Cupa de venin, Nora Roberts

 ..........................................

6.

            Se duse fuga la bucătărie ca să programeze cafeaua, punându-şi şi gândurile în ordine.

   - Ortega şi Lino se cunosc din copilărie, au crescut în acelaşi cartier, au frecventat aceeaşi şcoală. Ortega se înscrie în gruparea Soldados, devenind astfel camaradul lui Lino. Nu se remarcă cu nimic, din moment ce niciuna dintre sursele mele nu l-a trecut pe lista mea de cercetări. Ori a activat ca simplu soldat, ori, din pricina averii bunicului, a fost un soi de „protejat” cu buzunarele doldora. S-au regăsit peste ani, ori poate că au păstrat legătura unul cu altul. Dar după ce bunicul lui Ortega dă ortul popii, lăsându-l pe acesta putred de bogat, lui Lino încep să i se învârtă rotiţele la viteză maximă.
   Bău din cafea, după care agăţă pe panou fotografia lui Ortega.
   - Lino reuşeşte să-l ducă pe Ortega în Vest. Se ocupă cu jocurile de noroc, mai fac şi alte năzbâtii. După care scapă de Ortega, face rost de documentele falsificate, raportând la poliţie dispariţia bărbatului. Totul frumos şi legal. Vreau să obţin toate datele legate de dispariţia cu pricina.
   - După care Martinez a luat legătura cu avocatul, completă Roarke. Probabil că avea deja actele necesare. Hei, surpriză. Eu sunt Ken, „soţia” lui Jose, un tip de acelaşi sex cu mine, iar el a dispărut. Probabil că şi-a asigurat spatele, solicitându-i avocatului să-l contacteze în caz că ia legătura cu Jose sau are informaţii legate de acesta. La urma urmei, e extrem de îngrijorat.
   - Ca „soţie” legală, ai acces la anumite fonduri băneşti şi poţi solicita alte sume de bani. Dar nu acesta e motivul îngrijorării sale. El are un plan. Şi trebuie să aibă răbdare. Şapte ani de răbdare. Dar după aceea, ce se va întâmpla? Va obţine potul cel mare. Numai că el nu poate sta departe de Penny. Chiar o iubeşte. Vrea să împartă cu ea averea asta mărişoară. S-a întors - ori urmează să se întoarcă - şi are de gând să trăiască pe picior mare.
   - Sub numele de Ken Aldo?
   - Nu, nu, chestia asta ar răpi tot farmecul. Iar el vrea acel farmec, vrea să strălucească. La sfârşit, trebuie să se întoarcă acasă purtând numele său adevărat. Plănuise deja totul. Oare cum avea de gând să-şi ducă ideea la îndeplinire? îl întrebă ea pe Roarke.
   - Prin transferarea proprietăţilor respective - pe hârtie. Îmi imaginez că, sub numele de Ken Aldo, el avea o împuternicire testamentară din partea lui Ortega, ca unic beneficiar. După ce obţinea acel document, făcea o tranzacţie falsă în privinţa unora dintre proprietăţi. Aldo îi vindea lui Martinez.
   - Daaa, da, totul se desfăşura pe hârtie. E vorba de nişte manevre post-testamentare. Lino îşi recapătă înfăţişarea anterioară, după care revine acasă ca un om bogat, cu nişte mizerii la activ, uciderea cuiva acolo, în Vest. Şapte ani de cuminţenie şi urma să aibă tot ce a visat.
   Ea reveni la studierea hologramei.
   - Tatăl lui l-a părăsit când era mic. În cele din urmă, mama lui se decide să-l declare mort în mod oficial, ca să-şi poată reface şi continua viaţa. Nu cred că Lino ar fi putut să uite vreodată aşa ceva. În plus, e vorba de şapte ani. De ce i-ar fi dat târcoale poliţiştii din Vest lui Ken Aldo, din moment ce nu au găsit niciun cadavru şi nici nu au vreo dovadă că a fost vorba de o farsă? Dar tu ai deja nişte porcării la activ, nişte ilegalităţi rămase la dosar, aşa că te cari.
   - Însă poliţiştii l-au supravegheat pe acest Aldo, nu?
   Roarke luă ceaşca ei de cafea, bând puţin din ea.
   - Nu asta ai făcut şi tu? Ai suspectat-o mai întâi pe „soţia” lui Ortega?
   - Aşa e regula. Ei l-au urmărit, i-au luat un interogatoriu. A fost deştept, a fost deştept că a ales Las Vegasul pentru planul său. Jocuri de noroc, sex, s-a asigurat că ei vor vedea imaginea completă. Poate că a stat de vorbă cu Ortega într-un moment tensionat. A câştigat, a pierdut, nu contează. Banii, fie că-i câştigi, fie că-i pierzi, sunt motiv de despărţire. Cred că a jucat „rolul” perfect în faţa poliţiştilor, cugetă ea. A admis, probabil, că nu se mai înţelegeau atât de bine, că au avut câteva probleme în cuplu, dar că ei doi se iubeau. E atât de îngrijorat. Vrea pur şi simplu să ştie că Jose nu a păţit nimic. Dar în mod sigur a „lucrat” puţin la varianta asta, pregătind terenul. Dacă poliţiştii aceia nu au fost nişte idioţi iremediabili, au verificat anturajul victimei, anturajul celui care anunţase dispariţia acesteia.
   - Trebuie să dai peste oamenii potriviţi şi să ştii bine cât costă ei.
   - Da, ai pus punctul pe i. E o oră matinală acum la Las Vegas. Povestea asta cretină cu fusul orar e în avantajul meu de data aceasta. Până diseară, fac rost şi de rapoartele anchetatorilor.
   - Şi de ucigaşul ucigaşului?
   - Lucrez şi la asta. Am cu ce să o presez mai mult pe Penny. Ea ştia toate aceste amănunte. Cred că el i-a prezentat toate detaliile. Şi dacă a luat şi ea parte la crima asta - şi precis că a luat - atunci sigur s-a ales şi ea cu o felie din averea lui Ortega. Nu cred că a renunţat ea la atâtea milioane de dragul lui Lino. L-a ajutat să-l elimine ca să poată pune mâna pe tot. Neapărat trebuie să aflu numele avocatului.
   - Gata, mă duc să fac rost de el.
   El se întoarse spre biroul său, privind peste umăr.
   - E doar o feliuţă de tort, locotenente.
   Ea rânji cu hotărâre, ducându-se să-şi ia linkul.
   - Daaa, dar ce mai tort.

      În scurt timp, reuşi să citească raportul iniţial, declaraţiile şi interogatoriile.
   Nu fu foarte surprinsă să constate că una din declaraţii aparţinuse lui Stephen Jorge Chavez, identificat ca un vechi prieten al persoanei dispărute, care venise la Las Vegas tocmai pentru că victima îşi dorise o întâlnire cu el.
   - Chavez, şi el căpitan în Soldados, a confirmat declaraţiile în cazul Ortega, îi spuse Eve lui Roarke. Aşa cum declara şi Ken Aldo, el se născuse în Baja şi îşi petrecuse copilăria în California şi New Mexico, deci nu există niciun motiv să căutăm în zonele respective o legătură între Ken şi Chavez. Acesta le-a declarat poliţiştilor că, într-o noapte, Ortega îi mărturisise că se simţea ca în colivie, izolat, apăsat de mariajul său şi de responsabilităţile pe care şi le asumase, în Est. Că şi-ar fi dorit, pur şi simplu, să „dispară”.
   - Cam pute a minciună, comentă Roarke.
   - Mda, dar poliţiştii au muşcat momeala. Nu aveau niciun motiv să n-o facă. Şi, în plus, era vorba de nişte mize mari. Ortega câştigase vreo două sute de mii de dolari, la masa de blackjack, cu două zile înainte ca dispariţia să fie raportată poliţiei.
   - Ei, da, mare noroc, de bun sau de rău augur, depinde cum vrei s-o iei.
   - Putea fi un motiv perfect ca să-i faci de petrecanie.
   - În orice caz - Roarke studie atent panoul pe care acum erau înghesuiţi toţi „jucătorii” - îţi ajung ca să-ţi faci o reconstrucţie facială.
   - Restul banilor neputând ajunge repejor în buzunarul „partenerei de viaţă”, pentru că poliţia avea nevoie de un cadavru, iar persoana dispărută putea fi considerată vie şi nevătămată. Vreme de 7 ani.
   Roarke privi spre locul în care se afla Eve. Era plină de viaţă, observă el. Incitată. Ajutată de adrenalină şi de cafea, rezistase deja până la jumătatea nopţii.
   - Iar Chavez, după ce a dat declaraţia, a dispărut din nou.
   - Şi el, şi Flores s-au evaporat. Ia uite ce scrie aici. În notiţele anchetatorilor se precizează că Aldo era atât de tulburat, încât a cerut să stea de vorbă cu un preot, cu un preot militar.
   - Şi s-a întâmplat ca Flores să fie prin preajmă.
   - Cred că Flores nu şi-a ales când trebuie anul sabatic, şi nici locaţia nu a fost cea mai potrivită. Cred că atunci când Lino pregătea o escrocherie, o făcea în cele mai mici amănunte. A doua zi, când s-a dus la poliţie pentru a vedea care era situaţia, era însoţit de Flores. Raportul precizează că acesta s-a prezentat oficial ca Miguel Flores, iar Aldo i se adresa cu apelativul „părinte”. Poliţistul şi-a făcut datoria, a verificat datele lui Flores, a verificat cu atenţie, inclusiv trecutul acestuia. Ba mai mult, a mai venit încă de două ori cu Flores, după care a declarat că acesta voia să se întoarcă acasă, în Taos, lăsându-le, însă, anchetatorilor datele sale de contact. Trei luni de zile, l-au verificat săptămânal, iar în anul următor, o dată pe lună. După care au renunţat la aceste verificări.
   Ea căzu pe gânduri.
   - Cred că vom restrânge aria căutărilor în privinţa lui Flores, în privinţa rămăşiţelor sale, la zona Nevada. Sunt suficiente zone părăsite în jurul Las Vegasului. Ai suficient spaţiu ca să îngropi un cadavru. Ba chiar două. O să ne concentrăm asupra rutei Vegas - Taos, gândindu-ne că în cazul în care l-a convins pe Flores să i se alăture, atunci înseamnă că a respectat traseul pe care îl indicase poliţiştilor.
   - Nu vei reuşi să închei cazul acesta, cel puţin în mintea ta, până nu vei descoperi ce s-a întâmplat cu Flores. Sau cu rămăşiţele sale.
   Ea reflectă câteva clipe. Nu avea nevoie de panou, de fotografie ca să şi-l poată imagina pe Flores. Imaginea lui exista deja în mintea ei.
   - Peabody spunea că acest tip de cazuri o face să-şi dorească ca băieţii răi să fie doar răi, şi cu asta basta. Sunt cu grămada, i-am răspuns eu. Un om ca Flores e genul acela de persoană care nu e în stare să facă rău cuiva. Da, a primit o palmă, una de dimensiuni cosmice, când băieţii cei răi i-au distrus familia, dar el nu ar fi fost capabil să le facă rău. Ba mai mult, el a încercat să ducă o viaţă care să dovedească exact opusul.
   - Vinovaţii sunt mai rar prinşi la mijloc, nu-i aşa?
   - Daaa, ai dreptate, iar el era genul de om care voia să-şi analizeze viaţa. Credinţa, după părerea mea. Aşa rezultă din tot ceea ce ştiu despre el. I-au luat viaţa fiindcă voia să sară în ajutorul cuiva pe care el îl crezuse la ananghie. Nu, Eve nu avea nevoie de panou, de fotografia lui. Trebuie să aflu cine l-a ucis pe Lino Martínez. Asta e misiunea mea. Dar şi Flores merită ca cineva să se îngrijească de soarta lui. Merită lucrul acesta.
   Ea privi atent la memo-cubul pe care Roarke tocmai îl aşezase pe biroul ei.
   - El e avocatul?
   - Da, el e.
   Ea luă memo-cubul şi se întoarse spre linkul său.
   - Eve, tu şi cu el vă aflaţi pe acelaşi fus orar, prin urmare ne apropiem de miezul nopţii.
   Ea se mărgini să surâdă.
   - Daa, am o satisfacţie, una mică şi jalnică, aşa e, la gândul că voi trezi un avocat. Nu e bine, ştiu, dar satisfacţia există.

20.

