentru tine mă aflu aici, Suzanne. În Italia, nu păreai la fel de indiferentă.
Suzanne se așeză pe scaun.
- Nu sunt indiferentă, domnule. Dar din câte știu, sunteți.. apropiatul contesei.
Nu era politicos să-i amintească, însă Carlo nu mai era atât de sigur pe el.
- Suntem prieteni, da, admise el în grabă.
- Apropiați, domnule.
Înțelegând că n-are rost să nege, Carlo zâmbi afabil.
- În regulă, scumpo. Sophia și cu mine suntem... foarte apropiați. Însă ea e în Italia, iar tu ești aici!
Încrezutul! Își închipuia că se va simți flatată? Mai întâi Fezik, și acum el. De ce își imaginau oare că singura dorință a unei femei cât de cât atrăgătoare era distracția?
- Nu se poate, domnule Bottega. Regret, dar vă pierdeți timpul.
- Mă dezamăgești, Suzanne, zise Carlo, îndreptându-și spatele. Credeam că pasiunea ta pentru conte a trecut!
Suzanne rămase cu gura căscată. Dar înainte ca italianul să observe cât de tulburată era, se repezi la telefon, remarcând că turcul uitase biletele pe birou.
- Habar n-am la ce vă referiți, răspunse ea în cele din urmă, bucuroasă că tonul vocii avea o notă de normalitate.
- Scuze, dar...
Carlo se postă în dreptul biroului ei.
- Nu te cred, Suzanne. Așa că abia aștept să-i împărtășesc Sophiei suspiciunile mele. Mazzaro a disprețuit-o întotdeauna pentru... slăbiciunile sale emoționale. Ar fi interesant să afle că nici soțul ei nu e inocența întruchipată, nu?
Suzanne făcu un efort să-l privească.
- Mă amenințați, domnule? întrebă, cu un calm surprinzător.
Ridicarea din umeri a lui Carlo o aduse în pragul unei crize de nervi. În comparație cu Bottega, Fezik părea un îngeraș. Numai că turcul apăru chiar în clipa aceea în ușă.
- Îmi cer scuze, zise el, îndreptându-se spre birou. Mi-am uitat biletele.
- O clipă, domnule Fezik, zise Suzanne, folosind plicul pe post de scut. Domnul Bottega tocmai pleca, iar eu, dacă aveți timp, aș vrea să vă vorbesc.
- Mie? se miră Abdul.
Încuviințând cu o mișcare din cap, Suzanne înfruntă privirea amenințătoare a lui Carlo.
- Asta e tot, nu-i așa, domnule?
Sesizând că n-avea nicio șansă în fața atleticului Fezik, Carlo părăsi în tăcere încăperea. Moment în care, oftând ușurată, tânăra se lăsă moale în scaun.
Studiind câteva clipe chipul ei palid, Fezik întinse mâna după bilete.
- Biletele... da, bâigui Suzanne, oferindu-i plicul. Mulțumesc.
- Nu voiai să-mi vorbești, așa e? întrebă turcul, luând seama la expresia ei. Mi-am închipuit eu. La revedere, domnișoară Hunt.
- Vă rog...
Nu-l putea lăsa să plece.
- Îmi pare rău... dar... tipul ăla...
Suzanne se cutremură.
- Mulțumesc mult.
- Te-a speriat?
- Puțin.
În realitate, mult mai mult.
- Te mai pot ajuta cu ceva?
Era neobișnuit de înțelegător, blândețea luând loc insistenței. Oricât ar fi părut de ridicol, Suzanne era gata să izbucnească în plâns.
Astfel că adunându-și tot curajul și stăpânirea de sine, clătină din cap.
- Nu cred, zise ea.
- În fine, dacă te răzgândești...
Cu gândul la serile ei pustii, Suzanne întinse brațul spre el.
- Mă pot răzgândi în privința concertului? șopti ea.
- Vrei să vii? se miră Abdul.
- Dacă e și dorința dumneavoastră.
- Dacă e și dorința mea? râse el. Cu alte cuvinte, accepți în sfârșit invitația?
- Da.
- Femeile! exclamă turcul. Cine să le înțeleagă?
Suzanne îl privi îngrijorată.
- Dacă v-ați răzgândit...
- A, nu! Dar am înțeles cum stau lucrurile. E un fel de gratificație, nu? În fine.. Calul de dar nu se caută la dinți, corect?
Capitolul 9
Telefonul o trezi pe Suzanne, astfel că apăsând pe butonul de alarmă al ceasului, se întrebă de ce continua să sune.
Ca atare, se dădu jos din pat și porni spre sufragerie, unde sunetul părea și mai insistent. Cât e ceasul? se miră ea, deranjată de lumina soarelui. Oare ce zi era? Sâmbătă? Da, sâmbătă.
- Alo? zise ea, ridicând receptorul.
- Suzanne?
Surprinsă de vocea de la telefon, se sprijini de scaun.
- Mazzaro?
- Suzanne? zise el, mai blând. Ce faci?
- Bine, șopti ea emoționată, trecându-și mâna prin păr. Unde... ești?
- În Londra. Vreau să ne vedem, adăugă contele după o scurtă pauză.
- A!
Visa? se întrebă Suzanne, neîncrezătoare. Mazaaro... la Londra? Incredibil!
- Nu vrei să ne întâlnim? întrebă el cu oarecare asprime.
- A....
Oricât ar părea de ridicol, Suzanne ezita.
- Cât e ceasul?
- Ceasul? repetă bărbatul, nerăbdător. E aproape 11.
Cât de mult dormise! De fapt, își aminti ea, se culcase abia la 4, fiindcă Abdul o dusese la un film în ca juca o verișoară de-a sa. Admirația lui n-o mai înspăimânta ca altădată, descoperind că aroganța nu era decât masca nesiguranței sale și că de fapt Abdul era un om deosebit de sensibil.
- Dormeai? întrebă Mazzaro. Scuze... Credeam că ești trează deja.
- Am adormit cam târziu, șopti Suzanne, stânjenită. Unde te-ai cazat? se interesă apoi, îngrozită de tăcerea care se lăsase.
- Contează? întrebă în cele din urmă contele.
- Sigur că da.
Temându-se să nu închidă, tânăra se grăbi să întrebe:
- Ce cauți aici, Mazzaro?
- Mă privește, nu crezi? În fine, ne întâlnim sau nu?
- Sigur, bâlbâi ea, nefericită. Când? Unde?
- Sunt cazat în apropierea hotelului tău, zise Mazzaro pe un ton distant. Vin să te iau... într-o oră, de acord?
- Da, aprobă Suzanne cu o mișcare din cap, realizând abia după aceea că n-o putea vedea.
- Pe mai târziu, atunci, zise Mazzaro, închizând înainte ca ea să mai adauge ceva.
Pregătindu-se, Suzanne încercă să nu se gândească la motivele care-l aduseseră pe Mazzaro la Londra. Dar era greu, din moment ce pulsul se accelerase, dovadă că ardea de nerăbdare să-l revadă.
După mai multe încercări, se decise pentru o rochie gri la care mânecile se încheiau în dreptul cotului, bucurându-se că decolteul permitea pielii să respire în voie. Apoi, luându-și geanta, ieși din hotel exact când Jaguarul își făcu apariția la colțul străzii.
Mazzaro avea un aer atât de familiar în costumul crem din denim, încât Suzanne strânse cu putere baretele genții, pentru a-și domina emoțiile.
Când veni să-i deschidă portiera, remarcă însă că schiopătatul lui nu mai era atât de evident.
- Suzanne, întrebă el politcos, nu intri?
De ce o tulbura atât de tare? se întrebă ea, cu ochii la cicatricele lui. De ce-l respinsese pe Abdul, ale cărui intenții era cât se poate de onorabile, în favoarea lui?
Urcă în Jaguar, unde i se alătură și Mazzaro după ce închise portiera. Automobilul era parcat într-o zonă restricționată, astfel că în timp ce se reîncadră în trafic, Suzanne avu timp să se adune și să-și potolească bătăile inimii.
Având ocazia să-l stdieze cu mai multă atenție, dar discret îi remarcă îngrijorarea, semn că în ultima vreme, nu-i mersese nici lui chiar atât de bine. Cu toate astea, se admonestă în secunda următoare, Mazzaro di Falcone n-avea nevoie nici de compasiunea, nici de dragostea ei.
Dragostea! Cuvântul avut forța unei palme. Ce se întâmpla cu ea? De ce nimeni altcineva nu reușea să ajungă la inima ei? Pentru că-l așteptase toată viața pe acest bărbat care, culmea ironiei, era însurat?
- Aseară, am încercat să iau legătura cu tine, zise contele în cele din urmă, străbătând străduțele întortocheate, ca apoi să cotească pe Piccadilly. Dar nu erai acasă.
Suzanne inspiră adânc.
- Eram în oraș.
Ce altceva ar fi putut spune?
