Cupa de venin, Nora Roberts

................................................

5-6

      În clipa în care sosi Eve, Teresa Franco şi soţul ei erau deja la morgă.

   Tony Franco îşi aşezase braţul în jurul umerilor soţiei lui, masându-i cu palma, cu mare, mare blândeţe, în timp ce stăteau acolo, în picioare.
   - Regret că v-am făcut să aşteptaţi. Am făcut deja toate demersurile, şi, când sunteţi pregătiţi, putem intra.
   Privirea Teresei se tulbură pe neaşteptate.
   - Să-mi spuneţi ce am de făcut, vă rog.
   - O să privim pe un monitor, pe un ecran de mici dimensiuni. Dacă reuşiţi să identificaţi cadavrul, e suficient să-mi comunicaţi.
   - El nu trimitea niciodată fotografii. Şi dacă mă suna, bloca de fiecare dată comunicarea video. În sufletul meu, în inima mea, el a rămas tot copilul de altădată. Ridică privirea către soţul ei. Dar o mamă trebuie să-şi cunoască fiul, nu-i aşa? Trebuie să-l recunoască, orice ar fi.
   - Nu e vina ta, Terry. Tu ai făcut tot ce ai putut. Şi la fel faci şi acum.
   - Dacă vreţi să veniţi cu noi...
   Peabody îi atinse uşor braţul, conducând-o.
   În încăperea aceea micuţă, dotată cu un singur scaun, cu o masă la fel de mică şi cu un perete pătrat care slujea pe post de ecran, Eve se mută lângă unitatea de comandă.
   - Aici Dallas, vorbi ca în aparat. Ne aflăm în camera de vizionare numărul unu.
   Făcu o pauză.
   - Sunteţi pregătită, doamnă Franco?
   - Da.
   Strânse tare mâna soţului.
   - Da, sunt pregătită.
   - Începem, rosti Eve, întorcându-se cu faţa spre ecran.
   Cearşaful alb acoperea cadavrul de la încheieturile braţelor şi până la călcâie. Cineva, Morris, după cum îşi închipuia ea, dăduse la o parte banda care-i acoperea ochii. Moartea nu semăna defel cu somnul, nu şi pentru Eve, dar îşi imagină că unora li se părea, poate, ceva asemănător. Celor care nu văzuseră niciodată moartea.
   Teresa inspiră adânc, sprijinindu-se de soţul ei.
   - El... el nu seamănă cu Lino. Are faţa mult mai ascuţită, are un nas mult mai lung. Am o fotografie. Vedeţi, am o fotografie cu mine.
   O scoase din geantă şi o împinse în direcţia lui Eve.
   Băiatul din fotografie abia intrase în adolescenţă, era chipeş, avea un aer ironic, părul era închis la culoare, ochii aveau un aer somnoros.
   - Deja am stabilit că şi-a făcut o reconstrucţie facială, vorbi Eve.
   Dar forma ochilor, observă ea, era identică. Culoarea aproape la fel. Părul închis la culoare, linia gâtului, poziţia capului pe umeri. Aceeaşi. Da, există o asemănare.
   - Da. Ştiu, dar...
   Teresa strânse cu putere buzele.
   - Nu vreau ca omul acesta să fíe Lino. Pot... aş putea să-l văd? Să mă duc înăuntru, acolo unde se află, şi să mă uit?
   Eve sperase că vizionarea pe monitor avea să fie de ajuns. Ea realiză că aranjase lucrurile în maniera asta din acelaşi motiv pentru care Morris dăduse la o parte banda protectoare. Ca s-o scutească pe mamă de un asemenea moment.
   - Chiar doriţi să intraţi?
   - Nu, nu-mi doresc. Dar am nevoie să intru.
   Eve reveni lângă aparat.
   - O aduc înăuntru pe doamna Franco.
   Eve o conduse afară din încăpere, apoi de-a lungul coridorului, însoţind-o dincolo de uşile duble. Morris apăru şi el de undeva din spate. Era îmbrăcat într-un costum de nuanţa bronzului lăcuit, fără a purta, însă, şi halat de protecţie.
   - Doamnă Franco, eu sunt doctor Morris. Pot să vă ajut cu ceva?
   - Nu ştiu.
   Prinzându-se de mâna soţului său, Teresa se apropie şi mai mult de cadavru.
   - E atât de înalt, murmură ea. Tatăl lui era înalt. Lino, când era mic, avea talpa piciorului mare. Eu îi spuneam adesea că îi cresc tălpile ca la căţeluşi. Şi să ştiţi că aşa a fost. Când a plecat, avea aproape 1, 90 metri înălţime. Şi era foarte slab. Oricât ar fi mâncat, era îngrozitor de slab. Era ca un bici, iar când bătea mingea, era cel mai rapid.
   Eve se uită rapid la Peabody.
   - Baschet.
   - Da. Sportul lui favorit.
   Ea întinse palma, apoi o retrase.
   - Pot sau puteţi dumneavoastră să... cearşaful. Dacă aş reuşi să-l văd.
   - Daţi-mi voie.
   Morris se apropie.
   - O să vedeţi o incizie, începu el.
   Încet, Morris dădu cearşaful la o parte, până în dreptul taliei victimei.
   Teresa făcu încă un pas. De data asta, în clipa în care întinse mâna, atinse cu vârful degetelor partea stângă a cadavrului, sus, in dreptul cutiei toracice. Sunetul pe care îl slobozi era un amestec de plânset şi vaiet prelung.
   - Pe vremea când era micuţ şi încă îmi dădea voie să fac asta, eu îl gâdilam aici. Aşa.
   Ea mişcă rapid degetul în forma literei „Z”.
   - Uitaţi-vă aici, la pistruii aceştia. Sunt 4 la număr şi cu ajutorul lor poţi forma litera „z”.
   Eve studie porţiunea aceea de piele, era atât de ştearsă, de albicioasă. Un lucru pe care, după cum bănuia ea, doar o mamă îl putea observa.
   - Vedeţi ce gene lungi are? Sunt dese şi lungi ca ale unei fete. Lucrul acesta îl deranja când era copil. După aceea a fost mândru de ele, văzând cum fetele le admiră şi le observă.
   - Ştiţi care era grupa sangvină a fiului dumneavoastră, doamnă Franco? întrebă Morris.
   - A negativ. Când avea 10 ani, şi-a fracturat braţul. Braţul drept. A alunecat când a vrut să se furişeze pe fereastră. Avea numai 10 ani, şi deja se furişa pe fereastră. Puteţi confirma că şi-a fracturat braţul când era copil?
   - Da.
   Morris îi atinse uşor una dintre palme.
   - Da.
   - Omul acesta e fiul meu. E Lino.
   Aplecându-se, îl sărută uşor pe obraz.
   - Siento tanto, mi bebe (îmi pare rău, copilaşul meu).
   - Permiteţi-mi să vă conduc afară, doamnă Franco.
   Peabody o prinse pe Teresa de talie.
   - Haideţi să ieşim de aici.
   Eve o urmări plecând, flancată de Peabody şi de soţul ei.
   - E foarte greu, şopti dr. Morris. Pentru o mamă, e al naibii de greu.
   - Mda. E foarte greu pentru ea.
   Reveni lângă cadavru.
  - În toată perioada asta, a avut pe cineva care l-a iubit, zi de zi. Dar se pare că fiecare pas, fiecare alegere pe care le-a făcut l-au condus la finalul acesta.
   - Oamenii sunt firi complicate.
   - Mda.
   Vorbele lui îi schimbară puţin starea de spirit, suficient încât să zâmbească, privind la chipul plin de înţelegere al lui Morris.
   - Da, sunt într-adevăr nişte firi complicate.

16.

      Pentru a-i oferi Teresei timp suficient să-şi revină, iar lui Penny şansa de a fierbe în suc propriu, Eve îl rugă pe Tony Franco să-şi aducă soţia la sediul poliţiei.
   Rezervă apoi cea mai mică sală de întruniri.
   - De mamă mă voi ocupa eu, îi comunică Eve lui Peabody. Deja am început verificarea unei liste parţiale ce cuprinde bărbaţi cu identitate necunoscută, care corespunde zonei şi perioadei în care a dispărut Flores. Continuă tu căutările, te rog. Dacă nu termin ce am de făcut în 30 de minute, mergi personal şi verifică ce face Penny cea Scuipăcioasă. Cred că deja o vei găsi urlând după un avocat. Dă-i voie să ia legătura cu unul.
   - O să verific. Şi cum rămâne cu accesul la dosar?
   - Între problema mamei şi cea cu scorpia, va trebui să mă ocup şi de asta. Ia legătura cu Baxter şi vezi ce a rezolvat cu partea aceea de listă a bărbaţilor fără identitate de care îl rugasem să se ocupe. În plus, ai grijă să verifici şi e-mailurile mele. Aştept o listă cu nume din partea doamnei ofiţer Ortiz şi din partea lui Lopez, care trebuie să-mi expedieze o listă a foştilor membri ai grupării Soldados care locuiesc şi acum în cartierul respectiv. Soto e punctul-cheie, adăugă Eve, dar noi trebuie să avem acoperire şi în punctele de bază.
   - Am înţeles, mă apuc de treabă. Simt cum cazul prinde contur.
   - O parte.
   Eve închise, după care puse la punct sala de întruniri.

      Imediat ce intră acolo, unul dintre oamenii ei îi conduse înăuntru pe cei doi membri ai familiei Franco.
   Teresa avea ochii umflaţi şi plânşi, dar, după toate aparenţele, părea capabilă să se controleze.
   - Vreau să vă mulţumesc pentru ajutorul acordat. Ştiu că nu v-a fost uşor.
   - Cu Lino nu a fost niciodată uşor. Am făcut multe greşeli. Nu le mai pot corecta. Iar acum urmează să-mi îngrop fiul. O să-mi daţi voie să fac asta.
   - Da, de îndată ce voi putea. Acum trebuie să vă mai adresez câteva întrebări.
   - În regulă. Mă simt ca între două lumi. Una care a fost, alta în care trăim în prezent.
   Ea îşi luă soţul de mână.
   - Ca şi cum n-aş mai putea niciodată să trăiesc cu adevărat în vreuna dintre ele.
   - Dar de ce venise el aici? o întrebă Tony pe Eve. Ştiţi? Cred că asta ar ajuta la aflarea adevărului.
   - Da.
   Teresa încercă să se liniştească.
   - Da, ne-ar ajuta să aflăm. De ce a ales să facă pe falsul preot? Eu l-am crescut, l-am educat să aibă respect faţă de Biserică. Ştiu că devenise un copil rebel. Ştiu că devenise un copil rău. Dar l-am învăţat să respecte tot ce e legat de Biserică.
   - Părerea mea e că el se ascundea şi că aştepta ceva. Nu ştiu încă motivul. Dar cred că o parte din răspunsuri le putem găsi pe vremea când el a activat în banda aceea de cartier. Ştiţi care era semnificaţia Ordinului de Clemenţă?
   - Da, mi-au vorbit despre el. Nu ştiam unde se află Lino, dar a luat el legătura cu mine după ce învinuirea a fost anulată. L-am implorat să vină acasă. Ar fi putut să ia viaţa de la capăt. Dar el mi-a replicat că nu se va întoarce decât când va avea o maşină elegantă şi scumpă şi o casă asemenea.
   - Având în vedere dispoziţiile din Ordinul de Clemenţă, cu toate că acesta a fost reactivat mult mai târziu, toate informaţiile aferente celor întâmplate în copilărie au fost şterse. Ce puteţi să-mi povestiţi despre necazurile pe care le-a avut în perioada aceea?
   - Fura. La început, fura din magazine. Lucruri fără însemnătate, prostioare... pentru început. Când aflam, îl obligam să revenim împreună la magazin, să înapoieze ce furase. Dacă nu, achitam contravaloarea. El obişnuia să intre în magazin după ora închiderii, să spargă maşinile parcate pe marginea străzii.
   Oftă, după care luă sticla cu apă pe care Eve o lăsase pe masă.
   - Spărgea ferestre, dădea spargeri în diverse clădiri, provoca diverse scandaluri. Poliţia venea la faţa locului, îl lua, îl interoga. A făcut şi puşcărie, dar tot nu i-a folosit la nimic. După aceea a fost şi mai rău. S-a bătut şi mai mult, cu mai multă înverşunare. Venea acasă plin de sânge şi ne certam. A zis că a înjunghiat un tânăr şi că acesta a ajuns la spital, dar tânărul respectiv a negat. A minţit, ştiu, dar băiatul a spus că nu a văzut cine a fost cel care l-a tăiat. A ucis, Lino, Lino al meu. A curmat o viaţă.
   - A cui?
   - Nu ştiu. Nu au venit niciodată după el, nu l-au arestat pentru crima asta, nu. Întotdeauna era vorba de mărunţişuri, de lucruri mai puţin importante. Dar eu ştiam că el ucisese. Mi-am dat seama când a venit acasă având marca aceea vizibilă sub tatuajul de pe antebraţ. Ne-am certat, rău, rău de tot. I-am strigat în faţă că e un ucigaş. I-am spus fiului meu că era un criminal.
   În clipa aceea îşi pierdu controlul, iar lacrimile năvăliră pe obraji. Scoţând o batistă, îşi şterse faţa răvăşită de lacrimi.
   - Mi-a reproşat că nu am cum să înţeleg, că el făcuse pur şi simplu ceea ce trebuia şi că era mândru. Că era mândru, şi că şi ceilalţi ştiau că devenise bărbat. Că în momentul acela le câştigase respectul. Avea 15 ani. Avea 15 ani când a venit acasă cu semnul ucigaşului pe braţ.
   Ea se opri, simţind că se sufocă.
   - Am vrut să-l iau din oraş. Voiam să-l iau de lângă găştile acelea, să-l adun de pe străzi. Dar când i-am spus ce intenţionam, că voiam să cumpăr bilete de autobuz spre El Paso... Acolo locuia naşa mea, iar ea ne-a spus că e de acord să venim la ea, o să mă ajute să-mi găsesc de lucru.
   - Naşa?
   - O prietenă din copilărie a mamei mele. Mama mea murise. Tata a omorât-o în bătaie când eu aveam 16 ani. Eu am fugit de acasă, iar el a bătut-o până şi-a dat sufletul. Aşa că m-am măritat şi eu tot cu genul acela de bărbat. Ştiu că e ceva tipic, ca un cerc vicios. O boală. Dar naşa mea avea o casă şi un loc de muncă, aşa că mi-a spus să vin la ea. I-am spus şi lui Lino, dar el a refuzat. L-am ameninţat, ne-am certat, iar el a plecat, nervos şi fără să privească înapoi. A stat departe de casă o săptămână.
   Se opri, bând puţină apă.
   - Gata, Terri, e suficient.
   Tony o strânse de braţ.
   - E de-ajuns.
   - Nu, o să spun până la capăt. O să termin ce am de spus. Eu m-am dus la poliţie, de teamă că era mort. Dar un băiat ca Lino ştia să se ascundă, da. Se întorcea atunci când avea chef. Mi-a spus că nu am decât să plec, dar că el nu o va face. Pleacă, mi-a spus. Nu avea nevoie de mine. Dar dacă îmi închipuiam că-l voi convinge să mă urmeze, atunci avea de gând să fugă de acasă. Nu-şi părăsea familia. Nu avea de gând să-i părăsească pe camarazii lui din gruparea Soldados. Aşa că nu am plecat nici eu. El a ales să mă sfideze. A trăit după bunul lui plac, iar eu i-am permis acest lucru.
   Eve o lăsă să-şi verse amarul.
   - A păstrat medalionul, doamnă Franco.
   Teresa o privi cu ochii scăldaţi în lacrimi, plini de recunoştinţă.
   - Doamnă Franco, aţi spus că a mai plecat şi altă dată, zile, ba chiar o săptămână. Dar ultima dată v-a anunţat că va pleca, că va părăsi New Yorkul, cu toate că înainte refuzase să plece din New York, în momentul în care chiar aveaţi unde să plecaţi.
   - Daaa, da, e adevărat. Eu nu l-am crezut, nici după ce şi-a făcut bagajele. Nu voiam să cred cu adevărat că va pleca, dar o parte din mine spera că o va face. Da, e groaznic să simţi astfel, însă mie aşa mi s-a întâmplat. Am crezut că era pur şi simplu furios, că avea o toană. Ştiam că avea ceva de împărţit cu Joe, Joe Inez, şi că Lino era tare furios pe el. Mă întrebam, de când plănuiseră Lino şi băiatul acela, Chavez, să plece, dacă Lino şi Penny se certaseră.
   - Pentru ce se certaseră? Lino şi Joe Inez?
   - Nu ştiu. El nu mă ţinea niciodată la curent cu ceea ce făcea, cu treburile bandei. Lino nu vorbea despre astfel de lucruri. Dar ştiu că toţi erau supăraţi, nervoşi din cauza exploziei care avusese loc la şcoală. Cei din cartier erau foarte agitaţi. O adolescentă îşi pierduse viaţa. O tânără. Alţi copii fuseseră răniţi. Lino avea câteva tăieturi şi arsuri. Unul dintre prietenii lui, care era de asemenea membru Soldados, suferise răni grave şi era internat în spital. Credeau cu toţii că urma să moară. Au organizat o slujbă în onoarea lui la biserica St. Cristobal. S-a făcut bine, cât de cât, dar a durat multă vreme până ce s-a vindecat. A durat luni de zile, şi a fost operat de mai multe ori, aşa cred.
   - A mai avut loc o explozie, cu consecinţe la fel de fatale, la distanţă de câteva zile.
   - Daa, a fost oribil. S-a bănuit că a fost vorba de o răzbunare, aşa au declarat membrii bandei rivale, şi oamenii s-au speriat, crezând că numărul violenţelor avea să crească. Poliţia a venit să stea de vorbă cu Lino, să-l interogheze, dar el dispăruse.
   - A părăsit New Yorkul după cea de-a două explozie.
   - Nu, înaintea ei. Cu două zile înainte. Mi-aduc aminte că i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu mai era în oraş, că nu a avut niciun amestec, că nu a curmat, într-un fel sau altul, acele vieţi.
   - Cum a părăsit New Yorkul?
   - A luat autobuzul. Totul s-a petrecut foarte repede, pe neaşteptate. Eu am sosit acasă şi el tocmai îşi făcea bagajul. Mi-a spus că se va întoarce într-o bună zi, un om bogat şi important. Cel mai important om din El Barrio, din cartier. Mai important decât domnul Ortiz, decât domnul Ortega şi decât alţii care erau bogaţi şi aveau o poziţie socială de vază. Că va avea o casă mare, o maşină la fel. Visuri măreţe.
   Ea închise ochii.
   - Peste câteva săptămâni, când m-am dus să achit chiria, am descoperit că extrăsese o sumă de bani din contul meu. Intrase în contul meu cu ajutorul computerului, fiindcă la capitolul acesta era extrem de priceput. Furase de la mine înainte să plece, iar eu a trebuit să-i cer domnului Ortiz un împrumut, un avans ca să-mi pot plăti chiria. Lino, da, îmi trimitea bani din când în când, ca şi cum aşa putea să-şi răscumpere vina de a fura din contul meu, a mă aduce în situaţia să cer altora bani ca să-mi achit chiria. Da, era copilul meu, încheie ea, dar semăna leit cu tatăl lui.
   - Vă mulţumesc foarte mult pentru tot ce aţi făcut, doamnă Franco, şi îmi pare nespus de rău că aţi avut parte de asemenea pierderi. Imediat ce va fi posibil, o să iau legătura cu dumneavoastră, ca să vă puteţi îngropa fiul.