      Avocatul nu aprecie deloc faptul că-l apelase la miezul nopţii, dar Eve reuşi să-i stârnească interesul.
   - Eu şi domnul Aldo ţineam legătura în mod regulat, şi asta din momentul în care a dispărut domnul Ortega.
   - L-aţi cunoscut pe domnul Aldo.
   - Nu în carne şi oase. De obicei, corespondăm prin e-mail. Locuieşte în New Mexico şi mai are încă o reşedinţă în Cancun. Călătoreşte foarte mult.
   - Pun pariu. Domnul Ortega deţine câteva proprietăţi în New York, afaceri, casa în care locuieşte, alte câteva proprietăţi închiriate. Cum sunt administrate finanţele aferente acestora?
   - Nu înţeleg cum o informaţie de felul acesta ar putea fi una relevantă sau cum de se emit mandate potrivit cărora poţi fi deranjat la miezul nopţii.
   - Poate că ancheta cu privire la dispariţia domnului Ortega nu mai e de actualitate, dar cazul e încă deschis. În calitatea sa de partener de viaţă şi de unic beneficiar, domnul Aldo a moştenit, prin urmare, o avere frumuşică, imediat ce domnul Ortega a fost declarat mort în mod legal. Nu aţi avut niciodată îndoieli în privinţa asta, domnule Feinburg?
   Era greu să fii arogant când erai somnoros, dar Feinburg îşi dădu toată silinţa:
   - Domnul Aldo a rezolvat toate aceste aspecte, din punct de vedere legal, dar nu numai.
   - Am dovezi că acest Ken Aldo era în realitate Lino Martinez, un criminal extrem de violent, pe care eu îl suspectez de păcălirea şi de eliminarea fostului dumneavoastră client. Da, în mai puţin de oră, pot să fac rost de mandat, astfel încât să am acces la conturile aferente proprietăţilor domnului Ortega, dacă nu cumva vă decideţi să-mi răspundeţi la întrebări, ca să vă continuaţi somnul cât mai repede.
   - Doar nu vă aşteptaţi să cred că...
   - Şi cum Lino Martinez zace într-un recipient frigorific la morgă, nu cred că clientul dumneavoastră a rămas în viaţă. Domnule Feinburg, vreţi să trezesc din somn şi un judecător?
   Feinburg clipi precum o bufniţă care iese brusc la soare.
   - Eu aş solicita mai întâi o verificare...
   - Permiteţi-mi să vă adresez următoarea întrebare, zise Eve, urmându-şi din nou instinctul: Aldo v-a contactat în ultima vreme? Să spunem acum câteva săptămâni, ca să vă comunice că are deja un beneficiar? O doamnă. Pe care voia s-o numească partenera sa legală, acordându-vă puteri depline ca avocat.
   Urmă o tăcere lungă.
   - Şi ce motiv aţi avea să-mi adresaţi o asemenea întrebare?
   - Fiindcă cel care a înşelat a fost înşelat la rândul lui. Adică clientul dumneavoastră a murit, domnule Feinburg, iar ucigaşul său a continuat să corespondeze cu dumneavoastră atât sub numele lui real, cât şi sub alt nume, ales de ea. Răspundeţi cu da sau nu: profitul obţinut de proprietăţile lui Ortega este transferat printr-un soi de angajament scris, şi - de îndată ce Ortega e declarat mort în mod legal - toate aceste bunuri îi revin lui Aldo.
   - Da, aceasta ar fi procedura obişnuită.
   - Când a luat Aldo ultima dată legătura cu dumneavoastră?
   - Acum vreo lună şi două săptămâni. Însă m-a contactat noua lui... parteneră, chiar ieri. Am înţeles că domnul Aldo plănuieşte o călătorie de câteva luni de zile.
   - Vă pot garanta că nu poate călători decât în Infern.
   - Doamnă locotenent.
   Feinburg îşi schimbă poziţia, îmbrăcând halatul de casă, pe care probabil îl luase din dulap înainte de a debloca comunicarea video.
   - Remarcile dumneavoastră sunt de-a dreptul supărătoare.
   - Serios?
   - Dar de data asta, am la îndemână confidenţialitatea avocat -client, care mă protejează. Nu vă pot oferi astfel de informaţii.
   - Ei, o să rezolvăm şi problema aceasta. Puteţi face şi chestia asta. Să nu corespondaţi şi să nu luaţi legătura cu clienţii dumneavoastră până nu mă voi lămuri cum stau lucrurile. Dacă veţi fi contactat de doamna care pretinde că e partenera lui Aldo, nu trebuie să-i răspundeţi. Contactaţi-mă pe mine. Nu cred că ea va face una ca asta, deocamdată nu, dar - şi credeţi-mă că aşa va fi -voi găsi o cale prin care să vă acuz de obstrucţionarea justiţiei şi alte infracţiuni conexe, dacă îi veţi oferi suspectei mele cel mai neînsemnat indiciu care se află pe ecranul meu. M-aţi înţeles?
   Neputând să mai facă pe arogantul pentru a doua oară, Feinburg se arătă jignit:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, eu, ca avocat, mă ocup de proprietăţi şi de achitarea taxelor. Nu am făcut nimic care să mă aducă în vizorul poliţiei.
   - Perfect. Ţineţi-o tot aşa. Mai vorbim.
   Ea puse capăt transmisiei, după care se încruntă spre bolul pe care Roarke îl aşezase în faţa ei.
   - Ce-i asta?
   - Mâncare. Dacă ţi-aduci aminte, la cină ne-am delectat cu câte-o felie de tort. Şi cum tu nu dai semne ca ai vrea să mergi la culcare, atunci e cazul să mâncăm ceva.
   Se strâmbă nemulţumită, dând cu ochii de supă. Ar fi putut paria, în schimbul salariului ei pe o lună, că în supa aceea pluteau nişte legume, dar aroma acesteia era plăcută.
   - Bine. Mulţumesc. Nu eşti obligat să rămâi şi tu.
   - Nici dacă m-ai jupui cu laserul dermatologic nu ai reuşi să mă alungi.
   El se aşeză pe scaunul de vizavi, începând să mănânce din propriul bol cu supă.
   - Tu crezi că Lino şi-a făcut-o cu mâna lui, din moment ce a declarat-o pe Penny partener legal şi moştenitoarea sa?
   Eve se apucă să mănânce. Avusese dreptate în privinţa legumelor.
   - Tu aşa crezi?
   - Ai spus că el o iubea. Dragostea te orbeşte, devii orb cu acte în regulă, şi, în multe cazuri, de-a dreptul dobitoc. Aşa că răspunsul este afirmativ. Mai mult ca sigur că ea a fost cea care l-a îndemnat să facă pasul acesta, folosindu-se de sex sau de puterea magică a acestuia - pentru că sexul ne prosteşte adesea mai mult decât dragostea. Probabil că el i-a povestit tot, până în cel mai mic detaliu. De fiecare dată câte puţin, dar nu au avut la dispoziţie cinci ani, la urma urmei? Probabil că i-a prezentat întregul lui plan. Cât de isteaţă e femeia asta?
   - Nu prea, aş opina eu. E mai mult temperamentală. Dar el, da, Lino cred că era foarte isteţ. Şi tot ce avea ea de făcut era să prindă din zbor funcţionarea, jocului pus la punct de el. El ar fi scăpat neprins, adăugă ea. După numai câteva luni, proprietăţile şi asigurarea ar fi fost transferate pe numele lui Aldo - totul cât se poate de legal. Iar Aldo i le vindea lui Martinez. Martinez urma să se opereze iar şi să revină acasă - de data asta ca un om bogat şi important. Da, era un tip cât se poate de deştept, dar Penny asta a fost pentru el un fel de „călcâi al atletului”.
   - „Al lui Ahile.”
  Roarke făcu o pauză.
   - Faci chestia asta în mod intenţionat? Povestea asta cu alegerea greşită a numelor?
   - Poate. Câteodată. Oricum, eu cred că ea ştie ce s-a întâmplat cu Flores.
   Roarke îi zâmbi.
   - Şi ce vrei să-i oferi în schimbul acestei informaţii?
   - Nu-i ofer nimic. Nu am cum. Dar voi afla informaţia cu pricina.
   Zarzavaturile nu aveau un gust chiar atât de rău atunci când erau deghizate în mici ghemotoace pleoştite, peste care plutea un strat gros de supă.
   - Daaaa, el i-a povestit tot. Cu capul pe pernă, gâfâind deasupra ei. Iar ea şi-a zis la un moment dat în sinea ei: „Mai am oare nevoie de el?” Dacă proceda cum trebuie, putea obţine absolut totul. Aşteptase la fel de mult ca şi el, nu? De ce să împartă totul cu un ratat ca el?
   - El o mai părăsise o dată, corect? punctă Roarke. Ce l-ar fi putut împiedica să-i dea iar papucii odată ce reuşea să pună mâna pe avere? Aşa că urma să-1 îndepărteze ea. Definitiv.
   - După părerea mea, exact aşa a procedat. Mai întâi a pus laba pe el pentru a-şi satisface plăcerile şi a-l vrăji. Dacă mă iubeşti, mă respecţi. Dacă mă iubeşti, trebuie să mă faci partenera ta. Dacă m-ai iubi, ai face în aşa fel încât eu să fiu în siguranţă. Nu ai încredere în mine, nu mă iubeşti, Lino - şi tot aşa, în timp ce îi satisfăcea poftele, probabil.
   Eve mişcă lingura în direcţia lui Roarke.
   - Bărbaţii privesc totul prin prisma „uneltei” pe care o au în dotare.
   - Eu o pot folosi pe a mea fără să şi gândesc cu ea.
   Eve rânji pe deasupra lingurii cu supă.
   - Dacă mă arunc acum asupra ta, o să-mi dai absolut tot ce-ţi cer.
   - Pune-mă la încercare.
   În secunda aceea ea fu cea care izbucni în râs.
   - Tu vrei să faci rost de o partidă, iar eu am treabă în momentul acesta.
   Fără a rosti o vorbă, el îşi scoase memo-cubul, notând ceva în el. După care surâse, văzând că ea înclină capul, întrebându-l astfel despre ce e vorba.
   - Pur şi simplu mi-am notat că-mi datorezi o partidă ca la carte prin care să-ţi dovedeşti teoria.
   Amuzată, ea termină de mâncat supa.
   - Bun, dacă tot ai de gând să rămâi prin preajmă, pasul următor este verificarea familiilor şi a apropiaţilor celor care au avut de suferit, care au murit sau au fost răniţi în timpul celor două explozii cu bombă din 2043. Încerc să dovedesc că Lino a fost creierul ambelor explozii. O să încep cu cea de-a doua, dacă tot pomeneam de răzbunarea de tip „ochi pentru ochi”.
   - Fiindcă majoritatea oamenilor - dacă nu cumva toţi, - cred că Martinez nu ar fi avut motiv să-şi bombardeze propriul teritoriu.
   - În afara celei de-a doua, aprobă Eve. Oamenii ştiu, ori au o bănuială cât se poate de puternică cum că el a fost, în cazul acesta, omul din umbră. El chiar a avut grijă ca zvonul respectiv să circule, în afară de asta, fata care a decedat în urma primei explozii nu avea nici prieteni apropiaţi şi nici rude care să locuiască în zona respectivă. Familia sa s-a mutat la Barcelona la 3 ani de zile de la moartea sa.
   - Deci ai cercetat victimele celei de-a doua explozii, pentru că moartea a lovit acolo cu mai multă sete.
   - În cazul în care copilul tău, fratele, tatăl, cel mai bun prieten, ce o fi el pentru tine, este rănit cu 17 ani în urmă şi tu ai acum, poate, şansa să te răzbuni, găseşti o cale să-i pedepseşti pe vinovaţi aşa cum se cuvine. Îi dai de gol, le dai nişte şuturi zdravene în dos. Dar să-i omori? Moartea e finalul. Pentru că şi pedeapsa trebuie să fie la fel, una definitivă.
   - Mda. Iar legea e uneori permisivă.
   Ea ştia că el se gândea acum la Marlena, la tot ce se întâmplase, la tot ce făcuse el. Roarke îi întâlni privirea.
   - Dacă eu aş fi stat deoparte, dacă nu i-aş fi pedepsit pe cei care au torturat, violat şi ucis o fetiţă nevinovată, Jenny ar fi şi acum în viaţă. Totul explodează brusc, şi nu ştii niciodată unde se poate ajunge.
   - Legea e permisivă adesea şi, chiar şi aşa, valurile stârnite ajung uneori prea departe sau în direcţia greşită. Dar fără lege cred că, în fine, ne-am îneca cu toţii.
   - Unii dintre noi suntem nişte înotători excelenţi. Dar sunt înclinat să cred în lege, din moment ce o privesc în ochi în fiecare zi, şi, la urma urmei, eu am făcut ce-am făcut, înainte să dau cu ochii de ea.
   El vârî mâna în buzunar, scoţând de acolo nasturele de culoare gri care-i căzuse ei de la costum în ziua în care se cunoscuseră. În ziua în care ea îl considerase un posibil ucigaş.
   - În afară de asta, am mereu la mine talismanul meu norocos.
   Nasturele acela o emoţiona de fiecare dată - şi, într-un sens cu mult mai profund, era încântată să ştie că îl purta la el, mereu.
   - Hei, apropo, ce s-a întâmplat, la urma urmei, cu costumul acela?
   Unda de umor apăru brusc în ochii lui.
   - Era urât, aşa că a primit soarta binemeritată. Dar el - ridică nasturele în aer - era partea lui cea mai reuşită.
   Probabil că avea dreptate.
   - Ei bine, pauza s-a încheiat, anunţă ea. Computer, afişează lista celor decedaţi în urma exploziei din strada East 19, caz care a fost anchetat de detectivul Stuben.
   Sarcină preluată. Procesez...
   - Precis au mai fost şi altele, comentă Roarke. Alţi morţi, şi de-o parte şi de alta a acestei dispute, din moment ce Lino era căpitan. Deci, el era cel care decidea totul.
   - Daaa, asta am stabilit deja. Stuben o să-mi ofere mâine toate informaţiile pe care le are la dispoziţie.
   Sarcină îndeplinită.
   - Afişează informaţiile, pe ecranul nr. 1. Cinci victime, rosti Eve. Mai e o victimă care a suferit răni grave, şi va trebui să-i cercetez situaţia cu atenţie. Tipul şi-a pierdut un braţ. Trei dintre victime erau membri Skull. Dintre cele două, unul era director, iar celălalt era un vânzător care lucra cu jumătate de normă. Victimele erau minore, cu excepţia directorului.
   - Au murit patru copii.
   - Mda. În fine, doi dintre membrii bandei, după cum precizează dosarul lui Stuben, au stat o vreme la casa de corecţie, fiind arestaţi pentru atac soldat cu morţi - eliberaţi în momentul în care victimele nu au putut fi identificate - şi suspectaţi, în afară de asta, de uciderea sângeroasă a unui membru Soldados.
   - Băieţii tot băieţi.
   - Iar nemernicii tot nemernici. Directorul... Computer, afişează datele victimei adulte. Kobie Smith, câteva năzbâtii în adolescenţă şi după ce a împlinit 20 de ani. Nu a stat la închisoare. A lucrat la şcoala aceea vreme de 3 ani, deţinând funcţia de director timp de 6 luni. A lăsat în urmă o soţie cu care era căsătorit de 1 an şi 6 luni şi un copilaş. Copilul avea 2 ani în momentul în care tatăl său a decedat, ceea ce înseamnă că acum are aproape 20 de ani. E prea tânăr, dacă ne orientăm după profilul alcătuit de Mira ori după intuiţia mea, dar îl vom verifica. Ea ordonă afişarea informaţiilor.
   - Măi, măi, ca să vezi, comentă Roarke în vreme ce citea. Se pare că a absolvit Academia de Poliţie din Orlando, Florida. Potrivit speculaţiilor existente, tatăl lui a fost ucis în timpul unei altercaţii violente între două grupări rivale, astfel că fiul a decis să devină poliţist. Pentru a fi în slujba oamenilor şi pentru a-i proteja.
   Eve se încruntă, cu gândul la datele afişate pe ecran.
   - Nu are cazier. Are doi fraţi vitregi. Mama lui s-a recăsătorit. Hmmm. S-a măritat cu un poliţist după ce s-a stabilit în Florida, la 3 ani după moartea fostului soţ. Nu prea o văd pe Penny capabilă să-i ia urma, să reuşească s-o înşele atât de tare încât femeia să revină aici şi să-l otrăvească pe Lino. Dar victima avea şi părinţi, precum şi un frate.
   Le verifică datele, cercetându-le atent, cântărind şi această posibilitate.
   - Părinţii au divorţat, observă ea. Mama s-a stabilit în Philadelphia, tatăl în Bronx, la fel ca şi unul dintre fraţi lui. Cel de-al doilea e stabilit în Trenton. Niciunul dintre ei nu a rămas să locuiască în cartier. Criminalul probabil că locuia în cartier.
   - Da, cred că e foarte posibil, sunt de acord cu tine, dar e la fel de posibil să fie Penny cea Rea...
   - Haa, haaa.
   - E posibil ca ea să fi plecat din cartier ca să pună o distanţă şi mai mare între ea şi crimă. Eu aşa aş fi procedat.
   - Ea nu e la fel de deşteaptă ca tine.
   - Deh, milioane de oameni nu sunt la fel de deştepţi ca mine, dar e o strategie extrem de potrivită, iar ea a avut suficient timp la dispoziţie ca să o elaboreze.
   - Mda. La dracu’. Parcă mă văd pornind la drum, spre Bronx şi Trenton, şi asta cât de curând. Posibil via Philadelphia pentru că e vorba de otravă şi, după cum se ştie, în majoritatea cazurilor, otrava e arma femeilor. Şi, ia fii atent, mama nu s-a recăsătorit niciodată, lucrează ca asistentă într-un azil. Personalul medical are mult mai uşor acces la substanţele otrăvitoare în comparaţie cu alţii.
   - Ea nu şi-a pierdut doar fiul, ci şi nepotul, din moment ce mama lui l-a luat cu ea în Orlando, unde s-a recăsătorit. I-o fi fost greu să împace pe toată lumea, asta e adevărat.
   - Sau poate nu, încheie Eve reflecţia respectivă, oftând lung. Bun, o vom aşeza în fruntea listei pe Emmelee Smith. Poate reuşim să facem rost de mandat şi să-i verificăm convorbirile şi călătoriile efectuate în ultimele două, trei săptămâni.
   Ea căscă.
   - Am nevoie de cafea.
   - Ai nevoie de somn.
   Ea clătină din cap, după care se ridică.
   - Vreau să arunc o privire şi peste datele celorlalţi. Mâine îi voi verifica pe cei care mi se par implicaţi.
   Se duse în bucătărie, comandând cafea pentru amândoi la AutoChef.
   - Am cerut informaţiile referitoare la tânărul vânzător, o anunţă Roarke în secunda când reveni alături de el. Nu împlinise nici măcar 16 ani.
   - Quinto Turner. Quinto. Pare un nume de origine hispanică. Mama: Juanita Rodrigez Turner. Hmmm. Tatăl: Joseph Turner. Era un amestec de mexican şi afro-american, stabilind un fel de graniţă între cele două bande, atât din punct de vedere al rasei, cât şi din punct de vedere geografic. Fără fraţi şi surori. Tatăl: decedat. Ia uite: s-a spânzurat la 1 an de la moartea fiului său.
   - Deci femeia asta a pierdut două fiinţe dragi.
   - Computer, afişează pe ecran toate datele referitoare la Juanita Rodrigez Turner.
   - Locuieşte la trei străzi distanţă de biserică, începu Roarke.
   - Hei, ia stai. Ia stai. Eu am văzut-o pe femeia asta. Computer, măreşte fotografia în procent de 25%. Am văzut-o, repetă Eve. Unde oare? Fusese ceva rapid, doar o... La dracu’, la dracu’, la centrul pentru tineri. Femeia aceasta lucrează acolo. Se ocupă de supravegherea pe timp de zi a copiilor, din punct de vedere medical. Nu era iritată sau scoasă din sărite, era agitată, neliniştită. De aceea stătea cu spatele la mine. Magda nu i-a spus Juanita, ci Nita, îşi aminti Eve. Da, aşa i-a spus, Nita. Cred că l-a văzut zilnic, ori aproape zilnic în ultimii cinci ani. A lucrat alături de el, a glumit cu el, l-a ajutat să-i consilieze pe copii. I-a mărturisit păcatele sale, în timp ce el... în timp ce el îi ucisese fiul. Iar soţul ei s-a sinucis din pricina asta. Cinci ani de zile, zi de zi, ea l-a respectat, fiindcă el era preot. După care, dintr-odată, a aflat cine e şi ce e.
   - Hei, ce aud acolo? se întrebă Roarke. O, da, un „clic”.
   - Asta înseamnă că acea călătorie la Trenton şi prin împrejurimi va trebui să mai aştepte, spuse ea. Femeia a trecut mereu pe la bodega unde lucrează Penny, ori de câte ori a venit la biserică, şi precis că aceea e biserica pe care o frecventează de obicei - pun pariu pe orice -, de o viaţă întreagă. O clientă fidelă, şopti ea. Dar pentru Penny e doar „semnul”, semnul care anunţa sfârşitul. Acum, trebuie să o aduc pe femeia asta în boxa acuzaţilor, să o fac să-mi mărturisească totul. Şi după aceea, va trebui să o bag după gratii.
   - Uneori legea e permisiva, repetă Roarke. Câteodată întoarce spatele adevăratei dreptăţi.
   Eve clătină din cap.
   - A curmat o viaţă, Roarke. Da, poate că era vorba de o viaţă anapoda, dar ea nu avea acest drept. Se întoarse cu faţa spre el. Poliţiştii nu au luat nicio măsură în cazul Marlenei. Au fost nişte proşti care au picat acolo într-un moment nepotrivit. Dar femeia asta putea să anunţe pe cineva ceea ce i se mărturisise ori ceea ce descoperise. Detectivul Stuben? A făcut tot posibilul. I-a păsat. Îi pasă. O parte a fiinţei lui nu a încetat niciodată să lucreze la cazul acela şi nu a uitat niciodată victimele acelor explozii sau familiile lor.
   - Câţi ca el sunt pe lumea asta?
   - Niciodată suficienţi. Indiferent ce era Lino Martínez, ea trebuie să dea socoteală pentru moartea lui. Pentru Jimmy Jay Jenkins nu va trebui să dea socoteală, dar actul ei de răzbunare a dus, în final, şi la moartea lui. A plantat sămânţa. Sau... a aruncat-o în praful drumului. Valurile, îi aminti ea. Nu putem şti sigur niciodată până unde vor ajunge. Cineva trebuie să încerce să le oprească.
   - Dar băiatul nu împlinise nici măcar 16 ani.
   Roarke postă din nou pe ecran fotografia copilului cu faţa senină şi cu ochii limpezi.
   - Şi acum ce urmează?
   - Acum, o să iau legătura cu Peabody şi am s-o anunţ că mâine-dimineaţă ne vedem aici, ca s-o pun la curent, după care mergem acasă la Juanita Turner şi o ducem la secţie pentru interogatoriu. O să-i las un mesaj pe mesageria vocală, replică Eve în clipa în care îi surprinse privirea.
   - Şi după aceea?
   - Noi mergem la culcare.
   Aruncă o privire rapidă spre ecran.
   - Ea nu merge nicăieri.

      Eve avu parte de un somn chinuit de vise, de imagini ale acelui copil pe care nu-l cunoscuse niciodată, dar care murise pentru simplu fapt că se aflase, atunci, de mult, la locul nepotrivit. Chipul acela tânăr şi senin era schimonosit şi distrus, iar ochii limpezi deveniseră tulburi şi lipsiţi de viaţă.
   Auzi plânsul mamei care se prăbuşise deasupra cadavrului fiului ei.
   Hohote fără noimă şi sfâşietoare care păreau să dureze o veşnicie.
   În timp ce ea privea într-acolo, Marlena - plină de sânge, bătută şi distrusă sufleteşte, precum în holograma pe care Roarke i-o arătase mai demult - se îndrepta încet spre trupul sfârtecat al băiatului.
   - Ce tineri eram amândoi, zise Marlena. Abia dacă ştiam ce-i viaţa. Eram prea tineri ca să fim folosiţi drept unelte. Folosiţi, distruşi, daţi la o parte.
   Întinse mâna spre Quinto Turner şi el i-o apucă. Chiar dacă sângele lui se scurgea deja pe podeaua bisericii, el o prinse de mână şi se ridică.
   - Îl iau cu mine, îi zise Marlena lui Eve. Nevinovaţii au un loc al lor. O să-l duc acolo. Oare ea ce putea să facă?
   Făcu semn spre mama împietrită de durere, plină de sângele fiului ei.
   - Poţi să pui capăt? Pot să opreşti toată nebunia asta? Tu nu ai putut pune capăt nenorocirii tale.
   - Nu pot să pun capăt întregii nebunii. Dar crima nu e soluţia finală. Crima nu reprezintă o soluţie.
   - Era mama lui. Asta a fost soluţia ei.
   - O crimă nu se rezolvă comiţând o nouă crimă. Asta ar însemna să se perpetueze la nesfârşit.
   - Şi cu noi cum rămâne? Cum rămâne cu noi? Pe mine nu m-a apărat nimeni. Nimeni în afară de Roarke.
   - Şi tot nu s-a sfârşit. El trăieşte şi acum cu povara acelei clipe.
   - Şi tu la fel. Acum, tu vei duce mai departe pierderea suferită de ea, durerea ei, în numele dreptăţii. Şi o să porţi şi tu pe umeri aceeaşi povară.
   Ţinându-l de mână pe Quinto, Marlena îl conduse pe drumul ştiut.
   Eve privi atent la bălţile de sânge, micile valuri pornite dinăuntrul lor, care se extindeau încet, încet.