- Cu un grup de prieteni?
Știa unde fusese?
- Cu un prieten, preciză ea, regretând că tocmai în seara aceea lipsise de acasă.
- Înțeleg. Și te-ai distrat?
Suzanne înfipse unghiile în bareta genții.
- De ce mă întrebi? protestă ea. În fond, nu cred că te interesează dacă... m-am distrat sau nu.
- Ba da, zise el, privind-o. Îl cunosc?
- Dacă îl cunoști? Cum să-l cunoști?
- Pietro? Carlo? adăugă contele după o scurtă pauză.
- Carlo? repetă Suzanne, dezgustată. E la Londra?
- Cu câteva săptămâni în urmă a fost, nu?
- Da?
Privirea lui îi reînnoi temerile.
- Nu știai?
- Ți-a spus? întrebă Suzanne într-un târziu, resemnată.
Mazzaro negă tacit, iar ea făcu ochii mari.
- Din câte am înțeles, i-a cerut Elenei numele hotelului la care lucrezi, o lămuri contele.
- Înțeleg.
Văzând că Mazzaro nu continuă, Suzanne ridică privirea. De ce n-o întreba dacă ieșise sau nu cu el? Mazzaro, în schimb, se concentra asupra drumului, singurul semn al agitației sale fiind încordarea maxilarului.
- M-a căutat la hotel, mărturisi ea de bunăvoie, dar cum bărbatul tăcea în continuare, se grăbi să întrebe, pe un ton agitat: Nu mai ai întrebări?
- Nu mă surprinde că te-a căutat.
- Dar n-am ieșit cu el, oftă Suzanne.
- Nu?
- Nu! exclamă ea, fericită că spunea adevărul. Tu m-ai avertizat, recunosc, dar eu nu mi-am dat seama că... vrea ceva de la mine!
Fluturând indiferent din mână, Mazzaro accelră, luând-o spre Richmond.
În cele din urmă, opriră în parcul cu același nume.
În jur, nu se auzeau decât glasurile copiilor care jucau fotbal și lătratul unor câini.
Scoțând cheia din contact, Mazzaro se întoarse către Suzanne.
- Arăți obosită, comentă el cu franchețe.
- Mulțumesc! De când așteptam s-o aud!
Privirea contelui se întunecă.
- Ce ai vrea să auzi?
- În primul rând, aș vrea să fii sincer!
Încerca să facă pe dura, dar nu-i reușea, emoția din glas fiind mai mult decât evidentă.
- Și în al doilea rând, la fel pari și tu.
- Știu.
Contele își aținti privirea asupra buzelor ei provocatoare.
- Nu dorm bine, Suzanne.
- Nu?
Îngrijorarea luă imediat locul durerii.
- Dar mi s-a părut că te... deplasezi mult mai ușor.
- Așa e. Nici spatele nu mă mai doar atât de tare. Mulțumită masajului făcut de o prietenă.
- De o prietenă? se încruntă Suzanne.
- E medic.
Marina Rossi, ea trebuia să fie. Numele ei îi rămăsese gravat în minte, iar gelozia îi ardea măruntaiele. I se făcea rău numai gândindu-se că femeia aceea îl atinsese...
Mazzaro o privi cu atenție.
- Și dacă ți-aș spune că n-are nicio legătură cu... insomnia mea? șopti el.
- Mazzaro...
- Cine e bărbatul de aseară? Ai sentimente pentru el?
Suzanne negă imediat.
- E... unul din oaspeții hotelului. Ne-am întâlnit de 3 ori, iar aseară m-a invitat la un film în care verișoara lui are un mic rol. Să fi știu că vii...
Tăcu brusc.
Ce făcea? se dojeni Suzanne, iritată. Își demonstra vulnerabilitatea în fața unui bărbat care era posibil să fi venit la Londra doar din gelozie?
- Suzanne! Continuă, te rog! Să fi știut că vin...
- Ei bine, zise ea, ridicând din umeri, dacă mi-ai fi spus că vii, aș fi amânat celelalte angajamente.
Altceva vrusese să spună, iar el știa. Astfel că gura pe care o cunoștea atât de bine se strâmbă sardonic.
- Înțeleg, zise contele, trecându-și mâna prin păr și descheindu-și o parte din nasturii cămășii. Ai ieșit des în oraș?
Suzannei îi venea să râdă. De 3 ori în 6 săptămâni. Pentru că preferase să fie doar în compania propriilor amintiri.
- Dar tu? întrebă ea.
- Cum adică?
- Te-am întrebat același lucru.
- Altfel spus, vrei să știi pe unde am fost?
- Un om de rangul tău, primește probabil o mulțime de invitații.
- Pe care le onorez alături de frumoasa mea soție, nu-i așa?
- Tot ce-i po...sibil, răspunse Suzanne, încordată.
- Ar trebui să știi că nu ies nicăieri împreună cu Sophia! se înfurie Mazzaro.
- De ce? După cum spuneai, e o femeie frumoasă.
Nervoasă fiind, Suzanne nu lua seama la propriile vorbe.
- De ce o urăști atât de mult? Pedepsind-o în continuare pentru reacția avută după accident? În definitiv, e omenesc să-ți fie teamă...
- Cunosc sentimentele soției mele, îi reproșă furios Mazzaro, dar au prea puțin de-a face cu noua mea înfățișare!
O scrută cu privirea.
- Nu știam că ai devenit avocatul ei!
Înăbușind un hohot de plâns, Suzanne coborî din mașină, protestul contelui fiind acoperit de veselia copiilor.
Ignorându-l, Suzanne o luă la fugă în ziua aceea toridă de iunie, simțind cum hainele i se lipesc de piele. Oprindu-se apoi la umbra unor arbori, își șterse fața de sudoare.
Contele era mai în formă decât își închipuise pentru că în clipa următoare o prinse de cot, întorcând-o cu fața spre el.
- Ce-a fost asta? întrebă el, furios.
Judecând după ritmul sacadat al respirației, era evident că alergase.
- N-ar fi trebuit să vii după mine, așa e?
- Și ce ar fi trebuit să fac? Să te las să te întorci singură la hotel?
- Da.
- Poate sunt irațional în anumite privințe, dar abandonarea unei femei n-a figurat niciodată printre ele.
Suzanne oftă, neajutorată.
- Mazzaro, n-are rost să...
- De acord, zise el, întunecându-se. Poate cel mai bine ar fi să...
Trăgând-o mai aproape, puse stăpânire pe buzele ei.
- Acum e mai bine? șopti după aceea, dezmierdându-i lobul urechii.
- Se uită lumea la noi, șopti Suzanne.
- Te deranjează? întrebă Mazzaro, îndepărtându-se ușor.
Temându-se să nu remarce efectul pe care-l avea asupra ei, Suzanne își feri privirea, întrebând:
- Cât stai?
- În poziția asta? o tachină el.
- La Londra, zise ea, nerăbdătoare să-și aranjeze părul.
- Depinde, zise el, dându-i drumul. Să mergem. Te invit la masă. Avem de vorbit.
În drum spre mașină, Suzanne încercă să-și revină. Un sărut nu însemna mare lucru, chiar dacă îi tăiase răsuflarea, îndemnând-o să-și dorească mai mult.
Urmărind cum Mazzaro înapoiază mingea copiilor, șutul lui puternic trimițând-o dincolo de poarta improvizată, descoperi că ipostaza respectivă îl făcea și mai atrăgător.
Mazzaro o duse la un hotel din Richmond, mesele fiind amenajate pe terasă, cu fața spre piscină.
Acolo, Mazzaro se decise pentru două Martini, friptură englezească și budincă Yorkshire. Cu toate că nu-i era foame, Suzanne comandă același lucru.
- Ai vorbit serios în legătură cu Sophia? întrebă Mazzaro, în timp ce savurau cocteilurile. Sau nu voiai decât să mă rănești?
- De ce aș fi făcut așa ceva? se miră Suzanne.
- Nu știu. Din răzbunare, poate?
- Răzbunare? se înfurie ea. E ca și cum m-aș răni pe mine însămi.
- Fii serioasă, Suzanne.
Bărbatul o privi în ochi.
- Dacă ne „duelăm” astfel, nu ajungem nicăieri. Dimpotrivă, ne putem răni de moarte!
- Chiar te-am rănit?
- Nu ți-ai dat seama, Suzanne?
Contele privi o clipă în jur.
- Vrei să-ți dovedesc?
- Voiai să-mi vorbești, șopti Suzanne, cu ochii în pahar.
- Nu aici!
- După masă, putem merge... la mine, propuse ea în șoaptă.
- Mi-ar plăcea, zise contele, punând mâna peste a ei. Să văd unde stai.
Suzanne abia mai respira.
- Ce face Elena? Voiam să-i scriu, dar m-am temut să nu te superi.