      După ce-i conduse afară, reveni în biroul său.
  Aşezându-se, verifică accesul la dosarele pe care dorea să le obţină, constatând că Whitney se ocupase de problema cu pricina.
   Îşi comandă cafeaua, se aşeză pe scaun, după care, citind, îşi luă notiţe în legătură cu numele celor care anchetaseră cazul, numele martorilor, ale victimelor şi despre pagubele produse.
   Se opri asupra numelui lui Lino, văzu că în documentul respectiv se specifica faptul că persoana în cauză nu fusese localizată, după care citi şi declaraţia Teresei care menţiona că el plecase de acasă cu două zile în urmă. O declaraţie care fusese susţinută şi de alţii. Inclusiv de Penny Soto.
   Joe Inez fusese interogat şi mai apoi eliberat, având un alibi solid. La rândul său, întărise declaraţia Teresei referitoare la Lino. Anchetatorii cercetaseră cu de-amănuntul zonele din împrejurimi, căutaseră în toate acele locuri frecventate de Lino şi Chavez, urmărind traseul mijloacelor de transport pe care cei doi le avuseseră la dispoziţie. Lino dispăruse parcă luat de vânt, şi, dacă citeai printre rânduri raportul întocmit de către detectiv, băgai de seamă că el nu crezuse că Lino plecase înaintea celui de-al doilea incident.
   - Hei, nici eu nu cred, îi dădu Eve dreptate.
   Luă cu ea notiţele şi se duse s-o scuture niţeluş pe Penny.

      Avocatul purta un ghiul de aur, mare cât pancarta din faţa unei case, pe degetul mijlociu al mâinii drepte şi un costum în nuanţa calcarului radioactiv. În păr avea atâta ulei, că ai fi putut, practic, să prăjeşti o armată de pui, iar dinţii erau de un alb strălucitor şi impresionant.
   Eve cugetă: Tu chiar vrei să fii un clişeu?
   În clipa în care ea intră în încăpere, el se ridică, în toată înălţimea lui de doar 1,55 metri. Iar un centimetru provenea de la tocurile ciocatelor sale din piele de şarpe.
   - Clienta mea a aşteptat aici mai mult de două ore, începu el, şi în cea mai mare parte a acestui timp nu a beneficiat de consiliere.
   - Da, sigur, sigur.
   Eve se aşeză, deschizând dosarul pe care-l adusese cu ea.
   - Avocatul dumneavoastră, fiindcă presupun că asta este.
   Eve ridică ochii spre avocat.
   - Ar trebui să ştii că o aşteptare de două ore reprezintă o perioadă de timp rezonabilă, având în vedere că nu aţi fost interogată din moment ce aţi solicitat mai întâi prezenţa unui consilier legal. Prin urmare, ar fi cazul să luaţi loc, ca să nu mai pierdem timpul. Pornesc înregistrarea.
   Citi tot ceea ce era de citit, ridicând sprâncenele în direcţia avocatului.
   - Cine o reprezintă pe doamna Soto?
   - Carlos Montoya.
   - Care este de faţă la prezentul interogatoriu. Domnule Montoya, aţi dat la scanat legitimaţia şi licenţa dumneavoastră?
   - Bineînţeles.
   - Bun. Doamnă Soto, vi s-au citit drepturile şi aţi declarat că le-aţi înţeles, la fel şi obligaţiile pe care le aveţi.
   - O mizerie.
   - Dar aţi înţeles toată această mizerie?
   Penny înălţă din umeri.
   - Am înţeles perfect, aşa cum am priceput că eu şi avocatul meu o să vă dăm în judecată pentru arestare nejustificată.
   - Ei, n-ar fi distractiv? Eşti acuzată că ai atacat un poliţist, la care se adaugă atac armat şi rezistenţă în momentul arestării.
   - Nici măcar nu te-am atins.
   - Te rog să-ţi vezi lungul nasului, din moment ce eu am fost cea agresată. Oricum, sunt dispusă să negociez în privinţa acuzaţiilor de mai sus, dacă şi tu eşti dispusă şi capabilă să răspunzi la întrebările legate de Lino Martinez şi de evenimentele la care a fost părtaş.
   - Ţi-am spus deja, nu l-am văzut pe Lino de când aveam 15 ani.
   - M-ai minţit.
   - Clienta mea...
   - E o mincinoasă, dar probabil că dumneata ai întâlnit mulţi clienţi asemenea ei. Şi eu. Cadavrul lui Lino Martinez tocmai a fost identificat în mod oficial. Am aflat că el a pretins, mai bine de cinci ani, că este preotul Miguel Flores, frecventând în tot acest timp bodega unde lucrezi. Ştim foarte bine că în trecut aţi avut o relaţie. Dacă insişti în continuare că nu-l cunoşteai, atunci nici noi nu renunţăm la acuzaţiile de agresare a unei autorităţi şi opunere în momentul arestării şi, având în vedere cazierul pe care-l posezi, vei sta o vreme după gratii.
   Eve închise dosarul, se ridică, pregătindu-se să iasă.
   - Ba nu voi sta aici fiindcă ţi-am împins mâna în secunda în care ai dat să mă apuci de braţ.
   - Oooo, ba da, şi pentru că ai scos cuţitul, fiindcă m-ai scuipat în faţă, pentru că nu te-ai lăsat arestată. Şi fiindcă tot nu mă cunoşti, dă-mi voie să pun punctul pe i, atât pentru tine, cât şi pentru domnul avocat, şi să-ţi spun că în cazul în care ai stat cel puţin o dată de vorbă cu Lino Martinez, dacă l-ai întâlnit undeva, în afara acelui local, atunci eu voi afla acest lucru. Şi după aia o să te „aranjez” pentru mărturie falsă, după care o să mă întreb dacă nu cumva ai umblat cu o sticluţă de cianură, şi...
   - Aiureli, atâta tot.
   Eve se mărgini se surâdă, întorcându-se cu faţa spre uşă.
   - Stai aşa, vreau să vorbesc cu avocatul meu înainte să mai declar şi altceva.
   - Opresc înregistrarea. Eu o să ies ca să puteţi sta de vorbă.
   Eve îi lăsă singuri, gândindu-se să se ducă la aparatul cu răcoritoare ca să-şi ia o doză cu pepsi, dar hotărî că totul se va termina cât ai zice peşte. În mai puţin de 3 minute, Montoya apăru în pragul uşii.
   -Se pare că în clipa asta doreşte să-şi schimbe declaraţia.
   - Peeerfect.
   Eve reveni înăuntru, se aşeză, zâmbi şi îşi încrucişă braţele la piept. După care aşteptă.
   - În cazul în care clienta mea o să vă răspundă la întrebările legate de Lino Martinez, veţi renunţa la acuzaţiile de astăzi.
   - Dacă răspunde sincer, dacă răspunsurile ei o să mi se pară satisfăcătoare, o să scape de respectivele acuzaţii.
   - Hai, Penny, povesteşte.
   - Ştiţi, chiar de când a început să vină acolo, am simţit ceva, am avut un presentiment. El nu semăna cu Lino, nu mult. Dar semăna, într-un fel. Şi poate că, după un timp, chiar am început să flirtăm unul cu altul. Era ciudat, fiindcă era preot, iar mie nu-mi plac bărbaţii cu aer de sfinţi. Dar între mine şi Lino a fost întotdeauna o scânteie. Făceam multe împreună pe vremuri şi încă mai simţeam ceva pentru el.
   - Aţi început, joaca” înainte sau după ce ai aflat cine e?
   Penny surâse ironic.
   - Înainte. Cred că el a făcut primul pas. Sau poate că eu am fost aceea. La bodegă, în camera din fund, după ora închiderii. Doamne, ce-mi mai făcea. Şi fără să-şi dea jos chiloţii, înţelegeţi? Cred că era vorba despre chestia aceea cu celibatul. După aceea, ne-am mai întâlnit de câteva ori într-un apartament al unei amice de-a mea. Ea lucrează de noapte. Sau foloseam o cameră, dintr-acelea care se închiriază cu ora. Atunci, după ce am făcut ce-am făcut, mi-a spus. Am râs pe cinste.
   - Ţi-a povestit ce s-a întâmplat cu părintele Flores?
   - Da’ ce-mi păsa mie de el? De unde să ştiu eu de existenţa lui?
   - De ce a ales mascarada asta cu preoţia?
   - Voia să se întoarcă, să nu mai aibă de-a face cu legea. Voia ca lumea să-l considere o persoană importantă, îi plăcea să fie respectat.
   - E vorba de 5 ani, Penny. Nu mă lua drept idioată. Ce alt motiv mai avea?
   - În plus, adora secretele, păcatele. Când putea şi voia, se folosea de ele.
   - Şantaj?
   - Da, cred că avea câteva puse la păstrare. Mai multe decât un preot. Când avea chef, rezerva o cameră la un hotel elegant, comandam prin room-service, şi aşa mai departe. Plătea cash.
   - Obişnuia să-ţi cumpere una, alta?
   - Bineînţeles.
   Ea îşi duse degetul la unul dintre cerceii pe care-i purta.
   - Lino nu era un zgârcit.
   - Avea mare încredere în tine.
   - Lino şi cu mine ne cunoşteam de multă vreme. Aveam nevoie unul de altul. Despre asta era vorba.
   Ea pocni cu palma deasupra tatuajului.
   - Simbolizează familia, ideea de protecţie. Mama nu mi-a fost de niciun ajutor. Era preocupată mai mult de următoarea ei relaţie decât de mine. Mai mult o interesa chestia asta, în loc să-l împiedice pe tata să abuzeze de mine. Prima dată când m-a violat, nici nu împlinisem 12 ani. În plus, mă bătea bine, bine de tot, dar îmi spunea că, dacă-mi ţin gura şi nu povestesc nimănui, nu o s-o mai facă. Am tăcut doi ani, după care nu am mai rezistat. M-am alăturat grupării Soldados şi uite aşa m-am ales şi eu cu o familie.
   - Datele pe care le deţinem precizează că tatăl tău a fost ucis când tu aveai 14 ani. A fost înjunghiat. Tăiat în bucăţi.
   - N-a fost nicio pierdere.
   - Tu l-ai ucis?
   - Clienta mea nu va răspunde la această întrebare. Penny, nu e cazul să răspunzi la întrebare.
   Penny se mărgini să zâmbească, frecând cu degetul semnul criminalilor de pe tatuaj.
   - Tu şi Lino, concluzionă Eve. Alcătuiaţi o echipă dată naibii. Şi doi ani mai târziu, el s-a evaporat. A dispărut.
   - Nimic pe lumea asta nu durează veşnic.
   - Ai participat la plănuirea exploziei împotriva grupării Skull.
   - Clienta...
   Penny ridică un deget pentru a-l reduce la tăcere pe avocatul ei.
   - Atunci, cu mulţi ani în urmă, m-au interogat şi mi-au dat drumul. Nu a putut dovedi nimeni niciodată că a fost opera celor de la Soldados.
   - Au murit câteva suflete.
   - Asta se întâmplă în fiecare zi.
   - Lino a plănuit tot. El era unul dintre lideri, şi avea şi abilităţile necesare.
   - Cred că nu vom afla niciodată ce s-a întâmplat, din moment ce el este mort.
   - Da, el este. Dar tu nu. Şi avocatul tău, prezent aici, îţi poate confirma că o crimă se poate ancheta oricând, neavând un termen limită.
   - La fel ca şi atunci, nu aveţi cu ce să mă prindeţi în privinţa asta.
   - Ce aştepta Lino? Când urma să vină şi ziua „plăţii”, Penny?
   - Habar nu am la ce te referi.
   Ea privi în altă parte.
   - El e mort deja, aşa că nu mai avem cum să-l întrebăm.
   - Unde se află acum Steve Chavez?
   - Nu ştiu. N-aş putea să-ţi spun.
   Ea căscă.
   - Am terminat?
   - Lino îşi planifica bine timpul, trăia pe picior mare, după care revenea la statutul de preot, acolo unde putea să stea ascuns. Un bărbat nu face aşa ceva cinci ani de zile doar ca să facă sex cu fosta iui iubită.
   - El mă iubea. Discutam mereu că vom pleca împreună, că vom face mulţi, mulţi bani, după care să revenim aici victorioşi. Nu ne-a ieşit planul, dar el s-a întors.
   - Ai alibi pentru ziua morţii lui?
   - Am deschis bodega la 6 dimineaţa, împreună cu Rosita. Am pregătit totul şi, după aceea, 3 ore încheiate am servit clienţilor micul dejun. În jurul orei 10, eu şi Pep, băiatul care se ocupă de marfă, ne-am petrecut pauza împreună, în camera din spate, după care eu am revenit la tejghea şi am lucrat până ce a venit primul poliţai şi a început să pună întrebări. Şi aşa am aflat că el murise.
   - Şi după aceea?
   - Am stat până la sfârşitul programului meu şi apoi am plecat acasă. Ce altceva ar fi trebuit să fac?
   - Bine. Eşti liberă să pleci.
   - La naiba, era şi timpul.

      Eve aşteptă ca ei să părăsească încăperea. Rămase singură, în tăcere, vreme de un minut.
   - Opresc înregistrarea.
   Imediat ce reveni la birou, rămânând în picioare, în faţa ferestrei micuţe, intră Peabody.
   - Hei, ai aflat ceva de la Penny?
   - Mda. Un amestec de minciuni şi adevăr. Mai mult minciuni, dar adevărul m-a ajutat să-mi fac cât de cât o imagine. Ea pretinde că nu ştie ce a păţit adevăratul Flores, dar minte. Că nu ştie ce naiba aştepta Lino aici, altă minciună. A admis că nu ştia nimic despre explozia aceea. Nu a fost o minciună, ci mai degrabă un „Hai, scorpie, dovedeşte-o”. La fel a procedat şi cu locul în care se află Steve Chavez. A declarat că Lino o iubea. Cred că era adevărat sau cel puţin asta credea ea. Nu a spus nici măcar o dată că ea l-a iubit. Dacă ar fi declarat asta, cu siguranţă ar fi minţit. Dar în ultimii ani, cei doi au „dansat” de mama focului împreună.
   - Dacă au avut o relaţie atât de lungă, atunci cu siguranţă că el i-a vorbit despre planurile sale.
   - Mda. Cred că el a ajutat-o să ucidă pentru prima dată, şi aşa s-a ales cu semnul specific, poate că l-au obţinut lucrând în echipă, şi asta ar concorda cu ceea ce declara Teresa. E vorba despre tatăl ei. A abuzat-o sexual. Şi nu a mai putut suporta situaţia. L-au ciopârţit.
   - A recunoscut că...
   - Nu. A recunoscut abuzul, şi informaţia respectivă e adevărată. A admis că, la vârsta de 14 ani, a aderat la banda aceea de cartier ca să scape, ca să aibă şi ea o familie, să poată fi protejată. Tatăl ei a fost găsit mort, tăiat în bucăţi, într-o clădire abandonată, când ea avea 14 ani. El era dealer, iar poliţia a crezut că una dintre tranzacţiile sale ilegale se sfârşise prost. Probabil că nu s-au străduit să cerceteze mai în amănunt. De ce ar fi făcut-o? Oricum, ea şi Lino ar fi avut acoperire. Cei din bandă le-ar fi oferit alibiul necesar sau ar fi ameninţat că bagă pe oricare altul în beleaua respectivă.
   Auzi cum Peabody închide uşa biroului, după care se întoarce.
   - Te simţi bine?
   - Da.
   Eve se duse lângă AutoChef, programându-şi o cafea.
   - Să ne vedem mai departe de treabă. Trebuie să cercetăm atent dosarul acela vechi. Am obţinut dosarele referitoare la cele două explozii, aşa că va trebui să luăm legătura cu anchetatorii. Trebuie s-o presăm mai mult pe Penny.
   - Tu crezi că ea l-a ucis pe Lino?
   - O să verificăm alibiul ei, dar sunt sigură că e unul curat şi cât se poate de puternic. Mi 1-a servit chiar ea, pe tavă. Nu, nu cred că ea e capul răutăţilor. Nu cred că ea a fost ucigaşa. Dar eu cred că a fost amestecată în povestea asta. Ori, în cel mai rău caz, ştie cine e autorul.
   - Poate că cei doi s-au certat. O ceartă între iubiţi.
   - Poate. Nu prea mi se pare genul de femeie care nu se enervează deloc pe iubit vreme de 5 ani de zile. Sau de femeie care are de-a face cu un singur bărbat, vorbi ea încet, oferindu-i o cană cu cafea lui Peabody. Hai să vedem dacă a mai avut pe cineva în afara lui Lino. Lino se folosea de informaţiile obţinute în confesional, şantajând atunci când îi convenea. Deci, nu-l prea văd drept un bărbat care se lăsa dus de nas. Aşa că trebuie să vedem cine se folosea de biserică; cine avea suficiente resurse ca să te facă să-ţi plăteşti păcatele. Şi trebuie să aflăm şi cine au fost victimele şi care au fost pagubele în cazul exploziei produse la restaurant.
   - Ştii că am afirmat că totul începe să prindă contur? Ei, acum simt cum totul se împrăştie.
   - Da, în mii de alte cioburi. Dar trebuie să cadă şi ele undeva. Hai să începem cu exploziile, să ne grăbim. Anchetatorii de atunci încă lucrează. Caută-l pe detectivul Stuben de la 46. Vezi dacă el sau fostul lui partener au timp de o discuţie mai amănunţită.
   - Bun. Dallas.
   Ea voia să mai adauge ceva, şi lucrul acesta i se vedea foarte bine pe chip. Simţea nevoia să o liniştească, să o asigure că totul va fi în regulă.
   - Deocamdată să trecem la treabă, Peabody. Asta-i tot.
   Aprobând printr-o mişcare a capului, Peabody ieşi din birou, iar
   Eve reveni în faţa ferestrei. Avea destul timp, îşi zise Eve, avea timp suficient, mai târziu, să simtă pe pielea ei, să empatizeze cu încă o tânără care ucisese ca să scape de brutalitatea şi de abuzurile comise de tatăl ei.