     Se trezi agitată, fără a simţi energia specifică iminentei încheieri a unui caz.
   Aflase răspunsurile, cel puţin în mare parte, văzuse clar calea prin care se acţionase, înţelegând şi acceptând ceea ce avea de făcut de-acum înainte.
   Dar acceptarea, împreună cu somnul agitat şi de scurtă durată aduseseră cu ele o durere de cap persistentă.
   - Ia un calmant, îi ordonă Roarke. Văd că durerea asta afurisită te dă peste cap.
   - Hei, doar nu eşti dotat acum şi cu raze X, domnule Super-Roarke.
   - N-are rost să mă iei peste picior.
   El se ridică şi pomi spre baie.
   - Să ştii că nu-ţi voi răspunde cu aceeaşi monedă. Ai şi aşa destule pe cap.
   - Nu vreau afurisitul acela de calmant.
   El veni cu calmantul, îndreptându-se spre ea chiar în momentul când îşi aranja teaca armei pe şold.
   - Ori îl ei de bunăvoie, ori mă ocup eu de asta.
   - Hei, fă un pas în spate, altfel...
   El îi prinse ceafa în palmă. Ea se propti cu braţele în pieptul lui, opunând rezistenţă. În realitate, acceptă provocarea lui şi ideea unei lupte. Primind, în schimb, o sărutare.
   Braţele pregătite să lupte alunecară încet-încet pe lângă ea, iar buzele o sfidară, oferind o tandreţe infinită.
   - La naiba, replică ea, în vreme ce buzele lui se ridicară, mângâindu-i obrazul.
   - N-ai dormit aproape deloc.
   - Sunt bine, doar că vreau să închei cazul acesta, să duc treaba la bun sfârşit.
   - Ia calmantul.
   - Nuu, nu şi nu.
   Dar, până la urmă, luă pastila şi o înghiţi.
   - Nu pot să las cazul acesta neterminat. Nu pot să mă prefac că nu am aflat adevărul. Nu pot s-o las să ucidă şi apoi să-şi vadă nestingherită de drum.
   - Nu. N-ai cum, nu.
   - Şi chiar de-aş putea, chiar dacă aş găsi o cale prin care să trăiesc cu povara asta, dacă aş lăsa-o să scape, ar însemna să scape şi Penny Soto. Cum aş putea să fac aşa ceva?
   - Eve.
   El îi masă umerii, încercând să alunge tensiunea acumulată.
   - Faţă de mine nu trebuie să te explici. Nu trebuie să explici nimănui nimic, dar mai ales mie. Eu am avut şansa să întorc foaia. Am putut face asta. Am reuşit să fac asta şi să găsesc o cale în afara legii ca să mă asigur că celălalt va plăti. Tu nu ai fi niciodată în stare să faci aşa ceva. Aici apare diferenţa dintre noi doi. Nu ştiu dacă chestia asta ne influenţează în bine sau în rău. Dar pur şi simplu ne face să fim noi înşine.
   - Ba am păşit şi eu în afara legii. Ţi-am cerut şi ţie să încalci legea când a fost vorba de Robert Lowell. Am făcut-o ca să mă asigur că va plăti pentru femeia pe care a chinuit-o şi apoi a ucis-o. Pentru că îmi dădusem cuvântul faţă de Ariel că individul acela va plăti.
   - Nu a fost acelaşi lucru, ştii bine.
   - Am încălcat legea.
   - Graniţele între legal şi ilegal se mai mută şi ele uneori.
   Îi zgudui umerii, repede şi apăsat.
   - Dacă justiţia nu ar mai şti ce-i mila, nu ar mai avea fluiditate, nu ar avea caracter umanitar, atunci care ar mai fi rostul ei?
   - Ideea aceea nu mi-a dat deloc pace. Nu am putut trăi cu gândul că el va scăpa atât de uşor, lăsând chiar legea să-i ofere acea cale simplă de scăpare. Aşa că am trecut dincolo de linie.
   - Şi s-a făcut dreptate, Eve?
   - Eu aşa cred.
   - Atunci, gata, du-te la treabă.
   El îi luă mâinile şi i le sărută.
   - Fă-ţi meseria.
   - Mda. Ea porni spre uşă, dar se opri şi se întoarse. Am visat-o pe Marlena. Am visat-o pe ea şi pe Quinto Turner. Erau exact aşa cum i-au găsit după ce au fost ucişi.
   - Eve.
   - Dar... mi-a zis că o să aibă grijă de el, şi chiar a avut, să ştii. A spus că nevinovaţii au un loc special, şi că o să-l ia cu ea, acolo. Tu chiar crezi că există cu adevărat un asemenea loc? Un loc al celor nevinovaţi?
   - Da, chiar cred. Da.
   - Sper că ai dreptate.
   Îl lăsă singur, ducându-se în biroul ei pentru a pune la punct detaliile acţiunii viitoare.

      În clipa în care sosiră Peabody şi McNab, ea le făcu semn spre bucătărie.
   Se auziră două chiote de fericire în clipa în care ei se repeziră spre AutoChef, căutând înfriguraţi comoara ascunsă acolo. Eve se rezumase la cafea. Calmantul îşi făcuse efectul - şi poate că şi conversaţia cu Roarke o liniştise, măcar în parte.
   Ridică din sprâncene în secunda în care Peabody şi McNab reveniră în birou cu farfuriile pline ochi şi cu cănile cu cafea aburinde.
   - Hei, credeţi că aţi luat suficientă mâncare ca să nu cumva să muriţi de foame în timpul scurtei noastre şedinţe?
   - Vafe belgiene cu afine de sezon.
   Peabody luă loc pe scaun, pregătită să înfulece repejor bunătăţile din farfurie.
   - Nu m-aş sătura nicicând de aşa ceva.
   - Atâta timp cât urechile sunt la fel de căscate ca şi gurile voastre.
   Începu cu cazul Ortega, prezentându-le varianta ei.
   - Iar la sfârşitul celor 7 ani, el urma să moştenească peste 685 de milioane de dolari - asta fără să punem la socoteală şi proprietatea acestuia şi profiturile provenite de la proprietatea aceea închiriată şi de pe urma afacerilor.
   - Ce de bănuţi, comentă McNab.
   - Nu-i mai trebuia nimic toată viaţa, aprobă Peabody. În fine, dacă ar mai fi trăit.
   - Dar partenera lui de pat nu voia să împartă nimic cu nimeni. Voia absolut totul. O să dovedim chestia asta, o să dovedim că a avut de-a face cu moartea lui Ortega şi a lui Flores, că a fost capabilă de fraudă şi că a conspirat în vederea uciderii Iui Lino, dovedind, în plus, că nu e decât o scorpie mizerabilă şi vulgară. Azi după-amiază avem întâlnire şi cu avocatul, aşa că pregătim un scenariu.
   - O punem la podea, adăugă Peabody, şi o facem să mărturisească totul despre conspiraţiile la care a luat parte.
   - Nu-i nevoie. Porneşte monitorul nr. 1, comandă Eve, iar datele Juanitei apărură în secunda următoare pe ecran. Juanita Turner. Fiul ei a decedat în urma celei de-a doua explozii cu bombă.
   - Cum ai reuşit să...
   Peabody se opri, mijind ochii spre imaginea cu pricina.
   - Parcă o ştiu de undeva. Am interogat-o cumva? A participat la slujba de înmormântare a lui Ortiz?
   - Dacă a participat, ceea ce cred că s-a şi întâmplat, atunci a intrat şi a ieşit de la faţa locului înainte ca poliţia să securizeze zona. Am întâlnit-o la centrul pentru tineri. Ea e asistenta.
   - Daaa! Acolo nu m-am uitat prea atent la ea. Fiul ei?
   -Şi soţul, la un an distanţă - în aceeaşi zi -, s-a sinucis.
   Eve îi puse repede la curent, fără să omită nimic.
   - Penny a avut nevoie de o armă, concluziona ea. Şi Juanita s-a dovedit alegerea perfectă.
   - Dumnezeule, cred că a fost oribil pentru ea să descopere că cel în care avusese încredere... era responsabil de moartea fiului ei.
   - Mda. E foarte greu. Dar asta nu trebuia să-i influenţeze munca. Am luat legătură cu Reo, anunţă ea, pronunţând numele procurorului cu care-i plăcea să colaboreze. Ea crede că avem suficiente dovezi ca să punem mijloacele de comunicare sub supraveghere. De aici încolo, sarcina e preluată de unul dintre tehnicieni. Vreau să controlezi totul cu mare, mare atenţie, i se adresă ea lui McNab care tocmai muşca dintr-o vafă. Cea mai mică pârâitură care dovedeşte că aparatul e conectat la priză. Noi ne ducem s-o luăm pe Juanita. Şi până când ajungem noi la secţie, tu trebuie să găseşti o legătură între ea şi Penny, indiferent ce, orice amănunt. Un memo-book, un jurnal, o sticluţă cu cianură. Caută ceva solid, şi caută cât poţi tu de repede.
   Peabody înghiţi bucata de vafă cu afine.
   - Şi o săltăm înaintea lui Penny?
   - Penny a fost orchestratorul. Juanita a fost executantul. Am luat legătura cu Baxter. El şi Trueheart o supraveghează pe Penny. Acum, dacă aţi păpat destul, să trecem la treabă.

      Peabody nu scoase o vorbă în timp ce coborâră scara. După ce se urcă pe locul pasagerului, ea se întoarse cu faţa spre Eve.
   - O putem acuza pe Penny de conspiraţie, aşa e, dar şansele sunt cam mici. Mai degrabă, s-ar putea să descoperim că fapta ei a fost doar ceva tangenţial. Şi asta e doar o posibilitate. Poate să pretindă că povestea cu Lino i-a scăpat pur şi simplu ori că s-a simţit vinovată şi că acesta a fost motivul pentru care i-a povestit Juanitei Tumer.
   Peabody făcu ochii mari, ducându-şi palma la piept, în dreptul inimii.
   - Jur, onorat juriu, că nu am ştiut că ea va comite o crimă. Cum să fi ştiut una ca asta?
   Lăsând mâna în jos, ea scutură din cap.
   - Juanita va fi acuzată de omor cu premeditare, nu am nici cea mai mică urmă de îndoială, asta în cazul în care Reo nu va dori să dispună altceva. Dar Penny? Ea s-ar putea chiar să scape.
   - Asta nu depinde de noi.
   - Numai că pare cam aiurea. Juanita şi-a pierdut fiu, şi-a pierdut soţul. Şi acum, în toţi aceşti ani, cineva se foloseşte de ea. Şi, pe deasupra, se alege şi cu cea mai grea pedeapsă posibilă.
   - Hei, hei. A omorât un om, Peabody, rosti McNab de pe bancheta din spate. Dacă Dallas a obţinut datele corecte, şi, după toate aparenţele, se potrivesc de minune - ea a comis omor cu premeditare... l-a ucis cu sânge rece.
   - Ştiu asta. Dar i s-a întins o capcană. Iisuse, ar trebui să vezi cum arăta locul acela după explozie. Din fiul ei nu mai rămăsese mai nimic.
   - Victima noastră e un nemernic cu state vechi, asta-i foarte clar. Şi pot să-ţi garantez că vestea aceea a fost cea mai grea lovitură a vieţii ei. Dar, hai să fim serioşi, asta îi dădea dreptul să-l otrăvească?
   - N-am spus asta, nătărăule, ideea mea era că...
   - Tăceţi odată şi nu vă mai certaţi atât, le ordonă Eve.
   - Doream doar să subliniez, începu Peabody pe un ton care voia să demonstreze că numai nişte cretini ar fi fost în stare s-o contrazică, că Juanita a primit de la viaţă nişte lovituri extrem de grele, iar Penny - care mai mult ca sigur a avut un amestec în toate astea - a profitat de situaţie. Şi...
   - Iar eu vreau să subliniez, hei, atenţie, că avem de-a face cu o ucigaşă.
   Peabody se răsuci într-o parte ca să-1 poată privi în ochi pe McNab.
  - Ce nesuferit eşti.
   - Inimă frântă, asta eşti.
   - Gura!!
   Ordinul lui Eve îi reduse imediat la tăcere.
   - Amândoi aveţi dreptate. Aşa că nu vă mai înţepaţi unul pe celălalt ca doi idioţi. Azi-dimineaţă de-abia am reuşi să scap de o durere cumplită de cap. Dacă mă pricopsesc iar cu ea, vă dau pe amândoi jos la colţul străzii, şi mă duc singură unde am treabă.
   Peabody îşi încrucişa braţele la piept, ţinându-şi nasul în vânt, în vreme ce McNab se trânti nervos pe bancheta din spate. Da, ce atmosferă plăcută o să fie, îşi zise Eve, tot drumul, până vor ajunge în East Side.

21.

      Eve parcă automobilul pe spaţiul a două locuri de parcare, chiar în faţa centrului pentru tineri, aprinzând luminile care arătau că e în misiune.
   Acelaşi grup de copii sărea de colo-colo prin curte, în timp ce adulţii se strecurau printre ei cu cei mici, împingându-i sau trăgându-i rapid înăuntrul centrului.
   Viaţa de zi cu zi a copiilor era tare stranie, îşi zise Eve.
   Cei mari te târăsc după ei în diverse locuri, te lasă acolo, după care te iau cu ei din nou la sfârşitul zilei. Între timp, socializezi în diverse grupuleţe, care fie sunt prea neînsemnate, fie nu au nimic de-a face cu viaţa ta de-acasă. Aşa că, la urma urmei, nu ajungi să te adaptezi, să te readaptezi unor noi reguli, unor noi autorităţi, unei puteri mai mari sau mai mici?
   Nu era de mirare că acei copii erau atât de ciudaţi.
   - Să aştepţi eliberarea mandatului, îi spuse ea lui McNab. Imediat ce aflăm că Juanita se află aici sau ni se confirmă adresa ei, Peabody o să-ţi transmită informaţia cu pricina. Şi abia atunci o porneşti către apartamentul ei.
   - Nu văd cum aş putea transmite o informaţie din moment ce am primit ordin să tac... şi chiar de n-ar fi fost aşa, cu el tot nu mai am ce discuta.
   - Ascultă, nu vrei să vezi cum e când îţi dau un şut în dos atât de tare că-ţi învineţesc până şi amigdalele? Să nu îndrăzneşti, îl repezi Eve în clipa în care McNab se apropie. Detectiv Nesuferitu’ - tu rămâi aici. Detectiv Inimă Frântă, tu vii cu mine.
   Ea se îndepărtă cu paşi grăbiţi. În câteva miimi de secundă, Peabody fu alături de ea, demonstrând cu fiecare pas cât de ofensată se simţea.
   - Ei, ar fi cazul să te enervezi mai târziu, o avertiză Eve. Ceea ce ne pregătim noi să facem nu-i nici plăcut, nici nu-ţi oferă satisfacţii. Aşa că acum îţi faci meseria, după care n-ai decât să te enervezi.
   - Eu cred, totuşi, că ar trebui să fiu lăsată să-mi exprim părerea fără să mi se...
   Eve se opri, întorcându-se cu faţa spre ea. Ochii ei scăpărau şi aruncau flăcări în timp ce încercau s-o facă scrum pe Peabody.
   - Tu chiar îţi imaginezi că eu sunt nerăbdătoare să pun cătuşele unei femei care a îngropat rămăşiţele contorsionate ale fiului ei sau, mai bine zis, ce s-a mai putut aduna de pe podeaua aceea? Crezi că-mi frec palmele de fericire că o s-o târăsc în camera de interogare, obligând-o, după aceea, să mărturisească cum că ea l-a ucis pe bărbatul pe care eu îl consider responsabil de moartea fiului ei şi de planificarea exploziei respective?
   - Nu.
   Umerii lui Peabody se ploştiră.
   - Nu, nu cred.
   Focul din privirea lui Eve dispăru, iar ea adoptă răceala specifică unei poliţiste.
   - Părerile personale, sentimentele şi compasiunea... nu-şi au locul în povestea asta. Asta e misiunea noastră şi, ca atare, ne-o vom îndeplini.

      Eve deschise uşa centrului, păşind în mijlocul haosului specific dimineţii.
   Copii care plângeau, puşti care ţipau, părinţi stresaţi rotindu-se de colo-colo şi un bărbat încercând să-l prindă pe unul dintre copii care se străduia să-şi facă loc chiar printre ei - spre marea surpriză a celor patru adulţi.
   Peabody îl prinse înainte ca el să ajungă în dreptul uşii, predându-l apoi în grija celui care alerga în urma lui.
   Eve reuşi să-şi facă loc prin toată această debandadă, captând atenţia Magdei.
   - Juanita Turner.
   - O, Nita şi-a început activitatea devreme. O găsiţi în direcţia aceea, îi indică Magda. Treceţi de uşile duble şi urcaţi la etajul unu. A doua uşă pe stânga. E deschis.
   În secunda în care Peabody intenţiona să scoată staţia de emisie-recepţie din buzunar, Eve clătină din cap.
   - Mai întâi să dăm de ea. În toată nebunia asta de aici, poate că a şi plecat.
   Eve urmări direcţia indicată, orientându-se şi după zgomot, în încăperea unde cei mici îşi desfăşurau de obicei activitatea, se aflau mese, scaune şi rafturi pline cu obiecte cu ajutorul cărora, probabil, cei mici îşi desfăşurau respectivele activităţi. Soarele se strecura prin ferestre, răspândindu-şi cu generozitate lumina şi scoţând în evidenţă culorile de bază, folosite în tonuri mult prea agresive. Şase copii erau aşezaţi la mese, desenând, compunând puzzle-uri, vorbind, cât îi ţineau plămânii, unii peste alţii.
   Juanita se plimba printre ei, privea peste umerii lor, îi mângâia pe cap. Zâmbetul ei fără griji dispăru îndată ce dădu cu ochii de Eve. Dacă vina avea cumva o întrupare, atunci Juanita era exact întruchiparea acesteia, gândi Eve.
   Eve îi făcu semn, păşind apoi dincolo de prag.
   - Ia legătura cu McNab, normai ea către Peabody. Să sară peste etape.
   Aşteptă ca Juanita să ajungă aproape de uşă.
   - S-a întâmplat ceva? Vă pot ajuta cu ceva?
   - Va trebui să rugaţi o colegă să vă ţină locul, doamnă Tumer.
   - Şi pentru ce, mă rog?
   - Ştiţi bine de ce. Va trebui să veniţi cu noi. O putem face fără mare tam-tam.
   Eve privi pe lângă Juanita, la cei 6 copii.
   - E mai bine pentru dumneavoastră, pentru copii, să plecăm în linişte.
   - Nu-i las singuri pe copii. Nu...
   - Vreţi ca aceşti copii să vadă cum vă iau de aici cu forţa?
   Eve aşteptă două secunde, observând cum ea cade pe gânduri.
   - Găsiţi pe cineva să vă ţină locul, doamnă Tumer, iar eu o să am grijă să fiţi condusă la Sediul Central. Mă veţi aştepta acolo până voi veni să vă interoghez.
   Pielea subţire a furiei lăsa la vedere oasele hidoase ale fricii. Ele o pătrundeau, ascuţite şi crude.
   - Nu văd de ce aş merge cu dumneavoastră din moment ce nu ştiu despre ce e vorba.
   - Până la finalul acestei zile, Penny Soto va fi în custodia mea, doamnă Tumer.
   Eve dădu din cap, observând cum ea tresare uşor în clipa în care recunoscu numele respectiv.
   - Înţelegeţi perfect despre ce e vorba. Acum dumneavoastră alegeţi cum doriţi să ajungeţi la secţie.
   Juanita traversă coridorul şi vorbi câteva clipe cu tânărul aflat acolo.
   Acesta păru de-a dreptul bulversat şi uşor iritat, dar se îndreptă imediat spre încăperea în care se aflau copiii.
   - Nu sunt obligată să spun absolut nimic.
  Buzele Juanitei tremurară în vreme ce ea rosti fraza respectivă.
   - Nu, nu sunteţi obligată.
   Eve o luă de braţ, o conduse în jos pe scară şi apoi în afara clădirii. Avu răbdare până ce ajunseră pe trotuar, departe de copiii care săreau şi strigau, după care îi citi Juanitei drepturile.