- Mai degrabă i-aș fi confiscat scrisorile și le-aș fi păstrat pentru mine. N-ai idee ce mult doream să te văd, Suzanne. Simțeam că îmi pierd mințile!
- Totuși... ai venit... datorită lui.... Carlo!
- Așa crezi?
- Nu este adevărul?
- Nu! Nu știam unde ești, Suzanne. Nu mi-ai spus unde lucrezi. Ai idee câte hoteluri sunt în Londra?
- Putea să-ți spună Pietro.
- Crezi?
- Tot ce-i posibil.
- Nu fără să-i mărturisesc de ce te caut. Iartă-mă, dar nu-i puteam face asta Elenei. E prea mică.
- Până la urmă, ea ți-a spus?
Mazzaro aprobă, eliberându-și mâna în momentul când chelnerul aduse friptura.
- Își făcea griji pentru mine. Dar nu atâtea cât mi-am făcut eu, crede-mă!
- Când te-ai decis să vii la Londra?
Bărbatul clătină din cap.
- Nu-i chiar atât de ușor, Suzanne. Nu sunt atât de încrezător pe cât îți imaginezi. Nu eram sigur că vrei să mă vezi, oftă el. Iar ședințele de masaj trebuiau continuate.
- Cu ajutorul medicului care ți-e prieten, zise sec Suzanne, înghițindu-și nemulțumirea.
- Da, se încruntă Mazzaro. Dar de ce vorbești pe tonul ăsta? Ești împotriva masajului?
- Sigur că nu, răspunse Suzanne, punând furculița deoparte și trăgând aer în piept. Dar pentru că am fost mereu sinceri unul cu celălalt, spune-mi, medicul acela e femeie, nu-i așa?
- De unde știi? se miră contele.
- Într-o seară, când eram la Castlefalcone, ai cinat la familia Rossis, nu?
- Da.
- Ei bine, mama lui Pietro a spus că o anume Marina s-a întors acasă, iar el m-a lămurit că sunteți prieteni din copilărie.
- Doar atât? întrebă Mazzaro. Nu ți-a spus și că trebuia să ne căsătorim?
- Ba da.
- Ești geloasă, Suzanne?
Părea uluit, dar expresia ei îl lămuri.
- De ce ai fi? Dacă era să mă însor cu ea, o făceam acum 15 ani.
- Serios?
Mazzaro se foi în scaun, exasperat.
- Da! Pentru Dumnezeu, Suzanne! N-ai de ce să fii geloasă pe Marina!
- Dar ea îți face masaj, nu?
- Acum, nu. În afară de asta, nu-i nimic romantic în povestea asta, iar ea își făcea doar meseria.
- Cum arată? întrebă Suzanne, abia îndrăznind să-l privească.
- Marina? Mignonă și brunețică. O fire care trebuie să-și consume neapărat surplusul de energie. O femei bună, pe care ai simpatiza-o cu siguranță.
Suzanne dădu farfuria deoparte.
- De ce n-ai luat-o de soție?
- Fiincă nu mi-a trecut niciodată prin minte.
- Părinții tăi voiau să te însori cu ea?
- Da. Familia ei era bogată, iar tata visa să ajungă astfel pe linia de plutire.
- Iar tu te-ai împotrivit?
- Nu chiar, răspunse Mazzaro. Dacă aș fi iubit-o, nimeni și nimic nu m-ar fi împiedicat să mă însor cu ea. Însă certurile mele cu tata au culminat cu plecarea mea la Roma, unde m-am angajat la o casă de licitații.
- Unde ai cunoscut-o pe Sophia.
- Exact.
Suzanne se prefăcu că gustă din friptură. În realitate, devenise expertă în astfel de practici, dar spre surpriza ei, Mazzaro procedă la fel.
- Cafeaua o bem la mine? propuse ea după desert, astfel că bărbatul ceru imediat nota de plată.
La ora aceea, căldura era de-a dreptul sufocantă, iar strălucirea pavajului orbitoare, trecătorii înaintând apatic.
După ce îi indică drumul spre parcarea subterană, urcară scara care ducea la apartamentul ei. Grăbindu-se la întâlnire, uitase să deschidă ferestrele, astfel că aerul era îmbâcsit.
Pentru un străin, apartamentul putea părea mai mic și mai sărăcăcios, gândi Suzanne, grădindu-se să le deschidă.
- Deci, aici locuiești, șopti Mazzaro. Încântător.
- Nicidecum! zise Suzanne, aranjând una din pernițele canapelei. Dar cel puțin îmi aparține.
Oftând, Mazzaro aruncă perna la locul ei, după care, cuprinzându-i fața în palme, o privi în ochi.
- Îmi place, zise el, dezmierdându-i obrajii. Ai gust.
- E sărăcăcios.
- E modern, insistă el. Vesel și funcțional. Exact cum trebuie să fie.
- Lasă gluma, protestă ea. E călduros și înghesuit. În afară de asta, n-am avut timp să pun aspiratorul.
- Bem sau nu o cafea? Apropo, te superi dacă scot haina?
- Nu.
Suzanne se retrase în bucătăria micuță. În fond, ce se aștepta să spună?
În timp ce punea ceștile pe tavă, Mazaro apăru în ușă. Cămașa lui era descheiată până la brâu, iar mânecile fuseseră suflecate. În plus, știindu-se privită, Suzannei îi era greu să nu se piardă cu firea.
- Instant, din păcate, zise ea, turnând apă fiartă peste granulele de cafea.
- Nu-i nimic, zise Mazzaro. Iau eu tava?
- Mă descurc, mulțumesc.
Ferindu-se, îi alunecă mâna și tava se lovi de blatul mesei, lichidul fierbinte sărind pe mâna Suzannei. Scoțând un strigăt de durere, tânăra își masă zona afectată, dar Mazzaro o prinse de încheietura mâinii, vârând-o repede sub jetul de apă rece, durerea dispărând în câteva minute.
- Mă ocup eu de tavă, anunță Mazzaro, ducând-o în sufragerie și așezând-o pe măsuță.
- Mulțumesc, șopti ea, urmându-l. De obicei, sunt mai îndemânatică.
Emoționat, Mazzaro se întoarse spre ea, ducând mâna rănită la buze.
- Nu te mai împotrivi, Suzanne!
Privindu-l, tânăra sesiză pericolul, fără să aibă puterea și dorința de a se împotrivi. În clipa aceea, părea să conteze doar puterea implacabilă a propriilor emoții. Buzele lui se mișcară senzual de-a lungul încheieturii ei, înfierbântându-i sângele.
Apropiindu-se de el, Suzanne îi inhală aroma, lipindu-și obrazul de pieptul lui. Apoi, urmându-i exemplul, începu să-i sărute pielea fierbinte.
- Sărută-mă, Suzanne! murmură contele, luând-o de umeri. Strânge-mă în brațe! Cine te-a învățat să faci asta, Suzanne?
- Tu! șopti ea, înainte să se sărute cu și mai multă pasiune.
La un moment dat, rochia de mătase alunecă la picioarele ei, iar Mazzară, dând-o la o parte, o luă în brațe, cerându-i să-i arate drumul spre dormitor.
- Pe aici, șopti Suzanne, punându-și umărul pe capul lui.
Ajunși acolo, Mazzaro o sărută cu aceeași ardoare, lumea dispărând în jurul lor.
Auzind bătăi în ușa de la intrare, Mazzaro mormăi nemulțumit:
- Ignoră-le! Nu răspunde, Suzanne!
Câteva clipe, tânăra rămase încremenită.
- Trebuie, protestă ea. Poate fi cineva de la hotel.
- N-au telefon? mormăi Mazzaro, dându-se la o parte.
Suzanne îl sărută pe obraz.
- Mă întorc repede, zise ea, coborând din pat și punându-și capotul.
La o adică, putea pretinde că făcea baie.
Însă, în secunda în care străinul dădu buzna înăuntru, femeia scoase un strigăt de groază, apariția celui de-al doilea bărbat uimind-o și mai mult.
- Bună, Suzanne, salută sardonic Bottega, în timp ce celălalt o urmă în dormitor. Lumea e mică, nu-i așa?
- Ce căutați aici? Cum îndrăzniți să dați buzna în apartamentul meu! Ce caută tipul ăsta...
- E inutil, Suzanne!
Mazzaro apăru în ușă, strângând cureaua.
- Sunt în misiune, nu-i așa, domnilor? Scumpa mea soție se ține iar de trucuri, am dreptate? se enervă el.
Suzanne duse mâna la frunte.
- Nu... înțeleg...
Contele își puse cămașa.
- E foarte simplu, Suzanne. Omul acesta, explică el arătând bărbatul care trecea pe lângă el, e detectiv particular, corect? Iar noi o ajutăm pe Sophia să ceară divorțul!
- Dar n-am...
Privirea lui Mazzaro o reduse la tăcere.
- Crezi că țin cont de delicatețea relației noastre? E suficient că ne-au găsit împreună, înțelegi?