      Termină de băut cafeaua, după care solicită informaţiile din dosarul Soto. Şi-i fu recunoscătoare lui Peabody care o anunţă, în scurt timp, în legătură cu răspunsul favorabil al lui Stuben, înainte ca ea să se apuce să le cerceteze mai amănunţit.
   Stuben voia să se întâlnească cu ea la o gustare, chiar la magazinul pentru poliţişti al cărui patron era. Deja se delecta cu un sandvici „mister”, alături de o băutură slabă, în secunda în care Eve şi Peabody sosiră la locul stabilit.
   - Domnule detectiv Stuben. Locotenent Dallas. Partenera mea, detectiv Peabody.
   Eve îi întinse mâna.
   - Vă mulţumesc pentru timpul acordat.
   - Nicio problemă.
   Tonul lui trăda că era originar din Bronx.
   - Tocmai luam prânzul. Mâncarea e foarte bună aici, dacă vreţi să luaţi masa sau aveţi o întâlnire.
   - Nu am avea nimic împotrivă.
   Eve se hotărî să aleagă un hotdog şi un soi de paste în formă spiralată, observând că Peabody dorea să se răzbune pe burrito mâncat dis-de-dimineaţă, alegând un platou mare, asortat.
   - Kohn, fostul meu partener, e plecat la pescuit. Vrea să vadă cum o să fie la pensie înainte să facă marele pas, începu Stuben discuţia. Dacă doriţi să staţi de vorbă cu el, să ştiţi că se întoarce mâine.
   Stuben se şterse la gură cu un şerveţel de hârtie.
   - În primul an după producerea celor două explozii, obişnuiam să caut informaţiile respective o dată la două luni. Poate şi mult după aceea.
   Clătină din cap, muşcând din sandvici.
   - Scoteam dosarele, le revizuiam, urmăream câteva piste o dată, de două ori pe an, dacă apăreau nelămuriri în cadrul altor anchete. La fel făcea şi Dack - partenerul meu. Stăteam exact aşa ca acum, mâncând sau bând câte o bere, şi analizam din nou informaţiile acelea. Zece-doisprezece ani după aceea, le tot studiam. Unele pur şi simplu nu-ţi dau pace.
   - Aveţi dreptate, nu-ţi dau.
   - Zona aceea trecea atunci printr-o perioadă foarte dificilă. Nu şi-a putut reveni după Războaiele Urbane. Nu aveam suficienţi poliţişti pe străzi, suficiente patrule care să controleze bandele existente. Aşa că ele ne-au cam ars fundul, scuzaţi-mi expresia.
   - L-aţi cunoscut pe Lino Martinez?
   - Da, pe nemernicul ăla mic şi pe restul găştii. Pe vremea când eram activ, lucram în zona respectivă, pe stradă. La 8 ani deja ajunsese un copil-probiemă. Fura, spărgea magazine, distrugea doar de dragul de a şti că a stricat ceva. Mama lui s-a străduit. Am văzut cu ochii mei cum îl târa la şcoală, la biserică. Când avea aproape 10 ani, l-am prins cu buzunarul plin de „Jazz”. Dar nu i-am făcut nimic de dragu’ mamei lui.
   - Dar pe Nick Soto îl ştiţi?
   - Era dealer, un dur al străzii, se purta tare rău cu femeile şi chestia asta îi dădea satisfacţie. Un nemernic care reuşea mereu să-ţi alunece printre degete. Dar cuiva i-a scăpat cuţitul în trupul lui. Aşa, de vreo 5-6 ori la rând. Nu am lucrat eu la cazul lui, dar îl ştiam cât de cât.
   - La momentul respectiv, a stat cineva de vorbă cu fiica lui sau cu Lino?
   El făcu o pauză, frecându-şi obrazul cu unul dintre degete.
   - Cred că da. Lino şi fata aceea, Soto, erau apropiaţi, foarte apropiaţi. De fapt, eu cred că ea era mult mai rea decât el, mai rea decât Lino. Da, el fura... şi făcea chestia asta pentru bani. Dacă bătea pe careva măr, o făcea cu un motiv anume. Cu un fel de scop. Ea? Emana înjur numai ură, oriunde s-ar fi dus. Dacă fura, o făcea ca să-i ia cuiva acel ceva. Dacă bătea pe cineva, o făcea fiindcă îi plăcea şi voia să fie a naibii. Îi cercetaţi pentru cazul acela?
   - Azi am arestat-o pe Soto fiindcă nu a fost cuminte. Pretinde că tatăl său obişnuia s-o violeze, în mod regulat. Dar nu avem dovezi.
   - Cum vă spuneam, eu nu am lucrat la cazul cu pricina. Dar cunosc câteva detalii.
   El clătină din cap.
   - Dacă ar fi existat o asemenea dovadă, aş fi ştiut.
   - După explozie, Lino a fost căutat.
   - Pe vremea aceea, era membru Soldados, iar el şi Chavez aveau gradul de căpitan. Locaţia nu aparţinea strict zonei în care activau membrii Skull. Era un teritoriu disputat între ei, dar o mare parte dintre ei îşi făcea veacul pe acolo. Era vorba despre o dispută de ordin comercial. Ştiu bine că a fost mâna unui Soldado, iar membrii Soldados nici nu îndrăzneau să respire dacă Lino nu le permitea acest lucru. Doamna Martinez a declarat că Lino plecase de acasă, cu două zile înainte de producerea exploziei.
   El clătină din cap.
   - Trebuia să o cred, ori, dacă nu, trebuia să-mi imaginez că aşa credea ea. Ne-a permis să percheziţionăm casa, zona. Nici urmă de el, cu toate că ne-am interesat şi pe la vecini, şi nu toţi îl îndrăgeau pe cel pe care-l considerau ca fiind fiul unei scorpii. Dar şi ei ne-au relatat aceeaşi poveste. Că a plecat chiar înainte de incident. Am întors „flacăra” către membrii Soldados, am înteţit focul. Ne-am zis că niciunul dintre ei nu va refuza oferta noastră. Dar au făcut-o, doamnă locotenent, i-au acoperit, pe Martinez şi pe Chavez. Instinctul îmi spune că am dreptate, simt asta.
   - Şi instinctul meu îmi comunică exact acelaşi lucru.
   - Le-aţi dat cumva de urmă? Măcar unuia dintre ei?
   - Lino Martinez e deja la morgă.
   Stuben rămase ca prostit.
   - Acolo e locul cel mai potrivit pentru el.
   - Ce îmi puteţi spune despre celelalte bande? Credeţi că vreuna dintre ele ar fi fost capabilă să-l ucidă pe Lino după atâţia ani?
   - Cei de la Skull, cei de la Blood. Foarte mulţi au murit deja, unii au plecat, alţii sunt în puşcărie. Câţiva mişună încă pe aici, fie că e vorba de o bandă, fie de cealaltă. Dar exploziile s-au încheiat de multă vreme. Dar el cum a dat colţul?
   - Nu aţi aflat de crima de la biserica St. Cristobal? Cea în care unul dintre preoţi a sfârşit otrăvit.
   - Martinez?
   - Mda. Ce părere aveţi despre povestea asta, despre faptul că a făcut pe preotul 5 ani de zile - în văzul tuturor?
   Stuben căzu pe gânduri, uimit, sorbind din licoarea sa cu frişca.
   - Era un bărbat ambiţios. Avea creier şi reuşea să-şi păstreze sângele rece. Era greu să-l prinzi cu ceva, chiar şi pe vremea când era un copil. Ştia cum să-şi acopere urmele sau se pricepea să pună pe altul să se ocupe de chestia asta. La 16 ani, s-a luptat din răsputeri să ajungă în fruntea grupării Soldados. Cred că exista o miză, era un soi de joc. Cred că a avut un motiv foarte important ca să stea ascuns. Pentru asta aţi arestat-o pe Soto?
   - Da, astăzi.
   - Ea ar fi trebuit să ştie, nu mă îndoiesc nicio clipă de asta. Dacă se întorcea, se ducea direct la Penny Soto. Lino avea un punct slab, şi acesta era ea. I-a oferit funcţia de locotenent, iar ea nu împlinise 15 ani, pentru Dumnezeu. Se zvonea că, din cauza asta, în bandă au avut loc câteva dezertări. Lino l-a adus înapoi pe dezertor, după care i-a permis chiar ei să-l bată măr. Bineînţeles că dezertorul a afirmat, de pe patul spitalului, cu toate că falca lui era ferfeniţă, că a căzut pe nişte trepte. Pe vremuri? Nu reuşeai să-i asmuţi pe unii împotriva altora. Mai repede îşi vârau cuţitul în inimă.
   - Vremurile se schimbă.
   Stuben aprobă, dând din cap.
   - Aşa e. Aţi putea să faceţi o încercare cu Joe Inez.
   - Deja am stat de vorbă cu el, o singură dată. El e veriga slabă? se interesă ea, dar era mai mult un gest de curtoazie, fiindcă răspunsul îi era deja cunoscut.
   - Ar putea fi, într-adevăr. Joe... el nu are instinct de criminal. Nu e suficient de dur ca să comită o crimă.
   - Ar fi cazul să mai discut şi cu alţii? Vreun fost membru? Am rugat deja două persoane să-mi facă rost de o listă cu numele lor, dar cred că dumneavoastră ştiţi mult mai bine cum stau lucrurile.
   - Nu pot să vă ofer numele niciunui cap de pe vremea aceea, fiindcă s-au dus cu toţii. Ori au murit, ori sunt la puşcărie, ori au plecat unde au văzut cu ochii. Alţii au rămas în zonă, dar aceştia erau luptători de rând. Liderii erau Martinez şi Chavez. Şi Soto. Când cei doi au şters-o, ea a preluat comanda.
   - Vă mulţumesc mult, domnule detectiv.
   - Dacă o să aflaţi ceva legat de cele două explozii, atunci suntem chit.
   Ea se ridică, ramând pe loc.
   - Încă ceva. Familiile victimelor. Păstraţi legătura cu ele?
   - Din când în când.
   - Dacă e nevoie, pot să vă mai caut?
   - Ştiţi unde să mă găsiţi.

17.

      Eve îşi ascultă instinctul şi se duse din nou la biserica St. Cristobal.
   Rosa, cu părul prins în coc deasupra unei feţe plăcut îmbujorată, răspunse imediat la uşă. Purta şorţ pe deasupra unui top în culori vii şi a unei perechi de pantaloni-pană negri.
   - Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?
   - Avem câteva întrebări pentru dumneavoastră, dar şi pentru părintele Lopez şi părintele Freeman.
   - Momentan, părintele Lopez şi părintele Freeman nu sunt aici, dar... Aveţi ceva împotrivă dacă mergeţi în partea din spate, la bucătărie? Tocmai coceam pâine şi m-aţi prins în mijlocul acţiunii.
   - Sigur. Faceţi pâine de casă? adăugă Eve, în vreme ce ea şi Peabody traversară casa parohială, urmând-o pe Rosa. Adică din făină?
   - Da.
   Rosa îi zâmbi, privind peste umăr.
   - Şi din alte ingrediente. Părintele Lopez, în mod special, adora pâinea mea cu rozmarin. Tocmai aşezam coca în forme şi nu vreau să crească aluatul prea tare, ca să dea pe afară.
   În bucătăria mică, pe masa de lucru se găseau un castron mare, un blat din piatră şi o cană cu făină.
   - Mama mea cocea pâine, comentă Peabody. Bunica, sora mea de asemenea. Se mai amesteca şi tata uneori.
   - E vorba de un talent extrem de plăcut, şi treaba asta te relaxează. Dumneavoastră pregătiţi preparate la cuptor?
   - Nu prea. Şi, la drept vorbind, nu am mai pregătit de mult ceva.
   - Da, îţi cere timp.
   Rosa lovi cu pumnul într-un bol în care se afla aluatul, iar Eve se încruntă.
   - E un gest terapeutic.
   Rosa râse, întoarse aluatul pe blatul din piatră pe care lucra, apucându-se să-l pocnească şi să-l frământe.
   - Ei, ia spuneţi-mi, cu ce vă pot fi de folos?
   - Aţi locuit în cartier, răspunse Eve, în primăvara lui 2043. Atunci au avut loc două explozii cu bombă.
   - Ahhh.
   Privirea Rosei se tulbură.
   - Nişte vremuri teribile. Atâtea pierderi, atâta suferinţă, teamă. Fiii mei erau mici pe vremea aceea. I-am ţinut închişi în casă şi o lună de zile nici nu i-am mai dus la şcoală, fiindcă îmi era întotdeauna frică de ceea ce s-ar fi putut întâmpla imediat după aceea.
   - Nu s-au operat arestări.
   - Nu.
   - Pe Lino Martinez l-aţi cunoscut?
   - Dacă aţi fi locuit aici în anii aceia, l-aţi fi cunoscut şi dumneavoastră. Făcea parte din banda numită Soldados. El şi gorila aia de Steve Chavez. Că să-i protejeze pe cei din cartier, aşa declara el. Ca să păstrăm ce era al nostru. Biata lui mamă! Muncea atât de mult. Lucra pentru unchiul meu, la restaurant.
   - Anchetatorii bănuiau că Lino a provocat explozia aceea, dar nu au reuşit niciodată să stea de vorbă cu el.
   - Eu mi-am imaginat întotdeauna că a fost şi mâna lui. Banda aceea era propria lui religie, şi la vremea respectivă, la vârsta aceea, era un fanatic. La orice replica prin violenţă. Dar a plecat înainte de acel eveniment - adică de explozia celei de-a doua bombe. Mulţi au crezut că el a plănuit tot, a pus lucrurile la punct, după care a fugit ca să scape de arestare.
   Rose formă trei rulouri lungi de aluat, după care, spre fascinaţia ezitantă a lui Eve, începu să le împletească, exact aşa cum o femeie îşi împleteşte părul.
   - Când a avut loc prima explozie, s-a presupus că el participa la petrecerea aceea, continuă Rose. Îi plăcea să danseze. Dar nu a participat. Nici unul dintre apropiaţii lui nu era acolo când s-a întâmplat nenorocirea, cu excepţia lui Joe Inez. Fiica lui Lupe Edwards, Ronni, a murit atunci. Nici nu împlinise 16 ani.
   Eve lăsă capul într-o parte.
   - Şi Lino sau Chavez nu erau acolo? Nu vi se pare straniu?
   - Ba da. Cum vă spuneam, lui îi plăcea să danseze, îi plăcea să fure şi după aceea să se facă nevăzut. Am auzit că deja o tuliseră când a explodat bomba aceea. În concluzie, poate că aşa a fost. În orice caz, Ronni a fost omorâtă. Mulţi copii au fost răniţi, unii foarte grav, şi s-a zvonit că bomba îi era destinată lui Lino. După ce a plecat, atât de repede după explozie, mulţi au fost de părere că el a fugit, ştiind că cei de la Skull vor încerca din nou. Au zis că el a plecat ca să nu mai aibă de pătimit şi alţi oameni nevinovaţi.
   Ea făcu o grimasă.
   - Ce să zic, de parcă ar fi fost un erou.
   Eve studie atent chipul Rosei.
   - Dumneavoastră nu aţi fost de aceeaşi părere.
   - Nu. Eu cred că a plecat fiindcă era laş. Cred că el a plănuit cea de-a doua explozie şi s-a asigurat că va fi suficient de departe atunci când ea va avea loc.
   - Nici cu această ocazie nu a fost nimeni arestat.
   - Da, aşa e, dar toţi şi-au dat seama că fuseseră cei de la Skull. Cine altcineva?
   Eve se sfătui cu sine câteva clipe.
   - Aţi avut vreodată probleme cu Lino, dumneavoastră personal?
   - Nu.
   În timp ce vorbea, ea formă un cerc din aluat, îl aşeză într-o formă pentru copt, după care se apucă să formeze alte baghete.
   - Eu eram, bineînţeles, mult mai în vârstă ca el, iar băieţii mei erau prea mici ca el să fie interesat în a-i recruta. În plus, mama lui lucra pentru familia mea. Nu mi-a făcut probleme şi nici familiei mele nu i-a făcut necazuri. Da, ştiu că pe băieţii mai mari a încercat să-i recruteze, dar bunicul a stat de vorbă cu el.
   - Hector Ortiz?
   - Da. Lino îl respecta pe Poppy, aşa cred, pentru tot ceea ce reuşise să realizeze, iar Poppy al meu era mândria cartierului. Lino ne-a lăsat în pace.
   Ea se opri din frământarea celui de-al doilea rând de aluat, privind-o atent pe Eve.
   - Nu înţeleg. Lino a plecat acum mulţi ani. Credeţi că a avut de-a face cu părintele Flores, sau, mă rog, cine era el, cu moartea acestuia?
   - Bărbatul care a fost otrăvit, cel care purta numele Flores, era Lino Martinez.
   Mâinile Rosei se ridicară automat din aluat, iar ea făcu un pas în spate, buimăcită.
   - Nu. Nu se poate. Eu îl cunosc. Mi-aş fi dat seama, i-am gătit, i-am făcut curat şi...
   - Îl ştiaţi pe vremea când avea 17 ani, dar nu aţi avut de-a face cu el, iar el nu v-a făcut necazuri.
   - Da. Da. Dar chiar şi aşa, ar fi venit la restaurant ori l-aş fi întâlnit pe stradă. Cum să nu-mi fi dat seama că e el? Penny Soto! Cea care lucrează la bodega de lângă biserică. Ea era... ei au fost...
   - Da, ştim.
   Rose frământă din nou aluatul, dar de data asta privirea ei avea o căutătură aspră.
   - Dar de ce să aleagă o asemenea revenire? Să se prefacă atâţia ani. Şi pot să vă garantez că ea a ştiut, femeia de la bodegă. Şi cred că au întreţinut şi relaţii intime. Precis au făcut sex în tot timpul acesta, cât el a lucrat ca preot. Cred că chestia asta o excita, precis. Căţeaua. Puta.
   Îşi dădu ochii peste cap, oprindu-se din treabă ca să-şi facă semnul crucii.
   - Cât stau în casa parohială, m-am străduit să nu înjur, dar mai sunt şi excepţii. Şi vă pot asigură de un lucru, vorbi ea mai departe, ofensată. Dacă s-a întors sub identitatea asta, înseamnă că nu avea gânduri curate. Oricât s-ar fi prefăcut, oricât timp ar fi petrecut el la centrul pentru tineri, la biserică, precis nu avea intenţii bune.
   - Aici avea prieteni, prieteni vechi. Dar şi duşmani.
   - Majoritatea celor cu care s-a războit nu mai sunt. Habar nu am, dar dacă aş şti v-aş spune care dintre ei l-ar fi ucis dacă ar fi aflat una ca asta. Orice ar fi făcut, orice ar fi făcut el în trecut sau indiferent ce ar fi sperat să obţină, moartea lui nu era soluţia potrivită. Aşa să ştiţi.
   - Sper că, în cazul în care aţi avea o idee despre cele întâmplate, mi-aţi împărtăşi-o şi mie.
   - Sigur că da.
   Ea oftă, formând încet un cerc din aluat.
   - Mama lui, Teresa, a trimis flori pentru slujba de înmormântare. Din când în când, am stat de vorbă cu ea, nu chiar atât de des cât ar fi trebuit. A aflat şi ea vestea?
   - Da.
   - Credeţi că e bine dacă stau de vorbă cu ea? Dacă îi transmit condoleanţe? Era fiul ei. Asta nu se va schimba niciodată, orice ar fi.
   - Cred că i-ar plăcea să staţi de vorbă. Ne-aţi putea spune şi nouă unde îi putem găsi pe părintele Lopez şi pe părintele Freeman?
   - Părintele Freeman e plecat pe la casele oamenilor. Cred că într-o oră, o oră şi ceva, se întoarce. Iar părintele Lopez s-a dus la centrul pentru tineri.
   - Vă mulţumim. Gata, vă lăsăm să lucraţi. Încă ceva. Penny Soto, cu cine umblă în perioada asta? Cu cine se culcă?
   - În caz că ar avea prieteni, eu nu-i cunosc. În plus, se spune că se culcă cu diverşi. Mama ei era o epavă, iar tatăl ei era dealer, făcea tot soiul de afaceri necurate. A fost omorât când ea era încă o puştoaică, iar mama ei a fost ucisă cu mulţi ani în urmă.
   Clătinând din cap, Rosa aşeză în forma pentru copt cea de-a doua pâine rotundă, după care începu să le ungă pe ambele cu un fel de ulei.
   - A avut o viaţă grea, începuturile au fost foarte dificile, dar ea a refuzat ajutorul oferit de biserică, de locuitorii cartierului nostru, a refuzat orice fel de sprijin. A ales, în schimb, să intre în banda aceea. Şi-a ales propriul stil de viaţă.