      La Sediul Central, ea se asigură că Juanita va fi condusă în una dintre camerele de interogatorii, grăbindu-se apoi spre biroul ei. Avea câteva detalii de pus la punct.
   În clipa în care se grăbea într-acolo, dădu cu ochii de Joe Inez şi de soţia lui care aşteptau pe o bancă.
   Joe se ridică.
  - Ah, tânărul acela spunea că sunteţi în drum spre serviciu, aşa că...
   - Perfect. Vrei să stai de vorbă cu mine, Joe?
   - Mda, eu...
   O privi pe soţia sa, care aprobă printr-o mişcare a capului, ca într-un gest de susţinere.
   - Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat cu ani din urmă. E vorba despre trecut. Despre exploziile cu bombă care au avut loc în 2043.
   Eve ridică braţul în aer.
   - De ce aţi venit la secţie? De ce vă aflaţi aici din proprie iniţiativă?
   - Noi doi am avut o discuţie.
   Soţia puse o mână pe braţul lui Joe.
   - După ce aţi venit pe la noi, eu şi Joe am stat de vorbă şi el mi-a povestit ce s-a întâmplat. Am venit aici pentru a proceda aşa cum se cuvine. Eu şi Joe. Amândoi.
   - Răspunde-mi, te rog, la următoarea întrebare.
   Se apropie ceva mai mult de el, astfel că faţa îi era şi mai aproape de chipul lui Joe. Vorbi pe un ton scăzut, cu privirea aţintită în ochii lui:
   - Nu ţi-am citit drepturile. Ştii ce înseamnă asta?
   - Da. Dar...
   - Vreau să-mi răspunzi la o întrebare, înainte să-mi oferi o declaraţie oficială. Ai ucis pe cineva, ai participat la asasinarea cuiva?
   - Nu, Iisuse, nu, asta e...
   - Nu mai adăuga nimic. Nu-mi mai spune nimic. Va trebui să vă conduc într-o cameră pentru interogatorii. Va trebui să mă aşteptaţi acolo până rezolv câteva chestiuni.
   Băgă capul înăuntru, chemându-l pe unul dintre poliţişti.
   - Condu-i, te rog, pe domnul şi doamna Inez în camera de interogatorii B. Rămâi acolo.
   Eve se întoarse spre ei.
   - Nu trebuie să declaraţi absolut nimic până nu vă voi cere eu acest lucru.
   Se duse ţintă în biroul ei, contactând-o pe doamna procuror Cher Reo.
   - Va trebui să vii la secţie, dar înainte de asta, am nevoie să aprobi acordarea imunităţii în privinţa unui martor.
   - Sigur.
   Frumoasa blondă flutură din mâna sa graţioasă.
   - Dă-mi voie să-mi iau bagheta magică cu care pot acorda imunităţi.
   - Am aici un martor, unul care a venit la noi din proprie iniţiativă, ceea ce ar putea duce la închiderea a două cazuri rămase nesoluţionate vreme de 17 ani, cazuri care au implicat şase decese. Martorul îmi va oferi nişte informaţii care, în cele din urmă, vor duce la arestarea unui suspect.
   - Ce...
   Eve n-o lăsă nici măcar să respire.
   - În afară de asta, sunt gata să închei cazul St. Cristobal care se va lăsa cu două arestări. Martorul era minor în cazul primului dintre incidente, aşa că s-ar putea să fie protejat de idiotul acela de Ordin de Clemenţă sau ar putea fi atacat dacă i s-ar aduce acuzaţii. Dacă faci afaceri cu nemernici, cu fiecare zi care trece, devii şi mai nemernic, draga mea Reo. Eu mă refer aici la un om care are acum propria sa famiilie, care a schimbat completamente direcţia destinului său. Dacă nu-i aprobi imunitatea de care vorbeam, atunci îl las să plece.
   - Eu nu pot să...
   - Nu-mi spune tocmai mie că nu poţi. Fă tot posibilul şi aprobă imunitatea aceea. Caută-mă după aceea.
   Eve închise, contactând-o apoi pe Mira la biroul ei.
   - Nu mă interesează ce face în secunda asta, vorbi ea în clipa când la apelul ei răspunse secretara ei cea feroce. Trebuie să vorbesc cu ea în secunda asta. Fă-mi legătura cu ea imediat, dacă nu, vin eu acolo.
   Ecranul deveni de un albastru-intens, semn că transmisia era în aşteptare.
   Peste câteva secunde, Mira răspunse la aparatul ei.
   - Eve?
   - Am nevoie de tine în camera de supraveghere, începu Eve, după care îi explică situaţia. Poate mă înşel. Tu o să-ţi dai seama dacă mă înşel cumva.
   - Aş putea ajunge la secţie în 20 de minute.
   - Te aştept.
   Ultimul apel fu cel către Feinburg, punând la punct cel din urmă plan al său. În clipa în care Reo îi întoarse apelul, Eve ridică linkul cu nerăbdare.
   - Sunt în dram spre voi. Imunitatea rămâne o chestiune posibilă, dar am nevoie şi de alte detalii.
   - Martorul avea pe atunci aproape 17 ani, iar, în 2043, când au avut loc cele două explozii, el era membra Soldados.
   - Iisuse, Dallas, dacă el a fost implicat în aşa ceva...
   - Cred că participarea lui la eveniment, în caz că a existat, a fost una minoră şi ulterioară evenimentului. Şi mai cred că el ne poate oferi informaţii despre capii acţiunii. Azi după-amiază mă duc să-l ridic pe unicul participant care, după părerea mea, a mai rămas în viaţă, asta fiind una dintre arestările legate de cazul St. Cristobal. Da, ei pot să alunece printre degete, Reo, dar eu sunt convinsă că ceea ce îmi va oferi el, te va ajuta şi mai mult să-i prinzi pe vinovaţi.
   - Mizeria aceea de Ordin de Clemenţă a fost revocat. Dacă un suspect nu a fost arestat sau acuzat la momentul respectiv, sau dacă acele informaţii au fost folosite după re...
   - Nu mă lua cu chestii avocăţeşti, Reo. O să-mi dai imunitatea aceea.
   Nu, nu avea cum să-i oprească pe toţi, cugetă Eve. Nu avea cum să-i salveze pe toţi. Dar pe câţiva dintre ei îi putea salva.
   - Eu nu am de gând să-l sacrific pe omul acesta pentru ce s-a întâmplat atunci.
   - Care e numele martorului?
   - Până nu-mi obţii imunitatea aceea afurisită, o să spunem că îl cheamă „Domnul X”.
   - Doamne, Dumnezeule, dar cine e el, fratele tău? Bine, imunitate condiţionată. Dar dacă a ucis pe cineva, să ştii de la mine, Dallas, că nu-l voi absolvi de vinovăţie.
   - E bine şi aşa.
   - Ajung şi eu în 5 minute.
   - Camera pentru interogatorii B. Ar trebui să-ţi anulezi restul sarcinilor pe ziua de azi. Te aşteaptă o zi lungă.

      Încheie conversaţia, ieşi din birou, se întâlni cu Peabody, după care intrară împreună în camera pentru interogatorii ca să discute cu Joe Inez.
   - Pornim înregistrarea. Dallas, locotenent Eve şi Peabody, detectiv Delia îi interoghează pe Joe Inez şi soţia sa Consuela. Vă voi citi drepturile.
   Imediat ce îndeplini şi această sarcină, se aşeză la masă, faţă în faţă cu ei.
   - Aţi înţeles, amândoi, care sunt drepturile şi obligaţiile voastre în cazul de faţă?
   - Da, eu am înţeles, dar Connie nu are niciun amestec.
   - Procedăm astfel pentru a o proteja. Domnule Inez, aţi venit aici, în vederea prezentului interogatoriu, de bunăvoie şi nesilit de nimeni?
   - Da.
   - De ce?
   - De ce?
   - Aş vrea să-mi spuneţi, de data asta în mod oficial, de ce aţi ales să veniţi astăzi aici şi să daţi o declaraţie.
   - Eu... am comis o mulţime de chestii de care nu sunt mândru, cu ani în urmă. Dar acum am o familie. Am trei copii, trei băieţi. Dacă eu nu îndrept lucrurile în cazul acesta, atunci cum aş putea să le spun lor ce trebuie să facă şi ce nu?
   - Bun. Doriţi ceva de băut?
   - Eu... nu.
   În mod evident ruşinat, îşi drese glasul.
   - Sunt OK.
   - Doamnă Inez?
   - Nu, mulţumesc. Vrem doar ca povestea asta să se încheie o dată pentru totdeauna.
   - Povesteşte-mi cum a fost, Joe. Ce s-a întâmplat atunci, în primăvara lui 2043?
   - Ei, o mare parte dintre noi, chiar dacă nu mergea la şcoală, se ducea la şcoala de dans. Poate că făceau asta ca să danseze, ca să caute ceartă, ca să mai facă vreun târg, ca să caute recruţi.
   - Ce înseamnă, mai exact, acest „noi”?
   - Aaa. Gruparea Soldados. Lino şi Steve erau la vremea aceea căpitani. Ei, de fapt, în marea parte a timpului, Lino a fost căpetenia bandei. Steve era mai mult cu „muşchii”. Lino voia să adune mai mulţi recruţi şi, după părerea lui, reuşeai să faci rost de recruţi mult mai bine în timpul unui scandal. Când ai, de exemplu, un duşman comun. Acesta era stilul lui de a vorbi, adăugă Joe. Dar eu nu am aflat, jur pe Dumnezeu, nu am aflat decât mult mai târziu.
   - Ce anume?
   - Despre cele două explozii. Nu am ştiut. Eu eram membru de 1 an, 1 an şi jumătate, cam aşa, şi lui Lino îi plăcea că mă descurcam foarte bine când aveam ceva de meşterit. Fiindcă ştiam să repar tot soiul de lucruri. Fiindcă mă pricepeam să fur maşini.
   El expiră aerul cu putere.
   - Obişnuia să spună că voi deveni un om important. Că el o să mă transforme într-o persoană importantă. Dar că, pentru asta, trebuia să am semnul.
   - Semnul.
   - Semnul ucigaşilor. Nu puteam să trec la nivelul următor până nu comiteam o crimă, până nu mă remarcam printr-un asasinat.
   - Încă mai porţi tatuajul grupării Soldados, sublinie Eve. Dar nu include şi semnul ucigaşilor, acel X tatuat sub cruce.
   - Nu, nu am comis niciodată acel asasinat. Nu-mi stătea în fire să fac asta. De la o bătaie nu mă dădeam în lături, la dracu’, îmi plăceau bătăile. Să ies în faţă, să vărs puţin sânge. Să-mi ies din pepeni. Dar nu mi-am dorit niciodată să ucid.
   - Şi, cu toate asta, tu şi Lino aţi fost prieteni, i-o întoarse Eve.
   - Mda, sau cel puţin aşa am crezut eu. Lino mă tot tachina pe tema asta, dar... ştiţi, aşa cum se tachinează amicii pentru tot soiul de porcărioare. Bănuiesc că de aceea nici nu am ştiut ce punea la cale.
   - Nu ţi-a spus despre bombă.
   - Nu-mi spunea niciodată nimic. Mi-a spus că ne întâlnim acolo, la şcoala de dans. Când cu bomba de la şcoală, când a explodat, eu mă aflam acolo. Chiar acolo. Ronni Edwards a fost ucisă. A zburat la vreo 30 de metri faţă de locul în care mă aflam eu. O cunoşteam.
   Se opri, frecându-şi faţa cu palmele. Când le dădu la o parte, Connie îl luă de mână.
   - O cunoşteam, repetă Joe. Din moment ce am fost împreună la grădiniţă, sigur că o cunoşteam, iar trupul ei a sărit în aer chiar sub ochii mei. Niciodată nu am...
   El lăsă capul în jos, încercând să-şi recapete stăpânirea de sine.
   - Îmi cer iertare.
   - Nu te grăbi, îi spuse Eve.
   - În numai câteva clipe... în numai câteva clipe locul acela s-a transformat într-un Iad. Cânta muzica, copiii dansau sau stăteau, aşa, îmbrăţişaţi. Pe urmă Iadul a coborât pe pământ. Zgomotele asurzitoare, focul. Au fost răniţi şi alţi copii, alergau de colo-colo şi ţipau înnebuniţi, speriaţi de moarte, şi, în haosul acela infernal, s-au mai rănit şi alţii. Lino, Chavez şi Penny au început să scoată copiii afară, făcând pe eroii şi dând vina pe cei de la Skull, strigând că nemernicii ăia de la Skull fuseseră vinovaţi.
   - Joe.
   - Scuze.
   El se şterse la gură cu dosul palmei.
   - Dar ei nu se aflau acolo, nu erau acolo când a explodat bomba.
   - Lino, Steve şi Penny nu erau acolo, concluzionă Eve.
   - Mda. Adică nu, ei nu au fost acolo când şcoala a sărit în aer. Eu tocmai îl căutam pe Lino. Aveam cu mine doi băieţi care voiau să se înscrie în grupul nostru, aşa că eu tocmai îl căutam pe Lino. Dar nu-1 văzuse nimeni. Cu câteva minute înainte de explozie, nu-i văzuse nimeni nici pe el, nici pe Penny şi nici pe Steve. El nu rata niciodată o petrecere dansantă. În fine, mi-am închipuit că întârziase. Şi chiar a avut mare noroc, mi-am zis eu mai târziu. A avut noroc, mi-am zis, fiimdcă noi ne-am imaginat că el fusese ţinta. Mult mai târziu mi-am dat seama că el lansase apoi zvonul, cu mare tam-tam... că el ar fi fost ţinta.
   - Ai fost rănit în urma acestei prime explozii?
   - Am suferit câteva arsuri şi nişte mici tăieturi din pricina tuturor acelor obiecte care zburau prin aer. Dar nu a fost nimic grav. Dacă aş fi stat eu în locul unde stătuse Ronni... m-am tot gândit la chestia asta. Mi-a revenit mereu în minte momentul când Ronni a sărit în aer, aşa, deodată. M-a copleşit, m-a pus pe gânduri, mda, mi-am zis în sinea mea că cei de la Skull meritau şi ei câteva victime. Deci, eu eram pornit rău, mă gândeam că din pricina asta merită să-mi „fac intrarea” şi să obţin astfel semnul ucigaşilor, şi în plus i-am auzit şi pe Lino şi pe Penny discutând despre asta.
   - Unde erai când i-ai auzit?
   - Noi aveam un loc al nostru, un soi de comandament. Baza noastră se afla într-una dintre clădirile situate pe Second Avenue, chiar lângă Strada 101. Era un subsol uriaş, semăna cu un labirint. Un soi de ascunzătoare, de capcană, zise el, surâzând cu tristeţe. L-au pus la punct cu vreo 10 ani înainte. Cu vreo 10 ani mai devreme l-au aranjat. Acum, acolo se află un bloc de apartamente. Nişte apartamente tare drăguţe.
   - Pentru propria mea curiozitate, ştii cumva cine e proprietarul?
   - Sigur.
   Părea nedumerit de întrebarea respectivă.
   - Jose Ortega - cel bătrân -, un fel de boss al zonei aceleia. Jose era unul de-al nostru. Era un Soldado - adică nepotul bătrânului era unul dintre membri bandei noastre. Dar ideea e că Lino ne-a declarat că locul acela era al nostru.
   Valuri, cugetă Eve.
   - Bun. Deci, când ai coborât în subsol, la comandament, i-ai auzit pe Lino şi pe Penny discutând.
   - Cum vă spuneam, era un loc imens, cu multe încăperi şi coridoare. Tocmai mă îndreptam spre camera unde aveau loc dezbaterile. Eram înfierbântat şi voiam război. La naiba, voiam să fiu capul viitoarei operaţiuni. Dar am trecut pe lângă una dintre camerele de pe coridor şi i-am auzit vorbind despre cum decursese operaţiunea anterioară. Discutau despre ce efect avusese explozia aceea de la şcoala de dans asupra comunităţii - despre faptul că Lino fusese autorul plasării bombei, despre cei implicaţi. Discutau despre planul lor de a-i lovi pe cei de la Skull, fiindcă lumea se va bucura pentru asta. Cei de la Soldados urmau să fie priviţi ca nişte adevăraţi eroi, deoarece toată lumea urma să-şi închipuie că cei de la Skull iniţiaseră atacul, provocând vărsări de sânge pe un teren neutru. Iar Penny spunea că de data asta trebuiau să folosească o bombă mult mai mare.
   Privi în jos, la palmele lui, după care privi iar în ochii lui Eve. Ochii lui erau plini de lacrimi.
   - Aşa a spus. Că Lino trebuia să confecţioneze de data asta o bombă mult, mult mai puternică, pentru ca să moară mai multe persoane, nu cum murise, de data asta, doar scorpia aceea nefericită de Ronni. Se lăuda că oamenii vor fi mai aţâţaţi, mai încântaţi dacă de data asta vor fi mult mai multe cadavre. Iar el a râs. El a râs şi i-a spus: Ai şi tu răbdare câteva zile.
   O luă de mână pe soţia lui.
   - Aş putea să beau puţină apă? Cred că mi-ar prinde bine un pahar cu apă.
   Peabody se ridică, ducându-se să umple un pahar cu apă.
   - Ia-o încet, domnule Inez, i se adresă ea.
   - Nu-mi venea să cred, nu-mi venea să cred că fuseseră în stare de aşa ceva. Că făcuseră aşa ceva alor noştri. Chaz Polaro era internat în spital şi nimeni nu ştia dacă avea să mai scape sau nu. Iar ei stăteau acolo, înăuntru, şi râdeau. Aş fi putut să fiu şi eu printre ei, în seara aceea, mort sau pe moarte. Putea fi oricare dintre noi, iar el fusese cel care pusese totul la cale. Ei doi. Am intrat înăuntru, plin de nervi. Ei doi se aflau întinşi pe o saltă veche pe care noi o amenajaserăm acolo, iar ea era aproape goală. Am zis: „Ce puţoi nemernic eşti, Lino”... iartă-mă Connie, dar aşa m-am exprimat.
   Joe începu să vorbească pe un ton precipitat, zvârlind cuvintele din gură, impulsionat de năvala acelor amintiri.
   - I-am strigat: „Nemernicul dracului, tu ai pus bomba aia pe teritoriul alor noştri”. El a început să mă roage să mă calmez, să las lucrurile aşa cum căzuseră. Că era vorba de o strategie, pentru binele bandei, şi tot soiul de aiureli de felul acesta. L-am trimis la dracu’ şi am plecat. El a venit după mine. Ne-am strigat o mulţime de chestii... şi Connie precis o să se enerveze dacă mă apuc să vi le spun pe toate. Partea cea mai importantă e că mi-a strigat că el era căpitanul, că eu trebuie să execut ordinele date şi să-mi ţin gura, altfel avea să-l trimită pe Chavez să mă aranjeze. Mi-a spus că aveam să-i atacăm pe cei de la Skull, să-i lovim tare de tot, şi că el deja pregătise bomba pentru următoarea explozie. Mi-a spus că dacă nu voiam cumva să-mi frâng gâtul şi să-mi găsesc astfel sfârşitul, atunci era mai bine să nu spun nimănui nimic. Cred că nu a fost prea convins că pricepusem cum stăteau lucrurile, fiindcă, peste numai câteva ceasuri, m-au bătut măr. Eu mi-am ţinut pliscul. Am tăcut, iar a doua zi Lino şi Chavez au şters-o din oraş. Am tăcut şi în momentul în care Penny a venit după mine şi mi-a zis că nu trebuie să uit că Lino e într-adevăr cel care a pregătit bomba, dar că ea era acum cea care conducea, care apăsa pe trăgaci, şi că dacă nu îi execut ordinele, atunci o să ajung exact ca tatăl ei, în ziua când îl înjunghiaseră  ca şi cu Lino.
   - Aşteaptă o clipă, îi spuse Eve. Ţi-a povestit Penny Soto ce i-au făcut ea şi cu Lino tatălui ei?
   - Ei, la naiba, păi ei se lăudau mereu cu asta. Se lăudau că l-au făcut bucăţele pe Nick Soto. Cum obţinuseră împreună semnul ucigaşilor.
   - Bun. Continuă.
   - Nu cred că ar mai fi prea multe de spus. La două zile după plecarea lui Lino, cea de-a doua bombă a explodat la restaurant. Dar eu nu am spus nimic nimănui. N-am spus o vorbă nimănui şi, din cauza asta, cinci oameni şi-au pierdut viaţa.
   - Ştiai cu anticipaţie de cea de-a doua bombă?
   - Da, ştiam.
   El strânse paharul de apă între palme.
  - Nu ştiam nici unde va avea loc, nici când, dar cunoşteam planul lor. Ştiam că vor exista victime, fiindcă Penny îşi dorea cadavre, iar lui Lino îi plăcea foarte mult să-i îndeplinească dorinţele lui Penny. Iar eu am stat cu mâinile în sân. M-am dus şi m-am îmbătat, şi beat am rămas zile în şir.
   - Când l-ai văzut ultima dată pe Lino Martinez?
   - În ziua când a plecat din oraş. Am tot sperat că se va întoarce, dar nu s-a întors. Chavez, la fel. Penny a rămas o vreme în banda Soldados, dar, până la urmă, aceasta s-a destrămat. Eu am făcut o vreme puşcărie fiindcă am furat dintr-un magazin non-stop. După ce am ieşit de acolo, Penny m-a căutut şi mi-a spus că trebuie să ţin minte că pot păţi ceva cu mult, mult mai grav decât o bătaie pe cinste, dacă nu-mi ţin gura.
   - OK, Joe, hai să mai recapitulăm o dată câteva aspecte.
   Eve îl luă din nou la întrebări, insistând pe anumite detalii.
   După ce constată că aflase tot ce se putea, ea mişcă din cap în semn de consimţământ.
   - Vreau să-ţi mulţumesc că ai venit astăzi aici. Ne-ai fost de mare ajutor.
   El ridică privirea spre Eve în momentul în care aceasta se ridică de pe scaun.
   - Asta-i tot?
   - Da, dacă nu cumva mai ai ceva de adăugat.
   - Nu, dar... sunt arestat?
   - Pentru ce?
   - Pentru, habar nu am, ascunderea unor informaţii... colaborare, chestii de genul acesta.
   - Nu, Joe, nu eşti acuzat de nimic. E posibil să fii citat la tribunal, ca martor, pe baza declaraţiilor de astăzi. Şi dacă va fi cazul, accepţi să depui mărturie la tribunal?
   - Avem trei copii, trebuie să-i învăţ cum să facă lucrurile în mod corect.
   - Momentan, asta a fost tot. Puteţi pleca acasă.
   Eve părăsi încăperea, intrând rapid în camera de supraveghere, acolo unde se afla Reo.