- Sigur că înțelege, interveni Carlo. Iar eu mă bucur că reacționezi atât de pașnic, dragul meu conte. Îmi era teamă că o să ne faci probleme.
Mazzaro nu semănase niciodată atât de bine cu iluștrii săi înaintași.
- E apartamentul domnișoarei Hunt, Bottega, șopti el. În afară de asta, n-aș risca să mă pun cu amândoi. Dar dacă te simți ofensat, îți stau oricând la dispoziție.
- Nu mă amenința, conte! se înfurie celălalt.
- Asta am făcut? îl ironiză Mazzaro, încheindu-și cămașa. Dar nu se spuneți și nouă motivul real al vizitei?
Suzanne îi invidia calmul, ținând cont că ea tremura îngrozitor, gândindu-se, printre altele, la semnificația acelui posibil divorț.
- Pignatti! îl strigă Carlo pe însoțitorul lui, făcându-i semn să se apropie.
- Mă aflu aici la solicitarea contesei di Falcone, stimate domn. Cu ajutorul informațiilor pe care le voi pune la dispoziția Curții...
- În regulă! îl reduse Mazzaro la tăcere.
Apoi, punându-și haina și studiind câteva secunde silueta atrăgătoare a Suzannei, adăugă:
- Acum, că v-ați făcut treaba, puteți pleca.
- Desigur, domnule.
Carlo îl urmă pe Pignatti fără a-și lua ochii de la Mazzaro, în ciuda faptului că acesta nu făcu nicio mișcare.
Când ușa se închise în urma lor, Suzanne expiră cu putere.
- Mazzaro...
Trecându-și mâna prin păr, bărbatul începu să se plimbe prin încăpere. Remarcându-i nervozitatea, Suzanne abia dacă îndrăzni să întrebe:
- Ești supărat pe mine?
- Pe tine? se miră el, privind-o cu emoția dinainte. De ce să fiu supărat pe tine? Pentru Dumnezeu! Nu-ți dai seama cât de mult te iubesc?
- Mă iubești? se miră Suzanne, înghițind în sec.
Însă când vru să se apropie, contele o opri, clătinând din cap.
- Dă-mi timp de gândire, Suzanne!
- Ce vrei să faci?
Ferindu-și privirea, Mazzaro izbucni:
- Nenorocita! Trebuia să-mi dau seama că n-o să se schimbe!
- A mai făcut așa ceva?
Mazzaro îi aruncă o privire furibundă.
- Drept cine mă iei? Tocmai ți-am declarat dragostea mea, Suzanne! Nu sunt un aventurier!
- Îmi pare rău... Dar cum spuneai că Sophia se ține din nou de trucuri...
Contele aprobă, indignat.
- Și mie îmi pare rău, Suzanne. Nu trebuie să-mi vărs furia pe tine. Dar după ce vom sta de vorbă, vei înțelege.
- Voi înțelege, Mazzaro?
Bărbatul o privi cu blândețe.
- Pune ceva pe tine, iubito, și după aceea stăm de vorbă. Altfel mi-ar fi imposibil. Și orice ar fi, iubește-mă, Suzanne!
Tânăra avu o scurtă ezitare, dar contele o îndemnă din nou să se îmbrace.
- Cu ce să încep? întrebă el preocupat, postându-se în colțul opus al camerei.
- Spune-mi de ce te-ai însurat cu ea, șopti Suzanne. O iubeai?
- Ai dreptate, cu asta trebuie să încep. Bun. Despre tata și despre Marina ți-am povestit. Cu toate acestea, poți înțegele cum mă simțeam în perioada când am cunoscut-o pe Sophia? Tânăr, independent, gata pentru orice favor venit din partea ei.
- Cu alte cuvinte, a fost a ta, completă sec Suzanne.
- Da, recunosc Mazzaro, masându-și ceafa. Nu era prima femeie din viața mea, dar era tânără, frumoasă, și când mi-a mărturisit că așteaptă un copil, am crezut-o. Apoi, purtându-mă ca un cavaler, m-am însurat cu ea, descoperind abia mai târziu că ceea ce urmărise era să devină contesa di Falcone!
- Și Elena...
- S-a născut 3 ani mai târziu.
- Dar... o iubeai?
- Poate, se întunecă Mazzaro. La urma urmei, bărbatul face multe... din admirație.
Suzanne roși, iar el continuă:
- După instalarea la vilă, Sophia a descoperit că viața unei contese e plină de evenimente și de strălucire. Iar eu îmi petreceam prea puțin timp în compania ei, grija mea principală fiind să lichidez datoriile și să rămân solvabil. Astfel că plictisindu-se, s-a consolat cu... altcineva.
- Iar tu ai știut?
- Sigur că da! zise Mazzaro, strângând cu putere din fălci. Am descoperit că și în timpul petrecut la vilă au existat câteva escapade romantice...
- Dar cum...
- Am aflat? oftă Mazzaro. Pe vremea aceea, mă deconectam mergând la schi. Ai auzit de Cortina d`Ampezzo, regina stațiunilor italiene? Ei bine, acolo se schiază excelent. Seara, revenind de pe pârtie, o găseam în salon, înconjurată de un grup de admiratori. Numai că într-o zi, întorcându-mă mai devreme, am găsit-o... în intimitate cu unul din instructorii de schi.
Se strâmbă cu dezgust.
- Ironie, nu? ținând cont că și Sophia ieșea adesea pe pârtie!
- Mazzaro... șopti Suzanne.
- Am fost șocat, îți imaginezi, mintea refuzând să accepte situația. Nu-mi amintesc prea bine ce s-a întâmplat. Părăsind hotelul, am urcat pe cea mai înaltă pârtie. Însă dezorientat fiind, n-ar fi trebuit să aleg o coborâre atât de periculoasă. Îmi amintesc că la un moment dat am pierdut controlul, pierzându-mi probabil și cunoștința. Pentru că în clipa în care mi-am recăpătat-o, iubitul Sophiei mă stropea cu alcool. Oricât ar părea de ciudat, amănuntul acesta mi-a rămas în minte. Alcoolul reușise să mă reanimeze pentru scurt timp, ținând cont de starea în care mă găseam. Presupun că temându-se să nu fac vreo prostie, individul a pornit pe urmele mele, iar Sophia i-a urmat exemplul. Descoperind însă cât de grav mă rănisem, presupun că s-au panicat. Sophia s-a temut fie să n-o denunț, fie să nu fie luată la întrebări de altcineva. Oricare ar fi fost motivul, făcându-mă să par un bețiv, scăpau de orice acuzație și nu se mai afla de ce ajunsesem în starea aceea.
- Doar nu te-au lăsat acolo!
- Ba da! Mi-am pierdut din nou cunoștința, dar nu uita în ce hal eram, părând mai mult mort decât viu. În cele din urmă, am fost descoperit de un alt instructor care patrula prin zonă, ca în fiecare seară.
- Cum a putut să te lase acolo? se îngrozi Suzanne.
- Tu n-ai fi făcut-o, nu? o tachină el blând, determinând-o să se ridice de pe scaun.
Cinismul lui era insuportabil.
- Pe deasupra, își imaginează că mi-o poate lua pe Elena! mormăi contele.
- Cum adică?
- N-ai înțeles care e adevărata miză, Suzanne?
- Vrea să... divorțeze...
- Crezi? întrebă Mazzaro, dezgustat. Dacă voia, o făcea de mult, Suzanne!
- Atunci?
Privind-o insistent, contele ridică în cele din urmă din umeri.
- Suzanne... Ești atât de inocentă. E greu de explicat ce fel de om e Sophia, dar... pe mine mă vrea, pentru numele lui Dumnezeu!
- Poftim? se miră Suzanne, pălind.
- Pare o nebunie, nu? zise Mazzaro, trecându-și disperat mâna prin păr. Dar asta e ea, Suzanne o aventurieră care ține morțiș să nu-și piardă soțul.
- Dar te-a lăsat să mori!
- Da, știu. Și-a închipuit că eram pe moarte. Dar după accident, când eram intangibil, s-a apropiat mult de Pietro, în ideea că va fi viitorul moștenitor al vilei. Însă pe măsură ce mi-am revenit, Sophia și-a întors atenția asupra mea, numai că nu mai eram interesat de ea. Bruma de sentiment pe care o nutream pentru ea dispăruse în seara accidentului, la Cortina. Dar Sophia nu va accepta niciodată, astfel că voi deveni din ce în ce mai... dezirabil.
Suzanne abia se mai putea ține pe picioare.
- De aceea nu voiai să afle că...
- Că pot merge? Da, de aceea. Poate că doar așa o puteam convinge că între noi nu poate fi nimic... intim. Un motiv în plus să solicite divorțul.
Văzând că roșește, bărbatul continuă, pe un ton mai blând:
- Apoi, te-am întâlnit pe tine și am devenit apropiați, Sophia ghicind probabil cum stau lucrurile. În ciuda eforturilor mele de a mima indiferența.