       - Impresii? întrebă Eve, în timp ce se îndreptau împreună spre centrul pentru tineri.
   - E o femeie extrem de directă, o femeie care se va blestema fiindcă nu şi-a dat seama că omul a cărui casă o îngrijea era, în realitate, Lino. O să reflecteze la întreaga poveste, cu mare atenţie. Şi dacă îi va veni vreo idee, precis că o să ne contacteze.
   - Da, sunt de aceeaşi părere. Acum, fă următorul exerciţiu, te rog. Lino şi gaşca se duceau adesea la dans în perioada în care a avut loc explozia aceea. Dar, în momentul respectiv, nici unul nu a fost de faţă. În linia focului, să spunem aşa, nu a fost decât Joe. Şi câteva zile după aceea, chiar înainte ca Lino să părăsească oraşul, cei doi s-au certat. Nu s-au operat arestări. Poliţia e cu ochii pe cei de la Skull, cercetându-i atent, dar nu are posibilitatea să le pună în cârcă acest eveniment. Poate şi pentru că nu au avut, în realitate, nici o legătură cu el.
   - Tu crezi că Lino a plănuit ambele explozii? Ia stai puţin.
   Ajungând în apropierea centrului pentru tineri, Peabody se rezemă de maşină şi privi în zare.
   - Îţi doreşti războiul, vrei să devii un erou, să devii cineva. Disputa teritorială e mai atrăgătoare decât o ofensă pe care nu o provoacă nimeni. Exploziile dovedesc că nu mai e vorba de simple încăierări de stradă. Ajungi să pui bombe pe propriul teritoriu, explodează o şcoală de dans, mor sau sunt răniţi oameni nevinovaţi, mulţi nevinovaţi. Chiar şi cei care nu te plac, chiar şi membrii acelor bande sunt puşi la punct.
   - După aia, dai sfoară în ţară că tu erai, de fapt, ţinta. Ei vin să te caute. Iar tu le-o plăteşti, de data asta mult mai rău.
   - Bun, dar de ce să pleci?
   - Pleci în clipa în care eşti deja cineva, când eşti deja pe buzele tuturor. Te asiguri că lumea vorbeşte cum că tu ai plecat fiindcă nu-ţi doreai ca cei de la Skull să mai omoare alţi oameni nevinovaţi când or vrea să se răzbune pe tine, din nou. Şi drept dovadă, renunţi la propria identitate.
   Urmând exemplul lui Peabody, Eve se rezemă de maşină.
   Pe partea cealaltă a străzii, o doamnă îşi mătura curtea, iar undeva în apropiere, florile formau o cascadă multicoloră, alunecând peste marginile unui ghiveci de un alb strălucitor.
   Stropii ploii matinale licăreau şi acum pe petalele şi frunzele lor.
   - Poliţia nu reuşeşte să te înhaţe, continuă Eve, nu doar fiindcă nu mai eşti în oraş, dar şi pentru că totul dovedeşte că tu nu mai erai aici. Avea răbdare, ştia să aştepte, nemernicul dracului. Ai de gând să revii într-o bună zi, să te întorci, dar în stil mare. Poate că nu plănuise ca totul să dureze aşa mult. Ai doar 17 ani, eşti plin de tine. Îţi zici: „Dau lovitura, dau marea lovitură şi, în câteva luni, revin aici şi duc o viaţă de rege”.
   - Dar dai greş, cugetă Peabody. În afară de asta, ai doar 17 ani şi e prima dată când ieşi din colivie. Iar lumea care se deschide înaintea ta e mare. Acolo poţi fi cine vrei, ori de câte ori ai chef. Îmi place.
   - Da, şi mie. Poate că 50% e o aiureală, dar mare parte a poveştii s-a petrecut întocmai.

     Intrară în centrul pentru tineri.
   Magda stătea în spatele ghişeului, purtând o convorbire prin intermediul linkului. Doi copii stăteau pe scaune de un galben-aprins, iar Eve, privindu-le expresia feţei, realiză că tocmai puneau la cale nişte năzbâtii.
   Alături de ei se afla o doamnă, care-i supraveghea cu nişte ochi de vultur.
   Magda ridică palma, cele două degete indicând că aveau de aşteptat două minute.
   - Da, Kippy, ştiu asta, dar e a treia bătaie în două săptămâni. Deci, automat, va urma o suspendare. Şi pe Wyatt, şi pe Luis trebuie să vină să-i ia de aici cât mai curând. Deja am luat lgătura cu tatăl lui Luis. Da, e foarte bine aşa. Îmi pare nespus de rău. Oooo, ştiu.
   Magda îşi dădu ochii peste cap, privind spre cei doi puşti.
   - Da, ştiu, cum să nu.
   Ea închise linkul.
   - În regulă, îmi cer scuze. O secundă, atât mai durează. Nita? Mama lui Wyatt şi tatăl lui Luis sunt deja în drum spre noi. Kippy are nevoie de o oră ca să pună totul în ordine. Poţi să stai tu cu ei până atunci?
   Nita, o femeie cu înfăţişare solidă, care stătea în momentul acela cu spatele la ghişeu, aprobă cu o mişcare a capului.
   - Mda, rămân eu aici. Vrei să am grijă şi de ghişeu?
   - Nu, o să... Nu o să dureze mult, nu-i aşa? i se adresă ea lui Eve, după care se întoarse iar într-o parte, privind în direcţia Nitei. Nita are grijă de copiii între 6 şi 10 ani şi, în plus, lucrează la centru nostru ca asistentă. Fără ea, nu ştiu ce ne-am face. Nita, dumnealor sunt locotenent Dallas şi detectiv Peabody.
   Magda se uită cu subînţeles către cei doi băieţi.
   - Asta dacă cineva de pe aici ar trebui arestat.
   Nita se răsuci uşor într-o parte, adoptând o privire rece, severă. Eve avu intenţia să spună ceva, dar băieţii nu mai aşteptară nici măcar o secundă. Se repeziră ca nişte lupi unul asupra altuia.
   Chiar dacă Eve se îndrepta deja spre ei, Nita interveni prompt între cei doi. Eve fu obligată să admire felul în care femeia îi apucă pe copii de gulerul cămăşii, reuşind să-i despartă.
   - Tu stai aici. Iar tu iei loc aici. Îi târî pe fiecare la scaunul lui. Credeţi că bătându-vă zdravăn veţi deveni mai puternici? Da’ de unde, bătaia vă tâmpeşte. Bătaia e pentru cei care nu sunt suficient de inteligenţi ca să se folosească de cuvinte.
   Poate că Eve ar fi avut ceva de comentat împotriva acelei ultime afirmaţii, pentru că ei îi plăceau bătăile pe cinste, dar, pe copii, fraza aceea îi făcu să stea cu capul în podea.
   - Eu şi partenera mea putem să-i ducem la secţie, zise Eve pe un ton neutru. Mi se par doi copii puşi pe harţă, care deranjează liniştea publică şi care, în opinia mea, sunt nişte belele care fac numai răutăţi. Două ore petrecute în una dintre celule...
   Ea lăsă fraza neterminată.
   Băieţii se holbară la ea, cu gura căscată, şi chiar asta fusese şi intenţia ei. Cu toate astea, Nita o privi scrutător, precum o rază laser, fără pic de umor, totul durând nu mai mult de o secundă, una care-ţi îngheţa sângele în vine, după care îi întoarse din nou spatele.
   - Problema se va rezolva în momentul în care vor sosi părinţii lor.
   - Sigur. În concluzie...
   Ea se întoarse din nou spre Magda.
   - Îl caut pe părintele Lopez.
   - Da, e în sala de sport. Marc mi-a spus că s-a întâlnit cu dumneavoastră de dimineaţă, că aveţi deja câteva indicii.
   - La ele lucrăm acum. Sala de sport?
   - Intraţi pe uşa aceea, chiar la capătul coridorului, prima la stânga.
   - Mulţam. Şi, apropo...
   Ea se întoarse cu faţa spre cei doi copii.
   - Baftă multă.
   -O să ne descurcăm.
   - Niţei nu-i prea plac poliţiştii, comentă Eve, pornind spre capătul coridorului alături de Peabody.
   - Fie nu-i plac, fie a crezut că vorbeşti serios. Dacă nu te cunoşteam, aş fi crezut exact acelaşi lucru.
   - Am crezut că, speriindu-i niţel pe copiii mult prea neastâmpăraţi, le fac un serviciu.
   - Ei... E şi asta o metodă.
   - Ai fost atentă la băiatul din dreapta. Nemernicul ăla mic ştia să pareze o lovitură.

      La fel se întâmpla şi cu părintele Lopez, observă Eve, imediat ce intrară în sala de sport.
   În centrul terenului de sport era montat ceea ce putea fi numit un ring de box portabil. În cealaltă jumătate se antrenau câţiva copii îmbrăcaţi în echipamentul specific, supravegheaţi de două doamne ce purtau, la rândul lor, pantaloni scurţi. Lopez, care purta mănuşi roşii, apărătoare negre pentru faţă, şort negru, boxa cu Marc.
   Iar Marc îi servi o directă.
   Copiii adunaţi în jurul ringului începură să strige, încurajându-l. Sala răsuna de glasurile lor, picioarele tropăiau, iar palmele lor înmănuşate loveau acolo unde trupul rămăsese descoperit.
   Amândoi erau asudaţi din cale afară şi, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ei, un spectator neexperimentat i-ar fi considerat la fel de talentaţi şi abili. Însă Eve băgă de seamă că Lopez era mult mai rapid, că avea acea graţie a boxerului înnăscut.
   Era un luptător care ştia să-şi păstreze sângele rece, remarcă ea, făcându-l pe partenerul de luptă să se apropie din ce în ce mai mult.
   Se feri, sări, dansă exact aşa cum trebuie, se agăţă. Un poem al disciplinei în mişcare.
   În fond, de ce bătaia era o soluţie pentru cei slabi şi fără minte? se întrebă Eve.
   Asistă la lupta dintre cei doi până la terminarea reprizei, moment în care bărbaţii se retraseră. Două lovituri reuşite de Marc şi şase reuşite de Lopez, aşa reieşea după socoteala ei. În plus, judecând după felul în care Marc se îndoia de mijloc ca să-şi recapete suflul, ea ghici că era terminat.
   Făcu un pas în faţă.
   - Frumoasă rundă.
   Suflând din greu şi încă frânt de mijloc, Marc întoarse capul.
   - Omul ăsta mă omoară.
   - Înainte să sari, ai lăsat descoperită partea dreaptă.
   - Aşa îmi spune şi el, răspunse Marc cu amărăciune. Vreţi să faceţi o partidă în compania sa?
   Eve se uită la Lopez.
   - N-aş avea nimic împotrivă, dar o lăsăm pe altă dată. Aveţi câteva minute la dispoziţie? îl întrebă ea pe Lopez. Avem câteva întrebări pentru dumneavoastră.
   - Desigur.
   - Vreţi poate să mergem afară? Vă aşteptăm pe trotuar.
   - E bine făcut, zise Peabody imediat ce părăsiră sala de sport. Cine ar fi zis că sub sutana preotului se ascunde un Pastor cu Muşchi de Oţel?
   - Se ţine în formă. Şi uite că a mai reieşit încă ceva. Pastorul cu Muşchi de Oţel are o privire tare tristă, dar nu numai atât. În privirea lui se citea groaza.
   - Pe bune? Se pare că nu m-am uitat deloc spre ochii lui. Poate că a aflat deja despre Lino. Veştile rele circulă întotdeauna cu viteza vântului. Din moment ce el e şeful, bănuiesc că este şi cel care va fi obligat să explice de ce nu şi-a dat seama că lucrează cu un asemenea om. Lumea caută mereu ţapi ispăşitori, nu? E posibil ca biserica, în clipa asta, să-l arate pe el cu degetul.
   Având în vedere că pe trotuar se zbenguiau destui copii, Eve se retrase lângă colţul clădirii.
   - Cum de nu mai merge nimeni la şcoală?
   - Orele s-au terminat, Dallas. Din punct de vedere tehnic, schimbul nostru s-a încheiat deja.
   - Poate că el îşi face griji în privinţa propriei cariere. Preoţii au şi ei o carieră? Dar să ştii că nu acesta era motivul. Cunosc bine privirea aceea care zice: „Nu-mi doresc să stau de vorbă cu poliţia”. Da, exact asta citeai în ochii lui.
   - După părerea ta, ascunde ceva? Nu-l cunoştea pe Lino... ca fiind Lino. El e în parohia asta doar de câteva luni.
   - Da, dar preot e de mult mai mult timp.
   Ea se gândi la predicţia doctoriţei Mira, aşa că se hotărî să mai aştepte, alegând să apeleze la KO în momentul în care Lopez li se va alătura.
   El era asudat şi cu părul ud, transpiraţia lipindu-i bluza de torace. Da, cugetă Eve, avea un trup bine făcut. Nu mai pierdu nici măcar o secundă.
   - Victima a fost identificată în mod oficial ca fiind Lino Martinez. Ştiţi cine l-a ucis. Ştiţi, fiindcă, indiferent cine a făcut-o, s-a spovedit.
   El închise pleoapele câteva clipe.
   - Ceea ce ştiu a fost mărturisit în timpul ritualului sfânt al spovedaniei.
   - Dumneavoastră protejaţi un criminal, o persoană care, în mod indirect, e responsabilă şi de moartea lui Jimmy Jay Jenkins.
   - Nu pot încălca jurămintele sacre, doamnă locotenent. Nu pot trăda propria mea credinţă şi legile Bisericii.
   - Dă-i Cezarului ce e al Cezarului, rosti Peabody, dar Lopez clătină din cap.
   - Nu am cum să-l predau cu o mână legilor pământene, în vreme ce cu alta îl răpesc legilor lui Dumnezeu. Vă rog, ce-ar fi să ne aşezăm? Băncile sunt chiar acolo, puţin mai departe de clădire. Conversaţia aceasta trebuie să rămână doar pentru urechile noastre.
   Deşi ar fi vrut să protesteze, Eve porni, până la urmă, spre locul unde se aflau băncile, aşezându-se, cu faţa spre curte. Lopez luă loc lângă ele, cu palmele pe genunchi.
   - M-am rugat pentru asta. Din clipa în care am ascultat acea spovedanie, am început să mă rog. Nu pot să vă relatez ceea ce mi s-a mărturisit. Mi-a spus mie, dar, prin mine, i s-a confesat Domnului. Eu am primit mărturisirea ca slujitor al lui Dumnezeu.
   - O s-o iau în considerare ca pe un zvon.
   - Nu mă aştept să mă înţelegeţi, niciuna dintre dumneavoastră.
   El îşi ridică palmele de pe genunchi, îndreptându-le apoi cu faţa spre cer. După care le coborî iarăşi.
   - Sunteţi femei din lumea pământeană. Oameni ai legii. Persoanele acestea au venit la mine ca să-şi ia o povară de pe suflet, să-şi elibereze inima, conştiinţa de acest păcat mortal.
   - Şi dumneavoastră i-aţi iertat? Ce noroc pe capul lor.
   - Nu, n-am făcut-o. Nu pot să-i absolv de păcat. Nu pot să le iau povara de pe suflet. Îi sfătuiesc, îi îndrum, îi îndemn să ia legătura cu dumneavoastră, să mărturisească totul la poliţie. Până nu fac acest lucru, nu pot obţine iertarea, iertarea definitivă a păcatului comis. Dacă nu se căiesc, atunci trăiesc şi mor cu păcatul acela pe suflet. Nici pentru dumneavoastră şi nici pentru ei nu pot fac nimic, absolut nimic. Nu pot face nimic.
   - Persoana aceea îl cunoştea pe Lino Martinez?
   - N-am cum să vă răspund la această întrebare.
   - Persoana aparţine Bisericii dumneavoastră?
   - Nu vă pot da un răspuns.
   El îşi apăsă degetele deasupra pleoapelor.
   - Chestia asta mă îmbolnăveşte, dar nu pot să vă răspund.
   - Aş putea să vă arestez. Sigur aţi ieşi de acolo. Biserica ar porni o campanie, şi-ar trimite avocaţii pe capul nostru, dar aţi sta ceva timp în închisoare.
   - Chiar şi aşa, tot nu am cum să vă răspund. Dacă v-aş spune, mi-aş încălca jurămintele, i-aş trăda. Aş fi excomunicat. Închisorile sunt de mai multe tipuri, locotenente Dallas. Credeţi că mie îmi place această situaţie? întrebă el, părând că începe să se enerveze. Credeţi că vreau să blochez justiţia? Eu cred în justiţie. Cred la fel ca şi dumneavoastră în ordinea pe care o generează ea. Credeţi că îmi convine să stau deoparte, ştiind că nu pot atinge un suflet rănit şi furios? Ştiind că e posibil ca sfatul meu să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, în loc să-l apropie de El?
   - Ar fi posibil ca ei să vă caute, ca să se răzbune. Ştiţi cine sunt, ce au făcut. Eu aş putea să vă protejez.
   - Ei ştiu că eu nu-mi încalc jurămintele. Dacă m-aţi lua în custodie, n-aş mai avea cum să ajung la sufletul lor, n-aş mai avea cum să încerc să-i conving să se căiască pentru păcatul lor, să accepte legea pământeană, dar şi legea Domnului. Lăsaţi-mă să încerc.
   Ea simţi, la propriu, cum pumnii ei se lovesc de zidul solid şi impenetrabil al credinţei lui.
   - Aţi mai spus cuiva? Părintelui Freeman? Superiorilor dumneavoastră?
   - Nu pot mărturisi nimănui nici ce mi s-a încredinţat, nici cine a venit la mine. Câtă vreme îşi vor purta povara pe umeri, la fel voi face şi eu.
   - Şi dacă oamenii aceştia vor ucide din nou? replică Peabody.
   - Nu vor mai ucide. Nu mai au de ce.
   - Povestea astea are de-a face cu exploziile din 2043.
   - Nu vă pot confirma lucrul acesta.
   - Ce ştiţi despre ele?
   - Toţi cei din parohie ştiu despre ele. Evenimentele acelea şi victimele lor au fost comemorate mereu. În fiecare lună, una dintre slujbe le este dedicată. Tuturor victimelor, doamnă locotenent, nu doar celor din El Barrio.
   - Ştiaţi că Lino îi alegea pe cei pe care-i şantaja dintre cei veniţi să i se spovedească?
   Lopez tresări ca lovit de o durere violentă, produsă pe neaşteptate. În privirea lui licări mai degrabă furia, şi nu suferinţa.
   - Nu. Nu, n-am ştiut. De ce nu a venit niciunul dintre ei să-mi ceară ajutorul?
   - Nu prea cred că ştiau cine îi şantaja sau unde anume folosea acea persoană informaţia cu pricina. Iar în secunda asta sunt convinsă că unul dintre ei l-a ucis.
   Eve se ridică.
   - Nu vă pot obliga să-mi spuneţi ce ştiţi. Nu vă pot face să-mi spuneţi cine se folosea de Biserica dumneavoastră, de credinţă, de ritualuri, de jurăminte. Ca să poată ucide. Aş putea să vă forţez, să vă fac să transpiraţi, dar tot nu mi-aţi spune nimic, aşa că ne-am scoate din sărite reciproc. Dar o să vă spun următorul lucru: O să aflu cine a fost. Oricât de şmecher a fost Lino, eu o să-mi fac meseria, la fel ca şi dumneavoastră.
   - O să mă rog să-i găsiţi şi, în afară de asta, mă voi ruga ca, până atunci, să vină ei la dumneavoastră. Mă rog ca Dumnezeu să-mi dea puterea şi înţelepciunea de a le netezi calea spre dumneavoastră.
   - Vom vedea noi cine ajunge primul.
   Eve îl lăsă acolo, pe bancă.