      - Da, el nu va fi acuzat de nimic, vorbi Reo, dar dacă tu îţi imaginezi că putem deschide şi câştiga un caz împotriva lui Penny Soto pe baza mărturiilor şi a amintirilor unui fost membru al unei bande, un fost...
   - Nu-ţi face probleme în privinţa asta. O să-ţi ofer mult mai multe informaţii. Câte pofteşti. Următoarea noastră suspectă e Juanita Tumer, mama uneia dintre victimele pe care Penny le dorea cu atâta nesaţ, cea care l-a otrăvit pe Lino Martínez. E în camera pentru interogatorii A. Am chemat-o pe Mira, ca să fie şi ea aici când va avea loc interogatoriul, ca să poată evalua de ce am fost în stare şi de ce nu.
   - Azi, tu eşti şi poliţist, şi avocat, dar şi psihiatru. În fiecare cuvânt se ghicea o undă de sarcasm. Cum de reuşeşti?
   - Da, o vei trimite la închisoare, Reo, şi dacă, după interogatoriu, o acuzi de omor de gradul I, te trimit în vacanţă, pe banii mei, în Portofino.
   - Mereu mi-am dorit să ajung acolo.
   Eve bău mai întâi o cafea, după care se întoarse spre Peabody.
   - Eşti pregătită?
   - Da.
   - Preia conducerea.
   - Poftim? Ce spui?
   Peabody o porni repede pe urma lui Eve.
   - Ai spus cumva că trebuie să conduc eu acest interogatoriu?
   Drept răspuns, Eve intră în camera respectivă, se aşeză pe scaun, dar nu rosti o vorbă.
   - Ăăăă, pornesc înregistrarea, spuse Peabody, recitând toate formalităţile aferente. Doamnă Tumer, vi s-au citit drepturile?
   - Da.
   - Şi aţi înţeles care sunt drepturile şi obligaţiile dumneavoastră?
   - Da, da.
   - Doamnă Turner, sunteţi membră a bisericii catolice St. Cristobal?
   - Da.
   - Şi îl cunoaşteţi pe părintele Miguel Flores?
   - Nu.
   Juanita ridică privirea, mijindu-şi ochii negri.
   - Pentru că părintele Flores nu s-a mai întors niciodată aici, la biserica St. Cristobal. În locul lui a venit un mincinos şi un ucigaş care a împrumutat înfăţişarea lui. Cred că a murit, părintele Flores. Probabil că a fost ucis. Ce părere aveţi? Ce faceţi în legătură cu asta?
   Peabody îşi păstră sobrietatea şi tonul calm al vocii - lăsându-şi propriile gânduri şi păreri în afara acelei încăperi.
   - Îl cunoşteaţi pe bărbatul care şi-a asumat identitatea părintelui Flores?
   - Lino Martinez. Un criminal.
   - Cum aţi aflat adevărata sa identitate?
   - Mi-am dat seama.
   Ea ridică din umeri, ferindu-şi privirea.
   Prima minciună, cugetă Eve.
   - Cum? întrebă Eve. Cum v-aţi dat seama că era vorba de el?
   - După felul cum vorbea, după cum se purta, după felul lui de a privi. Ce mai contează?
   - Aţi lucrat alături de el la centrul pentru tineri, mai mult de 5 ani de zile, adăugă Eve. Aţi mers la biserică. De cât timp aţi aflat cine era el în realitate?
   - Ştiam ce ştiam.
   Ea îşi încrucişa braţele în dreptul pieptului, privind fix spre perete. Dar gestul acela de sfidare îşi pierdu din importanţă în momentul în care trupul ei fu scuturat de un scurt fior, aproape inobservabil.
   - N-are importanţă de când.
   - Doamnă Tumer, nu-i aşa că cineva v-a dezvăluit adevărata sa identitate?
   Peabody o determină să se uite din nou la ea.
   - Nu v-aţi dat seama de una singură.
   Vocea lui Peabody deveni mai blândă, parcă te invita să ai încredere în ea şi să mărturiseşti, ceea ce Eve considera a fi unul dintre cele mai rafinate haruri ale partenerei ei.
   - Doamnă Tumer, aţi fost ameninţată de Penny Soto?
   - Ce motiv ar fi avut să mă ameninţe?
   - Ca să se asigure că nu veţi spune nimic. Ca să se asigure că vă veţi asuma în totalitate uciderea lui Lino Martinez, nu-i aşa?
   - Nu sunt obligată să vă spun nimic.
   - Pe dracu’.
   Eve se ridică de pe scaun atât de brusc, încât scaunul ei sări înapoi.
   - Ei, Juanita dragă, dacă vrei spectacol, atunci spectacol să fie. Penny Soto ţi-a mărturisit că Lino Martinez te-a păcălit, că a păcălit pe toată lumea. Lino Martinez, cel care era vinovat de moartea fiului tău, se dădea drept preot. După aceea, ai reuşit să-ţi dai seama cum stăteau lucrurile. După ce ţi-a mărturisit ea, ai reuşit să vezi cine era el în realitate. După ce ţi-a spus totul despre cum a pus el bomba în locul acela şi din cauza asta fiul tău a fost sfârtecat în bucăţi.
   Eve îşi trânti cu zgomot palmele pe masă, sprijinindu-se în ele şi aplecându-se spre ea. Gestul şi vorbele sale o făcură pe Juanita să tresară şi, în ciuda aerului aceluia de sfidare, ochii ei străluciră, înotând în lacrimi.
   - Şi uite aşa, ea te-a ajutat să pui totul la cale, să-ţi planifici răzbunarea pas cu pas. Ţi-a ghidat paşii, nu-i aşa?
   - Dar voi unde eraţi? întrebă Juanita. Unde aţi fost când el mi-a ucis copilul? Unde eraţi când soţul meu şi-a luat viaţa de atâta durere? Şi-a luat viaţa, şi n-are să-l mai vadă niciodată pe Dumnezeu, pe Dumnezeu sau pe băiatul nostru. Asta a făcut criminalul acela nemernic. Voi unde aţi fost atunci?
   - Tu ai găsit plata perfectă.
   Eve lovi cu pumnul în masă.
   - Trebuia să-l faci să plătească pentru Quinto. Dacă poliţia nu reuşise, trebuia s-o faci tu.
   - Mi-a ucis singurul copil, singurul nostru băiat. Am stat de vorbă cu el, l-am învăţat să nu ia niciodată seama la piele - l-am învăţat că nu contează care e culoarea pielii tale sau a altora. Că toţi suntem copiii Domnului. Era un băiat cuminte. I-am spus, i-am spus că trebuie să muncească, l-am învăţat că fiecare dintre noi trebuie să ne câştigăm un rost în viaţă. Aşa că el şi-a luat o slujbă acolo... acolo unde l-au ucis. Fiindcă eu l-am sfătuit să facă asta.
   Lacrimile năvăliră pe obrajii ei, dând glas suferinţei.
   - Credeţi că are importanţă ce spuneţi sau ce faceţi dumneavoastră? Eu mi-am trimis copilul în locul în care a fost ucis. Credeţi că mai contează dacă în secunda asta o să mă ucideţi, dacă mă băgaţi la închisoare pentru câte zile mai am de trăit? Nici eu nu mai pot ajunge la Domnul, la fel ca şi soţul meu. Nu ai cum să fii salvat dacă nu plăteşti. Eu nu pot spera şi implora adevărata iertare. Eu l-am ucis pe ucigaşul fiului meu. Şi nu-mi pare rău. Sper că o să ardă în focul Iadului.
   - Doamnă Turner.
   Vocea lui Peabody o linişti, o calmă.
   - Dumneavoastră eraţi mama lui Quinto. El avea doar 16 ani. Cred că pierderea suferită a fost de-a dreptul devastatoare. Cred că la fel de devastator a fost momentul în care Penny v-a mărturisit că omul pe care-l credeaţi părintele Flores era, în realitate, Lino Martinez.
   - Nu am crezut-o. La început, nu am crezut-o.
   Juanita îşi lăsă capul în palme. Eve mişcă din cap către Peabody, semn că totul era în ordine.
   - De ce să-mi spună ea mie una ca asta? Fusese concubina lui, cu ani în urmă. Oare puteam să cred vorbele ei, să cred în ea? Am lucrat cu el, m-a împărtăşit, m-am spovedit lui. Dar...
   - Ea v-a convins, punctă Peabody.
   - Lucruri fără importanţă. Felul în care mergea, felul cum se legăna. Baschetul, mândria lui nemăsurată. Se lăuda atât de mult cu talentul lui sportiv şi cu priceperea lui deosebită în folosirea Internetului. Ochii lui. Dacă te uitai bine, dacă priveai cu mare, mare atenţie, observai. Observai ce era acolo, dincolo de privirea preotului.
   - Dar era posibil ca ea să fi minţit, insistă Eve. Ai ucis un om, bazându-te pe vorbele acestei femei? Pe vorbele târfei cu care umbla Lino Martinez?
   - Nu. Nu. Ea avea o înregistrare, îl înregistrase în timp ce stătuse de vorbă cu ea. Vorbea acolo despre cum îi păcălise el pe toţi. Cum făcuse el pe preotul, deşi rămăsese un păcătos. Ea îi ceruse să-şi spună adevăratul nume, iar el a izbucnit în râs. Lino Martinez, a spus el. Şi a mai spus că nici măcar mama lui nu ştia adevărul. Însă, cât de curând, avea să afle toată lumea, respectându-l şi invidiindu-l. Peste puţin timp, aveau să afle toţi.
   - Penny a făcut înregistrarea asta pentru tine.
   - A spus că a înregistrat discuţia pentru ca eu să pot avea o dovadă. Că-i era ruşine de ceea ce o pusese el să facă. Pentru ceea ce-o obliga şi acum să facă. Ea îl iubise pe vremea când era o puştoaică, iar acum, când el se dusese din nou la ea, se îndrăgostise iar de el. Dar după aceea, el îi mărturisise tot ceea ce făcuse. Despre explozie... iar ea nu fusese în stare să suporte o asemenea povară.
   Juanita îşi şterse lacrimile.
   - Cine ar fi fost în stare? Numai un diavol ar fi putut. Ea nu era în stare. Ea îl descoperise pe Dumnezeu, îşi recăpătase forţele, aşa că a venit la mine.
   - Şi v-a ajutat, zise Peabody, pe un ton foarte scăzut, blând. Şi-a dat seama cât de zguduită şi deznădăjduită eraţi, aşa că s-a hotărât să vă dea o mână de ajutor.
   - El nu avea de gând să dea socoteală pentru Quinto. Nu avea să plătească niciodată. Decât dacă eu îl omoram. Am reuşit să fac rost de otravă. Aveam acces în biserică, în casa parohială, la chivot. Şi cu toate astea, am aşteptat. Am mai stat pe gânduri, fiindcă a curma o viaţă, oricât de meritat ar fi, e un lucru îngrozitor. După aceea, Penny mi-a arătat o nouă înregistrare, una în care el vorbea despre explozia cu bombă, lăudându-se cu ceea ce făcuse. Povestea acolo cum se prefăcuse că pleacă din oraş cu câteva zile mai devreme, rămânând însă pe loc şi urmărind cum magazinul sărise în aer. Sărise în aer în timp ce băiatul meu era şi el înăuntru. Povestea cum urmărise totul în clipa aceea şi plecase apoi la volanul maşinii sale. Îşi îndeplinise misiunea.
   Amintirea aceea o făcu să-şi îndrepte spatele. Sfidarea apăru din nou în privirea ei în secunda în care se uită în ochii lui Eve.
   - Oare Dumnezeu voia să-l lase nepedepsit?
   - Povesteşte-ne în detaliu, Juanita, rosti Eve. Spune-ne cum ai procedat.
   - Bătrânul Ortiz tocmai murise. Ce om bun şi iubit era! Am luat clipa asta ca pe un semn. Ştiam bine că biserica va fi plină de oameni, iar în altar se va afla ucigaşul. M-am dus în casa parohială înainte ca Rosa să ajungă acolo, în timp ce părintele Lopez şi individul acela oficiau slujba de dimineaţă. Am luat cheile chivotului. Am aşteptat plecarea părintelui Lopez de la slujbă, după care m-am strecurat înăuntru şi am turnat otrava în vin.
   Trupul Juanitei începu să tremure din creştet până în tălpi.
   - Era vin, nu sângele Domnului, niciodată sângele Domnului. Iar eu eram Mâna Domnului, aşa mi-a spus ea.
   - Penny a spus asta?
   - Da, ea a spus că voi fi mâna Domnului, cea care-l va doborî. Aşa că am rămas în biserică şi l-am urmărit rostind acele rugăciuni false închinate acelui om minunat, după care am urmărit cum bea din vin. L-am văzut murind. Şi la fel cum a făcut şi el după moartea fiului meu, am plecat de acolo.
   - Te-ai confesat părintelui Lopez, spuse Eve. Nu, el nu mi-a spus absolut nimic. Nu ar fi făcut aşa ceva niciodată. Dar te-ai spovedit lui. De ce?
   - Am sperat, cumva, că aş putea fi iertată. Însă părintele mi-a spus că trebuie să merg şi să spun totul la poliţie, că trebuie să mă căiesc în adâncul inimii mele. Dar nu mă căiesc. Cum să fac aşa ceva? Dacă voi putrezi în Iad asemenea lui Lino, înseamnă că asta e voinţa lui Dumnezeu. Eu ştiu că băiatul meu e acum în Rai.
   - De ce nu ai povestit la poliţie sau părintelui Lopez tot ceea ce îţi mărturisise Penny?
   Furia îi coloră pomeţii.
   - Ea fusese la poliţie. Nu a crezut-o nimeni. Nu aveau cum s-o creadă. Şi, în afară de asta, mi-a spus că el intenţiona s-o omoare. I-a declarat că o va ucide în caz că îl trădează. Mi-a arătat vânătăile, locurile unde o lovise. Nu voiam s-o am pe conştiinţă.
   - Te-a păcălit, zise Eve fără menajamente, după care se ridică şi se duse să-şi umple un pahar cu apă. L-a păcălit pe Lino, te-a păcălit pe tine, iar voi doi aţi acţionat exact aşa cum îşi dorise ea. El confecţionase bomba care l-a ucis pe fiul tău? Da, putem fi aproape sigure de acest lucru. El plănuise respectiva explozie? Sigur că da. Dar ceea ce lăsase Penny în urmă în clipa în care „îl descoperise pe Dumnezeu” era faptul că ea fusese aceea care-i ceruse ca explozia să fie una puternică, astfel ca victimele să fíe în număr mare, ea fusese, de fapt, persoana care apăsase pe buton, coordonând totul. Ea l-a ucis pe fiul tău, Juanita. Iar tu ai fost unealta cu care ea l-a ucis pe Lino.
   Furia şi pata de culoare dispărură brusc de pe chipul femeii, dar ea clătină din cap.
   - Nu vă cred.
   - Nici nu e nevoie. O să ţi-o dovedesc. Ideea e că nu ai îndeplinit voia Domnului, ci ai îndeplinit dorinţa lui Penny Soto. Nu ai fost mâna Domnului, ci a lui Penny Soto. Cea care e la fel de responsabilă ca şi Lino Martínez pentru moartea copilului tău. Pentru gestul sinucigaş al soţului tău.
   - Minţiţi.
   - Şi totul pentru bani.
   Eve tăcu, lăsând gândul acela să-şi facă efectul.
   - N-ai întrebat-o niciodată, nu te-ai întrebat niciodată ce l-a făcut pe el să se întoarcă, de ce s-a dat drept preot timp de 5 ani de zile?
   - Eu...
   - Nu ţi-ai pus întrebarea. Nu ai făcut-o, fiindcă nu te puteai gândi decât la un singur lucru, la fiul tău. Dar întreabă-te în secunda asta. De ce ar fi ales un om ca el un asemenea stil de viaţă? Banii, Juanita, o groază de bani. Banii pe care i-a aşteptat atâta amar de vreme, banii pe care dorea să-i împartă cu singura femeie pe care o iubise vreodată. Cu Penny Soto. Mulţumită ţie, ea nu mai trebuie să împartă nimic cu nimeni.
   - Nu e adevărat. Nu poate fi adevărat. Penny se temea că el o va ucide. O bătea, o obliga să facă tot felul de lucruri, şi avea de gând s-o omoare.
   - Minciuni. Minciuni. Minciuni. Dacă era adevărat, de ce nu a plecat? Nu o mai reţinea nimic aici. Nu avea familie, nu avea prieteni adevăraţi, iar slujba pe care o are, o putea găsi oriunde în altă parte. De ce nu s-a suit în autobuz, plecând unde vedea cu ochii?
   - El a povestit că a urmărit momentul exploziei, după care a râs. Şi-a spus şi numele adevărat.
   - Şi a făcut toate astea de bunăvoie? Ar fi spus aşa ceva femeii pe care urma s-o ameninţe, s-o bată, s-o forţeze să facă anumite lucruri? Ia gândeşte-te!
   Respiraţia femeii deveni sacadată şi şuierătoare.
   - Ea... Ea...
   - Mda, aşa este. Ea. Dar de data asta, eu voi fi mâna Domnului.
   O dădu pe Juanita în grija lui Peabody, închizând uşa şi lăsând în urmă hohotele de plâns ale femeii. Şi, preţ de o clipă, se rezemă pur şi simplu de uşă. Când intră în camera de supraveghere, îi găsi acolo pe Reo, pe Mira şi pe părintele Lopez.