- La petrecere... șopti Suzanne, emoționată.
- Când erai atât de frumoasă, iar mie îmi venea să-l omor pe Carlo, fiindcă stătea de vorbă cu tine.
- Dar ai fi putut divorța!
Mazzaro negă, cu o mișcare din cap.
- Trebuie să țin cont de Elena. În afară de asta, Sophia e foarte convingătoare. Crezi că vreun judector din lumea asta mi-ar încredința-o? Mai ales dacă Sophia face apel la caliatea ei de mamă!
- Dar ei nu-i pasă câtuși de puțin de Elena!
- Mie, în schimb, da.
- Și Carlo?
- E asemenea tuturor tinerilor cu care s-a afișat din când în când. Ca să mă facă gelos, înțelegi?
- Și în cazul de față?
Mazzaro privi pe fereastră.
- N-am fost cu alte femei, Suzanne. Până acum. Ca atare, nu mi-am dat seama că va profita de existența ta.
- Cum?
- În momentul ăsta, Sophia își vizitează niște prieteni, la Roma. Prin urmare, l-a convins cine știe cum pe Carlo să-i facă acest serviciu. Iar el, prostul, i-a căzut în plasă.
- De unde știa că ești la Londra?
- Cred că de la Pietro. De la Paște, n-a plecat aproape deloc de la vilă.
- Dar slujba lui?
Mazzaro se întoarse spre Suzanne.
- Nu ți-am spus? Nu suportam să te văd cu tânărul Carlo, așa că aflând de la Elena cum stau lucrurile, am venit la Londra, să te văd.
Contele făcu o pauză.
- Fără îndoială, refuzul tău l-a îndemnat să accepte propunerea Sophiei.
- Mazzaro, se impacientă Suzanne, frângându-și mâinile.
Bărbatul se apropie de ea.
- Sunt obligat să stau departe de tine, murmură el, tulburat, ca să pot pune lucrurile la punct.
- Care lucruri? întrebă ea, făcând ochii mari. Ce putem face, Mazzaro, dar prețul divorțului e Elena?
Mazzaro își strecură degetele în părul ei mătăsos.
- Nu pot renunța la tine, Suzanne. Să mă ierte Dumnezeu, dar când suntem împreună, nu mă gândesc la Elena!
- Trebuie, șopti ea.
- Trebuie? repetă el, privind-o cu emoție. Deși uneori mă întreb dacă n-ar fi mai fericită lângă mama ei.
- Mazzaro! Știi că nu-i adevărat!
Ochii Suzannei înotau în lacrimi.
- Știi că nu putem trăi doar în prezent. Că n-am putea fi fericiți sacrificând-o. Că Sophiei nu-i pasă de fetița ei. Un lucru pe care l-am constatat personal. Prin urmare, s-ar putea să mă urăști și să te urăști pentru că ai renunțat la ea.
- N-aș putea să te urăsc, Suzanne, oftă contele. Dar cred că ai dreptate.
- Știi bine că am.
- Cu alte cuvinte, mă gonești?
Nemaiputând suporta atâta emoție, Suzanne își ascunse fața în palme și izbucni în plâns, continuând să verse lacrimi amare și după ce Mazzaro o strânse cu putere în brațe.
- Ar mai fi o soluție, șopti el tandru, câteva minute mai târziu.
- Ce soluție?
- Colecția.
- Colecția? exclamă Suzanne, nedumerită. Cum adică?
- Vila n-o pot vinde, ținând cont că va reveni celui mai în vârstă dintre moștenitori. Însă colecția îmi aparține.
- Și ce-i cu asta?
- După cum știi, valorează o mică avere. Numai picturile sunt estimate la câteva sute de mii de lire! Dacă-i ofer Sophiei colecția...
- Imposibil! Înseamnă prea mult pentru tine, Mazzaro!
- Nu la fel de mult ca tine, iubito.
- Nu poți face așa ceva. E viața ta!
- Acum, tu ești viața mea, iubito! Numai să fie de acord! adăugă contele clătinând din cap.
- Ar fi posibil să renunțe?
- Habar n-am, mărturisi Mazzaro, privind-o cu dragoste. Dar merită încercat.
- Și dacă Sophia va accepta...
- Atunci, voi obține atât divorțul, cât și custodia fiicei mele.
- De-ar fi posibil! zise Suzanne, refuzând să-și facă false speranțe.
Mazzaro îi mângâie obrazul palid.
- Tu, eu și Elena. O familie adevărată.
- Și colecția?
- Ce mai reprezintă ea, în comparație cu iubirea pe care ți-o port? Un număr de obiecte fără viață! De-abia acum mi-am dat seama! La urma urmei, cred că pe Sophia n-am iubit-o niciodată. Pentru că de dragul ei n-aș fi renunțat la colecție.
- Biata Sophia! murmură Suzanne. Acum, chiar n-o mai invidiez!
- Ai invidiat-o vreodată?
- Ca soție? zise ea, sărutându-l pe obraz. Bineînțeles.
Mazzaro ridică din umeri, cu regret.
- Ești sigură că mă vrei, Suzanne?
- Te iubesc! mărturisi ea, determinându-l s-o strângă cu emoție la piept.
Buzele lor se căutară instinctiv, dar când pasiunea le trezi simțurile, Mazzaro o îndepărtă.
- Trebuie să plec!
- Să pleci?
- Da. Cu puțin noroc, mâine dimineață voi pleca la Veneția.
- Mâine dimineață?
Suzanne nu se putea abține să nu repete.
- Dar mă vei ține la curent? Indiferent cum se vor rezolva lucrurile?
Mazzaro o privi.
- De un lucru sunt sigur, Suzanne. Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună. Elena are 10 ani. Ca atare, peste 6 ani poate decide singură pentru viața ei.
- Dar n-o poți lăsa în grija Sophiei, zise Suzanne. Știi bine că nu poți face asta. Dar dacă mă vrei, sunt dispusă să aștept. Oricât va fi nevoie.
- Dacă te vreau? repetă contele pe un ton amar. Mai bine sfătuiește-mă să nu renunț la Elena, fiindcă departe de tine n-aș rezista nici măcar 3 ani.
Capitolul 10
Când Suzanne ieși din birou, Abdul tocmai traversa holul alături de domnul Norton, dar zărind-o, se scuză față de acesta, ieșindu-i în întâmpinare.
- Unde te-ai ascuns? întrebă el, pe jumătate în glumă. Te-am căutat atât ieri-dimineață, cât și în după-amiaza asta. Voiam să știu ce părere ți-a făcut filmul.
Suzanne ar fi dat orice să-și amintească subiectul acestuia. Atât de multe se întâmplaseră din seara aceea, încât rămăsese doar o vagă amintire.
- A, mi-a plăcut, îl asigură ea, amintindu-și în sfârșit ideea de bază. Mai ales spionul.
- Da? zise Abdul, privind-o cu atenție.
- Am văzut unele și mai proaste, recunoscu Suzanne cu un zâmbet.
- Și ce ai mai făcut? Norton spunea că te-ai ocupat de un grup de turiști.
- Poftim? A, da, de niște japonezi. Din nefericire, ghidul lor s-a îmbolnăvit, iar eu a trebuit să-i însoțesc la Hampton Court. Însă foarte puțini dintre ei vorbeau engleza.
- Un adevărat chin! Să sperăm că ghidul se va însănătoși până mâine.
- Să sperăm.
De fapt, Suzanne nu regreta ieșirea respectivă. Fiindcă avusese astfel prea puțin timp să se gândească la Mazzaro și, în consecință, la rezultatul confruntării lui cu Sophia.
- Ce faci diseară?
Suzanne îl fixă, nedumerită.
- Poftim?
- Ieși undeva?
- A... nu, se adună ea cu greu. De fapt, sunt obosită, se corectă în clipa următoare. Așa că am de gând să mă culc devreme.
- Da, poate ar fi mai bine, aprobă Abdul, după o scurtă ezitare. Pari cam obosită.
- Exact, zâmbi Suzanne.
- Atunci, pe curând.
- Pe curând, zise ea, părăsind hotelul.
Ajunsă în apartament, deschise larg ferestrele, inspirând cu nesaț aerul curat, după care se îndreptă spre bucătărie. Deși nu-i era foame, își pregăti o omletă. Adăugând apoi un pahar de lapte și un iaurt, duse tava în sufragerie.
Cu un ochi la televizor și cu celălalt în paginile ziarului Daily Telegraph, încercă să-și imagineze discuția de la Castlefalcone. Ce va spune Sophia? Cu siguranță, nu va rata șansa de a deveni o femeie bogată! Dar mai exista și varianta să nu accepte în ruptul capului despărțirea de Mazzaro, cugetă Suzanne, îndurerată. Oare propunerea lui nu agrava și mai mult situația? Bietul Mazzaro! Biata Elena!