      - Cred că face exact ce crede el că e necesar, comentă Peabody. Dar eu aş zice că ar fi mai bine să-l luăm la secţie. La interogatoriu, ar fi posibil să-l faci să cedeze.
   - Nu sunt sigură că aş reuşi. Are o credinţă de nezdruncinat. Şi dacă aş reuşi... nu ar deveni şi el o victimă? Îl fac să cedeze, să spună atât cât e nevoie, dar nu va mai fi niciodată acelaşi. Nu ar mai fi niciodată preot.
   Ea îşi aminti ce simţise când se i confiscase legitimaţia.
   Îşi aminti că se simţise goală pe dinăuntru, neajutorată. Un nimeni, un gunoi.
   - N-o să-i fac aşa ceva. Oare am dreptul la urma urmei, să-i fac una ca asta unui om nevinovat? Unuia a cărui misiune seamănă foarte mult cu a noastră?
   - Adică să protejeze şi să slujească?
   - Noi o facem de dragul oamenilor, el o face pentru sufletele lor. Nu o să-l sacrific pe el ca să-mi uşurez misiunea. Dar o să-ţi spun ce vom face.
   Ea intră în maşină şi porni motorul.
   - O să-l punem sub supraveghere. O să facem rost de mandat ca să putem ţine sub observaţie mijloacele sale de comunicare. O să instalez ochi şi urechi în afurisita aia de biserică. Vom afla unde se duce, la ce oră şi cu cine se întâlneşte.
   - Tu crezi că ucigaşul va căuta să-l lichideze?
   - Credinţa lui e foarte puternică, aşa că e convins că nu s-ar putea întâmpla aşa ceva. Dar eu? Credinţa mea e că majoritatea oamenilor caută să-şi protejeze doar propria piele. Aşa că trebuie să-l „acoperim” - să-l protejăm -, dar, în acelaşi timp, îl lăsăm aici pe post de momeală, în speranţa că păcătosul are nevoie de o nouă ispăşire. Hai, treci la treabă, ai autorizaţia mea.
   În vreme ce Peabody declanşa procedura, Eve se uită la ceas. La dracu’, îşi zise ea.
   - Mai facem o vizită. Să vedem ce mai putem afla de la Inez.
  De data aceasta, la uşă răspunse o femeie frumoasă, cu un păr castaniu care emana o senzaţie de căldură, strâns la spate într-o coadă stufoasă şi scoţând în evidenţă un chip uşor creol şi îmbujorat. În spatele ei, doi băieţei trăgeau de sfoară două camioane în miniatură, făcând o gălăgie asurzitoare în clipa în care acestea se loveau unul de altul.
   - Gata cu gălăgia, le ordonă femeia, iar cei doi copii tăcură istantaneu.
   Zgomotele continuară, dar la intensitate mică.
   - Doamnă Inez?
   - Da?
   - Am vrea să stăm de vorbă cu soţul dumneavoastră.
   - Şi eu aş vrea, dar a rămas în New Jersey, fiindcă e prins într-un tunel în care maşinile merg bară la bară. Dacă ajunge acasă în două ceasuri, atunci înseamnă că e norocos. Despre ce e vorba?
   Eve îi arătă legitimaţia.
   - Ahhh, mi-a spus Joe că poliţia a fost aseară aici. Se pare că unul dintre chiriaşi a fost martor la un furt.
   - Aşa v-a spus fiul dumneavoastră?
   - De fapt, Joe e cel care mi-a povestit.
   Brusc, în privirea ei apăru acel semn că pricepuse.
   - Se pare că informaţia respectivă nu e prea corectă. Despre ce e vorba?
   - Anchetăm o fostă cunoştinţă a soţului dumneavoastră. Îl cunoaşteţi pe Lino Martinez?
   - Nu, dar numele mi-e cunoscut. Ştiu că Joe a fost membru Soldados şi ştiu că a activat o bună bucată de vreme în banda lor. Ştiu că a avut necazuri şi, ca atare, a decis să se retragă.
   Ea apucă mânerul clanţei, închizând uşa alţi câţiva centimetri, ca şi cum ar fi vrut să-i protejeze pe copii cu ajutorul ei.
   - De mulţi ani nu s-a mai amestecat în afaceri de genul acela. E un om de treabă. Are familie, un loc de muncă decent. Munceşte foarte mult. Lino Martinez şi gruparea Soldados aparţin trecutului, unei alte vieţi.
   - Să-i spuneţi că l-am căutat, doamnă Inez, şi că am reuşit să dăm de Lino Martinez. Trebuie să stăm de vorbă cu soţul dumneavoastră.
   - O să-i comunic, dar vă spun eu că nu ştie nimic despre Lino Martinez, acum nu mai ştie absolut nimic.
   Ea închise uşa, iar Eve auzi cum încuietoarea era răsucită cu multă nerăbdare.
   - E plină de nervi fiindcă a minţit-o, comentă Peabody.
   - Mda. O mişcare tâmpită în ceea ce-l priveşte. Asta-mi dovedeşte că îi ascunde ceva soţiei sale. Ceva actual sau ceva din trecut? Oricum ar fi, ascunde ceva. Te las la staţia de metrou, după care mă duc acasă să lucrez. Să te ocupi, te rog, de lista aceea cu persoane neidentificate. Cred că mă apuc să răsfoiesc puţin dosarele acelea vechi, să vedem dacă iese ceva la suprafaţă.
   - Ştiu că ceea ce i-ai spus lui Lopez e corect. Noi trebuie să ne facem meseria, oricât de nemernic ar fi fost Lino ăsta. Dar când ştii de ce a fost în stare şi când te gândeşti şi la alte mizerii pe care e posibil să le fi făcut, e foarte greu să te apuci de treabă fiindcă cineva i-a făcut felul.
   - Dacă cineva s-ar fi pus pe treabă cu mulţi ani în urmă, poate că el nu ar mai fi ajuns să comită atâtea porcării, poate că mama lui nu ar mai fi plâns în seara asta şi poate că cineva, care mie mi se pare a fi un om cât se poate de cumsecade, nu ar mai simţi nevoia, în numele onoarei şi al credinţei, să protejeze un criminal.
   Peabody oftă.
   - Aici ai dreptate. Dar să ştii că mie îmi place mult mai mult când nemernicii sunt doar nemernici şi nimic mai mult.
   -E lumea plină de ei, nu-ţi face griji.

18.

      Eve avea nevoie de un timp de gândire.
   Avea nevoie să stea în birou, reflectând doar la cazul pe care-l ancheta, ca să pună în ordine puzzle-ul tuturor informaţiilor pe care le avea, tot ceea ce nu ştia, tot ceea ce se spusese, tot ceea ce rămăsese nespus, alături de numele celor implicaţi, de evenimente, de dovezi şi de toate speculaţiile. Dorea să vadă ce poate reieşi din toate aceste date strânse la un loc.
   Avea nevoie să cerceteze cu mare atenţie numele victimelor celor două explozii, împreună cu familiile şi prietenii, cunoştinţele lor. Trebuia să se gândească şi la varianta şantajului, ştiind deja că era vorba de o treabă amănunţită şi destul de greu de limpezit. Dacă Lopez nu voia să-i dezvăluie numele criminalului, atunci era mai mult decât convinsă că el nu avea să-i împărtăşească cine era persoana care, la spovedanie, mărturisise că fusese victima unui şantaj.
   Nu credea defel că moartea lui Lino s-ar fi datorat acestei chestiuni legate de şantaj, dar nu putea elimina din calculele ei această posibilitate. Nu putea elimina varianta unei posibile legături între şantaj şi restul.
   Cum făcuse Lino rost de bani? se întrebă ea, în drum spre casă. Păstra oare o sumă de bani ori se duseseră, toţi, pe apa sâmbetei? Camere luxoase de hotel, mese copioase, bijuterii scumpe pentru iubita lui.
   Nu era suficient, decise ea. Alte câteva mii risipite ici şi colo? Oare ce rost mai avea să rişti şi să ieşi brusc la suprafaţă de dragul unui costum elegant şi al unei sticle de şampanie? Voia să-i demonstreze ceva iubitei? Stuben spunea că Penny Soto fusese punctul lui slab. Deci... Poate că despre asta fusese vorba. Îşi dorise să fie bogat, un om important pentru ca femeia sa să fie conştientă de lucrul acesta.
   Ori poate că, pur şi simplu, avusese nevoie de stilul ăsta de viaţă, de senzaţia pe care ţi-o dă el. Amintindu-ţi cine erai în timp ce eşti altcineva. Ca un soi de hobby.
   Încă o idee la care trebuia să reflecteze.
   Trecu dincolo de porţi şi apoi încetini. Florile erau acolo unde, de dimineaţă, era sigură că nu le văzuse. Lalele, da, era sigură, şi narcise. Îi plăceau mult narcisele, fiindcă erau strălucitoare şi aveau un aer prostuţ. Erau nenumărate, cu toate că, în urmă cu 10 ore, nu se zărea nici măcar o petală din ambele specii.
   Dar cum era posibil?
   În orice caz, era... ei bine, era frumos, adăugând o pată de culoare pe lângă verdele copacilor.
   Înaintă, se opri, după care parcă. Şi exact în locul acela se aflau trei ghivece imense de culoare roşie pline cu petunii. Petunii albe la fel ca la ceremonia căsătoriei. Un nătâng sentimental, cugetă ea, cu toate că inima ei se bucura deja. Plăcerea aceea simplă se străduia să învingă tensiunea oribilă pe care se lupta s-o ignore din secunda în care începuse interogatoriul lui Penny Soto.
   Intră în casă, dând cu ochii de Galahad, care stătea încolăcit, ca un gargui obez, pe stâlpul scării interioare - acolo unde-i plăcea, mai nou, să-şi facă veacul - în timp ce Summerset se foia prin holul de la intrare, ca de obicei.
   - Bănuiesc că s-au rezolvat toate crimele şi infracţiunile din oraş. Din moment ce n-aţi întârziat mai mult de un ceas şi nu aveţi nicio rană sângerândă.
   - Da, i-am dat un nume nou: Utopia.
   Ea îl mângâie rapid pe Galahad, în vreme ce urca treptele.
   - Sarcina următoare: să scăpăm de toţi neisprăviţii. Cred că ar fi cazul să anticipezi momentul şi să-ţi faci bagajul.
   Ea se opri o secundă.
   - Roarke a vorbit cu Sinead?
   - Da.
   - Bun.
   Se duse direct în dormitor. Probabil că Roarke era acasă, îşi zise ea, fiindcă Summerset ar fi anunţat-o dacă nu era. Şi probabil că se afla la el în birou, ca atare trebuia să meargă acolo, să stea de vorbă cu el.
   Dar nu era pregătită, pur şi simplu nu era pregătită să stea aproape de el. Războiul acela continua, acum mult mai acerb, acum, că ajunsese acasă. Acolo unde ea ştia bine că e în siguranţă, acolo unde ştia bine că putea să se relaxeze, măcar puţin. Acasă, unde putea să ia seama la stomacul ei ce se răzvrătea zgomotos, la ceafa ei încordată din pricina stresului.
   Se întinse pe spate, închizând ochii. Simţind ghemul acela alături de ea, Eve se întinse spre el, chircindu-se în jurul pisicului.
   Ce prostie, îşi zise ea, să-i fie rău, să fie obligată să lupte contra acestei senzaţii. Să simtă şi altceva în afară de suspiciune şi dezgust faţă de o femeie ca Penny Soto.