      - Aş putea vorbi cu Juanita, doamnă locotenent? întrebă Lopez. Ca să o pot sfătui.
   - Deocamdată nu, dar dacă puteţi aştepta câteva minute pe coridor, o să aranjez s-o puteţi vedea.
   - Vă mulţumesc. Vă mulţumesc că mi-aţi dat voie să fiu aici.
   El se întoarse spre Reo.
   - Sper că legea poate fi temperată cu ajutorul compasiunii.
    Eve aşteptă plecarea lui Lopez.
   - Care va fi acuzaţia? o întrebă ea pe Reo.
   - Omor de gradul II.
   Aruncă o privire spre Mira.
   - Cu circumstanţe speciale. O să cer între 10 şi 15 ani, cu securitate minimă. În plus, va beneficia de o evaluare psihiatrică completă.
   Eve dădu din cap în semn de aprobare.
   - Nu va executa toată pedeapsa. Aici nu e vorba de reabilitare. Ci de salvare.
   - Trebuie să plătească, Eve.
   Mira o privi atent pe femeia aflată dincolo de geamul-oglindă, care continua să plângă.
   - Nu de dragul legii, ci şi pentru binele ei. Doar dacă îşi va ispăşi pedeapsa, va putea suporta greutatea propriei fapte. Salvarea şi-o va găsi odată cu iertarea.
   - Am înţeles. O vom aresta.
   - Mă nemulţumeşte foarte mult faptul că voi fi nevoită să renunţ la vacanţa aceea plătită de alţii, oftă Reo. Cunosc un avocat care ar accepta s-o apere pro bono. Dă-mi voie să mă ocup de acest aspect. Între timp, dă-mi-o mie pe scorpia aia de Soto, şi să vezi ce ţi-o leg.
   - Da, da, lucrez intens la asta.
   - Ţinem legătura. Doctore Mira, noi ne vedem la petrecerea lui Louise.
   - Îţi mulţumesc că ai venit, îi spuse Eve doctoriţei, că i-ai împărtăşit lui Reo punctul tău de vedere.
    - Cred că ar fi ajuns şi singură la aceeaşi concluzie. Te-ai descurcat de minune, iar, la sfârşit, ai făcut-o praf, când i-ai dovedit că Penny e cea care a orchestrat totul. Acum ea va apela la confesorul său. Va încerca să obţină salvarea sufletului.
   - Numai de ea depinde. Am condus interogatoriul în aşa fel încât să-mi ofere toate informaţiile legate de Penny.
   - Da, şi multe altele.
   Eve înălţă din umeri.
   - Tot ce-i posibil.

22.

      Prin mulţimea de birouri de la Departamentul Omucideri, McNab îşi făcu loc cu graţie aruncându-i lui Peabody o privire răutăcioasă.
   Aceasta îşi exprimă mirarea printr-o ridicare de sprâncene. Fără să se lase impresionat, el continuă periplul şerpuitor până la biroul ei, după care îşi trânti dosul pe blatul acestuia.
   - Ia-ţi fundul ăla amărât de aici. Lucrez.
   - Tu iubeşti fundul ăsta amărât. Încă mai am urmele dinţilor tăi, pe care i-ai înfipt acolo azi-noapte.
   Ea mârâi, dându-se într-o parte.
   - Treaba asta n-are nicio legătură cu sexul.
    - Hai să luăm o mică pauză.
   - Ţi-am spus deja că am treabă.
   Se întoarse din nou cu faţa spre el.
   - Poate că tu ai tot timpul din lume să te fâţâi pe aici, dar eu nu am. Cred că vei fi fericit să afli că în clipa asta redactez raportul bazat pe interogatoriul pe care i l-am luat Juanitei Turner, astfel că pe străzile New Yorkului nu o să mai umble o mamă îndurerată pe care o scorpie lacomă şi fără inimă a folosit-o drept armă pentru a-şi îndeplini propriile scopuri.
   El pocni cu degetele în genunchi, atent la faţa ei roşie şi plină de furie.
   - Bine. Hai să luăm o mică pauză şi să lămurim lucrurile.
   - Capul tău e la fel de slab ca şi dosul. Ţi-am spus, sunt ocupată.
   - Bun.
   McNab se uită spre biroul de vizavi.
   - Hei, Carmichael, ţi-ar plăcea să vezi cum eu şi Peabody ne certăm, ca apoi să ne jucăm puţin de-a împăcarea?
   - Sigur.
   Carmichael făcu semn din mână, cu ochii la datele afişate pe monitorul din faţa lui.
   - Dar, mai întâi şi mai întâi, să nu uitaţi să vă dezbrăcaţi.
   - Ce pervers, mormăi Peabody, ridicându-se totuşi de la birou şi ieşind pe coridor.
   McNab îi zâmbi larg lui Carmichael, urmând-o apoi pe Peabody.
   - Hei! Asta înseamnă că nu vă mai daţi jos hainele? strigă Carmichael în urma lor.
   - Poate că ţie ţi s-a părut distractiv... începu Peabody, dar se trezi cu spatele lipit de perete, chiar lângă aparatul cu răcoritoare, şi sărutată apăsat.
   Căldura i se ridică din pântec până în creştetul capului. Reuşi să-şi ţină respiraţia chiar în secunda în care doi colegi în uniformă trecură pe lângă ei, oprindu-se apoi pentru a aplauda.
   - Iisuse! încetează. Ce Dumnezeu e cu tine?
   - Nu m-am putut abţine. Buzele tale erau acolo, iar mie mi-era dor de ele.
   - Doamne, că prost mai eşti.
   Ea îl luă de mână, trăgându-l după ea pe coridor. Vârî apoi capul într-o sală de şedinţe, după care îl trase înăuntru.
   - Ascultă-mă.
   De data asta, se trezi cu spatele lipit de uşă, iar în timp ce buzele ei erau prizoniere, mâinile lui îşi făceau de lucru cu febrilitate. Ea uită de sine suficient de mult încât să-l apuce de fese şi să-l strângă cu putere. După care, dându-şi seama ce e cu ea, îl împinse.
   - Termină. Doamne, ce cocoş mai eşti.
   - Cred că şi pe cocoşel am urmele dinţilor tăi.
   El înclină capul.
   - Dar tu nu ai vrut să spui că povestea asta n-are de-a face cu sexul, ai vrut să spui, de fapt, că nu vrei să aibă şi conotaţii sexuale.
   El făcu un pas înapoi, strecurându-şi palmele - spre regretul ei parţial şi secret - în două din multiplele sale buzunare.
   - Eşti încă furioasă din pricina întâmplării de azi-dimineaţă, aşa că dă-mi voie să te întreb următorul lucru: Vrei să fiu de acord cu tine în toate privinţele?
   - Nu, dar... Poate că da. Tu vrei să fiu de acord cu tine în toate privinţele.
   - Nu e chiar aşa. Îmi place când eşti de acord cu mine, fiindcă după aceea suntem foarte apropiaţi, ceea ce ne conduce la o partidă de sex sau doar la un sentiment extrem de plăcut, ştii tu despre ce vorbesc, şi anume despre solidaritate. Dar, într-un fel, îmi place şi când mă contrazici, fiindcă atunci eşti aşa de nervoasă şi temperamentală, iar eu sunt nervos şi îmi creşte libidoul, ceea ce, iar, ne poate conduce la o partidă de amor, care acum nu-şi are rostul. Dar, de obicei, când tu nu eşti de acord cu mine, chestia asta mă face să reflectez. După care, îmi zic că şi dacă nu-mi schimb părerea, ca să fiu de acord cu tine, tot e bine. Şi, în fond, asta e femeia pe care o iubesc.
   - Ei, la dracu’, zise ea peste câteva secunde. La naiba. A trebuit să fii lucid şi deştept. Dar oricât ar fi încercat, se părea că nu era una dintre zilele ei bune. Şi să mai ai şi dreptate. Vezi tu, cred că mi-a fost milă pentru ea, pentru Juanita, şi faptul că m-ai contrazis m-a făcut să mă gândesc că poate nu sunt un poliţist chiar atât de bun.
   - Dar nu înseamnă deloc că nu ai fi.
   El o lovi uşor şi cu drag peste umăr.
   - Eşti deşteaptă, Peabody.
   - Adesea am impresia că nu sunt făcută pentru meseria asta. New York, Sediul Central al poliţiei, Dallas, o armată de poliţişti. Şi ştii cum e, cineva se uită deodată cu atenţie şi zice: Ce mama dracului, ia trimiteţi-o înapoi la fermă.
   - Ia gândeşte-te puţin, gândeşte-te de câte ori ai ajutat tu la prinderea unor nemernici.
   - Mda.
   Ea inspiră adânc.
   - Daa. Dar... Juanita nu e unul dintre nemernicii ăştia. Nu e genul de om pe care reuşeşti să-l bagi la închisoare şi după aceea strigi: Mamăăă, ce treabă bună am făcut, hai să bem o bere. E greu să uiţi, ştiind că ai făcut ceea ce trebuia să faci.
   El o înghionti iar, privind-o direct în ochi.
   - Aţi soluţionat cazul?
   - Mda.
   - Asta-i tot ce contează. Tu nu poţi să fii şi procuror, şi judecător şi membru al juriului. Tu îţi faci meseria.
   - Ştiu. Ştiu asta. Dar în cazul de faţă.... Dallas a rezolvat câteva aspecte. Le-a avut de partea ei pe Reo, pe Mira, şi până şi preotul a dat o mână de ajutor. Juanita va trebui să-şi ispăşească pedeapsa, e adevărat, dar nu va fi chiar atât de groaznică cum ar fi putut fi.
   - Ei, celeilalte îi va fi mult, mult mai greu. Asta voiaţi tu şi Dallas, la urma urmelor, nu am dreptate? Şi eu am ceva care s-ar putea să vă ajute.
   - Ce anume?
   - Tocmai mă duceam s-o anunţ pe Dallas, şi în secunda aceea te-am văzut. Şi Doamna Trupuşor mi-a luat minţile.
   - Hai să mergem.
   - Ei, ce-ai zice dacă mai rămânem cinci minute şi...
   - Nu.
   Însă pufni în râs, strângându-l din nou de fese.
   - Categoric nu. Dar în seara asta? Urmele acelea de dinţi vor fi şi mai adânci.
   - La naiba, câtă pasiune.

      Aflată în biroul ei, Eve studia harta afişată pe monitorul computerului ei.
   Există mai multe variante prin care se poate întinde o capcană. Problema era - iar ea se putea ocupa şi de problema asta, la nevoie - că fiecare dintre proprietăţile Ortega era ocupată. Dacă ea intenţiona să înceapă o acţiune în incinta uneia dintre ele, fie ea cât de simplă şi de eficientă, aşa cum avea de gând, atunci trebuia să-i evacueze pe toţi cei aflaţi în clădire.
   Dacă s-ar fi întâmplat ceva, dacă un civil ar fi fost rănit, toată răspunderea ar fi căzut asupra ei.
   Dar existau variante, multiple variante, cugetă ea. Se răsuci cu faţa spre link, după care-1 contactă pe Roarke la biroul său. Ştiind care era rutina, ea făcu o mică conversaţie, de obicei obligatorie, cu Caro, administratoarea lui Roarke.
   - E într-o şedinţă, îi răspunse Caro, dar dacă e ceva important, vă fac legătura cu el.
   - Nu.
   Ar putea fi important, îşi zise ea!
   - Ai idee când termină?
   - Peste 30 de minute are programată o nouă întâlnire. Aşa că nu cred că va dura mai mult de atât.
   - E perfect dacă mă va contacta într-o jumătate de oră. Dacă însă va dura ceva mai mult, s-ar putea să apelez la ajutorul tău ca să-l întrerupi, aşa că-ţi mulţumesc anticipat.
   - Mă bucur că vă pot fi de folos, doamnă locotenent.
   Eve îşi programă o cafea, după care reluă studierea hărţii.
   - Dacă nu aveţi nimic pentru mine, spuse ea în clipa în care Peabody şi McNab intrară în birou, atunci mai bine ştergeţi-o de aici.
   - Ce zici de un link aruncat la coş, pe care nu l-a aruncat Juanita?
   Eve înălţă brusc capul, privindu-l febril pe McNab.
   - Dacă ai acolo o conversaţie în care Penny Soto vorbeşte despre crimă, atunci, data viitoare când vă jucaţi de-a iubiţeii la serviciu, o să mă fac că nu văd. Şi, poate, cine ştie, o să te apuc chiar eu de poponeţ.
   - Ei, dar câtă atenţie a mai primit dosul meu astăzi.
   McNab scoase din buzunar linkul sigilat, împreună cu un CD.
   - Transcrierea e copiată pe CD. Apelantul a blocat, în cele din urmă transmisia video, dar vocea se aseamănă destul de bine. Aşa că, anticipând, am ascultat interviul dintre voi două şi Penny Soto. Se potriveşte de minune.
   Eve smulse CD-ul din mâna lui, introducându-l în dispozitivul special al computerului ei.
   - Ultima dintre transmisii e cea concludentă, îi comunică McNab.
   - Computer, deschide ultima transmisie de pe CD.
   Sarcină preluată... Transmisia e doar vocală. Se derulează...

   - Bună, Pen...
   - Fără nume, ţii minte? Şi să nu uiţi. E foarte important să arunci linkul în dispozitivul de reciclare, atunci când totul se va termina. Să nu uiţi.
   Zâmbetul lui Eve se lăţi.
  - Nu uit, dar...
   - Mă gândeam că poate ai tu nevoie de cineva cu care să stai de vorbă, ca să ştii că ai o prietenă, cineva care înţelege ce ai mâine de făcut.
   - M-am rugat, m-am rugat toată ziua, toată ziua, ca Dumnezeu să mă ajute. Ca să-mi dea puterea de a face totul aşa cum trebuie. Să văd ce e bine. Nu sunt sigură...
   - În seara asta, m-a violat iar.
   - Nu, ooo, nu.
   - Am reuşit să trec şi peste asta. Cu ajutorul rugăciunii, ştiind că nu o să se mai repete. Nu se va mai repeta una ca asta, fiindcă tu îl vei împiedica. Mi-e teamă, dacă nu aş şti asta, n-aş rezista. Adică, cred că mi-e teamă, mi-e teamă că sunt gata să-mi iau viaţa, ca să scap de calvar.
   - Nu, Pen... nu, nu trebui să te gândeşti niciodată, niciodată la aşa ceva. Niciodată nu ar trebui să curmăm cel mai preţios dintre daruri. O viaţă. O viaţă. Şi tocmai de aceea mă întreb, îl întreb pe Dumnezeu. Chiar şi după tot ce s-a întâmplat, am eu dreptul să-i iau viaţa?
   - El l-a omorât pe fiul tău, pe soţul tău. A ucis atât de mulţi oameni, şi nimeni nu a reuşit să-l oprească. Acum el îşi bate joc de Dumnezeu. Şi... astă-seară, după ce m-a violat, mi-a spus că s-a plictisit. S-ar putea să plece... şi să mă ia cu el. Dar, înainte de asta, are de gând să pună o bombă în biserică. Vrea să sară în aer. Într-o duminică, aşa mi-a spus, fără ca nimeni să-şi dea seama de nimic, în clipa în care biserica va fi plină de oameni, atunci are el de gând s-o pună.
   - Nu. Nu. Oooo, Doamne, nu.
   - Tu eşti singura noastră speranţă. Dumnezeu ţi-a încredinţat ţie această misiune. Eşti singura care poate face asta. Tu eşti acum Mâna Domnului. Mâine. Promite-mi că mâine îl opreşti definitiv, altfel nu ştiu dacă voi supravieţui acestei nopţi. Spune-mi, promite-mi că vei pune capăt acestui coşmar, astfel ca el să primească în sfârşit pedeapsa Domnului.
   - Da. Da. Mâine.
   - Promite-mi. Jură-mi pe fiul tău. Pe fiul tău care nu mai e.
   - Îţi jur. Îţi jur pe Quinto al meu.
   - Distruge linkul. Nu uita. Când termini ce ai de făcut, distruge linkul.
   - Dumnezeu să te binecuvânteze.

   - Vocile se potrivesc de minune - apelant: Penny Soto, apelat: Juanita Turner. Sunt absolut sigur, zise McNab. Mie mi se pare a fi o conspiraţie în vederea comiterii unui asasinat.
   - Da, toţi ne-am dat seama de acest lucru. Şi acesta va fi şi punctul de pornire a acuzării pe care o vom formula.
   - Gata, dosul meu e pregătit să primească acele îmbrăţişări, anunţă McNab, dar femeile îl ignorară complet.
   - Cred că Juanita a uitat să arunce linkul, comentă Pcabody.
   - Nu. Nu a uitat. Avea nevoie, avea nevoie să mai asculte înregistrarea înainte să-i ia viaţa, şi după aceea. Avea nevoie să asculte tot ceea ce-i declarase Penny, iar asta o ajuta să-şi uşureze conştiinţa. Da, cu ajutorul înregistrării, vom reuşi să o aducem în boxa acuzaţilor pe Penny şi s-o facem responsabilă, în parte, pentru cele două explozii. Dar asta nu înseamnă că reuşim s-o închidem.
   Va trebui să învârtim cheia mai mult în broască, îşi zise Eve. Puţin, puţin mai mult.
   - Atunci, poate fi acuzată, retroactiv, şi de moartea lui Flores şi a lui Ortega, de frauda respectivă, continuă ea. Iar frauda va atrage după sine şi celelalte fapte. Dacă facem totul ca la carte, ea nu va mai vedea niciodată lumina zilei. Aşa că e musai să facem totul ca la carte, fir-ar să fie.
   Linkul ei emise un bip scurt. Aruncând o privire spre apelul afişat pe ecran, ea realiză că Roarke era cel care o căuta.
   - Rezervaţi-mi una din sălile de întruniri, vreau să-i chemaţi şi pe Baxter şi pe Trueheart.
   - Se ocupă de Penny.
   - Eliberaţi-i de sarcina respectivă şi chemaţi-i aici. În 30 de minute avem şedinţă. Hai, la treabă, adăugă ea, şi ia-ţi şi dosul cu tine.
   Răspunse la link:
   - Dallas.
   - Cu ce te pot ajuta, locotenente?
   - Deţii vreo proprietate, comercială sau rezidenţială, de preferinţă situată în Upper East Side, care să nu fie închiriată?
   - Cred că da. De ce?
   - Am nevoie de ea câteva ore.
   - Dai vreo petrecere?
   - Cam aşa ceva. În El Barrio sau în apropierea zonei respective.
   Ar fi glazura.
   - Ce spui de un duplex cu patru etaje pe East 95, care a fost renovat de curând?
   - Dar de unde l-ai scos, dintre fese?
   - Nu. Am căutat.
   El îi surâse rapid şi amuzat.
   - E ceea ce voiai?
   - Da, se potriveşte destul de bine. Am nevoie de adresa exactă, de situaţia legală a clădirii, de valoarea ei de piaţă la ora actuală, prostii de felul acesta. Dacă reuşesc să fac rost şi de coduri ca să pot intra... Ea se uită la ceas... până la ora 16:00, ar fi perfect.
   - Hei, credeam că noi avem treabă doar cu glazura de pe tort. În orice caz, te caut eu mai târziu.

      Eve studie din nou harta. Era posibil să funcţioneze. Trebuia să funcţioneze.
   Ea îl apelă din nou pe Feinburg.
   - Va trebui să veniţi la secţie.
   - Doamnă locotenent, cum am încercat să vă explic şi mai devreme, am clienţi programaţi pe parcursul întregii zile.
   - Va trebui să reprogramaţi toate aceste activităţi. Am nevoie de dumneavoastră aici, la Departamentul Omucideri, în mai puţin de o oră. Doar nu vreţi ca acei clienţi ai dumneavoastră să afle că aţi luat parte la o fraudă de proporţii, care include şi câteva crime, comise în ultimii 6 ani. Am dreptate?
   - O să vin la secţie cât pot de repede.
   - Sigur că veţi veni, mormăi Eve după ce încheie convorbirea.