La ora 9, după ultima ceașcă de cafea, Suzanne se retrase la culcare. La 10 începură știrile, astfel că înainte de a închide televizorul, ascultă titlurile cele mai importante.
Prima știe era legată de accidentul aviatic. Peste jumătate din pasageri erau de origine britanică. Avionul se prăbușise în zona Dolomiților, fiind vorba de zborul 407 cu destinația Veneția, aeronava aparținând unei companii aeriene din nordul Italiei...
După Veneția, Suzanne nu mai auzi nimic.
Prin urmare, ceașca se prăbuși pe podea, lichidul fierbinte sărind pe degetele ei determinând-o să sară din pat. După aceea, ignorând balta de la picioarele ei, se apropie de televizor, rămânând cu ochii la ecran, pe care se derualu imagini de la locul accidentului. Din fericire, alb-negru.
Suzanne privea buimacă ecranul, în timp ce reportera explica faptul că din cauza unei erori umane, avionul se prăbușise în munți, la 20 de minute de la delocare.
Puțin mai târziu, apăru un număr de telefon la care se puteau solicita informații suplimentare. Suzanne îl notă în grabă pe marginea foii de ziar, închizând televizorul câteva minute mai târziu.
Linia telefonică era ocupată, astfel că după un timp, făcu o nouă încercare. În cele din urmă, o voce amabilă îi ceru adresa și numărul de telefon, întrebând-o apoi de ce sunase.
Suzanne spuse că voia să verifice dacă unul din prietenii săi fusese pasagerul acelei curse și, în ciuda cererii sale neobișnuite, femeia se oferi s-o ajute. Peste câteva minute, o informă că persoana respectivă fusese într-adevăr la bord, astfel că înainte de a-și pierde cunoștința, Suzanne abia reuși să pună receptorul în furcă.
Sentimentul de neputință era înfiorător. În noaptea precedentă, printre hohote de plâns și apatii prelungite, Suzanne și-ar fi dorit foarte mult să aibă pe cineva alături.
Dar în afară de mama ei, care mai mult ca sigur n-ar fi înțeles-o, n-avea la cine apela. Mazzaro murise, Dolomiții, care-i făcuseră și alte probleme, își ceruseră în sfârșit jertfa. Una nemeritată, firește.
La știri, se anunțase că rudele victimelor fuseseră aduse în Italia pentru identificarea cadavrelor, pe cheltuiala companiei aeriene. Urma să se țină o slujbă dedicată victimelor ale căror familii nu doreau repatrierea.
Funerariile sunt deprimante, dar Suzanne ar fi vrut din tot sufletul să ia parte la ele, în ciuda faptului că Mazzaro urma să fie îngropat la Castlefalcone, lângă strămoșii săi.
Să fi știut că nu dă ochii cu Sophia, s-ar fi dus chiar și acolo. În plus, aflând de moartea contelui, Carlo ar fi putut vorbi despre relația lor, iar Suzanne nu putea risca s-o pună în pericol pe Elena, mai ales acum când îl pierduse definitiv pe Mazzaro.
În dimineața aceea, arăta însă atât de rău, încât Malcom Norton o trimise urgent acasă.
- Suzanne! protestă el, impacientat. Ce s-a întâmplat? De fapt, nu-mi spune, pentru că-mi dau seama și singur.
- Ieri, în accidentul de avion a murit o cunoștință de-a mea, explică Suzanne, îndurerată.
- Suzanne!
Tonul lui o făcu să lăcrimeze.
- De ce nu mi-ai spus? Dacă îmi spuneai, n-ai mai fi venit la serviciu.
Suzanne clătină din cap.
- M-am gândit că e mai bine să nu fiu singură, mărturisi ea. Dar aveți dreptate. Mă simt destul de rău.
Norton îi puse mâna pe umăr.
- Sunt convins că țineai la persoana aceea, șopti el. Îmi pare rău.
Suzanne aprobă tacit, după care, ridicând-o în picioare, directorul îi agăță geanta pe umăr.
- Știi ce să faci? O să-ți iei câteva zile libere. Ba da. Vorbesc serios. Apropo, ce-ar fi să pleci la Bristol? Sunt sigur că mama ta s-ar bucura foarte mult.
Suzanne negă din nou, cu o mișcare din cap.
- Ai mei sunt plecați în Germania, într-o croazieră pe Rin.
- Serios? oftă Norton.
- Nu vă faceți griji, domnule Norton...
- Îmi fac, Suzanne. Într-un moment ca ăsta, nu-i bine să fii singură!
- Mă descurc, credeți-mă.
Bunătatea lui o impresiona. Pe de altă parte, n-ar fi plecat la Bristol nici dacă mama ei ar fi fost acasă. Oricât de tentantă era ideea, nu voia să dea niciun fel de explicații. Deși în apartamentul ei plin de amintiri simțea că i se sfâșie inima.
- În concluzie, ce ai de gând?
Răsucindu-se spre Norton, Suzanne avu o idee.
- Chiar îmi pot lua câteva zile libere?
- Desigur.
- Aș vrea să plec din Londra. Să petrec câteva zile în zona de coastă.
- Unde anume?
- Nu știu, răspunse Suzanne. În Sussex, Dorset! În copilărie, mergeam cu familia într-o localitate din apropiere de Weymouth. S-ar putea să mă duc acolo.
Norton îi studie chipul palid.
- Cu mașina? întrebă el, îngrijorat, smulgându-i un zâmbet.
- Nu sunt infirmă, domnule Norton.
- Dar în stare de șoc, Suzanne.
Ideea o atrăgea din ce în ce mai mult.
- Dacă plec după masa de prânz, până diseară sunt acolo.
- Și cum se numește localitatea respectivă?
- Westhampton Regis. Un sat micuț. Câteva case și unul sau două magazine, dacă îmi aduc aminte.
- Și unde te vei caza?
- Nu știu, zise ea, fluturând din mână. La un han, la un hotel sau ceva asemănător. La vârsta aceea, nu prea luam seama la asemenea amănunte.
- De ce nu-l rogi pe Fezik să te ducă?
- Nu! se împotrivi Suzanne. Prefer să nu spuneți nimănui unde plec.
Norton se încruntă.
- Credeam că-l simpatizezi. În plus, ați ieșit de câteva ori, nu?
- Da, recunoscu Suzanne, jenată. N-am nimic împotriva lui, domnule Norton. Dar momentan, aș vrea să fiu singură.
Directorul clătină din cap resemnat.
- În regulă, Suzanne. Nu pot decide în locul tău, dar ai grijă de tine, te rog.
Trecuse ceva timp de când Miniul Suzannei fusese scos din garaj, tânăra bucurându-se că se afla din nou la volan. Amintindu-și însă că ultima dată fusese în compania lui Mazzaro...
În jurul orei 5, ajunse la Westhampton Regis. Drumul fusese destul de libert, iar concentrarea asupra lui fusese benefică. Satul, în schimb, se mărise considerabil, dispunând de un centru comercial modern și de câteva hoteluri, în perioada aceea pline de turiști.
Aceștia se întorceau de la plajă, nerăbdători să ia cina.
Erau în plin sezon, își zise Suzanne. Și dacă hotelurile erau complet ocupate? În ciuda drumului reconfortant, ardea de nerăbdare să facă o baie și să se odihnească. Prin urmare, trebuia să se cazeze.
Alegând cel mai mic dintre hoteluri, situat chiar în apropierea mării, parcă în curtea din față, după care se grăbi spre recepție. Recepționera vorbea la telefon, în timp ce câțiva copii se jucau în salonașul dotat cu televizor.
- Vă pot ajuta cu ceva? întrebă femeia, acoperind cu mâna receptorul.
- Voiam să știu dacă aveți o cameră liberă, răspunse Suzanne.
- Pentru o singură persoană?
- Da.
- Din păcate, nu avem decât apartamente. Hotelul nostru e de tip familial. Cererile pentru single sunt foarte puține. Ați încercat și la Strand?
Fiind cel mai impozant dintre hoteluri, Suzanne îl remarcase cu siguranță, sperând să nu aibă de-a face cu el.
- Nu, răspunse ea, clătinând din cap.
- E singurul care vă poate oferi o astfel de cameră, zise recepționera. Îmi pare rău.
Aprobând tacit, Suzanne ieși la lumina soarelui gata să apună. Să încerce în altă parte sau să urmeze sfatul tinerei? Era Strand singurul hotel de acel gen?
La poartă, constată că se afla pe o stradă cu sens unic. Ca atare, înaintă oftând până în dreptul intersecției. Alegând apoi aleea care ducea la tărmul mării, coti la dreapta spre promenadă și descoperi pancarta care indica prezența unui alt hotel.
Sirena! își aminti, dând cu ochii de statuia din fața intrării. Hotelul în care se cazase cu mulți ani în urmă, împreună cu părinții săi! Ca atare, merita să-și încerce norocul și acolo.