       Nu realiză că Roarke intrase deja în dormitor până ce palma lui nu-i mângâie uşor obrazul.
   Se mişca atât de repede, îşi zise ea, că nici nu se simţea, dacă nu voia el acest lucru. Nu era de mirare că fusese un hoţ de succes.
   - Ce te doare? o întrebă el.
   - Nimic. Chiar nimic.
   Dar ea se întoarse spre el, se cuibări în braţele lui, în clipa în care se lungi lângă ea. Îşi apăsă obrazul pe umărul lui.
   - Aveam nevoie să ajung acasă. Aveam nevoie, mai întâi, să fiu acasă. Da, am avut dreptate în privinţa asta. Dar mi-am zis că trebuie să fiu singură, doar cu mine, până îmi revin. M-am înşelat. Putem rămâne aici câtva timp?
   - E locul meu favorit.
   - Povesteşte-mi ceva. Ce ai făcut astăzi. Nu-mi pasă că nu o să înţeleg.
   - La scurt timp după plecarea ta, am susţinut prin link o conferinţă, chiar de aici, de acasă, în legătură cu câteva din filialele R & D de la Euroco, una dintre filialele mele europene care se ocupă în principal de transport. În primele luni ale anului următor, vom lansa pe piaţă nişte vehicule extrem de interesante, care merg pe apă, pe uscat şi în aer. Am avut şi câteva întâlniri în oraş, dar, chiar înainte de a pleca de acasă, m-a sunat Sinead, din Irlanda. M-am bucurat să stau de vorbă cu ea. Au cumpărat un nou căţeluş şi i-au pus numele Mac, dar ea afirmă că-i dă mai multe bătăi de cap decât nişte tripleţi. Pare îndrăgostită nebuneşte de micuţ.
   Ea îi ascultă mai mult vocea decât ceea ce spunea. Spunea ceva despre întâlnirea cu liderii unui grup care se ocupau de un proiect numit Optimum şi o holoconferinţă care avea legătură cu resortul Olympus, după care, la prânz, se întâlnise cu membri-cheie ai unei afaceri pe care el o avea în Beijing. O fuzionare, o achiziţie, conceperea unor proiecte noi.
   Cum reuşea să ţină pasul?
   - Ai făcut toate astea, şi tot ai mai avut vreme să cumperi petunii?
   Palma lui alunecă uşor pe spatele ei, de sus în jos şi invers.
   - Ţi-au plăcut?
   - Oh, da. Mi-au plăcut.
   - Mai e puţin şi se împlinesc 2 ani de când ne-am căsătorit.
   El o sărută pe creştetul capului, după care se întoarse ca să-şi poată aşeza obrazul exact acolo.
   - Şi cum Louise şi Charles se vor căsători la noi acasă, evenimentul respectiv m-a făcut să mă gândesc la petunii. Ceea ce este simplu... o floare, câteva minute în care poţi discuta despre relaţia pe care o ai... poate dă valoare lucrurilor ceva mai complicate.
   - Acesta e motivul pentru care acum avem şi lalele şi narcise? Lalele sunt, nu?
   - Da. E bine să-ţi aminteşti că lucrurile bune se repetă. Dar altele rămân cum au fost, solide şi permanente. Conversaţia mea cu Sinead m-a făcut să-mi aduc aminte şi de unele, şi de altele. Tu eşti pregătită să-mi povesteşti ce s-a întâmplat?
   - Uneori lucrurile revin, dar sunt vechi şi dure.
   Se ridică în şezut, dându-şi părul la o parte de pe ochi şi de pe obraji.
   - Azi am dus-o pe Penny Soto la secţie, ca s-o interoghez. De fapt, am făcut-o să-mi dea un brânci, ca să o pot acuza de atac şi opunere în momentul arestării.
   El îi apucă bărbia în palmă, lăsând degetul să alunece uşor în gropiţă, întorcându-i apoi capul de la dreapta la stânga.
   - Mie nu mi se pare că te-a pocnit.
   - A fost mai mult un atac de ordin tehnic. Ea a fost cea mai importantă relaţie a lui Lino în vremea adolescenţei lor. Lucrează la bodega de lângă biserică, o bodegă pe care el o frecventa aproape zilnic.
   - Deci s-au reîntâlnit.
   - Ea era cea care ştia cine este el, replică ea, amintindu-şi ce afirmase Roarke de dimineaţă. Cea căreia el simţea nevoia să-i facă mărturisiri. Da, s-au regăsit, în sensul biblic, după cum declară ea. Şi înclin s-o cred. Şi cred că şi tu faci la fel. Deci, ea ştia cine era el şi cunoştea şi o parte dintre planurile lui, ori poate pe toate, dar nu am reuşit să-i smulg această mărturisire. Deocamdată. Pretinde că el îi şantaja pe unii dintre cei care veneau la spovedanie. Da, se potriveşte oarecum, dar nu-mi dau seama bine cum şi ce.
   - Un hobby. Ba mai mult, continuă Roarke, chiar un obicei. Mascarada asta nu avea cum să schimbe firea şi obiceiurile celui care era el în realitate, iar cel din realitate simţea mereu nevoia să lovească. Avea nevoie de acţiune.
   - Da, m-am tot gândit şi eu la varianta asta. Dar nu pare a fi o motivaţie. Da, ştiu, încearcă şi dovedeşte, zise ca înainte ca el să încerce s-o contrazică, ştiu că trebuie să dovedesc mai încolo de ce cred că nu contează sau că nu contează chiar atât de mult.
   Mai întâi voia să se elibereze de tot ce o împovăra, să-şi scoată totul din minte.
   - Problema e că... după ce am dus-o pe Soto la interogatoriu şi am început să o strâng puţin cu uşa, enervând-o, a reieşit că tatăl ei...
   - Ah.
   Nu era nevoie să audă şi restul poveştii, fiindcă deja simţea cum măruntaiele i se crispează.
   - M-a privit cu ură şi a început să urle la mine că tatăl ei a abuzat-o încă de pe vremea când ea avea 12 ani, că mama ei, o femeie incapabilă, era o scursură, că el a bătut-o şi a violat-o vreme de doi ani, până când ea a devenit membru Soldados. Ei au fost salvarea ei, modul ei de a evada. Şi o parte a fiinţei mele a înţeles despre ce a fost vorba, a regretat ce i s-a întâmplat, şi am încercat să nu mă uit la ea, văzându-mă, de fapt, pe mine. Văzând...
   Ea îşi duse palma pe pântec, folosindu-se de apăsarea aceea pentru a încheia ce avea de spus.
   - Pentru că, atunci când ea avea 14 ani, după ce s-a alăturat bandei Soldados, tatăl ei a fost înjunghiat mortal... trupul lui a fost ciopârţit. Oficial, s-a considerat că moartea lui s-ar fi datorat unor afaceri ilegale, traficului de droguri, din moment ce aceasta era ocupaţia lui de bază. Dar eu sunt conştientă, privind-o pe ea şi văzându-mă pe mine, că ea e cea care a mânuit cuţitul. Că ea l-a înfipt în trupul lui, iar şi iar. Probabil că a făcut-o împreună cu Lino. Şi indiferent ce aş şti, o parte din mine continuă să strige: „Şi tu ai făcut la fel. Cum de eşti în stare s-o condamni? Ai procedat la fel ca ea.”
   - Ba nu, nu e adevărat. Nu, Eve, rosti el înainte ca ea să adauge ceva, nu ai făcut acelaşi lucru. Nu trebuie să ascult şi restul poveştii ca să-mi dau seama. Deşi la 14 ani eşti încă un copil, tu aveai cu 6 ani mai puţin şi situaţia era cu totul alta. În plus, tu ai făcut puşcărie, nu ai reuşit să scapi, aşa cum a reuşit ea. Tu nu ai avut nicio posibilitate să ieşi din asta, nu ai avut prieteni, nu ai avut familie, nu ai avut pe nimeni. Ea a ucis ca să se răzbune, nu ca să supravieţuiască.
   Ea se ridică. Îşi luă geanta pe care o lăsase ceva mai departe de pat şi scoase de acolo o fotografie. O aşeză pe pat.
   - Când mă uit la ea, îl văd pe el. Îl văd pe tata şi mă văd pe mine lovind.
   Roarke luă fotografia, studiind scena terifiantă a crimei, bărbatul acela zăcând pe podeaua plină de praf şi de gunoaie, înotând într-o baltă de sânge.
   - Un copil nu e în stare să facă aşa ceva, remarcă Roarke. Chiar dacă ar fi disperat, îngrozit, tot nu ar avea cum... nu de unul singur, nu în legitimă apărare.
   Ea oftă lung. Probabil nu era momentul să-i pomenească faptul că ar fi fost un poliţist remarcabil.
   - Nu, au fost cu siguranţă doi atacatori. S-a stabilit că rănile proveneau de la două lame de cuţit. Mărimi diferite, grupe de sânge diferite, forţa cu care s-a lovit a fost diferită, la fel ca şi unghiurile din care au venit loviturile. Bănuiesc că unul dintre ei a sărit la el din umbră, iar celălalt a aşteptat momentul oportun. S-au repezit la el din faţă şi din spate. Mutilarea sexuală a survenit post-mortem. Probabil că ea a fost cea care s-a ocupat de acest aspect. Însă...
   - Mă uimeşte, şopti el. Mă uimeşte la culme că eşti în stare să analizezi asemenea scene, zi de zi. Le vezi, zi de zi, şi-ţi pasă, în fiecare zi. Să nu-mi spui acum că ai făcut şi tu la fel. Să nu-mi spui că, atunci când te uiţi la ea, te vezi pe tine.
   Ridicându-se, el lăsă fotografia să cadă pe pat.
   - Ea poartă tatuajul acela?
   - Mda.
   - În care apare semnul ucigaşilor?
   - Da.
   - E mândră de el, e mândră că a ucis. Ia zi-mi şi mie, Eve, când ai fost obligată să curmi viaţa cuiva, ai fost mândră?
   Ea clătină din cap.
   - Asta mă îmbolnăveşte, de fapt, mă face să vreau să mă simt rău. Dar nu am putut. Şi nici nu ar trebui. Nu am putut să mă gândesc la asta, aşa, cu adevărat, până ce n-am ajuns acasă. Da, aici aş fi putut să reflectez la povestea ei, în caz că aş fi avut parte de o depresie. Ştiu că noi două nu suntem la fel. Da, ştiu. Dar există, totuşi, o paralelă.
   - La fel cum există una între mine şi victima din cazul tău.
   El îşi aşeză palmele pe umerii ei.
   - Şi iată-ne aici, împreună. Iar noi doi suntem aici fiindcă, la un moment dat, paralelele respective s-au bifurcat şi au luat-o în cu totul altă direcţie.
   Ea se întoarse, luă fotografia, pregătindu-se să o vâre din nou în geantă. Ar fi vrut s-o privească din nou. Simţea că aşa ar fi fost bine.
   - Acum 2 ani - 2 ani şi ceva - n-aş fi avut cu cine să vorbesc despre toate aceste lucruri. Chiar dacă mi-aş fi adus aminte tot ce-am pătimit când aveam opt ani, şi mai înainte. N-aş fi avut pe nimeni, nici chiar pe Mavis, cu toate că pot vorbi cu ea despre absolut orice. Dar nu aş fi fost în stare să-i arăt o asemenea fotografie, nu aş fi avut cum să-i cer să se uite la aşa ceva, ca să vadă ceea ce văd eu. Nu ştiu câtă vreme aş fi fost în stare să privesc aşa ceva, să port cu mine o asemenea povară, dacă nu aş fi avut la cine să mă întorc acasă, dacă nu aş fi avut alături pe cineva care să se uite împreună cu mine la o asemenea imagine atunci când aveam nevoie.
   Ea se reaşeză pe pat, oftând.
   - Iisuse, ce zi. Penny ştie mai mult decât mărturiseşte şi, în afară de asta, e o fire dură. A strâns multă răutate în jurul ei, devenind o fiinţă malefică şi posibil cu probleme neurologice. Iar cu trebuie să caut o cale de a ajunge la ea.
   - Crezi că ca l-a ucis? Pe Martinez?
   - Nu, dar cred că ea şi-a asigurat alibiul, fiindcă ştia ce o să urmeze. Cred că nemernicul acela o iubea, în vreme ce ea nu iubeşte pe nimeni. Poate că ea s-a folosit de chestia asta. Trebuie să mă gândesc. M-am întâlnit cu Lopez, şi să ştii că Mira a avut dreptate. Ucigaşul lui Lino s-a spovedit duhovnicului său, iar eu nu pot face nimic în privinţa asta. M-am uitat la tipul acesta, Roarke, la Lopez, şi mi-am dat seama că şi el e tot o victimă.
   - Şi crezi că ucigaşul are de gând să-l elimine?
   - Nu ştiu. L-am pus sub supraveghere. Aş putea să-l aduc la secţie, să-l ţin acolo câteva zile, făcând presiuni asupra lui, până intervin avocaţii. Dar am nevoie de el în libertate, în speranţa că ucigaşul sau ucigaşa va apela din nou la el. L-am privit şi mi-am dat seama că suferă. Ştiu că povestea asta e ca o lovitură grea pentru conştiinţa lui. Dar nu am ce face, repetă ea. Aşa cum nici Lopez nu poate face absolut nimic. Trebuie să ne facem datoria, amândoi.
   Ea se lungi din nou pe pat.
   - Trebuie să-mi limpezesc creierul, după care s-o iau de la capăt. Totul se învârte, când într-o direcţie, când în alta. Flores -de ce tocmai el... şi în ce moment s-a produs întâlnirea dintre el şi Lino? Unde naiba se află Chavez? E mort? Se ascunde? Ce naiba aştepta Lino? Pentru asta a ucis sau totul era legat de trecut? De cele două explozii? El le-a provocat pe ambele, sunt sută la sută convinsă de asta, prin urmare...
   - Eu am pierdut şirul.
   Ea se ridică din nou în şezut.
   - Scuze. Trebuie să aştern totul pe hârtie, să reorganizez toate datele, să verific cronologia evenimentelor, să fac schimbările necesare pe panoul de analiză. Trebuie să verific o grămadă de nume şi să privesc totul, în asamblu, din diferite unghiuri.
   - Atunci ar fi cazul să ne apucăm de treabă.
   O luă de mână, ridicând-o de pe pat.
   - Mulţumesc.
   - Ei, ţi-am rămas dator pentru conversaţia cu Sinead.
   - Hmmmm?
   - Drept cine mă iei? întrebă el, înconjurându-i talia cu braţul. Mătuşa mea m-a sunat întâmplător chiar în dimineaţa zilei în care eu eram puţin cam amărât şi mă gândeam la Irlanda, la rudele mele, la cineva sau ceva ce pierdusem acolo? Ce frumos e când îţi poartă cineva de grijă.
   - Adică e, în realitate, un gest prin care porţi de grijă, şi nu un mod de a da buzna şi de a-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala? E cam greu să faci diferenţa.
   - Aşa e, nu? Dar ne descurcăm noi.

     Chiar în clipa în care trecură prin dreptul său, unul dintre monitoarele interne se puse brusc în funcţiune.
   - Oaspeţii dumneavoastră au trecut dincolo de porţi, îi anunţă Summerset.
   - Care oaspeţi? întrebă Eve poruncitor.
   - Ahhh...
   Roarke îşi trecu degetele prin păr.
   - Da. O clipă.
   Îl concedie pe Summerset.
   - Regret, am uitat complet. Dacă vrei, cobor şi mă ocup eu de tot. Le spun că eşti încă la lucru, ceea ce chiar se va întâmpla.
   - Cine? La naiba, dar de ce nu mai pot oamenii ăştia să mai stea şi pe acasă? De ce vor să se afle mai mereu în casele altora?
   - E vorba de Ariel Greenfeld, Eve, şi de Erik Pastor.
  - Ariel.
   Ea văzu într-o clipă imaginea unei fete frumoase care fusese sechestrată şi torturată de un psihopat vreme de câteva zile. Dar rămăsese lucidă şi puternică, păstrându-şi, totodată, şi isteţimea.
   - M-a sunat astăzi şi a întrebat dacă poate trece astă-seară pe la noi. Pot să mă ocup eu, să-i trimit la plimbare.
   - Nu.
   Aplecându-se, ea îl prinse pe Roarke de mână.
   - E ca şi cu telefonul primit de la mătuşa ta. E bine să-ţi aminteşti lucrurile cu adevărat importante. Iar Ariel e unul dintre ele. Prin urmare, continuă ea, în vreme ce se îndreptau amândoi spre scară, ea şi Erik, vecinul, fac tot posibilul ca lucrurile să meargă ca pe roate.
   - Sunt logodiţi, la toamnă se căsătoresc.
   - Iisuse, povestea asta cu căsătoria seamănă cu un virus. Puteam să mă întâlnsc cu ea la secţie - ori în altă parte, adăugă ea. Probabil că aşa ar fi trebuit să procedez. Nu trebuie să aduci acasă victime, ciudaţi şi Dumnezeu mai ştie pe cine.
   - Cred că asta e o excepţie cât se poate de distinctă. La urma urmei, ea a lucrat pentru mine.
   - Daaa, dar... a lucrat? Adică şi-a dat demisia deja? Nemernicul ăla de Lowell. Din pricina lui s-a întâmplat asta? Ea adoră să pregătească produse de patiserie, iar localul tău din centru era cea mai bună afacere.
   - Se ocupă în continuare de asta. O să vezi imediat că lucrează într-un loc foarte bun. E fericită şi o duce foarte bine.
   Eve se încruntă.
   - Se pare că ştii foarte multe despre asta.
   - Eu sunt informat în multe privinţe, spuse el şi-i strânse mână.
   În timp ce coborau treptele, Eve auzi voci răzbătând dinspre salonaş. Auzi râsul zglobiu al lui Ariel.

      Se tunsese. Acesta fu primul lucru pe care-l observă Eve.
   Robert Lowell prefera ca victimele să aibă părul lung şi castaniu. Aşa că Ariel alesese să-l tundă scurt. Avea un aspect bogat şi mătăsos şi era presărat cu câteva şuviţe roşcate. Îi stătea bine, decise Eve... - cu toate că lucrul cel mai important era că femeia aceea nu mai era nici palidă, nici plină de răni sângerânde şi nici nu mai avea dureri groaznice în urma loviturilor încasate.
   În clipa în care o zări pe Eve, ochii ei erau veseli şi strălucitori şi avea un zâmbet larg pe faţă.
   - Bună!
   Lacrimile se iviră pe obraji, iar ea traversă încăperea în grabă, îmbrăţişând-o strâns pe Eve.
   - Nu, nu plâng. Nu plâng, pe bune. Mă potolesc cât ai clipi.
   - Bravo.
   - Eram nerăbdătoare să te văd. Dar am vrut să mă adun puţin înainte să ne revedem.
   - Bravo încă o dată.
   - În fine.
   Ariel se retrase, surâzând larg.
   - Deci, tu ce-ai mai făcut?
   - Nu prea rău. Dar tu?
   - Dacă mă gândesc bine, cam groaznic.
   Ea întinse braţul spre Erik.
   - O să ne căsătorim.
   - Da, am aflat. Bună, Erik.
   - Chiar mă bucur că vă văd. Încântat să te revăd şi pe tine, îi spuse el lui Roarke, observând că Eve se uită mirată la Roarke.
   - Să vă revedeţi?
   - Am ajutat-o pe Ari să-şi pună la punct noul magazin.
   El îi zâmbi satisfăcut lui Roarke, radiind de fericire, până şi în şuviţele bogate negre-argintii.
   - Merge ca pe roate.
   - Mica mea patiserie. O să te umplu de bani. După ce m-am externat, nu eram sigură că sunt în stare să mă apuc de o afacere ca asta sau de orice altceva. Dar tu ai fost convins că voi reuşi, îi spuse ea lui Roarke. Tu şi Erik eraţi siguri. Acum sunt şi eu.
   - Ştiam ce spun atunci când am declarat că eşti în stare să te descurci, oricare ar fi fost provocarea. Ar trebui să bem ceva ca să sărbătorim acel moment.
   - Acel domn... nu ştiu exact ce rol are, recunoscu Ariel. Domnul acela înalt şi slăbuţ?
   - Nimeni nu ştie exact care-i rolul lui, punctă Eve, făcând-o pe Ariel să pufnească în râs.
   - Spunea că o să aducă el ceva care se potriveşte ocaziei. Sper că e în regulă. Ah, nu ştiu dacă tu îţi mai aminteşti, dar după ce mi-ai salvat viaţa etc. etc. ţi-am promis că o să-ţi prepar un tort. Aşa că...
   Ea se duse într-o parte a încăperii, făcând semn cu braţul.
   Urmărind direcţia indicată, Eve păşi într-acolo.
   Una dintre mese fusese eliberată, probabil de Summerset.
   În clipa aceea, pe un blat strălucitor şi tapetat cu hârtie, trona un tort imens.
   Era, mai degrabă, o operă de artă, cugetă Eve.
   Oraşul New York se prezenta acolo în toată splendoarea lui, cu străzile sale, clădirile sale, cu râurile şi parcurile sale, cu tunelurile şi podurile sale. Taxiuri rapide, maxi-autobuze, biciclete de mare viteză, scutere, maşini de marfă şi alte vehicule erau îngrămădite pe străzile cu pricina. Oamenii se îmbulzeau şi ei pe trotuare sau pe scările rulante. Magazinele dispuneau de vitrine micuţe şi strălucitoare, în vreme ce vânzătorii ambulanţi vindeau hotdogi cu soia şi chiftele pentru vegetarieni.
   Se aştepta, din clipă în clipă, să-i vadă punându-se în mişcare, să audă tot acel vacarm.
   - Sfântă harababură!
   - Dar e frumoasă, nu? întrebă Ariel.
   - Doamne, e incredibil. Ia uite, pe Jane Street are loc un matrapazlâc, murmură Eve, şi tipul ăsta tocmai e luat şi dus la secţie, din Central Park.
   - Ei, se întâmplă.
   Mută de uimire, Eve se lăsă pe vine ca să poată admira propria ei imagine, creată de Ariel. Se afla într-un turn îngust, deasupra oraşului. Purta haina sa lungă, neagră, pe jumătate ridicată, ca un val de mare, şi cizme... şi putea observa cum acestea aveau tocurile uşor uzate. Într-o mână ţinea legitimaţia, pe care se putea vedea atât funcţia, cât şi numărul acesteia, iar în cealaltă arma.
   - Uaaauuu. Pur şi simplu uaaaaaaau. Doamne, ce lucru incredibil, nebunesc. Vezi? i se adresă ea lui Roarke.
   - Da, văd. Şi cred că am făcut o investiţie excelentă. E de-a dreptul spectaculos, Ariel.
   - A lucrat săptămâni întregi la design, le mărturisi Erik, apăsând mândru pe fiecare cuvânt. L-a tot modificat. Partea bună e că am mâncat eu bucăţile pe care le-a considerat ca nesatisfăcătoare.
   - E de departe cel mai neobişnuit lucru pe care l-am văzut în viaţa mea. Voi fi singurul poliţist care va păpa Manhattanul.
   Râzând, Eve se ridică din nou în picioare.
   - Fiţi atenţi, am doi amici care se vor căsători cât de curând. Sunt convinsă că o să-şi dorească să ia legătura cu tine.
   - Louise şi Charles? Mâine vom hotărî cum va arăta tortul, în forma sa finală.
   Eve se uită la Roarke.
   - Mereu cu un pas înainte, nu-i aşa, amice?
   - Nu-mi place niciodată să rămân în urmă. Aaaa, şampanie, rosti el în clipa în care Summerset intră înăuntru, aducând cu el o tavă. Aş zice că se potriveşte de minune.
   - Da, cred că mă descurc. Până la urmă, o să aleg o felie de Upper East Side, din moment ce...
   Eve se opri, mijind ochii. După care se lăsă iar pe vine.
   - S-a întâmplat ceva? se îngrijoră Ariel, muşcându-şi buza şi aplecându-se.
   - Nu. Zona asta? Clădirile şi străzile astea sunt reproduse aidoma ca în realitate, ori pe aproape? Sau ai ales ceea ce ai crezut tu că îţi va ieşi mai bine?
   - Glumeşti? interveni Erik. A folosit hărţi şi holograme, a socotit totul matematic. Ari era de-a dreptul obsedată.
   - Nu e ca pe hartă. Nu e ca şi cum ai fi acolo, ca şi cum ai fi o parte componentă a acestui design. E... e ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi privit de sus într-acolo.
   Ea se ridică, ocoli tortul, după care se aplecă.
   - Graniţele se schimbă datorită oamenilor. Depinde cine vine, cine pleacă. Acum cincisprezece-douăzeci de ani, teritoriul celor de la Soldados se întindea în zona de est, între numerele 96 şi respectiv 120. Cincisprezece străzi mari şi late de la East River şi până dincolo de Fifth. Iar cei de la Skull deţineau controlul dc la numerele 122 până la 128, având şi o parte din zona de vest, Fifth Avenue, acolo unde se războiau pentru graniţe cu cei din banda IMood. Dar partea aceasta, zona aceasta de est dintre Străzile 118 şi 124, reprezenta zona beligerantă, aici îşi dorea fiecare dintre ele o părticică în plus din teritoriul respectiv. Acolo au avut loc cele două explozii.
   - Explozii?
   Ochii lui Ariel se măriră brusc, iar ea se aplecă şi mai mult deasupra tortului ca să poată studia zona cu mai multă atenţie.
   - N-am auzit despre nicio explozie cu bombă.
   - Au avut loc cu 17 ani în urmă, îi explică Roarke.
   - Oooo!
   - Uitaţi, aici avem biserica, casa parohială fiind situată chiar în spatele ei, continuă Eve. Se află chiar pe teritoriul bandei Soldados. Centrul pentru tineri, în partea de nord-vest a bisericii, dar totuşi se încadrează în graniţele stabilite. Ei, dar aici, mai sus... Ce se întâmplă aici, la câteva străzi distanţă, la nord de locul în care a fost construit centrul pentru tineri?
   - Ce?
   Ariel se aplecă şi mai mult.
   - O bifurcaţie. Există case şi alte proprietăţi care sunt situate chiar la capătul parohiei St. Cristobal. Unele existau acolo dinainte, cele care au rămas în picioare în timpul şi după Războaiele Urbane. Dar în ultimii 10-12 ani, au apărut proprietăţi şi clădiri noi. Oameni de afaceri de succes şi alţii asemenea lor s-au stabilit în zona aceea, curăţind-o şi dându-i o valoare nouă, cu mult mai mare. Iar el a văzut acest lucru, zi după zi. Cineva care a locuit în zonă, care a venit şi a plecat de la centru, care a mers pe la casele enoriaşilor, care s-a împrietenit cu membrii familiei Ortiz, a putut vedea acest cartier, casele, vilele, blocurile cu apartamente zi de zi. Probabil că le văzuse şi cu 20 de ani în urmă. Probabil că vedea zilnic zona aceasta. Dar voia să o deţină. Voia mai mult.
   - Iar ne lovim de cele şapte păcate mortale, comentă Roarke.
   - Poftim?
   - De invidie. Să vezi aşa ceva zi de zi? Începi să râvneşti.
   - Da. Avem de-a face cu marea parte a acestor păcate. Poftă, lăcomie, mândrie şi, în cazul de faţă, invidie. Interesant.
   - Nu pricep absolut nimic.
   - Îmi cer scuze. Mi-a venit o idee, totul m-a făcut să mă gândesc la unul dintre cazuri.
   Ea îşi îndreptă poziţia, dar nu-şi luă privirea de la Upper East Side.
   - S-ar putea să aleg o felie din Lower West. SoHo arată suficient de îmbietor ca să fie mâncat.