      Adună tot ceea ce-i era necesar, verifică numărul sălii de întruniri rezervate de Peabody, după care îl sună pe comandant, punându-l la curent cu ultimele noutăţi în timp ce se îndrepta într-acolo.
   - Înregistrarea vocală şi declaraţia doamnei Turner sunt suficiente pentru o a aresta pentru crima de la biserica St. Cristobal.
   - Da, domnule.
   - Vrem ca acest caz să se rezolve, locotenente. Mulţi vor simpatiza cu Turner, presa va dezbate şi ea intens subiectul. Iar arestarea lui Soto va linişti puţin lucrurile.
   - Am de gând s-o închid, dar nu numai atât. Operaţiunea de faţă mă va ajuta în acest scop. O să muşte momeala. Lăcomia a îndemnat-o să-i ceară Juanitei să-l omoare pe Lino. Tot de lăcomie mă voi folosi şi eu ca s-o determin să pice în capcană. Nu mai are scăpare. Şi odată ce pică, va fi închisă pentru fraudă, iar frauda aceea o va determina să fie acuzată şi de dispariţia lui Ortega şi a lui Flores, şi posibil şi a lui Chavez. Încă 3 crime pe răboj.
   - Ca suspectă.
   - Da, domnule. O parte din povestea asta o pot folosi, o pot folosi ca să ung roţile şi s-o fac să mărturisească implicarea sa în cele două explozii cu bombă.
   - Ai la dispoziţie şi ziua, şi operaţiunea de care pomeneai. Dacă ceva începe să meargă prost, atunci încearcă s-o prinzi în gheare pentru omorul de la St. Cristobal. Şi să nu-i dai drumul, fie ce-o fi.
   - Da, domnule.
   Ea închise şi intră în sala de întruniri.
   - Uşurarea pluteşte uşor către centrul oraşului, locotenente, începu Peabody. Baxter şi Trueheart trebuie să sosească. Va dura mai mult de 30 de minute.
   - În regulă. Ia legătura cu detectiv Stuben de la 46 şi întreabă-l dacă el şi fostul lui coleg vor să ia parte la operaţiune.
   - Pot să-i spun despre ce e vorba?
   - Spune-le că acele cazuri ale lor îşi găsesc, în sfârşit, rezolvarea. Tu eşti încă aici? i se adresă ea lui McNab.
   - Ai spus că e şedinţă, dar nu mi-ai spus că eu ar trebui să plec.
   - De fapt, s-ar putea să-mi fii de folos. Am dat de avocatul nemernicului şi omul vine în clipa asta la secţie. Trebuie să pui la cale o D&C, ca şi cum transmisia ar veni de la aparatul lui. Poate că ea ştie să verifice o chestie de genul acesta, poate că Lino i-a arătat cum se verifică o transmisie. Iar eu o vreau chiar aici. Vreau ca toate mesajele, convorbirile să fie puse sub urmărire şi copiate -şi mai vreau să faci tot ceea ce fac aşii IT-ului ca să identifice o unitate anume, locaţia sau contul.
   - Mă descurc.
   - Atunci, la treabă.
   Eve aşeză fotografia lui Penny Soto în centrul panoului.
   - Asta pentru că azi o prindem.

      În mai puţin de un ceas, încăperea fu pusă la punct, în timp ce McNab se ocupa de amenajarea unui centru IT. Pe panou, fuseseră aşezate fotografii ale tuturor victimelor care aveau sau puteau avea legătură cu Penny.
   În clipa în care Feeney intră în încăpere, Eve ridică din sprâncene, surprinsă.
   - Salut.
   - Salut. Dacă tot îi furi pe unii dintre băieţii mei pentru operaţiunile tale, măcar să ştiu şi eu de ce.
   - Scuze.
   Ea îşi dădu părul pe spate.
   - Ar fi trebuit să te sun. Am avut foarte multă treabă.
   - Am auzit.
   El făcu o tură prin staţia IT, examinând opera lui McNab. Mâinile lui erau înfundate în buzunarele mari ale pantalonilor mult prea largi.
   - Aşa că m-am gândit să particip şi eu.
   - Îţi mulţumesc pentru ajutor. Baxter, Trueheart, rosti ea în clipa în care cei doi bărbaţi intrară pe uşă. O să sosească şi doi anchetatori de la 46. Îi aştept înainte de a începe scurta noastră şedinţă. Va trebui să...
   Se întrerupse, încruntându-se în secunda în care Roarke intră cu pas grăbit în încăpere. Îi ieşi în întâmpinare.
   - Era suficient să-mi dai datele necesare.
   - E vorba de datele mele, de proprietatea mea.
   El îi zâmbi.
   - Voiam să particip şi eu.
   Îi oferi un CD, după care plecă repede spre staţia IT, pentru a verifica situaţia alături de Feeney.
   După sosirea lui Stuben şi a colegului acestuia, Kohn, ea făcu prezentările, apoi expuse pe scurt, pentru toată lumea, profilul lui Penny Soto.
   - Deocamdată menţinem sub tăcere arestarea Juanitei Tumer. Vreau ca Penny să aibă o surpriză în privinţa asta, imediat ce vom reuşi s-o aducem aici. Avem înregistrarea cu avocatul. Dacă McNab îşi face treaba ca la carte, atunci vom reuşi să copiem pe computerele de la secţie toate transmisiile şi convorbirile ei, aflând de unde, cum şi ce comunică. O altă capcană. Şi uite aşa o ademenim aici.
   Ea descarcă în computer informaţiile de pe CD-ul lui Roarke, cercetând imaginile care înfăţişau clădirea respectivă şi derulându-le pe ecran.
   - O proprietate care nu e închiriată - deci acolo nu există civili. Avocatul o să ia legătura cu ea, o să-i vorbească despre această proprietate - insinuând că partenerul ei ştia de existenţa acesteia - ea adăugându-se la moştenirea care rezultă în urma morţii recente a vărului bătrânului Ortega. E vorba de chestiuni avocăţeşti, ea n-o să facă prea multe cercetări. Atâta vreme cât Jose Ortega va fi numit moştenitor etc, etc, ea va primi toate profiturile aferente. El o să facă un periplu abil, pomenind de escrocherii, de asigurări, de valorile de piaţă, de taxe şi alte chestiuni asemenea. Şi după aceea va declara că ezită în privinţa transmiterii codurilor de acces. Ea o să şi le dorească, o să le ceară. Şi cât ai clipi, se va aduce acolo, ca să arunce o privire la faţa locului. O să le folosească. Şi în clipa aceea, o prindem. O să-i luăm urma.
   Eve postă harta pe ecran, solicită o mărire a imaginii în zona străzii 95.
   - Baxter şi Trueheart vor supraveghea aici şi aici. Vestimentaţia nu trebuie să dea de bănuit. Domnilor Stuben şi Kohn, veţi supraveghea partea asta a duplexului?
   - Cu mare plăcere.
   - Peabody şi cu mine ne vom posta aici. Echipa IT şi maşinile, dincoace. O atragem înăuntru şi apoi o săltăm. Trebuie să fiţi foarte atenţi în caz că ea devine agitată. O aduceţi la secţie şi o arestaţi pentru evenimentele din 2043. Întrebări?

      Mai trecură 20 de minute până ce reuşi să-l aducă pe avocat la secţie.
   - Acesta e textul pe care trebuie să-l spuneţi.
   Eve îi oferi o foaie imprimată.
   - Puteţi folosi propriile dumneavoastră vorbe, punând accentul pe aspectele legale, dar textul acesta trebuie să fie folosit şi el. Înţelegeţi?
   - Nu în totalitate. Dacă ar fi fost vorba de o proprietate aflată în probe, cu siguranţă l-aş fi informat imediat pe domnul Aldo... sau, în fine, pe persoana pe care o credeam a fi domnul Aldo.
   - Dar de unde ştie ea că nu aţi luat legătura cu ea? Puteţi fi cât de vag doriţi. Avocaţii se pricep să fie cât de evazivi şi de neînţeleşi vor ei. Vreau ca ea să-şi dorească să cumpere această proprietate. Duplexul acesta, la un preţ de piaţă corect de 8,3 milioane. Vreau ca ea să fie atrasă de ofertă, să ceară informaţii suplimentare. Aceasta e tot ceea ce trebuie să faceţi.
   - Da, da, dar...
   - Aş putea să renunţ la ajutorul dumneavoastră, domnule Feinburg, dar nu-mi doresc ca ea să miroasă, absolut deloc, care sunt regulile acestui joc. O să creadă că ideea e a dumitale, fiindcă chiar aşa va fi. Şi o să creadă şi ceea ce se spune despre această proprietate, fiindcă, hei, ea valorează 8,3 milioane de dolari. Treci la treabă şi rezolvă.
   - Folosiţi mesageria vocală sau mesajele scrise? îl întrebă McNab.
   - Aăăă, mesageria vocală.
   - Bun. Faceţi ce aveţi de făcut, dar nu autorizaţi trimiterea. De asta mă voi ocupa eu. Când o fi cazul, adăugă McNab.
   - În ordine.
   Feinburg se aşeză, expirând aerul cu putere. Dictă numele destinatarului, numele contului, după care trecu la dictarea textului.
   Eve mişcă din cap aprobator în timp ce el vorbea. Da, folosea stilul avocăţesc, pentru că utiliza 10 cuvinte, deşi era suficient unul singur. Ştia cu exactitate ce spunea, dar, cu toate astea, abia dacă înţelegea jumătate din text.
   Îi făcu semn lui McNab să expedieze e-mailul.
   - Şi acum? întrebă Feinburg.
   - O să mutăm staţia IT pe portabil. Ea nu are acum nici adresa, nici codurile de acces. Dar o să le vrea. În clipa când face rost de ele, noi suntem deja acolo. Haideţi, mergem acolo, pregătim totul, după care o prindem şi încheiem şi capitolul acesta.

     La duplex, Roarke le conduse pe Eve şi pe Peabody la intrarea cea mai vestică a clădirii cu pricina. Urmări atent cum cele două poliţiste aleseră, în cele din urmă, cea de-a doua intrare.
   - Crezi că ea va veni mai întâi în partea asta.
   - Vreau să vizualizez momentul când o vor prinde. Dar, ai dreptate, cred că pe aici o să treacă mai întâi. Dar tu nu trebuia să fii în maşina celor de la IT?
   - Mai degrabă aş rămâne cu tine şi cu Peabody.
   El roti privirea de-a lungul holului de mici dimensiuni, studiind atent coridorul şi încăperea aflată pe partea stângă.
   - Mai trebuie puţin lustruit pe ici, pe colo, dar cred că arată destul de frumos, nu?
   - Aranjamentele sunt originale, nu-i aşa? Fratele meu ar face în pantaloni, nu altceva.
   - Iisuse, Peabody. Dacă vrei să faci un tur pe aici, de ce...
   Se întrerupse, scoţând imediat staţia din buzunar. Dallas.
   - A muşcat momeala, îi spuse Feeney. McNab e pregătit să prelucreze răspunsul avocatului.
   - Mai daţi-i răgaz vreo 20 de minute. Lăsaţi-o să transpire puţin. După care îi expediaţi răspunsul. Luă legătura apoi cu ceilalţi membri ai echipei. Acum, stăm în aşteptate. Şi nu va dura mult, oricum.
   Felinarele stradale se aprinseră. Eve tocmai urmărea cum acestea străluceau în lumina palidă a asfinţitului, în clipa în care Baxter îi dădu un bip, exact o oră mai târziu.
   - Suspecta se apropie de Strada 95, venind din direcţia vest. E fără automobil. Cămaşă roşie, pantaloni negri, geantă neagră de mână. Merge în pas grăbit. Cred că în mai puţin de un minut ajunge la locaţia respectivă.
   - Am înţeles. Rămâi pe poziţie. Nimeni nu se mişcă până ce ea nu intră în clădire. Haide, intră, adăugă Eve. Haaaai, hai, vino încoace.
   - Dallas, a ajuns la uşă. E pe terenul tău.
   - Rămâneţi pe poziţii.
   Hai, scorpie, apropie-te, îi zise ea în gând. Văzu, din poziţia în care se afla, că luminiţele sistemului de securitate îşi schimbă culoarea din roşu în verde în momentul în care încuietorile se deschiseră. Ea aşteptă, rămânând în aceeaşi poziţie, şi după ce Penny intră, închise rapid uşa în urma ei.
   Penny se uită în direcţia scării, în timp ce pe chip îi apăru un rânjet imens. După aceea, Eve aprinse lumina.
   - Surpriză.
   - Ce mama dracului e asta?
   Penny se îndreptă repede spre ieşire.
   - E o mică petrecere pe care eu am intitulat-o „Te arestez!” pentru fraudă, pentru falsificarea unor documente oficiale, pentru folosirea unei identităţi false, pentru fraudă pe Internet, ca să spunem lucrurilor pe nume. Pentru conspiraţie la crimă. La acuzaţia respectivă se mai adaugă multe altele. Şi suntem abia la început.
   - Toate astea sunt nişte mizerii. Tu eşti o mizerie.
   - Dacă încerci să ieşi pe uşa aceea, asta înseamnă că te opui arestării.
   - Ai mai încercat o dată să mă ameninţi cu mizeria asta, nu-i aşa? Aşa că scuteşte-mă. Penny se răsuci pe călcâie, deschizând uşa.
   În clipa în care Eve se repezi în direcţia ei, ea se întoarse din nou, scoţând la iveală un cuţit.
   Cuţitul agăţă mâneca de la bluza lui Eve, vârful atingându-i pielea şi pătrunzând-o. Încercă s-o atace din nou, iar Eve abia apucă să evite lovitura.
   - Şi tu ai mai încercat o dată să loveşti cu mizeria asta, îi aminti ea lui Penny.
   Aflat în urma ei, Roarke puse palma pe braţul lui Peabody.
   - Nu, îi spuse el, în clipa în care Peabody vru să scoată arma. Eve îşi doreşte să rezolve singură situaţia.
   - Iisuse, tu chiar eşti idioată.
   Eve scoase arma din dotare.
   - Cuţit. Încărcare la maxim. Hei, tu alegi. Ori îl laşi jos, ori te pun la pământ. Şi să ştii că abia aştept.
   - Dar eu nu am nevoie de cuţit ca să te distrug, scorpie.
   Penny aruncă cuţitul, iar acesta alunecă cât colo pe podea.
   - Se pare că ai nevoie de o bătaie bună.
   - Aaa, mă provoci? Ador provocările. Aşa că, la naiba. Roarke.
   Cu o privire peste umăr, Eve îi aruncă acestuia arma.
   - Ia pune-mă la încercare, o invită ea.
   Ura şi încântarea se iviră deodată pe chipul ei în secunda în care Penny o atacă. Simţi cum sângele se ridică tot în inimă şi apoi năvăleşte în creier. Durerea rănii din braţ o ajută să se concentreze. Reuşi să evite pumnul lui Penny, deşi ştia bine că dispunea de o forţă incredibilă. Primi o lovitură - o izbitură puternică în şold - şi simţi cum unghiile femeii se înfig şi apoi alunecă rapid pe maxilarul ei.
   Eve se mişcă încolo şi încoace, pară loviturile, primind câte o lovitură ici şi colo. Între timp, citi plăcerea sălbatică ce strălucea în ochii lui Penny.
   - Nu eşti în stare să lupţi, zdreanţă ce eşti, ţipă Penny. Copoi fricos.
   - Ooooooo. Ne luptam? Nici nu mi-am dat seama că am început. Fie, atunci.
   În clipa aceea se repezi spre ea. Braţul ei lovi scurt capul lui Penny, dându-i-l pe spate, asemenea unei mingi care se balansa când înainte, când înapoi. După care urmă o rundă frumuşică de lovituri în stomac. Upercutul o făcu din nou să sară. Şi, în final, croşeul de dreapta, lovitura de graţie, o trânti la podea.
   - Ultima lovitură?
   Eve se aplecă, în vreme ce Penny zăcea inconştientă la picioarele ei.
   - Lovitura asta a fost pentru Quinto Turner.