- Avem doar o cameră dublă cu baie, se scuză recepționera. Din cauza unei anulări de ultim moment.
Ezitând, Suzanne se gândi ce ar fi însemnat cazarea la Strand. Să ia cina în ținută de seară, în compania unor persoane sofisticate sau plictisitoare, în timp ce privirile lor curioase s-ar aținti asupra ei, întrebându-se de ce e singură.
- O iau, decise pe neașteptate. Camera dublă.
Recepționera ridică din sprâncene, întrebând:
- Plătind în consecință, nu?
- Da, aprobă Suzanne. Mă duc să iau valizele din mașină.
Recepționera apăsă pe sonerie.
- Dacă îi dați cheia, se ocupă portarul, explică ea, oferindu-i registrul. Semnați aici, vă rog?
Camera era cu fața la parcare, dar pe deasupra acoperișurilor, Suzanne zări linia de un albastru intens al mării. Încăperea era confortabilă, iar baia spațioasă. Neavând poftă de mâncare, hotărî să facă baie și să se culce.
Se trezi abia a doua zi, la ora micului dejun, nevoia dominantă rămânând totuși aceea de evadare.
Următoarele zile trecură ca prin ceață. După micul dejun, mergea invariabil la plajă, unde, ascultând programul radio, se lăsa mângâiată până la prânz de razele soarelui. După prânz, ieșea la plimbare, destinația fiind puțin importantă, întorcându-se abia când se simțea istovită de atâta mers pe jos. După cină, ceva de băut și mai apoi somnul care o cufunda în uitare până a doua zi dimineață, fără să-i pese că restul turiștilor o considerau probabil mândră și rece. La urma urmei, erau acolo în familie, iar ea, nu. Prin urmare, n-aveau nimic în comun și nici nu vor avea vreodată, cugetă Suzanne, în culmea disperării. Nu, după ce Mazzaro murise.
Sfârșitul de săptămână veni incredibil de repede. Era timpul să revină la Londra, dar o îngrozea gândul întoarcerii în apartamentul pustiu. Prin urmare, decise să mai rămână 3 zile, profitând la maximum de timpul ei liber.
Marți după-amiază, când reveni la hotel, observă că în fața intrării era parcat un Mercedes elegant. Remarcând că nu avea aceeași culoare ca automobilul lui Abdul, respiră ușurată, intrând în clădire.
În fața recepției, se afla o doamnă mignonă, brunețică și elegantă. Ducându-se să-și ia cheia, Suzanne o auzi discutând în italiană. Ce ironie, își zise ea, încordată și tristă, ca în hotel să se cazeze și o familie de italieni! În consecință, cel mai bine era să plece la Londra chiar a doua zi!
- Domnișoară Hunt! exclamă recepționera, ușurată, în timp ce italianca o fixă cu interes. Doamna tocmai întreba de dumneavoastră.
- De mine?
Suzanne simți că i se înmoaie picioarele, dar știindu-se privită, se strădui din răsputeri să-și păstreze calmul.
- Tu ești Suzanne? întrebă doamna, cu accent englezesc. Suzanne Hunt?
- Da, dar...
Degetele măslinii îi prinseră încheietura mâinii.
- Să mergem, zise femeia, privind cu subînțeles către recepție. Nu putem vorbi aici. Prin urmare, propun să mergem în camera ta, de acord?
- O clipă, zise Suzanne, eliberându-și brațul. Cine ești? Ce cauți aici? Și de ce vrei să-mi vorbești?
Cealaltă schiță un zâmbet.
- Îmi cer scuze. Numele meu este Marina Rossi.
Marina Rosii! repetă Suzanne în sinea ei, încordându-se.
- Exact. Mazzaro spunea că îți vei da seama cine sunt.
Nervii Suzannei erau gata să cedeze.
- Nu știu de ce vă aflați aici, doamnă Rossi, însă...
- Mazzaro m-a trimis, răspunse femeia cu blândețe, iar Suzanne începu să tremure.
- Mazzaro... v-a trimis...
- Da, confirmă Marina, privind neliniștită în jur. Dar nu putem vorbi aici.
- De ce? șopti Suzanne, tulburată. De ce v-ar fi rugat Mazzaro să veniți aici.
Marina o privi nedumerită.
- Știi cât ține la tine!
Pentru Suzanne, totul părea un coșmar, așteptându-se dintr-o clipă în alta ca Marina să se transforme într-o creatură fioroasă. În consecință, își simți palmele și fruntea asudate.
- Doamnă, zise ea, agitată, dându-și părul pe spate, n-am idee ce doriți, dar situația e cât se poate de...
Trăsăturile Marinei se înăspriră.
- Draga mea, dacă intenția ta este să-l eviți, înseamnă că s-a înșelat amarnic.
- Să-l evit? se miră Suzanne. Dar știți bine că Mazzaro e mort! Ca atare, ce rost are să mă necăjiți?
Femeia rămase cu gura căscată.
- Mazzaro... mort? exclamă ea, îndreptându-și privirea către cineva care tocmai intra în hotel. Am găsit-o, Mazzaro! Dar te credea mort, dragule!
Convinsă că visează, Suzanne se întoarse spre ușă, brațele puternice ale bărbatului prinzând-o exact în clipa când leșină pentru a doua oară în viață.
Deschise ochii în camera de hotel în care se lăsa întunericul, ca apoi să-i închidă la loc.
Visul o bântuia în continuare, părând totuși incredibil de real. La fel ca brațele acelea puternice, și ca Marina Rossi. Copleșită de durerea morții lui Mazzaro, izbucni în plâns, ascunzându-și fața în pernă.
- Suzanne! auzi ca prin ceață, simțind că cineva se apleca asupra ei. Încetează, Suzanne! Deschide ochii! Pentru Dumnezeu, Suzanne! Sunt aici, lângă tine, teafăr și nevătămat!
Temându-se să nu fie o imagine de coșmar, Suzanne îi deschise doar pe jumătate. Oare puterile extrasenzoriale și spiritele despre care citise puteau respira în felul acela? Atât de aproape?
Lângă ea, pe pat, se afla un bărbat solid, cu ten măsliniu. Iar când se aplecă și mai mult spre ea, îi zări cicatricele de pe obraz.
Tresări puternic, dar punându-i palmele pe umeri, bărbatul se grăbi s-o liniștească.
- Suzanne! Sunt eu, Mazzaro! Nu fugi din nou, te rog!
- Ma... zza... ro, bâgui ea. Ești... mort!
- Nu-i adevărat, Suzanne. N-am idee ce om fără scrupule te-a mințit, dar sunt aici, cât se poate viu!
- Accidentul de avion...
- O tragedie, nu-i așa? se întristă Mazzaro.
- Mi-au spus că erai în avion.
Îl privi pierdută.
- Am sunat la centrul de informare, Mazzaro.
Contele oftă din adâncul sufletului.
- S-a făcut o mare greșeală, iubito. Dar jur că nu sunt o fantomă!
Privindu-l câteva secunde, Suzanne îi sări în brațe, nevenindu-i să creadă că o strângea la piept, că îi simțea căldura tulburătoare a trupului. Apoi, ascunzându-și capul la umărul lui, începu să plângă.
Lăsând-o să se descarce, Mazzaro o îndepărtă ușor, studiindu-i chipul palid. Iar ea observă cearcănele și ridurile lui mai adânci ca niciodată. Cu toate acestea, i-ar fi putut trasa conturul feței cu ochii închiși, gândi Suzanne, mângâindu-i părul și ceafa.
- Suzanne! șopti Mazzaro, îmbătat de frumusețea ei. Prin ce m-ai făcut să trec!
Tânăra se ridică în picioare.
- Eu? De ce?
Mazzaro oftă din nou.
- De luni te caut, Suzanne.
- De lunea trecută?
Deveni și mai palidă?
- După accident?
- Exact.
- N-am știut...
- Îmi dau seama, șopti Mazzaro, întunecându-se.
Suzanne îl privi pierdută.
- Atunci, de ce...
- De ce n-am reușit să te contactez? Bine ar fi fost să reușesc, Suzanne!
Ea îl privi neajutorată, iar flacăra pasiunii se aprinse instantaneu, motiv pentru care contele o lii de el, sărutând-o.
În cele din urmă, îi ciuda protestelor Suzannei, reuși să se desprndă din îmbrățișare.
- Suzanne, zise el hotărât, trebuie să vorbim.
Brusc, tânăra își aminti că nu venise singur.
- Despre ce? șopti ea, forțându-l să închidă ochii.
- Nu te uita așa la mine! imploră el, copleșit. Deși n-aș vrea, trebuie să vorbim!
Suzanne aprobă tacit.
- Ai discutat cu Sophia.
Mazzaro se încordă.
- N-am discutat, Suzanne.
- Nu? Te-ai răzgândit în privința... divorțului? întrebă tânăra, după o scurtă pauză.