      Eve mancă tort, bău şampanie, petrecând aproape o oră întreagă făcându-şi datoria, străduindu-se ca o parte cât de mică a minţii sale să rămână concentrată asupra conversaţiei.
   Imediat ce oaspeţii lor ieşiră pe uşa de la intrare, ea reveni lângă tort.
   - Bun, deci o să trebuiască să decupez acest sector şi să-l iau cu mine la birou. E o imagine vizuală extrem de potrivită pentru...
   - Eve, pentru Dumnezeu, e un tort. Pot să-ţi construise o hologramă a acestui sector în mai puţin de 20 de minute. Ba chiar în mai puţin de atât.
   Fruntea ei se încreţi brusc.
   - Da, poţi? Oooo. Cred că ar fi mult mai bine.
   - Şi ar avea şi un număr mai mic de calorii. Dar înainte de a mă apuca de treabă...
   El îşi îndoi degetul, după care începu să urce scara.
   - Care e rostul?
   - Nu sunt sigură, sută la sută. Pur şi simplu am privit în maniera aceea, dintr-o perspectivă cu totul nouă. Ai posibilitatea să te uiţi, limpede, cum sunt schiţate graniţele între teritorii, cum se intersectează, unele parcele fiind situate în zona disputată. În plus, poţi observa modificările survenite în cartierul respectiv. Totul se află comasat acolo. Biserica, casa parohială, centrul pentru tineri, casa familiei Ortiz, restaurantul. Tot acolo este şi blocul în care a locuit Lino. Iar eu mă duc cu gândul la ce le-a declarat Lino mamei lui şi lui Penny. Că se va întoarce atunci când va poseda o maşină mare şi o casă asemenea. Maşina o poţi cumpăra de oriunde, dar casa...
   - Ai vrea să fie situată în cartier. El nu avea de gând să apară în altă parte, ci doar în cartier. Dar dacă tot avea o casă mare în cartier, atunci ce rost mai avea să locuiască în casa parohială?
   - Nu sunt convinsă că-şi cumpărase casa aceea sau doar şi-o dorea cu disperare. Dar cu siguranţă el aştepta ceva. A aşteptat ani de zile, alegând în mod intenţionat zona fostului său cartier. Dacă tot aşteptase atât, în circumstanţele pe care le cunoaştem deja, nu se subînţelege că avea de gând să rămână definitiv?
    - O casă imensă, o avere considerabilă, o poziţie importantă şi o iubită.
   Dând aprobator din cap, Roarke străbătu coridorul alături de ea.
   - Plus cartierul, terenul pe care l-ai considerat mereu proprietatea ta.
  - Şi după ce ar fi obţinut ceea ce-şi dorea, bani ori ceva prin care ar fi obţinui aceşti bani, ce rost ar fi avut să mai plece? Nu venise aici pentru nimicuri şi zâmbete. Avea un scop. Nu l-am căutat în zona asta, fiindcă am crezut că el venise aici ca să se ascundă. Da, e posibil, e şi asta una dintre variante.
   Îşi trecu mâna prin păr, intrând în biroul său.
   - E posibil. Dar s-ar putea ca el să-şi fi dorit ceva specific în zona asta. Ceva ce vedea în fiecare zi şi-l deranja. Lucrul acela l-a impulsionat să continue, să joace rolul acela care pusese stăpânire pe el.
   Se plimbă în jurul panoului, gândindu-se la toate aceste posibilităţi, încercând să le ordoneze şi să le înţeleagă.
   - Cât din strada Grafton îţi aparţine?
   Ea îl fixă cu privirea o secundă, după care el clătină uşor din cap.
   - O bucăţică ici, o bucăţică dincolo. Da, mi-am dorit să posed ceea ce, în vremea copilăriei mele, am putut doar să privesc cu invidie.
   - Rosa l-a cunoscut, dar mi-a spus foarte clar că el i-a lăsat în pace, în mare parte a timpului. El îl simpatiza pe bătrânul Ortiz, îl respecta. Îl invidia poate, dacă ne gândim iar la păcatele capitale, tot ce-i posibil.
   Ea îşi vârî degetele mari în buzunare, întorcând ideea pe toate părţile, ocolind panoul de prezentare a datelor cazului său.
   - Familia Ortiz e mare şi foarte unită. Ca un soi de bandă? Au grijă unii de alţii, ştiu să-şi apere teritoriul. El s-a apropiat de ei sub numele de Flores, i-a căsătorit, i-a condus la groapă, i-a vizitat în casele lor frumoase. Casa cea mare. Râvnea la ceea ce era al lor. Şi cum ar fi reuşit să obţină toate acestea?
   - Crezi că el l-a ucis pe Hector Ortiz?
   - Nu, nu, bătrânul a murit din cauze naturale. Am verificat informaţia respectivă de mai multe ori. în plus, el îl respecta pe Hector Ortiz. În felul său, îl admira. Dar nu numai cei din familia Ortiz aveau case frumoase, nu numai ei aveau case impozante şi erau legaţi cumva de biserică. Trebuie să verific câteva dintre proprietăţi, câteva date, să trec dincolo de linie şi să văd în perspectivă. Mi-ar fi de mare folos holograma aceea.
   - Atunci ar fi cazul să trec la treabă.
   Luă de pe tort mascota care o înfăţişa pe Eve.
   - Uite, asta va fi răsplata talentului şi efortului meu, a timpului acordat acestei sarcini.
  Amuzată, ea înclină capul.
   - Ai de gând să mă mănânci?
   - Are prea multe detalii care îmi creează o senzaţie neplăcută. Dar să ştii că am de gând să te păstrez, nu să te mănânc.
   El se aplecă, sărutându-şi femeia.
   - Dar ce vrei să ştii despre proprietăţile acelea?
   - Sper să aflu şi eu răspunsul în clipa în care îl voi găsi.

19.

      Avea să dureze ceva vreme, Eve era conştientă de acest lucru, mai mult decât ar fi muncit Roarke la holograma lui magică, până ce avea să găsească şi să verifice proprietăţile respective şi pe proprietarii acestora, desigur.
   Opta să verifice mai întâi triunghiul de bază, aflat între biserică, centrul pentru tineri şi casa familiei Ortiz.
   Urma să fie probabil o pierdere de vreme, îşi zise ea. Un drum greşit, o aiureală, cum vrei să-i spui.
   Dar a fost întotdeauna vorba de o escrocherie, corect? În esenţă, gândi ea, în vreme ce computerul procesa datele pe care le solicitase, Lino Martinez pusese la cale o mare escrocherie. Şi ca să faci asta, trebuie să-ţi alcătuieşti un plan, să te dedici lui, să faci cercetări, şi să-ţi aştepţi răsplata.
   Gândindu-se la toate aceste aspecte, ea îşi luă linkul, vrând să stea de vorbă cu o bună prietenă a sa care era în temă în privinţa aceea.
   Mavis Freestone, cu părul precum frunzele în soarele de primăvară, umplu ecranul cu veselia sa.
   - Bunăăă! M-ai prins bine. Copilul e bine mersi, aranjat, şi Leonardo a dat o fugă să cumpere nişte îngheţată. Aveam poftă să mănânc nişte Momdo-Mucho-Mocha, şi nu mai aveam deloc prin frigider.
   - Sună grozav. Voiam să... Poftă?
   Eve simţi cum sângele i se scurge cu totul din creier.
   - Sper că nu eşti iar gravidă.
   - Gravidă? Nu, nu, e imposibil.
   Ochii lui Mavis licăriră, nuanţa lor fiind de un verde incert, la fel ca şi părul.
   - Pur şi simplu mi-a fost poftă să mănânc îngheţata aceea cu trei de M în denumire.
   - Bun. Hopaa. Am o întrebare rapidă. Cam care a fost cea mai lungă perioadă a vieţii tale în care ai făcut escrocherii?
   - Ahhh, măiculiţă, trebuie să mă duc cu gândul la trecut. Devin nostalgică, să ştii. Ia să vedem. A fost treaba cu Carlotta, care a primit numele unei vechi şi bune prietene. Cred că acum e în Vegas II. Dar pentru asta a fost nevoie să...
   - Nu intrăm în detalii. Spune-mi doar perioada.
   - Ooooo.
   Mavis se strâmbă.
   - Cred că vreo patru luni. Afacerea Carlotta a necesitat mult efort.
   - Ştii pe cineva care a făcut treaba asta ani de zile? Nu luni. Ani.
   - Ştiu multe persoane. Trebuie să fie vorba de aceeaşi afacere şi aceeaşi persoană?
   - Da, asta ar fi ideea.
   - Am cunoscut un tip, un geniu, nu altceva. Slats. A avut afacerea Crosstown Bob pentru 3 ani de zile. După care s-a evaporat. Pentru 5 ani de zile. Acum s-a întors, aşa am auzit. S-a mutat la Paris, în Franţa, şi-a schimbat numele, şi cine ştie ce alte porcării. Precis că Slats a trăit pe picior mare cu ceea ce a obţinut din Crosstown Bob. A băgat mâna în grămadă, că nu s-a putut abţine.
   - De ce s-a întors?
   - Ei, ştii tu, odată ce ai stat în New York...
   - Da. Da. Aşa e. Dar despre escrocheriile de tip religios, ce poţi să-mi spui?
   - Astea-s ca cireaşa de pe tort. Dulci, cu cremă, merg la fix. De exemplu, Ave Maria, Laudă Domnului, Cuşer, Mântuire...
   - În regulă. Ai auzit vreodată de un vagabond pe nume Lino? Lino Martínez?
   - Nu, nu-mi sună cunoscut. Dar eu am renunţat de mult la jocurile de felul acesta. Acum sunt şi eu mămică.
   - Ai dreptate.
   Eve realiză că nu întrebase ce face fetiţa.
   - Hei, ia zi-mi, ce face Bella?
  - E vrăjitoarea-şefă, e cea mai cea. În regatul somnului, unde o duc chiar acum. Nimeni nu scoate zgomotele ei.
   - Daaa. În fine, dă-i un pup zgomotos şi din partea mea. Îţi mulţumesc pentru informaţii.
   - Nu-i bai. Ne vedem la întâlnirea fetelor, dacă nu cumva mai devreme. Visăm să nu purtăm nimic de la brâu în sus.
   - Grozav. Şi totuşi să-ţi pui ceva pe tine. Mulţam, Mavis.

      Ea se răsuci, dând nas în nas cu biserica St. Cristobal, o machetă la o scală tocmai potrivită. După care rosti:
   - Iisuse.
   - Am auzit că el trece destul de des pe acolo.
   - Cum ai reuşit să faci aşa ceva? Nu ţi-a luat nici 20 de minute.
   - Uneori, sunt mai bun decât îmi imaginez.
    - Nimeni nu-i mai bun decât îţi imaginezi tu că ai putea fi.
   El aşeză holograma pe podea, dar construcţia era cu mult mai mare decât tortul pregătit de Ariel. Numai crucea de pe vârful bisericii, de exemplu, ajungea până la genunchiul lui Eve. Ea păşi în mijlocul hologramei şi începu să cerceteze.
   - E o machetă mult mai extinsă.
   - Pot s-o fac de dimensiunea unei încăperi, dacă vrei totul la mai mare.
   - Nu, aşa e perfect. Biserica, bodega, casa parohială, începu ea cercetarea, mişcându-se în interiorul hologramei. Centrul, casa lui Hector Ortiz. Locul unde a avut loc prima explozie.
   Se mişcă de la sud către est.
   - Tot ca şcoală funcţionează. Locul celei de-a doua. Acum s-o luăm de la vest la nord. Înainte era un magazin de tip sandvici, acum e unul de tip 24/7.
   Roarke studie la rândul său holograma.
   - Aş putea face una identică, în aceeaşi perioadă de timp, programând una care să se încadreze anului 2043, sau care să facă referire la orice alt an.
   - Tu ai face asta doar în joacă, socoti ea. Dar el a văzut aceste lucruri exact aşa cum se prezintă ele acum, zi de zi. Orice s-ar fi petrecut cu... ani în urmă, decise ea, exprimându-se asemenea lui Mavis, el le-a vizualizat ca în forma actuală. Poate cu mici modificări. Dar ceva ce-şi dorea atunci, râvnea şi acum.
   - Chiar am înţeles acest aspect, comentă Roarke.
   - Peabody şi cu mine va trebui să-i localizăm pe supravieţuitori şi pe membrii familiilor lor, după care să-i interogăm. În cea de-a doua explozie au murit cinci persoane.
   Se încruntă privind atent magazinul non-stop vopsit în galben şi roşu-aprins.
   - El nu face parte din parohia St. Cristobal. E în afara acesteia şi în mod clar e situat pe acel teritoriu disputat, localizat mai mult pe teritoriul celor de la Skull în clipa când a fost ţinta atacului. E aproape de graniţele celor două bande. Lui Lino îi plăcea să alerge, alături de celălalt preot, Freeman, când aveau ocazia. Ruta de bază era: plecarea din dreptul casei parohiale, cotirea spre zona estică, după care o porneau către nord, înainte de a o lua iar înspre vest, asta însemnând că traseul îi făcea să treacă prin această parte a Harlemului Spaniol - pe lângă proprietăţile clasei de mijloc, dar, în acelaşi timp, şi ale celor bogaţi, prin dreptul vilei lui Hector Ortiz, după care o luau spre sud şi ajungeau la centrul pentru tineri. Da, el a crescut acolo, dar ocolea mereu strada pe care era situat blocul de apartamente în care crescuse. Blocul acela există încă. Nu era interesat de el, nu simţea nevoia să-l vadă. Îi plăcea să se uite la proprietăţile care aveau stil, eleganţă.
   Roarke vru să adauge ceva, dar se hotărî să tacă şi să o urmărească lucrând. Între timp, îşi turnă un pahar de coniac, pentru a savura şi mai mult acel moment.
   - Obiceiurile se formează dintr-un motiv anume, mormăi ea. Faci ceva, faci acel lucru constant, iar el devine rutină dintr-un motiv anume. Poate că aceea a devenit ruta lui obişnuită fiindcă îi convenea cel mai mult, şi uite aşa s-a transformat în rutină, într-un obicei. Dar putea parcurge aceeaşi distanţă, în acelaşi număr de minute, alegând diferite rute, alternându-le, amestecându-le, şi majoritatea celor care aleargă preferă să procedeze în felul acesta, de obicei. Ca să fie mereu altfel. Putea face asta, luând-o prima dată spre vest, după care ar fi cotit-o spre sud, ca în final să execute bucla aceasta, însă părintele Freeman a declarat că el nu şi-a schimbat niciodată ruta. Deci, ce vede el când parcurge ruta cu pricina? Şi cine îl vede pe el? În mod obişnuit.
   Se lăsă pe vine, plimbându-şi palma printre clădirile care sclipeau sau tremurau la simpla ei atingere.
   - Vede tot ceea ce există aici, toate aceste clădiri, casele, apartamentele. O parte din parohie, o parte din teritoriul aferent şcolii. Probabil că toţi cei din zona asta ar trebui să-l cunoască pe Lino. Marele nemernic. Sigur, au mai avut loc şi răsturnări de situaţie. Oamenii se mai mută din zonă, alţii vin să se stabilească aici, în cartier, unii mor, alţii se nasc. Dar sunt şi destui, cum e de exemplu familia Ortiz, care au rădăcini foarte adânci în această zonă. Iar rădăcinile lor se adâncesc zi de zi, murmură ea. Bună, părinte. Bună dimineaţa, părinte. Ce mai faci, părinte? Pariez că-i plăcea la culme. Părinte. Seamănă cu o patrulare, nu? Un soi de patrulare zilnică. Pe bucăţica lui, pe teritoriul lui. Ca un câine care-şi marchează teritoriul.
   Ea pocni cu degetul în casa familiei Ortiz.
   - Cât valorează ea astăzi pe piaţa imobiliară? O casă care aparţine unei familii, situată în sectorul acesta?
   - Depinde. Dacă o consideri ca fiind o reşedinţă...
   - Nu, fără să ne lăcomim. Un preţ de bază. O casă în care locuieşte o singură familie, care a fost construită înainte de Războaiele Urbane. Care este foarte bine întreţinută.
   - Cu o fundaţie mare? Dacă ţii cont de materialele utilizate? Depinde, insistă el, văzând că ea se strâmbă în direcţia lui. Dar dacă vrei o evaluare în mare...
   Se lăsă pe vine asemenea ei, studiind acea zonă liberă, după care rosti o cifră care o făcu să se holbeze la el.
   - Îţi baţi joc de mine.
   - Nu chiar. De fapt e un preţ total oarecum mult mai mic, pentru că nu am studiat cu adevărat această proprietate. Iar estimarea ar creşte cu siguranţă şi mai mult, având în vedere că această intersecţie continuă să se extindă. Acum, dacă te gândeşti la o vânzare de la proprietar la cumpărător, proprietar la rândul său, preţul ar varia în funcţie de dotările interioare. E vorba de bucătărie, de băi, de înălţimea casei, de cât la sută din materialele de construcţie originare mai există şi astăzi, şi tot felul de alte detalii.
   - O mulţime de tacos de plăcinte cu carne.
   - Tacos a la New York, iubita mea Eve. O altă casă ca asta într-o locaţie diferită... Să zicem... Baltimore sau Albuquerque? Valorează un sfert până la trei sferturi din preţul pieţei.
   - Geografie.
   Ea clătină din cap.
   - Odată ce ai locuit în New York, adăugă ea, cu gândul la remarca lui Mavis. Deci el aleargă pe aici şi prin restul zonei precizate, zi de zi. Îşi patrulează teritoriul, zi de zi. Şi cel care l-a ucis îl cunoştea, cel sau cea care l-a ucis merge de obicei la biserica St. Cristobal, cel sau cea care l-a ucis a locuit aici pe vremea când şi Lino locuia tot aici sub adevărata lui identitate. O ştie pe Penny Soto, fiindcă scorpia aceea e amestecată în crima comisă. În întreaga poveste. Cine l-a ucis a fost suficient de deştept ca să aştepte momentul unei ceremonii grandioase, aşa cum a fost slujba dedicată lui Ortiz, sau a avut suficient noroc ca să poată da lovitura. Eu cred că a fost deştept. Cred că despre deşteptăciune a fost vorba. Cianură. Nu-i un produs ieftin. Nu am reuşit să aflăm nimic de la sursele noastre de pe piaţa neagră, dar, la dracu’, nici nu mă aşteptam să avem succes în direcţia asta.
   - Pot să apăs şi eu câteva butoane în zona aceea.
   - Ooo, pariez că poţi. Dacă e cazul, poate că o vom face, dar, oricum, piaţa asta e una scumpă. Cel care l-a ucis a fost suficient de catolic ca să fie atras de ideea de a se spovedi preotului său. Nu ştiu, nu ştiu, dar eu înclin să cred că această persoană, cine o fi, nu e chiar una tânără. Asta dă de înţeles că nu e vorba de vreun puşti, ci de o persoană matură. Mda, Mira spunea că e vorba de cineva matur, rosti ea, pe jumătate pentru sine. Suficient de matur ca să ducă totul la capăt, ca să aibă remuşcări în urma faptei sale. Nu a făcut-o pentru a obţine o sumă de bani, nu, nu pentru bani a făcut-o, varianta asta e o idioţenie. Dacă ucigaşul voia să obţină vreun profit, era suficient să-l înjunghie.
   Se lovi uşor cu degetele peste genunchi, revăzând fiecare mişcare, imaginându-şi cum se petrecuse totul.
   - Dacă e vorba pur şi simplu de profit sau de cea mai simplă răzbunare posibilă, ori de instinctul de supravieţuire, pui la cale totul împreună cu Penny şi-l atragi în capcană, după care îl ciopârţeşti, exact aşa cum el şi Penny l-au înjunghiat şi ciopârţit pe tatăl ei. Faci ca totul să semene cu o tâlhărire - fiindcă eşti suficient de deştept ca să faci aşa ceva.
   - Dar nu o faci, sublinie Roarke, fiindcă planul tău nu e unul simplu.
   - A mers mult prea departe ca să fie atât de simplu. Penny... ea a intrat în povestea asta de dragul profitului. Acesta a fost singurul ei motiv. Dar tu? Tu nu ai făcut-o doar pentru asta. Voiai ca el să plătească, să fie pedepsit. Un soi de „ochi pentru ochi”. Pe cine a ucis el, cui i-a făcut el rău? Cuiva din familia ta, din cercul tău. Dar tu nu-l înfrunţi, nu-l dai pe mâna autorităţilor, nu-l arăţi cu degetul.
   Ea se ridică încet în picioare.
   - Pentru că, data trecută, chestia asta nu a dat rezultat. Data trecută, el a plecat. Nu a plătit, nu a fost pedepsit, nu s-a căit. Planul trebuia dus la capăt, trebuia împlinit chiar în Casa Domnului. Tu ţi-ai păstrat credinţa nealterată în toţi anii ăştia. Ai rămas la fel de credincios, chiar dacă pierderea suferită e una vitală. Şi iată-l aici, revenind acasă, fără nicio apăsare, defilând prin biserică, alergând liber, zi de zi. Chiar sub nasul tău, afurisit să fie. A făcut-o vreme de cinci ani, dar tu habar nu ai avut. Până nu ţi-a spus Penny cum stă treaba.
   Se încruntă cu ochii la hologramă, aproape auzind acele şoapte conspirative.
   - De ce, de ce în felul acela? Trebuie să revin la varianta asta. Pentru că eu cred că de aici a pornit totul. Penny l-a atras în capcană pentru tine, iar tu ai fost nevoit să reacţionezi. Ai fost obligat să echilibrezi situaţia.
   Se retrase câţiva paşi.
   - La dracu’. E acolo, chestiile acelea sunt acolo. Iar eu nu-mi pot da seama despre ce e vorba. Da, văd cele două puncte, dar cum au ajuns să se intersecteze?
   - Analizează mai departe. Dacă e valabilă varianta „ochi pentru ochi”, atunci pe cine voia Martinez să lichideze?
   - Soto. Nick Soto, pentru ceea ce a făcut el şi pentru ceea ce-i făcea lui Penny. Şi cu gândul la ea, la ceea ce a însemnat toată povestea asta pentru ea, el l-a bătut de l-a năucit pe Solas. Dar nimănui nu i-a păsat de soarta lui Soto, nimeni nu s-a uitat atent la cei doi copii, în vârstă de 14-15 ani, care au ciopârţit un om în halul acela. Probabil că unii chiar au sărbătorit, în cadrul unor petreceri private, faptul că individul a dat ortul popii. Poate că a fost prima lui crimă - prima crimă comisă de Lino. Aşa a obţinut semnul specific pe braţ. Ca perioadă, se potriveşte de minune, iar poliţistul cu care am stat de vorbă şi care atunci era în exerciţiul funcţiunii, îşi aminteşte că băiatul era cunoscut ca un copil-problemă, ca o mare belea, dar nu au reuşit niciodată să-l prindă şi să-l interogheze în legătură cu comiterea unei crime - nici în cazul lui Soto, nici mai înainte. După...
   Se duse să-şi verifice notiţele.
   - Acte violente comise de bandă. Membrii acesteia au fost de nenumărate ori interogaţi în privinţa unor decese şi a unor dispariţii din cadrul unor grupări rivale. Nu au existat însă dovezi, toţi beneficiind de alibiuri.
   - E vorba de membri ai parohiei?
   - Nu. Dar graniţele puteau fi încălcate cu uşurinţă.
   Ea reveni în apropierea hologramei.
   - Putea fi vorba de prieteni, de familii prezente de-o parte şi de alta a graniţelor, de cunoştinţe care locuiau în cadrul parohiei, care frecventau biserica respectivă. Dar... O întrebare pentru un catolic.
   - Nici nu ştiu de ce dracu’ mi-o adresezi mie.
   - Uite aşa. Poate fi vorba de o răzbunare ochi pentru ochi, de o pedeapsă, dacă victima a fost un membru al unei bande, o persoană cunoscută, care a făcut cam tot ce a făcut Lino. Dacă a fost ucisă sau rănită într-o altercaţie cu o bandă rivală?
   - Dacă a fost vorba de cineva pe care l-ai iubit, nu văd de ce ar conta acest amănunt. Dragostea nu cântăreşte lucrurile la modul acesta.
   - Din punct de vedere al religiei catolice, insistă Eve.
   El oftă, luă o gură de coniac, încercând să-şi pună mintea la treabă.
   - Se pare, dacă luăm în considerare viziunea ta asupra lucrurilor, că pentru a avea justificare în privinţa comiterii unui asasinat - chiar dacă a fost vorba de unul sângeros - actul trebuie să fie un răspuns la moartea unei fiinţe nevinovate. Sau, cel puţin, să fie vorba de cineva care-şi vedea de treabă la momentul respectiv, şi nu a ucis pe nimeni. Însă...
   - Aşa văd eu lucrurile. Da, înţeleg că există şi un „însă”, adăugă ea, rotindu-şi mâna prin aer. Crima nu are o logică anume, ea nu urmăreşte un traseu foarte clar, nişte reguli precise. Cei care se pregătesc să ucidă stabilesc propriile lor reguli. Dar, încercând să alung acel „însă” al tău...
   - Iisuse, nu-i de mirare că te iubesc.
   - Povestea asta a avut o anume logică, şi s-a ghidat după câteva reguli. A ucis preotul în biserică, în timp ce acesta bea sângele Domnului. În fine, din punct de vedere tehnic, era vorba de vin, fiindcă Lino nu era un preot cu acte în regulă, aşa că transubstanţierea nu era valabilă.
   - Şi mai ai tupeul să-mi pui întrebări care fac referire la religia catolică, când tu eşti în stare să vorbeşti de transubstanţiere.
   - Am studiat problema. Ideea e că motivul trebuie să se potrivească metodei folosite. Părerea mea e...
   Se opri în secunda în care computerul ei anunţă: Procesare încheiată.
   - Mă gândesc, continuă ea ideea, că ucigaşul e un membru de bază al bisericii. Unul dintr-aceia care nu lipsesc niciodată de la slujba de duminică şi care are obiceiul să se spovedească... Cam cât de des ar trebui să te spovedeşti?
   Adoptând o mutră nemulţumită, el îşi vârî mâinile în buzunare.
   - De unde naiba vrei să ştiu eu aşa ceva?
   Ea îi zâmbi, extrem de tandru.
   - Dar de ce devii aşa de nervos în momentul când ţi se pun astfel de întrebării?
   - Şi tu te-ai enerva la fel de tare dacă ţi-aş pune întrebări care te-ar face să simţi în ceafă flăcările fierbinţi ale Iadului.
   - Dar tu nu vei ajunge în Iad.
   - O, dar cum de ştii tu asta?
   - Te-ai însurat cu o poliţistă. Te-ai însurat cu mine. Eu sunt salvarea ta, ce naiba. Computer, afişează datele de bază, pe monitorul numărul 1. Avem aici proprietarii sau chiriaşii caselor pe lângă care trecea Lino când făcea jogging.
   - Tu, tu eşti salvarea mea?
   El o prinse de talie, trăgând-o în braţele sale.
   - În cazul acesta, eu ce-o să fiu pentru tine?
   - Bănuiesc că şi tu eşti salvarea mea, amice. Ei, dacă mă înşel? În fine, în cazul acesta, vom ajunge amândoi în flăcările Iadului. Acum, ia încearcă tu să fii spăşit, şi verifică alături de mine datele acestea.
   El mai întâi o sărută, apăsat şi lung.
   - Nu înţeleg ceva când vine vorba de Iad.
   - Ce anume?
   - Acolo o să poţi face sex la greu, având în vedere că toţi cei care ajung în locul acela sunt nişte păcătoşi, sau, dimpotrivă, celibatul este pedeapsa eternă?
   - Dacă ajung pe acolo, îl întreb pe părintele Lopez. Şi acum, să trecem la date.
   El o ascultă, răsucind-o cu faţa spre monitor, după care, lipind-o de el, privi spre ecran pe deasupra capului ei.
   - Şi ce ne indică aceste date?
   - Am făcut rost de informaţii suplimentare - date despre proprietari sau chiriaşi, de când locuiesc ei la adresele respective, ori cât au locuit la adresa precedentă. Ortega... Rosa O’Donnell a pomenit acest nume. Computer, afişează datele secundare, monitorul nr. 2.
   - Deci, urmându-ţi instinctul, cauţi pe cineva care a locuit multă vreme în cartierul respectiv. O persoană ori o familie care a locuit acolo încă de pe vremea când Lino era căpitan în banda Soldados.
   - Da, aceasta e una dintre variante. Cealaltă e ruta de jogging. Ceea ce se află acolo de atâta vreme are legătură cu Lino sau l-a interesat. Profitul. Profitul şi orgoliul, asta îl caracterizează. Prima variantă e răzbunarea. Iar la punctul acesta s-ar putea înscrie destul de mulţi, observă ea. Ia priveşte aici. Ortega. Trei generaţii care au locuit în aceeaşi casă. Şi uită-te şi dincoace. Acum 60 de ani, aici se afla o mică fabrică - probabil că producea mulţi verzişori şi folosea mulţi muncitori angajaţi ilegal. Acum acolo se află un bloc de locuinţe şi nişte depozite, proprietarul fiind acelaşi. Hmmm. Care, de fapt, deţine şi casa situată chiar alături de proprietatea familiei Ortiz. Computer, afişează toate datele referitoare la Ortega Jose.
   Procesez...
   - Numele acesta mi-e cunoscut, rosti Roarke încet. Ştiu ceva despre numele acesta. Aaaa... O altă clădire, East Side, la mijlocul bulevardului Nineties. Un spaţiu în care se desfăşoară tranzacţii comerciale, la etajul unu, la acelaşi nivel cu strada, iar la etajul doi se află un studio. Iar spaţiile de locuit - cred - sunt situate la etajele trei şi patru. Acum câţiva ani, am vrut s-o achiziţionez.
   - Ai vrut?
   - Nu-mi mai amintesc toate detaliile, dar ştiu că nu am mai cumpărat-o. Am avut o divergenţă de ordin legal cu Ortega.
   Procesare încheiată
   - Ia să vedem. Computer, împarte ecranul în două părţi egale, afişează noile date. Jose Ortega apare pe listă ca fiind un bărbat în vârstă de treizeci de ani - la fel ca şi victima. Cum dracu’ a reuşit el să deţină proprietatea aceea cu 60 de ani în urmă?
   - O rudă cu acelaşi nume, aş zice eu. Ţin minte că Jose Ortega a murit acum câţiva ani. Da, uite acum mi-am adus aminte, divergenţa aceea legală a avut legătură cu proprietatea lui. Cred că acesta e nepotul lui, moştenitorul bătrânului.
   Eve ordonă computerului să înceapă verificarea, clătinând din cap în clipa în care datele îşi făcură apariţia pe ecran.
   - Bun, Jose Ortega, mort în 2052, la vârsta de 98 de ani. Un copil, Niko, mort în 2036, alături de mama şi de soţia sa într-un incendiu izbucnit la un hotel din Mexico City. Bătrânul a supravieţuit, şi la fel s-a întâmplat şi cu nepotul său în vârstă de 11 ani.
   - Bătrânul l-a crescut. Da, acum mi-aduc aminte câte ceva. Şi, în mod firesc, când bătrânul a murit, nepotul său l-a moştenit. Ideea e că - în clipa în care eu m-am arătat interesat de acea proprietate - s-a dovedit că tânărul Ortega nu avea simţul afacerilor la fel de dezvoltat ca al bunicului său. Iar unele dintre dotările acelei proprietăţi dovedeau acest fapt. Mi-a plăcut clădirea situată în East Side, aşa că i-am înaintat o ofertă.
   - A refuzat-o?
   - Când am înaintat toate documentele, el nu a putut fi localizat. După aceea, am găsit o clădire care mi-a plăcut şi mai mult.
   - Nu a putut fi localizat. Adresa curentă este listată ca fiind East 120.
   - Tot ce-i posibil, dar acum 4 ani - ori poate că sunt deja 5 ani de atunci -, când eu îmi doream acea clădire, Ortega nu se afla în New York. Era obligat să lucreze prin intermediul unui avocat, care - dacă nu mă înşală memoria - se simţea frustrat din cauza dispariţiei clientului său.
   - Computer, caută la Departamentul Persoane dispărute date referitoare la Jose Ortega, domiciliat la adresa sus-menţionată.
   - Nu am spus că ar fi lipsit atât de mult, încât să nu mai fi putut comunica cu nimeni, îşi începu Roarke explicaţia, dar, în secunda următoare, înălţă din sprâncene, urmărind datele afişate pe ecran. Ei, nu-i aşa că eşti o fetiţă deşteaptă foc?
   - Dispariţia lui a fost anunţată la poliţie de către Ken Aldo, „soţia” sa, în septembrie 2053, în Las Vegas, Nevada. Computer, afişează datele şi fotografia lui Aldo, Ken. Ea aşteptă, simţind apoi cum totul se leagă. Ei, salutare, dragă Lino.
   - Victima din cazul tău.
   - Mda, e Lino. Şi-a schimbat culoarea părului, şi-a lăsat barbă, şi-a modificat şi culoarea ochilor, dar e Lino Martinez.
   - Care s-a căsătorit cu Ortega cu puţin înainte de decesul bătrânului, potrivit acestor informaţii.
   - Ceea ce nu e decât o imensă farsă. O nouă escrocherie. Nu deţin nici măcar o dovadă din care să reiasă că Lino era homosexual sau bisexual. Era heterosexual. Îi plăceau femeile. Probabil că-l cunoştea deja pe Ortega. Precis. Crescuseră în acelaşi cartier. Computer, afişează toate datele referitoare la numitul Ortega Jose, data naşterii 2025. Aceeaşi vârstă, aceeaşi şcoală. Sunt sigură că bătrânul le-a plătit învăţământul public. Şi, ia fii atent aici, are câteva amenzi pentru posesie ilegală şi uz ilegal de droguri. A stat pe la dezintoxicare.
   Ea îşi urmă instinctul:
   - Computer, afişează tatuajele purtate de subiect.
   Sarcină preluată. Procesez... Subiectul are un tatuaj pe braţul stâng. Îl descriu sau îl afişez?
   - Afişează.
   - Ia priveşte, zise Eve, în secunda în care crucea, având în centru o inimă străpunsă de cuţit, apăru pe ecran. Ortega era un Soldado. Era unul dintre oamnii lui Lino. Nu a fost „soţia lui”, nu a fost niciodată aşa ceva, la dracu’. E o făcătură. Lino era căpitanul lui.
   - Poate că datele de la starea civilă au fost falsificate, fiind înregistrate cu mult după aceea. A fost floare la ureche pentru unul ca el, din moment ce s-a priceput să-şi însuşească identitatea lui Flores.
   - Mda. Destul de simplu. Cine e avocatul? vru Eve să afle. Cine e avocatul care a intermediat afacerea cu Ortega?
   - O să mă interesez.
   - Pun pariu pe bani frumoşi că Ken Aldo a solicitat consiliere legală, că a cercetat cum trebuie să procedeze ca să-şi declare „partenera” moartă din punct de vedere legal. Şapte ani. Atâta durează, 7 ani. Deja trecuseră 6, şi el se pregătea să se întoarcă acasă. Câtă răbdare, spuse ea. Încă vreo câteva luni, şi, dacă proceda corect până la capăt, continuând să se ascundă, ar fi reuşit să-1 moştenească, împlinindu-şi promisiunea. O casă mare, câteva afaceri, mai multe clădiri. Milioane. Multe, multe milioane.
   - Şi fiind vorba de o sumă atât de mare, sublinie Roarke, îţi doreşti să nu o scapi din ochi, eu, cel puţin, aşa mi-aş dori. Da, ai vrea să ţii totul sub control, să te asiguri că totul e coordonat aşa cum se cuvine.
   - Cam în aceeaşi perioadă a dispărut şi părintele Flores. În plus, acesta era momentul în care Flores a fost văzut ultima dată, potrivit declaraţiilor existente, şi perioada în care Lino, sub identitatea de „Flores”, a cerut transferul la biserica St. Cristobal.
   - Între timp, a avut vreme să-şi remodeleze faţă, aprobă Roarke printr-o mişcare a capului. A avut timp să cerceteze, să facă planul, să-şi înlăture tatuajul, să schimbe datele. A avut câteva luni la dispoziţie. E mai mult decât suficient, dacă faci totul temeinic.
   - Ce altă modalitate ai mai fi avut să ţii totul sub control, fără ca nimeni să facă legătura cu tine, cu adevărata ta identitate sau cu cine intenţionezi să devii, la momentul oportun?
   - Proprietatea e listată ca aparţinând lui Ortega, dar se specifică faptul că la adresa respectivă locuieşte un chiriaş.
   Roarke arătă spre ecran.
   - Sau mai mulţi. Hugh şi Sara Gregg. Locuiesc acolo de aproape 5 ani.
   Eve solicită datele lor.
   - Par să nu aibă probleme. Doi tineri. Amândoi sunt medici. La un moment dat, va trebui să stau de vorbă cu ei. Simt nevoia să beau o cafea.

...................................................