      - Chemaţi o dubă, ordonă ea, după care îi făcu semn lui Roarke să-i înapoieze arma.
   - Nasul îţi sângerează, locotenente.
   - Mda. Peabody, ai notat că nasul meu sângerează?
   - Da, şefa, şi braţul la fel.
   - Iar rănile respective au survenit în clipa în care suspecta încerca să scape de arestare, căreia i s-a şi opus, ceea ce înseamnă că a atacat un ofiţer de poliţie, încercând să-l omoare?
   - Da, peste toate cele, da.
   - Perfect. Mulţumesc, spuse ea în clipa în care Roarke îi oferi o batistă.
   El se apropie, acoperind cu palma recorderul fixat la reverul hainei ei.
   - Tu ai vrut ca ea să te atace. Te-ai jucat cu ea, provocând-o să te atace, ca să poţi avea drept dovadă vânătăile şi tăieturile acestea.
   - Tot ce se poate. Dar chestia asta va fi foarte greu de dovedit. Trebuie s-o duc la secţie, s-o arestez.
   - Vin şi eu cu tine. S-ar putea să fie nevoie de mine. În plus, trebuie să mă ocup şi de braţul tău.
   Penny solicită prezenţa aceluiaşi avocat, acuzând poliţia de brutalitate şi de comiterea unei false arestări. Montoya, ca un bun avocat, începu să urle că-i dă în judecată, chiar şi în clipa în care Eve sosi la secţie, purtând pe braţ o rană sângerândă şi proaspătă şi câteva zgârieturi frumuşele pe maxilar.
   - Ia să mai privim noi o dată înregistrarea asta, ca să lămurim lucrurile, nu de altceva. Derulaţi înregistrarea.
   În timp ce pe ecran se derulau imaginile surprinse la duplex, cu Penny care se repezea spre ieşire, lovind apoi cu cuţitul, Eve continuă:
   - Din moment ce ne pregăteam de o arestare, evident că recorderul era pornit, iar înregistrarea dovedeşte cât se poate de clar că suspecta m-a atacat cu un cuţit pe care îl avea asupra sa. De fapt, a mai făcut şi altă dată exact aceeaşi manevră. De aceea m-am şi gândit că va repeta gestul, îşi zise Eve.
   Ea închise recorderul.
   - Acuzaţiile sunt: atac cu o armă albă şi tentativă de omor asupra unui ofiţer de poliţie. Asta înseamnă ca va primi 50 de ani de detenţie.
   - E o mizerie.
   - Ooo, Penny, e a treia oară când spui chestia asta. Avem înregistrarea, avem martori, avem raportul medicilor, avem tot ce ne trebuie. Tehnicienii noştri IT - care au avut autorizaţia necesară - au reuşit să pună sub urmărire PC-ul tău portabil, şi am verificat transmisiile semnate de Feinburg şi răspunsurile date acestuia.
   - Toate astea nu au nicio valoare.
   - Penny..., încercă să intervină avocatul.
   - Absolut nimic!
   Ea îl lovi pe Montoya în umăr, dându-l la o parte.
   - Era afacerea lui Lino. Eu doar am preluat-o. La dracu’, şi de ce nu? Nu am făcut altceva decât să mă duc acolo, ca să vizitez casa aceea afurisită. Nu e crimă să intri într-o clădire, din moment ce blestematul de avocat îţi oferă codurile cu ajutorul cărora poţi intra acolo.
   - Te-ai înşelat. Ai comis o nouă fraudă. Dar, poate că o să-mi doresc să rezolvăm cumva aspectul acesta, povestea aceea cu atacul asupra mea, dacă îmi spui unde se află Miguel Flores, Jose Ortega şi Stephen Chavez. Vrem să închidem şi acest caz.
   Eve se ridică, asigurându-se că Penny observă iritarea întipărită pe chipul ei.
   - Şefii mei îşi doresc mult să închidem cazul acesta, aşa că putem încheia o înţelegere în privinţa faptului că m-ai atacat cu un cuţit şi că ai comis o nouă fraudă.
   - Ce fel de înţelegere?
   - Vom renunţa la acuzaţia de fraudă în favoarea falsificării de documente. Iar acuzaţia de tentativă de omor asupra unui poliţist o vom preschimba în opunere în vederea arestării. Aşa că iei doar câţiva ani, nu vreo 70.
   - Propunerea se înregistrează.
   - Da, aşa e. Sper că nu vei accepta. Sper că nu.
   - O clipă, vă rog.
   Montoya se apropie, şoptind ceva la urechea lui Penny. Ea înălţă din umărul osos.
   - Poate că Lino mi-a povestit câte ceva.
   Eve se trânti în scaun, prefăcându-se supărată, decepţionată şi plină de nervi.
   - Datorită superiorilor mei, ai avea şansa să faci o adevărată afacere, Penny. Dar, în caz că acest „câte ceva” nu dă rezultate, atunci afacerea pică, să ştii.
   - Bun, am o mulţime de informaţii, aşa că ia de aici şi papă, rosti Penny printre dinţi, aplecându-se peste masă. Lino şi Chavez s-au împrietenit cu Ortega, dându-şi seama că-i pot fura o parte din ce-i lăsase babacul. S-au jucat cu el o vreme şi i-au luat vreo două sute de mii de dolari. Chavez a dat din nou de urmele lui, aşa că l-au mai păcălit o dată. Lino a spus pe urmă că a pus la cale o înscenare, gândindu-se cum să-i fure lui Ortega sediul unde se afla cartierul nostru general. Acesta e preţul - sau era, mă rog -, fiindcă idiotul moare. Ei se pricopsesc cu un cadavru, iar Lino e extrem de furios.
   Se rezemă de spătarul scaunului, pufnind în râs.
   - Asta până îşi dă seama cum trebuie să acţionze. Îl duc departe, în deşert, şi-l îngroapă. Iar Lino face, imediat, schimbarea aia de identitate. Are talent, mai ales că are şi o parte frumuşică de la nemernicul ăla, din ceea ce câştigase Ortega în Vegas. Investeşte banii, după care face rost de un certificat de căsătorie pe numele său şi al lui Ortega. Oricum, Ortega îl îndrăgise în mod deosebit şi, vreme de aproape 3 luni de zile, locuiseră împreună în casa lui cea mare şi elegantă.
   Penny îşi privi alene unghiile vopsite în roşu şi negru.
   - Certificatul de căsătorie e antedatat, fiindcă el îi plăteşte pe nişte tipi pe care îi cunoscuse în Taos, mai de mult, ori ceva de genul ăsta, ca să-i determine să vină până aici şi să declare că-i cunoscuseră cu ceva ani în urmă pe aşa-zisul Aldo şi pe Ortega. Şi că cei doi aveau un mariaj fericit.
   Ea îşi dădu capul pe spate, pufnind în râs.
   - Da, Lino ştia să se protejeze, aşa era el. Sau, mă rog, în cea mai mare parte. Aşa că se duce şi anunţă dispariţia lui Ortega. Acum, gata, s-a aranjat destul de bine. Ba chiar foarte, bine, fiindcă aici, în oraş, Ortega deţine o grămadă de milioane de dolari, investiţi în proprietăţi şi alte porcării de genul ăsta.
   - Dar e obligat să aştepte 7 ani.
   - Deigur. Își dă seamna numai că nu poate să revină aici cu numele respectiv - îşi schimbase doar puţin barba, tunsoarea. Oricine ar fi dat cu ochii de el, şi-ar fi dat seama. Imediat după aceea, preoţelul ăla îi cade în plasă. Lino mi-a declarat că nu avusese de gând să-l ucidă. Dar chestia asta i-a dat ideea, înţelegeţi? Avea de gând să-şi facă nişte documente false, să găsească ceva, poate chiar să revină aici sub identitatea unui preot indian, ceva de felul ăsta. Dar Chavez a vorbit prea mult, preotul a început să priceapă despre ce e vorba, şi-a vârât nasul unde nu trebuie, şi Chavez l-a ucis. L-a ciopârţit rău de tot, aşa zicea Lino. Lino era, într-un fel, un om credincios, ştiaţi? Nu-i plăcea ideea de a ucide un preot în felul ăsta. Ghinion, mânia lui Dumnezeu, fie ce-o fi.
   - Mda, cred şi eu că s-a simţit prost.
   - Suficient de prost ca să-l lichideze pe Chavez. A spus că a încercat să-l împiedice pe Steve să-l ucidă pe preot şi să-l taie în bucăţi şi, uite aşa, dintr-odată, s-a întâmplat. În afară de  asta, se cam săturase s-o tot dea în bară. L-a îngropat tot acolo unde îl îngropaseră şi pe Ortega.
   - Unde anume?
   - Vreţi să ştiţi locul?
   Privirea lui Penny căpătă un aer şmecher.
   - Pot să vă spun şi locul, dar acuzaţiile pică... toate, toate.
   - Clienta mea deţine o informaţie valoroasă, sublinie Montoya. Cooperează cu dumneavoastră. Dacă vreţi şi alte informaţii, dacă vreţi să fie şi în continuare la fel de cooperantă, atunci părerea mea e că trebuie să renunţaţi la acuzaţii. Sunt convins că familiile acestor oameni vor dori ca acest caz să fie închis, soluţionat.
   Eve nu a fost nevoită să simuleze o privire dezgustată.
   - Îmi spui care e acel loc şi, după ce vom recupera cadavrele lui Miguel Flores, Jose Ortega şi Steve Chavez, vom renunţa la acuzaţia de falsificare de documente şi de rezistenţă opusă în momentul arestării.
   - El a declarat că i-a îngropat, pe toţi trei, la vreo 80 de kilometri distanţă de Vegas, în zona aceea pe care localnicii o numesc Biserica Diavolului, din cauza acelei stânci care pare să aibă o cruce în vârf. I-a îngropat chiar acolo, la baza ciudăţeniei ăleia. El a avut mereu o legătură cu religia, vedeţi? I-a plăcut să-i îngroape chiar sub crucea aceea.
   Penny rânji, lăsându-se iar alene pe spătarul scaunului.
   - Mi-a plăcut să fac afaceri cu tine, copoi fricos.
   Eve îi cercetă cu atenţie chipul. Acesta era adevărul, atât cât îl ştia Penny.
   - N-am terminat încă. Hei, acum ne întoarcem, Penny, revenim acasă şi după aceea plecăm din nou. Exploziile din 2043.
   - Lino s-a ocupat de ele. Şi din moment ce nu mai sunt acuzată de nimic, în mod oficial, pot să mă car, scorpie.
   - Ba nu poţi, scorpie. Ştiai dinainte de cele două explozii. Ştiai că el pregătea montarea celor două bombe şi că avea de gând să dea vina pe cei de la Skull pentru prima dintre ele. Asta se numeşte complicitate.
   - Hei, eu aveam atunci vreo... vreo 15cincisprezece ani, de unde să fi ştiut aşa ceva?
   - Suficient ca, potrivit martorului meu, s-o pui la cale şi s-o pui în aplicare pe prima şi s-o plănuieşti, mai târziu, pe cea de-a doua, împreună cu el. După care, cea care a apăsat pe buton ai fost chiar tu.
   - N-ai cum să dovedeşti.
   - Am un martor, care vrea şi poate să depună mărturie. Asta te acuză, automat, de moartea a şase oameni.
   - Aiurea. Aiurea.
   Ea îl pocni pe Montoya în secunda în care acesta vru să intervină.
   - Mă descurc singură, idiotule. Eram minoră. Şi ce dacă am apăsat pe buton, ce mai contează, la dracu'? Chiar dacă ar fi murit şi doisprezece nemernici când am apăsat eu pe afurisitul ăla de buton şi s-ar fi dus cu toţii în Iad, nu ar fi contat nici cât o sculă bleaga. Sunt apărată de Ordinul de Clemenţă.
   - Aşa crezi tu, dar doamna procuror tocmai s-a hotărât să schimbe chestia asta, din moment ce nu ai fost arestată sau acuzată de crimă înainte sau după emiterea Ordinului de Clemenţă, aşa că totul e acum în ordine.
   - Ce porcăria dracului mai e şi asta? E o minciună, un balon de săpun.
   Ea se uită rapid spre avocat.
   - E o tâmpenie. Atunci eram minoră.
   - Pur şi simplu nu declara nimic. Doamnă locotenet, începu Montoya, adoptând un ton scandalizat, clienta mea...
   - N-am terminat. În plus, mai eşti acuzată de conspiraţie în vederea uciderii lui Lino Martinez. Ea nu a aruncat linkul acela la gunoi, Penny. Şi din moment ce a aflat că tu ai fost cea care a apăsat atunci pe buton, cooperează cu noi sută la sută.
   - Scorpia de Juanita l-a omorât pe Lino.
   Penny zvâcni de pe scaun, împungând aerul cu degetul.
   - Eu nu m-am atins de el, niciodată. N-am intrat nici măcar o dată în afurisita aia de biserică. Juanita Turner l-a omorât pe Lino, aşa că n-are de ce să dea vina pe mine.
   - Dar eu nu am pronunţat numele ei, comentă Eve.
   - Puţin îmi pasă mie ce-ai spus tu. Juanita l-a otrăvit pe Lino, ca să se răzbune pentru moartea copilului ei. Nu poţi să mă acuzi pe mine de aşa ceva. Eu nu eram acolo, ce mama dracului.
   - De aceea i se şi spune conspiraţie în vederea comiterii unui asasinat.
   - Vreau să încheiem o înţelegere. Încheiem înţelegerea şi după aceea îţi spun cum a procedat. Dar mai taci dracului din gură! ţipă ea la Montoya, în secunda în care el încercă să o întrerupă. Ascultaţi, ascultaţi-mă puţin. Se aşeză din nou pe scaun. Scorpia a înnebunit de tot când a aflat că Lino s-a întors în oraş, când a descoperit că el se întorsese mai demult şi se dădea drept preot, ca să se poată ascunde.
   - Cum a aflat?
   - Ei, uite cum a fost, într-o zi, nu mi-am ţinut gura, şi aşa a aflat. Mi-a scăpat. Nu e o crimă. Ea e cea care a comis o crimă. Şi ca să-şi acopere spatele, a ales ziua în care l-au înmormântat pe bătrânul Ortiz, şi aşa a reuşit să intre în casa parohială şi să fure cheile. A turnat otravă în vin. A făcut asta fiindcă fiul ei a murit în explozie, iar bărbatul ei şi-a luat zilele.
   - Mulţumesc că-mi confirmi toate acestea, în mod oficial... şi tocmai de aceea, repet, se numeşte conspiraţie la crimă. La care se adaugă şi conspiraţia şi participarea, constatate retroactiv, la asasinarea lui Miguel Flores, Jose Ortega şi Stephen Chavez.
   - Ce mama dracului e asta! Ce mama dracului mai e şi asta! De ce nu zici nimic? îl întrebă ea, poruncitor, pe avocat.
   - Cred că s-a pleoştit de tot, săracu’.
   - Avem o înţelegere. Înregistrată...
   - Da, referitor la fraudă, la atacarea unui ofiţer de poliţie. Dar, pentru restul, nu am făcut nicio înţelegere.
   Acum fu rândul lui Eve să stea relaxată pe scaun.
   - Mi-am permis să trec cu vederea acele acuzaţii, dându-mi seama că vei rămâne la puşcărie pentru, pentru cât? Ooo, pentru vreo două vieţi puse cap la cap. Fără contact cu exteriorul, într-o celulă, fără posibilitatea de a fi eliberată condiţionat. Şi chiar aşa fiind, mie tot mi se pare că nu ai primit tot ceea ce meriţi. Domnilor detectivi.
   Auzindu-se strigaţi, Stuben şi Kohn păşiră în încăpere.
   - Sunteţi acuzată de omor de gradul I, vorbi Stuben, pentru uciderea lui...
   El rosti toate numele victimelor, numele tuturor celor care pieriseră în 2043. Când Penny sări ca arsă de pe scaun, Eve îi răsuci pe neaşteptate mâinile la spate şi i le prinse în cătuşe.
   - Mi-am zis că poate veţi dori s-o conduceţi la dumneavoastră la secţie şi s-o arestaţi, se adresă ea celor doi detectivi.
   - Asta ar însemna o încheiere fericită a cazului nostru. Vă mulţumim, doamnă locotenent. Vă mulţumim.
   Ea ascultă cum Penny tuna şi fulgera, aruncând tot felul de obscenităţi în timp ce era târâtă afară de cei doi poliţişti.
   - Întrerupeţi înregistrarea. Cred că e mai mult decât aţi negociat, i se adresă ea avocatului. Ce-aş face în locul dumitale? Aş fugi.
   Ea se răsuci apoi pe călcâie, părăsind încăperea. Roarke ieşi în aceeaşi clipă din camera de supraveghere.
   - În seara asta plecăm spre Nevada? întrebă el.
   Nu prea era de mirare că era îndrăgostită lulea de bărbatul acesta.
   - Da, aşa ar fi cel mai bine. Şi cred că aş prefera să nu fiu singură, în caz că vei fi de acord să mă însoţeşti.

EPILOG

      Crucea formaţiunii de piatră îşi profila umbra pe nisipul ce prinsese o nuanţă aurie datorită soarelui dogoritor. Soarele dădea bolţii cereşti o tentă albicioasă, răspândind în aer o arşiţă de-a dreptul sufocantă.
   Eve stătea acolo, jumătate la umbră, jumătate la soare.
   Echipa tehnică descoperise incredibil de repede cele trei cadavre, după care groparii le deshumară, scoţând la iveală rămăşiţele a ceea ce odată, de mult, fuseseră trei bărbaţi. Şi într-unui dintre morminte, alături de oseminte, se afla o cruce şi un medalion de argint. Medalionul ce o înfăţişa pe Sf. Anna, aşezat acolo în memoria mamei preotului decedat. Era o dovadă suficientă.
   Totuşi, efectuară şi testul ADN, şi proba coroanei dentare. Ea rămase alături de ei, amintindu-şi vorbele unui poliţist din localitate, cel care se ocupase de dispariţia lui Ortega.
   - Ştiţi cum e când simţi un miros anume, dar nu ai idee de unde vine? În cazul acesta am mirosit ceva. Dar tipul ăsta - identitatea, datele sale, martorii - nu am descoperit nimic.
   - Nu aveaţi de ce să credeţi că ar fi altcineva.
   - Da, numai că exista mirosul acela. Am verificat casa pe care o închiriaseră cei doi. Un loc frumos, vă mărturisesc. Aranjat cu mult gust, elegant. Şi nu părea a fi ceva în neregulă cu el. Am verificat şi în privinţa asta cu mare, mare atenţie. Aşa îmi place mie să cred, că am fost atenţi. Şi n-am găsit absolut nimic, fir-ar să fie. Hainele persoanei dispărute, sau cel puţin o mare parte a lor, nu mai erau acolo, iar tipul acesta, Aldo - Martinez -, părea un robinet care nu se mai poate închide. Am cercetat trecutul celui dispărut, ca să văd dacă avusese probleme cu legea. Îţi imaginezi că a şters-o, că a dispărut aşa, tam-nesam. Iar celălalt, celălalt a cerut să stea de vorbă cu un preot, cu cineva cu care să se poată sfătui. Iisuse, eram acolo când el şi preotul au plecat împreună. Iar eu i-am lăsat să plece.
   S-a aflat exact unde nu trebuia, îşi zise Eve. La momentul nepotrivit.
   La fel ca şi micuţul Quinto Turner.
   Doamne, rea şi afurisită era moartea.
   Reveni la umbra acelei cruci, lângă mormintele săpate în nisip sub soarele acela dogoritor. Fiindcă preotul îi solicitase acest lucru.
   Era conştientă că în secunda aceea el se ruga, aplecat deasupra acelor morminte goale. Şi bănuia că se ruga pentru toate cele trei suflete cu aceeaşi devoţiune. Lucrul acesta îi dădea o senzaţie stranie, aşa că se retrase ceva mai departe, alături de Roarke.
   Lopez se întoarse cu faţa spr ea, aţintind-o cu ochii lui trişti şi sobri.
   - Vă mulţumesc. Pentru tot ce aţi făcut.
   - Nu mi-am făcut decât meseria.
   - Fiecare dintre noi avem o meserie. Vă mulţumesc amândurora. V-am ţinut destul sub dogoarea soarelui.
   Se îndreptară toţi trei spre avionul mic care îi aştepta pe fâşia de nisip.
   - Beţi ceva, părinte? întrebă Roarke după ce îşi ocupară locurile.
   - Ar trebui să vă cer un pahar cu apă, dar mă întrebam dacă nu cumva aveţi puţină tequila.
   - Sigur că da.
   Roarke se duse personal să ia sticla şi paharele.
   - Doamnă locotenent, i se adresă Lopez. Pot să vă spun pe nume?
   - Cei mai mulţi îmi spun Dallas.
   - Numele dumneavoastră este Eve. Numele primei femei create de Dumnezeu.
   - Mda, cea care nu are o reputaţie tocmai bună.
   Pe buzele lui se ivi umbra timidă a unui zâmbet, un zâmbet ce licări vag şi în ochii săi trişti.
   - Cred că vina pe care o poartă pe umeri nu a fost doar a sa. Eve, am solicitat ca slujba funerară dedicată părintelui Flores să aibă loc în biserica St. Cristóbal, urmând ca el să fie înmormântat în secţiunea specială dedicată preoţilor noştri. Dacă o să mi se acorde acest privilegiu, vei asista şi tu?
   - Aş putea încerca.
   - Tu eşti cea care l-a descoperit. Nu oricine ar fi plecat în căutarea lui. Nu era datoria ta să-l găseşti.
   - Ba da, era.
   El zâmbi, sorbind prima înghiţitură de tequila.
   - Am şi eu o întrebare, spuse Eve. Eu nu sunt catolică şi nici de alt rit - el, da, într-o oarecare măsură, este.
   Roarke se fâţâi pe scaunul său, sorbind din pahar.
   - Ei, nu chiar.
   - Adică... mi-aş dori, înţelegeţi, părerea unui reprezentant al Bisericii...
   - Şi care e întrebarea?
   - E vorba de o afirmaţie pe care a făcut-o Juanita Tumer, în timp se afla la secţie, în camera pentru interogatorii. Ceea ce a afirmat ea nu-mi dă pace. Credeţi că un sinucigaş nu poate ajunge în Rai, asta dacă acesta există cu adevărat, aşa cum se presupune?
   Lopez sorbi din nou din paharul său.
   - Biserica e destul de strictă în privinţa sinuciderilor, cu toate că suicidul s-a legalizat în majoritatea statelor, în diverse părţi ale globului, fiind considerat drept un act permis.
   - În concluzie, răspunsul e unul afirmativ.
   - Regulile bisericeşti sunt foarte clare. În afară de asta, ele ignoră adesea factorul uman şi pe cel individual. După părerea mea, Dumnezeu nu ignoră absolut nimic. Cred că mila Lui faţă de copiii Săi e infinită. În adâncul inimii mele, nu pot crede că El ar fi în stare să închidă poarta în faţa acestor suflete îndurerate, disperate. Am reuşit să-ţi răspund la întrebare?
   - Mda. Dumneavoastră nu respectaţi întotdeauna regulile.
   Ea îl privi rapid pe Roarke.
   - Şi mai ştiu eu pe cineva care procedează la fel.
   Roarke îşi strecură mâna într-a ei, iar degetele lor se înlănţuiră tandru.
   - Iar eu ştiu pe cineva care se gândeşte mult prea mult la ele. Graniţele devin uneori neclare, se întrepătrund, nu sunteţi de acord, părinte?
   - Spune-mi Chale. Dar aşa e, ai dreptate, graniţele pot şi chiar trebuie să se întrepătrundă, devenind neclare.
   Ea surâse, ascultându-i pe cei doi bărbaţi. Dezbaterea era fascinantă, te intriga, mai ales că se desfăşura la un pahar de tequila.
   După aceea, se uită pe geam la nisipul auriu şi uscat care rămânea din ce în ce mai mult în urmă, în timp ce avionul lor pornise spre est, pregătit să-i ducă acasă.

                       SFÂRȘIT