- Nu, Suzanne, oftă contele.
Ezitarea lui putea avea o singură explicație! își zise ea tremurând. Marina Rossi. Unde era în clipa aceea?
Privi în jur, ca și cum femeia s-ar fi ascuns undeva.
- E foarte atrăgătoare, nu? Un amănunt pe care l-ai omis. Ce înseamnă ea pentru tine? Ți-a cerut să nu...
- Suzanne!
Strigătul lui o reduse la tăcere, în clipa următoare trezindu-se la pieptul contelui.
- Sophia a murit! Înțelegi? Ea era în avion, nu eu!
Renunțând să se lupte cu el, Suzanne îl privi în ochi.
- Vrei să spui că...
- S-a făcut o confuzie teribilă în privința numelui. Cei care au zburat spre Veneția au fost Sophia și Carlo.
- Nu! se îngrozi Suzanne. Mazzaro! Îmi pare nespus de rău!
Încercând s-o calmeze, contele o prinse în brațe.
- De fapt, și eu trebuia să fiu la bordul acelui avion.
- Dumnezeule!
- Dar aflând că Sophia era la Roma, mi-am spus că n-ar fi rău să stau de vorbă cu ea.
Contele făcu o grimasă.
- Ciudată e viața, nu-i așa? Aveam toate șansele să fiu în avionul acela. Sau cine știe? ridică el din umeri. Aflând că vor călători cu aceeași cursă, poate schimbam biletul.
- Așadar, te-ai dus la Roma.
- La ora 9, am părăsit Londra. Cursa de Veneția a decolat două ore mai târziu, iar eu am auzit la radio despre accident, în timp ce mă îndreptam spre casă. Negăsind-o pe Sophia la adresa indicată, am închiriat o mașină și am plecat acasă. Abia după ce am ajuns la Castlefalcone, mi-am dat seama că plecase probabil la Londra. Mi-am ieșit din minți, după care am aflat tragica veste.
Își puse mâna peste a ei.
- Imediat după aceea, ți-am telefonat. Voiam să te pun la curent cu cele întâmplate. Aveam nevoie de tine, Suzanne. Voiam să știi că n-am pățit nimic.
- Ah, Mazzaro!
- Mi s-a spus că nu ești la hotel, oftă el.
- Eram cu un grup de japonezi, deoarece ghidul lor se îmbolnăvise.
- Deși nu mi-a fost ușor, am telefonat și a doua zi. Aveam o mulțime de lucruri de rezolvat. În afară de asta, mi s-a comunicat că nu vrei să vorbești cu mine.
- Poftim?
- Exact cum auzi, deși nu puteam să cred.
- Iubitule... șopti Suzanne, mângâindu-i obrazul.
- Timp de 3 zile, am încercat să te contactez de nenumărate ori, primind din nefericire, același răspuns.
Nedumerirea ei îl făcu să surâdă.
- Enervante telefoane! Ca atare, trebuia să aflu personal cărui fapt se datora schimbarea.
- Dar nu e vorba de nicio schimbare!
- N-aveam de unde să știu. Îți dai seama în ce stare eram? Sophia murise, eu trebuia să mă ocup de înmormântare, iar singura femeie pe care... Trebuia să știu ce se petrece, reluă el după o scurtă pauză. Așa că am rugat-o pe Marina să te caute și să-ți spună cât de mult te iubesc. Iar dacă ție nu-ți mai păsa, atunci viața mea nu mai avea niciun rost.
Drept răspuns, Suzanne îi sărută obrazul, provocându-i o emoție puternică.
- Dă-mi voie să termin, șopti Mazzaro, tulburat, iar tânăra încuviință.
- Deci Marina a ajuns la Londra, unde a stat de vorbă cu directorul, nu?
- Cu domnul Norton?
- Da, dar n-a vrut să-i spună unde te afli.
- Îl rugasem să nu spună nimănui.
- Exact. I-a explicat că ești bolnavă și, ca atare, ți-ai luat câteva zile libere, ca să-ți revii. Dar din păcate, n-a dat alte detalii.
Mazzaro oftă.
- Din fericire, Marina e o femeie decisă. Așa că s-a cazat la hotel și sâmbătă seara a făcut cunoștință cu amicul tău, Abdul Fezik.
Bărbatul așteptă confirmarea Suzannei.
- Cel cu care ieșisei în seara aceea, când am venit la Londra după tine, nu?
- Da.
- Ei bine, el e responsabil de mesajul pe care l-am primit.
- Nu înțeleg.
- Cum ai putea? întrebă Mazzaro, inspirând adânc. Fezik, aflând de la Norton că te-ai îmbolnăvit, a tras singur concluziile.
- Ce concluzii? se miră Suzanne.
- I-a spus Marinei că plecaseși din cauza unui italian care te-a speriat.
- Carlo, completă Suzanne.
- Chiar el. Numai că răspunzându-mi la telefon, Fezik a înțeles din nou greșit, luând-mă drept Carlo. Înțelegi?
- Dumnezeule!
- Da. Atunci, Marina m-a informat că nu primiseși niciunul din mesajele mele. Dar aflând că te-ai îmbolnăvit, m-am decis să vin la Londra.
Colțurile gurii coborâră în amintirea acelor zile pline de durere.
- După înmormântare, numai decența mă reținea la Castlefalcone. Dar cel mai mult îmi doream să știu ce faci, unde ești. Așa că, odată ajuns la Londra, am pus cărțile pe masă. Am aflat de la Norton că mă credeai mort! N-ai idee cât am suferit, Suzanne! Mă temeam să nu faci vreun gest necugetat. Norton mi-a spus numele satului, dar nu și unde te-ai cazat. Ca atare, am verificat fiecare hotel în parte.
Emoționată, Suzanne se apropie de el.
- Nu știu ce să spun, Mazzaro.
- Spune-mi că mă iubești!
- Te iubesc!
Îi prinse obrajii în palme.
- Dar nu-mi vine să cred!
Mazzaro întrebă, solemn:
- Îți dai seama ce reprezintă moartea Sophiei, nu?
Suzanne încuviință tacit.
- În concluzie, după o perioadă de timp respectabilă, te vei căsători cu mine, nu-i așa?
- Știi bine că da, șopti ea. Dar.. Elena?
- S-a atașat de tine, după cum știi. În plus, are nevoie de dragostea unei mame. A unei mame în adevăratul sens al cuvântului, nu a verilor sau a mătușilor!
Suzanne se înfioră.
- Mătușa Tommasa nu va fi de acord.
- Dimpotrivă, zâmbi Mazzaro. Cu Pietro, însă, e altceva. Dar nu asta contează, ci unde vom locui.
- Credeam că la vilă, se încruntă Suzanne.
- Dacă refuzi să locuiești acolo, te înțeleg, zise el.
- Mazzaro!
Îl cuprinse cu brațele după gât.
- Din cauza Sophiei? Dragule, acum nu-mi mai e teamă de ea!
- Serios?
- Nu vrei să părăsești vila, am dreptate?
Contele clătină din cap.
- E casa mea...
- Atunci, e și a mea, dacă mă mai vrei.
Mazzaro își îngropă fața în părul ei, iar Suzanne îl simți înfiorându-se.
- Te vreau, o asigură el. Să nu te îndoiești nicio clipă.
Încercând să adopte un ton mai calm, adăugă:
- Pietro își va primi partea lui de colecție. E pasionat de antichități și, cu puțin noroc, poate face din asta o meserie. Mai ales acum, când a scăpat de influența Sophiei.
Bărbatul tăcu câteva clipe.
- Mătușii, după cum știi, îi place să aibă grijă de vilă. Așa că m-am gândit să-i cumpăr o casă în apropiere, unde să locuiască împreună cu servitorii.
- Crezi că va accepta?
- Desigur.
Tonul fusese ușor arogant, astfel că Suzanne își ascunse zâmbetul.
- Mai e ceva...
- Da?
- Vreau să te întorci cu mine în Italia, zise Mazzaro, mângâindu-i gâtul și umerii.
- Când? șopti Suzanne, surprinsă.
Mazzaro continuă s-o acopere cu săruturi.
- Mâine sau... poimâine.
- Și slujba mea?
Contele o privi provocator.
- Norton a fost de acord că aerul din Castlefalcone e mai sănătos decât cel londonez.
- Nu ne putem căsători imediat, Mazzaro!
- Știu că trebuie să am răbdare până la nuntă, dar nu-mi cere să te las aici, fiindcă mi-e peste putință.
- După câte văd, ai aranjat totul, murmură Suzanne, confuză.
- Cu gândul la fericirea ta, șopti contele. Fără tine, nu însemn nimic.
Clătinând din cap, bărbatul întrebă:
- Ce zici? Te încumeți să-ți petreci restul vieții la Castlefalcone?
- E tot ce-mi doresc, mărturisi Suzanne, cu glas tremurat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu